Г» v.*

iteaţia. - Evalu ederiíe bugetare.

^Jonel. CURIOS ! Ml SE PARE C O SA ПА DEA JOS Т0СИА1 PARTEA EARE- Î . . . W A L A I

2 F U R N I C A Anul XVIII, No. 44, Joi 30 Septembrie 1923

Poezia stomacului

Amicul meu Edgard - Căpcău-nescu, v'am mai spus cu alt prilej, este o fire de artist. Atât numai că, dintre toate artele, el cultivă cu pasiune doar arta cu­linară. Două nobile idealuri îi conduc paşii în vieaţă : mâncarea şi băutura. Mănâncă aşa de mult, încât după fiecare masă cade într'un soi de letargie asemănă­toare cu acea a şearpelui Boa când s'a îndopat la dejun cu un viţel de lapte întreg şi a băut o jumătate de gârlă. Nu se redeşteaptă decât la ora cinei de seară, spre a se deda şi mai cu frenezie la desfătarea de că­petenie a existenţei sale.

Acesta fiind Edgard Căpcău-nescu, nu veţi fi surprinşi aflând că, ajuns la vârsta de 45 de ani pentru a'şi asigura o hrană mai ieftină şi satisfăcătoare ca la birt s'a însurat cu propriea sa bucă­tăreasă, sedus de talentul aces­teia în prepararea sosurilor lui favorite. Dealtminteri, această persoană posedă şi graţii anato­mice ce nu puteau să nu excite formidabilul apetit al mâncăcio-sului meu prieten. Ah, carnea ei grasă, carnea albă după care se'nebuneşte Edgard ! Ah, fleicile jamboanele, jigourile, braţelor şi pulpelor sale ! Ah, sânul ei, ce moi şi apetizante ugere de vă­cuţă ! Dar pipota acestei superbe mamifere, a cărei excitantă cor­polenţă cântăreşte exact 98 de kilograme şi care aproape n'are nici sgârciuri şi nici oase, doar strictul necesar!

Fericit, extrem de fericit, Ed­gard Căpcăunescu s'a apucat a-cum să scrie versuri. El a a-doptat un gen de poezie cu to­tul original. Pe când alţi poeţi scriu din inimă, el, fireşte, s'a hotărât să scrie din stomac, a-cordându'şi lyra pentru a cânta numai plăcerile divine ale unui ospăţ îmbelşugat. Volumul său gastronomic va apare în curând

tipărit pe hârtie de omorât muş-tile, ca să poată fi citit în toate bucătăriile şi sufrageriile unde dipterele astea supărăcioase a-bundă. Vom face la timp o re-censiune amănunţită. Ne mărgi­nim azi, din puţinele fragmente ce cunoaştem, să dăm o mostră cititorilor noştri de marea revo­luţie ce a făcut în arta poetică acest trubadur al stomacului.

Astfel, pe când un bard de moda veche cântă :

Mult e dulce şi f rumoasă Limba ce vorbim, Altă l imbă a r m o n i o a s ă Ca ea nu găsim.

Poetul Edgard Căpcăunescu zice din contră:

Mult e du lce şi'mi c o n v i n e Limba ce -am mâncat , Când gătitâ'i cu m ă s l i n e Sau cu s o s tomat.

Ori, ca răspuns la versurile celebre ale lui Eminescu.

Ce e a m o r u l ? E un lung Pr i le j pentru durere , Căci mi i de lacrimi nu'i ajung Şi tot m a i multe cere.

Iată cum cântă Edgard Căp­căunescu :

Ce e pastrama ? E-un e n o r m Pri lej de sete-adâncă, Beau mi i de şpriţuri pân'adorm Şi tot mai aş b e a încă.

Un vechi autor de romanţe a spus:

Ah, te -am sărutat odată, Cu atât a m o r şi foc, încât luna fermecată S'a opr i t uimită'n loc .

Desigur în strofa de mai sus este o exageraţie comică, trebuie să recunoaştem. Oricât de pu­păcios şi de dat dracului o fi fost berbantul poet care-a com­pus-o, ne e greu să admitem că blondul satelit 'şi-a întrerupt brusc mişcarea sa de perpetuă rotaţiune fiindcă'l zăpăcise săru­tarea aia grozava dată unei Miţe sau Anete oarecare. Ce dracu, legile cosmice, eterne, nu se cal­că tot aşa de uşor ca legile ro­mâneşti !

Ce natural, ce omenesc, ce modern este însă poetul Edgard când scrie:

Ah, am dejunat odată, Ş'am băut un bo loboc , Luna friptă, cu salată, Aş fi luat -o 'ntreagă'n c ioc ,

Versiunea aceasta a doua, cu­noscând aptitudinile gastonomice ale autorului, pare fără îndoială mai verosimilă.

Eminescu mai zicea că: De la Nistru pân'la T i s a Tot Românul plânsu-mi-s'a Că nu mai poate străbate D'atâta streinătate .

Edgard Căpcăunescu, n o u l nostru bard naţional, îl combate astfel:

Tot Românul plânsu'mi-s'a, Că i s'a acrit de viaţă, Nisetru, sardea de Lisa, Caracudă nu'i în piaţă, Tot ce'i p e ş t e exportat e In neagra streinătate .

... lată în sfârşit poezia care o aşteptăm de mult, poezia care nu mai pluteşte în nebuloase sfere transcendentale, ci se co­boară pe pământ atingând coarda simţitoare nu a inimei noastre care'i sătulă de abţubildurile şi federvaisurile parnasiane şi ro­mantice, ci pe aceea a stoma­cului nostru care flămânzit re­clamă realităţi mai suculente şi substanţiale.

Este poezia cerută de vremu­rile actuale!

Gheorghe Biciuşca

Hoţi de candele De când Prometeu a furat

focul din cer aducându-1 pe pă­mânt intr'o trestie, hoţia a evo­luat în fel de fel de feţe, une­ori chiar în feţe ministeriale. Au fost hoţi de avere imobilă ori mobilă ; avere mobilă putând fi uneori şi nevasta cuiva, dar nici într'un caz soacra: hoţi de soacre nu s'au pomenit până acum. Au fost hoţi care au furat întâi o sărutare şi apoi o... zes­tre. Au fost şi sunt hoţi de ar­ticole de băcănie ori de articole literare, ca cei de la Tiribomba. In sfârşit, sunt hoţi care fură un meşteşug din ochi ori ouăle

F U R N I C A 3

de sub cloşcă; dar nu auzisem încă de hoţi de... candele.

Ia tă însă că mai zilele tre­cute, un negustor din Bucureşti s'a dus la Poliţie cu 15 candele de argint pe cari i le adusese spre vânzare nişte indivizi sus­pecţi. Negreşit, aceste candele scumpe au fost furate de prin mausoleele luxoase ale cimiti­relor lăsând pebieţii răposaţi chia­buri pe întunerec, răposaţi care şi in vieaţă obişnuiau să doarmă cu veilleusă.

Fără îndoială, fapta acestor hoţi e de două ori condamnabilă: ca furt şi ca profanare. Şi to-tnşi, pe vremurile astea de scum­pete când unii mănâncă salata de ardei numai cu oţet, credem că nu trebue să ne înăcrim prea tare contra hoţilor de candele cu undelemn, ci să fim mai în­ţelegători cu necesităţile ani­malice care stăpânesc pe om de la moş Adam,

Nu înţelegem însă de ce ne­gustorul bucureştean s'a dus cu cele 15 candele la Poliţie şi nu la Mitropolie. Asta vine cam cum s'ar duce cineva cu carne la Zi lhanâ, ori ar căra apă dulce în marea Neagră. Slavă Domnului, Prefectura e un lo­cal pravoslavnic: cele 15 can­dele sunt un moft pe lângă „can­delele cu bâlâlău", „papucii maichi precistei", an a f u r i l e , icoanele, cădelniţele şi alte odoa­re sfinte care împodobesc bolţi­le întunecoase pline cu... strâmb credincioşi.

Nu numai bătaia ci şi înjură­turile sunt rupte din Rai.

Kaiafa

BUCURI de IDEI — ORIGINALE —

Ziarele... ... au anunţat din vreme că mai

multe colonii de pictori s'au in­

stalat în timpul verei la Bazargic, ca să facă studi depe natură Ba­zargic în funcţie de B; rbizon! Gu leamătă invenţie! Probabil că unde ambele localităţi încep tot cu litera B ! I

Deci, se impune o mică isto­rioară posibilă dar nu adevărată pentru ca tentativa de descentra­lizare pictorească să nu rămâe dată uitărei:

Unicul nostru pictor de boi, vaci, porci, animal între animale, sta pe câmp şi schiţa o turmă de oi la trei metrii distanţă de primul pi­cior al „tripiedului" pe care îşi in­stalase „pânza virgină".

Iată un bulgar din partea locu­lui, admirator nepoftit în picioa­re la spatele artistului care'şi ve­de de treabă.

După vreo cinci minute dechio-reală, bulgarul timid îndrăzneş­te, învârtindu'şi căciula'n mâini:

— Mă zugravule. mă! Eu am o vacă tinerică, mă, dar nu ştiu ce are. E melancolică, mă. De câteva zile nici nu mănâncă, nici nu bea apă, nici nu doarme, mă...

Pictorul întoarce capul ca să'l vadă „de faţă", îl sfătueşte sincer:

— Arat-o şi d-ta la un medic veterinar.

— Ăsta boer mare mă: cere pa­rale multe. Am o idee, mă: zu­grăveşte pentru ea un taur voinic... că poate i trece, mă!

Provincialul../

... venit să vadă Bucureştii, a petrecut noaptea la şantan. Mo-şulică vrea să'şi mai reaminteas­că depe timpurile când era tânăr!

A doua zi s'a deşteptat în odaea „ei", dansatoare şi romancieră, şanteza cu care 'şi cheltuise a-proape toţi banii. Se dă jos din pat încetişor, începe să se'mbra-ce.

Dansatoarea deschide ochi: — Unde pleci, moşulică? — Mă duc să văd Bucureştii. — Aşteaptă că mergem împre­

ună: eu îi cunosc mai bine de­cât tine.

După două ceasuri de hoină­reală, au înemerit la Muzeul Ar­telor.

Provincialul cască, şanteza îi explică „subiectele" tablourilor.

Iată'i în faţa unui bust sculp­tat în marmură, reprezentând un „atlet" cu toţi muşchii în maxi­mum de formă.

Dansatoarea clipeşte din ochiu ironic, cu gândul la incidentele de peste noapte:

— Priveşte, moşulică: sdravăn om...

— Cred şi eu, dragă — cască pentru a nu ştiu câtea oară pro­vincialul: dacă n'are picioare să se uzeze!

D nul Nicuşor Săveanu...

... inamovibilul ministeriabil li­beral, deunări se plimba la Şo­sea, precedat d'un şir lung de co­pii perechi-perechi, ca elevii pen-sioanelor când sunt scoşi Dumi­neca să ia aer.

Mihalache şi Lupu, întâmplă­tor, stau pe-o bancă, rumegând crâmpee de discursuri menite să fie rostite peste două luni, când se va deschide Parlamentul.

Zărindu'l, Mihalache se miră: — Ia uită-te, doctore, ăsta vrea

să'mi ea locul meu de învăţător! — Nicuşor Săveanu învăţător!?

Nici n'ai idee cât e de ambiţios. — Atunci de ce-a strâns copiii

de prin mahalale, ca să'i plimbe doi câte doi, ca pe şcolari1?

— Face praciică, monşer. Ionel Brătianu i-a făgăduit că la prima remaniere îl numeşte ministru al Instrucţiunei Publice, în locul d rului Anghelescu.

Incă...

... o victimă a scumpetei tra­iului.

— Şmil! Vrei tu să intri în sluj­bă la mine? Am dija un loc de casier.

— Mersi! Niciodată n'am să găsesc în casa ta aţâţi bani cât costă un bilet de drum până la Americhi!

* Femei prevăzătoare...

— Eu, maşer, chiar mâine plec cu bărbalu-meu în streinătate: ne ducem să petrecem două luni la Nisa. Dar tu ce-ai de gând să faci toamna asta?

— Un copil. *

— Cum, dragă, ţi ai înşelat băr-batu chiar a doua zi după noap­tea nunţei ?!

— Mi-a fost frică să nu'mi ia el înainte!

NAE

Ah, Jean, daci aşi ştii că nu mă iubeşti Ce-ai face? Aşi căuta aHu.

F U R N I C A 5

Musica prohibită Aş vrea ca să scriu pentru tine Romanţe ca nimenea altul. Să fiu, doar eu, singurul, psallul Podoabelor tale divine.

Şi toţi lăutarii din lume Să cânte'n saloane-ori taverne Splendoarea amantei eterne, Şi toţi să slâveasc'al tău nume.

Aş vrea ca'nlreg vulgul să ştie Cai fost delicioasă şi blondă, Şi-ca o a doua Giocondâ — Murind, să fii vecinie tot vie.

Să ştie că eu fui stăpânul Minunei ce obştea admiră, Că buzele mele'ţi sorbiră Şi gură şi pântec şi sânul.

Nu'i chip să te cânt, vai, drăguţă. Azi Muza'i afonă, rebelă, Şi'n van o ciupesc de mamelă... In loc să le cânt, deci, sticluţă,

Căci tu eşti iubita'mi, pe şleau, Prefer pân'la fund să te beau!

Cyrano

Toptangiul amator de arta

Nu e unul din acei proaspeţi îmbogăţiţi, foşti precupeţi ori chelneri, cari — ajunşi după război milionari fără ştirea lui Dumnezeu — devin adesea ridi­coli opintindu-se să se menţină la înnălţimea nouei şi neaşteptatei lor situaţiuni sociale. Este vorba de un om care se bucura de o avere considerabilă cu mult îna­inte de a ieşi din larve v i e rmi i pricopsirilor miraculoase.

Un mare toptangiu din Bucu­reşti, cu sucursale în întreaga ţară. Fiindcă e un om de treabă si nu antipatic, îi facem gratia

să nu'i tipărim numele în păţa­nia ce povestim.

La un magazin de antichităţi şi curiosităţi artistice, se găsea şi dumnealui printre alţi concu­renţi doritori să puie mâna pe un vas de Sevres.

Angrosistul nostru, mai gros -la pungă cum e şi la trup decât ceilalţi, ridicase preţul licitaţiei la frumuşica sumă de 160.000 de lei.

Unul dintre amatori, un cra-iovean cunoscut cunoscător de artă, îi spuse:

— Scumpul meu domn, pentru ce ai fost aşa de scump?

— Findcă vasul are pe el o pictură de Fragonard,

— Imposibil! Fragonard nu'şi-a comercializat niciodată magnifi­cul său talent. El n'a zugrăvit oale, nici firme de prăvălii!

— Păi, este iscălit pe vas. — Altă greşală. Fragonard

nu semna niciodată, sau rarisim, cu numele lui complect; se măr­ginea să scrie sub o capo d'operă primele două silabe ale numelui său ilustru, «Frago», — ş'atât. Probabil, în cazul de faţă, este o contra-facere, o mistificare...

— Pardon, domnule, — răs­punse răspicat şi cu autoritate marele toptangiu, — dovadă că e a/a cum susţiu eu, e că asta 'mi-a afirmat-o Moriţ, samsarul, care m'a povăţuit să cumpăr cu orice preţ vasul acesta de Sevres.

Trăznit de contondenta acestui argument şi autoritatea morală a misitului Moriţ, cunos­cătorul de artă totuşi mai voia să replice, dar un prieten al său îl trase de mânecă şi'i zise:

— Lasă'l, monşer, hai d'aici... Nu vezi că domnul ăsta se pri­cepe mai mult la stambă decât la stampe, şi mai m u l t l a pânză decât la pânze?!

... Milionarul a înghiţit cu seninătate dublul calambur, feri­cit că a intrat în posesiunea unui Sevres, pe care — dată fiindu'i competenţa în materie de artă — nu ne-ar mira să auzim că îl utilizează acum ca vas de noapte.

Zău, ce mândru trebuie să se simtă un milionar d'ăştiea, când îşi satisface necesităţile inexora­bile într'o oală ce'şi închipuie că e împodobită cu o pictură a celebrului Fragonard!

Oricât s'ar b â r f i împotiva bogăţiei, ea procură unora satis-facţiuni superioare la cari noi pârliţii de intelectuali n'am putea şi n'am îndrăzni niciodată să râvnim.

Prinţul Ghiţă.

In natura nimic nu se pierde: totul se transformă!

La Constanta. Ultima escursie pe mare a unui erou aquatic

Mitică, puiule, ce faci? Mă duc la fund, dragă, să ridic barca la suprafaţă • ce vrei să te'ned şi tu?

F U R N I C A Anul XVIII, No. 44, Joi 30 Septembrie 1923

Mai straşnic decât crocodilul

'Mi-a povestit un călător Ceva ce nu s'a mai văzut, Că şi acuma mă'nfior... Aşa povestea'şi-a 'nceput Iuteresantul pasager, Mergând cu el în drum de fier: „Mă'ntorc din Africa, monşer, „Ş'am contemplat o grozăvie. „Stam într'o zi pe ţărm la Nil, „Privindu'i apa lui gălbuie, „Când văd o luntre, care suie „Cu doi engleji şi c'o duduie, „Şi'n faţă, hop, un crocodil!" „Şi ce s'a întâmplat?" întreb. „Mai iute cum fuge Zagreb..." (Tovarăşul din tren 'mi-a zis, De spaimă încă năucit) „Ce?!" — „Crocodilu-a înghiţit

„P'ăi doi engleji, pe juna Miss, „Şi luntre, şi luntraş, tot... tot I... „Grozav! Vezi, tremur şi acum."

„Amice, zic, eşti idiot" Tovarăşului meu de drum, ;,Ca să te sperii d'un nimic. „Eu am văzut, atât îţi zic, „Nun Africa, ci ieri la noi, „Nu crocodilul căpcăun, „Ci pe... dom' gheneral Moşoi „La un banal simplu dejun." „Şi c e a fost?"— „Când a strigat plata, „Ş'am auzit ce-a consumat, „Pot să'ţi declar, necontestat, „Pe crocodil că'l-a dat gata!"

Tarascon

0P6SCII & Comp. — A D A P T Ă R I -~

Mâine...

... Popescule, plec la vie să culeg strugurii. Ştii, e ziua Sfintei Cruci... Am o droae de mosafiri.

— Cred şi eu : ca la pomană! — Unde mai pui că nevastă-

mea a gătit nişte mâncări... Să te lingi pe degete, nu altceva!

— Vaxilescule, ieşti un neno­rocit !

— Fiindcă nevastă-mea să pri­cepe la bucătărie?

— Fireşte. Scumpa mea a doua soţie nu ştie nimic... dar face de toate. Cum mănânci, dai fuga Ia doctor ! Sunt fericit, Vaxilescule I ! A doua mea soţie ar trebui pusă'n ramă, printre sfinte. N'ai idee ce bine'mi pare ...

— Taci, mă ! ... c'o să te'nchini la ea?

— N'ai idee ce bine'mi pare că am scăpat de prietenii care se invitau singuri, zilnic, la masă!

Gospodinele ...

... adevăratele gospodine, ace­lea cari nu confundă pudra cu fă in* de prăjituri, au şi început

pregătirile pentru iarnă. Ieri, de exemplu, madam Jnrjescu a făcut ultima cumpărătură : cărbuni de mangal. Căci d-nul Jurjescu, în ce priveşte alimentaţia, dă zece înainte măcelarilor din hală : să nu'i scoţi din fleici şi mititei la grătar, că faci din el ce vrei!

Olteanul-negustor cară sacii cu cărbuni din căruţa trasă lângă trotuar, ca să'i verse în curte, pe fereastra pivniţei. Madam Jur­jescu şi fiul său îl supraveghează din pervazul ferestrei deschise.

Minorul Jurjescu, ca să nu zic mucosul Jurjescu, întreabă mirat:

— Maman, pentruce olteanu care ne-a adus cărbunii e aşa negru pe obraji?

— Fiindcă apa cu care ar tre­bui să se spele pe ochi, e asvârlă peste cărbuni ... ca s'atârne mai greu la cântar!

„Teatru de variete"

La sfârşit, Trâsni-te-ar !, revistă de actualitate într'un act şi un mare balet ca apoteoză.

Domnişoarele baletiste. costu­mate subţire şi multicolor, fug de colo până colo pe scena lu­minată feeric, îmboldite de sune­tele svăpăiate ale orhestrei invi­zibile. Revista fiind montată cu mare lux — scrie pe afiş — fiecare fată s'a îmbrăcat cu ce-a găsit mai hun p'acasă

— Ce zici, Lache? — împingecu cotul, prin întuneric, vecinul din stal. Nostime... şi toate durdulii!

— Vezi că pentru ele încă nu s'a scumpit traiul !

— Priveşte ce frumoase toalete: rochii scurte, rochii lungi...

— Văd ... că doar nu sunt chior. — Spune sincer, Lache, cum

ţi-ar place ţie femeea : în rochie scurtă sau rochie lungă?

— In cămaşe, Mache.

Nu ştiu cine...

... mi-a povestit următoarea istorioară, a cărei autencitate n'o garantez.

Ci-că d-nul Vintilă Brătianu, actualul ministru de finanţe, ca să comemoreze marele său suc­ces financiar cu ocazia călătorii­lor în Italia, Franţa, şi Anglia, a construit, la moşie, un impu­nător conac, stil curat ţărănesc.

Deunăzi, fiind c'un prieten care nu face politică, arătându'i splen didu'l conacl-a întrebat îngâmfat:

— Iţi mai aduci aminte? Pe locul acesta, înainte era o moară de vânt.

— Ştiu : moara a dispărut, dar a rămas vântul!

Din toate „noile impozite" mă­cinate în timpul vacanţei, a ră­mas doar vântul... ce suflă în visteria Statului!

.'Urmare la pag. 101

10 F U R N I C A Anul XVIII, No. 44, Joi 30 Septembrie 1923

Ultima...

La „Pescăriile Statului", din Piaţa Sf. Gheorghe.

— Ăsta peşte proaspăt ? ! — Acum l-am scos din apă,

cucoană. — Nu vezi că pute 1 — Ia să stai şi d-ta cât a stat

el în apă : atunci să vezi putoare! Nae O. Ţăranu

INTERViEWURI CELEBRE

Tata Noe la Constanta Rămas printre ultimii vilegia-

turişti cari aveau să plece chiar in seara aceea, mă cobor în port să'mi iau adio dela mare.

Lângă scăricica de unde începe digul, se leagănă, legată cu trân-ghie de ţărm, o barcă ciudată. Pe puntea ei un bătrân cenuşiu se plimbă de colo până colo, cu capul în jos şi mâinile la spate.

Mă uit lung, curios. Parcă am mai văzut eu corabia asta! Dar unde?.. A, da... de mult, în cartea de religie, când învăţam la liceu. Să fie oare vis?... Duc palmele pîlnîe în jurul gurei,strig voios:

— Bună ziua, Tată Noe! Ce mai faci?

Bătrânul se opreşte din mersu'i automatic... după câteva clipe de chioreală bănuitoare mă pofteşte, dând din cap, să stau acolo, unde sunt, să'l aştept, că vine şi el pe dig.

— Tinere — îmi întinde mâna moşneagul în loc de „bonjur" — cum ţi-ai mai adus aminte de mine?

— Din Vechiul Testament. — Hm! — sbârceşte din nas

bătrânul cenuşiu: e cam mnlt de-atunci.

— Câţi ani? — De când cu Potopul lui Noe?

întreabă pe Iorga, că eu mi-am pierdut memoria. Atâta ţiu minte: suut Noe şi potop n'are să mai fie.

— însuşi Dumnezeu ne-a asi­gurat punând curcubeul pe cer.

— Mofturi! Potop n'are să mai fie, fiindcă a progresat ştiinţa. Chiar de-ar ploua, nu patruzeci de zile, ca atunci; chiar dacă ar ploua ani dearândul, zilnic, şi tot n'ar cădea atâta apă câtletrebue cârciumarilor s'o amestece cu vi­nul din pivaiţi.

— Cum ai ajuns la noi? Bătrânul se îmbrunează, ce­

nuşiul obicinuit al figurei luând înfăţişarea oţelului de Damasc proaspăt ieşit din mâinile meş­teşugarilor fierari...

— Ştii din cărţi, că după pa­truzeci de zile de ploae, apele începând să se retragă, eu şi co­rabia mea am rămas cocoţaţi pe vârful muntelui Ararat. La înce­put am dus-o bine...

— Ce mâncare aţi dat lighioa­nelor din barcă?

— Nici o mâncare: noi le-am mâncat pe ele.

— Şi tigrii, şi leii?! — Animalelor sălbatice le-am

dat drumul numai decât, de s'au risipit care unde a vrut. Ne-am hrănit cu pasările domestice şi'n special cu pui de găină...

— D'aia sunt aşa scumpi! — Am stat acolo, în creştetul

muntelui pietros, mii şî mii de ani, uitaţi până şi de Stăpânul nostru din ceruri!

— Bine! bine! dar ce s'a făcut cu porumbielul trimes de pe co­rabie ca să v'aducă ştirea dacă puteţi debarca?

— M'a trădat! Ca toţi trădătorii, însă, şi-a luat răsplata cuvenita.

— A fost ucis de vreun vână­tor?

— Nu: s'a dus drept in cer. Nu ştiu ce minciuni i-o fi tras Divinului, c'a intrat în bunele lui graţii, servindu-i ca persoană de încredere în cele mai grele ocazii.

— Nu'nţeleg. — Te desluşesc eu acum. Cu-

uoşti istoria botezului lui Isus Christos în apele Iordanului?... Se zice, că'n momentul când Sf. Ioan i-a turnat apă cu doniţa în cap, „cerurile deschizându-se, Sf. Spirit s'a coborît asupra lui în formă de porumbel". A fost chiar porumbelul trimes de mine depe corabie. D'aia nu s'a mai întors nici până'n ziua de azi!

Bătrâuul oftează — probabil ca să se convingă dacă plămânii îi mai funcţionează — continuă:

— Intr'o noapte, simt că cora­bia începe să se cleatine. Nevas-tă-mea şi cei trei copii dofmiau duşi. Săr jos din pat, dau fuga de mă uit pe-o ferestruică ro ­tundă, cum aveţi şi voi la vapoa­rele voasrte. Când am văzut ce-am văzut, m'am închinat... Apropos de închinat:

„După potop, singurele vieţu­itoare bimane noi am rămas: eu, madam Noe, Sem, Charn şilafet,

copiii noştri. Prin urmare, fără discuţie, omenirea de azi din noi se trage...

— Adam şi Eva? — Mai târziu... Şi pe urmă,

cine'ţi garantează că Adam şi Eva au existat? Eu însă exist... de oarece vorbeşti cu mine! Se în­chină lumea prin biserici la fel de fel de sfinţi, cu diverse nume, cunoscuţi şi arhinecunoscuţi. Ai văzut vre-o icoană care să re­prezinte pe Tata Noe? Nu. Şi ştiu de ce. Adică, fiindcă m'am îmbă­tat şi eu odată... Nu-i destul că m'a batjocorit fiu-meu Cham? Mai trebuia să mă pedepsească şi cei­lalţi muritori?!... In fine... Mă uit pe ferestruică şi ce văd?... Barca mea aşezată pe frânghn şi legată solid între două şiruri de cămile mânate în pas gimnastic pe coasta muntelui la vale. Să fi văzutbă-lăngăneală! A fost întâia oară când eu, cel mai bătrân naviga­tor al lumei, am suferit de rău de mare!

— A ţinut mult voiajul? — Câteva luni. Intr'o noapte,

mă pomenesc pe marginea Bos­forului...

— La Constantinopole? — In port. Tocmai se iscălise

pacea dela Lausanne. Ies pe fu­riş, trag cu urechea la ce vorbiau doi din îngrijitorii cămilelor care ne cărase. Dumnezeule sfinte ce sacrilegiu! Corabia mea fusese adusă la Constantinopole fiindcă se ştia bine c'o să se isprăvească răsboiul. Stăpâuul cămilelor era un antreprenor de „distracţii a-mericane" prin bâlciuri. In ve­derea serbărilor ce se pregăteau, nenorocitul venise după corabia mea, o transportase, fără să ştie că noi eram încă vii în interio­rul ei, având de gând să cons-truească un „manej cu bărci", cum alţii fac din căluşei de lemn sau aeroplane fixe, în miniatură. Mă'ntorc repede, avizez familia,

— Uite, şi-acum mă strânge e-moţia de gât! Când mi-aduc a-minte... Dar nu-mi pare rău... Bietul om cheltuise o avere ca să ne care cu cămilele... Nu'mi pare rău ce-am făcut, căci a fost feeric. Inchipueşteţi răsăritul soarelui: faimosul răsărit văzut dela intra­rea în Bosfor! In clipa când soa­rele ieşea din mare. roşiu ca un beţiv din bae, corabia lui Noe, împinsă cu umerii de întreaga familie Noe, aluneca fantomatic,

F U R N I C A 11

ducându-se să-şi înfigă ciocul în valurile multicolore ale Mărei Negre. Două zile de plutire... şi iată-ne la Constanţa!

— Toţi? — Lipseşte fiu-meu Cham...

ştii: ăla care m'a smângălit, râ­zând de mine, când dormiam beat. Dumnezeu, drept pedeapsă, i-a făcut pielea neagră ca la a-rapi. Pe ăsta l-am debarcat la Movila-Techirghiol, pe plaje, să stea o lună. Toată lumea o să creadă îu urmă că s'a înegrit fă­când băi de soare.

— Vă stabiliţi aici? — Nu : sunt sătul de apă. Mâine

plec la Bucureşti... — Pe jos? — Ba cu trenul. — Cu barca'n tren? ! — Tocmai asta voiam să te'n-

treb: mi-o da voe să călătoresc cu ea p'un vagon deschis?... în­ţelegi... ca măsură de precau-ţiune: de când trăesc, n'am auzit vreodată ca o corabie să se fi ciocnit c'un tren!

Năiţă Idiotu.

BRAŞOAVE In palatul simpaticului îmbogă­ţit de război d. Jean Filodorm-berg este petrecere mare,

La un moment dat, amfitrio­nul, — care, trebuie să spunem, poartă ochelari mari cu cearcăne negre de baga, fiind foarte miop, — iese afară din sufragerie şi întâlneşte în c o r i d o r u l semi-obscur pe nostima'i slujnicuţă. Excitat de şampanie, d. Jean Filodormberg se năpusteşte a-supra durduliei subrete, o înghe­suie într'un colţ, unde din în­tâmplare era o canapea, ş i . . . . Dar deodată uşa iatacului de-alături se deschide şi apare în prag, încremenită, madam Ra-şela Filodormberg.

Tragedie? Nu. Fără să'şi piardă cumpătul,

senin, potrivindu'şi ochelarii pe nas ca să ateste încă odată in­firmitatea optică de care suferă, şolticul de bărbat exclamă:

— Vai ce miop sunt! Ceee ? Nu erai tu Raşel?!?

m încercat de toate ca să mă pricopsesc. Nici-o învârteală nu 'mi-a isbutit.

Dar, azi, în sfârşit, am găsit. Cu i 50 lei cumpăr un milion

mărci nemţeşti. îmi tipăresc o sută cărţi de vizită (care o să mă coste 200 de lei) cu cuprin­sul acesta:

KIRIAK NAPADARJAN M I L I O N A R G E R M A N

B U C U R E Ş T I

Apoi public în ziare la «Mica Publicitate» următorul anunţ:

J u n e m i l i o n a r , vârsta înnaintată, fi­z ic p lăcut dar antipatic , caracter n o b i l însă insuportabi l , doreşte căsător ie cu domnişoară drăguţă, indi ferent etatea şi numărul copi i lor , dar care să po-seadă casă, moş ioarâ ori v ie , plus 0OO.O0O l e i numerar. N'am nici-o altă pretenţie , , f i ind o fire m o d e s t ă şi des in teresa tă

Aţi băgat de seamă că în a-nunţ n'am spus ce fel de milionar sunt, ci numai «milionar».

Ei bine, ştiţi care va fi efec­tul? A doua zi o să primesc sute de scrisori cu fotografii a-nexate de la sute de fete cari 'mi vor solicita onoarea de-a ob­ţine mâna mea.

Şi-o să mă însor în condiţii strălucite cu una din ele, având numai remuşcarea că celelalte se vor sinucide de disperare că n'au reuşit să achiziţioneze pe junele milionar.

Tocmai după cununie, fiind om cinstit, o să arăt consoartei şi familiei sale adevărata'mi carte de vizită tipărită mai sus.

Ce-o să păţesc pe urmă, nu'i treaba d-voastră. N'am nicio grijă. O să le-arât milionul de mărci nemţeşti şi-o să dovdesc că n'am fost un escroc afirmând că sunt milionar.

S^cenă conjugală-— Va să zică, iar te duci la chef

şi pe mine mă laşi singură acasă ?

— Nu, dragă nevastă, am un proces.

— Ştiu, un proces cu dame şi cu lăutari, la Şosea, ca alal-tăeri. Ah, ce nenorocită sunt. Mă ţii închisă ca la puşcărie!...

— Dar, scumpa mea Lenuţă, am afaceri importante cari...

— Domnule Ionel, eşti o ca­nalie !

— Poftim, soro, o hârtie de cinci sute de lei, ia un automo­bil, şi du-te şi tu de te plimbă, petrece, la teatru, la cinemato­graf, la . .

— Nu, mizerabile, eu vreau să ies cu tine, nu singură, mă înţelegi ?

— Puiule dragă, eu aş ieşi cu plăcere cu tine, dar nu vreau să te compromit.

— ? ! ? . . . — Păi da... n'ai spus tu deu­

năzi, când îmi făcuşi iar o scenă d'astea, că eu nu ies la plimbare decât cu cocotele?

— Chiar aşa e! — Ei bine, sufletele, ia gân-

deşte-te: ce-o să zică lumea des­pre tine când te-o vedea pe stradă la braţ cu mine?!

. . . Şi 'n urma acestui argu­ment irefutabil, care de sigur a convins pe coana Lenuţa că soţul ei ştie să'i apere prestigiul şi onoarea, domnul Ionel părăsi, cu conştiinţa împăcată, domiciliul conjugal, regretând doar că a făcut prea mult să'l aştepte ge­ntila Miţi Năpârstoc în «şam-brul» de la Flora, unde avea să se pertracteze importantul său proces.

Kiriak Napadarjan

Lista pungaşi lor — Recolta de toamnă —

Sfetea N Duţu din Ismail. A. Ţîferman din Bazargic. Szabo Sandorne din Sibiu. l U l i U S SchOH GiUla din Lupeni. Marmonstein Filcp din Satu Mare.

Toţi depozitarii de ziare cari ne dato­rează sume mai mari si mai mici, depe cum le-a fost obrazul de gros.

Astronomie populară Nea Iancu la culesul viilor.

De ce Pământul se'nvârteşte?... Auzi întrebare?!.. FiindcăM e sete , săracu