transatlantism Cel mai frecvent, atunci când se vorbeşte de transatlantism, se evocă subiecte de securitate europeană şi internaţională, fiind pus în prim plan NATO.

Câteodată se adaugă şi parteneriatul strategic UE-SUA. Aceasta cu deosebire în contextul reuniunilor bilaterale sau când se caută soluţii comune în negocierile comerciale internaţionale.

Ori atunci când se asumă responsabilităţi globale care interesează partenerii de pe ambele părţi ale Atlanticului. Am scris adesea despre transatlantism, dar cred că nu am insistat suficient asupra chestiunilor de piaţă, ceea ce este un enorm neajuns şi o sugestie de luat în seamă pentru adoptarea unor soluţii pe care le-a generat actuala criză financiar- economică internaţională, atât în UE cât şi SUA.

RELAŢII DE PIAŢĂ

Mărturisesc că am revenit asupra acestei teme sensibilizat fiind de o analiză foarte recentă a profesorului Daniel S. Hamilton (SUA), dar şi de căutările febrile ale UE şi SUA în Asia, Africa, America Latină în vederea intensificării relaţiilor comerciale şi economice cu aceste zone. De la bun început precizez că respectivele orientări sunt obiectiv îndreptăţite şi ele merită a fi continuate şi fructificate. Dar, vorba profesorului Hamilton, este raţional să gândeşti şi la potenţialul UE de a intensifica „legăturile organice" cu America de Nord. Cu atât mai mult cu cât relaţiile dintre cei doi actori transatlantici, după al Doilea Război Mondial, au produs rezultate benefice bilaterale şi globale. Să menţionăm că cele două entităţi parteneriale au deţinut jumătate din venitul global, iar în materie de schimburi comerciale, investiţii, inovatii, norme şi standarde comerciale internaţionale fiecare este principalul partener al celuilalat.

COMPETIŢIE ŞI COOPERARE

Acum, când o problemă vitală pentru UE şi SUA este înscrierea în topul global al competitivităţii, cei doi actori ar trebui să asume o competiţie globală prin cooperare, coordonare şi convergenţă, iar nu prin dispute şi câteodată chiar „războaie" comerciale sau monetare. Căci, până la urmă, preferinţele investiţionale reciproce sunt vizibile şi chiar aspiraţia de integrare economică transatlantică se manifestă în diferite sectoare. Şi este evident că economiile din UE şi SUA sunt cele mai deschise, dar fără a profesa totală libertate una faţă de cealaltă.

Studii din ultimii ani arată că impactul deschiderii mutuale a Pieţei Unice a UE şi a pieţei continentului nord-american ar fi un câştig enorm pentru corporaţii şi IMM-uri, ar echivala cu a da fiecărui european şi american valoarea unui salariu suplimentar pe un an de zile, în durata unei vieţi active de muncă. Realizarea unor înţelegeri tarifare, alinierea legislaţiei în domenii de interes mutual, stabilirea unor opţiuni comune pentru a asigura acceptarea internaţională a unor standarde globale în arii precum protecţia proprietăţii intelectuale,

siguranţa alimentelor şi consumatorilor, achizitii publice etc. ar trebui să fie preocupări permanente ale agendei parteneriatului strategic UE-SUA, finalizate în rezultate concrete şi rapide.

UE ŞI PIAŢA TRANSATLANTICĂ

Statornicind o piaţă transatlantică, cu scopul clar de a se înscrie ascendent pe traiectoria post-criză a competitivităţii globale, nu înseamnă abandonarea obiectivelor interne ale celor două entităţi de restructurare a propriilor economii şi pieţe. Dacă ne referim la UE, participarea la construcţia pieţei transatlantice ar trebui să impulsioneze decisiv aspiraţia modernizării interne, deodată cu participarea la gestionarea interdependenţelor globale. Desigur, UE are obligaţia să decidă rapid calea/modelul dezvoltării durabile, care să decurgă firesc din redresarea post-criză.

Ar fi necesar ca UE să insiste asupra creşterii productivităţii în toate sub-regiunile sale şi îndeosebi în aria sudică. Mult aşteptata legislaţie de modernizare a Pieţei Interne se cere a fi aplicată repede la nivelul statelor membre şi ramurilor economice. Atenţia îndreptată către Piaţa Unică Digitală şi piaţa energetică europeană, către piaţa serviciilor, a cercetării/inovării ar aduce importante atu-uri economiei europene. Şi ar repoziţiona-o favorabil în lumea multipolară de mâine, în care va întâlni noi centri de putere economică şi politică, într-o efervescenţă a conectivităii şi competitivităţii globale.

ROMÂNIA ŞI PIAŢA TRANSATLANTICĂ

România, ca stat membru al UE şi partener strategic al SUA, ar putea contribui la constituirea pieţei transatlantice şi ar avea importante beneficii dintr-o implicare dinamică într-un asemenea proiect. Aceasta deoarece şi-a creat o adevărată dependenţă faţă de Piaţa Unică a UE, iar în ceea ce priveşte parteneriatul strategic cu SUA, acesta a primit o mai mare greutate în sectorul securităţii internaţionale, amplificarea raporturilor economice, comerciale, investiţionale rămânând un deziderat cu acoperire mai mult retorică decât factuală.

În plus, o integrare transatlantică mai pronunţată ar convinge şi zona vecinătăţii europene că nu mai este loc de pendulare între capabilităţile de pe cele două maluri ale Atlanticului, acestea participând convergent la producerea beneficiilor globalităţii.

Relaţiile internaţionale par dominate de conturarea unui duo: Statele Unite şi Uniunea Europeană, care sunt aşezate politic pe o relaţie simbiotică NATO-UE. Însă relaţia aceasta pare a fi construită pe arhitectura fratele mai mare şi fratele mai mic. De ce spunem acest lucru – emblematic este comportamentul american şi al europenilor în ciclul electoral de pe malul estic al Atlanticului. Americanii se îndreaptă spre un posibil ciclu de schimbare a strategiei politice externe (fie se menţine o administraţie republicană pentru un nou mandat sau candidatul democrat câştigă în faţa oponentului său – lucru care s-a şi întâmplat – Barack Obama devine primul preşedinte afro-american al Statelor Unite), iar preşedintele american face

un ultim turneu de rămas bun, care în citirea corectă a mesajului vrea să spună că Statele Unite rămân „number one”; Uniunea Europeană pare şi ea ancorată în acest proces sau ce este mai trist, se confruntă cu declanşarea unor convulsii interne (Irlanda a respins prin referendum Tratatul de la Lisabona, preşedintele Poloniei nu vrea să ratifice acest tratat, Parlamentul cipriot era la un pas să respingă şi el ratificarea). Această amorţeală externă a Uniunii Europene pare să fie alimentată şi de „big brother”, Statele Unite neezitând să taie din rădăcini orice tendinţă a europenilor de orchestrare a preluării scaunului de lider. Unele voci europene au acuzat, recent, vehement, implicarea Statele Unite în respingerea de către Irlanda a Tratatului de la Lisabona, arătând spre unele organizaţii americane, susţinute financiar de resurse guvernamentale, în susţinerea taberei „nu” a irlandezilor.

Poziţia externă a Uniunii Europene e slăbită şi de abordarea structurală a expunerii în relaţiile internaţionale. Am arătat că deşi există un înalt reprezentant pentru politica externă, unele state europene duc cu voiciune o politică externă calată pe o agendă proprie, în timp ce Statele Unite au o singură voce, cea a preşedintele american care este acompaniată, chiar întărită de cea a secretarului de stat. Ca să întregim tabloul relaţiilor transatlantice, e necesar de menţionat inserarea cu vivacitate a Rusiei, care vine şi ea cu o structură de vârf bine închegată: relaţia dintre Medveev-Putin, primul ca preşedinte şi cel de-al doilea ca prim-ministru pare să funcţioneze la parametrii optimi. Am pomenit de Rusia pentru că această ţară, în ultimii ani ai mandatului lui Putin, ca preşedintele al Rusiei, a încercat cu abilitate şi statornicie să recâştige o poziţie de prim rang în păienjenişul relaţiilor internaţionale. Mai mult decât atât, Rusia îşi face simţită prezenţa şi în Europa de Sud-Est, care până acum ceva timp, părea a fi apanajul exclusiv al relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii.

În lucrarea de faţă vom aborda evoluţia sinuoasă a relaţiilor Statele Unite şi Europa Occidentală, mecanismele care unifică interesele de pe cele două maluri ale Atlanticului dar şi chestiuni care divergente pe agendele ţărilor respective. Ca sa focalizăm analiza noastră, ne vom opri asupra mecanismului de securitate occidental, cel care oferă o umbrelă de pentru creşterea economică, culturală, socială chiar şi politică – adică a relaţiilor dintre NATO şi Uniunea Europeană. Să nu uităm de un actor care în ultimul timp este tot mai vocal – Rusiei – şi influenţa în relaţiile transatlantice.

O notă aparte, trebuie de remarcat evoluţia noii administraţii americane, a cărei repere ale politicii externe sunt analizate şi inventariate de toţi cei stau cu ochii aţintiţi asupra proaspătului preşedinte american, Barack Obama. Astfel, într-un

material publicat în Financial Times, Javier Solana, înaltul reprezentant al UE pentru politică externă, crede că noua administaţie americană reprezintă o şansă pentru Statele Unite şi Europa de a-şi reînnoi angajamentul pentru o diplomaţie multilaterală. Şeful diplomaţiei europene apreciază, că învestitura lui Obama a fost un “moment deosebit”.”Statele Unite nu sunt o ţară oarecare, iar preşedintele american nu este un politician ca oricare altul. Ceea ce este el, alegerile pe care le-a făcut, afectează miliarde de persoane din toată lumea”, scrie Solana.

Oferind “cinci lecţii de diplomaţie”, Javier Solana a subliniat importanţa unei soluţionări politice a conflictelor, mai degrabă decât militare, şi importanţa de a păstra în minte mizele politice interne în cadrul unei intervenţii internaţionale. Este importantă şi recunoaşterea faptului că “nicio ţară, nici chiar Statele Unite, nu poate rezolva singură problemele” internaţionale.

Uniunea Europeană şi Statele Unite ar trebui să profite de sosirea la putere a lui Barack Obama pentru a-şi “reînnoi angajamentele de a stabili reguli, încrederea şi parteneriatele în lumea globalizată” actuală, consideră Solana.

II. Europa şi Statele Unite – eforturi pentru o umbrelă de securitate.

Mediul geopolitic actual defineşte arhitectura de securitate europeană, tranziţia către sistemul internaţional multipolar competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor ca şi tentativele Federaţiei Ruse de a-şi menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate.

Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: ONU, UE, NATO şi OSCE .

Un sistem real de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente: apărarea şi securitatea colectivă. Este esenţial în acest context să fie definită politica de securitate bazată pe cooperare, renunţându-se la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera

politică şi reducerea pericolului confruntării prin violenţă. De asemenea, avem de a face cu ţelul evitării escaladării potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei.

Cunoscută şi sub denumirea de organizaţia transatlantică, NATO şi-a înscris în palmares evaluarea generală de a fi alianţa politico-militară cea mai de succes din istorie. Străbătând perioada războiului rece, NATO a făcut din relaţia transatlantică un exerciţiu de gestionare a tuturor categoriilor de crize care s-au ivit de o parte şi de alta a Atlanticului, cu repercusiuni însemnate în evoluţia sistemului internaţional. Percepţia generală instituită s-a concretizat într-o expresie tot mai des utilizată “umbrela de securitate a NATO”. Astăzi, tot mai mult, actorii relaţiei transatlantice sunt percepuţi a fi SUA şi Uniunea Europeană.

Trebuie spus că pentru ţările din Europa Central-Sud-Estică, relaţia dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană a avut o semnificaţie specială, deoarece după căderea prăbuşirea comunismului şi-au dorit să intre cât mai repede sub umbrela de securitate a NATO şi să adere la sistemul politic, economic, social şi instituţional al Uniunii Europene. Merită de amintit că acest deziderat al ţărilor din sud-estul Europei este similar celui dorit şi trăit de statele vest-europene, unde Statele Unite ale Americii erau privite, după al doilea război mondial, ca un campion al democraţiei şi performanţelor economiei de piaţă, tot aşa cum după războiul rece, liderii politici ai statelor central-sud-est europene considerau SUA drept susţinător şi garant al securităţii lor şi al proceselor de reformă, în etapa tranziţiei post-comuniste, deziderat marcat şi de existenţa din ce în ce mai marcantă a UE.

Ideea europeană a luat expresia unui europenism cu caracteristici funcţionale şi viabilitate în durată şi datorită relaţiilor transatlantice. Dar lucrurile nu au stat mereu aşa, relaţia transatlantică a fost marcată şi de asperităţi. Pe măsură ce construcţia europeană se dezvolta, relaţia transatlantică a cunoscut şi cooperare, dar şi competiţie. Nu doar globalismul explică cele două tipuri de interacţiuni. Îndeosebi anarhia din sistemul internaţional, după sfâşitul războiului rece şi dispariţia bipolarităţii, a învederat amprente identitare mai puternice pe un mal şi celălalt al Atlanticului. Asemenea manifestări i-au făcut pe unii analişti şi politicieni să exclame că era transatlantismului este la zenit, ori, într-o apreciere mai blândă, că este într-o criză prelungită. Cert este că, în zilele noastre, calitatea cooperării transatlantice trece printr-o transformare profundă, acomodându-se noilor condiţii post-războiului rece şi pregătindu-se pentru un nou tip de parteneriat global.

În schimb, Statele Unite văd în aşezarea securităţii mondiale pe fundamentul a trei piloni, generic denumiţi: apărarea păcii prin prevenirea terorismului şi a regimurilor totalitare, bunele relaţii între marile puteri şi extinderea păcii prin principiul libertăţii şi prosperităţii pe întreg globul. Intenţia americanilor este în responsabilizarea lor la construirea unei lumii care să fie mai sigure, dar şi mai bune.

 

III. Sfaturile fostului preşedinte american George Bush către noua administraţie americană

George W. Bush a formulat o serie de recomandări pentru protejarea Statelor Unite după retragerea sa din funcţie: continuarea unei politici antiteroriste agresive, menţinerea presiunii asupra ţărilor considerate periculoase şi continuarea modernizării armatei, relatează AFP.

Într-un discurs în care a apărat bilanţul politicii sale militare şi de securitate adesea contestate în ultimii opt ani, Bush s-a abţinut, aşa cum a făcut permanent după alegerile prezidenţiale din 4 noiembrie, să îi adreseze recomandări direct lui Barack Obama, care îi va lua locul la Casa Albă în 20 ianuarie.

La prestigioasa academie militară West Point, în statul New York (nord-est), Bush a afirmat că lasă “fundamente solide pe care viitorii preşedinţi şi viitorii comandanţi militari vor putea să construiască”.

“Armata americană este în prezent mai puternică, mai flexibilă şi mai bine pregătită pentru ameninţările cu care se confruntă poporul nostru”, a spus Bush în acest discurs, care se înscrie într-o serie de pledoarii finale în favoarea activităţii sale de preşedinte.

Bush, ale cărui mandate au fost marcate de atentatele de la 11 septembrie, două războaie în Afganistan şi Irak şi încă unul, global, împotriva terorismului, a cerut menţinerea a câteva mari principii care au provocat controverse şi la care Obama ar putea renunţa.

Pentru a continua să se apere, Statele Unite trebuie să rămâne “ofensive”, a spus Bush. El a apărat doctrina contestată a războiului preventiv aplicată în Irak, precum şi mijloacele puse la dispoziţia forţelor de securitate pentru a combate teroriştii,

mijloace care au fost la originea a numeroase polemici. “Trebuie să menţinem presiunea asupra regimurilor care susţin terorismul şi care continuă să se doteze cu arme de distrugere în masă”, a spus el.

Deşi Bush nu a menţionat nicio ţară anume, mesajul pare să refere la Iran şi Coreea de Nord şi intervine în contextul în care alegerea lui Obama suscită un val de speculaţii cu privire la posibilitatea unei diplomaţii americane mai deschise dialogului.

Statele Unite trebuie de asemenea să continue să îşi transforme armata şi să îşi susţină aliaţii în lupta împotriva terorismului, a spus el, referindu-se în special la Pakistan, aliat american, dar şi refugiu al militanţilor din Afganistan şi probabil punctul de plecare al atentatelor recente din India. Bush a luat act de eforturile consimţite de Guvernul pakistanez împotriva terorismului şi a declarat că administraţia sa sprijină cu toată forţa aceste eforturi. “În acelaşi timp, am transmis clar Pakistanului şi tuturor partenerilor noştri că vom face tot ceea ce se va putea pentru a ne proteja soldaţii şi pe americani”, a spus el, reafirmând că Statele Unite îşi rezervă dreptul de a ataca pe teritoriul Pakistanului, dacă vor considera necesar.

Bush a apărat doctrina constând în a ataca înainte de a fi atacat, precum şi “schimbările spectaculoase” aduse strategiei militare şi armatei americane.

Şeful statului american a fost nevoit şi să-şi accepte eşecul în capturarea lui Osama ben Laden şi a adjunctului său, Ayman Al-Zawahiri. “Va veni ziua când li se va face dreptatea pe care o merită”, a spus el, apreciind şi că politicile sale au “slăbit mult teroriştii” şi că al-Qaida se află la “începutul sfârşitului”.

IV. Obiectivele de securitate ale Statelor Unite versus obiectivele de securitate ale UE. Există o convergenţă ?

Relaţiile de securitate de pe cele două maluri ale Atlanticului tind către o emergenţă a unor interese care să sublinieze aspectul căutat de Statele Unite şi de Uniunea Europeană: garantarea unei libertăţii, prin vocea proprie naţională. Însă, relaţiile dintre Europa şi SUA au fost destul de sinuoase în cursul ultimilor ani, potrivit opiniei generale. Uneori au fost afectate chiar de dezacorduri profunde, cum ar fi cele generate de conflictul irakian, protocolul de la Kyoto sau Curtea Penală Internaţională. Dacă atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au permis

Statelor Unite să beneficieze de un real elan de simpatie în Europa, poziţiile diferite faţă de conflictul irakian au distrus repede consensul proamerican pe bătrânul continent. Raporturile transatlantice au continuat şi continuă încă, ambele părţi încercând să treacă peste dispute. Eforturile pentru a reduce componenta dezacordurilor într-o relaţie preţioasă pentru ambii parteneri n-au încetat niciodată, apreciază comentatorii politici.

Dând glas unei stării de spirit, Robert Kagan, unul din responsabilii “Proiectului pentru un nou secol american”, apără o teză faimoasă în care se spune că “Americanii vin de pe Marte, iar europenii de pe planeta Venus”, europenii apărând viziunea unei lumii fondată pe lege, negociere, cooperare. Această abordare fundamental pacifistă este, potrivit lui Kagan, mai puţin legată de lecţiile învăţate din cele două conflicte mondiale (cum o proclamă responsabilii europeni), ci mai degrabă de profundele slăbiciuni ale Europei în domeniul militar

Există mulţi specialişti în domeniul relaţiilor internaţionale, fie cu puncte de vedere optimiste, fie pesimiste, care arată aceeaşi preocupare cu privire la evoluţia relaţiilor transatlantice. Realitatea zilelor noastre ne demonstrează că dezacordul transatlantic este ambiguu, aflându-se într-o fază de tranziţie care nu poate dura la nesfârşit. Iată de ce nu putem lua în consideraţie decât două curente: unul negativ, care va conduce la relaţii concurenţiale între UE şi SUA, până la degradarea completă a vechilor legături şi destrămarea definitivă a lumii vestice şi un scenariu pozitiv, conform căruia animozităţile din prezent vor fi depăşite şi va lua fiinţă un nou sistem de cooperare internaţională. Curentul negativist s-ar putea dezvolta dacă anumite evenimente ar urma să aibă loc. În cel mai rău caz, America s-ar transforma, după afirmaţia lui Dominique Moisi, într-o Prusie supradimensionată – brutalizând, „urzind planuri de răzbunare şi fiind obsedată de puterea militară – iar Europa ar deveni o Elveţie supradimensionată – egoistă şi parohială, absorbită de propria-i neutralitate”.

Curentul pozitiv ar putea avea câştig de cauză dacă UE şi SUA ar încerca să îndeplinească anumite cerinţe. Prima, şi cred ceea mai importantă ar fi ca Europa şi Statele Unite să rămână partenere, indiferent ce s-ar întâmpla, într-o alianţă comună precum NATO.

Convingerilor unor analişti converg spre necesitatea ca ţările euroatlantice să sprijine transformarea Naţiunilor Unite într-o organizaţie pe baze noi, mai realiste şi nu în ultimul rând mai eficiente. Dovada ceea mai buna este bâlbâiala şi indecizia în cee ce priveşte problema Serbiei şi a prospătului stat balcanic, Kosovo.

Marcel H. Van Herpen, director al Fundaţiei Cicero, un grup de think-thank pro-european, a identificat câteva din motivele de creştere a disputei transatlantice. În primul rând, decalajul tot mai accentuat în domeniul capacităţilor militare; diferenţa de atitudine în privinţa modului de utilizare a instrumentului militar pentru promovarea obiectivelor politice şi strategice; diferenţierea semnificativă a percepţiei publice în cele două entităţi geostrategice, legată în primul rând de campania antiteroristă; separarea în spaţiul valorilor, în primul rând, a modului de valorizare a ordinii şi instituţiilor internaţionale; distanţarea religioasă între o Europă secularizată şi o Americă pentru care creştinismul este tot mai important în spaţiul politic şi, ca rezultat al primelor cinci perspective strategice, tot mai prezent în asigurarea ordinii internaţionale şi în intervenţiile în lumea arabă, privite de europeni cu scepticism şi chiar cu ostilitate.

Dintr-o perspectivă diferită, Stanley Hoffman, profesor ştiinţe politice la Universitatea Harvard apreciază că principala cauză a crizei relaţiilor transatlantice este generată de schimbarea dramatică a concepţiei americane privind relaţiile internaţionale şi politica externă. Printre principalii indicatori ai acestei schimbări, Hoffman identifică elaborarea şi adoptarea noii doctrine Bush privind războiul de preemptiv, unilateralismul ce caracterizează acţiunile internaţionale ale actualei administraţii de la Washington, precum şi modul în care s-a produs intervenţia militară din Irak.

Factorii care ar putea determina menţinerea unor diferente transatlantice sau chiar accentuarea lor, cu efect în politica internaţională, am putea indentifica: accesul în sferele puterii a unor generaţii de oameni politici care nu mai împărtăşesc viziunile atlanticiste ale fostei generaţii, o intensificare a competiţiei economice între Stale Unite şi Uniunea Europeană, accentuarea unor interese geopolitice divergente, ca reflectare a unei schimbări de priorităţi care a avut loc în perioada postrăzboi rece, orientarea SUA, în calitate de unică superputere, spre o politică globală, în timp ce Europa este caracterizată, cu preponderenţă, de o politică la nivel regional (centrată pe evoluţiile din cadrul Uniunii Europene), diferenţele de percepţie la nivelul opiniei publice, de pe cele două maluri ale Atlanticului, reflectând deosebiri în ceea ce priveşte mijloacele şi metodele ce trebuie utilizate pentru asigurarea securităţii internaţionale.

Un sondaj de opinie privind percepţia asupra relaţiilor transatlantice scoate în evidenţă o accentuare a unui decalaj în ceea ce priveşte creşterea şi consolidarea realţiilor transatlantice. Europenii cred că se îndreaptă spre o lume ordonată de legi, reglementări, negocieri şi cooperare internaţională, în care mecanismele

clasice de putere trec în plan secundar, americanii continuă să fie ancoraţi în plină istorie, exercitându-şi puterea într-un sistem internaţional anarhic, în care regulile sunt neviabile şi în care securitatea şi ordinea liberală continuă să fie rezultatul posedării şi utilizării puterii militare.

Parlamentul European a făcut un pas înainte în ceea ce priveşte instituţionalizarea relaţiilor transatlantice, prin Rezoluţia din 25 aprilie 2007, unde salută ameliorarea relaţiilor UE-SUA în calitate de parteneri egali; consideră că acest context pozitiv oferă serioase oportunităţi de strânsă colaborare între UE şi SUA într-o gamă largă de probleme politice de interes comun, în special în abordarea comună a problemelor din Balcanii de Vest, regiunea Caucazului de Sud, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Afganistan, zona Mediteraneană, America Latină şi Africa. Europenii, prin politica de transparenţă, accentuează prin această rezoluţie dosarele politice aflate pe agenda celor doi parteneri: dosarul iranian şi necesitatea abordării lui dintr-un unghi comun, ajutorul acordat ONU pentru combaterea terorismului şi a armelor de distrugere în masă, dosarul liberei circulaţiei a persoanelor între Statele Unite şi Uniunea Europeană şi la cel al schimbărilor climatice.

Într-un document intitulat „Securitatea, misiunea noastră comună” semnat de preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi cancelarul german Angela Merkel, în care aceştia pledează în favoarea unei ‘veritabile cooperări’ între Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică, aceştia regretând ‘partenariatul strategic’ insuficient dintre organizaţiile menţionate.

„

Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel vor participa sâmbătă, 7 februarie 2009, la Conferinţa pentru securitate de la Munchen, reuniune anuală considerată echivalentul în materie ale Forumului economic mondial de la Davos, pentru ca în zilele de 3 şi 4 aprilie, să fie gazdele summitului care va marca a 60-a aniversare a Alianţei Nord-Atlantice, organizat de o parte şi de alta a Rinului, la Strasbourg şi Kehl.

De la viitorul summit, preşedintele francez şi cancelarul german aşteaptă lansarea „lucrărilor la un nou ‘concept strategic”, din această perspectivă ei pledând pentru o „veritabilă cooperare între UE şi NATO, fondată pe o necesară complementaritate”. Preşedintele şi cancelarul precizează că intenţia lor nu este „să reinventeze principiile fundamentale’ ale NATO, ci ‘să dezbată cu spiritul deschis pentru a da noi orientări şi a transforma Alianţa în mod credibil”.

„

Evocând noua administraţie americană, ei remarcă „accentele noi în materie de politică externă şi de securitate”, şi subliniază faptul că „sunt numeroşi europenii care aşteaptă mult de la această schimbare”.

În documentul menţionat, cei doi înalţi oficiali europeni pledează pentru o ‘abordare globală’ a crizelor, care să ia în calcul, ‘pe lângă chestiunile propriu-zis militare, situaţia financiară internaţională, aprovizionările energetice sau problemele de migraţie’.

„

Amintind criza georgiană din august lui 2008, preşedintele francez şi cancelarul german estimează că aceasta „a creat o problemă de încredere cu Rusia”, şi cheamă la „relaţii de încredere şi fructuoase” cu Moscova. „Facem apel să se întindă mâna Rusiei şi să relansăm cooperarea noastră în cadrul consiliului NATO-Rusia şi între UE şi Rusia, dacă aceasta din urmă o doreşte”, mai amintesc liderii Franţei şi Germaniei.

V. Definirea imagologică a unei politici de securitate europene – UE în faţa unor provocări globale

Europenii au sintetizat într-un document intitulat „Strategia de Securitate Europeană” caracteristicile ameninţărilor din realitatea internaţională a momentului „ mai diverse, mai puţin vizibile şi mai puţin predictibile”. Era necesar ca poziţionarea europenilor faţă de evenimentele internaţionale să se împletească cu atitudinea americană, raportată la cursul lor. Strategia de Securitate Europeană enunţă bunăoară că „no single country is able to tackle today’s complex problems entirely on it’s own”, în timp ce strategia de securitate americană contura o atitudine asemnănătoare „no nation can build a safer, better world”. Similar, ambele documente identifică terorismul şi armele de distrugere în masă ca principale ameninţări contemporane, cărora strategia de securitate europeană le adaugă cu un grad de importanţă mai redus, conflictele regionale, statele “eşuate”

şi crima organizată. În acelaşi spirit se aplică, concluziv, recomandarea “America şi Europa trebuie să ţină aproape dacă nu vor să piară separat” (Huntington 1996).

Presiunea americană asupra europenilor pentru asumarea acestora a unui rol mai important în acel “burden sharing „ (împărţirea poverii) la nivel global, vizează operaţionalizarea PESA a UE în relaţia cu NATO, conform formulei “separate, but not separable”. Astfel, PESA şi NATO s-ar cuveni adaptate reciproc şi armonizate într-o instituţie cu anvergură globală de acţiune în aşa fel încât ele să genereze nu rivalitate reciprocă, ci asumarea partajată de competenţe, precum o ancestrală “diviziune a muncii”.

Merită menţionat că în promovarea unei strategii de securitate, europenii au lansat pe relaţia cu americanii, pe britanici, sperând că prin poziţionarea acestui stat-cheie, le vor permite acestora să-şi valorifice mai bine influenţa, prestigiul şi autonomia în promovarea palierului PESA al arhitecturii euroatlantice de securitate şi să acţioneze ca factor de coeziune şi nu de devizare.

Mai nou, Franţa, care s-a întors în structura militară a NATO, speră să relanseze o Europă a apărării, în pofida a trei handicapuri, determinate de respingerea Tratatului European în Irlanda, reticenţele britanice şi limitele sale bugetare. Preşedintele Nicolas Sarkozy a dat asigurări că preşedinţia franceză a Uniunii Europene va fi “prima etapa a relansării apărării europene pentru următorii ani”. “Europa apărării este deja o realitate” în Bosnia sau Ciad, “în final, nu trebuie să ne aşteptăm la un big bang în următoarele şase luni”, însă “ceea ce vrem este să dam un impuls”, susţine preşedinţia franceză.

Parisul ar vrea ca Londra să înceteze să mai respingă un buget pentru Agenţia europeană a apărării (EDA). Aceasta instituţie, fondată în 2004, este considerată esenţială pentru Franţa, pentru armonizarea programelor de echipament militar şi definirea tehnologiilor critice pentru securitatea şi autonomia de acţiune a statelor europene. Franţa vrea ca Marea Britanie să nu se mai opună creării unui Cartier General European Permanent la Bruxelles, proiect iniţiat din ianuarie 2007, însă perceput drept potenţial concurent al NATO.

Interesant că în faţa provocărilor acestor timpuri, Uniunea Europeană mai aşează pe masa, deja încărcată, a relaţiilor internaţionale strategia de vecinătate a Uniunii, dar şi ceea privitoare la relaţiile cu ţările din zona Mediteranei.

Politica de Vecinătate a UE, o alternativă la integrarea în Uniune, cuprinde 16 state, zece din spaţiul mediteranean, Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Israel, Teritoriile Palestiniene, Iordania, Siria şi Liban, şi şase din spaţiul fost sovietic, Belarus, Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Conform politicilor de vecinătate, UE nu le recunoaşte dezideratele de aderare la Uniune. Acesta este şi motivul pentru care ambasadorul Ucrainei la Uniunea Europeană, a criticat Noua Politica de Vecinătate, acuzând-o că “este o alternativă de facto pentru aderarea la UE, şi în acest fel contrazice aspiraţiile integraţioniste ale Ucrainei”. La ora actuală, PEV este incapabilă să ofere două beneficii pe care acestea şi le doresc foarte mult: accesul liber în UE şi comerţul liber al produselor agricole. Pentru acest capitol sensibil al politicii extrne a Uniunii, organizaţia a alocat sume importante de banii, menite a facilita reducerea decalajului dintre ţările Uniunii şi cele din vecinătatea ei. Ridicând ştacheta de “civilizaţie” din aceste ţări, Uniunea speră că nu va mai constitui o ţintă predilectă pentru emigranţii ce roiesc în jurul graniţelor Uniunii. În acest fel, bugetul UE pentru perioada 2007-2013 prevede o suplimentare cu 32% faţa de perioada 2000-2006 a sumei destinate Politicii de Vecinătate, care va ajunge în acest fel la 12 miliarde de euro. O parte din bani vor fi folosiţi pentru recompensarea, cu câte un miliard de euro, a statelor celor mai harnice la implementarea reformelor în domenii precum combaterea sărăciei, corupţiei şi a somajului şi îmbunătăţirea calităţii guvernării şi a performanţelor economiei naţionale.

Un exemplu este acţiunea Uniunii Europene privind un parteneriat estic, iniţiativă lansată de Polonia şi Suedia, care au prezentat la sfârşitul lunii mai, la Bruxelles, initiaţiva de consolidare a relaţiilor dintre UE şi Ucraina, Republica Moldova, Azerbaidjan, Armenia, Georgia şi Belarus, în cazul în care accepta drumul democratizării. Acest cadru ar permite întâlniri constante pentru îmbunatăţirea schimburilor economice, a legăturilor politice, precum şi facilitarea dezvoltării şi relaxarea regimului vizelor. Iniţiativa nu prevede perspective de aderare pentru aceste ţări, deşi Polonia susţine integrarea Republicii Moldova, Ucrainei şi Georgiei. O primă iniţiativă stă în relaţionarea imediată cu Moldova. “Acesta este un instrument complementar politicii de vecinatate a UE, care poate spori şansele şi perspectivele europene ale Republicii Moldova”, a declarat Krzysztof Suprowiczde, ambasadorul Poloniei în Republica Moldova. El a precizat că Executivul UE a investit eforturi şi mijloace financiare fără precedent în Republica Moldova, iar ţara sa susţine o “pista scurtă” pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, în raport cu alte ţări din regiune.

Franţa, prin preşedintele Nicolas Sarkozy, constată că dialogul euro-mediteranean demarat în 1995, la Barcelona, nu şi-a atins obiectivele şi, de aceea, propune crearea unei Uniuni Mediteraneene care să coopereze strâns cu Uniunea Europeană, cele două entităţi putând avea, în viitor, şi instituţii comune.

Proiectul Uniunii Mediteraneene este văzut de Franţa ca fiind construit pe patru piloni:

a. politic – crearea unui Consiliu al Mediteranei, după modelul Consiliului Europei;

b. securitate – prin crearea unui sistem de securitate colectiv;

c. dezvoltare comună – care să includă domeniile tehnologic, economic, comercial, energetic, ştiinţă şi cercetare, educaţie, mediu, crearea unei Bănci Mediteraneene de Investiţii (după modelul BEI) şi protejarea patrimoniului cultural;

d. cooperare integrată în combaterea corupţiei, a crimei organizate şi a terorismului prin crearea unui spaţiu judiciar comun.

În “Apelul de la Roma pentru o Uniune Mediteraneană al Italiei, Franţei şi Spaniei”, lansat în decembrie 2007, se precizează între altele: Uniunea va avea vocaţia să unească Europa şi Africa în jurul ţărilor riverane Mediteranei şi să instituie un parteneriat cu statele respective, pe bază de egalitate. Va avea vocaţia de a fi motorul cooperării “în Mediterana pentru Mediterana” şi va fi clădită pe principiul cooperării şi nu pe cel al integrării. Preşedinţii celor trei state au convenit să invite şefii de stat şi guvern ai ţărilor riverane la Marea Mediterană să participe la o reuniune comună cu Uniunea Europeană, în 2008, în vederea definirii unei viziuni comune. Reuniunea va trebui să stabilească principiile şi organizarea Uniunii Mediteraneene, cu obiectivul de a pune în aplicare o abordare bazată pe proiecte concrete şi pe recunoaşterea, pe de o parte, a destinului comun al tuturor ţărilor riverane şi, pe de alta, cu UE.

Vocaţia Uniunii nu va fi să se substituie cooperării şi dialogului care unesc, deja, ţările mediteraneene, ci de a le completa şi a le da un impuls suplimentar.

Procesul Barcelona şi Politica Europeană de Vecinătate vor rămâne „centrale” în cadrul parteneriatului dintre UE şi partenerii săi mediteraneeni. Uniunea Mediteraneană nu va interveni nici în procesul de stabilizare şi asociere pentru

statele interesate, nici în procesul negocierilor în curs între Uniunea Europeană şi Croaţia, pe de o parte, nici între Uniune şi Turcia, pe de alta.

Cu o zi înainte de ziua naţională a Franţei, preşedintele Sarkozy a lansat oficial noul organism internţional – Uniunea Mediteraneană. Nou înfiinţata Uniune Mediteraneană cuprinde 43 de ţări, reunind 756 milioane de oameni, de la Atlantic până în deşertul iordanian. “Toată lumea a discutat şi s-a căzut de acord. Nici nu mai e nevoie să spun că este un moment important şi emoţionant pentru mine, un eveniment la care am visat de ceva vreme – iar acum visul a devenit realitate”, a spus preşedintele francez.

El a vorbit totodată de “curajul” liderilor din ţările arabe prezenţi la reuniune. Şi a îndemnat ţările din Orientul Apropiat să pună capăt, după cum a spus el, “spiralei fatale a războiului şi violenţei, aşa cum au procedat ţăriile europene, asigurând pacea continentului în ultima parte a secolului 20″.

Preşedintele Sarkozy spune că noul organism va transforma întreaga regiune într-o zonă a păcii şi prosperităţii.

Unii critică însă noua uniune ca fiind lipsită de substanţă, şi potrivit diplomaţilor există încă multe dezacorduri privind modul concret de abordare a problemelor.

Singurul lider din regiunea mediteraneană care a criticat nou lansată Uniune Mediteraniană este preşedintele libian Muammar Gaddafi care a calificat uniunea drept o nouă formă de colonialism.

Franţa, care a preluat de la 1 iulie 2008 preşedinţia Uniunii Europene, a expus prin vocea autorizată a preşedintelui Nicolas Sarkozy, ţelurile franceze cu privire la evoluţia Uniunii Europene în următoarele şase luni. Acesta, în faţa parlamentarilor europeni, reuniţi într-o şedinţă a Parlamentului European, a menţionat că speră ca “în şase luni să poată spună că Europa a progresat”. Totodată, el a declarat că speră să propună o soluţie, în octombrie sau în decembrie, la criza generată de respingerea Tratatului de la Lisabona de către irlandezi. Sarkozy a subliniat că pentru a eficientiza funcţionarea blocului celor 27 de state ar trebui menţinut în vigoare Tratatul de la Nisa, până se va rezolva ratificarea celui de la Lisabona de către toate statele UE.

Preşedintele Franţei a subliniat şi faptul că Uniunea Europeană nu poate continua să se extindă fără intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. El a precizat de

asemenea că nu doreşte să “lase pe nimeni în urmă” şi că “Europa cu mai multe viteze nu poate fi decât o soluţie ultimă”. Sarkozy a amintit, în discursul său de necesitatea adoptării de către statele membre şi parlamentele acestora a pachetului de măsuri propuse în ianuarie de Comisia Europeană pentru a lupta împotriva încălzirii climatice. “Dacă fiecare ţară începe să renegocieze punctele care nu îi convin, nu vom ajunge niciodată la un acord, de aceea cerem Parlamentului să se mobilizeze alături de noi pentru adoptarea până în decembrie a pachetului de măsuri”, a argumentat Sarkozy.

O altă prioritate a Franţei se referă la consolidarea luptei împotriva imigraţiei, în sensul adoptării unei politici europene ce va face trecerea către dezbaterile la nivel naţional a problemei imigranţilor. El a subliniat că Franţa va lua în continuare o decizie deloc uşoară, aceea de a suprima toate restricţiile puse muncitorilor din restul Europei. Un al treilea subiect abordat de Sarkozy este apărarea. Este “un concept despre care am tot vorbit, dar care a avansat foarte puţin”. În acest sens, el indicat o colaborarea între cele 27 de state mebre UE şi NATO. În final, el a declarat politica agricolă comună ca a patra prioritate a Uniunii Europene.

VI. Lărgirea Uniunii Europene şi dilema acceptării de noi membri – cazul Turciei. O întărire a securităţii europene ?

“

Argumentele pro şi contra aderării Turciei au adus în prim-plan o gamă variată de aspecte, percepute atât ca oportunităţi cât şi ca provocări. Schiţarea profilului de ţara evidenţiază întreaga problematica la care trebuie să dea răspunsuri Turcia pentru a deveni stat membru al Uniunii Europene: de la argumente geografice, demografice şi religioase (o populaţie de aproximativ 70 milioane de locuitori dintre care 99,8% sunt adepţi ai islamismului şi o natalitate care, conform previziunilor, ar face-o în 2015 să fie cel mai populat stat din Uniune), la argumente economice, geopolitice, de reprezentare instituţională, fără a le omite pe cele care vizeaza segmentul democratie-drepturile omului. Un bastion înaintea NATO contra URSS în epoca razboiului rece, Turcia a devenit o punte a Occidentului contra Orientului Mijlociu. Este un stat de tranzit pentru gazele şi petrolul din Caucaz. Un important câmp de bătaie în lupta mondială împotriva drogurilor. Ocupă o poziţie cheie pentru controlul imigraţiei spre Europa. Şi, mai mult decât atât, Turcia este practic singurul stat musulman laic care şi-a proclamat ambiţia de a concilia islamul şi modernitatea.

Pentru toate acestea, Statele Unite se plasează în fruntea partizanilor intrării Turciei în Uniunea Europeana. De aproape un deceniu americanii fac presiuni constante asupra guvernelor europene pentru a admite Turcia în sanul Uniunii Europene.

Este pentru prima dată când candidatura unui stat starneşte atâtea controverse şi mai ales aduce în discuţie o problema de esenţă: care sunt graniţele, în care se poate vorbi de Europa ca structura instituţională de cooperare politică şi economică, pe ce valori se bazează.

Intenţia de aderare a Turciei la structura comunitara europeană nu e recentă; în 1963, Turcia semnează Acordul de Asociere, cunoscut sub denumirea de Acordul Ankara şi în 1987 depune cererea oficială de aderare. Răspunsul Uniunii a venit la Summit-ul de la Luxembourg din 1997 când candidatura Turciei este declarată eligibilă, dar, oficial, statutul de ţară candidată la Uniunea Europeană a fost obţinut abia în 1999. “Turcia este un stat candidat cu vocaţia de a se alătura Uniunii pe baza acelorlaşi criterii care se aplică şi celorlalte state candidate. În cadrul strategiei europene actuale, Turcia, la fel ca si celelalte state candidate va beneficia de o strategie de pre-aderare a cărui scop este de a încuraja şi a sprijini reformele”.

Acesta este începutul strategiei de pre-aderare care a pus Turcia în faţa unui lung şir de reforme susţinute prin asistenţă financiară europeană. În acest context, în martie 2001, a apărut Parteneriatul pentru Aderarea Turciei, iar ca răspuns la acest document al Consiliului UE, Guvernul de la Ankara a prezentat Planul Naţional de Adoptare al Acquis-ului şi o serie de reforme legislative în scopul îndeplinirii criteriilor de aderare.

Ritmul lărgirii Uniunii Europene trebuie corelat strict cu capacitatea ei de a integra noi membri, însă este necesară respectarea angajamentelor asumate de UE faţă de statele incluse în procesul de extindere. Statele care vizează admiterea în UE trebuie să fie capabile să-şi asume „toate obligaţiile” care decurg din statutul de viitor membru al UE, anterior aderării lor efective. Demersul „trebuie subsumat obiectivului asigurării susţinerii opiniei publice europene” şi, în egală măsură, celui privind „neperturbarea” mecanismelor de funcţionare a instituţiilor comunitare.

Miza negocierilor cu Ankara aduce în prim-plan aspecte mult mai importante decât cele geografice şi chiar religioase. Astfel, Turcia prin populaţia sa numeroasă ar avea un cuvânt greu de spus în toate instituţiile principale europene, devenind un

actor central, poziţie pe care nimeni, iată, nu este dispus să o ignore. Pe acest plan este construită iniţiativa Austriei, care propune un “parteneriat privilegiat”, menit parcă a limita accesul Turciei în forurile de conducere europene şi culminând cu planul Franţei pentru o Uniune mediteraniană.

Turcia reprezintă o chestiune extrem de sensibilă pentru opinia publică din Franţa. Parisul condiţionează poziţia sa în negocierile UE cu Ankara de crearea unui „Comitet al înţelepţilor” care să ia în considerare şi susţinerea ideii unei Uniuni Mediteraneene (în care să fie inclusă şi Turcia, ca o contraofertă la solicitarea de a deveni ţară membră UE). Propunerea a aparţinut şefului statului francez şi prevede crearea unui grup compus din zece sau douăsprezece personalităţi („înţelepţi”) care să contribuie la cristalizarea proiectului european, printr-un proces de reflecţie asupra a ceea ce Europa trebuie să întreprindă pentru a face faţă provocărilor secolului XXI. Mandatul a fost acordat cu ocazia Consiliului european din 14 decembrie 2007. Comitetul îşi va asuma această sarcină dintr-un punct de vedere prospectiv, nu politic. Grupul va fi prezidat de Felipe González Márquez, secondat de doi vice-preşedinţi, Vaira Viee-Freiberga şi Jorma Ollila şi va fi format din cel mult 9 membri selecţionaţi din statele membre UE pe criterii de merit. Preşedintele si vicepreşedinţii sunt invitaţi să înainteze o listă de nume pe care Consiliul European o va analiza pe durata preşedinţiei franceze. Este de menţionat acordul de principiu al Parisului pentru includerea lui Lech Walesa în Comitetul Înţelepţilor.

Însă, Turcia are o opinie critică în privinţa proiectului francez, percepându-l ca o intenţie de blocare a aderării sale la UE, dar şi ca o expresie a dorinţei Franţei de a se afirma ca actor major în cadrul politicii europene faţă de lumea arabă şi de a realiza o contrapondere la influenţa SUA şi a Marii Britanii în regiunea Orientului Mijlociu Extins.

Pe de altă parte, trebuie reţinută şi prietenia tradiţională cu SUA, Turcia fiind recunoscută ca un actor cu greutate al relaţiilor transatlantice, pilon al NATO în Orientul Mijlociu şi ca vechi aliat al Statelor Unite. Iată, de ce Washington-ul nu a pierdut nici o ocazie pentru a-şi exprima susţinerea pentru aderarea Turciei.

Franţa pare să revină la sentimente mai bune faţă de Turcia. Recent Senatul francez a respins cu o largă majoritate obligativitatea organizării unui referendum în cazul unei eventuale aderări a Turciei la Uniunea Europeană. Senatorii au criticat amendamentul ca fiind “ofensator” şi “discriminatoriu” la adresa Turciei, “ţară

aliată şi prietenă”. Astfel, că preşedintelui republicii îi va reveni sarcina de a alege între ratificarea în Parlament sau prin referendum a noilor cereri de aderare la UE.

Mersul Turciei spre integrarea europeană primeşte lovituri serioase şi pe plan intern, ridicând mingi la fileu celor care se opun aderării acestei ţări la concertul european. Astfel, tentativa de a scoate în afara legii partidul de guvernare din Turcia şi de a-l îndepărta pe premier din viaţa politică reduce şi mai mult perspectivele Ankarei de a adera la Uniunea Europeană, apreciază mediul politic francez, fiind o subminare a laicismului . “Ţinând cont de ceea ce se întâmplă în prezent în Turcia, vă daţi seama că perspectivele aderării se îndepărtează din ce în ce mai mult”, a declarat un oficial francez sub protecţia anonimatului, acum înainte de preluarea de către Franţa a preşedinţiei semestriale a Uniunii Europene. Acuzarea cere ca partidul să fie scos în afara legii, iar 71 de politicieni, printre care şi Erdogan şi preşedintele Abdullah Gul, să nu mai aibă dreptul să dacă parte din formaţiuni politice timp de cinci ani. Guvernele UE au reacţii diferite faţă de ceea ce criticii percep drept o tentativă de lovitură de stat judiciară, sprijintă de armată şi de magistraţi. Comisarul european pentru extindere, Olli Rehn, a declarat că, într-o democraţie europeană, astfel de chestiuni sunt rezolvate la urne sau în Parlament, nu în tribunale şi a sugerat că Turcia ar putea încălca astfel criteriul democratic al UE. Pe de altă parte, Bernard Kouchner, ministrul de externe francez, un susţinător al drepturilor omului în general, a părut să ia partea armatei. El a declarat că generalii au jucat un rol important pentru democraţie şi secularism. “Armata a jucat un rol foarte important în Turcia pentru democraţie şi pentru separarea moscheei de stat”, a afirmat Kouchner, amintind că un amendament constituţional propus de Guvern, care autoriza purtarea vălului islamic în universităţi, un proiect foarte contestat în mediile prolaice, a fost respins de Curtea Constituţională. Armata turcă se consideră un apărător al laicismului ţării şi a intervenit de patru ori în ultimii 50 de ani pentru a îndepărta guverne.

În faţa tuturor aceste provocări, Turcia este decisă să îşi continue drumul spre aderarea la Uniunea Europeană. Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso declara, după o întâlnire cu oficialii turci la Ankara, că Turcia trebuie să meargă înainte în ceea ce priveşte reformele proeuropene, enumerând mai multe reforme care trebuie implementate în mai multe domenii, printre care sistemul judiciar şi libertatea de expresie şi religioasă.

Răspunsul Turciei vine şi în domeniul economic. Ankara răspunde planului energetic european prin anunţarea că acordurile privind conducta Nabucco vor fi semnate în câteva luni (analiştii au criticat în dese rânduri lipsa de fermitate a

Turciei în această problemă). Conducta, al cărei plan a fost conceput în scopul de a reduce dependenţa Europei de gazele naturale ruseşti, este construită de Uniunea Europeană, urmează să transporte anual 30 miliarde metri cubi de gaze naturale din zona Mării Caspice şi din Orientul Mijlociu. Punctul de plecare va fi Turcia iar conducta va traversa Bulgaria, România şi Ungaria, pentru a ajunge în Austria.

Oficialii europeni remarcă că “dacă Turcia continuă programul de reforme, aceasta poate adera la UE în 10-15 ani”, declaraţia îi aparţine lui Olli Rehn, precizând că această ţară “mai are un drum lung de parcurs” înainte de integrare. Comisarul european pentru extindere este ferm când apreciază că sincopa irlandeză în parcursul de ratificare a Tratatului de la Lisabona de către ţările membre, nu ameninţă extinderea Uniunii.

“În pofida problemelor din prezent legate de Tratatul de la Lisabona, UE rămâne angajată promisiunii privitoare la perspectiva europeană pentru sud-estul Europei, ceea ce înseamnă vestul Balcanilor şi Turcia”, a explicat Rehn.

Drumul Turciei către Uniunea Europeană se dovedeşte a fi unul pe cât de lung pe atât de sinuos, iar obţinerea statutului de stat membru în cadrul acestei structuri se proiectează ca o miza cu valenţe multiple. Doar şase capitole de negocieri din 35 au fost deschise de când Bruxelles-ul şi Ankara au început negocierile de aderare, în octombrie 2005, iar alte opt capitole sunt blocate din decembrie 2006 din cauza disputei cu Ciprul.

VII. Lupta antiteroristă – vârf de lance al strategiei de securitate a NATO

 

Actual, toată lumea spune că NATO ştie ce înseamnă terorismul. Ţările membre declarau la unison, conştiente de importanţa evoluţiei lumii în cel de-al treilea mileniu acum ceva vreme în urmă, că “terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă vor constitui principalele ameninţări la adresa Alianţei în următorii 10-15 ani”. NATO şi-a exprimat determinarea în combaterea terorismului prin fermitatea de a “proteja populaţiile, teritoriile, infrastructura şi forţele ţărilor aliate şi că va lupta împotriva tuturor formelor de terorism atât timp cât va fi nevoie”.

Punctele forte ale NATO sunt: în primul rând articolul 5 al Statutului care permite un răspuns concentrat al ţărilor membre şi că acest răspuns este la fel de valabil,

mai ales acum într-o lume expusă la “terorismul internaţional”, în al doilea rând Alianţa poate organiza o gamă completă de operaţii militare multinaţionale, inclusiv pentru lupta împotriva terorismului, datorită structurii militare integrate, capacităţii de planificare operaţională şi posibilităţii de a beneficia de un spectru larg de resurse şi capabilităţi militare nord-americane şi europene pe care le posedă. Alianţa Nord-Atlantică avansează permanent pe baza experienţei şi a învăţămintelor desprinse în urma operaţiilor sale continue legate, direct sau indirect, de lupta împotriva terorismului, care includ operaţiunea “Active Endeavour” din Marea Mediterană, din Afganistan şi misiunea de instruire din Irak şi nu în ultimul rând de faptul că este un forum permanent pentru consultări politice, atât între aliaţi, cât şi cu partenerii aliaţilor şi alte organizaţii internaţionale.

Strategia Alianţei în combaterea terorismului ar putea atinge patru scopuri – definirea naturii celor mai probabile ameninţări teroriste la adresa Alianţei şi a membrilor săi pe termen mediu şi lung; determinarea cursului acţiunii pentru eliminarea sau cel puţin reducerea acestor riscuri; evaluarea eficienţei actualelor mijloace disponibile pentru combaterea acestor riscuri şi a necesităţii de a trasa Alianţei sarcina să dezvolte capacităţi şi capabilităţi adiţionale pe termen mediu şi lung; clarificarea rolului NATO în privinţa altor organizaţii internaţionale implicate în combaterea terorismului.

La nivelul NATO, este larg acceptat faptul că Alianţa reprezintă doar o parte a răspunsului şi că răspunsul la actualele provocări de securitate multidimensionale poate fi oferit doar prin asumarea sarcinilor şi a responsabilităţii şi prin coordonarea eforturilor comunităţii internaţionale – aici, NATO speră în ridicarea pe acelaşi palier a Uniunii Europene, astfel încât răspunsul să fie un ferm şi decis în apărarea liberăţilor. Esenţială este ieşirea din ambiguitatea şi din lipsa unei viziuni, care pot creea doar confuzie în privinţa cine ce face şi cum face.

Deşi unitatea NATO este recunoscută, există totuşi sincope în funcţionarea Alianţei. Un exemplu ar fi atitudinea Turciei, care blochează un plan NATO de lansare şi antrenarea forţelor de securitate din Kosovo (aici, Uniunea Europeană recunoaşte că planul său separat de a antrena forţele de poliţie din Kosovo va suferi întârzieri, din cauză că misiunea nu are aprobarea ONU). Ankara se teme că acest lucru va presupune schimbul de informaţii militare sensibile cu Ciprul, care nu este membră NATO, dar care face parte din UE. Oficialii NATO au subliniat că disputa nu pune în pericol prezenţa celor 16.500 de trupe NATO de menţinere a păcii aflate în Kosovo. Planul NATO viza formarea a 2.500 de militari kosovari. Potrivit

unor diplomaţi, Ankara insistă ca planul operaţional NATO să se refere explicit la un pact pe şase ani cu UE care permite doar o cooperare limitată între cele două organizaţii. “Ei spun că ar trebui să respectăm acordul existent”, a declarat un diplomat, referindu-se la acordul “Berlin Plus” din 2002. Tensiunile dintre Turcia şi Cipru au pus de mai multe ori piedici cooperării militare dintre NATO şi UE.