pieţelor financiare internaţionale şi a unei game largi de măsuri de dereglementare şi
privatizare au făcut posibil pentru companiile transnaţionale să fie printre conducătorii
economiei globale.
Provocarea pentru evoluţia ţărilor şi a uniunilor de comerţ internaţional este să se
asigure că aceste companii respectă drepturile angajaţilor în fiecare loc din lume în care
influenţa lor se face simţită şi să se stabilească un dialog global între acestea şi firmele
multinaţionale.
Companiile transnaţionale joacă acum un rol important în economiile tuturor
ţărilor şi în relaţiile economice internaţionale, devenind un subiect din ce în ce mai
important pentru guverne. Prin investiţiile străine directe, asemenea firme pot aduce
beneficii substanţiale atât ţărilor de origine cât şi ţărilor gazdă prin contribuţii la
utilizarea eficientă a capitalului, tehnologiei şi resurselor umane între ţări şi pot astfel să
îndeplinească un rol important în promovarea bunăstării economice şi sociale.
Dar companiile transnaţionale, organizându-şi operaţii dincolo de cadrul lor
naţional, pot conduce la abuzuri prin concentrarea puterii economice şi la conflicte cu
obiectivele de politică naţională. Mai mult, complexitatea acestor companii
transnaţionale şi dificultatea unei percepţii clare privind structurile lor diverse,
operaţiile şi politicile conduce uneori la îngrijorare.
Astfel, ţinta comună a tuturor statelor este de a încuraja contribuţiile pozitive
prin care companiile transnaţionale pot realiza progresul economic şi social şi să
minimizeze sau să rezolve dificultăţile care pot să apară din derularea operaţiilor lor.
De când operaţiile companiilor transnaţionale s-au extins în întreaga lume,
trebuie depuse toate eforturile de a se coopera între toate statele, mai ales între ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, având ca obiectiv îmbunătăţirea standardelor de
bunăstare şi de viaţă, prin încurajarea contribuţiilor pozitive ale companiilor
2
transnaţionale şi prin minimizarea sau rezolvarea problemelor ce sunt în legătură cu
activităţile lor.
Firmele multinaţionale, şi mai ales firmele globale foarte mari, au ca structuri de
rezistenţă următoarele trei caracteristici:
1. controlul activităţilor economice în mai multe ţări
2. abilitatea de a obţine avantaje din diferenţele geografice dintre ţări şi regiuni în
dotarea cu factori şi în politici guvernamentale
3. flexibilitatea geografică, abilitatea de a dispune de resurse şi operaţii între localităţi
la scară globală
Astfel, un procent majoritar din configuraţia schimbării a sistemului economic
global este realizat de firmele multinaţionale prin deciziile lor de a investi sau nu în
anumite zone geografice.
Companiile transnaţionale, prin rolul lor devin în aceste condiţii cele mai
puternice forţe de presiune pentru adâncirea globalizării activităţii lor economice care au
loc într-un cadru dinamic, turbulent chiar în anumite perioade sau zone, în economia
mondială.
În primul capitol voi arăta importanţa companiilor transnaţionale în economia
mondială actuală şi definirea conceptului de companie transnaţională.
Următorul capitol va prezenta evolutia evoluţia în timp a companiilor
transnaţionale, strategiile de dezvoltare a acestora, precum şi expansiunea companiilor
transnaţionale prin achiziţii şi fuziuni internaţionale.
Capitolul trei se vrea a fi o succintă prezentare despre impactul companiilor
transnaţionale asupra statelor gazdă, precum şi a activităţii în plan cronologic a
corporaţiei transnaţionale Nestle şi mai în amănunt o referire la efectele asupra
producţiei alimentare şi a economiilor naţionale.
Lucrarea se va încheia prin enumerarea câtorva concluzii şi propuneri rezultate
din problemele abordate.
3
CAPITOLUL 1
Companiile transnaţionale şi globalizarea economică
1.1 Globalizarea ca trăsătură fundamentală a economiei mondiale
contemporane
Pe măsură ce devine tot mai mult o realitate a economiei mondiale
contemporane, globalizarea ajunge să fie şi cel mai controversat concept în literatura
economică şi politică internaţională. Trăim într-o lume globalizată, şi totuşi nu există
încă un consens cu privire la ceea ce însemnă globalizare.
Pentru unii înseamnă accesul la Internet, pentru alţii, posibilitatea de a munci în
străinătate. Pentru mulţi, globalizarea înseamnă să poţi cumpăra din România un tricou
făcut în China de o multinaţională franceză cu acţionari americani. Pentru investitori
înseamnă să-ţi muţi capitalul dintr-o ţară în alta, de la o zi la alta.
Globalizarea poate fi văzută 1ca extinderea relaţiilor capitaliste de producţie sau
ca interdependenţa crescută în cadrul sistemului economic mondial. Procesele de
tranziţie postcomunistă intră în prima categorie, iar accesul universal la informaţie – în a
doua.
În prima accepţiune a termenului, globalizarea presupune existanţa unei
singure economii globale, cu politici macroeconomice globale 2. Evident, o
asemenea politică macroeconomică se bazează pe aşa-numitul “consens de la
Washington”3.
Acest fundamentalism de piaţă a fost puternic criticat de Stiglitz(2002), în timp
ce Rodrik(2002) a încercat să-l contextualizeze. Aşadar globalizarea, într-un înţeles de
manual conservator, înseamnă eliminarea frontierelor, creşterea comerţului
transfrontalier şi a investiţiilor, dereglementare, produse globale şi clienţi globali,
competiţie globală şi standarde globale4. Astfel, globalizarea implică formarea unei noi
ordini economice mondiale, care transcende modelele interneţionale de capitalism şi
necesita un nou cadru instituţionalizat5.
1 Glynn, A., Sutcliffe, B.(1992), „Global but Leaderless? The New Capitailist Order”2 Glynn, A., Sutcliffe, B.(1992), „Global but Leaderless? The New Capitailist Order”3 “Consensul de la Washington” se referă la un set informal de politici promovate de principalele instituţii financiare internaţionale, incluzând: disciplina fiscală, reducerea cheltuielilor publice sociale, liberalizarea comerţului, investiţiilor, liberalizarea politicii valutare şi monetare, privatizarea şi dereglementarea (Williamson, 2000).4 Cullen, J.B., Parboteeah, K.P. (2005), “Multinational Management: A Strategic Approach, ed. aIIIa, Southwestern Publishing, Cincinnati5 Behrman, J. (2003), “Transformation of Society: Implications of Globalization”
4
Susţinătorii înţelesului restrâns al globalizării, acela de interdependenţă crescută,
operează cu o serie fină de clasificări. Dunning(2003) a încercat a distinge între
globalizare, piaţă globala şi capitalism global. Astfel, el definea globalizarea ca fiind
conectivitatea dintre indivizi şi instituţii, la nivel global. În acest sens restrâns, Dunning
observă că globalizarea este neutră din punct de vedere moral (in sine, nu este nici buna,
nici rea).
Piaţa globală apare ca un flux global de bunuri, servicii şi active care se
tranzacţionează pe piaţă şi la preţurile pieţei, iar capitalismul global este văzut ca un
sistem de guvernanţă globala pentru piaţa globala.
Dunning consideră că acest sistem încă nu există, deocamdată fiind doar firme
globale şi sisteme capitaliste fracturate (naţionale sau regionale). El afirma în acelaşi
timp necesitatea unui capitalism global responsabil (setul de instituţii non-piaţă să ducă
la creştere bunăstării societăţii).
Deşi de pe poziţii mai radicale (“globalizarea a murit”), şi Rugman (2001)
apreciază ca nu există un sistem global, nici măcar o piaţă globală cu comerţ liber.
Există,în schimb, blocuri regionale cu comerţ liberalizat în interiorul lor – Uniunea
Europeană, Acordul Nord-American de Liber-Schimb (North American Free Trade
Agreement – NAFTA), Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (Association of South
East Asian Nations – ASEAN), dar cu bariere între ele, iar procesele atribuite
globalizării se petrec doar la nivel regional – deci putem vorbi doar de regionalizare.
Featherstone (2001) duce ideea mai departe şi consideră că europenizarea este un
răspuns la globalizare, o strategie defensivă, reactivă, la provocările globalizării. În
această abordare, moneda unică europeană a fost creată pentru a contrabalansa influenţa
dolarului american.
O viziune alternativă susţine însa că globalizarea este rezultatul divizării
regionale a puterii şi că slăbirea hegemoniei americane a dus la apariţia economiei
globale (Hirst, Thompson, 1992). Conform acestei interpretări, globalizarea nu poate fi
evitată (Friedman, 2000; Foster, 2002), tocmai pentru că nu ar exista nimic în afara
sistemului şi nici un centru al sistemului.
Friedman (2000), un “guru” al globalizării, crede că globalizarea este sistemul
internaţional care a înlocuit Războiul Rece, fiind o integrare a capitalului, tehnologiei şi
informaţiei peste frontierele naţionale, într-un mod care creează o singură piaţă globală,
chiar “un sat global”.
Dacă despre globalizarea înţeleasă ca interconectivitate petem spune că este
neutră din punct de vedere moral, situaţia este diferită in privinţa capitalismului global.
5
Suporterii globalizării apreciază că globalizarea ajută ţările slab dezvoltate şi în curs de
dezvoltare, prin accesul la pieţe, la capital, la informaţie şi tehnologie6.
Criticii globalizării atrag atenţia asupra consecinţelor dezastruoase ale
liberalizării contului de capital în asia de Sud-Est (criza din 1997-1998), asupra
contribuţiei negative a capitalului speculativ, cu consimţământul Fondului Monetar
Internaţional (FMI), la crizele economice din Mexic (1994) şi Argentina (2001) şi –
poate cel mai important din perspectiva etică – asupra cresterii protecţionismului în SUA
şi în Uniunea Europeană, în paralel cu predicile acestora privind liberalizarea comerţului
global (Rodrik, 2002).
Unii autori susţin că globalizarea conduce la restrângerea capitalismului de tip
stakeholder7, ca urmare a expansiunii capitalismului de tip shareholder8, bazat exclusiv
pe maximizarea profitului. În acest context, pentru a face globalizarea suportabilă,
Behrman (2003) identifică o serie de criterii care ar trebui să funcţioneze, şi anume:
eficienţa (care nu este sinonimă cu creşterea standardului de viaţă, dar este necesară
pentru progres), egalitatea (o redistribuire echitabilă a bunăstării), participarea activă
(implicarea în comunitate balansează contradicţia dintre eficienţă şi egalitate),
creativitatea ( economia bazată pe cunoaştere este deocamdată apanajul câtorva
economii), ajustarea la risc (globalizarea induce şi volatilitate şi nesiguranţă),
respectarae drepturilor omului si protecţia mediului, acestea din urmă fiind strâns legate
de noţiunea de responsabilitate socială corporatistă.
Este de remarcat faptul că este foarte dificil a se răspunde la întrebarea “ Ce este
globalizarea? “, problematica mentinând trează atenţia literaturii de specialitate chiar şi
în prezent. Întrucât, aşa cum am observat, părerile sunt împărţite atuci când vine vorba
de globalizare, nu ne vom ocupa de politicile macroeconomice decât în măsura în care
ele interacţionează cu mediul de afaceri, şi nici nu ne vom întreba dacă globalizarea a
mers prea departe.
Ne interesează, în schimb, să înţelegem cum funcţionează actorii principali ai
globalizării (sau ai “capitalismului global”, sau ai “regionalizării”) – iar pe această
latură, literatura de specialitate este de acord că aceşti actori principali sunt corporaţiile
transnaţionale.
1.2 Definiţii privind conceptul de companie transnationala. Caracteristici
ale companiilor transnaţionale
6Lukas, A. (2000), “Globalization and Developing Countries”, Trade Briefing Paper, 10, CATO Institute.7 Capitalismul tuturor părtilor interesate; un fel de economie socială de piaţă.8 Capitalismul centrat pe drepturile acţionarilor.
6
Compania transnaţională este un fenomen economic aflat în plină dinamică.
Teoriile privind companiile transnaţionale nu sunt nici pe departe unitare şi urmează
caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional nu s-a
conturat un consens nici măcar cu privire la denumirea fenomenului analizat.
După cum se observă în literatura de specialitate9, expresia “întreprindere
multinaţională” este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta
şi “companie transnaţională” să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât
cele de ordin lingvistic10.
Despre “compania transnaţională” scriu rapoartele Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru Comerţ şi Dezvoltare ( United Nations Conference on Trade and Development –
UNCTAD - instituţia cea mai specializată în domeniul cercetării tranzacţiilor
internaţionale şi a impactului acestora pentru diferite grupuri de ţări), precum şi toţi
economiştii agreaţi de această aorganizaţie.
Viziunea UNCTAD asupra companiei transnaţionale este una foarte largă, ea
definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie-mamă şi filialele ei în
străinătate.
Firmă-mamă este o întreprindere care controlează activele altor entităţi în ţări
diferite de ţara sa de origine, de obicei prin deţinerea unei ponderi din totalul acţiunilor
acestora (ponderea necesară variază, fiind considerată peste 10% in SUA şi peste 25% în
Uniunea Europeană). Filiala din străinătate este o întreprindere în cadrul căreia un
investitor rezident în altă ţară deţine un pachet de acţiuni care îi oferă posibilitatea de
decizie şi control şi participarea directă la conducere.11
Filiala se află într-o dublă dependenţă. Pe de o parte filiala este
o firmă cu capital constituit de firma-mamă, deci este dependentă şi
subordonată acesteia atât referitor la conducere cât şi referitor la
strategie, pe de altă parte filiala se subordonează legislaţiei ţării de
rezidenţă.
Fireşte, sintagma “companie transnaţională” sau “corporaţie transnaţională”
are o anumită savoare şi o putere de sugestie mult mai mare decât banala
“întreprindere multinaţională”. De aceea, economiştii radicali vor folosi cu precădere
9 Mazilu, Anda (1999), “Transnaţionalele şi competitivitatea”, Editura Economică, Bucureşti.10 Acelaşi lucru se poate spune şi despre “societate transnaţională” versus “companie transnaţională”. Sterian Dumitrescu (1997) defineşte societatea transnaţională ca “un vast ansamblu la scară mondo-economică, format dintr-o societate principală şi un număr de filiale importante in diferite ţări”. Totuşi, la introducerea sa, conceptul de societate transnaţională era mult mai generos, referindu-se la ansamblul organismului social al unei ţări, în care politicile de dezvoltare economică ale statului şi politicile corporaţiilor transnaţionale sunt interdependente.11 Nicolae Marinescu, Evoluţia companiilor transnaţionale, Revista Convorbiri Economice, nr 21, 2002, p. 16
7
compania transnaţională ca ţintă a discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui
cu noţiunea de “concern transnaţional”12 dacă li se va părea ca puterea reprezintă o
definiţie prin ea însăşi.
Mult mai nuanţată este atitudinea lui Papp(1991), care descrie compania
multinaţională ca pe o corporaţie care acţionează într-o multitudine de medii naţionale şi
identifică trei stadii de dezvoltare ale acesteia. În primul stadiu, compania multinaţională
creează strategii de afaceri separate pentru fiecare ţară în care operează si poate fi
numită mai degrabă “companie multilocală”. În al doile stadiu, compania se străduie sa
domine o piaţă globală, dar îşi concentrează totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de
origine – Papp defineşte aici “corporaţia globală”. În cea de-a treia şi ultima etapă de
dezvoltare, compania beneficiază de resurse, management, producţie şi alte capacităţi
globale care îi conferă statutul de “companie transnaţională”.
Practic, o astfel de viziune se suprapune destul de bine peste teoria clasică a
internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau: întâi, exportul direct pe o anumită
piaţă naţională, apoi apelul la intermediari locali, aflaţi într-o anumită relatie de
cooperare cu firma-mamă, pentru ca în cele din urmă să stabilească o relaţie de
proprietate între ea şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă (termen generic – “filială”)13.
Această relaţie de proprietate este esnţială în definirea companiei transnaţionale şi se
justifică prin atributul companiei de purtător de investiţii străine directe.
Alţi autori14 consideră compania transnaţională forma modernă a companiei
multinaţionale, îmbogăţită cu gamă mai largă de pieţe şi cu strategii mai diversificate de
cucerire a acestora.
Hood şi Zoung (1990), actualizând o mai veche preocupare a cercetătorilor de la
Harvard, consideră că, pentru a fi demnă de numele său, o companie transnaţională ar
trebui sa aibă filiale în cel puţin 5-6 ţări şi să înregistreze o pondere minimă de 25 % a
activelor deţinute în străinătate în total active. Asemenea definiţii sunt însă conjuncturale
şi riscă, spre exemplu, să prezinte drept corporaţie transnaţională o mică firmă maghiară
care îsi extinde activitatea în zonele de frontieră cu statele învecinate, pe teritoriul
acestora din urmă.
Chiar dacă este evident că nu putem compara o astfel de firmă cu, să zicem,
Coca-Cola, definiţiile utilizate astăzi de majoritate specialiştilor ar încadra ambele
companii în aceeaşi categorie a companiilor transnaţionale.
12 Martin, H.P., Schuman, H (1990), “Capcana globalizării”, Editura Economică, Bucureşti13 În rândul filialelor includem: subsidiary enterprises (societate pe acţiuni în care o companie transnaţiunală are peste 50 % din drepturile de vot), associate enterprises ( societate pe acţiuni în care o companie transnaţională posedă 10-49 % din drepturile de vot) şi branches ( sediu permanent, terenuri, echipament mobil folosit în străinătate pentru mai puţin de un an).14 Voinea, Liviu, (2007), “Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global”, Editura Polirom, Bucureşti, pag. 17
8
De altfel, conform Raportului UNCTAD (2005), există aproximativ 60.000 de
companii transnaţionale, cu peste 500.000 de filiale în toată lumea. O simplă operaţie de
împărţire atribuie, în medie, 8-9 filiale fiecărei corporaţii. Cum însă primele 500 sau
1.000 de corporaţii au filiale aproape în orice ţară, media numărului de filiale ale
celorlalte aşa-zise corporaţii este mult diminuată. Aceste din urmă se află, probabil, in
prima fază a procesului de transnaţionalizare ( strategii diferite pentru fiecare piaţă).
Sintetizând, petem defini compania transnaţională ca fiind acea entitate
economică formată dintr-o firmă-mamă şi filialele ei din mai multe ţări, ce este
caracterizată de internaţionalizarea producţiei, se bazează pe un “bazin” internaţional de
resurse umane, materiale şi financiare, şi promovează la scară globală un anumit set de
valori proprii15.
În viziunea doctrinei16, internaţionalizarea producţiei şi dispunerea de un bazin
internaţional de resurse umane, materiale şi financiare caracterizează toate companiile
transnaţionale. Ele conferă putere companiei, dar nu şi unicitate; reprezintă expresia
globalizării, fără ca, la nivel general, să aibă capacitatea de a individualiza o corporaţie
faţă de alta revine valorilor specifice promovate de fiecare companie. Care sunt însă
aceste valori?
Pentru a răspunde la o astfel de întrebare legitimă, literatura de specialitate17 a
urmărit să determine modul în care chiar companiile transnaţionale se referă la valorile
lor. Cel mai rapid şi, în acelaşi timp, valid mod de a întreprinde o asemenea cercetare s-a
considerat că este parcurgerea paginilor de internet ale respectivelor companii. S-au avut
în vedere primele 30 de companii transnaţionale din lume, în ordinea activelor deţinute
în străinătate18.
Autorul cercetării a observat, încă de la bun început, o anumită confuzie în
modul în care chiar transnaţionalele percep noţiuni diferite precum: valori, principii,
direcţii de acţiune, preocupări, politici, şi a încercat să decanteze în contex valorile
individualizante ale fiecărei companii. Au fost excluse din start referirile la urmărirea
satisfacerii consumatorilor şi a creşterii valorii acţiunilor, care sunt preocupări esenţiale
şi fireşti ale oricărei firme, nu neapărat ale companiilor transnaţionale.
Dintre cele 30 de companii analizate, folosind o matrice iniţială de valori de
bază, dar cu posibilitatea de specificare şi a altora, valorile cel mai des atribuite au fost:
15 Voinea, Liviu, (2007), “Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global”, Editura Polirom, Bucureşti, pag. 1816 Idem , pag 1817 Idem, pag 2418 Conform raportului UNCTAD (2005)
9
- sistemul de conducere (14 menţionări), incuzănd aici personalul de
conducere, ierarhizarea legăturilor companie-mamă - filială în străinătate, precum şi
existenţa unui stil de conducere;
- grija faţă de mediu (13 menţionări). Această valoare nu se referă
strict la probleme ecologice, ci şi la mediul de folosire a produsului ( siguranţa
utilizatorului şi educaţia sa tehnologică);
- implicarea în viaţa comunităţii (12 menţionări). Implicarea se face
simţită prin dezvoltarae de programe educaţionale, acordarea de burse, susţinerea unor
fundaţii umanitare, iniţierea de acţiuni filantropice, acţiuni de sensibilizare a opiniei
publice, sponsorizarea unor evenimente sportive sau culturale etc.;
- marca sau brand-ul (11 menţionări). Marca reprezintă o valoare în
sine a companiei atunci când ea include apartenenţa la grup, asocierea imaginativă, atât
a angajaţilor cât şi a consumatorilor, cu marca respectivă. De altfel, se poate constata că
în industria automobilelor marca reprezintă o valoare într-o proporţie mult mai mare
decât, spre exemplu, în industria petro-chimică;
- sistemul de producţie ( 11 menţionări). Specificitatea tehnologiei
utilizate este principala caracteristică urmărită aici;
- inovarea (10 menţionări). Stimularea inovării, incluzând aici
procesul de cercetare-dezvoltare, reprezintă aşadar o valoare proprie pentru o treime din
companiile analizate, distribuite relativ echilibrat în funcţie de domeniile de activitate;
- angajaţii ( 8 menţionări). Nu intră în această categorie personalul
de conducere.
Au mai fost menţionate tradiţia, adaptarea la cultura locală, sistemul de
distirbuţie şi campaniile publicitare.
Se poate observa că valoarea cel mai des atribuită este reflectarea relaţiilor se
subordonare dintre compania-mamă şi fulială, precum şi dintre manageri şi angajaţi.
Chiar din analiza valorilor corporaţiei reiese caracterul ierarhizant, centralizator al
acesteia.19
Vremea corporaţiilor care îngăduie o larga libertate de acţiune filialelor din
străinătate pare să fi trecut; compania transnaţională este cu siguranţă o
organizaţie în care prevalează caracterul ierarhic al luării şi implementării deciziilor, o
organizaţie mult mai puţin democratică decât multe state naţionale care au adoptat
principiul descentralizării şi al autonomiei locale20.
19 Voinea, Liviu, (2007), “Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global”, Editura Polirom, Bucureşti, pag 20
20 Idem 10
1.3. Companiile transnaţionale – motor al globalizării economice
Corporaţiile transnaţionale reprezintă, fără îndoială, principalul agent al
globalizării economiei contemporane, dispunând de o forţă economică superioară multor
state naţionale. Într-o încercare de a sintetiza impactul companiilor transnaţionale asupra
economiei mondiale, putem menţiona următoarele21:
• două treimi din comerţul mondial se derulează prin intermediul primelor
500 de companii transnaţionale; prin urmare, mai rămîne doar o treime din comerţul
mondial care să se desfăşoare conform teoriilor clasice privind comerţul, la preţurile
pieţei;
• 40% din comerţul mondial pe care îl controlează companiile
transnaţionale reprezintă, de fapt, comerţ intrafirmă;
• veniturile realizate de primele 200 de corporaţii din lume echivalează cu
31,2% din PIB-ul mondial;
• companiile transnaţionale deţin 90 % din licenţele tehnologice la scară
mondială;
• din primele 100 de economii ale lumii, 51 sunt corporaţii transnaţionale;
• veniturile cumulate ale General Motors şi Ford depăşesc PIB-ul agregat
al tuturor ţărilor din Africa subsahariană; veniturile primelor 6 corporaţii japoneze
egalează PIB-ul cumulat al Americii Latine; primele 10 corporaţii din lume au venituri
mai mari decât cel mai puţin dezvoltate 100 de ţări, luate la un loc.
Valoarea cumulată a activelor celor mai mari 100 de companii transnaţionale
este de 8.000 miliarde USD, din care jumătate sunt active în străinătate (în afara ţării de
origine).Volumul cumulat al vânzărilor anuale ale acestor 100 de companii
transnaţionale este de 5.500 miliarde euro, din care mai mult de jumătate (3.000
miliarde) sunt vânzări în străinătate. De asemenea, aceste 100 cele mai mari companii
transnaţionale au împreună 14,6 milioane de angajaţi, din care aproape jumătate (7,2
milioane) sunt in străinătate22.
Între cele mai mari companii ne-financiare din lume, 4 sunt americane, 4 sunt
europene, una este mixtă şi una este japoneză; între primele 100 de corporaţii, 50 sunt
europene şi 25 americane. Cea mai mare corporaţie din lume activează în industria de
echipamente electrice şi electronice, dar în primele 10 sunt 4 companii din industria
ţiţeiului şi 3 din industria autovehiculelor.
21 Idem, pag 2122 Datele corespund anului 2005, ultimul pentru care există date centralizate la momentul redactării prezentei lucrări.
11
Între primele 100 de corporaţii, 11 sunt din industria autovehiculelor, 10 din
industria ţiţeiului şi 9 din industria de echipamente electrice şi electronice. Este
remarcabilă, de asemenea, ascensiunea companiilor transnaţionale din servicii recent
privatizate, precum telecomunicaţii, utilităţi şi servicii poştale - care împreună reprezintă
aproape 20% din topul primelor 100 de companii transnaţionale.
Tabelul 1.3.1. - Primele 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare,după
volumul activelor în străinătate (2005)
Sursa: UNCTAD (2005)
UNCTAD calculează un indice al transnaţionalităţii pentru o corporaţie ca medie
aritmetică a trei rapoarte, şi anume : raportul dintre active în străinătate şi total active,
raportul dintre vânzări în străinătate şi total vânzări, raportul dintre angajaţi în străinătate
şi total angajaţi.
CorporaţiaŢara de
origine
Domeniul de
activitate
Active în
străinătate
(miliarde
USD)
Active total
(miliarde
USD)
1
General Electric SUA
Echipamente
electrice şi
electronice
258,9 647,4
2 Vodafone
Group
Marea
BritanieTelecomunicaţii 243,8 262,5
3 Ford Motor
CompanySUA Industria auto 173,8 304,5
4 General Motors SUA Industria auto 154,4 448,5
5 British
Petroleum
Company
Marea
BritanieIndustria ţiţeiului 141,5 177,5
6 Exxon Mobil
CorporationSUA Industria ţiţeiului 116,8 174,2
7Royal Dutch /
Shell Group
Marea
Britanie /
SUA
Industria ţiţeiului 112,5 174,2
8 Toyota
Motor
Corporation
Japonia Industria auto 94,1 189,5
9 Total Franţa Industria ţiţeiului 87,8 100,9
10 France Telecom Franţa Telecomunicaţii 81,3 126
12
Topul primelor 10 companii transnaţionale, în funcţie de indicele
transnaţionalităţii, nu include nici o corporaţie din SUA şi Japonia, lucru perfect
explicabil având în vedere că, de fapt, indicele transnaţionalităţii realizează comparaţia
dintre piaţa de origine a corporaţiei şi piaţa sa globală. De aceea, este normal ca indicele
transnaţionalităţii să fie mai mare pentru companiile transnaţionale a căror piaţă de
origine este de dimensiuni mici sau medii.
Tabelul 1.3.2 - Primele 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare,
după indicele transnaţionalităţii (ITN) 2003
Sursa : UNCTAD (2005)
Desigur, un astfel de indice are riscurile sale metodologice. Faptul că nu regăsim
nici o corporaţie americană în acest top, şi că din primele 10 corporaţii după mărimea
activelor doar două figurează şi aici, ridică semne de întrebare.
În ceea ce priveşte transnaţionalele din domeniul financiar, topul acestora este
dominat de o corporaţie americană (Citigroup), şapte corporaţii europene (UBS, Allianz,
Credit Agricole, HSBC, Deutsche Bank, BNP Paribas, ING) şi două japoneze (Mizuho,
Mitsubishi Tokyo Financial Group). Dar aceste corporaţii financiare au particularităţi
care le deosebesc, într-o măsură importantă, de corporaţiile ne-financiare.
UNCTAD face totodată şi un clasament separat al transnaţionalelor din ţările în
curs de dezvoltare. Chiar şi literatura de specialitate se referă în ultimul timp la
CorporaţiaŢara de
origineDomeniul de activitate ITN
1 Thomson Canada Mass-media 98,0
2 CRH IrlandaLemn şi alte materiale de
construcţii95,2
3News
CorporationAustralia Mass-media 93,0
4 Roche Group Elveţia Industria farmaceutică 91,8
5Cadbury
SchweppesMarea Britanie
Industria alimentară şi băuturi
răcoritoare87,0
6 Philips OlandaEchipamente electrice şi
electronice85,8
7 Vodafone Group Marea Britanie Telecomunicaţii 85,1
8 Alcan Canada Industria metalurgică 84,4
9 Publicis Franţa Servicii de afaceri 82,3
10British
PetroleumMarea Britanie Industria ţiţeiului 82,1
13
fenomenul „transnaţionalelor din ţările Lumii a Treia". Nu sunt insă cu toţii de acord în
ceea ce priveşte aceste separări23.
De altfel, topul primelor 10 corporaţii din ţările în curs de dezvoltare seamănă
mult cu topul primelor 10 corporaţii din toată lumea în privinţa gradului de concentrare
după domeniul de activitate : corporaţiile din industria echipamentelor electrice şi
electronice, telecomunicaţii şi industria ţiţeiului reprezintă 60%, respectiv 70% din
aceste topuri.
În plus, această împărţire alimentează o confuzie născută din însăşi definirea
prea simplistă pe care UNCTAD o dă companiilor transnaţionale. Pe de o parte, în ţările
în curs de dezvoltare şi în tranziţie24 există companii transnaţionale perfect comparabile
cu cele din ţările dezvoltate, atât din punctul de vedere al indicelui transnaţionalităţii, cât
şi prin prisma promovării conştiente a unor valori proprii la scară globală. Asemenea
exemple pot fi Samsung (Republica Coreea), LG Electronics (Republica Coreea),
Petronas (Malaysia), South African Breweries (Africa de Sud), Gorenje Group
(Slovenia), LUKOIL (Rusia).
În acest caz, nu se impune a se face distincţie intre ţările de origine ale acestor
companii transnaţionale. Pe de altă parte, multe dintre firmele pe care UNCTAD le
clasifică drept companii transnaţionale sunt doar în prima fază a procesului de
transnaţionalizare şi nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că vor depăşi această
etapă25.
Criticând această perspectivă exagerat de globalizatoare, prin care avem zeci de
mii de componii transnaţionale cu sute de mii de filiale, putem ajunge să fim tentaţi de
argumentele lui Rugman (2005), care susţine că, practic, avem de-a face cu un număr
foarte restrâns de corporaţii cu adevărat globale, în timp ce restul sunt variante de
corporaţii regionale.
Plecând de la premisa că avem trei regiuni mari care contează în economia
mondială - faimoasa triadă SUA, Europa şi Asia dominată de Japonia -, Rugman împarte
corporaţiile astfel:
23 Voinea, Liviu, (2007), “Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global”, Editura Polirom, Bucureşti, pag 25
24 Conform opiniei prevalente în literatura internaţională de specialitate, se trasează o distincţie între ţările în curs de dezvoltare (cum ar fi ţările Americii Latine sau din Asia de Sud-Est) şi ţările în tranziţie la economia concurenţială (Europa Centrală şi de Est şi fostele republici sovietice). Practic, ambele grupe de ţări sunt în tranziţie : prima, de la o societate care nu se ridică la standardele moderne ale dezvoltării la una care tinde să ajungă din urmă nivelul ţărilor dezvoltate, în timp ce a doua grupă de ţări se află în tranziţie de la economia de comandă, centralizată, la economia concurenţială, de piaţă. Vom opera şi noi cu distincţia menţionată, deşi ea nu va fi de mare importanţă pe parcursul lucrării de faţă, întrucât se va vedea că ambele grupe de ţări se confruntă cu aceleaşi probleme în cadrul relaţiei stat - corporaţie.25 Voinea, Liviu, (2007), “Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global”, Editura Polirom, Bucureşti, pag 27
14
• corporaţii globale : au în fiecare dintre cele 3 regiuni cel puţin 20%, dar
nu mai mult de 50% din vânzările totale;
• corporaţii biregionale : au în două regiuni câte cel puţin 20% din
vânzările totale, iar în regiunea de origine - mai puţin de 50 % din vânzările totale;
• corporaţii orientate către regiunea de origine : au peste 50% din vânzările
totale în regiunea din care provin;
• corporaţii orientate către regiunea -gazdă: au peste 50 % din vânzările
totale în una dintre regiunile -gazdă (alta decât cea din care provin).
Tabelul 1.3 - Primele 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare din ţările în curs de
dezvoltare după volumul activelor în străinătate .2003)
CorporaţiaŢara de
origine
Domeniul de
activitate
Active în
străinătate
(miliarde
USD)
Active total
(miliarde
USD)
1Hutchinson
Whampoa
Hong Kong,
ChinaDiverse 59,1 80,3
2 SingTel Singapore Telecomunicaţii 17,9 21,6
3 Petronas MalaysiaIndustria
ţiţeiului16,1 53,4
4Samsung
Electronics
Republica
Coreea
Echipamente
electrice şi
electronice
12,3 56,2
5 Cemex MexicMateriale de
construcţii11 16
6 America Movil Mexic Telecomunicaţii 8,6 13,3
7China Ocean
ShippingChina
Transport şi
depozitare8,4 18
8 Petrobras BraziliaIndustria
ţiţeiului7,8 53,6
9 LG ElectronicsRepublica
Coreea
Echipamente
electrice şi
electronice
7,1 20,1
10
Jardine
Matheson
Holdings
Hong
Kong,
China
Diverse 6,1 8,9
Sursa : UNCTAD (2005)
După această clasificare arbitrară, din primele 500 de corporaţii din lume
(conform topului realizat de revista Forbes), Rugman identifică doar 9 corporaţii
15
globale, şi anume : IBM, Sony, Philips, Nokia, Intel, Canon, Coca-Cola, Flextronics şi
LVMH26. Restul sunt biregionale (inclusiv McDonald's, British Petroleum, Unilever,
Roche), orientate către regiunea-gazdă sau, cele mai multe, orientate către regiunea de
origine (inclusiv Wal-Mart, General Motors, Ford).
Alţi autori27 nu sunt de acord cu această abordare, pentru că se rezumă la o
singură latură a internaţionalizării firmei, şi anume volumul vânzărilor în străinătate. Nu
sunt luate în considerare volumul activelor în străinătate şi, cel mai important, numărul
de angajaţi în străinătate. Chiar dacă, să zicem, o corporaţie are doar 1 % din vânzările
globale în Asia de Sud-Est, dacă realizează acolo trei sferturi din producţie, trebuie să
recunoaştem că are un impact şi asupra acelei economii locale sau regionale în care
operează (chiar dacă nu vinde sau vinde puţin acolo).
Tabelul 1.4 - Primele 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare, după numărul de
angajaţi în străinătate (2003)
26 Corporaţie specializată în comerţul cu bunuri de lux.27 Voinea, Liviu, (2007), “Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global”, Editura Polirom, Bucureşti, pag 27
16
Sursa: UNCTAD (2005)
În definitiv, oamenii contează şi nu poţi spune că o companie care are zeci sau
sute de mii de angajaţi în străinătate nu produce efecte în ţara-gazdă. Până la urmă,
angajările şi investiţiile în străinătate sunt mecanismele prin care globalizarea produce
efecte în afara ţărilor dezvoltate - şi nu neapărat prin vânzări. Este firesc ca majoritatea
vânzărilor să fie acolo unde este şi puterea cea mai mare de cumpărare. Dar aceasta nu
înseamnă că avem doar nouă corporaţii transnaţionale cu adevărat globale, pentru că
nouă corporaţii nu creează un fenomen şi nici nu nasc resentimente antiglobalizare28.
28 Idem, pag 29
Corporaţia Ţara de
origine
Domeniul de
activitate
Angajaţi în
străinătate
(mii)
Total
angajaţi
(mii)
1 Wal-Mart Stores SUA Comerţ 361,7 1500
2 Nestle Elveţia Industria
alimentară
247,5 253
3 Siemens Germania Echipamente
electrice şi
electronice
247 417
4 McDonald's
Corporation
SUA Comerţ 240,1 418
5 Veolia
Environnement
Franţa Furnizarea apei 205,6 309,5
6 Koninklijke
Ahold
Olanda Comerţ 189,9 257,1
7 IBM SUA Echipamente
electrice şi
electronice
180,5 319,2
8 Philips
Electronics
Olanda Echipamente
electrice şi
electronice
179 234
9 Unilever Marea
Britanie /
Olanda
Diverse 175,7 383,1
10 Matsushita
Electric Industrial Japonia
Echipamente
electrice şi
electronice
170,9 290,4
17
CAPITOLUL 2
Evoluţia companiilor transnaţionale
2.1. Evoluţia în timp a companiilor transnaţionale
Potrivit raportului World Investment Report (1997) numărul companiilor
transnaţionale era estimat la cca 44500 firme cu aproape 280000 filiale care controlează
mai mult de o treime din activitatea sistemului privat mondial29.
Date mai recente arată creşterea într-un ritm vertiginos a companiilor
transnaţionale şi filialelor. În economia mondială în anul 2002 sunt peste 63000
companii transnaţionale cu peste 820000 filiale răspândite în întreaga lume, acoperind
toate domeniile de activitate.30 După calculele noastre în numai cinci ani companiile
transnaţionale au crescut cu 28%, iar filialele cu aproape 66%. Şi acesta este un
fenomen în plină desfaşurare, creşterea numărului de companii transnaţionale fiind o
realitate de necontestat, un proces în continuă evoluţie.
Dar peste 90% din companiile transnaţionale îşi au sediul în ţările Triadei. Topul
celor 100 din cele mai mari este astfel distribuit : 49 se află în Europa Occidentală, 26 în
29 World Investment Report, 2001, Transnational Corporations, Market Structure and Competition Policy, UN, New-York and Geneva, 2001, p. 3-830 Georgeta Ilie, Investiţii internaţionale, Editura Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 2002, p.94
18
SUA, 18 în Japonia, 2 în Australia, 2 în Canada, 2 în China, câte 1 în Mexic şi
Venezuela.31
Din punct de vedere al evoluţiei în timp se pot distinge mai multe etape în
apariţia şi dezvoltarea spectaculoasă a companiilor transnaţionale32:
a) Primele extinderi internaţionale - înainte de 1945
În primele decenii ale secolului XX, numărul întreprinderilor industriale
moderne din SUA era considerabil mai mare decât cel din Marea Britanie sau Germania,
celelalte puteri industriale ale lumii. Încă dinaintea primului război mondial, anumite
companii americane realizaseră investiţii directe în afara graniţelor naţionale.
Una dintre primele companii americane ce s-a extins pe plan internaţional a fost
Standard Oil Trust, urmată de Ford , care şi-a deschis câteva filiale străine înainte de
1914. Alte companii care au efectuat investiţii extinse în străinătate au fost General
Electric si Vacuum Oil (predecesoarea firmei Mobil).
După 1914 acest proces s-a accelerat mărindu-se influenţa companiilor
transnaţionale americane. Acest proces se explică prin dimensiunea mare a pieţei locale
şi în creşterea standardului de viaţă în SUA, care au dus la proliferarea companiilor
moderne, integrate. Pe măsură ce firmele americane adoptau o organizare bazată pe
divizii operaţionale multifuncţionale autonome înfiinţau şi o filială sau o divizie
internaţională care se ocupa cu managementul şi dezvoltarea activităţilor externe33.
Marile firme americane s-au transnaţionalizat datorită multiplicării pieţelor de
desfacere interne şi internaţionale impuse de primul război mondial, inclusiv sub
internaţional, organizând ceea ce s-au numit " divizii operaţionale'' în filialele create.
Refacerea economică la care a trecut Germania, descompunerea Imperiului
Austro-Ungar, necesitatea satisfacerii nevoilor (cerere amânată) în ţările combatante, au
dat un nou impuls economiei americane şi procesului de transnaţionalizare, un mare
numar de firme americane şi apoi şi vest-europene creându-şi filiale în străinătate.
General Electric a creat o divizie internaţională în 1919, Standard Oil în 1927,
iar General Motors ( care înfiinţase o companie de export încă în 1911) şi-a consolidat
operaţiunile pe piaţa europeană prin achiziţia firmelor Vauxhall din Anglia (1925) şi
31 World Investment Report, UNCTAD, New-York and Geneva, 200132 Nicolae Marinescu, Evoluţia companiilor transnaţionale, Revista Convorbiri Economice, nr 21, 2002, p 16-1833 Nicolae Marinescu, Evoluţia companiilor transnaţionale, Revista Convorbiri Economice, nr 21, 2002, p 16-18
19
Adam Opel din Germania (1929), precum şi pe piaţa Americii Latine prin crearea unei
filiale General Motors în Brazilia (1925).
La nivelul anului 1939, filialele străine ale companiei IBM realizau deja cca
12,5% din vânzările sale totale. Aceste filiale înfiinţate de companiile americane în
străinătate înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au constituit baza de dezvoltare
a operaţiunilor internaţionale în perioada postbelică.
În ceea ce priveşte companiile europene condiţiile specifice ale pieţei le-au
permis extinderea pe pieţe apropiate din punct de vedere geografic prin înfiinţarea de
filiale cu o autonomie considerabilă, bazate pe asociaţi de încredere. Firma - mamă
împreună cu filialele sale constituiau un grup în cadrul căruia prima exercita controlul
strategic.
Nestlé începuse formarea imperiului său transnaţional încă dinaintea primului
război mondial. Philips a înfiinţat în perioada 1919-1930 optsprezece filiale în Europa ,
iar în 1933 a pus bazele unei filiale în SUA care în preajma anului 1945 devenise deja a
doua ca dimensiune în grupul Philips după firma-mamă.
Compania Anglo-Persian Oil (în prezent British Petroleum) a deschis filiale in
Europa în perioada interbelică, parţial prin achiziţionarea unor filiale ale companiilor
petrolifere germane.
Extinderea internaţională a companiilor japoneze se limita în schimb la
activităţile de marketing desfăşurate de firmele de comerţ aparţinând grupurilor
Zaibatsu.
b) Perioada dominaţiei companiilor americane- 1945-1959
Pătrunderea masivă a firmelor americane în Europa la sfârşitul anului 1950 se
datorează reconstrucţiei europene.34
În perioada postbelică, firmele americane şi-au continuat expansiunea
internaţională, bazându-se pe o piaţă locală bine dezvoltată, pe marea lor capacitate
productivă şi pe structuri solide de management. La fel ca şi înainte de 1945, majoritatea
companiilor care înfiinţau filiale în străinătate aparţineau unor domenii precum industria
petrolieră, chimică, alimentară, construcţiile de maşini şi echipamentele electrice.
Dominaţia americană din anii '50 este demonstrată de faptul că în 1959 între
primele 50 de companii transnaţionale ale lumii figurau 44 americane şi numai 6
europene: Royal Dutch/ Shell şi Unilever (ambele de provenienta anglo-olandeză),
34Charles Albert Michalet, Le capitalisme mondial, Quadrige/ PUF, 1998, p. 49
20
British Petrolium şi Imperial Chemical Industries (Marea Britanie), Nestle (Elveţia) şi
Philips (Olanda). Aceste şase companii europene şi-au revenit repede după război şi au
reuşit să se dezvolte într-un ritm mai accelerat decât multe din firmele americane.
c) Perioada dezvoltării europene- 1960-1974
Principalele companii transnaţionale europene au crescut spectaculos în această
perioadă, astfel încât în 1974 în clasamentul celor mai importante 50 de companii
transnaţionale din lume se aflau 20 de firme europene. Celor şase deja existente li s-au
adăugat firme precum Siemens, Daimler-Benz,Volkswagen, Fiat, BASF, Hoechst,
Bayer, Renault, British-American Tobacco.
Această creştere în dimensiune a firmelor europene a fost însoţită de o
diversificare a activităţii lor, multe companii extinzându-şi gama de producţie şi
acoperirea internaţională. Philips a început restructurarea activităţilor sale productive,
Bayer a trecut printr-o reorganizare transformându-se într-o companie multidivizională,
iar Fiat, beneficiind de un sprijin guvernamental substanţial s-a extins rapid, devenind
un conglomerat cu divizii autonome.
Companiile americane şi-au intensificat la rândul lor eforturile de extindere
internaţională. Procter & Gamble de exemplu a înfiinţat în 1963 Centrul Tehnic
European cu scopul de a sprijini şi coordona activităţile sale pe piaţa europeană. Totuşi,
numărul firmelor americane aflate în topul primelor 50 de transnaţionale din lume a
scăzut de la 44 (în etapa anterioară) la 24, declin explicat prin expansiunea accelerată a
firmelor europene, dar şi prin recesiunea din anii '70 care a determinat restrângerea
operaţiunilor internaţionale ale multor companii puternice cu baza în SUA.
Structura multidivizională a companiilor americane a suferit modificări,
departamentele internaţionale care până atunci coordonau şi monitorizau activităţile
internaţionale fiind înlocuite cu divizii constituite pe criterii geografice sau pe produs.
Totodată în rândul primelor 50 de companii transnaţionale din lume îşi fac
simţită prezenţa şi câteva firme japoneze care începuseră să-şi asigure o bază
internaţională solidă, mai întâi Hitachi ( înainte de 1969) şi apoi Toyota, Mitsubishi,
Heavy Industry.
d) Perioada expansiunii companiilor asiatice- 1975-1989
Anii '70-'80 au constituit o etapă în care companiile europene şi-au diversificat
activitatea, transformându-se în companii transnaţionale organizate pe produs, în timp ce
21
companiile americane au trecut printr-un proces de restructurare a producţiei şi a
marketingului prin intermediul diviziilor internaţionale, iar firmele japoneze şi - mai
târziu- cele sud-coreene, s-au extins cu rapiditate pe plan internaţional.
Astfel, în 1989 structura primelor 50 de companii transnaţionale ale lumii
cuprindea 21 de companii europene, 17 americane si 12 asiatice. În special anii '80 au
adus cu sine schimbări organizatorice majore, accelerate de tendinţele integraţioniste ce
se manifestau în comerţul internaţional.
Marile companii americane şi-au întărit poziţia internaţională prin restructurarea
producţiei şi activităţilor de vânzare la nivel regional iar firmele europene şi-au
intensificat eforturile de diversificare (unele ca Philips sau Imperial Chemical
Industries, care operau ca grupuri constituite pe criterii geografice au început să se
transforme treptat în transnaţionale organizate pe produs).
Cele mai mari companii transnaţionale japoneze şi-au dezvoltat reţele
funcţionale globale organizate iniţial pe filiale de marketing, apoi de producţie, ele fiind
urmate la sfârşitul anilor '80 de dezvoltarea Chaebol-urilor35 coreene, organizate sub
forma de conglomerate de produs.
Primele patru Chaebol-uri (Daewoo, Hyundai , Lucky-Goldstar şi Samsung)
realizau în 1990 peste 30% din exporturile Coreei. Activitatea lor se evidenţiază printr-
o puternică tentă patriotică ( ca exemplu, deviza Samsung este ''Facem afaceri pentru
dezvoltarea ţării"). Deceniul 1970-1980 a constituit perioada care a urmat după boom-ul
postbelic prelungit. În noua perioadă s-a revenit la o dezvoltare economică ciclică şi la
înlocuirea sistemului monetar internaţional bazat pe aur-devize cu fluctuaţia liberă,
necontrolată a monedelor în funcţie de factori conjuncturali, fluctuaţie avantajoasă
pentru dolarul american.
Tot în acest deceniu s-a declanşat criza petrolieră când OPEC a ridicat excesiv
preţul ţiţeiului. Între 1973-1975 a avut loc o puternică recesiune a cărei caracteristică
principală a fost fenomenul de stagflaţie. Această criză a generat probleme dificile
corporaţiilor transnaţionale atât celor energetice, de producţie, de desfacere cât şi celor
financiare.
e) Explozia fuziunilor si achiziţiilor 1990 -până în prezent
35N.Marinescu, Evoluţia companiilor transnaţionale, Revista Convorbiri Economice, nr 21, 2002, , p. 17
22
Începutul ultimului deceniu al secolului XX pentru firmele Caterpillar, Du Pont,
Xerox, General Motors, IBM, Philips, Matsushita, se caracterizează printr-un val de
fuziuni şi achiziţii internaţionale ( pe orizontală, pe verticală şi conglomerate).
Majoritatea acestor operaţiuni au avut loc în sectorul bancar, cel de asigurări, în
industria chimică, farmaceutică, de automobile şi de telecomunicaţii şi au avut ca obiect
restructurarea globală sau poziţionarea strategică a firmelor implicate pe piaţă. Multe
din fuziunile realizate au dus însă mai mult la o creştere a dimensiunii pieţei şi mai
puţin la efecte de sinergie sau la eficientizarea activităţii, fiind confruntate cu divergenţe
organizatorice interne sau cu dificultăţi financiare (cazul firmei Rover achiziţionată de
BMW sau al firmei Chrysler intrată în fuziune cu Daimler-Benz).
La nivelul anului 2000, dintr-un clasament al celor mai puternice 1000 de
companii din lume, rezultă că 485 dintre ele, adică aproape jumătate aparţin SUA.
General Electric se situează în continuare pe primul loc în lume dupa valoarea de
piaţă a acţiunilor. În ceea ce priveşte clasamentele întocmite după cifra de afaceri şi
profit, Exxon Mobil le conduce pe amândouă, atât în urma fuziunii celor două companii
în 1999, cât şi datorită conjuncturii favorabile a petrolului, realizând un profit exorbitant
de 17,7 miliarde de dolari. General Motors, obişnuita locului întâi a ultimilor ani în
topul cifrei de afaceri , a fost detronată ca urmare a vânzărilor mai slabe.36
Companiile americane ocupă primele poziţii la nivel mondial. Ele deţin locul
întâi după cifra de afaceri în multe domenii de activitate: aeronautică (Boeing),
Companiile europene şi-au păstrat supremaţia în doar câteva domenii-cheie, cum
ar fi industria chimică (BASF) şi cea a materialelor de construcţii (Saint Gobain), in
timp ce companiile japoneze deţin poziţia fruntaşă în domenii precum industria
electronică (Hitachi), siderurgie (Nippon Steeel), telecomunicaţii (NTT) şi comerţ
(Mitsubishi). Revenirea puternică a firmelor americane în top, care au devansat în
competitivitatea internaţională multe din firmele europene s-a bazat în primul rând pe o
concurenţă mai acerbă pe piaţa internă, care a stimulat firmele să inoveze şi să
perfecţioneze continuu şi pe unele practici de muncă mai flexibile, legislaţia în
domeniul muncii fiind considerată prea rigidă în ţările Uniunii Europene şi în Japonia.
Examinând tendinţele concentrării activităţii companiilor transnaţionale pot fi
definite elementele distinctive ale acestui proces, mai importante fiind următoarele:
36 Ibidem, p. 18
23
a) expansiunea continuă a companiilor transnaţionale, ale căror active totale au
înregistrat un ritm superior dinamicii PIB mondial şi comerţului internaţional.
b) extinderea geografică şi schimbarea raporturilor de putere dintre ţările ce
iniţiază activităţi transfrontaliere. Triada SUA, Japonia şi Uniunea Europeană, continuă
să ocupe un loc de frunte, din care provin cele mai multe companii transnaţionale. Lor li
s-au adăugat în ultimele decenii ţările în dezvoltare: Brazilia, Mexic, Rusia, China,
Venezuela, Africa de Sud.
c) companiile transnaţionale continuă să fie prezente în ramurile cheie ale
industriei de automobile, produse electrotehnice şi electronice, dar ultimele decenii
marchează pătrunderea lor masivă în sfera serviciilor prin achiziţionarea şi dezvoltarea
unor reţele hoteliere şi restaurante, telecomunicaţii, comerţ.
Se poate spune că scopul final al concentrării activităţilor companiilor
transnaţionale este cel ce caracterizează orice afacere: creşterea profitului şi a
rentabilităţii. Companiile transnaţionale obţin profituri mai mari decât celelalte firme
deoarece pe de o parte transferă producţia în ţările în care costul forţei de muncă este
mic, iar pe de altă parte datorită scăderii pe plan mondial a cheltuielilor de transport şi
de comunicaţii.
Globalizarea nu este un scop în sine, ci un mijloc de dezvoltare a societăţii la
nivel local, naţional, regional şi mondial. Companiile transnaţionale sunt recunoscute ca
fiind firme cu capacităţi competiţionale verificate, ce pot să facă faţă concurenţei la
scară globală, pe care, de fapt, tot ele o declanşează.
2.2. Strategii de dezvoltare a companiilor transnaţionale
Faptul că societăţile transnaţionale sunt principalii agenţi ai
globalizării atât faţă de ţara de origine cât şi faţă de ţara receptoare
este o realitate necontestată în literatura de specialitate a vremii.
În definirea societăţilor transnaţionale poate fi folosită şi noţiunea de grup ca
fiind ansamblul format de societatea-mamă şi filialele aflate sub controlul său,
societatea-mamă fiind centrul deciziei financiare, al cercetării ştiinţifice şi al strategiei.
În primul rând firmele de talie mondială, au început prin a se
constitui ca mari întreprinderi pe plan naţional, ceea ce a implicat în
prealabil un intens proces de concentrare şi centralizare a capitalului
de-a lungul unei perioade de timp. În al doilea rând ele şi-au
diversificat producţia înainte de a începe să se internaţionalizeze. În
24
al treilea rând, dată fiind originea lor naţională, forţa şi slăbiciunile
economiei de unde provin se vor reflecta în bună parte în
competitivitatea şi strategiile ce urmează să le adopte. Se au în
vedere strategiile de aprovizionare, strategiile de piaţă care
configurează cadrul general de amplasare a filialelor în străinătate şi
strategiile integrării producţiei la scară internaţională.
O altă formă de strategie urmată de companiile transnaţionale
este cea '' tehno-financiară ". Aceasta constă în deplasarea activităţii
firmelor din străinătate de la producţia materială direct spre
furnizarea de servicii. Baza competitivităţii firmelor o formeaza know-
how-ul şi activitatea de cercetare - dezvoltare. Noua lor forţă rezidă în
capacitatea lor de a desfăşura operaţiuni complexe care presupun
combinarea activităţii unor operatori diverşi şi anume întreprinderi
industriale , societăţi de inginerie, bănci internaţionale, organisme
multilaterale de finanţare.
O interesantă clasificare a companiilor transnaţionale după
diferite feluri de activitate este operată de economistul G. Abraham-
Frois. Acesta numeşte companiile transnaţionale- firme
multinaţionale ( FMN) şi le clasifică astfel :
A) FMN primare, care vizează sectorul primar al economiei, respectiv
extracţia minieră, petrolul, producţia agricolă ;
B) FMN cu strategie comercială. Producţia filialelor apare în cadrul lor
ca un substitut al exporturilor ;
C) FMN cu strategie productivă, caracterizate prin internaţionalizarea
procesului de producţie, prin fabricarea unei părţi din procesul final în
filialele-atelier ;
D) FMN tehnologico-financiare, referitoare la vânzarea de materie
cenuşie ( management, brevete, licenţe ). 37
Apariţia şi dezvoltarea companiilor transnaţionale au impus noi
reguli referitoare la concurenţă. Ele trebuie să facă faţă acum unei
competiţii care se desfăşoară în condiţiile în care putem vorbi despre
existenţa unei "industrii globale". Avantajele competitive de care se
37 Gilbert Abraham-Frois, Economie politică, Ed. Humanitas, 1994, p. 297-299
25
pot bucura firmele depind acum în mod nemijlocit de specificul ţării în
care operează.
O industrie globală este aceea în care poziţia competitivă a
firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ afectata de poziţia lor
în alte ţări şi viceversa. Datorită acestui fapt, industria globală nu
reprezintă doar o simplă colecţie a unor industrii interne naţionale, ci
un sumum de legături în care fiecare combatant trebuie să lupte
împotriva tuturor celorlalţi pe o baza internaţională foarte largă.
Distincţia aceasta are o mare importanţă pentru elaborarea
strategiilor internaţionale ale firmelor.
În cazul economiilor naţionale, firmele îşi stabilesc activităţile
externe ca portofoliu dispunând de o largă autonomie. Cu totul altfel
stau lucrurile în condiţiile existenţei industriei globale unde firmele
trebuie să-şi integreze activitatea în multitudinea legăturilor dintre
state. Aceasta integrare solicită mai mult decât transferul activelor
peste hotare, ea include şi transferul de competenţe. O strategie
globală înseamnă creşterea interdependenţelor între activităţile
separate geografic ale filialelor şi companiilor mamă.
În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale
fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată
potrivit devizei ''compania trebuie să gândească global, dar să
acţioneze local".
Urmarea firească a acestui fapt este tendinţa specializării
filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul competitiv al
ţării gazdă. Transnaţionalele acţionează nu numai în condiţiile proprii
ţării-mamă, nici în condiţiile câtorva state eventual limitrofe, ci în
condiţiile unei economii care tot mai mult se globalizează. Economia
globală înseamnă tot mai mult nu numai o "industrie globală", ci şi
servicii tehnico-financiare globale şi pieţe de dimensiuni mondiale.
Firmele-mamă sunt obligate să transfere în străinătate o parte
din competenţele lor nu numai financiar - comerciale, ci şi
inovaţionale, de strategii pe termen scurt şi mediu, sporind
autonomia relativă a filialelor în funcţie de aspectele specifice -
economice, politice, de consum tradiţionale ale zonelor în care
acestea sunt implantate. Se urmăreşte, ca tendinţă, specializarea
26
filialelor pe tipuri de producţie sau de prestări de servicii, pentru
folosirea avantajului competitiv al ţării sau zonei-gazdă.
De exemplu, manufacturile sunt localizate în ariile geografice cu
forţa de muncă ieftină; laboratoarele de cercetare sunt construite în
apropierea marilor universităţi din ţările cu un potential ştiinţific şi
tehnologic ridicat. În felul acesta, marile firme au intrat în stadiul
multinaţionalizării - cel al redistribuirii globale a factorilor de
producţie.
Globalizarea a depăşit paradigma tradiţională a utilizării şi
combinării factorilor de producţie clasici : resursele naturale, munca
şi capitalul doar la scară naţională. Astăzi, marile corporaţii ale lumii
caută să obţină avantaje în producţie, marketing şi cercetare prin
combinarea tuturor factorilor de producţie la scară planetară, ca
urmare a intensificării procesului de globalizare economică. Atingerea
acestui obiectiv este facilitat de locul pe care companiile
transnaţionale au ajuns să-l deţină în economia mondială.38
Un număr relativ mare de companii au vânzări anuale de bunuri
şi servicii ce depăşesc 100 de miliarde de dolari cum sunt : Exxon
(SUA), General Motors (SUA), Royal Dutch Shell (Olanda-Marea
Britanie), Ford (SUA), IBM (SUA), Mobil (SUA), Daimler Benz
(Germania), Mitsubishi (Japonia).39
Atunci când companiile transnaţionale sunt ierarhizate în funcţie
de volumul vânzărilor descoperim că acesta e mai mare decât
produsul intern brut al multor state. De pildă, la începutul anilor '90
General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul
Finlandei şi Danemarcei în anul 1991, Ford depăşia şi el PIB -ul
Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Exxon depăşea PIB-ul Africii
de Sud, iar Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât
PIB-ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei. Astăzi companiile
transnaţionale şi nu ţările reprezintă primul agent al comerţului
internaţional40.
Un interes aparte în stabilirea locului şi rolului acestor firme în
procesul de ansamblu al globalizării îl reprezintă urmărirea primelor
38 Gheorghe Postelnicu, Cătălin Postelnicu, Globalizarea economiei, Ed. Economică, p. 214-21539 P.W.Daniels, W. F. Lever, The Global Economy in Transition, Longman, London, 1996, p. 10440Alan Rugman, International Business, McGraw Inc , London ,1995, p. 95
27
100 de companii transnaţionale ierarhizate în funcţie de volumul total
al activelor deţinute în străinătate.
Valoarea activelor deţinute în străinătate de cele 100 de
companii transnaţionale se situa în jurul cifrei de 1,8 trilioane de
dolari, iar volumul vânzărilor de bunuri şi servicii peste hotare a atins
in 1999 impresionanta cifră de 2,1 trilioane de dolari. Privite pe larg,
în 1999, aproape două treimi din cele 100 de corporatii menţionate
activau în industria automobilului, electronică şi echipamente
electrice, petrol precum şi în industria chimica şi farmaceutică;
acestea reprezentând industrii de vârf cu un aport deosebit la
sporirea valorii adăugate. 41
Împreună cele mai mari 100 de companii transnationale deţin
aproximativ 20% din activele globale în străinătate, au 6 milioane de
angajaţi în întreaga lume şi realizează aproape 30% din totalul
vânzărilor mondiale ale tuturor companiilor transnationale.42 În
1982, producţia în străinătate reprezenta 30% din producţia totală a
primelor 500 de companii industriale de vârf ale lumii, iar de atunci
această cifră a crescut.43
În cazul primelor 100 de companii transnationale
(nonfinanciare), vânzările peste hotare s-au ridicat în 2004 la 53,3%
din vânzările totale. Mai mult, în cazul acestor 100 de companii
transnationale 49,5 % din active şi 46,9% din forţa de muncă sunt
localizate în străinătate. 44
Trebuie menţionat faptul că în clasamentul dat publicităţii de
către UNCTAD sunt incluse numai companii nonfinanciare. Prin luarea
în calcul a companiilor financiare ordinea s-ar schimba radical.
Clasamentul ar fi complet diferit, dacă am adopta drept criteriu
de clasificare gradul de transnaţionalitate. Indexul transnaţionalităţii a
fost adoptat de UNCTAD pentru ilustrarea unor aspecte ale gradului
de implicare a corporaţiilor în străinătate prin compararea activităţilor
desfăşurate peste hotare cu cele de pe piaţa internă a ţărilor de
origine. Acest index se calculează după următoarea formulă : [(active
41 Gheorghe Postelnicu, Cătălin Postelnicu, Globalizarea economiei, Ed. Economică, p. 22042 UNCTAD, World Investment Report, Geneva, 2005, p. 843 D. Held, A. Mc Grew, D. Goldblatt, J. Perraton, Transformări globale, Ed. Polirom, 2004, p. 31344 UNCTAD, World Investment Report, Geneva, 2004, p. 30
28
aflate în străinătate / total active) + (vânzări în străinătate /
total vânzări) + (număr de angajaţi ce lucrează în filialele amplasate
în străinătate / total angajaţi )] : 3.
În primele 10 companii clasificate după indexul
transnaţionalităţii nu figurează nici o companie din SUA sau Japonia.
Acest fapt reflectă următorul fenomen larg răspândit în economia
contemporană : companiile ce provin din ţări cu pieţe interne mici
înregistrează un grad mai înalt de transnaţionalitate. De asemenea
industriile cantonate în domeniul alimentelor şi băuturilor, chimic şi
farmaceutic, electronicii şi echipamentelor electrice, realizează cele
mai înalte niveluri ale indexului transnaţionalităţii.
Recent au început să se afirme o serie de companii provenind
din ţări aflate în curs de dezvoltare. Astfel într-un clasament alcătuit
în anul 1997, privind primele 50 de companii transnaţionale având ca
origine state aflate în curs de dezvoltare, Daewoo Corporation
(Coreea de Sud) ocupa primul loc cu 10,5 miliarde de dolari active
situate în străinătate. Pe locul doi apare Petroleos de Venezuela SA.
Cele două corporaţii se regăseau şi printre cele mai mari 100 de
companii transnaţionale din lume. Merită semnalat gradul mare de
mobilitate a firmelor, determinat prin numărul noilor intrate între
primele 50.
Firmele provenind din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic
şi Brazilia împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate
în străinătate a celor 50. Din punct de vedere al diversificării industria
alimentară, a petrolului şi construcţiilor, precum şi a transporturilor
domina grupul.
Pentru prima dată, World Investment Report a publicat in anul
1999 lista primelor 25 de firme transnaţionale nonfinanciare situate in
Europa Centrala ordonate dupa volumul activelor plasate în
străinătate.
Pe primul loc se situează compania letonă Latvian Shipping Co
cu aproape 400 milioane dolari la active în străinătate şi 201 milioane
dolari vânzări în străinătate. Următoarele două companii provin din
Croaţia, respectiv Slovenia. Trebuie remarcată prezenţa companiei
române Petrom SA National Oil, care deşi figura pe locul 22 in acest
29
clasament, din punct de vedere al activelor totale este categoric cea
mai puternică dintre toate (3,8 miliarde dolari). Cele 25 companii din
Europa Centrală pe ansamblu, s-au dovedit a fi dinamice în ultimii ani
la următorii indicatori: valoarea activelor plasate în străinătate,
volumul vânzărilor peste hotare şi numărul angajaţilor.
Singurul parametru care a evoluat mai lent a fost indexul
transnaţionalităţii, fapt explicabil dacă luăm în considerare perioada
scurtă de timp de când ele au început să se afirme pe plan
internaţional. Merită menţionat că cea mai mare parte a acestor
companii se află în plin proces de restructurare şi privatizare. Unele
au fost deja vândute unor investitori străini devenind ele însele filiale
ale unor companii transnaţionale.
Companiile transnaţionale joacă un rol important în crearea de
noi locuri de muncă, promovarea exporturilor, accentuarea
transferului de capital şi tehnologie, în infuzia de competenţe
manageriale de înaltă calificare. În procesul globalizării lor firmele au
parcurs trei stadii: creşterea ponderii exporturilor în totalul producţiei
lor, globalizarea producţiei prin construcţia de întreprinderi în afara
graniţelor şi globalizarea competenţelor şi a sistemelor
organizaţionale, ceea ce înseamnă abilitate de a opera la cele mai
înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile
transnaţionale se afirmă ca principala forţă a globalizării economice45.
Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei valoarea
adăugată creată în activităţile desfăşurate în străinătate a crescut în
ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă. Producţia unei
valori adăugate mai mari în străinătate decât în ţara - mamă se
explică , credem noi, prin aceea că transnaţionalele ca oligopoluri,
includ în valoarea adăugată un adaos comercial mai mare respectiv
un profit mai mare, deoarece costul de producţie este mai mic
datorită salariilor mai mici şi astfel la acelaşi preţ de vânzare, profitul
este mai mare. Transnaţionalele sunt deci şi un factor de redistribuire
în interesul lor a PIB-ului dintr-o ţară sau alta.
Noul val al mondializării capitalului al cărui promotor sunt în
primul rând companiile transnaţionale, se deosebeşte în multe
45 ibidem, p. 230
30
privinţe de cele precedente. Într-adevăr, dacă în valurile semnalate
după cel de-Al Doilea Război Mondial erau implicate îndeosebi firmele
prelucrătoare, noul val cuprinde o gamă mai largă de activităţi,
dominate de servicii, facilitate de instrumente financiare extrem de
sofisticate.
Liberalizarea comerţului, a investiţiilor şi pieţelor de capital,
diversificarea serviciilor şi relaxarea măsurilor de control asupra
activităţii desfăşurate de companiile multinaţionale se constituie în
tot atâtea forţe şi motivaţii favorabile acestui proces. În aceste
condiţii, administrarea eficientă a activelor deţinute în străinătate a
devenit pentru firme un obiectiv extrem de important, de care
depinde în mod nemijlocit viteza cu care ele îşi fac simţită prezenţa
pretutindeni în lume.
Globalizarea concurenţei a dat naştere la implicaţii diverse, cele
mai multe provenind din sfera informaţiei şi cercetării tehnologice. În
dorinţa de a reduce costurile de producţie, riscurile şi incertitudinea,
marile companii transnaţionale au trecut la realizarea unor
parteneriate strategice, în primul rând în domeniul tehnologic, menite
să le confere mai multă flexibilitate în decizii şi acţiune.
Primele industrii afectate de această nouă iniţiativă au fost cea
a automobilelor şi farmaceutică. Ulterior, de această frenezie a fost
cuprins şi segmentul computerelor. Acest fapt a dat un nou impuls
procesului de concentrare a capitalului. În intervalul 1985-1995 pe
teritoriul SUA au fost create 575 de societăţi mixte de cercetare. Cele
mai multe înţelegeri au fost semnalate în domeniul informaţiilor,
comunicaţiilor şi în construcţia de automobile. De pildă General
Motors participa la 105 societăţi mixte de cercetare, Ford la 33,
Chrysler la 21. La rândul sau IBM e partener la 69 societati mixte de
cercetare46.
Dezvoltarea fără precedent a unor asemenea forme de
cooperare a condus la identificarea unor noi forme de piaţă
oligopolistă, a cărei structură trebuie privită la scară globală.
Formarea oligopolurilor tradiţionale s-a bazat pe trei piloni şi anume:
abilitatea de a identifica un mic număr de competitori, apoi un set de
46 Ibidem, p. 233
31
produse sau de industrii în cadrul cărora avea loc o concurenţă
oligopolistică şi identificarea traiectoriei tehnologice probabile pe care
Investiţiile străine directe pot constitui o punte de legătură
pentru ţările gazdă cu pieţele externe, ajutându-le să-şi
îmbunătăţească balanţa comercială prin creşterea volumului
exporturilor. Analiza de până acum a scos în evidenţă avantajele
companiilor transnaţionale, a politicii duse de ele în sfera investiţiilor
străine directe. Rezultă că procesul de globalizare are ca principal
beneficiar firmele transnaţionale, dar nu singurul. Se impune şi o
analiză a efectelor sociale, a avantajelor şi dezavantajelor asupra
majorităţii populaţiei. Unele aspecte au reieşit, indirect pe parcursul
analizei întreprinse.
Companiile transnaţionale înfiinţând filiale în diferite ţări ale
lumii creează - îndeosebi prin tipul de investiţii directe ''greenfield" -
noi locuri de muncă, iar prin transferul de tehnologie şi management
creează condiţii de creştere a productivităţii muncii, de care depinde
în mod decisiv nivelul de salarizare a forţei de muncă.
În ţările unde se creează filiale şi se fac investiţii străine directe,
de orice fel, însăşi piaţa de desfacere capătă dimensiuni mai mari,
34
este mai bine aprovizionată, se dezvoltă serviciile, se modernizează
căile şi mijloacele de transport, creşte accesul la credite bancare,
sunt mai bine satisfăcute nevoile de informare şi comunicare, se
extinde şi se perfecţionează învăţământul general şi cel pe diverse
specialităţi.
Grafic 2.2.1 Influxuri de ISD, la nivel global si pe grupe de economii
1980-2006
(în miliarde dolari)
Sursa: UNCTAD, Raportul mondial al investiţiilor, 2007
În producţia internaţională în ultimii 50 de ani au existat trei
schimbări majore :
1) în prima parte a secolului XX majoritatea companiilor
transnaţionale erau angrenate în extracţia de zăcăminte şi agricultura
de plantaţii. Acum aceste operaţii sunt mai puţin importante. Chiar
acolo unde cele mai multe erau implicate în producţia primară în
prezent sunt diversificate prin prelucrarea produselor finite şi în
servicii ;
2) producţia internaţională a devenit “multinaţională’’ în sensul că
firmele implicate acum în producţia internaţională de bunuri şi servicii
activează acum în multe ţări. De exemplu firme din Taiwan au devenit
mari investitori în Africa de Sud;
3) deplasarea forţei de muncă dinspre producţia de bunuri spre
servicii. În acest sens Peter Drucker a constatat că o treime a mers
spre producţia de bunuri materiale, o treime a mers spre confortul
sporit al lucrătorilor americani, europeni şi japonezi. Ultima treime a
mers către îmbunătăţirea educaţiei şi asistenţei sanitare.48
48 Peter Drucker, The New Realities: In Government and Politics, in Economy and Business in Society and World View, New York, Harper Row, 1999, p. 171
35
Transnaţionalele nu sunt privite cu ochi buni de masa
populaţiei. Mişcările antiglobaliste din unele state occidentale au un
"ghimpe" îndreptat contra companiilor transnaţionale care urmăresc
în principal, maximizarea profiturilor, inclusiv prin utilizarea resurselor
materiale, energetice, ştiinţifice şi tehnice aduse în ţările în care se
înfiinţează filiale, în care se fac investiţiile directe.
Internaţionalizarea factorilor de producţie este inegal distribuită.
Ţările Triadei au un rol dominant. Lor le urmează un grup de ţări în
curs de expansiune industrială. Majoritatea populaţiei este
dezavantajată de evoluţia companiilor transnaţionale. Companiile
transnaţionale ce provin din ţări cu pieţe interne mici înregistrează un
grad mai înalt de transnaţionalitate.
Companiile transnaţionale se afirmă ca principala forţă a
globalizării economice deoarece ele joacă un rol important în crearea
de noi locuri de muncă, în transferul de capital şi tehnologie, în
promovarea exportului, în infuzia de elemente manageriale de înaltă
calificare.
Valoarea adăugată creată în activităţile desfăşurate în
străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa
internă datorită diversificării şi globalizării producţiei. Marile companii
transnaţionale au trecut la realizarea unor parteneriate strategice în
primul rând în domeniul tehnologic din dorinţa de a reduce costurile
de producţie, riscurile şi incertitudinea şi pentru a conferi mai multă
flexibilitate în decizii şi acţiune. Companiile transnaţionale se prezintă
de cele mai multe ori sub forma unor oligopoluri.
2.3. Expansiunea companiilor transnaţionale prin achiziţii şi fuziuni
internaţionale
Multiplele direcţii care au însoţit gândirea strategiilor de expansiune şi
restructurare a companiilor transnaţionale încă de la început nu au constituit decât o
reacţie la transformările pe care corporaţiile le-au traversat, îndeosebi în ceea ce priveşte
procesul internaţionalizării lor, care a dat naştere unor modele variate de acţiune.
În lupta cu concurenţii lor direcţi, societăţile transnaţionale adoptă strategii
globale cu un accentuat caracter integrativ, urmărind fie să atace pe o anumită piaţă
pentru a slăbi poziţia de ansamblu a companiei concurente pe piaţa globală, fie să adopte
36
o strategie ofensivă pe o anumită piaţă pentru a contracara acţiunile concurentului de pe
altă piaţă, fie să se combine pentru a obţine beneficii sinergice operaţionale şi financiare.
Indiferent de forma pe care o îmbracă aceste tactici, pentru actorii globali piaţa
mondială privită în ansamblul său a devenit un uriaş spaţiu de joc. Dimensiunea
firmelor a jucat în ultimii ani, din ce în ce mai mult, rolul unei “arme strategice”, dar şi
al unei “bariere de intrare”, mai importante chiar decât rata profitabilităţii.
O demonstrează valul de achiziţii şi fuziuni al ultimului deceniu, care a condus
la apariţia unor corporaţii gigant.
Statisticile cumulate ale anului 2003 şi ale începutului anului 2004 (primul
trimestru) sunt impresionante: circa 8000 de operaţiuni cu o valoare totală de peste 1450
miliarde dolari, conform unui studiu efectuat de KPMG49.
Achiziţiile şi fuziunile sunt abordate sub titlul generic de tranzacţii cu firme,
fiind forme de restructurare corporativă. În acest sens este importantă abordarea oferită
de James C. Van Horne, care defineşte restructurarea corporativă ca „orice schimbare în
structura capitalului, operaţiunilor sau proprietăţii, care este în afara cursului obişnuit al
afacerilor”50.
Explozia tranzacţiilor cu firme din a doua jumătate a anilor ’90 a fost efectul
ajustărilor corporatiste impuse de globalizarea şi regionalizarea tot mai accentuată a
raporturilor economice. Astfel, dacă volumul fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale a
crescut de 1,23 ori în perioada 1990 – 1995, în următorii 5 ani acesta a crescut de 6,13
ori51.
În anul 2001, numărul acestora s-a diminuat, ceea ce a condus la antrenarea unei
jumătăţi din totalul fondurile alocate tranzacţiilor cu firme în anul anterior, pe fondul
recesiunii economice globale şi a noilor riscuri apărute în lumea contemporană a
afacerilor. Valoarea totală a acestor fuziuni si achizitii transfrontaliere încheiate în anul
2001 (594 miliarde dolari SUA) a reprezentat numai jumătate din nivelul anului 2000.
Numărul fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere a scăzut de la peste 7.800 în
anul 2000 la aproximativ 6.000 în anul 2001. Numărul tranzacţiilor transfrontaliere în
valoare de peste 1 miliard de dolari SUA a scăzut de la 175 la 113, valoarea lor totală
scăzând de la 866 miliarde dolari la 378 miliarde dolari SUA.
49 David, Christian, Apres l’annee des fusions, voici les temps des cyberalliances, L’Expansion, nr. 633, 23 noiembrie– 6 decembrie, 200050 Van Horne, James C., Financial Management and Policy, Ediţia a opta, New Jersey, Prentice Hall Internaţional ,1989 51 În anul 1990 volumul valoric al fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale a fost de 150.576 milioane dolari, în 1995 –186.593 milioane dolari, în 2000 – 1143816 milioane dolari, iar în 2002 – 369.789 milioane dolari.
37
La nivel internaţional, tendinţa s-a mentinut descrescătoare şi în anul 2002.
Teama faţă de noi posibile acte de terorism, cuplată cu iminenţa unui război, cât şi un
nivel ridicat de incertitudine cu privire la performanţele economice şi climatul economic
nefavorabil au fost doar câţiva din factorii care au condus la recesiunea activităţii de
fuziuni şi achiziţii la nivel internaţional. Conform datelor publicate, volumul pieţei de
fuziuni şi achiziţii s-a diminuat în medie cu o treime la nivel internaţional, în SUA
înregistrându-se o scădere cu 40%.
Nu toate s-au bucurat de un succes real, problemele de coordonare a unor pieţe
atât de diverse dovedindu-se adeseori imposibil de depăşit. Stabilirea de legături între
firmele rivale sau potenţial rivale aparţinând nu numai aceleiaşi industrii, dar şi unor
industrii diferite, lărgeşte câmpul de relaţie.
Aceste interconexiuni măresc gradul de interdependenţă între participanţi la
economia globală, iar un asemenea sistem complex se dovedeşte extrem de greu de
gestionat, pe fondul dificultăţilor în anticiparea noilor evoluţii şi asimetriei de
informaţie. Pe de altă parte, aceste considerente stau şi la baza creşterii gradului de
concentrare a firmelor. Noi blocuri de firme cu structuri eterogene devin adevăraţii
actori ai economiei globale, iar competiţia globală are în prezent un pronunţat caracter
colectiv.
Climatul economic tot mai competitiv obligă companiile să se gândească la
mijloace prin care pot face investiţii mai eficiente. O firmă poate opta fie pentru
investiţiile tradiţionale, cum ar fi o fabrică nouă sau capacităţi crescute de producţie, fie
pentru o fuziune cu o altă firmă sau achiziţionarea unei companii mai mici. În multe
situaţii fuziunile şi achiziţiile reprezintă o modalitate de restructurare a operaţiunilor
unei companii în vederea dezvoltării.
Grafic 2.2.2 Evolutia volumului valoric al fuziunilor şi achiziţiilor la nivel global,
1987 -2002 (mil. USD)
38
Sursa: World Investment Report: FDI Policies for Development: National and Internaţional
Perspectives, UNCTAD, 2003
Principala problemă a achiziţiilor şi fuziunilor este supraestimarea sinergiilor, de
către companiile implicate. Aceste sinergii provin din economii de scală, cele mai bune
practici, utilizarea în comun a capabilităţilor şi oportunităţilor şi efectul stimulativ şi
mobilizator al combinării, asupra celor două companii. Totuşi, chiar şi o mică eroare de
estimare a acestor sinergii poate cauza probleme fuziunii. Pentru companiile listate la
bursă, problemele se traduc in scăderea cursului bursier al noii companii, piaţa
considerând că întregul este mai mic decât suma părţilor.
La nivelul primului semestru al anului 2003 numărul de achiziţii şi fuziuni pe
plan mondial a fost de 7324, valoarea acestora însumând 464 miliarde USD. Faţă de
aceeaşi perioadă a anului trecut cifrele reprezintă o scădere de 33% respectiv 19%.
Tabel 2.3.1. Topul primelor 10 fuziuni şi achiziţii realizate în anul 2005
Companiaofertanta
Ţara ofertantului
Companiaţintă
Ţara firmeiţintă
Valoare(mld dolari)
Pfizer SUA Pharmacia SUA 57,82
Olivetti ItaliaTelecom Italia Spa
59,65%Italia 24,39
NK Yukos Rusia SIBNEFT 92% Rusia 21,73Credit Agricole Franta Credit Lyonnais Franta 16,19
HSBC Holdings
MareaBritanie
HouseholdInternational
SUA 14.46
BPMarea
BritanieAlfa Grup, Renova Rusia 7,72
Liberty Media SUA QVC SUA 7,67France
TelecomFranta Mobilcom Germania 7,11
Merck SUA MedcoHealth SUA 6,81
39
SolutionsEdizioneHolding
Italia Autostrade Italia 6,46
Sursa: Dealogic 2005
În România, la nivelul anului 2005 piaţa de fuziuni şi achiziţii era de
aproximativ 400 milioane USD. Această valoare scăzută (reprezentând doar 1% din
PIB) se datorează în mare parte faptului că investitorii străini au preferat să cumpere
companii din ţările vecine, care de câţiva ani buni înregistrează o creştere economică
solidă. În plus, inexistenţa unui capital românesc puternic a făcut, şi el, ca numărul şi
valoarea tranzacţiilor de fuziuni şi achiziţii să fie la un nivel scăzut. Pe măsură ce
creşterea economică se revigorează, tranzacţiile sub forma fuziunilor şi achiziţiilor vor
cunoaşte şi ele o creştere mai pronunţată.
Câteva dintre tranzacţiile de tip fuziuni şi achiziţii de răsunet din România au
fost preluarea Dacia de către Renault, preluarea Băncii Agricole de către Raiffeisen, a
Sidex de către Ispat, fuziuni pe piaţa serviciilor de televiziune prin cablu, a internet
provider-ilor, preluarea Romtelecom de către OTE, etc. În multe dintre aceste tranzacţii
au existat probleme majore post-fuziune. Conform companiei de consultanţă Schroder
Salomon Smith Barney, valoarea de piaţă a operatorului naţional de telefonie a scăzut de
la 1,9 miliarde dolari în 1998, la 700-800 milioane dolari în 2002, în ciuda faptului că în
cei patru ani s-au făcut investiţii totale de 1,5 miliarde dolari.
Procesul globalizării este însoţit în perioada contemporană de un nou val al
mondializării capitalului, caracterizat spre deosebire de cele precedente, la o extindere a
activităţilor la cele din sfera serviciilor, mai ales a celor financiare, extindere facilitată
de apariţia unor instrumente financiare din ce în ce mai sofisticate. Această tendinţă este
însoţită de o liberalizare fără precedent a comerţului, a investiţiilor şi pieţei de capital,
dar şi de o relaxare a controlului exercitat asupra activităţii companiilor multinaţionale.
La acestea se adaugă cheltuielile legate de investiţiile în domeniul tehnologiilor care au
devenit imposibil de armonizat pe o singură piaţă.
40
Tabelul 2.3.2 Top primilor 15 investitori stăini în România 1990- 2005
Sursa: ONRC 2005
În acest context, competiţia a căpătat o intensitate extremă, actorii au ieşit
complet din anonimat şi conferă regulilor jocului un caracter global, nu doar la nivel
sectorial ci şi intersectorial, datorită dezvoltării fără precedent a noilor tehnologii care au
demolat graniţele dintre sectoare, atât de bine prezervate până în anii ’80. Astfel,
corporaţii gigant alcătuiesc astăzi ceea ce se poate numi „oligopolul global”52,
extinzându-şi continuu domeniul de activitate, intrând în alianţe strategice cu
competitorii lor direcţi şi stabilind în acest mod noi reţele de oligopoluri.
Globalizarea a condus la redefinirea universului corporaţiilor, considerate de
adepţii globalizării drept structuri autoritare alternative, care le concurează tot mai mult
şi chiar cu succes pe cele statale în determinarea direcţiei economiei politice globale.
52 Postelnicu, Gh. şi C. Postelnicu, Globalizarea economiei, Editura Economică, 2000
41
Raportul de intercondiţionalitate între globalizare şi noii actori s-a accentuat
continuu. Pe de o parte, globalizarea a fost aceea care a deschis drumul dezvoltării
corporaţiilor în postura de lideri, pe de altă parte, acestea din urmă au potenţat procesul
de globalizare a pieţelor. Globalizarea este, totodată, şi cea care dictează corporaţiilor
deciziile strategice, pornind de la strategiile de internaţionalizare până la cele globale.
Modalităţile de răspuns ale corporaţiilor la provocările globalizării sunt extrem
de diversificate, internaţionalizarea afacerilor depăşind stadiul incipient de export –
import de bunuri şi servicii între state cu o viteză fără precedent. Fluxul de investiţii
străine directe prin care companiile transnaţionale urmăresc să îşi însuşească
proprietatea sau controlul activelor care au aparţinut iniţial actorilor naţionali este
motivul principal pentru care determinarea naţionalităţii unei astfel de entităţi
economice internaţionale şi-a pierdut din relevanţă53.
Investiţiile străine directe acoperă o gamă variată de concepte, a căror
semnificaţie devine relevantă în momentul în care sunt corelate cu strategiile
companiilor multinaţionale care le întreprind. În abordarea lui Dunning, pot fi
identificate patru mari tipuri de activităţi ale corporaţiilor transnaţionale, în funcţie de
motivaţia de investire care le determină, la care se adaugă un al cincilea tip, mai
eterogen, în care sunt incluse motivaţii de investire ce nu se încadrează în primele patru54
:
• investiţii străine directe aflate în căutare de resurse;
• investiţii străine directe aflate în căutare de pieţe;
• investiţii străine directe aflate în căutare de eficienţă;
• investiţii străine directe aflate în căutare de active strategice;
• alte tipuri de investiţii străine directe.
Cea ce se constată, în paralel cu schimbarea diferitelor motivaţii de expansiune,
este evoluţia strategiilor de integrare corporativă. Accentuarea procesului de formare a
pieţei globale şi a sistemului de producţie global a condus la redefinirea regulilor
jocului şi la implementarea unor noi strategii de integrare corporativă. În funcţie de
prevalenţa tendinţelor de autonomie sau de integrare s-au materializat şi diferitele tipuri
sau forme de strategii expansioniste ale companiilor.
53 Miron, D., Economia Integrării Europene, Editura ASE, 199854 Horobeţ, A., Strategii de expansiune pentru corporaţiile transnaţionale, note de curs la Investiţii Străine Directe
42
Bartlett şi Ghosha aduc în discuţie patru tipuri de configuraţii strategice
expansioniste: strategia internaţională55, strategia multinaţională, strategia globală şi
strategia transnaţională56, în funcţie de următoarele criterii57:
• exercitarea presiunilor economice (în termenii costurilor);
• exercitarea presiunilor de adaptare la condiţiile locale.
Gradul de integrare, tradus prin intensitatea fluxurilor de capital, producţie sau
tehnologie, centralizare – descentralizare şi coordonare este corelat cu strategia de
expansiune a companiilor.
Rolul companiilor transnaţionale în creşterea volumului exporturilor ţărilor
gazde derivă din capitalul şi tehnologia adiţională, din know-how-ul managerial
implementat, dar şi din accesul la pieţele regionale sau globale unde activează
companiile transnaţionale. Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte
resurse care vor permite extinderea portofoliului de produse consumate pe piaţa internă
sau destinate exportului, ceea ce va conduce la creşterea competitivităţii şi a avantajelor
economiei gazdă.
În cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne reduse, datorită constrângerilor
financiare, companiile transnaţionale pot conduce la creşterea exporturilor prin simplul
aport de capital pentru exploatarea resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine.
Astfel, companiile transnaţionale preiau riscul lansării unor produse noi la export.
Acesta a constituit de fapt rolul istoric al companiilor transnaţionale în
dezvoltarea exporturilor economiilor slab dezvoltate. În prezent, acest rol s-a transgresat
în special spre exporturile de produse care înglobează un grad înalt de tehnologizare,
spre produse a căror cerere este dinamică în comerţul mondial: produsele electronice,
aparatele,maşinile etc.
Dacă până nu demult ţările dezvoltate au promovat ample politici de liberalizare
economică, în prezent tot mai multe ţări se orientează spre această nouă strategie de
dezvoltare. Ultimul deceniu a fost martorul deschiderii fără precedent a pieţelor lumii
spre investiţiile străine directe. Această tendinţă se accentuează în continuu.
În 2001, 71 de ţări au adoptat 208 modificări legislative care vizează cadrul
investiţiilor străine directe, din care 93% urmăreau crearea unui climat investiţional mai
atractiv prin introducerea unor noi stimulente sau prin crearea unei economii de piaţă
55 Este cazul, de exemplu, al companiilor: Procter&Gamble, Toy’s R Us, McDonald’s, IBM, Kelogg’s, ca de altfel majoritatea firmelor americane care şi-au extins activitatea internaţională în anii ’50 şi ’60..56 Acest tip de strategie a luat amploare începând cu anii ’80, exemple notabile fiind Gillette, Hewlett – Packard,Panasonic, Kelogg, Procter&Gamble etc.57 Bartlett, C. şi Ghoshal S., Transnational Management, Irwin McGraw Hill, Boston, 1995
43
funcţionale. Dintre acestea ponderea cea mai mare se regăseşte în regiunea Asia –
Pacific.
Natura acestor modificări ale regimurilor legislative ale investiţiilor străine
directe au vizat: intrarea liberă pe piaţă şi condiţii de funcţionare mai liberale, mai multe
stimulente pentru investire, mai multe garanţii, mai multe sectoare liberalizate, iar
uneori accentuarea controlului investiţiilor străine directe.
97 de ţări au notificat încheierea a 158 de acorduri investiţionale bilaterale,
numărul total al acestora atingând cifra de 2.099 la sfârşitul anului 2001. Dintre acestea,
43% s-au încheiat între ţările în dezvoltare, 33% între ţări în dezvoltare şi ţări
dezvoltate, 11% între ţările în dezvoltare şi ţările sud-est europene (în tranziţie), 8%
între acestea din urmă şi ţările dezvoltate şi 6% între ţările în tranziţie. Totodată, au fost
adoptate 67 de noi acorduri pentru evitarea dublei impuneri fiscale, eliminând astfel un
real impediment în calea investiţiilor străine58.
Anul 2001 a fost, însă, primul an de regres al fluxurilor de investiţii străine
directe din ultima decadă, pe fondul recesiunii economice globale, după recordul
mondial înregistrat cu un an înainte. Astfel, volumul total al fuziunilor şi achiziţiilor
încheiate în cursul anului 2001 a fost de 594 miliarde dolari, jumătate din nivelul
înregistrat în anul 2000.
Aceste reduceri au fost resimţite în primul rând de către ţările dezvoltate, care
concentrează 68% din fluxurile mondiale de ISD, comparativ cu doar 27% - ţările în
dezvoltare şi 4,5% - ţările în tranziţie. Influxurile de ISD s-au menţinut relativ constante
în ţările Europei Centrale şi de Est. Trendul descrescător a continuat şi în anul 2002.
CAPITOLUL 3
Impactul corporaţiilor transnaţionale asupra statului-gazdă
58 World Investemnt Report 2005, Transnational Corporations and Export Competitiveness, UNCTAD
44
3.1 Impactul asupra balanţei de plăţi
Impactul investiţiilor străine directe asupra balanţei de plăţi a unei ţări variază în
funcţie de scopul investiţiei, de natura activităţii şi de rodiul de dezvoltare a proiectului
investiţional (UNCTAD, 2005).
După scopul investiţiei, tranzacţiile filialelor străine în căutare de cotă de piaţă
implică, în general, mai multe importuri decât exporturi ; in schimb, tranzacţiile
filialelor străine care se bazează pe resurse focale şi urmăresc eficientizarea activităţii
proprii (care nu sunt sacrificate pentru eficientizarea activităţii globale) implică, în
general, mai multe exporturi decât importuri.
După natura activităţii, impactul asupra balanţei de plăţi variază în funcţie de
valoarea adăugată specifică activităţilor respective. De exemplu, studii asupra
Indoneziei, Thailandei sau Chinei au arătat că propensiunea spre export a industriei
electrice şi electronice este mult mai mare decât aceea a industriei chimice.
Referitor la nivelul de dezvoltare al proiectului investiţional, proiectele
investiţionale (de producţie) aflate la început necesită importuri masive de echipamente
şi produse intermediare, însă, pe măsura intrării în alte etape de dezvoltare a proiectului
investiţional, este de aşteptat ca necesarul de import pe unitatea de produs finit să scadă
considerabil, concomitent cu creşterea aportului furnizorilor locali. Plăţile cuvenite
capitalului străin încep să se realizeze numai după ce investiţia a devenit funcţională
şi/sau profitabilă; fluxurile externe care rezultă astfel sunt considerabile şi lor li se pot
adăuga fluxurile externe provocate de tehnica preţurilor de transfer.
În afară de aceste considerente, mărimea şi natura tranzacţiilor externe ale
filialelor corporaţiilor transnaţionale sunt influenţate de factori specifici fiecărei ţări
(mărimea pieţei, decalajul tehnologic, stadiul de dezvoltare, alte avantaje de locaţie).
Efectele activităţii companiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi a unei ţări pot fi
directe şi indirecte. Efectele directe pot fi determinate prin identificarea tranzacţiilor
legate de activitatea lor şi reflectarea acestora în balanţa de plăţi pe partea de credit (+)
sau de debit (-).
Walters şi Blake (1992) identifică surse de conflict între sta-tul-gazdă şi statul de
origine, pe marginea impactului activităţii corporaţiei transnaţionale asupra balanţei de
plăţi a ambelor ţări. Cadrul conflictual schiţat astfel este interesant, dar se cuvine să
reamintim că interesele statului de origine nu corespund neapărat cu interesele
corporaţiei. Nici nu ar avea de ce să corespundă, întrucât capitalul companiei
45
transnaţionale poate aparţine unor acţionari din mai multe ţări, iar ţara în care corporaţia
îşi are sediul (ţara de origine) e posibil să nu fie deloc reprezentată în structura
acţionarilor.
Se pot face câteva observaţii interesante dacă relaţionăm gradul de integrare al
filialei de plăţile efectuate de aceasta către statul-gazdă. Astfel, filialele care joacă rolul
de inovator global (în fluxul tehnologic) sau de actor strategic (în fluxul de capital) au
un impact pozitiv asupra balanţei de plăţi a tării în care îsi desfăşoară artivitatea iar pe
de altă parte, filialele companiilor transnaţionale care joacă rolul de implementator (în
fluxul tehnologic) sau de actor redistributiv (în fluxul de capital) au un impact negativ
asupra balanţei de plăţi.
Filialele complet integrate, cu un nivel ridicat atât al importurilor, cât şi al
exporturilor intrafirmă, exercită un impact variabil asupra balanţei de plăţi; cum însă ele
sunt cele mai predispuse la folosirea practicii preţului de transfer, impactul lor poate fi
considerat negativ. Celelalte tipuri de filiale au un impact direct neclar ; ele pot exercita
însă un impact indirect semnificativ.
Impactul indirect asupra balanţei de plăţi este, la rândul său, complex.
Companiile transnaţionale pot induce firmelor naţionale capacitatea de a produce bunuri
pentru care există cerere externă, contribuind astfel la creşterea exporturilor; ele pot însă
apela la furnizori locali care folosesc bunuri de import, contribuind astfel la creşterea
importurilor. Un alt efect important asupra balanţei de plăţi vine din ponderea activelor
externe nete în masa monetară din economie. Fluxurile de capital rezultate din
activitatea corporaţiilor transnaţionale influenţează decisiv nivelul ratei de schimb şi, ca
urmare, preţul şi volumul bunurilor tranzacţionate.
Dar probabil cel mai important efect indirect este contribuţia investiţiilor străine
directe la formarea capitalului intern care impulsionează la rândul său creşterea
economică prin multiplicatorul investiţiilor şi prin efectul de antrenare, influenţând
astfel şi balanţa de plăţi. Unii autori consideră că acest efect ajută la reducerea
deficitului de economisire59, care este important în economiile emergente, ce cunosc
constrângeri legate de economisire.
Aliber (1993) a subliniat că diferenţele între ratele naţionale de capitalizare
reprezintă un determinant al investiţiilor străine directe, precum şi al fluxurilor de
investiţii de portofoliu. Ozawa şi Castello (2001) susţin că acest efect al corporaţiilor
asupra statului-gazdă conduce la stimularea „creşterii pe datorie"60.
59 Savings gap (în engl.).60 Borrowed growth (în engl.).
46
Efectul activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi ar trebui
relaţionat, susţine Dunning (1993), cu situaţia care s-ar fi creat în lipsa activităţii
companiilor transnaţionale. Dunning propune măsurarea „efectului net" prin diferenţa
dintre tranzacţiile externe efective datorate activităţii companiilor transnaţionale şi
tranzacţiile externe care ar fi avut loc în lipsa activităţii acestora. Acest calcul este însă
discutabil şi conjunctural, acurateţea sa depinzând de validitatea scenariilor economice
imaginate în lipsa corporaţiilor transnaţionale.
Să analizăm câteva exemple, dintre cele mai diverse, privind efectele
companiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi. Una din primele lucrări pe această
temă, rămasă şi astăzi de referinţă, aparţine lui Lall şi Streeten (1977), care au analizat
influenţa a 147 de filiale de companii transnaţionale din sectorul manufacturier asupra
balanţelor de plăţi ale celor 6 ţări care le găzduiau, şi anume : Columbia, India, Iran,
Jamaica, Kenya şi Malaysia61.
Cu excepţia Kenyei (unde s-a constatat un uşor efect pozitiv, datorat, se pare,
nereprezentativităţii filialelor studiate în această ţară), efectele directe ale activităţii
corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi au fost negative (între -11,7% în
India şi -55% în Iran), în bună măsură din cauza dependenţei de importuri a sectorului
analizat. S-a constatat, de asemenea, că plăţile datorate capitalului străin depăşeau
nivelul investiţiilor şi că 80% din totalul filialelor companiilor transnaţionale ar fi putut
fi înlocuite, total sau parţial, prin antrenarea energiilor locale (tehnologie, capital, spirit
antreprenorial).
În Singapore, contribuţia netă a companiilor transnaţionale la balanţa de plăţi
este pozitivă, în bună parte datorită politicilor guvernamentale active de sprijinire a
activităţii acestora în sectoarele considerate prioritare. Surplusul înregistrat în sectorul
serviciilor este semnificativ, Singapore devenind în ultimul timp o locaţie ideală pentru
activităţile de cercetare-dezvoltare ale multor corporaţii transnaţionale. Mai mult, în sec-
torul manufacturier, filialele din Singapore ale corporaţiilor americane realizează un
volum al exporturilor în Statele Unite dublu faţă de volumul importurilor din aceeaşi
ţară.
Pe de altă parte, un studiu optimist (Fry, 1996) cu privire la efectele general
pozitive ale companiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi a şase state asiatice -
între care Thailanda, Filipine şi Indonezia - a fost contrazis de realitatea crizei asiatice,
61 După Mazilu (1999), analiza a fost făcută plecându-se de la formula : Bd = X + K - (Ck + Cr + R + D), unde:Bd - efectul net generat de filială asupra balanţei de plăţi; X - valoarea exporturilor filialei; K - valoarea intrărilor de capital la nivelul filialei; Ck -valoarea bunurilor de investiţii importate de filială; Cr - valoarea importurilor pentru producţie realizate de filială; R - redevenţe, taxe tehnice şi manageriale plătite de filială în afara spaţiului de implantare; D - dividende şi dobânzi cuvenite firmei-mamă
47
prima criză financiară majoră de după criza mexicană şi de acelaşi tip cu aceea,
determinată deci de un deficit prea mare al contului curent.
În China, efectul asupra balanţei de plăţi a fost pozitiv (conform unui studiu al
Economist Intelligence Unit din 1996), lucru datorat volumului masiv de investiţii
străine. Efectul comercial net al corporaţiilor transnaţionale a fost substanţial negativ,
dar se înregistrează o tendinţă de creştere a aportului furnizorilor locali. Se aşteaptă o
creştere a deficitului balanţei de plăţi din cauza creşterii volumului plăţilor datorate
capitalului străin, însă fluxurile investiţionale vor continua să rămână mari, permiţând
finanţarea deficitului.
În ceea ce priveşte România, un studiu cuprinzător asupra efectelor companiilor
transnaţionale asupra balanţei de plăţi nu a fost încă elaborat. Există numai informaţii
disparate, limitate ca semnificaţie.
Un studiu din 2001 arăta că ponderea stocului de investiţii străine directe în PIB
era de doar 3,2%, ceea ce înseamnă că rolul investiţiilor străine directe asupra
economiei româneşti, implicit asupra balanţei de plăţi, este foarte redus. Un calcul
simplu ne arată însă că această pondere ajunsese în 2005 la puţin peste 20%, în creştere
apreciabilă faţă de câţiva ani în urmă, dar încă la o valoare sub nivelul de minimum 40
% pe care specialiştii îl consideră semnificativ.
3.2. Impactul asupra resurselor umane
Ozawa şi Castello (2003) consideră că procesul de dezvoltare economică a unei
ţări, la care contribuie şi corporaţiile din acea ţară, este un proces de învăţare, în care
forţa de muncă receptează şi asimiliează cunoştinţe. Corporaţiile sunt responsabile de o
serie de procese educative, între care educaţia permanentă (la locul de muncă).
Corporaţia este exponenta a două realităţi contrastante cu privire la forţa de
muncă angajată. Pe de o parte, dată fiind mărimea sa, corporaţia are un număr total de
angajaţi mai mare decât firmele locale62 ce activează în aceeaşi industrie. Pe de altă
parte, datorită tehnologiilor avansate de care dispune, corporaţia generează mai puţine
locuri de muncă decât o firmă locală, la un nivel similar al producţiei.
Nivelul şi calitatea angajaţilor săi depind şi de motivaţiile investiţionale ale
corporaţiei. Astfel, companiile transnaţionale în căutare de resurse şi cele în căutare de
eficienţă globală au deseori ca scop în sine forţa de muncă ieftină şi calificată. În
62 Firme uninaţionale.48
schimb, corporaţiile transnaţionale în căutare de piaţă nu consideră mâna de lucru locală
decât ca pe un argument secundar.
În ceea ce priveşte condiţiile de lucru, UNCTAD remarcă faptul că, într-adevăr,
forţa de muncă angajată direct în filialele companiilor transnaţionale este mai bine
plătită şi lucrează într-un mediu mai bun decât angajaţii firmelor locale. Sunt identificate
trei motivaţii pentru nivelul superior de salarizare din corporaţiile transnaţionale :
- filialele companiilor transnaţionale înregistrează, în special în ţările în curs de
dezvoltare şi în tranziţie, unde decalajul tehnologic este mare, un nivel mult mai ridicat
al productivităţii decât firmele locale, iar salariile mai mari corespund acestei
productivităţi mai mari;
- filialele cu un grad ridicat de integrare în sistemul corporatist au nevoie
să asigure aceeaşi calitate a producţiei sau serviciilor în întreaga lume, şi de aceea caută
forţă de muncă foarte bine pregătită, experimentată şi stabilă, calităţi în schimbul cărora
se oferă salarii mari;
- prin însăşi mărimea sa, corporaţia este o ţintă mai uşor de atins de către
diferite organizaţii sindicale şi grupuri de presiune şi mai sensibilă la propria imagine
decât firmele naţionale, fiind înclinată, paradoxal, să cedeze unor presiuni salariale.
În România, marile corporaţii transnaţionale au grile de salarizare bine definite
şi foarte rigide, şi nici un angajat nu este indispensabil. Condiţiile salariale, precum şi
alte aspecte ale impactului companiilor transnaţionale asupra mediului social al statului-
gazdă, au făcut obiectul a două studii foarte instructive.
Un studiu realizat de cercetători români (Mereuţă, Pop, Vlaicu, Pop, 1998) pe un
eşantion de 100 de subiecţi dintr-o întreprindere de stat reprezentativă scoate la iveală
percepţia pe care aceştia o au faţă de companiile străine: un mediu de muncă mai
stimulant pentru angajat (condiţii de muncă mai bune - 71,85%, salariile mai mari -
65,45%), dar şi mai exigent (ar trebui să muncim mai mult - 81,27%, locul de muncă ar
deveni mai nesigur - 43,78%), în condiţiile unei conduceri mai eficiente (64,61%).
Un alt studiu, realizat de filiala din România a companiei KPMG (1998), ne
pune în faţa realităţii privind salarizarea în corporaţiile transnaţionale, o realitate de
altfel bine intuită de participanţii la studiul precedent. Studiul KPMG a vizat un număr
de 350 de companii străine63. Procentul de participare a fost de 17% (departe totuşi de o
rată care să confere studiului credibilitate deplină). Posturile analizate au fost: director
financiar, contabil-şef, contabil, director de marketing, director de vânzări, director
63 Studiul nu a luat în calcul companiile din sistemul bancar, firmele de asigurări şi societăţile de brokeraj, referindu-se totodată în exclusivitate la personalul român.
49
regional de vânzări, director coordonator de vânzări şi director de resurse umane. Dintre
rezultatele studiului, relevante par a fi următoarele :
- cel mai bine remunerate posturi sunt director de marketing, director de
promovare, director de producţie şi director financiar, în ceea ce priveşte compensaţiile
totale anuale medii, poziţia de director de producţie înregistrează o creştere superioară
faţă de toate celelalte poziţii analizate ;
- perioada de probă -87% dintre companiile analizate impun o perioadă de probă
pentru personalul angajat variind între una şi douăsprezece luni. La capătul acestei
perioade de probă, 57% dintre companii aplică o mărire de salariu;
- cea mai frecventă metodă de recrutare pentru personalul superior de conducere
(top management) este prin intermediul agenţiilor de head-hunting, câtă vreme
managementul de nivel mediu se recrutează ca urmare a publicităţii în ziare ;
- referitor la timpul de lucru, personalul din 77% dintre firme prestează ore
suplimentare, dar numai 11 % dintre aceste firme şi plătesc orele suplimentare ale
angajaţilor;
- cele mai mari bonusuri sunt acordate pentru director de vânzări şi director de
producţie. Numai 9% dintre firme acordă bonusuri standard, în timp ce 91% dintre
companii urmăresc criteriul performanţei. Suplimentar, 21% dintre companii acordă
cazare gratuită în concediu; 25 % oferă bani pentru plata chiriei; 12% oferă sprijin
financiar pentru taxele şcolare; 22% oferă asigurare de viaţă; 12% oferă sprijin privind
întreţinerea casei.
3.3. Influenţa asupra mediului concurenţial şi asupra firmelor locale de
pe pieţele de implantare
Impactul investiţiei străine directe asupra firmelor locale se poate produce pe
două paliere: direct, la nivelul filialei, a firmei în sine, prin transfer tehnologic şi
creşterea eficienţei alocative şi productive; şi indirect, la nivelul celorlalte firme din
ramură (legături pe orizontală) sau din economie (legături pe verticală), prin imitaţie,
competiţie, cooperare sau învăţare.
Productivitatea firmelor în care există aport străin este considerată a fi, teoretic,
superioară celei înregistrate de firmele locale, cel puţin n cazul ţărilor puţin intensive în
capital, know-how şi practici manageriale. Dovezi empirice în sprijinul acestei afirmaţii
sunt furnizate, inter alia, de UNCTAD (2002), pentru ţări ca Irlanda, Portugalia, China
50
şi Malaysia, şi de Holland şi Pain (1998), pentru economii în tranziţie cum ar fi
Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia.
Există însă şi date contrare - Sanyal şi Patibandla (1999) nu au găsit nici o
dovadă potrivit căreia investiţiile străine ar fi influenţat pozitiv nivelul productivităţii
firmelor în India. în ceea ce priveşte România, Damijan, Majcen, Knell şi Rojec (2003)
observă că exercitarea controlului străin a contribuit la rata medie de creştere a firmelor
cu 1,1% - cel mai înalt nivel înregistrat în ţările candidate la UE.
Referitor la efectele indirecte, Meyer (1998) conturează un cadru pentru a
reflecta transformările suferite de firmele locale supuse presiunilor ISD. Opţiunile de
care dispun firmele locale, în funcţie de poziţia competiţională iniţia,sunt:
