Universitatea Politehnica din București

Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor

AMIA

Temă de cercetare 1

Comunicarea și procesul de comunicare în organizație

Coordonator Anca Alexandra Purcărea

Masterand

Oana Elena Cojocaru

Grupa 1

2015

Cuprins

1. Introducere

2. Istoria și evoluția noțiunii de comunicare și a sistemului

de comunicare

3. Definiţii ale comunicării

4. Particularităţile comunicării

5. Procesul de comunicare

6. Elementele procesului de comunicare

7. Tipologia comunicării

8. Concluzii

9. Bibliografie

1. Introducere

Pornind de la adevărul economic potrivit căruia „primul instrument al

omului în procesul de socializare este comunicarea” abordez în această lucrare

elementele fundamentale ale comunicării în general.

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea

de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise

ș.a. între una sau mai multe persoane, numiți interlocutori, sau mai formal,

emițător și receptor.

Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni,

mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt

interdependente. Fără comunicare și limbaj ,noi ca ființe ce interacționăm și

relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul

comunicării,am avea o existență inutilă.

Este un proces dinamic, aflat într-o permanentă

transformare. Societatea există datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și

este văzută ca un proces care implică participare din partea membrilor unei

societăți. Comunicarea îmbracă forme variate și diverse, dintre care ne vom opri

la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă, care este de fapt o formă

a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de indivizi și poate avea o

formă subiectivă, care are ca scop manipularea opiniei publice, și forma

obiectivă, care dorește simpla informare a persoanelor.

Comunicarea în masă este o parte integrantă a  mass-mediei, concept

relativ nou, care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință

directă a apariției noilor forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde

radiofonice, fie prin imagini pe micul ecran.

2. Istoria și evoluția noțiunii de comunicare și a sistemului de comunicare

Comunicarea interumană constituie un obiect de studiu cu o importanţă

mult mai mare decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman.

Pătrunderea şi înţelegerea sistemului de comunicare deschid şi înlesnesc drumul

cunoaşterii personale şi a celor din jur, fiind în măsură să clarifice ierarhizarea

oamenilor în societate după anumite criterii de valoare.

Istoria şi evoluţia studierii sistemului de comunicare interumană au

cunoscut mai multe perioade principale, aproximativ delimitate: • perioada

clasică (500 î.e.n. - 400 e.n.); • perioada Evului mediu şi a Renaşterii (400 -

1600); • perioada modernă (1600 - 1900); la aceasta se adaugă, bineînţeles,

perioada contemporană.

În secolul al XIX-lea literatura în domeniul comunicării este destul de

săracă. Reţinem totuşi contribuţia în sfera transmiterii mesajului – cum ar fi cea

a lui Henry Innes, cu lucrarea sa „The Rhetorical Class Book” (1834) – sau în

sfera dentologiei, ca de exemplu, cartea lui John Stewart Mill, „On Liberty of

Thought and Discussion” (1859) sau cea a lui Herbert Spencer, „Philosophy of

Style” (1871). Evoluţia teoriei sistemului de comunicare umană parcurge deci

o perioadă de peste 2000 de ani, pentru a intra în secolul nostru cu o serie de

necunoscute şi încă dintre cele mai esenţiale: cum acţionează stările emoţionale

asupra comunicării; raportul care se formează între raţiune şi comportament;

motivaţiile şi interdependenţele acestora cu comunicarea. Toate aceste subiecte

nepătrunse asteaptă încă a fi elucidate, pentru o mai bună cunoaştere de sine şi

pentru ca acţiunile raţionale să prevaleze asupra manifestărilor primare ale

comportamentului uman.

3. Definiţii ale comunicării

Dicţionarele franceze dau explicaţii diferite termenului comunicare,

dar sensul lor este convergent în a da termenului semnificaţia de “ punere în

comun” .

Există trei semnificaţii, trei explicaţii date de Dicţionarul Explicativ al

Limbii Române pentru termenul comunicare: 1. înştiinţare, aducere la

cunoştiinţă; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectivităţi; 3.

prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale.

Dicţionarul enciclopedic oferă termenului “comunicare” o definiţie

deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen

este folosit. Comunicarea este definită ca fiind:

„1. înştiinţare, ştire, veste, aducere la cunoştiinţa părţilor dintr-un

proces a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea

exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste

acte, în limita unor termene care curg obisnuit de la data comunicării.

2. Prezentare într-un cerc de specialişti, a unei lucrări ştiinţifice.

3. Mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor,

realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei

informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament

individual sau de grup”. Există comunicare când un sistem, o sursă

influenţează stările sau acţiunile altui sistem ţinta şi receptorul alegând dintre

semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu

receptorul.

Comunicarea are trei dimensiuni:

1. O transmitere de informaţii, o difuzare concretizată prin două aspect:

a. informarea, fiind făcută de oameni, apare ca o producere de

sens, cu un pronunţat caracter subiectiv.

b. informarea este concomitent şi o co-producere de sens, urmare a

relaţiei dintre receptor şi emitent. Informaţia este produsă de un emitent, însă

pentru ca ceea ce se transmite să devină informaţie şi pentru receptor se impune

şi intervenţia acestuia, în acest context relaţional apare problema interpretării.

2. O relaţie - "a comunica" înseamnă a intra în relaţie cu cineva”. În

fiecare proces de comunicare există în acelaşi timp o transmitere de informaţii

şi o relaţie, dar acestea au ponderi diferite în funcţie de specificul comunicării.

3. O situaţie, în sensul că acelaşi mesaj are semnificaţii diferite în

funcţie de situaţia dată. Situaţia este denumită situaţie comunicaţională şi

poate avea mai multe dimensiuni: a. dimensiunea personală, prin prisma căreia

trebuie luat în considerare faptul că oamenii sunt diferiţi („ eu nu sunt

celălalt"); b. dimensiunea socială, care indică faptul că, deşi oameni sunt

diferiţi, ei au şi elemente comune („eu nu sunt celălalt, dar am câteva puncte

comune cu celălalt").

Situaţia se determină în funcţie de trei elemente :

- situaţia este provocată sau nu;

- situaţia este simetrică sau asimetrică;

- situaţia este conflictuală sau nu .

Important aici este şi contextul spaţio-temporal, întrucât locurile nu

sunt neutre (nu este acelaşi lucru dacă îmi întâlnesc superiorul în biroul său

sau în barul de vizavi).

4. Particularităţile comunicării

Din analiza tuturor definiţiilor date comunicării putem identifica câteva

din particularităţile acesteia:

• comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu

ceilalţi, în mediul în care evoluează;

• în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte

realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea

exteriorizată (acţiunile verbale şi neverbale observabile de către interlocutori),

metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea

(comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior);

• orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are

loc într-un anume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care

se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;

• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că

orice comunicare odată iniţiată are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă

persoanele implicate în proces;

• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată

transmis un mesaj, el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar.

• în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o

sfera mai mare de cuprindere;

• semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii

actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;

• orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din

urmă fiind mai semnificativ.

5. Procesul de comunicare

A fost imaginat în mod diferit de teoreticieni, dând naştere mai multor

teorii ale comunicării.

A. Karl Buhler defineşte comunicarea "un proces prin care un emiţător

transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a

produce asupra receptorului anumite efecte".

Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structură specifică

reprezentată de un anume tip de relaţie dezvoltată de relaţia emiţător-mesaj-

receptor. Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost

propusă încă din anul 1934 de Karl Buhler, în lucrarea "Die Sprachtheorie"

(figura nr.4.1.).

Feed-back

Figura nr. 4.1.

B. Ulterior, Roman Jakobson, urmărind schema lui Karl Buhler,

dezvoltă structura procesului de comunicare, adaugându-i încă trei

componente: cod, canal, referent (figura nr.4.2.). Relaţia de comunicare se

realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj întrun anumit cod (limbaj)

către receptor, care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost

transmis. Acest mesaj este constituit într-un anume cod care trebuie să fie

comun celor doi parteneri aflaţi în contact. Între emiţător şi receptor are astfel

loc un transfer care realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia

pleacă de la emiţător şi devine informaţie pentru receptor. Atât emiţătorul, cât

şi receptorul sunt entităţi orientate către un scop. Emiţătorul are scopul de a

oferi, receptorul are scopul de a primi.

Mesaj

Emițător Receptor

Potrivit acestei scheme transmiterea mesajului se realizează într-un

anume cod. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă.

Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă, cursivitate,

claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a emiţătorului,

codul e fix, invariabil, abstract, redus la un număr destul de mic de semne.

REFERENT

EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR

CANAL

COD

Figura nr. 4.2.

C. La rândul lor J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten şi G.W.Noomen realizează un

"model fundamental al procesului de comunicare" (figura nr.4.3.)

x y x+z x'--------------------------------------------------------------------codare

emiţător decodare

canal efect

receptor zgomot de fond

Figura nr. 4.3.

Pentru citirea acestuia, autorii menţionaţi oferă urmatoarea

explicaţie: dacă un emiţător doreşte şi transmite informaţia (x) unui receptor,

informaţia trebuie să fie inteligibilă. Pentru a se face înţeles, oral sau în scris, el

trebuie să-şi codeze mesajul, să folosească coduri.

Odată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate

canalul spre receptor.

Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l

interpreteze (x'). Comunicarea poate fi îngreunată de un surplus nerelevant de

informaţie (z) sau de zgomotul de fond. Reuşita în comunicare implică într-o

măsură oarecare izomorfismul dintre (x) si (x'), receptorul acordă mesajului o

semnificaţie (x') care e aceiaşi ca şi pentru emiţător (x-x'). Acelaşi model indică

însă obstacolele ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot

interveni erori de codare sau de decodare, precum şi zgomotul de fond.

D. Teoria standard, a lui Shannon & Weaver (modelul micului telegrafist,

modelul liniar al comunicării) - demonstrează că mesajul circulă într-o manieră

liniară. Este un model matematic, informaţia fiind considerată o cantitate

măsurabilă. Autorii nu sunt interesaţi de conţinutul acesteia3. Mecanismul de

funcţionare a acestui model pleacă de la premiza că emitentul poate fi o persoană

sau o maşină. El produce un mesaj. Acest mesaj este trimis prin intermediul

aparatului telefonic care transformă mesajul în semnal electric. Prin intermediul

unui canal (cablu telefonic sau telegrafic) mesajul va fi primit de receptor cu

ajutorul unui alt aparat telefonic care va reconstitui mesajul (vocea), îl va

decoda.

Codificare decodificare

canal

mesaj

Codificare decodificare

Figura nr. 4.4.

Preocuparea celor doi a fost legată doar de ceea ce putea deforma sau

întrerupe mesajul (figura nr.4.4.). Aceasta se dorea să reprezinte o teorie

generală a comunicării, aplicabilă la orice (situaţia de faţă în faţă, media de masă

etc.). Însă acest lucru ar fi fost abuziv, întrucât autorii în cadrul prezentei teorii

nu vorbesc decât de telegraf şi telefon şi nu iau în considerare şi alte canale de

comunicare.

EMITENT RECEPTOR

În activitatea de comunicare este important să se ţină cont de sensul

mesajului, deci de intenţiile emitentului.

E. Norbert Wiener - realizează o abordare a comunicării din punct de

vedere sistemic 4. Wiener a fost militar în timpul celui de-al doilea război

mondial şi a observat fenomenul de recul al tunurilor. De aici a dedus că felul în

care mesajul este transmis va avea un impact asupra receptorului. Importantă

este retroacţiunea (feed-back-ul). Teoria lui Wiener va constitui fundamentul

ciberneticii. Procesul circular al retroacţiunii (figura nr.4.5.) permite acţiunii să-

şi atingă scopul, principiu aplicabil în orice domeniu: mâna care duce furculi ţa

la gură, piciorul care apasă pedala de frână, pasa jucătorului de fotbal etc.

EMITENT mesaj RECEPTOR

Aspect circular

Feed-back

Figura nr. 4.5.

F. Şcoala de la Palo Alto (California): „ Totul este comunicare"

Şcoala de la Palo Alto îşi trage numele de la oraşul american situat la sud de San

Francisco, unde s-au întâlnit mai mulţi cercetători (Bateson, Watzlawick, Haley,

Don Jackson) ale căror cercetări pot fi reunite în acelaşi curent de gândire.

Acestă abordarea respinge modelul lui Shannon şi Weaver, considerat nepotrivit

în raport cu ştiinţele sociale, fiind aplicabil doar în domeniul tehnic. Proveniţi

din domenii foarte diferite (psihiatrie, etnologie, sociologie, psihologie), aceşti

cercetători sunt împotriva modelului liniar, verbal şi conştient al lui Shannon şi

dezvoltă o teorie mai globală, care introduce axioma: "nu putem să nu

comunicăm". Orice individ trăieşte într-un ansamblu de reguli pe care le

utilizează obligatoriu în cadrul comunicării sale. Disocierea mesajului verbal

conştient de contextul său (nivel sonor, timp de vorbire, apropierea de

interlocutor etc.) este deci imposibilă, comunicarea verbală şi cea non-verbală

formând un tot unitar. În acest model emitentul şi receptorul comunică în acelaşi

timp, comunicarea nu mai este liniară.

6. Elementele procesului de comunicare

Analiza unei singure componente (un gest sau un cuvânt) nu prezintă

nici un interes, întrucât nu permite reconstituirea întregii semnificaţii a

comunicării. Cercetarea trebuie deci să ţină cont de această complexitate, de

această circularitate şi de context pentru a putea avansa întelegerea procesului de

comunicare (figura nr.5.1.).

Figura nr.5.1.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are

câteva elemente structurale caracteristice :

• existenţa a cel putin doi parteneri (Emiţător şi Receptor) între care se

stabileşte o anumită relaţie;

• capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod,

cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces

de comunicare partenerii “joacă” pe rând rolul de emiţător şi receptor);

• existenţa unui canal de transmitere a mesajului, a feed-back-ului,

a acţiunii de codificare şi de decodificare a mesajului.

Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de

interdependenţă ce exist ă între elementele structurale enumerate mai sus. Orice

proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază

comunicarea, emitentul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul.

Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare,

datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea,

presupune existenţa unor canale de transmitere, este influenţat de dependenţa

modului de recepţionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale

emitentului şi destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc

comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau

paraverbal. Se impune o prezentare succintă a fiecăruia din aceste concepte.

Astfel, limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.

Limbajul neverbal este limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât

cuvântul (gesturi, mimică etc.). Limbajul paraverbal este o formă a limbajului

neverbal, o formă vocală reprezentată de tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul

de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile

verbale. În cadrul procesului de comunicare realizat de fiecare individ,

ponderea cea mai importantă o deţ ine, în mod surprinzător, limbajul neverbal,

datorită faptului că acest tip de comunicare este deosebit de subtil şi de

complex, având un grad redus de conştientizare. Limbajul neverbal este urmat

de cel paraverbal şi apoi de către limbajul verbal.

Feedback-ul în cadrul acestui oricărui model de comunicare este procesul

de verificare a mesajelor, a întelegerii corecte a semnificaţiei lor. Pentru obţinere

feedback-ului de la primitorul mesajului în cazul comunicării orale se foloseşte

chestionarea şi parafraza. Calea cea mai utilizată de a avea confirmarea că

mesajul transmis a fost înteles corect este totuşi întrebarea. Indivizii au tendinţa

de a pune întrebări pentru a verifica modul în care a fost recepţionat mesajul de

către receptor.

Canalele de comunicare reprezintă "drumurile", "căile" urmate de

mesaje. Există două tipuri de canale de comunicare:

1. canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice

dintr-o organizaţie;

2. canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes

personal.

Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate

mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare:

telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.

Mediul comunicării este influenţat de modalităţile de comunicare; există

mediu oral sau mediu scris.

Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbaţiile ce pot interveni

în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o

asemenea intensitate încât între acestea şi mesajul primit să existe diferenţe

vizibile. Perturbaţiile pot fi de natură internă - factori fiziologici, perceptivi,

semantici, factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură externă -

care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică

puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare).

În procesul de comunicare, barieră reprezintă orice lucru care reduce

fidelitatea sau eficien ţa transferului de mesaj. În funcţie de caracteristicile

pe care le au, barierele pot fi clasificate în bariere de limbaj, bariere de

mediu, bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului, bariere de

concepţie.

Leonard Saules, de la Grand School of Business- Universitatea

Columbia, consideră că în procesul de comunicare există urmatoarele

bariere de limbaj:

• aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

• cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregatire şi

experienţă;

• starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce acesta

aude;

• ideile preconcepute şi rutina influenţeaza receptivitatea;

• dificultăţi de exprimare;

• utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Barierele de mediu sunt reprezentate de:

• climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată);

• folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători;

• climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi

ascundă gândurile adevarate pentru că le este frică să spună ceea

ce gândesc.

Poziția emițătorului și receptorului în comunicare poate,de asemenea,

constitui o barieră datorită:

• imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi

despre interlocutor;

• caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în

care are loc comunicarea

• sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la

comunicare.

O ultimă categorie o constituie barierele de concepţie, acestea fiind

reprezentate de:

• existenţa presupunerilor;

• exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;

• lipsa de atenţie în receptarea mesajului;

• concluzii grăbite asupra mesajului;

• lipsa de interes a receptorului faţa de mesaj;

• rutina în procesul de comunicare.

Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea

procesului de comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva

aspecte ce trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor:

- planificarea comunicării;

- determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;

- alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;

- clarificarea ideilor înaintea comunicării;

- folosirea unui limbaj adecvat.

7. Tipologia comunicării

În funcţie de criteriul luat în considerare distingem mai multe forme ale

comunicării.

I. Un prim criteriu are în vedere modalitatea sau tehnica de transmitere a

mesajului. Potrivit acestuia în practica comercială regăsim :

- o comunicare directă , situaţie în care mesajul este transmis prin mijloace

primare: cuvânt, gest, mimică;

- o comunicare indirectă, situaţie în care se folosesc tehnici secundare de

comunicare: scriere, tipăritură, semnale transmise prin cablu etc. În cadrul

comunicării indirecte distingem:

• comunicarea imprimată (presa, reviste)

• comunicare înregistrată (film, disc, bandă)

• comunicare prin fir

• comunicare radiofonică

II. În funcţie de modul de realizare a procesului de comunicare, în funcţie de

relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii, putem identifica:

- comunicarea ascendentă, realizată de la nivelele inferioare către cele

superioare ale unei organizaţii;

- comunicarea descendentă, întâlnită atunci când fluxurile informaţionale se

realizează de la nivelele superioare către cele inferioare.

III. În funcţie de modul natura activitătii economice desfăsurate:

a. Comunicarea comercială (sau marketingul) constituită de:

• publicitate;

• marketing direct;

• promovare;

• relaţii publice.

b. Comunicarea internă cuprinde:

• acţiunile ce au drept scop informarea personalului;

• acţiunile care vizează crearea de relaţii verticale în ambele sensuri

şi orizontale în interiorul firmei, precum şi facilitarea circulaţiei informaţiei;

• acţiunile care urmăresc obţinerea unei participări, a unei implicări,

a unei dinamizări a personalului

c. Comunicarea financiară are ca obiect gestiunea informaţiei

şi a relaţiilor cu parteneri de tipul acţionarilor, presei financiare, băncilor,

analiştilor financiari etc.

Comunicarea „corporativă" sau „instituţională": are ca principal obiectiv promovarea

imaginii întreprinderii şi nu a unei componente particulare a acesteia vizavi de unii

parteneri ce sunt în funcţie de natura întreprinderii:

reprezentanţii puteri publice; presă sau chiar marele public.

Alte tipuri de comunicare. În unele cazuri este necesară abordarea unor

aspecte specifice, privind un public anume, cu metode specifice. Anglo-

saxonii includ în cadrul acestei categorii:

• lobbying-ul (grupurile de presiune)

• comunicarea business-to-business.

Lobbying- ul este o tehnică de comunicare ce vizează decidenţii (politici,

instituţionali), pentru a-i sensibiliza în sensul intereselor particulare ale

anumitor grupuri profesionale şi pentru a încerca să influenţeze evoluţia

cadrului juridic al sectorului respectiv.

IV. În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei există

următoarele tipuri de comunicare:

1. Comunicarea intrapersonală. În cazul acestui tip de comunicare emiţătorul

şi receptorul sunt “indiscernabili”. Ea este privită ca fiind forma de consiliere a

individului uman cu sine însuşi, atunci când ascultă "vocea interioar ă". Prin

intermediul acestui tip de comunicare individul se cunoaşte şi se judecă pe sine, se

întreabă şi răspunde, gândeşte, analizează şi reflectează, evaluează decizii sau repetă

mesajele destinate altora. Deşi nu presupune existenţ a unor comunicatori distincţi,

dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de

comunicare. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal

nu presupune codificarea şi decodificarea mesajelor, întrucât ele nu trebuie să

străbată un spaţiu fizic, ci exclusiv unul mental, adimensional şi subiectiv.

2. Comunicarea interpersonală. Aceasta presupune prezenţa a cel puţin doi

participanţi în comunicare. Prin intermediul acesteia se urmăreşte influenţarea

opiniilor, atitudinile şi credinţele oamenilor. Obiectivele comunicării interpersonale

sunt următoarele:

a. persuadarea interlocutorului;

b. autocunoaşterea: presupune dirijarea interacţiunii cu partenerii de

comunicare în aşa fel încât să-i determine să ne destăinuie constatările pe care le-

au făcut în legătură cu trăsăturile şi manifestările noastre;

c. descoperirea lumii exterioare: cunoştinţele noastre despre lume provin din

multe alte surse, schimbul de informaţii cu interlocutorii umani direcţi ocupând,

din acest punct de vedere, un loc destul de modest;

d.stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane:

William Schutz afirmă că printre factorii ce determină comportamentul nostru

comunicaţional se numără şi aşa numitele "nevoi interpersonale". - Prima este

nevoia de incluziune care se manifestă sub forma aspiraţiei de a obţine de la

ceilalţi recunoaşterea valorii proprii. - A doua nevoie interpersonală este nevoia de

control, expresie a dorinţei de a impune celorlalţi voinţa noastră, de a-i conduce

ori măcar influenţa, pe faţă sau din umbră - A treia este nevoia de afecţiune. Unii

oameni sunt calzi şi prietenoşi în toate relaţiile lor, chiar şi în cele cu totul

pasagere. Ei aşteaptă un comportament asemănător şi din partea celorlalţi,

deoarece nevoia lor de afecţiune e mai mare decât a altora.

e. ajutorarea semenilor reprezintă motivaţia şi obiectivul unei clase bogate

de comunicări interpersonale. Poţi ajuta pe cineva sfătuindu-l bine, consolându-l

într-un moment greu, acordându-i asistenţă profesională etc.

f.jocul şi distracţia implică şi ele o comunicare interpersonală.

Aparent marginal şi frivol, jocul ocupă în viaţa omului şi a omenirii un loc

mult mai important decât consimte să-i acorde opinia comună.

O trăsătură specifică a comunicării interpersonale este importanţa

retroacţiunii, dată fiind promptitudinea răspunsului ce caracterizează acest tip de

comunicare. Chiar dacă nu îmbracă o formă verbală, replicile sunt aici, de regulă,

imediate.

Un tip aparte de conexiune inversă îl reprezintă autofeed-back-ul. Faptul că,

atunci când vorbim, ne auzim vorbind, iar când scriem, avem în faţa ochilor rândurile

redactate anterior creează condiţii pentru ajustarea pe parcurs a diverşilor parametri

ai comunicării, de la cei vocali (tonul, volumul, înălţimea glasului, ritmul vorbirii,

acurateţea pronunţiei etc.) sau vizuali (caligrafie, ortografie), până la aspecte de

conţinut (claritatea ideilor, logica argumentării etc.).

3. Comunicarea de grup este o altă ipostază a comunicării interpersonale, ce presupune

mai mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt

considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile zise "mici", cu cel mult zece

participanţi, în care legătura interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu este grevată de nici un fel

de îngrădiri. Când numărul membrilor creşte peste această valoare, grupul are tendinţa să se

fragmenteze în subgrupuri, care, deşi rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici

între oricare dintre participanţi. În genere, formarea grupurilor este urmarea dorinţei de

cooperare în vederea atingerii unui ţel comun. Comunicarea de grup cel mai mult studiată este

cea din cadrul echipelor de profesionişti angajaţi într-un proiect comun. Modalităţile optime

de definire a problemelor de rezolvat, stabilirea criteriilor pentru evaluarea soluţ iilor,

identificarea, selectarea şi testarea acestora fac obiectul unor cercetări amănunţite, având drept

scop prioritar eficientizarea grupurilor de lucru. O atenţie deosebită se acordă comunicării în

cadrul şedinţelor de brainstorming.

4. Comunicarea publică implică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de

receptori. În legătură cu acest tip de comunicare au fost elaborate mai multe teorii:

a. Teoria acţională, supranumită şi a "ţintei", absolutizează rolul emiţătorului,

afirmând că succesul comunicării depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul jucând

rolul unui simplu receptacul pasiv.

b. Teoria interacţională sau a "ping-pong-ului" recunoaşte rolul interlocutorului. Se ia

drept punct de plecare observaţia că o trăsătură esenţială a comunicării este caracterul ei

cooperativ. Profesorul spaniol Jose Aranguren formulează explicit o condiţie: "Comunicarea

este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns".

c. Teoria tranzacţională sau "a spiralei". Aprofundarea, în ultimele decenii, a

cercetărilor privind comunicarea non-verbală a condus la o nouă schimbare de perspectivă.

Odată cu recunoaşterea valorii comunicative a comportamentului, nu se mai poate vorbi de

asumarea alternativă a rolurilor de emiţător şi de receptor, ci de două fluxuri informaţionale

continue şi simultane, orientate în sensuri contrare, ca în sistemul telegrafic duplex.

Ipoteticului schimb de acţiuni şi reacţiuni i se substituie acum ideea concomitenţei

sistematice a "replicilor".

5. Comunicarea de masă presupune prezenţa obligatorie a gate-keeper-ului. El se

prezintă ca un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi.

Deşi îmbracă forme dintre cele mai variate acest tip de comunicare se caracterizează în toate

cazurile printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului, incomplet şi mult întârziat comparativ cu

cel din domeniile comunicării interpersonale sau publice. Există, fireşte posibilitatea unei

conexiuni inverse prin poşta redacţiei, telefoanele puse la dispoziţia publicului etc.

8. Concluzii

Procesul de comunicare ia naștere ca urmare a relației de interdependență ce există

între elementele structurale enumerate mai sus.

Ce particularități are un proces de comunicare?

1. rol – de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți în mediul în care evoluează;

2. obiectiv – urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;

3. stratificare - tripla dimensiune:

- comunicarea exteriorizată;

- metacomunicarea;

- intracomunicarea;

4. caracteristici:

• se desfășoară într-un context;

• caracter dinamic;

• caracter ireversibil;

• în situații de criză procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă

mai mare de cuprindere;

• semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de

comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj;

9. Bibliografie

1. Costel Nistor , ”Comunicare in afaceri”, Editura Europlus , Galati , 2010

2. Voiculescu Dan – “Negocierea, formă de comunicare în relaţiile interumane”,

Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1991

3. Şoproni Luminiţa – “Comunicare şi negociere în afaceri”, Editura Universităţii din

Oradea, 2002

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare