PIETELE INTERNATIONALE ALE FACTORILOR

2. Investitiile straine

Formele investiţiilor străine a) Investiţiile de portofoliu b) Investiţiile directe

COMPANIILE TRANSNAŢIONALE(MULTINAŢIONALE)

PIETELE INTERNATIONALE ALE FACTORILOR3. PIATA MUNCII

MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ AFORŢEI DE MUNCĂ

Dreptul de miscare a fost recunoscut la scară globală prin adoptarea cu 50 de ani in urmă a Declaraţiei Universale asupra Drepturilor Omului. In Art. 13 al acestei Declaraţii se prevede: “Fiecare are dreptul la libertatea de miscare si rezidenţă in cadrul frontierelor oricărui stat” si “Fiecare are dreptul să plece din oricare ţară, inclusiv din ţara proprie, si să se reintoarcă in ţara lui”.

Migratia internationala: deplasarea indivizilor in afara granitelor nationale, pe o perioada mai mare de 90 de zile, determinata de cauze economice, politice, sociale sau de mediu.

Asa cum s-a subliniat la Conferinţa Internaţională asupra Populaţiei si Dezvoltării din 1994, migraţia internaţională ordonată poate să aibă un impact pozitiv atat pentru comunităţile de origine cat si pentru comunităţile de destinaţie. Migraţia are, de asemenea, potenţialul de a facilita transferul internaţional de cunostinţe si imbogăţirea culturală. In prezent, numărul persoanelor rezidente in afara ţărilor lor natale a atins cifra de 300 de milioane, de două ori mai mult decat cu o generaţie in urmă.

Tipuri de migratie

Temporara Definitiva Circulatorie

MIGRATIA IN CIFRE

Globalizarea oferă posibilitatea de acumulare a capitalului uman în zonele/ ţările unde acesta există deja din abundenţă şi unde este bine recompensat, adică în statele dezvoltate. În timp ce raportul dintre exporturi şi PIB a crescut cu 51% între 1990 şi 2000 (OMC, 2004), tot în această perioadă numărul copiilor născuţi în ţările OECD, provenind din părinţi ce au obţinut dreptul de rezidenţă aici, a sporit în egală măsură - 51% (Docquier, Marfouk, 2004). În valori absolute, numărul total al imigranţilor, cu vârsta de peste 20 de ani, care locuiau în ţările OECD atingea cifra de 158,5 milioane în anul 2010, comparativ cu 39,8 milioane în 1990.

ponderea imigranţilor cu pregătire superioară era de 70%, comparativ cu cea a imigranţilor cu un nivel scăzut de educaţie (30%), deşi, aşa cum remarcă Maurice Schiff (1998) costurile migraţioniste afectează mai mult pe cei dintâi decât pe ceilalţi.

La nivel mondial, 1,66% din populaţia activă trăieşte într-o ţară străină, iar rata mondială medie a emigrării este de 0,94%, 1,64% şi 5,47% pentru cei cu un nivel scăzut, mediu şi, respectiv, ridicat de pregătire. Rata medie mondială a emigrării pentru lucrătorii înalt calificaţi a sporit cu 0,75% între 1990 şi 2000, faţă doar de 0,06% pentru cei slab pregătiţi sau de 0,41% pentru cei cu un nivel mediu de educaţie.

MIGRATIA CREIERELOR

cei mai mulţi dintre emigranţii bine pregătiţi au ales ca destinaţie SUA. Cu toate acestea, ponderea lucrătorilor calificaţi în stocul total al imigranţilor a crescut în toate ţările gazdă. În toate ţările OECD, şi mai ales în America de Nord, a sporit ponderea imigranţilor provenind din state cu venituri scăzute, în special a celor din Asia.

În ceea ce priveşte ţările sărace, creşterea numărului emigranţilor cu pregătire profesională reprezintă o problemă serioasă întrucât cei care pleacă alcătuiesc un procent din ce în ce mai mare din populaţia totală (spre exemplu, în multe ţări africane ei reprezintă aproximativ o pătrime din populaţie).

În studiul efectuat de Docquier şi Marfouk în 2004 se prezintă situaţia emigranţilor cu studii universitare, din anul 2000. Astfel, ponderea celor care au absolvit universitatea şi au emigrat, din totalul populaţiei de cu studii superioare, era de peste 50% în Gambia, Cape Verde, Somalia şi Seychelles, între 25-50% în Angola, Liberia, Madagascar, Nigeria, Mauritius, Guineea Ecuatorială, Mozambic, Sao Tome şi Sierra Leone, între 5-25% în Algeria, Burundi, Mali, Etiopia, Maroc, Tunisia, Uganda, Camerun, Congo, Guineea, Mauritania, Senegal, Sudan, Africa de Sud, Tanzania, Zambia, Ruanda şi Zambia şi sub 5% în Botswana, Lesotho, Burkina Faso, Republica Central Africană, Egypt, Libia şi Namibia.

Aceste fluxuri au la bază, în principal, trei cauze determinante:

- necesitatea unui număr din ce în ce mai mare de persoane pregătite, impusă de noile tehnologii, la care se adaugă existenţa unor politici guvernamentale favorabile în ţările gazdă;

- îmbătrânirea populaţiei din ţările bogate;- extinderea procesului de globalizare a producţiei şi a

comerţului: integrarea pieţei capitalului şi a producţiei este însoţită de integrarea pieţei forţei de muncă (spre exemplu, firmele multinaţionale doresc să aibă flexibilitate în localizarea producţiei şi a mutării personalului dintr-o filială în alta).

EFECTE ALE MIGRATIEI

Emigraţia reprezintă o problemă extrem de serioasă pentru orice ţară, dar mai ale pentru cele sărace sau în curs de dezvoltare. De obicei emigrează populaţia tânără, ajunsă la vârsta productivă.

Pe lângă faptul că are loc o îngustare a bazei piramidei vârstelor care afectează structura normală a populaţiei, se produce o perturbare şi la nivelul producţiei, prin diminuarea forţei de muncă disponibile, ceea ce induce modificări la nivelul salariului de echilibru, mărindu-se astfel costurile şi diminuând competitivitatea produselor. Efectul final este unul defavorabil ţărilor sărace, al căror singur avantaj competitiv este de obicei preţul redus ca urmare a folosirii forţei de muncă ieftine.

În al doilea rând, din rândul populaţiei tinere emigrează mai ales cei cu o anumită pregătire sau chiar cu o solidă pregătire de specialitate. Pierderea pentru ţara de origine este dublă. Pe de o parte, nu se mai recuperează investiţia în educaţia acestor indivizi. Costurile cu educaţia sunt ridicate, ajungând de regulă la o medie de 3% din PIB. Emigrarea tinerilor după terminarea ciclului educaţional se măsoară la nivel macroeconomic ca un consum neproductiv, deci ca o diminuare a produsului naţional. Pe de altă parte, se pierde şi din producţia viitoare ce ar fi putut fi realizată de căte capitalul uman pierdut prin emigrare.

Cea mai mare parte a imigranţilor isi aduc o contribuţie semnificativă in ţările lor gazdă. In acelasi timp, insă, migraţia internaţională reprezintă o pierdere de resurse umane pentru multe ţări de origine si poate contribui la cresterea tensiunilor politice, economice si sociale in ţările de destinaţie.

Peste 60% din migraţia mondială rezidează in ţările dezvoltate si circa 40% in ţările in curs de dezvoltare.

Cei mai mulţi migranţi trăiesc in Europa (56 de milioane), Asia (50 de milioane), America de Nord (41 de milioane). Aproape 1 din 10 persoane care locuiesc in ţările dezvoltate este migrant. In contrast, in ţările in curs de dezvoltare 1 din 70 de persoane este migrant.

Ţările lumii cu cel mai mare stoc de migranţi sunt: SUA 35 de milioane, Federaţia Rusă 13 milioane, Germania 7 milioane, Ucraina 7 milioane, Franţa 6 milioane, India 6 milioane, Canada 6 milioane, Arabia Saudită 5 milioane, Australia 5 milioane, Anglia 4 milioane.

Factorii ce contribuie la migraţia forţei de muncă sunt: “atragerea” (the “pull”) exercitată de necesităţile create de schimbările demografice si de pe piaţa muncii din multe ţări industrializate;

“impingerea” (the “push”) exercitată de presiunile provenind din sectoarele populaţiei, somaj si criza din ţările in curs de dezvoltare; reţeaua stabilită intre ţări pe bază de familie, cultură si istorie. Un procent alarmant de mare din totalul migraţiei forţei de muncă este ilegal, apărand o industrie clandestină, inclusiv criminală.

O serie de noi tendinţe se manifestă in ultimul timp in migraţia forţei de muncă:

Brain drain Brain gain Brain waste

EFECTELE MIGRAŢIEI INTERNAŢIONALEÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Migraţia internaţională este intrinsec legată de procesele dezvoltării, care la randul lor sunt afectate de procesele globalizării.

Un impact al globalizării este cresterea disparităţilor de venit intre naţiunile bogate si cele sărace, integrarea pieţelor mondiale netranslatandu-se, incă, intr-un mai echilibrat si echitabil flux al capitalurilor si investiţiilor spre toate regiunile si nici intr-o crestere a ponderii comerţului in ţările in curs de dezvoltare. Acest fenomen genereaza migratie.

O altă faţetă a economiei aflată in proces de globalizare este cresterea cererii pentru forţa de muncă specializată si mult inalt calificată destinată industriei “high tech” in ţările industrializate. Această cerere se datorează in parte si realităţilor demografice din ţările industrializate, care inregistrează o scădere rapidă a numărului populaţiei active. Unele din aceste ţări se concurează in atragerea unei categorii de forţă de muncă străină inalt calificată. In acest sens, relevante sunt noile scheme de recrutare introduse in ultimii ani, ca de exemplu, “Cardul verde” in Germania, sistemul de alocare a vizelor H-1B in SUA.

Remiterile: aproximativ 250 mld dolari