Moneda Si Credit_modulul 1_Nicolae Dardac

11

Obiective propuse:

• însuşirea de noţiuni cheie: monedă, bani, etalon monetar, masă monetară, agregatemonetare, contrapartide ale masei monetare, circulaţie monetară, viteză decirculaţie;

• înţelegerea modului de manifestare a funcţiilor monedei;• cunoaşterea modului de structurare a masei monetare şi a semnificaţiei agregatelor

monetare;• înţelegerea mecanismului de „acoperire” a masei monetare;• cunoaşterea structurii masei monetare în România;• înţelegerea şi determinarea vitezei de circulaţie.

MONEDA ŞI MASA MONETARĂ

1. Moneda: concept, funcţii, rol 1.1. Delimitări între conceptul de monedă şi bani 1.2. Funcţiile monedei 2. Clasificarea monedei şi caracteristicile acesteia 2.1. Clasificarea monedei 2.2. Caracteristicile monedei 3. Masa monetară şi agregatele monetare 3.1. Definirea masei monetare 3.2. Indicatori de structurare a masei monetare 3.3. Masa monetară în România 4. Contrapartidele masei monetare 5. Circulaţia monetară 6. Test de autoevaluare Bibliografie

Monedă şi credit

1. Moneda: concept, funcţii, rol

Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea evoluţiei şi a funcţiilorîndeplinite de aceasta încă din perioada circulaţiei pieselor din metale preţioase.

Trecerea economiilor de la forma preponderent naturală (bazată pe troc) la economia deschimb, concurenţială, antrenează importante modificări în rolul îndeplinit de bani în cadrultuturor laturilor activităţii umane şi economice. Posibilitatea utilizării, sau nu, a banilor cainstrumente pentru reglarea mecanismelor economiei este evidenţiată în cadrul teoriilor care s-audezvoltat prin studierea acestui domeniu.

În primul rând, se remarcă teza neutralităţii potrivit căreia, fenomene precum crizeleeconomice, recesiunea, şomajul nu pot fi reglate prin instrumentarea masei monetare. Rolul actival monedei ca instrument de influenţare a economiei a fost evidenţiat, pentru prima dată, deeconomistul John Maynard Keynes, care în lucrarea „Teoria generală a folosirii mânii de lucru, adobânzii şi a banilor” (1936) demonstrează modul în care statul poate regla circulaţia monetară şicreditul în scopul echilibrării economiei.

O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică este realizată în cadrulteoriei cunoscute sub numele de „monetarism”.

Potrivit acestei concepţii, se susţine ideea unei creşteri anuale a masei monetare încirculaţie cu 3-5 % anual, ceea ce asigură cantitatea de monedă necesară plăţilor, fără antrenareade fenomene inflaţioniste. Reprezentanţii monetarismului sunt cunoscuţi în literatura despecialitate ca reprezentanţi ai „Şcolii de la Chicago” în frunte cu Milton Friedman, şi suntapreciaţi ca principalii oponenţi ai modului de gândire Keynesian.

Indiferent de teoriile care au fost formulate cu privire la utilizarea monedei ca instrumental reglării vieţii economice, esenţial este că în contextul economiilor contemporane, deşi s-auprodus modificări importante din punct de vedere al formei de existenţă moneda continuă săîndeplinească rolul de etalon al valorii, instrument de plată şi mijloc de tezaurizare.

1.1. Delimitări între conceptul de monedă şi bani

În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de „bani” cât şicel de „monedă”.

Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez, englez, italiandesemnează, potrivit definiţiei dată de dicţionarul Larousse, „o piesă de metal, emisă deautoritatea suverană, pentru a servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleeaşi definiţii,termenul de monedă este de origine latină şi provine de la numele zeiţei Junon Moneta, întemplul căreia romanii băteau monede.

În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelaşi sens,termenul „bani”. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege„echivalentul general al valorii mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută camijloc de schimb şi de plată”. Etimologic, termenul de bani are provenienţă necunoscută.

Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe cantitative şi calitative,astfel:

• noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucâtcuprinde toate mijloacele de schimb1;

• noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta

reprezentând doar o parte a masei băneşti.

1 Eugen Vasilescu – Circulaţia bănească şi Creditul, EDP, 1980, pag.15

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară

La conturarea diferenţei dintre monedă şi bani contribuie şi alte argumente:• banii sunt o marfă, prin urmare sunt un bun economic, rezultat al unor legi obiective;• moneda, în schimb, este un acord de voinţă dintre oameni, pe de-o parte, şi presupune existenţaautorităţii emitente, care decide cu privire la forma monedei şi a metalului din care esteconfecţionată.

În limba română, s-a utilizat o perioadă de timp termenul de monetă (în 1932, VictorSlăvescu a publicat un curs denumit Monetă, Credit, Schimb), de la care au derivat termenii„monetar”, „monetărie”. Termenul de monedă, recomandat de Academia Română provine dinlimba greacă veche (monedha).

În prezent, termenul de monedă se foloseşte în sens larg, ceea ce înseamnă luarea înconsiderare atât a pieselor metalice, cât şi a bancnotelor şi a banilor de cont. Din acest punct devedere, se poate considera că cei doi termeni sunt similari, ceea ce conduce şi la similitudineadintre circulaţie monetară şi circulaţie bănească2.

1.2. Funcţiile monedei

Definirea monedei şi măsurarea acesteia reprezintă o operaţiune dificilă, fără a ajunge săfie perfect riguroasă, după cum o demonstrează dezbaterile dintre teoreticieni, pe de o parte, şicele dintre statisticieni, pe de altă parte.

Există două definiţii care pot fi atribuite monedei, astfel:• definirea funcţională (prin analizarea funcţiilor monedei);.• definirea statistică (prin analizarea indicatorilor şi agregatelor monetare).

Formele pe care le îmbracă moneda sunt numeroase şi în continuă schimbare, ceea ceconduce la definirea acesteia prin funcţiile pe care le îndeplineşte.

Deşi există unele divergenţe de opinii cu privire la numărul funcţiilor îndeplinite demonedă, în esenţă acestea sunt următoarele, cu posibilitatea regrupării şi a divizării într-unnumăr mai mare sau mai mic:

A) funcţia de standard sau etalon al valoriiB) funcţia de unitate de contC) funcţia de mijloc de plată (şi de schimb)D) funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare)E) funcţia de standard al plăţilor amânate

Îndeplinirea acestor funcţii ale monedei trebuie analizată în contextul economiilormonetare, în cadrul cărora moneda reprezintă principala modalitate prin care sunt realizatetranzacţiile.

Deşi există aprecieri conform cărora barterul sau trocul (schimbul bunurilor în natură)este o caracteristică a economiilor nemonetare, totuşi, în economia contemporană existămanifestări ale acestuia. Astfel, barterul apare ca un răspuns la excesul de produse şi materiale,situaţie în care anumite firme încearcă să realizeze tranzacţii directe – marfă contra marfă.

De exemplu, în anul 1990 firma McDonnell Douglas Helicopter Company a încheiat uncontract de barter, în condiţii de reciprocitate cu o societate hotelieră, prin care se prevedeautilizarea de către angajaţii firmei a unor camere de hotel, în schimbul livrării de piese, cuie,piuliţe necesare întreţinerii hotelului.

2 Vasile Turliuc, Vasile Cocriş – Moneda şi Credit, Ed.Ankarom – Iaşi, pag.9

Monedă şi credit

Uneori cu ajutorul computerelor şi a reţelei Internet, se dezvoltă relaţii internaţionale debarter. În acest context, rolul de bani este îndeplinit de bunurile care fac obiectul tranzacţiilor, iardintre funcţiile îndeplinite de bani, la modul general, sunt activate doar cea de mijloc de plată(de schimb) şi cea de standard al valorii.

A. Funcţia de standard sau etalon al valorii

• Reprezintă cea mai importantă funcţie, întrucât permite exprimarea valorii bunuriloreconomice, în termeni monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile diferitelorbunuri şi servicii.

• Spre deosebire de alte forme de etalon, precum minutul, Kg, metrul, etalonul valoriiprezintă o anume caracteristică şi anume inconstanta. Moneda sau banii, cu care semăsoară valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor şi a raporturilor de echivalenţă dintreacestea, poate varia de-a lungul unei perioade de timp. În acest scop se utilizează putereade cumpărare, aflată în raport invers proporţional cu modificarea preţurilor.

• Alături de caracteristica variabilităţii în timp, moneda ca standard al valorii, prezintă şitrăsătura indispensabilităţii, în sensul că deţinerea banilor este absolut necesară fiecăruiindivid, pentru obţinerea bunurilor de care are nevoie şi pe care le preferă.

• Îndeplinirea funcţiei de standard al valorii de către monedă poate fi ilustrată cu ajutorulurmătorului exemplu:

PresupunemO comunitate compusă din 50.000 locuitori ce îşi desfăşoară activitatea între graniţele

teritoriului „X” care nu a cunoscut utilizarea banilor şi n-a avut niciodată relaţii economice cualte grupuri sociale.

De-a lungul timpului, aici s-au dezvoltat trei activităţi productive: pescuitul, vânătoareaşi cultivarea cerealelor.

Necesităţile consumului zilnic sunt următoarele: 20.000 kg peşte, 10.000 kg carne,30.000 kg cereale (grâne).

Producţia ar putea fi schimbată cu alte tipuri de produse, dar populaţia este mulţumităcu actuala compoziţie, deci nu există un stimulent pentru dezvoltarea unei ramuri în defavoareaalteia.

Pornind de la aceste informaţii, se poate stabili echivalenţa care se practică în cadrulcomunităţii:

- 1 kg carne este echivalentul a 2 kg peşte şi a 3 kg cereale;- alternativ, 1 kg peşte, echivalează cu ½ kg carne şi cu 3/2 kg cereale 1 kg cereale echivalează cu 1/3 kg carne şi 2/3 kg peşte.Pe baza acestor raporturi de echivalenţă, fiecare locuitor poate procura celelalte două

mărfuri.Aceste raţii de consum zilnic sunt aproximative. Cel mai important lucru este ca fiecare

individ al comunităţi să găsească un alt individ, care să dorească produsele sale, şi care, deasemenea, să deţină produsele de care are nevoie.

Să presupunem, în continuare, că în cadrul comunităţii s-au făcut progrese, şi anume, s-aintrodus moneda, ca mijloc de schimb şi etalon al valorii. Rolul de monedă revine cerealelor.

Astfel, fiecare producător va accepta grânele în schimbul propriului produs, cunoscândcă acestea pot fi folosite în continuare, pentru obţinerea de alte produse.

În acest mod, cerealele sunt acceptate ca mijloc de schimb, chiar dacă vânzătorul decarne sau de peşte va deţine o cantitate mai mare decât cea utilizată pentru propriul consum.


Efectele introducerii monedeiÎn condiţiile în care grânele sunt considerate mijloc de schimb şi etalon al valorii, se vor

produce modificări ale ocupanţilor în cadrul comunităţii X.Dacă cei ocupaţi cu vânatul şi pescuitul trec la cultivarea de cereale, s-ar ajunge la

deţinerea de mai mulţi „bani”, în sensul că întreaga comunitate va ajunge să deţină numaicereale. În condiţiile în care producţia de cereale este în creştere, iar cantitatea de peşte şicarne se află în declin, atunci se manifestă o sporire a preţului acestor două bunuri (preţexprimat prin cantitatea de grâne).

- cantitatea zilnică de cereale consumate devine 40.000 kg- consumul de carne scade la 5.000 kg- consumul de peşte scade la 15.000 kgFaţă de raporturile de echivalenţă iniţiale, în noile condiţii, 1 kg de carne este

echivalentul a 3 kg peşte şi a 8 kg cereale, iar 1 kg de peşte este echivalentul a 1/3 carne şi a2,66 kg cereale, respectiv se ajunge la majorarea „preţurilor” în raport de cereale.

Exemplul prezentat constituie o simplificare enormă, dar nu este complet nerealist. Încadrul societăţilor în care nu se produc cantităţi mari de bunuri, este convenabil a se utiliza unanumit bun cu rolul de echivalent general al tuturor mărfurilor, deci ca standard al valorii şi camijloc de schimb.

B. Funcţia de unitate de cont

Din funcţia de bază a monedei, cea de etalon al valorii, rezultă că toate bunurile dineconomie sunt evaluate din punct de vedere monetar, prin preţuri, ceea ce face posibilă realizareade înregistrări contabile şi efectuarea de analize financiare.

Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparaţii în timp şicuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice.

Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică a acesteia.Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este exprimat într-o altămonedă ce aparţine fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări.

De exemplu, în Anglia, a devenit obişnuit, în secolul al XX-lea, ca medicii şi avocaţii săstabilească preţul serviciilor într-o monedă utilizată în secolul trecut, numită guinea. Pornind dela raportul de paritate existent între moneda curentă şi moneda-unitate de cont, respectiv 1,5 ₤/1guinea, beneficiarii serviciilor respective achită contravaloarea acestora în ₤.

Un alt exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale deTragere) care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale,antrenate în procesul finanţării internaţionale.

Iniţial, moneda DST s-a bazat pe 16 monede pentru ca din anul 1981 să fie redefinită înfuncţie de 5 monede: $, DM, FF, ₤, Y. Această definire a condus la utilizarea cu uşurinţă a DSTca unitate de cont în sectorul privat şi în numeroase tranzacţii comerciale internaţionale. Deşievaluarea tranzacţiilor se realizează în DST, plata acestora trebuie realizată într-una dinmonedele aflate efectiv în circulaţie. Astfel, moneda DST, deşi există ca unitate de cont, nu poateexista şi ca mijloc de plată.

C. Funcţia de mijloc de plată (de schimb)

După cum rezultă din exemplul prezentat, moneda înlătură inconvenientul stabiliriiechivalentului reciproc între toate bunurile din economie. De asemenea, moneda duce ladisocierea schimbului marfă contra marfă în două operaţiuni distincte: o operaţiune de vânzare(flux real contra flux monetar) care permite obţinerea de monedă şi o operaţiune de cumpărare

Monedă şi credit(care permite utilizarea fluxurilor monetare pentru obţinerea bunurilor reale)3.

În evoluţia economiei monetare, anumite bunuri au servit ca monedă, precum ceaiul,mirodeniile, bijuteriile.

După cel de-al doilea război mondial, în Italia, au fost acceptate la modul general, camijloc de plată, ţigările. Comercianţii le-au acceptat ca mijloc de plată pentru vânzarea deproduse, precum pâinea, laptele, hainele şi alte bunuri de strictă necesitate, întrucât puteau să îşiprocure tot ceea ce doreau cu ţigările respective.

Într-o formă mai atenuată, utilizarea ţigărilor ca mijloc de plată a caracterizat şi ţărileestice, inclusiv România în anii '70-'80. Chiar la începuturile anilor '90 în Uniunea Sovieticăţigările erau utilizate ca mijloc de plată pentru procurarea unor produse occidentale, precumaparatura video, ori pentru câştigarea accesului spre putere.

Aceste exemple ilustrează că pentru acceptarea unui bun ca monedă şi ca mijloc de platănu este necesară intervenţia guvernelor, în scopul impunerii acestuia. De-a lungul timpului,autorităţile au declarat drept monedă anumite bunuri (metale preţioase, bijuterii), darfuncţionarea sistemelor respective nu a fost posibilă, întrucât bunurile în cauză nu au fostacceptate la modul general, ca mijloace de plată. În anul 1828, guvernul rus a încercat săintroducă platina, ca metal monetar, însă abandonează acest sistem, datorită rarităţii metalului şia valorii foarte ridicate.

În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi participanţii laderularea tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi banilor decont sau scriptuali.

D. Funcţia de rezervă a valorii / mijloc de tezaurizare

Înclinaţia spre economisire atât a populaţiei cât şi a agenţilor economici, conduce laconstituirea unor depozite sau rezerve de valoare. Alături de imobile, terenuri, lucrări de artă,bijuterii, moneda constituie o formă a acestor rezerve de avere.

Avantajul utilizării monedei cu acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate,comparativ cu celelalte forme.

La modul general, prin lichiditate se înţelege uşurinţa cu care anumite active suntconvertite în monedă, într-un interval scurt de timp şi cu costuri minime de conversiune.

Întrucât menţinerea unei rezerve de valoare sub formă de imobile sau alte active reale,presupune un inconvenient major, atunci când se doreşte realizarea unei tranzacţii şitransformarea în lichidităţi imediate, rezultă că populaţia şi agenţii economici păstrează sumelemari de bani fie în numerar, fie în monedă scripturală.

În anumite circumstanţe, moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a valorii. Este cazulperioadelor de creştere rapidă a preţurilor, şi de manifestare a inflaţiei. În asemenea situaţii,valoarea nominală a plasamentelor efectuate nu reprezintă valoarea reală a acestora, iar ratadobânzii nu compensează, decât parţial, pierderea de valoare datorată inflaţiei. Ca alternativă, secaută alte forme de prezervare a valorii, dintre care aurul este o modalitate preferată după anii’70, când inflaţia şi preţul petrolului au sporit, iar cea mai populară investiţie o reprezentauplasamentele în metale preţioase.

Acest tip de plasament s-a practicat până după anii '80, când preţul aurului a sporitconsiderabil, depăşind 850 $/uncia (o uncie = 31,1035 gr), comparativ cu preţul aurului de 200$/uncia cât se înregistra cu câţiva ani înainte. Declinul aurului ca instrument de rezervă a valoriiintervine la jumătatea anilor ’90, când preţul unciei scade sub 370 $ şi în contextul uneiameliorări a inflaţiei (5 % în cazul economiei americane).

3 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăDatorită riscului pe care îl prezintă conservarea averii în active a căror valoare nu este

fixată în funcţie de evoluţia în timp a inflaţiei, rezultă că cele mai preferate forme de rezervă avalorii sunt depozitele la termen, activele financiare de natura obligaţiunilor şi conturile curentepersonale, care permit o actualizare a valorii acestora în raport cu inflaţia.

E. Funcţia de standard a plăţilor amânate

Prin această funcţie îndeplinită de monedă se evidenţiază rolul în exprimarea valoriicontractelor pe termen lung, respectiv, stabilirea în momentul actual a unei sume ce urmează a fiîncasată sau plătită la o dată viitoare.

De exemplu, un colecţionar de artă acceptă să plătească unui pictor, care va termina untablou peste 3 luni, o anumită sumă de bani, cu condiţia livrării acestuia la momentul stabilit.Într-un asemenea caz, se consideră că moneda în care s-a exprimat contractul îndeplineştefuncţia de standard al plăţilor viitoare.

Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale,reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcţie.

Concluzii• Funcţiile monedei pot fi privite şi din punct de vedere al importanţei lor, ca funcţii de

bază şi funcţii derivate.Manifestarea monedei ca unitate de cont şi standard al plăţilor viitoare derivă din

funcţiile de bază, cea de etalon al valorii şi cea de mijloc de plată şi de schimb.Împreună, aceste funcţii fac procesul de schimb mult mai uşor şi eficient, comparativ cu

cel practicat în economiile nemonetare, conducând, astfel, la creşterea eficienţei întregii activităţieconomice.

• Un alt aspect care trebuie menţionat şi care vizează în special şi economiile în tranziţie,este cel al dolarizării.

În economia de piaţă, moneda îndeplineşte funcţiile clasice de mijloc de schimb, unitatede cont şi standard sau măsură a valorii. Capacitatea monedei de a îndeplini aceste funcţii estelimitată în condiţiile unei rate înalte a dobânzii. Astfel, specific economiilor în tranziţie este cadolarii să înceapă să circule ca o alternativă de măsură a valorii.

Rata înaltă a inflaţiei alterează preţul bunurilor şi serviciilor, condiţii în care dolarii devinchiar unitate de cont. Preţurile în unele magazine (shop) sunt exprimate în dolari, iar operaţiile deschimb valutar facilitează achiziţia bunurilor, indiferent de forma de exprimare a preţului. Atuncicând se ajunge la hiperinflaţie, dolarizarea devine completă.

Estimarea volumului dolarilor aflaţi în circulaţie în ţările central şi est europene, pe de oparte şi în cele ale Federaţiei Ruse, este dificil de realizat, dar sumele sunt considerabile. BancaRezervelor Federale estimează că dolarii utilizaţi în aceste regiuni depăşesc volumul celor dinSUA.

Un astfel de fenomen prezintă probleme majore şi din punct de vedere al controluluimonetar, al ofertei de monedă şi al emisiunii realizate de banca centrală.

Economiile în tranziţie care încearcă stabilizarea inflaţiei sunt capabile să alimenteze cudolari economiile lor. Mecanismul este normal şi constă în manifestarea preferinţei pentrudepozite exprimate în valută, comparativ cu moneda naţională. Atunci când rata reală a dobânziidevine pozitivă, este mai atractiv a se constitui depozite în moneda locală decât în $. Deţinătoriiîncep să vândă dolarii către banca centrală şi, astfel, printr-un cerc vicios, se ajunge la majorarearezervelor externe ale ţării respective.

Monedă şi credit

2. Clasificarea monedei şi caracteristicile acesteiaDe-a lungul evoluţiei sale, moneda a cunoscut diferite forme de existenţă, de la forma

marfă a acesteia la forma abstractă sau moneda semn. Pentru a înţelege modificările de ordincantitativ şi calitativ care au marcat evoluţia monedei, este necesară o clasificare în funcţie deanumite criterii reprezentative.

2.1. Clasificarea monedei

2.1.1. Forma de existenţă a monedei este un prim criteriu de clasificare, în funcţie decare se distinge: moneda materială (A) şi moneda scripturală (B).

A. Moneda materială cunoaşte două forme, în funcţie de calitatea materialului din careeste confecţionată: moneda din metal şi moneda din hârtie.

A.1. Moneda metalică, cunoscută încă din antichitate, este alcătuită din metale comune,obişnuite sau din metale preţioase. În Egiptul Antic, în mileniul al III-lea î.e.n., ca instrument deschimb se folosea arama, iar în mileniul al II-lea î.e.n., aurul. La început se utilizau lingourile,dar, datorită inconvenientului pe care îl prezentau prin operaţiunile de divizare şi cântărire înmomentul schimbului, s-a trecut la forma propriu-zisă a monedelor, ca piese metalice. Literaturade specialitate plasează baterea primelor monede în Grecia Antică, apreciind că „descoperireamonedei a fost una din cele mai preţioase contribuţii, pe care cultura greacă a adus-o civilizaţieiumane”4.

Generalizarea metalelor preţioase ca metal monetar a fost posibilă datorită calităţilorfizice şi chimice ale acestora, astfel:♦ sunt puţin alterabile, iar prin aliaje cu alte metale capătă un grad de rezistenţă ridicat;♦ se caracterizează printr-o mare divizibilitate (tehnica actuală permite tragerea a 1400 foiţe,

dintr-o tablă de 1 mm aur);♦ metalele preţioase concentrează o valoare mare într-un volum mic, ceea ce face posibilă

îndeplinirea funcţiei de etalon al valorii;♦ îşi menţin constantă valoarea în timp, iar falsificarea pieselor din metale preţioase este uşor

recunoscută;♦ prezintă avantajul transformării cu uşurinţă;♦ în anumite perioade, autorităţile monetare pot adopta măsuri de protejare a stocurilor de

metale preţioase.

Deşi utilizarea metalelor preţioase ca metal monetar a prezentat avantaje certe, iarprocesul schimbului a fost fluidizat, dezvoltarea dimensiunilor vieţii economico-sociale reclama,la un moment dat, o cantitate mai mare de metal preţios. Cantitatea limitată de metal preţios şichiar utilizarea acestuia în alte scopuri decât cele monetare (peste 2/3 din cantitatea totală de aurse utilizează în scopuri industriale şi sub formă de tezaure personale), a condus la manifestareaunui dezechilibru între cererea şi oferta de monedă din metalul preţios, şi a impus căutarea altorforme de monedă.

A.2. Apare, astfel, moneda de hârtie, care îmbracă la rândul său două forme:A.2.1. – moneda de hârtie reprezentativă (biletul de bancă sau bancnota)A.2.2. – moneda convenţională (emisă de stat)

A.2.1. Moneda de hârtie reprezentativă are la bază o anumită garanţie, iar mărimea, cantitateaşi circulaţia acesteia este precis reglementată. Cele mai reprezentative forme sunt: biletele de 4 Ştefan Dumitrescu – Tratat de Monedă (1948) op.cit. în Vasile Turluc, Vasile Cocris – Monedă şi Credit,Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 26

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăbancă sau bancnotele.

Valoarea nominală a unui bilet de bancă ar trebui să fie garantată cu valori reale,respectiv să existe un stoc de metale preţioase, la emitent, ceea ce dă posibilitatea transformăriiîn aur prin convertibilitate.

Apariţia biletului de bancă (bancnota) s-a realizat prin 2 modalităţi:- certificatul de depozit- circulaţia cambiilor.

Existenţa certificatelor de depozit este plasată în timp, în China, în secolul al X-lea, cândse prezentau în cadrul schimbului, anumite înscrisuri care echivalau cu o cantitate de metalpreţios.

În Europa, activitatea negustorilor care se deplasau dintr-o localitate în alta, era însoţităde depunerea cantităţilor de monedă (aur) la banca din localitatea de domiciliu şi obţinerea, înschimb, a unui înscris, sub formă de certificat de depozit nominal. Un asemenea înscris putea fitransformat în metal preţios, de către o altă bancă, din altă zonă, cu care banca emitentă avearelaţii.

Principalele avantaje pe care le prezenta bancnota, sub forma certificatului de depozitconstau în următoarele:

♦ se înlăturau riscul şi cheltuielile antrenate de efectuarea transportului;♦ se adapta mai uşor cantitatea de monedă la dimensiunile tranzacţiilor din economie;♦ conferea deţinătorului siguranţa că emitentul va plăti suma înscrisă pe biletul de bancă.

Prin apariţia cambiilor, biletul de bancă sau bancnota intră în circulaţie, în sensul căorice deţinător al unei cambii (care reprezintă o anumită obligaţie a emitentului), dacă o depunela bancă, primeşte, în schimb, bancnota proprie a acesteia.

Varianta modernă a bancnotei aparţine întemeietorului băncii Suediei, Palmstrunk. Dinacest moment, bancnota se confecţionează dintr-un anumit material, o hârtie specială semnată decătre emitent.

În funcţie de utilizările bancnotei se pot distinge următoarele perioade în evoluţiaacesteia, astfel:

♦ de la apariţie, până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, perioadă în care bancnota a fost folosităca mijloc de plată între bănci;

♦ de la începutul sec. al XIX-lea până la jumătatea sec. XIX, perioadă în care bancnota afost utilizată ca monedă în relaţiile comerciale;

♦ de la jumătatea sec. al XIX-lea până la sfârşitul secolului, când bancnota este folosită camonedă auxiliară (moneda principală era confecţionată din aur);

♦ de la sfârşitul sec. al XIX-lea până la începutul primului război mondial, când bancnotaeste folosită ca monedă principală;

♦ de la sfârşitul primului război mondial, bancnota este tipul unic de monedă.

A.2.2. Cealaltă formă de existenţă a monedei de hârtie o reprezintă moneda emisă şi pusă încirculaţie de către stat, numită şi moneda de hârtie convenţională sau hârtie monedă. Aceastămonedă este pur convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea statului. Scopul pentru careeste emisă îl reprezintă acoperirea unor nevoi ale statului şi, în special, această monedăîndeplineşte funcţia de mijloc de circulaţie.

B. Crearea monedei, fără garantarea cu un stoc de aur la nivelul emitentului, practicatăde către băncile comerciale, prin înscrierea într-un cont a sumei deţinute de client, conduce la oaltă formă de existenţă a monedei, şi anume moneda scripturală (de cont). Aceasta reprezintă oformă a bancnotei, bazată pe încredere (moneda fiduciară) şi care cunoaşte importante modificăridin punct de vedere al formei de prezentare. Cecurile şi viramentele constituie forme actuale alemonedei fiduciare, emisiunea lor având la bază deschiderea unui cont la bancă de către agenţii

Monedă şi crediteconomici. Circulaţia monedei scripturale se limitează la înregistrări în conturile bancare princare se diminuează, respectiv, se majorează sumele din conturi corespondente. O altă formă deexistenţă a monedei scripturale o reprezintă cărţile de plată (cardurile bancare) şi monedaelectronică.

2.1.2. În funcţie de unitatea emitentă, distingem următoarele forme de monedă5:A – moneda creată de agenţii economiciB – moneda creată de tezaur sau trezoreria statuluiC – moneda creată de bănci

A. Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazatepe etalonul aur. În baza acestui mecanism, agenţii economici se prezentau la monetărie culingouri de aur şi primeau în schimb echivalentul în aur monedă. Un lingou standard reprezenta400 uncii, respectiv 12,44 kg aur. De exemplu, în anul 1928, pentru un lingou de aur, sumaminimă schimbată, în Franţa, era 215.000 FF.

B. Moneda creată de tezaur reprezintă moneda creată de trezoreria statului în funcţie denecesităţile economiei reale, şi prin respectarea restricţiilor impuse de politica monetară.

C. Moneda creată de către bănci cuprinde atât moneda creată de către banca centrală cât şimoneda creată de către băncile comerciale. Moneda scripturală creată de către băncilecomerciale apare sub forma soldurilor creditoare înregistrate la nivelul întregului sistem bancar,şi se regăseşte în economie sub forma creditelor acordate. Moneda creată de banca centrală seregăseşte, în circulaţie sub forma numerarului (monedă metalică şi bancnote) aflat la deţinătoriinebancari.

Moneda creată prin procesul creaţiei monetare se regăseşte în pasivul bilanţului la nivelulbăncii centrale şi al băncilor comerciale.

2.1.3. În funcţie de obligaţia pe care şi-o asumă banca emitentă se disting următoarele forme demonedă:

A – moneda convertibilăB – moneda neconvertibilăPrin definiţia dată de FMI, convertibilitatea reprezintă, în sens larg, desfiinţarea

restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale, iar în sensrestrâns, obligaţia băncilor din fiecare ţară de a cumpăra propria monedă deţinută de alte băncicu condiţia ca aceasta să provină din operaţiuni curente.

A. Convertibilitatea monetară a cunoscut două forme principale: convertibilitateametalică şi convertibilitatea în valută, fiecare din acestea putând îmbrăca forma convertibilităţiiinterne şi externe.

Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur-monede, mecanismulacesteia dând posibilitatea schimbării în aur a întregii cantităţi de bancnote deţinute de populaţiesau de agenţii economici.

Convertibilitatea în valută, ca formă a convertibilităţii care se practică în prezent, a fostadoptată de ţările europene în anul 1958, şi dă posibilitatea transformării unei monede în alta. Încondiţiile convertibilităţii interne, atât rezidenţii cât şi nerezidenţii pot, în mod liber, să vândă şisă cumpere devize în schimbul monedei naţionale, şi pot face operaţiuni cu devize. În România,în anul 1991, s-a adoptat forma convertibilităţii interne a leului în valute.

5 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996, pag.20

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăConvertibilitatea externă în valută este rezervată numai persoanelor nerezidente şi este limitatădatorită nivelului limitat al rezervelor valutare ale ţărilor.

Avantajele convertibilităţii în valute constau în următoarele:• stimulează realizarea echilibrului valutar al ţării respective;• face posibilă sporirea eficienţei comerţului exterior;• este posibilă restructurarea permanentă a economiei prin dezvoltarea celor mai

eficiente sectoare;• cursurile valutare se fixează pe baza raportului real între cerere şi ofertă.

B. Moneda neconvertibilă cuprinde numai moneda care circulă în cadrul graniţelornaţionale şi care este deţinută numai de către persoanele rezidente.

2.1.4. După valoarea intrinsecă, moneda cunoaşte următoarele două forme:- monedă cu valoare integrală- moneda-semn.

Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal preţios,egală cu valoarea nominală atribuită. Spre deosebire de aceasta, moneda semn (numită şifiduciară) are inscripţionată o valoare nominală diferită de valoarea reală a materialului din careeste confecţionată.

2.1.5. După capacitatea liberatorie (circulatorie) a monedei se poate face distincţieîntre:

- moneda legală- moneda facultativă- moneda fracţionară

Moneda legală este stabilită prin lege, (în 1867, în România se adoptă ca monedă leul,cu 100 subdiviziuni numite bani) şi are capacitate circulatorie sau liberatorie nelimitată.

Moneda facultativă este moneda care există ca alternativă de constuire a depozitelor, înperioadele de manifestare a inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale. În general, este omonedă străină, care nu fluctuează puternic la manifestarea anumitor factori din interiorulgraniţelor naţionale, asigurând o protecţie a economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici.Nu este monedă legală, dar este acceptată de instituţiile bancare.

Moneda fracţionară este specifică perioadei bimetalismului şi caracterizează moneda deargint, care circulă paralel cu moneda de aur.

Din diversitatea formelor de prezentare a monedei de-a lungul evoluţiei, rezultă căanumite caracteristici s-au menţinut în permanenţă, astfel încât să permită îndeplinirea tuturorfuncţiilor sale.

2.2. Caracteristicile monedei

În perioada monedei metalice şi a metalelor preţioase, principalele caracteristici aleacestora le-au consacrat în rolul de metal monetar, astfel:

♦ deteriorarea era nesemnificativă;♦ nu erau inflamabile;♦ erau impermeabile şi rezistente la orice factori distructivi;♦ puteau fi topite şi returnate într-un număr mai mare şi în altă dimensiune;♦ prezentau şi avantajul unei valori intrinseci sporite.

Astfel, portabilitatea, divizibilitatea şi recunoaşterea cu uşurinţă reprezintă cele maiimportante caracteristici ale monedei metalice. Dezvoltarea creditului face ca aceste trăsături să

Monedă şi credit

fie mai puţin importante, astăzi. O bancnotă de 100.000 lei este mai uşor de transportat decât opiesă de aur de 20 lei sau de 10 lei (potrivit definiţiei de la 1867,1 leu = 0,3226 gr aur, cu titlul900 0/00). De asemenea, un cec emis pentru 1 milion lei nu aduce în discuţie natura materialuluidin care sunt confecţionaţi banii şi nu prezintă importanţă nici divizibilitatea monedei.

Acceptabilitatea reprezintă o caracteristică a monedei, indiferent de forma acesteia şi deperioada de timp în care a circulat. Cu cât o monedă este mai acceptată, cu atât este mai căutată,respectiv este universal dorită, întrucât în schimbul ei pot fi primite bunuri şi prestate servicii.

Acceptabilitatea este baza lichidităţii. Lichiditatea este cea care face ca deţinătorul demonedă să o utilizeze imediat, pentru procurarea de bunuri, fără a suporta costuri detransformare. Moneda este fundamentul lichidităţii; alte forme, de active financiare sau reale,sunt mai mult sau mai puţin lichide unele faţă de altele, dar nici unul nu este în aceeaşi măsură camoneda.

StabilitateaPentru ca utilizarea monedei să fie satisfăcătoare, este necesar ca aceasta să fie

caracterizată prin stabilitate.Atunci când moneda este utilizată ca rezervă a valorii sau ca standard al plăţilor amânate,

este important ca valoarea monedei să nu prezinte fluctuaţii semnificative.Hiperinflaţia din Germania, din anul 1923, când rata inflaţiei a ajuns la 1000 % lunar, ori

cea din China sau Austria de după al II-lea Război Mondial, au distrus complet valoarea monedeişi au nimicit economiile a milioane de deponenţi.

Instabilitatea monedei creează dificultăţi şi în procesul de utilizare a acesteia ca mijloc deschimb. Când populaţia îşi pierde încrederea în moneda naţională, atunci va încerca să seelibereze de aceasta, cât mai repede posibil. În mod similar se încearcă să se păstreze moneda înperioadele de scădere a preţurilor, încurajând astfel, viitorul declin al preţurilor.

Stabilitatea nu trebuie considerată ca o invariabilitate a monedei. O scădere moderată avalorii monedei poate fi acceptată şi argumentată într-o economie, atunci când preţurileînregistrează o creştere graduală. De asemenea, poate apărea normală şi menţinerea nemodificatăa valorii monedei de-a lungul unei perioade de timp.

Atributele legale ale monedei reprezintă caracteristici stabilite prin lege şi se referă la:A – legalitatea monedeiB – etalonul monetar

A. Legalitatea monedeiScopul declarării legalităţii monedei este acela de a creşte acceptabilitatea acesteia. De-a

lungul timpului, legile cu privire la moneda legală au avut diferite grade de complexitate, daracestea s-au simplificat. Leul, moneda legală a României, are caracteristica de monedă legalăpentru orice sumă şi pentru orice scop. Depozitele constituite în altă monedă, decât cea naţională,pot genera avantaje pentru deţinătorii acestora, ca urmare a cursului de schimb, dar nu suntrecunoscute ca moneda legală.

B. Etalonul monetarÎn funcţie de materialul care a stat la baza definirii monedei se disting etaloane monetare

metaliste şi nemetaliste. În cadrul etaloanelor metaliste se disting etalonul aur, etalonul argint şibimetalismul. În prezent, etalonul monetar îl reprezintă puterea de cumpărare. Primul sistemmonetar al României (1867) adoptă etalonul bimetalist, în care rolul de echivalent general îlîndeplineşte atât aurul cât şi argintul. Unitatea monetară fixată prin lege, este stabilită la 0,3226gr aur şi 5 gr argint. Raportul de valoare dintre cele două metale s-a stabilit la 1/14,38. În 1890,odată cu trecerea la monometalism, leul a fost definit numai printr-o cantitate de aur: 1 leu =0,3226 gr. Legea monetară adoptată în 1929, cu prilejul reformei monetare de stabilizareredefineşte moneda naţională; 1 leu = 0,010 gr aur, ceea ce înseamnă o devalorizare de 32,26 ori

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăfaţă de ultima definire. Alte momente în evoluţia monedei naţionale sunt marcate de reformelemonetare din 1952 şi 1954. În 1952, legea revalorizează leul prin stabilirea conţinutului în aur la79,346 mg aur, iar în 1954, conţinutul în aur sporeşte la 0,148112 gr aur fin, aceasta fiind ultimadefinire în aur a monedei naţionale.

3. Masa monetară şi agregatele monetare3.1. Definirea masei monetareMasa monetară • reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor băneşti

existente în economia unei ţări la un moment dat, sau ca medie pe oanumită perioadă;• este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanţului centralizatal întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea operaţiilor dubledintre bănci.

Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi celui nebancar. Sectorulbancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve în moneda bănciicentrale (bilete şi depozite în cont curent), iar sectorul nebancar al economiei este constituit dinagenţii economici şi populaţie, care deţin bancnote, moneda metalică şi depozite în conturilecurente la băncile comerciale.

Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor,creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.

Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele băneştiexistente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv, elementele din pasivulbăncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.

În schema următoare sunt prezentate relaţiile de corespondenţă care se stabilesc întredeţinătorii şi utilizatorii de monedă în cadrul economiei6.

2A • Depozite în 4A • Depozite în conturi curente la conturi curente la 2P • Depozite la bănci comerciale banca centrală vedere ale1A • Bilete (monede) 3A • Bilete (moneda) agenţilor la banca centrală la banca centrală economici şi

ale populaţiei

Banca Centrală

- Aur 4P • Depozite la- Devize vedere ale băncilor- Credite acordate comerciale statului 3P • Bilete (monede)- Portof. de efecte ale băncilor com. comerciale 1P • Bilete (monede) ale

- ag.economici - populaţiei

6 Silviu Cerna – Sistemul monetar şi politica monetară, Ed.Enciclopedică, 1996, pag. 18

Agenţi economici şi populaţie Bănci comerciale

Monedă şi credit

Astfel, măsurarea masei monetare se poate realiza prin următoarele două modalităţi:1) prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul participanţilor dineconomie: Mm = 1A + 2A + 3A + 4A2) prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanţului băncilor comerciale şi înpasivul Băncii Centrale: Mm = 1P + 2P + 3P + 4PIdentitatea contabilă care se manifestă între aceste componente demonstrează că, la

nivelul economiei, creanţele monetare asupra băncilor sunt egale cu datoriile, respectiv cuangajamentele acestora.

3.2. Indicatori de structurare a masei monetare

Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se recurge la structurareaacesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi a agregatelor monetare.

Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează după următoarelecriterii, utilizate în statistica monetară internaţională.

A. sfera pe care o serveşte masa monetarăB. natura social economică a deţinătorilor de monedăC. rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetareD. gradul de lichiditate al diferitelor componente

A. Din punct de vedere al sferei, masa monetară poate fi analizată ca monedă scripturală(bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau asupra populaţiei,sau ca numerar în casieriile agenţilor economici şi ale instituţiilor.

B. Din punct de vedere al deţinătorilor, se disting:- mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public;- mijloace băneşti ale sectorului privat.

C. Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei, se disting:- mijloace băneşti cu circulaţie curentă;- mijloace băneşti economisite;- alte mijloace băneşti.Acest criteriu este utilizat de statistica FMI, care utilizează noţiunile:- money cuprinde: numerarul din afara sistemului bancar şi banii din conturile curente,(care îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de circulaţie);- qvassi money cuprinde depozitele pe termen scurt ale agenţilor economici şi alepopulaţiei;- other ithems cuprinde mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.

D. Din punct de vedere al lichidităţii se disting:- lichidităţi primare- lichidităţi secundare- lichidităţi terţiare

Criteriul lichidităţii este facultativ, în sensul că nu îl folosesc toate ţările.Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare, ţinând

seama de trei criterii principale:• - eficacitatea agregatelor monetare• - caracterul controlabil• - disponibilitatea statistică.

Eficacitatea agregatelor monetare se interpretează în funcţie de capacitatea acestora dea se constitui în obiective intermediare ale politicii monetare. Acestea trebuie să ofere informaţii

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăcomplexe şi să atragă atenţia asupra evoluţiei comportamentului agenţilor economici.

Ca tendinţă generală, se constată că autorităţile monetare acceptă mai multe agregatemonetare, fixând tot atâtea obiective câte agregate sunt create.

Evoluţia agregatelor monetare nu este influenţată numai de comportamentul agenţiloreconomici şi al populaţiei, dar şi de modificările reglementărilor în vigoare.

Caracterul controlabil al agregatelor monetare evidenţiază influenţa pe care o poateexercita autoritatea monetară atunci când se constată că evoluţia unui agregat nu estecorespunzătoare şi se încearcă corijarea acestuia.

Disponibilitatea statistică desemnează calitatea agregatului monetar de a fi rapiddisponibil şi în măsură de a permite autorităţilor monetare o reacţie rapidă. În general, serecomandă agregate mai restrânse, mai uşor de calculat.

Exemplele următoare demonstrează că numărul agregatelor diferă în funcţie deobiectivele politicii monetare.

Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate:M1 = numerar în circulaţie (în afara sistemului bancar) şi depozite la vedere;M2 = M1 + depozite la termen la băncile comerciale;M3 = M2 + depozite la termen la băncile populare şi la casele de economii;M4 = M3 + certificate de depozit negociabile;M5 = M4 + certificate de depozit de mare valoare.În Franţa:M1 = numerar în circulaţie + soldul conturilor la vedere;M2 = M1 + plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuinţe;M3 = M2 + active monetare ale rezidenţilor + depozite la vedere + bonuri de casă +certificate de depozit.La modul general, se poate aprecia că:

agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective şi depunerile în conturi curente, decitoate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;

agregatul M2 este mai cuprinzător şi include în afară de M1 ansamblul plasamentelor la termenîn vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi, într-un anumitinterval de timp;

agregatul M3 include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura cărora seaflă certificatele de depozite, bonurile de casă.

Dacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poate construi agregatul L, care înglobeazătoate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe termen mediu şi lung, carepot fi transformate mai lent în lichidităţi.

Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M1 a masei monetare este ceamai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-cumpărare dineconomie.

Analiza datelor privind masa monetară în circulaţie şi structura acesteia, pe baza datelorpublicate de statistică financiară-internaţională, conduce la următoarele concluzii:

• în ţările în curs de dezvoltare, mijloacele băneşti, sub formă de lichidităţi (M1) deţinaproximativ 60 % din masa monetară, în Asia; 40 % în ţările din America Latină; şi 27-28 % înţările industrializate.

• obiectivele în domeniul politicilor monetare din ţările industrializate includ şi evoluţiaagregatelor monetare. În 1990 în SUA s-a urmărit o creştere de 3-7 % a agregatului M2, înJaponia o creştere de 10-12 %, în Germania de 4 – 6 %, iar în Olanda o creştere de 5 %. Acestenorme de creştere a agregatelor monetare evidenţiază voinţa autorităţilor monetare de a menţineo orientare restrictivă, cu scopul frânării inflaţiei şi a asigurării unei concordanţe între creştereamasei monetare şi creşterea PIB.

Utilizarea agregatelor monetare ca obiective intermediare ale politicii monetare poate fi

Monedă şi creditdemonstrată în cazul României, în contextul situaţiei monetare a anilor 1991 - 1994. În aceastăperioadă, BNR a utilizat M2 ca obiectiv intermediar, urmărind prin program o creştere a cantităţiide monedă mai mică decât a PIB nominal, cu scopul de-a comprima presiunile inflaţioniste.

Deşi cantitatea de monedă a crescut mai lent decât PIB în expresie nominală, lichiditateadin sistem nu a reprezentat o constrângere pentru creşterea preţurilor.

Începând cu 1992, în sistemul bancar au apărut creditele preferenţiale direcţionate, careau avut ca sursă emisiunea băncii centrale, ceea ce a condus la o lichiditate sporită a economiei.Creaţia monetară excesivă a avut efecte negative, printre care cel de întârziere a procesului deatragere a economiilor populaţiei în sistemul bancar.

3.3. Masa monetară în România

În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin utilizarea următoareloragregate:

• masa monetară în sensul larg (M2)• masa monetară în sensul restrâns (M1) care cuprinde:

- numerar în afara sistemului bancar- disponibilităţi la vedere

• cvasi-bani; în structura cărora se includ:- economiile populaţiei- depozitele în lei- depozitele în valută

Tot pentru analiza masei monetare se determină şi indicatorul baza monetară, calculatca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia sunt incluse următoarele elemente:

• numerar în casieriile băncilor;• numerar în afara sistemului bancar;• disponibilităţi ale băncilor la BNR.

La sfârşitul anului 1998, masa monetară din România se prezenta astfel:

Indicatori Masa monetară– în România dec. 98

MASA MONETARA (M2) 92525,0M1 22109,0 Numerar în afara sistemului bancar 11525,0 Disponibilităţi la vedere 10584,7 Agenţi economici cu capital majoritar de stat 2742,0 Agenţi economici cu capital majoritar privat 6078,5 Conturi curente ale populaţiei 769,0 Alte disponibilităţi 994,0CVASI-BANI 70415,2 Economii ale populaţiei 30966,0 La vedere 1403,0 Pe termen 29563,0 Depozite în lei 9248,0 Depozite pe termen 5498,0 Agenţi economici cu capital majoritar de stat 910,1 Agenţi economici cu capital majoritar privat 2851,3 Alte depozite 17369 Depozite condiţionate 1380,3 Certificate de depozit 2370,2 Depozite în valută ale rezidenţilor7 30199,8

7 Transformate la cursurile de schimb ale pieţei valutare valabile în ultima zi a lunii. Acelaşi regim se aplică activelor şi pasivelor în DST


La vedere şi pe termen 27463,0 Agenţi economici cu capital majoritar de stat 6817,0 Agenţi economici cu capital majoritar privat 7820,0 Populaţie 10895,0 Alte depozite 1931,0 Condiţionate 2736,6

După cum rezultă din tabel, masa monetară din România este structurată în 3 indicatoricare permit autorităţilor monetare să urmărească evoluţia disponibilităţilor la vedere şi la termenale agenţilor economici şi ale populaţiei.

♦ Analiza evoluţiei masei monetare în perioada 1991-999, pe structură evidenţiazăurmătoarele aspecte:

• a sporit ponderea componentelor care intră în structura agregatului CVASIBANI,componente mai puţin lichide decât cele cuprinse în M1, dar care permit protejarea activelor deefectele inflaţiei;

• masa monetară în sens restrâns, M2, a sporit de la un an la altul, dar într-un ritm maiscăzut decât rata inflaţiei;

• o diminuare considerabilă se constată pentru disponibilităţile la vedere, care îşi reducponderea de la 50,2 % la 8,3 %, în intervalul analizat. Trebuie remarcat faptul că până îndecembrie 1991, în această componentă au fost incluse şi depozitele pe termen ale agenţiloreconomici.

Structura masei monetare, 1991-19998

- procente -1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

M2 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0M1 67,4 55,4 49,9 42,6 38,8 36,8 30,1 23,9 21,7Numerar în afara sistemuluibancar

17,3 22,2 23,4 20,7 20,6 17,7 14,8 12,5 13,4

Disponibilităţi la vedere 50,2 33,2 26,4 21,9 18,2 19,1 15,3 11,4 8,3CVASIBANI 32,6 44,6 50,1 57,4 61,2 63,2 69,9 76,1 78,3Economii ale populaţiei 25,3 22,0 14,4 25,6 28,1 29,0 32,4 33,5 29,2Depozite în lei pe termen şicondiţ.

3,3 4,7 6,7 9,7 10,5 10,8 9,0 10,0 11,5

Depozite în valută ale rezidenţilor 3,9 17,9 29,0 22,1 22,6 23,4 28,5 32,6 37,6

• Un alt aspect care trebuie evidenţiat cu privire la masa monetară este faptul că stocul demonedă nu este constant; acesta se reînoieşte continuu prin procesul de creare şi distrugere amonedei.

Masa monetară este o mărime economică aflată în continuă creştere, după cumdemonstrează cifrele următoare;

• în anul 1985, nivelul masei monetare reprezenta 161.829 milioane lei• în anul 1994, nivelul masei monetare reprezenta 4.534,222 miliarde lei• în anul 1999, în luna iunie, nivelul masei monetare reprezenta 103.497,7 miliarde lei.Creşterea nivelului masei monetare reflectă sporirea dimensiunilor economice şi

monetare ale activităţii. Pentru a evidenţia importanţa acestui indicator, masa monetară trebuiecorelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia tranzacţiilor).

Astfel, se măsoară un raport MmPIB (în care Mm reprezintă media cantităţii de monedă din

fiecare lună) şi care este denumit generic, viteza de circulaţie a monedei.Creşterea acestui raport semnifică o accelerare a vitezei de circulaţie a monedei, iar

8 Ion Dragomir, Eugen Rădulescu – „Azi, politica necesară”, articol publicat în Adevărul Economic, nr. 44/1999

Monedă şi creditdiminuarea înseamnă că masa monetară creşte mai rapid decât PIB, deci sporeşte lichiditateamonetară (în 1985 = 2,56; în 1990 = 1,79; în 1993 = 7,3; în 1997 = 5,6).

Până în anul 1990, o anumită modificare a PIB a fost însoţită de o modificare maiimportantă a masei monetare, deci sistemul bancar a oferit o cantitate de monedă mai mare decâtcea reclamată de evoluţia economiei reale9.

Lichiditatea monetară a economiei sporeşte atunci când se manifestă o creştereeconomică, iar preţurile cunosc o anumită stabilitate. În perioadele de inflaţie, fiecare deţinătorde monedă încearcă să o transforme în active reale (bunuri), oferind o cantitate sporită demonedă pentru a achiziţiona un anume bun. În acest mod se alimentează creşterea preţurilor,viteza de circulaţie a monedei creşte, iar gradul de lichiditate al economiei scade.

• Corelaţia dintre volumul masei monetare şi nivelul inflaţiei poate fi susţinută şi cudatele disponibile pentru perioada 1990-1998. Masa monetară a crescut în medie anuală cu 55,6% (1998) şi 140,5 % (în perioada 1994), ceea ce reflectă alimentarea procesului inflaţionistimediat ce emisiunea monetară a depăşit dorinţa publicului de a păstra active băneşti.

4. Contrapartidele masei monetareMasa monetară reprezintă stocul de monedă aflată la deţinătorii nebancari şi care apare

în pasivul băncilor comerciale pe de o parte, ca monedă scripturală şi în pasivul băncii centrale,sub formă de bilete de bancă (numerar).

În acest mod, banii reprezintă titluri de creanţă ale posesorilor lor asupra bănciloremitente. Contraposturile sau contrapartidele masei monetare, care figurează în pasivulbilanţurilor băncilor emitente sunt reprezentate de elementele de activ din bilanţul acestora.

Statisticienii, preocupaţi de regruparea în categorii semnificative a contrapartidelor,consideră esenţiale:

A) – contrapartida exterioară;B) – creditele interne.Evidenţierea acestor contrapartide poate fi realizată prin analiza elementelor ce figurează

în bilanţul băncii centrale. Simplificat, bilanţul BNR cuprinde următoarele elemente.ACTIV (plasamente) PASIV (resurse)

Active externe Pasive externe - Aur Cumpărări de DST de la FMI - Valute convertibile Depozite la BRI - valute efective Pasive interne - disponibil în DST la FMI Emisiune monetară - depozite la bănci străine Sume în tranzit - disponibil la BRI Depozite ale organismelor internaţionale - disponibil la FED Pasive interbancare

Fonduri proprii Fonduri din reevaluarea aurului şi argintului

Active interne Alte pasive Casa Participaţii externe - FMI - BIRD - BRI Credite guvernamentale Active interbancare Alte active

9 Silviu Cerna – op.cit

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăDin analiza bilanţului prezentat, rezultă că masa monetară în circulaţie are următoarele

contrapartide în activul băncii de emisiune:• metal monetar (aur);• valute şi titluri exprimate în moneda străină (devize);• creditele acordate statului;• credite acordate băncilor comerciale şi altor instituţii financiare.Acoperirea masei monetare se concretizează în aceste patru elemente, care permit

delimitarea între cele două contrapartide, astfel:

A. Contrapartida exterioară reprezintă expresia contabilă a influenţei relaţiilorinternaţionale asupra masei monetare. Astfel, soldul balanţei de plăţi exercită o influenţă directăasupra nivelului masei monetare. Un import de mărfuri antrenează o diminuare a încasărilor înmoneda naţională, întrucât întreprinzătorul care realizează operaţiunea transformă aceastămonedă în valută. Exportul conduce la creşterea încasărilor în valută, întrucât sumele încasate învalute sunt convertite în moneda naţională. În acest mod se poate explica influenţa pe caredeficitul sau excedentul balanţei de plăţi, o exercită asupra masei monetare şi asupra lichidităţiiinterne.

Astfel, rezultă modul în care contrapartida exterioară constituie „traducerea monetară” asoldului balanţei de plată. Variaţia masei monetare este însoţită de o variaţie de aceeaşi mărime adeţinerilor de aur şi devize ale băncii centrale.

B. Contrapartida – credite interne

Sub această denumire sunt regrupate:• creditele acordate statului (sub forma achiziţiei de titluri publice şi care reflectă

creanţele asupra Trezoreriei);• creditele interne acordate economiei (sub forma creditelor acordate agenţilor

economici şi a obligaţiunilor emise de întreprinderi şi deţinute de bănci).La modul general, atunci când o bancă acordă un credit unui client, se produce o sporire a

dimensiunilor sumelor atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. Astfel, băncile îndeplinesc unrol monetar atunci când acordă credite, întrucât la volumul existent al masei monetare se adaugăo nouă cantitate.

În cazul în care băncile acordă credite pe baza fondurilor proprii sau pe baza celor atrasede pe piaţă sau în cadrul împrumuturilor obligatare, nu se produce finanţare monetară, şi, prinurmare nu sporeşte cantitatea de masă monetară. FMI utilizează conceptul de „credit interiortotal” pentru a desemna ansamblul mijloacelor de finanţare puse la dispoziţia agenţiloreconomici şi a populaţiei într-o ţară determinată.

În concluzie, masa monetară înţeleasă ca totalitatea mijloacelor de plată din sectorulnebancar, are acoperire în metale preţioase, valute şi devize, creanţe asupra trezoreriei şi crediteacordate economiei.

• Analiza acoperirii masei monetare din România subliniază faptul că principalacontrapartidă o reprezintă creditele acordate economiei, care constituie între 70 % şi 80 % dintotal. Până în 1990, volumul creditelor depăşea cu 50 % mărimea masei monetare, în sensul căacestea erau acordate pe baza disponibilităţilor bugetului de stat. Ulterior, prin diminuarearesurselor bugetare, s-a diminuat şi nivelul creditelor acordate economiei din această sursă.

• Celelalte forme de acoperire a masei monetare, sub forma aurului şi a devizelor, au opondere relativ redusă şi prezintă oscilaţii importante în funcţie de variaţiile cursului leului şi desituaţia balanţei de plăţi.

• Creanţele asupra trezoreriei, reprezentate de titlurile emise de către stat în procesul deacoperire a deficitului bugetar constituie o modalitate de acoperire a masei monetare, care nu a

Monedă şi credit

însemnat, în cazul României, o finanţare inflaţionistă a deficitelor bugetare.Rapoartele anuale ale BNR grupează mijloacele de acoperire a masei monetare sau

contrapartidele acesteia, după cum indică tabelul următor, ceea ce evidenţiază rolul autorităţiimonetare în urmărirea evoluţiei cantităţii de monedă pe de o parte, şi a modalităţilor de acoperirea acesteia, pe de altă parte.

Masa monetară Contrapartidele masei monetareMasa monetară I + II I Aur şi devizeI Disponibilităţi monetare (a+b) II Creanţe asupra economiei a) – bilete şi monede III Creanţe asupra trezoreriei publice b) – depozite la vedere IV DiverseII Disponibilităţi cvasimonetare

5. Circulaţia monetară

Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circulă şi finanţeazătranzacţiile economice.

• Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei permite măsurareacererii de monedă din economie:

MV = PQîn care: M = masa monetară

P = nivelul preţurilor Q = volumul bunurilor şi serviciilor V = viteza de circulaţie a monedei

Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V, depinde de volumultranzacţiilor şi nivelul masei monetare.

M

QPV ×=

Potrivit autorului, variaţiile masei monetare se rezolvă printr-o variaţie temporară avitezei de circulaţie, până în momentul în care se realizează un echilibru. Deşi scopul acesteiecuaţii a fost acela de a dimensiona volumul masei monetare, în condiţii de echilibru, pe baza eis-au putut realiza analize ale fluctuaţiilor stocurilor de monedă, gradul de activitate al acestuia şivariaţiile în timp.

Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de acte devânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită valoare, într-oanumită perioadă de timp.

• Viteza de circulaţie micşorează sau amplifică volumul masei monetare, după cumaceasta cunoaşte o accelerare sau încetinire. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sferacirculaţiei un interval foarte scurt de timp, (atât cât este necesar pentru a trece din sferaproducţiei în sfera consumului) cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadămai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în decursul unui an.

În practică este dificil să se măsoare cu exactitate numărul circuitelor efectuate demonedă, din acest motiv calculându-se un alt indicator, viteza de rotaţie.

Aceasta arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat subformă de coeficient sau în număr de zile.

• Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le realizeazămasa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-cumpărare. Pentru a

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăcuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare se calculează rulajul bănesc, respectivîncasările şi plăţile realizate în decursul unei perioade.

Relaţia vitezei de rotaţie devine, astfel:

MmR

monetara Masabanesc RulajVr ==

Numitorul fracţiei reprezintă masa monetară calculată ca medie (trimestrială sau anuală).Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează mai multe rotaţii.

• Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima astfel:

RDpMm

VrDpdz

×== , în care

Dp = durata perioadei de analiză (90 zile sau 360 zile)Vr = viteza de rotaţie sub formă de coeficient

Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează, după cumeste evidenţiat în exemplul următor.

ExempluÎn decursul unei perioade de un an, în ţara X, s-a constatat un rulaj bănesc în valoare de

102.390 mild um, în condiţiile unei mase monetare medii de 35.450 mild um. În aceste condiţii,numărul de rotaţii realizate de o unitate monetară, pentru a mijloci vânzările şi cumpărările dineconomie este:

2,91mild35.450mild 103.390Vr == rotaţii

Numărul de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii este:

zile/an 123,712,91360

103.390zile 36035.450dz ==×=

Dacă în urma majorării preţurilor, rulajul bănesc ar creşte la 135.400 mild, atunciviteza de rotaţie va cunoaşte următoarea modificare:

81,3450.35400.135Vr == rotaţii

48,9481,3

360dz == zile

Coeficientul de rotaţie Vr creşte de la 2,91 la 3,81 rotaţii, iar perioada de timp necesarăunei rotaţii scade la 123,71 zile la 94,48 zile, ceea ce reflectă accelerarea vitezei de rotaţie.

• Pentru o mai bună urmărire a gradului de activitate a componentelor masei monetare, sepoate măsura viteza de circulaţie pe baza M1 şi M2.

Viteza de circulaţie a monedei în România pentru perioada '91 – '98 se constată dinurmătoarea situaţie, (prin raportarea PIB la M1 şi M2).

Monedă şi credit

Viteza de circulaţie a monedei în România în perioada 1991-1998

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998M1 7,1 rot. 8,3 rot. 13,8 rot. 17,6 rot. 14,5 rot. 13,9 rot. 20,2 rot. 19,4 rot.M2 3,7 rot. 5,0 rot. 7,3 rot. 7,5 rot. 5,5 rot. 4,9 rot. 5,6 rot. 4,8 rot.

• Din informaţiile prezentate în tabel rezultă diferenţa de viteză între componentele maseimonetare.

Diferenţele dintre cele două moduri de exprimare a vitezei de circulaţie, la nivelulfiecărui an, provin din gradul diferit de activitate al elementelor care se regăsesc în M1 şi M2.Informaţiile din tabel evidenţiază faptul că numerarul reprezintă cea mai activă componentă amasei monetare. Numărul de rotaţii realizate de aceste componente a sporit de la 7,1 rotaţii în1991 la 19,4 rotaţii în 1998. Valorile mari ale coeficientului, în anii 1993 - 1997 reflectădiminuarea lichidităţii economiei în această perioadă, urmată de o îmbunătăţire a situaţiei în anul1998.

• Pentru a răspunde necesităţilor curente ale circulaţiei monetare, semnele băneşti aflateîn circulaţie prezintă diversitate, atât din punct de vedere al valorii, cât şi al numărului.

Astfel, prezintă importanţă structura numerarului, ca principală componentă a maseimonetare M1.

Cantitatea de numerar, structurat pe bancnote şi piese metalice, în perioada 1993-1997, acunoscut următoarea evoluţie:

Bancnote şi monede aflate în circulaţie- miliarde lei –

1993 1994 1995 1996 1997Total bancnote emise 1105,8 2370,6 3910 5860,5 9583,9din care:bancnote 50 000 lei - - - 699,1 5314,9 10 000 lei - 963,5 2285,8 3693,9 3186,5 5 000 lei 812,9 1108,5 1281,0 1196 915,9 1 000 lei 192,1 209,5 249 183,4 84,3 500 lei 94,4 85,7 94,5 88,1 82,3 etc. (200, 100, 50 lei)Total monede emise 20 286 41,9 47,8 46,8din care:monedă 100 lei 10,1 16,3 27,1 32,2 32,3 50 lei 4,9 7,0 8,9 9,4 9,4 20 lei 1,8 2,4 2,6 2,8 2,8 10 lei 1,0 1,1 1,4 1,4 1,4 etc. (5, 3, 1 leu)

Sursa: Book Payment systems in countries that have applied for membership of the European Union,European Central Bank, August 1999

• Pentru determinarea vitezei de rotaţie a monedei se calculează indicatori pentrudiferitele componente ale masei monetare, astfel:

- mişcarea bancnotelor – este măsurată prin analiza vărsămintelor şi retragerilor efectuate la ghişeele băncii centrale

- rata de rotaţie – se calculează ca sold mediu al conturilor la vedere, pentru oa depozitelor la vedere anumită perioadă de timp- rata de rotaţie – se determină gradul de variabilitate al diferitelor mijloace

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetarăa altor forme de monedă băneşti (cu mişcare lentă)Analiza depozitelor la vedere ale agenţilor economici şi ale populaţiei evidenţiază că

viteza de rotaţie este mai redusă în cazul agenţilor economici, ceea ce demonstrează preocupareaacestora pentru gestionarea raţională a disponibilităţilor.

• Asupra vitezei de rotaţie a monedei pot acţiona anumiţi factori, diferiţi în funcţie deforma de existenţă a masei monetare ca numerar sau bani de cont.

În cazul numerarului aflat în circulaţie, factorii de influenţă directă, pot fi enumeraţiastfel:

• pe măsură ce cresc veniturile populaţiei, se înregistrează o diminuare a vitezei derotaţie;

• cu cât frecvenţa obţinerii veniturilor este mai mare, cu atât viteza de rotaţie sporeşte;• sporirea dimensiunilor procesului de economisire antrenează scăderea vitezei de

rotaţie;• existenţa unui decalaj de timp mare între momentul obţinerii veniturilor şi al

cheltuielilor, diminuează viteza de rotaţie;• eşalonarea plăţii salariilor conduce la menţinerea unei viteze de rotaţie constante;• încrederea sau neîncrederea în moneda naţională influenţează viteza de rotaţie, în

sensul că se renunţă mai greu sau mai uşor la moneda respectivă.În acest mod, autorităţile monetare pot analiza gradul de activitate al stocului de monedă,

fluctuaţiile acesteia în timp, şi pot adopta măsurile necesare pentru o corectă dimensionare înraport cu alte variabile macroeconomice.

Monedă şi credit

6. Intrebări recapitulative

1. Este valabil numai unul din enunţurile următoare:a) noţiunea de monedă este mai cuprinzătoare decât noţiunea de bani, întrucât

desemnează piesele metalice aflate în circulaţie;b) moneda reprezintă o marfă şi are întotdeauna valoare intrinsecă sporită, egală cu

valoarea metalului preţios din care este confecţionată;c) noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât noţiunea de monedă şi

desemnează totalitatea mijloacelor de plată şi de schimb;d) moneda poate fi confecţionată numai din metale preţioase;e) pentru ca un bun să îndeplinească rolul de bani, este întotdeauna necesară intervenţia

autorităţii emitente.

2. Funcţia de etalon al valorii este îndeplinită de moneda:a) numai în cadrul economiilor nemonetare;b) numai în condiţiile economiei contemporane;c) numai în condiţiile producţiei bazate pe autoconsum;d) numai în condiţiile economiei de schimb;e) numai dacă în cadrul societăţii respective se produc şi se comercializează cantităţireduse de produse şi limitate ca sortiment.

3. Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda:a) are numai existenţă scripturală, în conturile emitentului şi ale deţinătorilor;b) permite realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize financiare;c) nu poate îndeplini funcţia de mijloc de plată şi de schimb;d) există întotdeauna, numai sub forma unei monede compozite, de tipul DST;e) poate fi reprezentată de moneda care aparţine unei alte perioade de timp.

Nu este valabil unul dintre enunţuri.

4. Biletul de bancă reprezintă:a) titlul de credit emis de agenţii economici şi prezentat spre scontare la bancă;b) un înscris emis de bancă, prin care se certifică echivalentul într-o anumităcantitate de metal preţios;c) cupiurile de hârtie (bancnote) emise recent de banca centrală, pentru a compensaretragerea din circulaţie a altor bancnote;d) moneda creată de către stat, în scopul acoperirii deficitelor bugetare;e) monedă de hârtie reprezentativă, fără acoperire în metal monetar.

Este valabil doar unul dintre enunţuri.

5. Dacă de-a lungul unei perioade de timp autoritatea monetară redefineşte, conţinutul în metalmonetar al monedei naţionale, de la:

1 leu = 0,3226 gr aur, la 1 leu = 0,148112 gr aur, atunci se poate aprecia că:a) s-a produs o depreciere monetară;b) s-a produs o apreciere monetară;c) s-a produs o devalorizare a monedei;d) s-a produs o revalorizare a monedei;e) s-au produs fenomene inflaţioniste în economie.

Capitolul - 1 Moneda şi masa monetară6. În structura agregatului M1, din cadrul masei monetare a României sunt incluse următoareleelemente:

a) numerar din afara sistemului bancar + disponibilităţi la vedere;b) numerar din afara sistemului bancar + conturi curente ale populaţiei;c) economii ale populaţiei + depozite în valută ale rezidenţilor;d) numerar din afara sistemului bancar + cvasibani;e) depozite pe termen + certificate de depozit.

7. Dacă, în decursul unei perioade, viteza de circulaţie a monedei înregistrează o creştere de la :2,80 la 3,05, în condiţiile în care PIB la momentul iniţial a fost 35.800 mild.um, iar în momentulurmător, cu 15 % mai mare, atunci, masa monetară a înregistrat:

a) o creştere în sumă absolută de 713 mld. um;b) o diminuare de 5370 um;c) o creştere relativă de 15 %;d) o scădere relativă de 5,56 %;e) o scădere în sumă absolută de 712,66 mld.um.

8. Creşterea vitezei de rotaţie a masei monetare de la 2,4 rotaţii pe an la 3,85 rotaţii antrenează odiminuare a duratei în zile a unei rotaţii, în decursul anului de:

a) 144 zile;b) 56,5 zile;c) 35 zile;d) 93,5 zile;e) 70 zile.

9. În anul 1994, masa monetară, în sens larg, M2, în cazul României a reprezentat 6652,2miliarde lei, iar produsul intern brut în valoare nominală a fost 49773,2 mild.

În condiţiile în care viteza de circulaţie a M2 în anul 1993 a fost 7,4 rezultă că în 1994,acest coeficient a înregistrat următoarea modificare faţă de anul precedent:

a) scade cu 2,3 rotaţiib) creşte cu 2,3 rotaţii;c) rămâne constant;d) scade cu 5 rotaţii;e) creşte cu 3,5 rotaţii.

10. Acoperirea masei monetare se realizează, în economiile contemporane, astfel:a) în totalitate, în aur monetar;b) în stocul de aur monetar + devize şi valute;c) în contravaloarea bunurilor şi serviciilor din economie;d) în valoarea creditelor acordate statului;e) aur + valute + devize + credite acordate economiei.

Monedă şi credit

Bibliografie

1. Cezar BasnoNicolae DardacC-tin Floricel

Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996

2. Silviu Cerna Sistemul monetar şi politica monetară, Ed.Enciclopedică, 1996Banii şi creditul în economiile contemporane, 1994

3. Friedrich Mishkin The Economics of Money, banking and Financial Markets,Harper Collins, 1992

4. Michelle Murgues La monnaie, Ed.Economică, Paris, 1998

5. Eugen Rădulescu Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999

6. Teodor Roşca Monedă şi Credit, Ed.Samara, Cluj-Napoca, 1996

7. Vasile TurlicVasile Cocriş

Monedă şi Credit, Ed.Ankaron, Iaşi, 1997

8. Eugen Vasilescu Managementul proceselor monetare şi inflaţia, Ed.”CurteaVeche”, 1993

22

Obiective propuse:

• cunoaşterea elementelor componente ale unui sistem monetar;• înţelegerea rolului aurului monetar în evoluţia sistemelor monetare;• înţelegerea caracteristicilor sistemelor monetare actuale şi a rolului etalonului putere de

cumpărare în cadrul acestora;• însuşirea aspectelor esenţiale referitoare la emisiunea diferitelor tipuri de monedă;• cunoaşterea formelor convertibilităţii monetare şi a mecanismului cursului de schimb

precum şi a perspectivelor României în acest domeniu;• dobândirea de informaţii cu privire la principalele momente în evoluţia sistemului

monetar naţional al României;• realizarea de aplicaţii practice cu privire la cursul real, indicele puterii de cumpărare,

multiplicatorul creditului.

SISTEME MONETARE NAŢIONALE

1. Sistemul monetar: definire; conţinut; rol 2. Clasificarea sistemelor monetare 2.1. Sisteme monetare metaliste 2.2. Sisteme monetare nemetaliste 3. Reglementarea emisiunii de monedă 3.1. Emisiunea monedei de hârtie 3.2. Emisiunea monedei divizionare 3.3. Emisiunea monedei scripturale 4. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb 4.1. Forme ale convertibilităţii monetare 4.2. Cursul de schimb 5. Momente importante în evoluţia Sistemului monetar naţional al României 6. Test de autoevaluare Bibliografie

Monedă şi credit

1. Sistemul monetar: definire, conţinut, rol

În literatura de specialitate, sistemul monetar este definit ca un anumit mod deorganizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi specialeale statului respectiv.

Cu aceeaşi semnificaţie este utilizată definiţia dată de academicianul Costin Kiriţescudupă care sistemul monetar naţional reprezintă „ansamblul normelor legale şi al instituţiilorcare reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.

Apariţia sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari,atât în perioada antichităţii cât şi a Evului mediu, însă toate sistemele monetare respective s-aucaracterizat prin: • fărâmiţare

• simplitate• deteriorarea monedei.

Fărâmiţarea, ca trăsătură esenţială, rezulta din descentralizarea baterii monedei şi dinlipsa de unitate a circulaţiei monetare (fiecare monetărie situată în fiecare oraş al Greciei antice,de exemplu, bătea proprie monedă).

Simplitatea sistemului monetar rezulta din numărul insuficient de elemente ale acestuia(unitate monetară, paritatea respectivă, titlul metalului pe care îl reprezintă).

Deteriorarea monedei constă în uzura acesteia şi posibilităţile de falsificare (prinreducerea conţinutului de metal preţios din care erau confecţionate monedele).

Odată cu formarea statelor, acestea şi-au asumat roluri monetare, respectiv rolul de a creamoneda, de a defini unitatea monetară, de a stabili paritatea metalică. Politica monetară a fiecăruistat, determinată de condiţiile generale de dezvoltare ale acestuia, necesită existenţa unui sistemmonetar unic, cu scopul de a asigura stabilitatea şi elasticitatea sistemelor monetare.

Astfel, sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar se particularizează înfuncţie de specificul naţional şi al perioadei.

Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statuluirespectiv, din modul de organizare al circulaţiei monetare, şi trebuie să răspundă următoarelorprobleme:

• baza sistemului monetar;• circulaţia monetară;• creaţia monetară;• dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei;• organizarea relaţiilor monetare ale unei ţări cu străinătatea;• asigurarea stabilităţii sistemului monetar.

Astfel, la modul general, se consideră că un sistem monetar cuprinde următoareleelemente:

a) metalul monetar;b) unitatea monetară;c) baterea şi circulaţia monedei;d) emisiunea şi circulaţia bancnotelor;e) emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.

a) Metalul monetar constituie bază a sistemului monetar, în sensul că reprezintă metaluldin care sunt confecţionate monedele care circulă în interiorul graniţelor unui stat, putând fireprezentat de aur, argint sau de ambele metale.

Sistemele monetare bazate pe aceste metale monetare se numesc sisteme metaliste, încadrul cărora se disting: • sisteme monometaliste (bazate pe un singur metal monetar) şi •sisteme bimetaliste (bazate pe două metale monetare).

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionaleb) Unitatea monetară este strâns legată de metalul folosit pentru baterea monedei şi se

caracterizează în următoarele elemente definitorii:- valoare paritară- paritate monetară.

Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios care se atribuie, prin lege, uneiunităţi monetare.

În anul 1933, de exemplu, un $ era definit printr-o cantitate de 1,50463 gr aur, iar în anul1934, un dolar reprezenta 0,888671 gr aur. Unitatea monetară naţională a României, leul, a fostdefinită în 1867 printr-un, conţinut de 290 miligrame aur, iar din 1929 prin 9 miligrame aur.

În funcţie de evoluţia etalonului monetar, valoarea paritară a fost definită fie în aur, fieprintr-o altă monedă (în perioada etalonului aur-devize).

Odată cu înfiinţarea monedei coş DST, prevăzută în statutul (FMI din 1969), a existatposibilitatea definirii valorii paritare, prin raportarea unei monede la DST (1 DST = 1,356 $ sau1 $ = 0,7374 DST).

Paritatea monetară reprezintă raportul valoric dintre două unităţi monetare. Dacă înanul 1968, lira sterlină era definită prin 1 ₤ = 2,13281 gr aur, iar dolarul reprezenta 1 $ =0,888671 gr aur, atunci paritatea monetară era dată de raportul:

££ $/ 39,2aur/$gr 0,888671

aur/gr 13281,2 =

Astfel, unitatea monetară, conferă banilor dintr-o ţară, caracter naţional, respectiv„uniforma naţională” pe care o îmbracă aceştia.

c) Baterea şi circulaţia monedei ca element al sistemului monetar cuprindebaterea:• monedelor cu valoare intrinsecă (confecţionate din aur şi argint) • cât şi a celor fără valoaredeplină (confecţionate din aliaje de metale nepreţioase, zinc, aluminiu).

În condiţiile în care monedele erau bătute din metale preţioase (aur, în special) se asigurareglarea spontană a cantităţii de monedă în funcţie de necesităţile economiei, fără supraveghereaevoluţiei cantităţii de metal preţios, ceea ce conducea la cheltuieli considerabile ale funcţionăriiunui asemenea sistem. Treptat, în circulaţie, monedele cu valoare integrală au fost înlocuite cumonede din metale comune, iar după primul război mondial monedele din metale preţioase aufost eliminate complet din circulaţie.

d) Emisiunea bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei ţări şi vizează aspectereferitoare la emisiune şi la relaţiile dintre banca centrală şi băncile comerciale, cu scopuldimensionării corecte a masei monetare.

Preocupările pe această linie, în cadrul unui sistem monetar, decurg din esenţabancnotelor, care sunt înscrisuri ale băncilor de emisiune şi întrunesc anumite caracteristici:

• convertibilitatea în metalul monetar;• valabilitate pe întreg teritoriul unei ţări;• monedă reprezentativă (fiduciară).În concluzie, deşi sistemele monetare naţionale contemporane nu se mai confruntă cu

probleme specifice monedelor din metale preţioase sau bancnotelor convertibile în aur, suntnecesare totuşi reglementări prin care să fie stabilite instrumentele de intervenţie în domeniulmonetar şi modul de utilizare al acestora de către instituţiile monetare.

e) Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie prezintă importanţă în cadrul unui sistemmonetar prin faptul că de-a lungul timpului, statele au recurs la înlocuirea monedelor cu valoareintegrală şi a bancnotelor convertibile cu bani de hârtie, neconvertibili, reprezentativi. La bazaacestei înlocuiri a stat ideea egalităţii între cantitatea de metal preţios şi banii de hârtie

Monedă şi creditreprezentativi, orice neconcordanţă între aceste două mărimi reprezentând, în fond, o formă demanifestare a inflaţiei.

2. Clasificarea sistemelor monetareÎn funcţie de elementele componente ale sistemelor monetare, s-au putut identifica, de-a

lungul evoluţiei lor următoarele tipuri:

2.1. – sisteme metaliste2.2. – sisteme nemetaliste.

2.1. Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetar, în funcţie de care se poate realizadistincţia între bimetalism şi monometalism.

2.1.1. ♦♦♦♦ BimetalismulFundamental, pentru funcţionarea acestui sistem, era baterea monedelor din două metale:

aur şi argint, între care exista un raport legal, fix.În funcţie de existenţa efectivă în circulaţie a monedelor din cele două metale, se poate

face distincţia între: bimetalism integral şi bimetalism parţial.În prima variantă, moneda se putea bate liber, atât în aur cât şi în argint., cu un raport

legal de 1/15,5 (o cantitate de aur valora de 15,5 ori o cantitate egală de argint).În cadrul bimetalismului parţial, monedele erau confecţionate numai din aur; moneda se

bătea în mod nelimitat din acest metal, iar puterea liberatorie a monedelor era deplină.Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în 1716 şi a fost menţinut un secol, în Franţa în

1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România în 1867 fiind menţinut până în 1890.♦♦♦♦ Dificultăţile de funcţionare ale sistemului• Dificultatea esenţială a bimetalismului provenea din faptul că pe piaţa liberă nu era

obligatorie respectarea egalităţii 1 gram aur = 15,5 grame argint.Iniţial, raportul legal corespundea cu raportul stabilit pe piaţă, însă datorită fluctuaţiilor

care interveneau în cantităţile de aur şi argint disponibile, se produceau modificări în nivelulpreţurilor celor două metale. Dacă, de exemplu, ca urmare a unei producţii sporite, argintuldevenea mai abundent pe piaţă, atunci preţul său în raport cu al aurului se diminua. Raportulcomercial diferea atunci de raportul legal, putând înregistra, de exemplu nivelul: 1 gram aur =17,5 grame argint.

În această situaţie, deţinătorii de aur nu aveau interesul de a-l utiliza ca monedă, fiind mairentabil să-l cedeze pe piaţă, primind în schimb cantitatea echivalentă de argint. Astfel, prinvânzarea unui kg de aur se putea obţine o cantitate de argint cu două kg în plus faţă de raportullegal. Preţul argintului în aur devenea inferior preţului legal, iar aurul manifesta tendinţă de apărăsi circulaţia monetară.

Fenomenul este cunoscut sub denumirea de legea lui Gresham (după numele unuifinanciar englez din secolul al XVI-lea, care a fost fondatorul Bursei din Londra), lege formulatăastfel „moneda rea scoate din circulaţie moneda bună”.

În decursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea, aurul şi argintul au fost, pe rând, atâtmoneda rea, cât şi moneda bună, fără ca raportul de piaţă să se abată considerabil de la cel legal.Însă, odată cu descoperirea de noi zăcăminte de aur în a doua jumate a secolului, argintul devinemoneda bună, datorită raportului comercial între cele două metale, care se modifică în favoareaargintului. Piesele din acest metal au, atunci, tendinţa de a ieşi din circulaţie.

Confruntate cu astfel de probleme, autorităţile ţărilor bimetaliste: Franţa, Italia, Belgia,Elveţia s-au reunit la Paris, în anul 1865 cu scopul adoptării unor măsuri corespunzătoare:argintul este transformat în „moneda rea”. Ulterior, după crearea Uniunii Monetare Latine, după1870 situaţia evoluează în favoarea aurului, ceea ce conduce la un aflux de argint către ţărilemembre ale Uniunii. Oficial, bimetalismul este abandonat de Franţa în 1865 şi înlocuit cumonometalismul.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

2.1.2. ♦♦♦♦ MonometalismulComparativ cu sistemul precedent, în cadrul monometalismului, rolul de metal monetar

este îndeplinit fie de aur, fie de argint.Marea Britanie a adoptat monometalismul în 1816, SUA în 1853, Portugalia în 1854,

Germania în 1873, Rusia şi Japonia în 1897.Atunci când metalul monetar (etalonul monetar) a fost reprezentat de argint, sistemul a

fost denumit „silver standard”, iar în cazul folosirii aurului ca metal monetar denumireasistemului a fost, „gold standard” acesta fiind cel mai răspândit sistem monometalist. Au existatşi încercări de a folosi, ca bază a sistemului monetar, platina, dar datorită rarităţii şi a valoriiridicate s-a renunţat la acest metal .

Indiferent de formele pe care le-a cunoscut, monometalismul aur a prezentat o serie deinconveniente evidenţiate încă la vremea respectivă (Leon Walras, Etudes d’economie politiqueappliqueé) în literatura de specialitate. Dintre acestea se remarcă următoarele aspecte:• cantitatea de aur disponibil are caracter limitat, comparativ cu necesităţile de monedă ale

economiei. Utilizarea aurului în calitate de marfă antrenează efecte asupra niveluluirezervelor, şi conduce la scăderea continuă a preţului acestuia;

• creşterea valorii monedei, care se traduce prin scăderea preţurilor, modifică echilibrul dineconomie; agenţii economici beneficiază de scăderea preţurilor, întrucât puterea lor decumpărare sporeşte;

• monometalismul bazat pe aur nu este apt de a garanta stabilitatea monetară, datorită faptuluică antrenează o scădere a preţurilor, care perturbă activitatea economică. Datorită rarităţiiaurului în cadrul acestui sistem, se poate opta pentru argint, care existând în cantităţiimportante permite evitarea scăderii preţurilor.

Sistemele monetare bazate pe aur au cunoscut următoarele forme:♦ sisteme monetare cu etalon aur – monedă (Gold specie standard);♦ sisteme monetare cu etalon aur – lingouri (Gold bullion standard);♦ sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize) denumite gold exchange

standard.

Caracteristicile acestor forme ale monometalismului aur sunt evidenţiate în continuare:

a) Sisteme bazate pe etalonul aur – monedă se diferenţiază de celelalte sisteme prinurmătoarele aspecte:

♦ reprezintă forma clasică a etalonului aur;♦ aurul circulă, în interiorul ţării, sub formă de monede precum şi în relaţiile cu alte

state;♦ baterea monedelor, de aur, în cadrul acestui sistem, este nelimitată;♦ în circulaţie există bancnote liber convertibile în aur, la preţul stabilit de către stat;♦ masa monetară se adapta la necesităţile economiei prin baterea monedelor de aur şi

tezaurizarea lor.Sistemul monetar bazat pe acest etalon era rigid şi presupunea existenţa unor stocuri de

aur, implicând şi cheltuieli de circulaţie importante.Insuficienţa cantităţii de aur comparativ cu dimensiunile producţiei au condus la

renunţarea la acest etalon, în anii premergători primului război mondial, cu excepţia SUA undes-a menţinut până în anul 1923.

b) Sisteme bazate pe etalonul aur – lingouri se caracterizează prin următoarele:♦ în circulaţie se află bancnote convertibile în lingouri (1 lingou = 400 uncii aur =

12,44 kg aur);

Monedă şi credit♦ convertibilitatea era limitată (sunt convertibile numai sumele care au valoarea cel

puţin egală cu un lingou);♦ aurul era folosit în relaţiile de plată internaţionale;♦ băncile de emisiune încep să concentreze cantităţi importante de aur monetar;♦ rolul băncilor centrale consta în intervenţiile prin care se urmărea echilibrarea masei

monetare, în funcţie de variaţia stocului de aur. În perioada crizelor economice,sistemul monetar s-a caracterizat printr-o instabilitate accentuată;

♦ bancnotele convertibile aveau acoperire în aur monetar, numai în proporţie de 30% -40%.

Acest sistem a fost considerat un etalon „aristocratic” care a avantajat categoriilebogate, respectiv deţinătorii de sume importante (cel puţin 1557 £ în Anglia, în anul 1925, şi celpuţin 215.000 FF în Franţa în 1928) şi a funcţionat o perioadă scurtă de timp.

c) Sisteme bazate pe etalonul aur devize

Caracteristic acestor sisteme monetare este ca moneda aflată în circulaţie să fie garantatăatât cu metal preţios (aur) cât şi cu titluri de creanţă exprimate în moneda străină, numite devize.

♦ unitatea monetară a fiecărei ţări este definită printr-o anumită cantitate de aur, sauprintr-o valută;

♦ în circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior,convertibile în aur, deci nu se mai manifesta o legătură directă între cantitatea demonedă aflată în circulaţie şi cantitatea de aur monetar deţinut de banca centrală;

♦ o astfel de organizare a generat o stare de dependenţă a sistemelor din ţările mai puţindezvoltate faţă de cele dezvoltate, prin faptul că acoperirea în aur a monedei unei ţărireprezenta şi acoperirea în aur a valutei altei ţări;

♦ instituţionalizarea acestui etalon monetar s-a realizat în cadrul Conferinţei Monetareşi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods, din 1944, ocazie cu care s-au pusbazele Sistemului Monetar Internaţional.

Dintre principiile care au stat la baza SMI reţin atenţia următoarele aspecte, strict legatede funcţionarea etalonului aur – devize:

- convertibilitatea diferitelor valute în dolari şi a acestora în aur;- între valutele diferitelor ţări este admisă o oscilaţie de maxim ± 1% faţă de

paritate.Sistemul monetar bazat pe etalonul aur – devize a funcţionat, potrivit principiilor

stabilite, până la apariţia fenomenelor de criză ale dolarului (care se depreciază puternic în raportcu aurul), cu începere din anul 1960. Evenimentele monetare petrecute în anii ’70, referitoare larenunţarea la convertibilitatea dolarului în aur, la lărgirea marjelor de fluctuare întremonede (± 2,25%) şi, ulterior, renunţarea la cursurile fixe, au condus la renunţarea organizăriimonetare pe baza etalonului aur – devize.

2.2. Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului din definireaunităţii monetare, respectiv definirea monedelor se realizează faţă de valuta altei ţări sau faţă deo monedă coş (DST), după cum FMI recomandă ţărilor membre, şi constituie caracteristicasistemelor monetare actuale.

Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de cumpărare.Manifestarea puterii de cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contribuţia

diferită a bunurilor şi serviciilor, din cadrul unei economii naţionale sub formă de corespondental monedelor aflate în circulaţie.

Cuantificarea acestui etalon este posibil de realizat prin determinarea puterii decumpărare a monedelor, pe baza indicilor de preţ, şi ulterior a cursurilor de schimb întremonedele diferitelor ţări.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionaleDe asemenea, sistemele monetare actuale sunt mai complexe decât cele bazate pe

etalonul aur şi prezintă mai mare elasticitate comparativ cu acestea iar folosirea unor cursurifluctuante reflectă realitatea obiectivă în care se află moneda naţională pe pieţele valutare.

2.2.1. Indicele puterii de cumpărare se determină ca raport invers al indiceluipreţurilor de consum, şi permite cuantificarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fiachiziţionate cu o unitate monetară. Indicele preţurilor de consum reprezintă valoarea unui coşde bunuri şi servicii specifice populaţiei (diferenţiată pe grupe, în funcţie de mediu) şi reflectăpreferinţele de cumpărare ale acesteia. Indicele reprezintă, potrivit relaţiei de calcul, raportuldintre valoarea „coşului” de bunuri şi servicii exprimate în preţurile anului curent şi valoareaaceloraşi bunuri şi servicii din „coş” exprimate în preţurile anului de bază.

0in

1i0i

1in

ni0i

p

pq

pqI

×

×

=

�

�

=

= , în această relaţie semnificaţia notaţiilor fiind următoarea:

0iq = cantitatea de bunuri şi servicii din componenţa coşului;

0i0i p,p = preţurile curente şi ale anului de bază.

Analiza unei serii de date referitoare la indicii preţurilor permite determinarea gradului deapreciere sau depreciere a monedei, prin stabilirea indicelui puterii de cumpărare, ca invers al

indicelui preţurilor:p

pc I1I =

Dacă, de exemplu, în anul n indicele preţurilor de consum înregistrează nivelul de 130%faţă de anul precedent n-1, atunci indicele puterii de cumpărare reprezintă 43%, (respectiv

43,0%1301

1 =+

) ceea ce evidenţiază că unitatea monetară permite cumpărarea unei cantităţi

mai reduse de bunuri şi servicii faţă de anul precedent, reprezentând doar o fracţiune dincantitatea iniţială.

Dacă analiza se extinde şi asupra anului n + 1 când indicele preţurilor de consum atingenivelul de 80%, atunci indicele puterii de cumpărare reprezintă, faţă de anul n-1:

%15,2414,41

8,13,21

%)801%)(1301(1Ipc ==

×=

++=

Interpretarea rezultatului arată că la finele celui de al doilea an, o unitate monetarăvalorează doar 24,15% din valoarea iniţială a acesteia.

• Atunci când indicii preţurilor de consum calculaţi la nivelul unei ţări, se compară cuindicii altor ţări, este posibilă determinarea parităţii puterii de cumpărare, care prezintădeosebită importanţă teoretică şi practică, întrucât permite determinarea nivelului orientativ alcursului de schimb dintre monedele ţărilor analizate.

De exemplu, dacă indicele preţurilor de consum în SUA este în anul n de 150%, iar înFranţa 210%, atunci paritatea puterii de cumpărare calculată prin raportul 150/210 este egalăcu 0,71 şi indică un ritm diferit de evoluţie a preţurilor în ţările respective şi o scădere a puterii

Monedă şi creditde cumpărare a monedei franceze faţă de $ până la 0,71. În conformitate cu teoria parităţiiputerii de cumpărare, cursul de schimb dintre cele două monede ar trebui să se modifice înacelaşi sens şi în aceeaşi proporţie.

• Astfel, dacă înainte de momentul analizei, anul n – 1, cursul de schimb dintre cele douămonede era dat de raportul 1$ = 5,75 FF, atunci în anul următor pentru, ca în nivelul cursuluide schimb să se regăsească modificările produse în nivelul preţurilor din cele două economii,aceasta ar trebui să devină: 1 $ = 7,417 FF.

• În realitate, însă, nivelul cursului de schimb este influenţat de un ansamblu de factoriale căror efecte sunt complexe şi în continuă intercondiţionare: politică monetară, balanţa deplăţi, deficitul bugetar, preţurile practicate la export şi import, ceea ce explică variabilitateadiferită a cursului de schimb dintre monedele a două ţări, pe de o parte, şi cea a niveluluipreţurilor de consum, pe de altă parte.

2.2.2. Cursul de schimb al unei monede faţa de alta poate fi interpretat ca puterede cumpărare externă a monedei.

Din punct de vedere al elementelor luate în calcul pentru determinarea cursurilor deschimb, poate fi stabilită distincţia între cursul nominal şi cursul real, semnificaţia acestorafiind următoarea:

• cursul nominal exprimă preţul unei monede faţă de o altă monedă şi are importanţădin punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile relative pentru două monedenaţionale;

• cursul real exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie dintre preţurile mărfurilorcomercializate în diferite ţări.

Pentru determinarea cursului real al unei monede X faţă de o altă monedă Y propunemun exemplu care evidenţiază:

• produsele comercializate în cele două ţări;• preţurile produselor exprimate în moneda fiecăreia dintre ţări;• stabilirea unui curs de schimb pentru fiecare produs, ca raport al preţurilor din cele

două ţări (curs de revenire);• determinarea cursului de schimb, ca medie a cursurilor de revenire a produselor

comercializate ponderat cu participarea acestora în totalul tranzacţiilor.

Cursul real al monedei X faţă de moneda Y

Produsecomercializate

Preţulproduselor

exprimate înmoneda X

Preţulproduselor

exprimate înmoneda Y

Curs de revenire

YPret

XPret =

Pondereafiecărui produs

în totaltranzacţii

Medie ponderată

1 1570 1080 1,4 30% 1,45x30%=0,4352 800 1150 0,69 18% 0,69x18%=0,1243 320 180 1,77 20% 1,77x20%=0,3544 690 930 0,74 14% 0,74x14%=0,1035 1200 760 1,57 10% 1,57x10%=0,1576 2500 1970 1,26 8% 1,26x 8%=0,100

x x x 100% � = 1,273

Rezultatul exprimă preţul monedei X faţă de moneda Y, respectiv o unitate monetară dinţara X valorează 1,273 unităţi monetare din ţara Y.


3. Reglementarea emisiunii de monedă

3.1. Emisiunea monedei de hârtieRolul monedei de hârtie în evoluţia sistemelor monetare naţionale este legat de

existenţa, de-a lungul unei perioade îndelungate de timp, din antichitate până în Evul Mediu, aanumitor înscrisuri şi certificate care atestau existenţa unei cantităţi de aur şi argint binedeterminate. Prin trecerea certificatului de la o persoană la alta se producea transferul cantităţiide metal monetar de la un deţinător la altul.

Apariţia biletelor de bancăÎn anul 1609, Banca din Amsterdam a adoptat o iniţiativă prin care s-a procedat la

emisiunea de bilete de bancă în schimbul pieselor metalice care se aflau în circulaţie. Acestebilete se deosebeau de vechile certificate, întrucât nu corespundeau unei cantităţi individualizatede metal.

În raport cu piesele pe care le înlocuiau, biletele de bancă prezentau avantajul uneiutilizări mai uşoare în tranzacţiile zilnice; punerea în circulaţie a unui bilet de bancă antrenaretragerea din circulaţie a unei cantităţi de metal de aceeaşi valoare. Cu începere din anul 1656,prin contribuţia lui Palmstruch, fondatorul băncii Suediei, se trece la realizarea a două operaţiiconcomitente: emisiunea de bilete şi scontarea efectelor de comerţ.

Efectele antrenate de acest tip de operaţiuni pot fi sintetizate pornind de la următoareasituaţie a unei bănci:

• capitalul propriu al băncii X reprezintă 50 mil. u.m.; nivelul depozitelor atrase de lapopulaţie şi agenţi economici este de 400 mil. u.m.( în piese metalice);

• cu această sumă, banca poate proceda la scontarea efectelor de comerţ (în valoareegală cu 400 mil.).

Banca respectivă obţine un profit egal cu diferenţa dintre dobânda plătită deponenţilor şicea percepută pentru operaţiunea de scontare.

• în ipoteza practicării unei dobânzi de 10% pentru depozite şi 12% pentru scontare,rezultă o diferenţă favorabilă de 2% şi un profit al băncii de 2% x 400 mil. = 8 mil.;

• bilanţul băncii se va prezenta după cum urmează:

Bilanţ Banca XActiv Pasiv

Active imobilizate: 50 mil. Capital propriu: 50 mil.Portofoliu deefecte comerciale: 400 mil.

Depozite la vedere: 400 mil.

TOTAL: 450 mil. TOTAL: 450 mil.

• o altă soluţie a băncii constă în imprimarea biletelor de bancă, în schimbul eliberăriicătre clienţi a pieselor metalice. De asemenea, banca are posibilitatea scontăriiefectelor de comerţ, într-o sumă egală cu valoarea biletelor de bancă;

• banca emitentă a biletelor poate proceda şi la operaţiuni speculative, întrucâtdeţinătorii de bilete şi deponenţii de piese metalice nu se prezintă toţi, în acelaşi timp,pentru rambursare. Cu suma de 400 mil. u.m., banca poate face faţă cererilor derambursare de-a lungul unei perioade de timp suficiente, astfel încât efectele decomerţ scontate să ajungă la scadenţă şi să fie recuperate fondurile;

• funcţionarea băncii, în noile condiţii, conduce la următoare formă a bilanţului.

Monedă şi credit

Bilanţ Banca XActiv Pasiv

Imobilizări 50 mil. Capital propriu 50 mil.Piese metalice 400 mil. Depozite la vedere 400 mil.Portofoliu de efecte comerciale 500 mil. Bilete în circulaţie 500 mil.TOTAL 950 mil. TOTAL 950 mil.

Operaţiunea este atractivă pentru bancă, întrucât pe baza aceleiaşi cantităţi de metalmonetar (piese metalice) poate fi scontată o valoare considerabilă a efectelor de comerţ.

• În practică, punerea în circulaţie a biletelor de bancă a fost accidentală, datorităcircumstanţelor care au favorizat înlocuirea monedei metalice (cu multe inconveniente) cu biletulde bancă. Băncile Suediei şi a Olandei, au utilizat această metodă, ceea ce a permis majorareavolumului operaţiilor de scontare.

• În concluzie, biletele de bancă au reprezentat o formă de monedă, distinctă de monedametalică, creată cu ocazia operaţiilor de creditare, şi a căror emisiune nu implică decât retragereaunei cantităţi echivalente de piese metalice. Bancnotele astfel emise, caracterizate princonvertibilitate monetară, nu înlocuiau în totalitate moneda metalică, ci se adăugau acesteiaîndeplinind împreună funcţiile specifice monedei.

• Reglementarea emisiunii bancnotelor

Referitor la acest aspect s-au conturat două poziţii (curente) monetare, concretizate îndouă şcoli a căror denumire reflectă esenţa modului de reglementare a emisiunii şi circulaţieibiletelor de bancă:

• şcoala circulaţiei monetare (Currency school) care contestănatura monetară a biletului de bancă şi consideră că acesta reprezintă un substituent alaurului;

• şcoala bancară (Banking school) care consideră că biletul debancă este un instrument de credit al economiei, iar emisiunea acestuia depinde deconjunctura economică.

Prima teorie a fost larg răspândită, ceea ce a contribuit la recunoaşterea, în materie deemisiune a biletelor de bancă, a monopolului băncii centrale.

Diferenţierile s-au manifestat, de la o ţară la alta, datorită modului de acoperire acantităţii de bancnote emise. Astfel, în cazul Angliei, acoperirea era asigurată în proporţie de100% în bonuri de tezaur (potrivit actului din 1844: Act de Peel). Pentru Banca Franţei,emisiunea bancnotelor nu era limitată, întrucât acestea erau convertibile în metal monetar (pânăîn anul 1848).

În alte momente ale evoluţiei sistemelor monetare, cantitatea de bancnote emise eraplafonată la un nivel variabil în funcţie de nevoile circulaţiei, dependente de creşterea produsuluiintern brut.

În SUA, emisiunea monedei de hârtie era condiţionată de o acoperire minima în aur.Înainte de al II-lea Război Mondial, rezervele de aur de care dispuneau Băncile SistemuluiFederal de Rezerve fiind considerabile, au condus la „sterilizarea” aurului, prin interzicereautilizării unei părţi a acestuia pentru acoperirea emisiunii monetare. Ulterior, după 1945,cantitatea de aur permitea acoperirea doar în proporţie de 40% respectiv, 35% a biletelor emise şia depozitelor bancare.

Alte ţări au menţinut, pentru instituţia lor de emisiune, obligaţia de a se conserva oacoperire metalică minimă. În Belgia, stocul de aur trebuia să reprezinte 33% din angajamentelela vedere. În Elveţia, acest procent era de 40%, iar în Portugalia de 25%. Indiferent de sistemele


de acoperire adoptate, analiza reglementării emisiunii şi circulaţiei bancnotelor evidenţiază rolulmonetar al acestora şi importantul caracter de instrument de credit în economie.

În economia modernă avantajele utilizării biletelor de bancă, respectiv a bancnotelor,decurg din caracteristicile acestora:

• sunt rezultat al procesului de creditare în economie;• prezintă o anumită stabilitate, care rezultă din: - acoperirea bancnotei;

- convertibilitatea bancnotei;- prevenirea şi eliminarea acţiunilor de falsificare a bancnotei.

Acoperirea bancnotei rezultă din obligaţia emitentului de a deţine un stoc de metalpreţios sau, alte valori, care să stea la baza emisiunii. În funcţie de evoluţia în timp şiparticularităţile reglementărilor din fiecare ţară, pot fi identificate următoarele forme deacoperire:

• acoperire metalică;• acoperire în devize sau mijloace de plată străine;• acoperire în efecte comerciale;• acoperire în titluri emise de stat.Dintre măsurile de eliminare a acţiunilor de falsificare a bancnotei, pot fi reţinute

următoarele:• utilizarea unei hârtii speciale;• semnarea bancnotei de către emitent;• înserierea bancnotelor;• filigranarea hârtiei.Cele mai intense acţiuni de falsificare a bancnotelor s-au constatat în cazul dolarului

american, fapt explicat prin aceea că toate cupiurile de dolari au aceeaşi mărime şi culoare.Convertibilitatea bancnotei este analizată în cadrul subcapitolului 4.1.

3.2. Emisiunea monedei divizionare

Monedele divizionare sunt piese metalice cu valori nominale scăzute şi care au utilitate înrealizarea plăţilor. Sunt confecţionate din diferite aliaje, iar emisiunea lor se află în atribuţiileMonetăriei Statului. După confecţionare, sunt depuse la banca centrală unde figurează în activulbilanţului şi sunt înregistrate la aceeaşi valoare în creditul contului Trezoreriei.

Pentru Trezorerie, emisiunea de moneda reprezintă o sursă de venituri, întrucât valoareametalului şi cheltuielile de batere a monedelor sunt inferioare valorii nominale a acestora.

Moneda divizionară este puţin implicată în alimentarea unui proces inflaţionist, întrucâtorice emitere peste cantitatea necesară populaţiei este limitată la necesităţile tranzacţiilor dineconomie şi orice surplus de monedă divizionară este preschimbat la casieriile băncii, cu biletede bancă.

Scopul monedei divizionare este de a facilita tranzacţiile din economie. Cu anumiteocazii, acestea pot fi tezaurizate de către colecţionari, dacă sunt confecţionate din metalepreţioase, sau atunci când circulaţia acestora este dificilă. În fapt este o manifestare a Legii luiGresham, potrivit căreia moneda rea scoate din circulaţie moneda bună.

3.3. Emisiunea monedei scripturale

Moneda scripturală sau moneda emisă de bănci este constituită din depozitele băncilorcomerciale, respectiv din soldurile creditoare ale agenţilor nebancari care sunt transmise de la unagent la altul prin intermediul cecurilor şi al viramentelor.

Monedă şi creditSoldurile creditoare pot fi considerate precum o monedă autonomă, distinctă de biletele

de bancă şi de moneda divizionară.Natura monetară a depozitelor poate fi evidenţiată prin realizarea unei diferenţieri între

următoarele tipuri de monedă:� moneda centrală este reprezentată de moneda emisă de Banca Centrală, şi constă în bileteleemise şi în soldurile creditoare înscrise la această bancă în numele băncilor comerciale;� moneda emisă de bănci, în sens restrâns, este reprezentată de înscrierile în conturile curenteale băncilor comerciale.

Prima formă de monedă este singura monedă legală, acceptată de toţi participanţii şi încare toate celelalte forme de monedă sunt convertibile la cererea deţinătorilor. Pe de altă parte,moneda înregistrată în conturile băncilor comerciale reprezintă, de asemenea o formă de monedăreală, nu constituie un substituent al monedei centrale, iar emisiunea acesteia este posibilă întreanumite limite.

Emisiunea de monedă scripturală poate fi evidenţiată pornind de la următorulraţionament:

♦ Se consideră o bancă „A” care deţine 500 mil. u.m. de monedă centrală, posibil derezultat din următoarele situaţii:

• depuneri realizate în conturile băncii de către populaţie şi agenţii economicideţinători de monedă emisă de banca centrală;

• modificări ale nivelului rezervei minime obligatorii în sensul diminuării, ceeace semnifică faptul că o proporţie din disponibilităţile băncii comerciale suntdeblocate de banca centrală, devenind disponibile pentru activitatea decreditare;

• sume exprimate în valută sau devize, rezultat al operaţiunilor de export, alrambursării unor împrumuturi acordate sau al dobânzilor încasate în valută.

♦ Indiferent de sursa de provenienţă a acestor sume, se poate aprecia că banca dispunede un supliment de monedă centrală pe care nu îl va conserva neproductiv, decât într-o anumităproporţie. Astfel, în activitatea practică, băncile utilizează o parte din moneda centralădisponibilă pentru acordarea de credite agenţilor economici şi populaţiei, restul fiind utilizatăpentru constituirea rezervelor obligatorii, ori pentru a face faţă eventualelor solicitări derambursare din partea deponenţilor.

Dacă se admite că 20% din sumele exprimate în monedă centrală sunt conservate decătre bancă, iar restul de 80% sunt disponibilizate prin acordarea de credite, atunci bilanţul sepoate prezenta astfel:

Bilanţ Banca AActiv Pasiv

Monedă centrală: 100 mil. Depozite: 500 mil.Credite acordate: 400 mil.

♦ Datorită acţiunii băncii comerciale, o cantitate nouă de monedă este creată şiîncorporată în economie, respectiv suma de 400 mil.

♦ Dacă, în continuare, se analizează destinaţia sumelor la beneficiarii creditelor, se poateconstata că aceştia le vor utiliza pentru plata achiziţiilor de materiale, a salariilor, a furnizorilorde materii prime. Vânzătorii acestor produse încasează sumele şi de depun în totalitate în conturila bănci diverse. Astfel, în cadrul sistemului bancar apar noi depozite exprimate în monedăcentrală, egale cu suma creditelor acordate de banca iniţială, deci egale cu 400 mil.

♦ Din punct de vedere teoretic, se încearcă stabilirea unei diferenţe între depozitul iniţial(rezultat dintr-un deblocaj operat de banca centrală, o intrare de devize sau o preluare a biletelorîn circulaţie) şi depozitele rezultate din creditele acordate de banca iniţială. În practică, însă, esteimposibilă realizarea unei separaţii între cele două forme.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale♦ Fiecare dintre celelalte bănci deţinătoare ale unor sume exprimate în monedă centrală,

vor acţiona în mod similar băncii iniţiale, în sensul că vor reţine 20% pentru acoperirea rezerveiobligatorii şi vor utiliza restul de 80% pentru acordarea de noi credite.

♦ Pe baza creditului acordat de banca „A”, în sistemul bancar, a rezultat un nivel aldepozitelor de 400 mil., ceea ce, din punct de vedere al bilanţului consolidat al ansambluluibăncilor, se poate reda astfel.

Bilanţ consolidat al sistemului bancar

Activ PasivMonedă centrală: 20%×400=80 mil. Depozite constituite: 400 mil.Credite acordate: 80%×400=320 mil.

♦ Un astfel de fenomen îşi sporeşte dimensiunile.Dacă diferitele bănci ale unei ţări acordă credite în continuare, după aceeaşi schemă, iar

beneficiarii acestora au acelaşi comportament, rezultă, la nivelul întregului sistem bancar, omultiplicare a nivelului creditelor acordate economiei.

♦ Pentru cuantificarea multiplicatorului, care arată până la ce nivel sporescdimensiunile monedei scripturale, pe baza unui depozit iniţial, în literatura de specialitate seutilizează două relaţii:

a) iDR1m ××××====

în care m – reprezintă multiplicatorul creditului;R – reprezintă proporţia rezervei obligatorii;Di – depozit iniţial.

Această relaţie evidenţiază faptul că dacă o bancă nu ar reţine din moneda disponibilărezerva de lichiditate, atunci mărimea multiplicatorului ar tinde către infinit, întrucât depoziteleconstituite sunt acordate în totalitate sub formă de credit.

b) NRNR

Dm i

×−+=

în care: R – proporţia rezervei obligatorii;N – proporţia plăţilor în numerar în totalul masei monetare;Di – depozit iniţial.

Această relaţie este mai realistă, întrucât ia în considerare şi utilizarea disponibilităţilorsub formă de numerar (N).

Pentru înţelegerea aplicabilităţii acestor formule sunt necesare următoarele precizări:a) pentru ca mecanismul descris să funcţioneze, trebuie admisă ipoteza conform căreia

băncile al căror volum de credite se majorează, trebuie să găsească, pe piaţă, întreprinzătoridecişi să apeleze la împrumuturi;

b) totodată, pentru funcţionarea mecanismului, trebuie ca băncile care au posibilitateaacordării de credite, să aibă voinţa de a profita de aceste circumstanţe. Dacă băncile au o viziunepesimistă asupra situaţiei conjuncturale, acestea procedează la o evaluare a riscurilor aferentecreditelor, adoptând o politică de sistare, deci, de nelansare a creditelor în circulaţie.

Monedă şi credit

c) trebuie, de asemenea, introdusă în analiză alegerea portofoliilor, atât la nivelulbeneficiarilor cât şi al distribuitorilor. În aceste condiţii multiplicatorul creditului nu permitedeterminarea nivelului depozitelor care apar, efectiv, în economie, ci numai a nivelului maxim alacestora, la un moment dat. Dacă economia parcurge o perioadă de prosperitate, iar anticipărilesunt favorabile, atât la nivelul băncii cât şi al agenţilor economici, se poate admite că volumulefectiv al depozitelor create coincide cu nivelul maxim al acestora.

♦ Reluând exemplul precedent se poate demonstra cum se multiplică volumul crediteloracordate, pe baza depozitului iniţial constituit din „moneda centrală”.

Utilizări Depozite Credite acordate Rezerva obligatorie1 depozit iniţial: 500 mil. 400 mil. 10 mil. (20%)2 400 mil. 320 mil. 80 mil.3 320 mil. 256 mil. 64 mil.4 256 mil. 51,2 mil. 204,8 mil.5 204,8 mil. 40,96 mil. 163,84 mil.:::

:::

:::

:::

n�=

n

1in depozite �

=

n

1in credite acordate �

=1irezervă minimă

• Multiplicatorul creditului are valoarea:

mil. 2.500 mil. 500%201m =×=

• Dacă se consideră că titularii de credite solicită o parte a disponibilităţilor sub formăde numerar, reprezentând un procent de 15%, atunci nivelul multiplicatorului depozitului iniţialdevine:

mil. 1562,5 0,03 - 0,35mil. 500

15% 20% - 15% 20%mil. 500m ==

×+=

Rezultatul indică o diminuare considerabilă a nivelului multiplicatorului, ca urmare aluării în calcul a coeficientului plăţilor în numerar (numit şi coeficient de fugă).

În realitate, fenomenul multiplicării creditului prezintă anumite limite, care decurg dinurmătoarele aspecte:

• în economie se utilizează în proporţie sporită moneda sub formă de numerar;• pentru ca băncile să deţină depozite de monedă centrală, generatoare de alte depozite,

este necesar ca acestea să fie obţinute pe calea refinanţării de la banca centrală;• acordarea creditelor în economie nu reprezintă un proces desfăşurat întâmplător, ci se

află în permanenţă sub controlul autorităţilor monetare, datorită dezechilibrelorinflaţioniste care pot fi generate.

4. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb4.1. Forme ale convertibilităţii monetare

În sens larg, prin convertibilitate se înţelege dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor de aschimba moneda naţională cu altă monedă străină, prin vânzare – cumpărare pe piaţă, fără nici o

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionalerestricţie din punct de vedere al sumei schimbate, al scopului şi al calităţii celui care efectueazăoperaţiunea.

Statutul Fondului Monetar Internaţional grupează monedele statelor membre în treicategorii: convertibile, neconvertibile şi liber utilizabile.

Includerea într-una din aceste trei grupe este corelată cu respectarea de către ţara emitentăa anumitor obligaţii:

• evitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor internaţionale curente;• evitarea practicilor valutare discriminatorii;• schimbarea soldurilor în monedă naţională deţinute în străinătate, în valuta ţării care

solicită preschimbarea, sau în DST;• colaborarea în domeniul politicilor monetare referitoare la activele de rezervă.În anul 1996, un număr de 129 ţări acceptaseră să respecte obligaţiile prevăzute în

statutul FMI, având monedă convertibilă, chiar dacă, uneori, din motive conjuncturale acesteţări se abat de la formulările standard ale statutului FMI.

Ţările cu monedă neconvertibilă sunt cele care nu îndeplinesc sau nu doresc să acceptecondiţiile trecerii la convertibilitate impuse de FMI. Aceste ţări cu valute neconvertibile potdesfăşura doar schimburi internaţionale pe bază de clearing; se confruntă cu dificultăţi generatede poziţia deficitară a balanţei de plăţi, şi nu înregistrează creşteri ale lichidităţii internaţionale.

O monedă poate fi considerată „liber utilizabilă” dacă îndeplineşte concomitent douăcondiţii: este folosită pe scară largă în plăţile şi transferurile internaţionale şi este negociabilă peprincipalele pieţe valutare internaţionale.

Prin decizia FMI (nr. 5789/31 martie 1978), monedele liber utilizabile sunt: marcagermană, francul francez, yenul japonez, lira sterlină, dolarul SUA.

• Privită de-a lungul evoluţiei în timp, convertibilitatea a cunoscut două forme principaleconvertibilitatea metalică şi convertibilitatea în valute.

Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur – monedă şi constă înschimbarea bancnotelor prezentate la banca de emisiune într-o cantitate de aur. Convertibilitateametalică a cunoscut două forme: integrală şi limitată. Convertibilitatea integrală a funcţionatpotrivit principiului enunţat mai sus, iar cea limitată a corespuns etalonului aur – lingouri.

• Utilizând criteriul ariei geografice de aplicare, se pot distinge convertibilitatea internăşi cea externă. Atunci când se manifestă simultan cele două forme ale convertibilităţii, potrivitterminologiei internaţionale, convertibilitatea este generală.

Convertibilitatea internă este definită ca reprezentând însuşirea legală pe care o are omonedă de a se preschimba pe o altă monedă pe un teritoriu delimitat, al ţării de origine. Aceastăconvertibilitate poate fi limitată numai pentru anumite operaţii sau poate funcţiona în limita unorplafoane. Pentru a desemna acest concept se utilizează şi terminologia de „convertibilitate decont curent”, specifică ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi statelor fostei URSS, ceea ceevidenţiază o stare de tranziţie către convertibilitatea externă.

Pentru exprimarea conţinutului convertibilităţii externe, se utilizează, într-un limbajsimplificat, termenul valută convertibilă.

Convertibilitatea se bazează pe definirea reală a cursului unei monede naţionale în raportcu celelalte valute, respectiv pe analiza puterii de cumpărare a monedelor.

• Pentru dobândirea statutului de monedă convertibilă, potrivit prevederilor articoluluiVIII din statutul FMI este necesară îndeplinirea unor condiţii: economice, financiare,organizatorice de către ţările care se angajează în procesul realizării convertibilităţii interne, dupăcum urmează:

� existenţa unui potenţial economic ridicat;� echilibrarea balanţei de plăţi;

Monedă şi credit� existenţa unor rezerve internaţionale de lichiditate;� stabilirea unui curs real al monedei naţionale faţă de alte monede, fundamentateconomic;� flexibilitatea sistemelor economice, în scopul adaptării producţiei interne în funcţie decerinţele pieţei mondiale;� limitarea inflaţiei şi realizarea unei stabilităţi monetare.

„Distanţa” pe care o au de parcurs ţările est europene până la realizarea tranziţiei de laconvertibilitatea internă la cea externă, poate fi cuantificată după gradul de realizare alcondiţiilor mai sus enumerate.

• O altă condiţie a trecerii la convertibilitate este existenţa unei rezerve de aur şi devize,care să permită onorarea solicitărilor de preschimbare a monedei naţionale de către nerezidenţi.Ca ordin de mărime, se apreciază de către experţii FMI, că volumul acestor rezerve trebuie săreprezinte echivalentul valoric al importului unei ţări pe o perioadă de 3 – 5 luni.

Importanţa rezervei de aur rezultă din utilitatea acesteia, astfel: atunci când se manifestăsolicitări de valută pentru acoperirea cererilor de preschimbare a monedei, se poate proceda lavânzarea unei părţi din stocul de aur; în alte cazuri, stocul de aur constituie o garanţie pentruautorităţile monetare din ţara respectivă, că vor face faţă unor situaţi neprevăzute.

• O premisă pentru trecerea la convertibilitate este reprezentată de adaptarea niveluluiproductivităţii muncii la cel existent pe plan mondial, cu scopul stabilirii unei corespondenţereale între nivelurile preţurilor interne şi cele ale preţurilor mondiale. Starea de echilibrueconomic general, liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, constituie, de asemenea,factori care permit crearea condiţiilor pentru trecerea la convertibilitate şi pentru stabilirea unuicurs justificat din punct de vedere economic.

• Ca etapă intermediară în realizarea convertibilităţii externe, la începutul anilor ’90,toate ţările este europene au permis rezidenţilor să deţină depozite în valută cu unele restricţiireferitoare la nivelul maxim al sumei posibil de schimbat anual.

Asemenea măsuri au condus la accentuarea fenomenului dolarizării care înregistra în1994, 37% în Bulgaria, 35% în România şi 25% în Albania. În Ungaria, Republica Cehă şiSlovacia acest fenomen a avut dimensiuni mai reduse. În Ţările Baltice şi Rusia, dolarizarea s-amanifestat puternic datorită procesului inflaţionist. Pentru anul 1992, de exemplu, FMI a estimatcă fluxul de dolari dinspre Rusia spre băncile occidentale a fost de 2,7 miliarde $ ceea ce depăşeavaloare depozitelor în monedă naţională. Gradul dolarizării a înregistrat în perioada anilor ’92 –’93, 60% în Estonia, 50% în Lituania şi 35% în Letonia.

• Ţările est europene practică, în prezent, convertibilitatea internă limitată la operaţiunide cont curent, iar din punct de vedere al criteriilor şi condiţiilor necesare unei convertibilităţiexterne, Polonia se remarcă atât din punct de vedere al rezervei valutare, al nivelului inflaţiei, câtşi al competitivităţii economiei.

4.2. Cursul de schimb

Indiferent de forma convertibilităţii, internă sau externă, elementul esenţial al acesteia îlconstituie cursul de schimb. Regimul cursului de schimb conferă un grad mai mare sau mai redusde credibilitate unui sistem monetar naţional.

Analiza cursurilor de schimb conduce la stabilirea distincţiei între 3 tipuri de regim decurs valutar, astfel:

� cursul de schimb fixat (pegged exchange rate) se caracterizează prin aceea că sepăstrează constant faţa de o valută de rezervă (numită valută ancora). Nu trebuie confundat cu uncurs de schimb fix.


� cursul de schimb fix este menţinut o perioadă îndelungată de timp: poate fi modificatdoar în cazuri extreme;

� cursul de schimb flotant se caracterizează prin flexibilitate, în funcţie de cererea şioferta pentru valuta de rezervă.

Distincţia este operabilă în cazul valutelor cu convertibilitate deplină, însă este mai puţinevidentă în situaţia valutelor neconvertibile şi a celor cu convertibilitate limitată.

Un nou tip de curs este cel practicat de Ungaria şi Polonia denumit „crowling peg” şicare reprezintă aprecierea sau deprecierea monedei cu pas fix, conform unei planificări anume.

Fiecare din aceste tipuri de curs de schimb prezintă avantaje şi dezavantaje:• un curs de schimb fixat practicat de unele bănci centrale, conduce la modificarea

controlului exercitat asupra schimburilor valutare. Pe piaţă se manifestă tendinţa dedepreciere a cursului de schimb fixat şi sporirea nivelului ratei dobânzii solicitate deinvestitori cu scopul apărării cursului de schimb. Pentru a menţine cursul de schimbfixat, banca centrală are tendinţa de a spori oferta de monedă naţională, fapt careantrenează sporirea inflaţiei şi creşterea masei monetare într-un ritm mai mare decât avolumului de rezervă străină;

• cursul de schimb fix a funcţionat în mod real, în timpul etalonului monetar aur (1880– 1914).

După anul 1914, băncile centrale au practicat cursuri fixate şi au procedat la devalorizăriale monedelor naţionale faţă de aur şi argint, în timpul primului război mondial.

• cursurile flotante nu ridică problema credibilităţii pentru banca centrală, care nu seangajează, prin promisiuni, în menţinerea cursului de schimb între anumite limite. Deasemenea, cursul flotant permite adaptarea convertibilităţii depline.

Cursul flotant poate fi analizat, din punct de vedere al deţinerii sau nu de rezervă străinăde către banca centrală, ca un curs de schimb flotant pur şi un curs de schimb impur.

Cursul de schimb flotant este pur, atunci când banca centrală nu deţine valută străină,întrucât nu intervine pentru a influenţa cursul de schimb, şi este impur atunci când băncilecentrale intervin pe piaţă, pentru dirijarea cursului, prin vânzarea – cumpărarea de valute străine.Este cazul intervenţiilor speculative ale băncilor centrale pe piaţa valutară.

• cursurile „crowling peg” prezintă avantajul că nu impun costuri mari asupraeconomiei. Dacă anticipările inflaţioniste domină comportamentul agenţiloreconomici, atunci acest sistem „crowling peg” reduce transferurile de avere şilimitează efectele inflaţiei.

Dezavantajul sistemului se manifestă în cazul aprecierii monedei, iar ţările care au utilizatacest sistem au înregistrat niveluri ale inflaţiei mai mari decât în celelalte.

După opiniile specialiştilor dezavantajele cursurilor de schimb fixate sau flotante pot fieliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliul valutar (sau monetar). Întrucâtîn ultimii ani, această idee a fost susţinută şi în România, este necesară prezentarea elementelordefinitorii ale unei asemenea instituţii monetare.

Consiliul valutar reprezintă o autoritate care emite bancnote şi monedă metalicăacoperite într-o proporţie de 100% în valută străină (denumită ancoră) şi deplin convertibilă, laun curs de schimb fix. Un consiliu valutar permite păstrarea unor cursuri de schimb stabile faţăde valuta ancoră sau faţă de aur şi deţine, sub formă de rezerve, active cu grad de risc scăzut:obligaţiuni şi alte active exprimate în valuta ancoră.

Consiliile valutare au funcţionat înainte de sistemul de la Bretton Woods în ţările aflate încurs de dezvoltare şi în special în coloniile britanice. Odată cu afirmarea suveranităţii lor în anii’50 şi ’60, aceste ţări au înlocuit consiliile valutare cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală.

Monedă şi credit

Cu începere din anii 1991, ideea acestei forme de organizare monetară a fost repusă înaplicare.

• În anul 1991, Argentina şi-a stabilizat moneda în baza sistemului bazat pe Consiliulvalutar. La această soluţie s-a recurs în condiţiile unei rate anuale a inflaţiei de 2000%,; valutaancoră a fost dolarul american, iar acoperirea s-a asigurat în proporţie de 100% prin activeexprimate în dolari. Rezultatele au fost pozitive, regăsindu-se în reducerea considerabilă ainflaţiei (5% anual în 1995).

• În anul 1992, Estonia şi Lituania adoptă Consiliul valutar prin folosirea ca monedăancoră a dolarului american (Lituania) şi a mărcii germane (Estonia).

Succese a înregistrat, în acest sens, şi Bulgaria care utilizează marca germană drept valutăancoră.

• Pentru ca un astfel de sistem să fie credibil şi să funcţioneze eficient, este necesar carezervele valutare să fie mai mari decât masa monetară în circulaţie. În general, o asemeneacondiţie este dificil de îndeplinit, întrucât în momentul în care se apelează la un asemeneaaranjament instituţional, nivelul rezervelor valutare este redus.

În literatura de specialitate, pentru a se desemna Consiliul valutar ca şi componentă asistemului monetar, se utilizează conceptul de Consiliu monetar. Pentru a evidenţia avantajelesau limitele acestei instituţii comparativ cu cele ale Băncii Centrale, s-au realizat comparaţii, carenu au luat în considerare cazurile ideale (Bundesbank sau Sistemul Federal de Rezerve) ci peacelea din ţările aflate în curs de dezvoltare. Cazul tipic de Consiliu monetar este cel al HongKong-ului.

Analizele comparative evidenţiază că există mai puţine dezavantaje pentru o economiedacă operează cu un Consiliu monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală.Un dezavantaj al Consiliului monetar este acela că nu poate asigura disciplina financiară aeconomiei. Ţara care adoptă acest mecanism este vulnerabilă la evoluţia inflaţiei din ţaraemitentă a monedei de referinţă. Costul economic al pierderii independenţei în formulareapoliticii monetare, poate fi, de asemenea, mare şi nu este justificat întotdeauna de rezultateleobţinute în combaterea inflaţiei. În cazul concret al Argentinei, depozitele bancare au scăzut cu18%, iar prin fenomenul de substituţie monetară (moneda naţională înlocuită cu dolarul) s-aînregistrat o scădere accentuată a masei monetare, PIB-ul a scăzut cu 5%. Pentru a împiedica ocriză financiară de proporţii şi pentru a menţine în funcţiune Consiliul monetar, instituţiilefinanciare internaţionale au acordat Argentinei, în 1996, un sprijin financiar de 5 miliarde $.

• Ideea Consiliului monetar a fost susţinută şi datorită slăbiciunilor sistemului BănciiCentrale, din punct de vedere al relaţiei politice cu guvernul şi a modului de adoptare a deciziilorde politică monetară.

În acest sens, Consiliul monetar este un aranjament care se bazează pe legarea bazeimonetare de variaţiile din balanţa de plaţi şi reprezintă o alternativă la soluţiile privindindependenţa Băncii Centrale şi regulile monetare din sistemul acesteia.

• Orientarea ţărilor care au fost afectate de puternice crize financiare, către Consiliulmonetar poate fi explicată şi prin compararea beneficiilor acestuia faţă de costurile antrenate.

Astfel, printre beneficii se încadrează: credibilitatea sporită, performanţe în domeniulinflaţiei, creştere economică. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidenţiate: politica decredite restrictivă; expunerea economiei la şocuri din lipsa instrumentelor alternative de politicăeconomică, absenţa flexibilităţii în domeniul cursului de schimb.

Sintetizând, avantajele şi limitele consiliului monetar pot fi desprinse din lecturaurmătorului tabel:


Diferenţe între Consiliul Monetar şi Banca Centrală1

Consiliul Monetar Banca Centrală• menţine un curs de schimb faţă de valuta –rezervă

• practică un curs de schimb „fixat” sau„flotant;

• acoperirea în valută străină este de 100%; • acoperirea în rezerve străine este variabilă;• convertibilitatea este deplină; • convertibilitatea este limitată;• nu este o ultimă sursă de împrumuturipentru băncile comerciale;

• este o ultimă sursă de împrumuturi pentrubăncile comerciale;

• nu reglementează activitatea băncilorcomerciale;

• stabileşte şi modifică reglementările privindactivitatea băncilor comerciale;

• prezintă o transparenţă sporită; • oferă monedă atât în numerar cât şi subformă de depozite;

• oferă monedă sub formă de bancnote şimonedă metalică;

• poate alimenta fenomenul inflaţionist;

• nu generează inflaţie; • poate finanţa cheltuielile guvernamentale;• nu finanţează cheltuieli guvernamentale; • practică o politică monetară discreţionară;• obţine profituri din dobânzi; • este puternic supusă presiunilor politice;• utilizează un număr restrâns de personal. • utilizează un număr mare de personal.

• La întrebarea dacă este Consiliul monetar oportun pentru România2, argumentele indicăfaptul că aceasta nu ar putea fi o soluţie pentru problemele cu care se confruntă economianaţională.

• Dacă se analizează oportunitatea Consiliului Monetar din punct de vedere al volumuluirezervelor disponibile, studiile au indicat că anul 1999 nu ar fi reprezentat un moment bine ales.Aceasta datorită serviciului datoriei externe şi închiderii pieţelor internaţionale de capital.

• Din perspectiva convertibilităţii totale a monedei, adoptarea Consiliului monetar poateantrena o ieşire masivă de capitaluri din România. Pentru a-şi proteja economiile, populaţia s-arorienta către titluri ale guvernelor şi companiilor străine. Compensarea ieşirilor de rezerve şicapital s-ar realiza prin contractarea de împrumuturi pe pieţele externe.

• Menţinerea durabilă a unui curs de schimb fix, ca obiectiv de bază al Consiliuluimonetar, ar genera, în cazul României, efecte nefavorabile, concretizate în pusee inflaţioniste,înrăutăţirea portofoliului băncilor, nivel ridicat al dobânzilor.

• Din punct de vedere al deficitelor bugetare şi al monetizării acestora (acoperireadeficitelor prin emisiune monetară), rolul BNR s-a manifestat în proporţii din ce în ce mai mici.În acest context, Consiliul monetar nu poate asigura echilibrarea bugetară şi nici disciplinafinanciară în economie.

• Privit din punct de vedere al volatilităţii dobânzilor, alegerea momentului adoptăriiConsiliului monetar necesită aducerea în discuţie a structurii cheltuielilor bugetare. În condiţiileunei inflaţii în creştere, determinată de intrările de capital, bugetul public va avea inflaţiaîncorporată, respectiv cheltuieli mari cu dobânzile, ceea ce antrenează o creştere semnificativă adeficitului.

• Starea sistemului bancar este o problemă care face ca în România adoptarea Consiliuluimonetar să fie imposibil de adoptat în viitorul imediat. Starea precară a sistemului bancar esteevidenţiată prin ponderea sporită a creditelor neperformante (peste 70% credite riscante în ’99faţă de ’94).

1 Claudiu Doltu – Politici monetare şi convertibilitate, teza de doctorat, 1996, Bucureşti2 Lucian Croitoru – Caiete de studii, BNR, 1998, nr. 7

Monedă şi credit

Concluzia desprinsă, în urma analizei perspectivelor unui Consiliu monetar în Româniaindică faptul că pentru stabilizarea macroeconomică şi disciplina în sistemul monetar, trebuiegăsită soluţia utilizării tuturor instrumentelor politicii economice şi monetare, neexistândcondiţiile oportune unei asemenea instituţii monetare ca alternativă la Banca Centrală.

5. Momente importante în evoluţia Sistemului monetar naţional alRomâniei

♦ Prin legea din 1867, în România se instituie primul sistem monetar naţional,caracterizat prin următoarele elemente:

� a fost un sistem bimetalist, în cadrul căruia moneda era definită în funcţie de aur şiargint, raportul de valoare dintre cele două metale fiind de 1/14,38;

� moneda naţională, leul, era împărţită în 100 subdiviziuni, numite bani;� pe teritoriul României erau acceptate, în circulaţie, monedele de aur şi argint ale ţărilor

Uniunii Monetare Latine (Franţa, Belgia, Italia, Grecia, Elveţia), având atributele unei monedelegale. Până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în anul 1880, circulaţia monetară s-adefinit prin circulaţia monedelor metalice româneşti, din aramă şi argint, a monedelor UniuniiMonetare Latine şi a rublelor ruseşti din argint, după Războiul de Independenţă.

Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul român pentruacoperirea cheltuielilor generate de război. Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnotepropriu-zise, întrucât emisiunea lor era garantată cu valoarea bunurilor şi proprietăţilor statuluiiar retragerea din circulaţie urma a se realiza prin contracararea unor împrumuturi interne.

♦ Înfiinţarea, în anul 1880, a BNR antrenează o serie de efecte favorabile funcţionăriisistemului monetar naţional.

Conform rolului de instituţie de emisiune, BNR a emis primele bancnote, pentru care s-apracticat acoperirea în aur şi argint (în primii 5 ani de activitate, BNR a emis peste 100 milioanelei bancnote + 50 milioane lei în monede de argint).

♦ Trecerea la monometalismul aur (prin Legea din 1889) are drept efect trecerea leului laconvertibilitatea deplină şi nelimitată în aur. Leul este definit numai în aur: 1 leu = 0,3226 gramecu titlu 900‰.

Funcţionarea acestui sistem a asigurat stabilitatea monetară şi reglarea spontană acantităţii de bani în circulaţie.

♦ În perioada primului război mondial, au fost emise bancnote pentru acoperireacheltuielilor statului, garantate cu bonuri de tezaur, urmând ca la încheierea acestuia, România săse confrunte atât cu fenomene inflaţioniste specifice şi celorlalte ţări, cât şi cu probleme imediatedupă război.

Între 1918 – 1923 inflaţia s-a concretizat într-o creştere de aproape 8000 ori a indiceluigeneral al preţurilor ca şi în deteriorarea ratelor de schimb între leu şi valutele internaţionale (în1924, 1 $ = 280) lei, fără a se înregistra valorile din ţările vecine.

• Ca rezultat al unificării din 1918, monedele ce aparţineau teritoriilor istorice, precumrublele Romanov şi coroanele austro – ungare trebuiau retrase din circulaţie, prin schimbareapropriu-zisă a acestora cu bancnote ale BNR. Pentru soluţionarea problemei a fost propusăunificarea monetară aplicată cu începere din anul 1920, operaţiune prin care au fost retrase dincirculaţie monedele amintite, precum şi „leii” emişi de către Germania în timpul ocupaţiei şigarantaţi cu un depozit fictiv (la o bancă din Berlin). În cadrul procesului de unificare s-a realizato emisiune suplimentară de bancnote de 7,5 miliarde lei.


♦ Un alt moment important în evoluţia şi funcţionarea sistemului monetar naţional îlreprezintă încercarea de soluţionare a inflaţiei din anul 1925, măsura adoptată fiind aceea arevalorizării monedei naţionale. Această încercare nu a condus la rezultatele scontate şi nu aputut opri procesul de depreciere a leului.

♦ Reforma monetară din anul 1929 şi-a propus, ca scop, rezolvarea problemei inflaţiei,prin stabilizare monetară. În cadrul acestei reforme, conţinutul în aur al leului era stabilit la 10mg aur (de 32,26 ori mai puţin faţă de ultima definire din anul 1914), iar convertibilitateabancnotei este limitată şi operează potrivit sistemului etalon aur – devize.

În circulaţie rămân numai bancnotele şi monedele din metale obişnuite, fiind eliminatemonedele de aur şi argint.

BNR a realizat, în această perioadă operaţiuni de „open market” prin care au fosttranzacţionate bonuri de casă. De asemenea, în anul 1929, BNR a majorat taxa scontului cu 9%având ca efect scumpirea creditelor, iar ulterior, ca urmare a presiunilor politice, nivelul acesteias-a redus, astfel încât rata dobânzii practicate de bănci să nu depăşească cu mai mult de 6% taxaoficială a scontului.

♦ În perioada crizei 1929 – 1933 şi în cea următoare, s-au manifestat efecte puternicecare au afectat reforma din 1929; leul se depreciază accentuat: cererile de devize pentru nevoilestatului nu mai pot fi acoperite, preţurile înregistrează creşteri considerabile, procentul decreştere al acestora situându-se la nivelul de 345,6% comparativ cu cel de sporire al maseimonetare (306%).

♦ Cel de-al doilea Război Mondial antrenează cheltuieli guvernamentale considerabile (9miliarde lei în 1940; 95 miliarde lei în 1944), ceea ce justifică măsura de deflaţie adoptată îndecembrie 1944, şi concretizată în vânzarea aurului. Astfel a fost retrasă 16% din cantitatea demonedă aflată în circulaţie, respectiv 65 miliarde lei. Cu toate acestea, procesul de depreciere alleului a continuat, situaţie concretizată în creşterea preţurilor (de peste 8.300 ori în 1947 faţă de1938), dar şi în devalorizarea faţă de dolarul american (de peste 16.500 ori).

♦ În acest context, reforma monetară din anul 1947 a urmărit, în principal, stabilizareamonetară şi reglementarea modului de formare al preţurilor şi tarifelor.

În esenţă, această reformă monetară s-a înfăptuit după cum urmează:• devalorizarea leului (până la 6,6 mg aur);• punerea în circulaţie de bancnote ale BNR;• schimbarea leilor vechi cu cei noi în funcţie de un raport de paritate de 1 leu nou la

20.000 lei vechi.Dintre efectele favorabile ale acestei reforme trebuie semnalat faptul că a generat o putere

de cumpărare mai mare a salariilor, a sporit stocul de aur şi devize al BNR; a redus cantitatea demonedă în circulaţie.

♦ În anul 1954 s-a procedat la redefinirea conţinutului în aur al leului (1 leu este egal cu0,148112 gr aur), fiind ultima definire în aur a monedei naţionale.

♦ Dintre evenimentele care au marcat evoluţia sistemului monetar naţional al Românieireţin atenţia cele referitoare la reforma sistemului bancar care a demarat în anul 1990. Până înacest moment pot fi identificate două perioade principale după momentul 1954, astfel:

• perioada anilor '60 şi '70, concretizată prin stabilitatea monedei şi menţinerea constantăa puterii de cumpărare;

• perioada anilor '80 în decursul căreia se manifestă procese inflaţioniste „mascate”, capremise ale inflaţiei specifice anilor după 1990.

În contextul reformei sistemului financiar bancar, demarată după anul 1989 reţin atenţiacoordonatele procesului de macro-stabilizare: reducerea ratei inflaţiei; stoparea demonetizăriieconomiei şi a procesului de dolarizare, îmbunătăţirea nivelului de rezerve internaţionale încadrul sistemului bancar; liberalizarea cursului de schimb.

Monedă şi creditCel mai important domeniu care a fost supus procesului de reformă şi restructurare îl

reprezintă sistemul bancar. De asemenea, ca autoritate monetară, Banca Naţională a Românieicare formulează şi conduce obiectivele politicii monetare, urmărind stabilitatea monedeinaţionale, a parcurs momente importante, cu efecte asupra funcţionării sistemului monetarnaţional.

În acest sens se remarcă următoarele:• mai 1991: promulgarea legilor bancare: legea nr. 33/1991, cu privire la activitatea

bancară şi Legea nr. 34/1991 cu privire la statutul BNR;• august 1991: liberalizarea ratelor dobânzii în sistemul bancar;• septembrie 1991: adoptarea primelor norme cu privire la refinanţare (linie de credit;

credit de lombard);• noiembrie 1991: se declară convertibilitatea limitată a leului. Cursul de schimb

începe a se stabili zilnic de către BNR;• martie 1992: se adoptă măsuri cu privire la rata rezervei minime obligatorii;• iunie 1993: Trezoreria Statului îşi deschide cont la Banca Centrală;• martie 1994: se adoptă măsuri referitoare la liberalizarea cursului de schimb;• aprilie 1994: Banca Naţională adoptă Legea cu privire la cambie şi normele

referitoare la cec, bilet de ordin şi ordin de plată;• septembrie 1994: băncile sunt licenţiate ca dealeri pe pieţele valutare;• aprilie 1995: piaţa interbancară devine oficială. B.N.R. publică zilnic nivelul ratelor

de referinţa pentru depozite (BUBID) şi pentru plasamente (BUBOR);• februarie 1997: piaţa valutară devine liberă, prin reautorizarea de către BNR, în

calitate de dealeri primari, a tuturor băncilor române şi străine;• martie-iunie 1998: instituirea unui nou cadru legal, prin adoptarea următoarelor legi:

Legea bancară 58/1998, legea nr. 101/1998 privind statutul B.N.R., Legea 83/1998 aFalimentului Bancar;

• martie-august 1999: adoptarea de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii sectoruluibancar (Fondul de garantare a depozitelor din sistemul bancar); • operaţiuni derestructurare financiară a unor bănci din sistemul bancar (înfiinţarea Agenţiei deValorificare a Activelor Bancare şi preluarea de către aceasta a unui volum însemnatde active neperformante ale Bancorex).

Toate aceste măsuri adoptate în ultimii ani au contribuit la crearea cadrului legal pebaza căruia se derulează relaţiile monetare la nivelul întregii economii.

Reveniri asupra unor momente mai importante ale sistemului monetar naţional după1990, se regăsesc şi în cadrul capitolelor următoare din această lucrare.


6. Intrebari recapitulative

1. În cadrul bimetalismului, funcţionarea sistemului s-a bazat pe următoarele reguli:1) monedele aflate în circulaţie erau bătute atât din aur cât şi din argint, între care se

stabilea un raport variabil, dat de preţul pe piaţă al celor două metale;2) dacă se manifestă o sporire a cantităţii de argint, atunci se produce fenomenul

cunoscut sub denumirea de „Legea lui Gresham”;3) raportul fix dintre cele două metale a fost stabilit la 1/15,5;4) în circulaţie existau numai monede confecţionate din aur;5) bancnotele sunt deplin convertibile în aur şi se utilizează în relaţiile dintre state.

Este valabilă combinaţia:a) 1 + 2;

b) 2 + 3;c) 4 + 5;d) 1 + 5;e) 2 + 4.

2. Sistemul monetar aur – lingouri (gold bullion standard) se caracteriza prin următoarele:a) în circulaţie se află bancnote convertibile în aur – lingouri, convertibilitatea fiind

limitată din punct de vedere al sumei admise la schimb;b) gradul de acoperire în metal monetar al bancnotelor în circulaţie este de 100%;c) băncile centrale, deţinătoare a unor importante stocuri de aur intervin pe piaţă pentru

echilibrarea masei monetare;d) bancnotele aflate în circulaţie sunt convertibile şi au acoperire în aur în proporţie de

30% – 40%;e) aurul se foloseşte în relaţiile de plăţi internaţionale, ca alternativă la plăţile în devize.

Unul dintre enunţuri nu este valabil.

3. Indicele puterii de cumpărare, ca element esenţial al sistemelor monetare bazate peetalonul putere de cumpărare, are următoarele semnificaţii:

a) reprezintă valoarea unui coş de bunuri şi servicii consumate de populaţie;b) se determină ca raport invers al indicelui preţurilor de consum;c) permite determinarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o

unitate monetară;d) permite stabilirea gradului de apreciere sau depreciere a monedei într-o anumită

perioadă de timp;e) permite realizarea de comparaţii între moneda naţională şi monede străine prin

stabilirea parităţii puterii de cumpărare.

Nu este corect unul dintre enunţuri.

4. Biletele de bancă prezintă următoarele caracteristici:a) emisiunea biletelor de bancă este o atribuţie care revine Monetăriei Statului;b) reprezintă rezultat al procesului de creditare a economiei şi impune din partea

emitentului o acoperire în metal monetar sau portofoliu de efecte;c) reprezintă o monedă emisă de băncile comerciale, înscrisă în conturile curente aleacestora;

Monedă şi creditd) contribuie la multiplicarea volumului creditelor în economie;e) reprezintă certificate care atestă existenţa, în depozitele băncii, a unei cantităţideterminate de aur şi argint.Este valabil doar unul dintre enunţuri.

5. Convertibilitatea de „cont curent” reprezintă:a) o formă a convertibilităţii metalice:b) este caracteristica monedelor „liber utilizabile”;c) este o convertibilitate, limitată pentru anumite operaţii şi specifică ţărilor din

Europa Centrală şi de Est;d) o convertibilitate integrală;e) o formă a convertibilităţii externe.

6. Regimul valutar bazat pe cursul de schimb flotant constă într-un mecanism caracterizatastfel:

a) aprecierea sau deprecierea monedei se realizează cu pas fix, conform unei planificărianume;

b) cursul se menţine neschimbat o perioadă îndelungată de timp;c) cursul monedei se păstrează constant faţa de o valută ancoră;d) cursul se caracterizează prin flexibilitate în funcţie de cererea şi oferta pentru o

anumită valută;e) cursul monedei este legat de evoluţia unui coş de monede.

7. În evoluţia sistemului monetar naţional al României, principalele momente pot fienumerate astfel:

a) 1880 – înfiinţarea BNR;1889 – trecerea la monometalism;1929 – stabilizarea monetară prin reforma monetară;1867 – instituirea primului sistem monetar naţional;1947 şi 1954 – reforme monetare şi stabilirea conţinutului de metal monetar almonedei naţionale;

b) 1867 – adoptarea bimetalismului;1885 – înfiinţarea BNR;1918 – trecerea la monometalism;1929 şi 1954 – stabilizări monetare;

c) 1880 – emisiunea primelor bancnote de către BNR;1918 – retragerea din circulaţie a bancnotelor specifice teritoriilor istorice;1929 – realizarea de operaţiuni de „open – market” de către BNR;

d) 1920 – emisiunea suplimentară de bancnote pentru realizarea unificării monetare;1929 – modificarea taxei scontului de către BNR şi reglementări ale ratei dobânzii;1947 şi 1954 – redefinirea conţinutului în aur al monedei naţionale.

Numai una dintre aceste enumerări este completă.

8. Să se determine indicele puterii de cumpărare al monedei ţării „X” pentru fiecare ancunoscând că la sfârşitul anilor 1, 2 şi 3 nivelul indicilor preţurilor de consum au înregistraturmătoarele valori: 45%, 82% şi 110%

a) 0,689; 1,15; 2,13;b) 0,689; 0,367; 0,1804;c) 0,180; 1,15; 0,587;

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionaled) 2,639; 2,1; 1,45;e) 0,689; 5,5419; 0,180.

9. O bancă deţine un depozit iniţial constituit din monedă centrală, în valoare de 4.500 mil.u.m. Legislaţia impune obligativitatea practicării unei rate a rezervei minime de 25 %. La nivelulîntregului sistem bancar preferinţa pentru realizarea plăţilor în numerar, se cuantifică printr-uncoeficient de 0,3.

Să se stabilească nivelul maxim al creditelor care pot apărea în economie, prin fenomenulde multiplicare:

a) 18.000 mil.;b) 8.181 mil.;c) 9.473,68 mil.;d) 15.000 mil.;e) 60.000 mil.

10. Să se determine cursul de schimb real al monedei A faţă de moneda B, cunoscând că încele două ţări, principalele produse comercializate au următoarele preţuri şi ponderi:

Produsetranzacţionate

Pondereafiecărui produs

Preţ exprimat în moneda„A”

Preţ exprimat în moneda„B”

1 40% 510 u.m. 470 u.m.2 25% 115 u.m. 180 u.m.3 15% 75 u.m. 145 u.m.4 20% 360 u.m. 280 u.m.

a) 1,59;b) 0,927;c) 0,434;d) 1,099;e) 0,077.

Monedă şi credit

Bibliografie

1. Bran Paul Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed. Economică,Bucureşti, 1995

2. Basno Cezar,Dardac Nicolae,Floricel Constantin

Monedă, credit, bănci, EDP, 1994

3. Cerna Silviu Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică,Bucureşti, 1996

4. Doltu Claudiu Politici monetare şi convertibilitate, Teza de doctorat, ASE,Bucureşti, 1996

5. Kiriţescu Costin Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei,1964

6. Marchal Jean,Durand Huguette

Monnaie et Credit; Ed. Cujas, Paris, 1973

7. Patapievici Dionisie Circulaţia bănească în România, Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1972

8. Turliuc Vasile,Cocriş Vasile

Monedă şi Credit, Ed. Ankarom, 1997

9. Taşnadi Alexandru,Doltu Claudiu

Monetarismul, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

10. Vasile Radu Monedă şi politică fiscală, Ed. Uranus, 1994

11. Caiete de studii, 1997 – 1998, BNR

33

Obiectivele propuse:• cunoaşterea semnificaţiei conceptelor cheie: integrare monetară, uniune europeană,

monedă unică, criterii de convergenţă, Banca Centrală Europeană• cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemului monetar-european;• formarea deprinderii de stabilire a cursului între două monede, a căror definire este în

EURO;• cunoaşterea principalelor efecte ale utilizării monedei;• înţelegerea cerinţelor impuse României pentru aderarea la Uniunea Europeană.

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

1. Sistemul Monetar European: etape premergătoare 2. Crearea SME; principii şi funcţionare 3. Integrarea monetară europeană 3.1. Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene 3.2. Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului European al Băncilor Centrale 4. Moneda EURO şi efectele acesteia 5. Test de autoevaluare Bibliografie

Monedă şi credit

1. Sistemul Monetar European: etape premergătoare

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6lea, când suntsemnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:

- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economicăa Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia,Olanda, Luxemburg);

- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea ComunităţiiEuropene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea ComunităţiiEconomice Europene (CEE).

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică,care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.

Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:• realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;• realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;• realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”,

(1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei uniceEURO, cu începere din anul 1993.

♦ Şarpele monetar

Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-aumodificat de la ± 1% la ± 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb.Dacă o monedă se afla la limita superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv,moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planşeu”) rezultă că cele două monedeînregistrează o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definiţia oficială. Dacă o monedă care seaflă la nivelul plafon trece la nivelul planşeu, în timp ce o altă monedă urmează o traiectorieinversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%.

• Să presupunem că definiţia oficială a francului francez corespunde egalităţii: 1 $ = 5,5FF, în timp ce definiţia mărcii corespunde egalităţii 1 $ = 2 DM. Se poate deduce astfel că:

FF75,225,5DM1 == .

• Practicarea marjelor de fluctuaţie de ± 2,25% are ca efect situarea francului la nivelulsău cel mai scăzut atunci dolarul valorează: 5,5 + (5,5 × 0,0225) = 5.623 FF. De asemenea,francul înregistrează cel mai bun nivel al său, atunci când dolarul valorează:

5,5 – (5,5 × 0,0225) = 5,376 FF.

Marca cunoaşte cel mai bun curs al său, atunci când dolarul valorează:

2 – (2 × 0,0225) = 1,955 DM, şi

cel mai scăzut nivel al cursului este atunci când dolarul reprezintă:

2 + (2 × 0,0225) = 2,04 DM.

Dacă se determină cursul DM faţă de FF se poate constata că FF876,2955,1623,5DM1 == .

Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoareComparativ cu situaţia precedentă, cursul DM exprimat în funcţie de FF s-a modificat

cu:

%58,410075,2

75,2876,2 =×−

• Dacă FF se apreciază până la nivelul maxim autorizat de sistem, rezultă că dolarulreprezintă: 5,5 – (5,5 × 0,0225) = 5,376 FF.

În acelaşi timp, dacă marca urmează o traiectorie inversă, în sensul deprecierii, rezultăcă dolarul valorează:

2 + (2 × 0,0225) = 2,044 DM.

În acest caz, 1 DM reprezintă FF62,2045,2

FF376,5 = .

Trecând de la 2,876 FF la 2,62 FF, rezultă că nivelul cursului mărcii, exprimat în franci,a înregistrat o diminuare de 8,9%. În cazul invers, cel în care, cursul trece de la 2,62 FF la2,876 FF, cursul DM faţă de FF, cunoaşte o creştere de: 9,7%.

Amploarea acestor fluctuaţii poate fi redată grafic, prin analiza situaţiilor observate înmomentele t1 şi t2, ceea ce permite explicarea voinţei ţărilor europene de a restrânge marjele defluctuare.

Cursul $

+2,25%

-2,25%

DM FF

FF DM Curs plafon al $

Curs declarat

Curs planşeu al $

t1 t2

Şarpele în tunel

2,25%

2,25

Curs plafon

Curs declarat

Curs planşeu

Monedă şi credit

• La data de 21 martie 1972 Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor defluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Aceastărezoluţie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează „şarpele monetar”. Denumirea este dată deimaginea evoluţiei cursului monedelor europene.

Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-untunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tuneluldispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis à vis de dolar încetează săexiste, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor.

Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)- şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79

Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţa de $ SUAşi între ele, în anumite limite, respectiv: ± 2,25% faţă de $ şi ± 4,5 % între ele. Astfel, există douătipuri de marje faţă de $ : inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorulacestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.

Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesarăintervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de $ care au încercatsă se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra.

În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţiefaţă de $ american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene (± 4,5%).

În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscutperioade dificile.

În iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-aputut să menţină cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb.Coroana daneză părăseşte „şarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Liraitaliană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage şi revine în ianuarie 1974,respectiv iulie 1975.

• Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămasfidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul adouă reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată.

În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altămodalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

2. Crearea Sistemului Monetar European; principii şi funcţionare

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutareaunei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şicel de la Breme din 6 – 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fostadoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fostdecisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pedefinirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism deintervenţii pe piaţa valutară.

• Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şievocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul alXIII-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.

Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoare

• Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante lasistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi devolumul schimburilor comerciale.

• Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs centraldenumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şiîntre acestea şi ECU era de ± 2,25%.

• Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ± 6% până în ianuarie 1990. Lirasterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ulportughez, în aprilie 1992.

♦ Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau sădefinească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului.Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei defluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprieşi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.

Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncilecentrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen derambursare de 75 zile.

Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele înECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.

• Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit unorganism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de creditepe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele înaur şi $ ale ţărilor respective.

Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedăatingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţiea fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.

• Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şipeseta.

Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, alcărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUAa fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurilecontra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor defluctuare la ± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb întremonedele europene.

• Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cumecanismul „şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţiafondului FECOM, în susţinerea cursurilor.

Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de fiecare dată cândnecesităţile au impus asemenea redefiniri.

De exemplu în perioada aprilie 1986 – ianuarie 1987, cursul ECU faţa de $ s-a modificatastfel:

- 1 ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986)- 1 ECU = 0,900139 $ (aprilie – august 1986- 1 ECU = 1,01564 $ (august – ianuarie 1987)- 1 ECU = 1,08643 $ (după ianuarie 1987).

Monedă şi credit

♦ Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare

Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media puterilor decumpărare ale monedelor utilizate.

Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare a monedei sale, uncurs faţă de ECU, denumit curs central.

Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind în acelaşitimp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot,ajustat cu ± 2,25%. Valoarea exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie specialdesemnată în acest sens.

Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani.În tabelul următor se prezintă ponderile în ECU ale monedelor, în diferite momente, de la

înfiinţare, până în 1994, evidenţiindu-se şi momentele de intrare sau ieşire din sistem a unoradintre ele.

Compoziţia ECU

Moneda componentă 13.03.1979 17.09.1984 21.09.1989 08.10.1990 17.03.1994Curs central

faţă deECU/1994

DM 33 % 32,5 30,5 30,36 32,32 % 1,9496FF 19,8 % 19,8 19,4 19,33 20,27 % 6,5388₤ 13,3 % 15 12,1 12,6 11,45 % 0,7867Lira italiană 9,5 % 10,2 9,9 9,87 7,96 % 1793,19Gulden olandez 10,5 % 10,1 9,6 9,87 10,13 % 2,1967Franc belgian 9,6 % 8,5 8,1 8,09 8,30 % 40,2123Coroană daneză 3,1 % 2,7 2,5 2,52 2,62 % 7,4367₤ irlandeză 1,1 % 1,2 1,1 1,11 1,07 % 0,8086Drahme greceşti 0,8 0,70 0,51 % 264,513Peseta spaniolă 5,2 5,15 4,34 % 154,250Escudo portughez 0,8 0,78 0,70 192,854

100 % 100 % 100 % 100 % 100 % 100 %

• Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile comunitare înurmătoarele scopuri:

♦ pentru stabilirea bugetului;♦ pentru exprimarea tarifelor vamale;♦ pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare.

În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private saupublice.În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:

♦ monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;♦ bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;♦ bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;♦ instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile monetare.


Marjele de fluctuare şi evoluţia în timp

Graficul ilustrează decizia adoptată în 1993, prin care se procedează la lărgirea marjelorde fluctuare la ± 15%.

3. Integrarea monetară europeană

3.1. Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene

♦ Istoricul monedei unice

Primele eforturi pentru crearea unei monede internaţionale în Europa au apărut în 1800.Moneda germană Zollverein a fost introdusă în 1834, iar celelalte monede germane s-au unit înactuala marcă, în 1873.

• Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în 1914, incluzândFranţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Fiecare ţară a consimţit baterea unei monede unice standard caresă fie acceptată ca monedă legală în fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur,fiecare având o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era nevoie deraportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuaţiilor cursurilor dintre cele maiimportante valute, între 1870 şi 1914 când primul Război Mondial a dus la suspendareaconvertibilităţii.

Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au obţinut succesedecât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.

Au fost şi alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după al doilea Război Mondial,dintre acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative:

• atunci când o ţară mică a preluat moneda unei ţări mai mari, şi• atunci când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii lor monetare în

favoarea unei bănci centrale supranaţionale. Ca exemplificare, Belgia şi Luxemburg au avutaceeaşi monedă cu începere din 1944.

Marje de fluctuare

+2,25%

Curs pivot

-2,25%

t1=1993 Timp

+15%

-15%

Monedă şi creditÎn concluzie, evenimentele monetare au evidenţiat o continuă dorinţă de aderare la o

singură monedă, atunci când din punct de vedere economic şi politic sunt îndeplinite toatecondiţiile, întrucât avantajele de a avea o singură monedă sunt mai mari decât costurile.

• Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune Monetară înEuropa. Aceasta a fost punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat în 1992, care astabilit programul de orientare spre o monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.

Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale SME s-a doveditincompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în aprilie 1988, Consiliul Europeansolicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors, să „studieze şi să propună etapeleconcrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şi monetare”.

µ• Raportul Delors a prezentat mai multe soluţiia) • O primă soluţie consta în menţinerea în sistem a unor diferite monede naţionale, între

care să se stabilească raporturi de schimb, definitiv fixe.b) • Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie utilizată o monedă

comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii care considera cămonedei ECU i-ar putea reveni un astfel de rol.

c) • Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.Astfel, din raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia înfăptuirea monedei unice

trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:• prima etapă îşi propune ca obiectiv „sporirea performanţelor economice şi

monetare în cadrul instituţional existent”. În ceea ce priveşte domeniul monetar, obiectivulconstă în realizarea unificării pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;

• a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi înfiinţarea unornoi instituţii europene, dintre care, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);

• pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe, transferareacompetenţelor băncilor centrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice.

♦ Acordul de la Maastricht

În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o întâlnire europeană lacare se formulează termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de „Uniune Europeană” (UE), care reuneşte.

a) Comunitatea Europeanăb) Cooperarea în materie de politică externă şi securitatec) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie

♦ Tratatul cuprinde 2 părţi:• o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare• o parte consacrată realizării uniunii politice.

♦ Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare sunt:• sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea

mai stabilă dintre ele va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;• diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare

mai eficientă a resurselor în cadrul uniunii;• reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de

conversiune sau acoperirea riscului de schimb);• îmbunătăţirea competitivităţii;• sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o singură rată a

inflaţiei) comparativ cu 15, cât reprezintă numărul ţărilor membre ale SME;


• scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.Printre actorii acestui scenariu se numără şi agenţii economici, respectiv firmele.Introducerea euro are efecte considerabile pentru managementul acestora, iar strategiile

adoptate şi măsurile luate urmăresc pregătirea pentru faza finală a uniunii economice şimonetare. Pe de altă parte, sunt antrenate costuri care trebuie comparate cu avantajele care derivădin utilizarea monedei unice. Locul agenţilor economici în realizarea uniunii monetare poate fiidentificat pe baza elementelor din următorul plan:

Etape şi măsuri adoptate

- lista participanţilor la UEM- instruirea SECB şi a BCE- producţia de bancnote şi monede- adoptarea cadrului legal complet- structuri naţionale de îndrumare

Faza ALansareaUEM

Începutul fazei(începutul lui 1998)

- planuri de transformare a comunităţii bancare şi financiare- fixarea ratelor de conversie- euro devine o monedă de drept- BCE conduce politica monetară şi valutară- piaţa monetară, internaţională, de capital şi valută în euro- băncile şi instituţiile financiare continuă transformarea

Faza BStartulUEM

Începutul fazei(01.01.1999)

- operatorii publici şi privaţi, alţii decât băncile începtransformarea când şi cum doresc- se introduc bancnotele şi monedele euro- băncile au terminat transformările- sunt retrase bancnotele şi monedele naţionale

Faza CMonedaunicăutilizată

Începutul fazei(01.01.2002)

- operatorii publici şi privaţi definitivează transformarea

• După cum se observă din tabelul prezentat, operatorii publici şi privaţi au începuttransformările, după 1 ianuarie 1999, fiind nevoiţi să definitiveze operaţiunile în maximum 6 lunide la începutul ultimei faze.

Comunităţile de afaceri beneficiază de asemenea, de pe urma eliminării riscului deschimb şi a îmbunătăţirii funcţionării pieţei interne.

Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice şiMonetare în 3 etape:

1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mişcăriicapitalurilor şi punerea bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilorşi gestiune sănătoasă a finanţelor publice.

2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor instituţiipremergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IME),cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile centrale şi de a asiguracoordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un Comitet Monetar, care asupravegheat situaţia monetară şi financiară a ţărilor membre.

3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fostdesfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul European alBăncilor Centrale.

• Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de îndeplinirea unor criteriide convergenţă, astfel:

1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media rateiinflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale U.E. cu cele mai stabile preţuri;

Monedă şi credit2) deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din P.I.B.-ul fiecărei ţări;3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60 % din P.I.B.-ul acesteia;4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale faţă de media petermen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;5) rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (± 2,25 % faţă de ECU),prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie integrată în SME de celpuţin doi ani.Modul de îndeplinire de către statele U.E. a criteriilor de convergenţă stipulate în

Tratatul de la Maastricht, pentru anul 1997, se prezintă astfel:

Ţara Inflaţia Deficit public(% din P.I.B.)

Datorie publică(% din P.I.B.)

SME Dobândă

Belgia 1,6 3,3 130,6 da 6,7Danemarca 2,2 1,4 70,2 da 7,4Germania 1,3 4,0 60,8 da 6,3Grecia 8,4 7,9 110,6 nu 15,1Spania 3,8 4,4 68,7 da 9,5Franţa 2,1 4,0 56,4 da 6,6Irlanda 2,1 1,6 74,7 da 7,5Italia 4,7 6,6 123,4 nu 10,3Luxemburg 1,3 - 0,9 7, da 7,0Olanda 1,2 2,6 78,7 da 6,3Austria 1,7 4,3 71,7 da 6,5Portugalia 3,0 4,0 71,7 da 9,4Finlanda 0,9 3,3 61,3 da 7,4Suedia 1,6 3,9 78,1 nu 8,6Marea Britanie 3,0 4,6 56,3 nu 8,0U.E. 2,7 4,4 73,5 - 7,6Referinţe 2,6 3,0 60 da 8,7

Datele din tabel evidenţiază următoarele aspecte:• Statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa, Italia, Spania,

Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.• Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la Uniunea Europeană

Monetară în faza iniţială, iar Grecia, deşi nu a îndeplinit criteriile de convergenţă, face eforturi caacestea să fie îndeplinite în anul 2001.

• Conform unui protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie beneficiazăde clauză de opţiune, conform căreia poate trece la cea de a treia etapă atunci când consideră că ecazul.

• Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin referendumul organizat,populaţia şi-a exprimat dezacordul cu privire la acest tratat. În urma refuzului, ConsiliulEuropean a luat act de neparticiparea acestei ţări.

Alte state, precum Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovacia şi Cipru sunt avute învedere pentru lărgirea U.E., până la integrarea completă în U.E.M., întrucât moneda EUROîndeplineşte un rol important în economia acestor state.

3.2. Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului European al Băncilor Centrale

♦ Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999 are rolulde a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii:

• implementează politica monetară a Comunităţii;• deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;


• promovează un sistem de plăţi eficient;• contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;• autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai

bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie, internaţională, cu un statut unic, este

considerată un moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, fiindintegrată în grupele instituţiilor financiare internaţionale puternice, precum FMI, BRI, SistemulFederal de Rezerve al SUA.

♦ În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care emiteregulamente privind funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare.

BCE nu acţionează ca împrumutator de ultim rang pentru băncile din UniuneaEuropeană, acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre.

• De asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO,poziţia acesteia fiind mai mult consultativă în domeniul respectiv. Pentru sprijinirea EURO şimenţinerea cursurilor monedelor în limitele stabilite de Consiliul de Miniştri ai U.E., BancaCentrală Europeană utilizează instrumentele monetare şi valutare adecvate.

• Misiunea de bază a B.C.E. o constituie stabilitatea preţurilor, pentru îndeplinirea acestuiobiectiv putând fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.

♦ Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca CentralăEuropeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre.

Principalele sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale constau în următoarele:- definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;- conducerea operaţiunilor de schimb valutar;- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;- realizarea operaţiunilor din sistemele de plăţi.♦ Instrumentele politicii monetare, utilizate în vederea îndeplinirii obiectivelor politicii

monetare, de către SEBC, pot fi clasificate astfel:- facilităţile permanente;- operaţiuni ordinare;- operaţiuni de refinanţare pe termen lung;- operaţiuni structurale şi de reglaj fin;- sistemul rezervelor obligatorii.Facilităţile permanente constituie instrumente utilizate de către SEBC în relaţiile cu

băncile centrale şi instituţiile de credit din fiecare ţară şi constau în:- credite şi depozite pentru 24 ore.Poziţia băncilor naţionale faţă de SEBC este evidenţiată prin intermediul sistemelor

naţionale de compensări şi prin sistemul de plăţi şi compensări unificate TARGET.Băncile centrale au poziţii debitoare sau creditoare faţă de sistemul de compensări, pe

perioade scurte de timp de 24 ore, nivelul dobânzii practicat fiind scăzut, ceea ce asigurăstabilitate şi simetrie acestor operaţiuni.

Operaţiunile ordinare constau în operaţiuni de refinanţare, săptămânale. În funcţie desolicitările băncilor centrale naţionale, se pot acorda credite în mod diferenţiat, cu dobândă fixăsau variabilă, pe termen de maxim două săptămâni.

Operaţiunile de refinanţare pe termen lung se concretizează în operaţiuni desfăşuratelunar, ceea ce permite obţinerea de credite pe terme se 3 luni. Beneficiarii acestor tipuri decredite sunt băncile de mai mică dimensiune, iar nivelul dobânzii practicate, este, în general,variabil.

În scopul asigurării unui nivel constant al lichidităţii bancare la nivelul băncilor centralenaţionale, se realizează operaţiunile structurale care constau în următoarele: achiziţia şi

Monedă şi creditvânzarea de titluri, garantarea de credite, cumpărarea şi vânzarea portofoliului de efecte publiceprin operaţiunea de pensiune (primiri în pensiune).

Operaţiunile de reglaj fin sunt efectuate de către cele mai active bănci de pe piaţamondială, şi constau în: operaţiuni de pensiune, operaţiuni swap în valută, garantarea de credite.Astfel, aceste operaţiuni reprezintă o formă de sprijinire operativă şi oportună a băncilor centralenaţionale.

Pentru a asigura existenţa unor rezerve de lichidităţi permanente ale băncilor centralenaţionale, un alt instrument al politicii monetare îl constituie sistemul rezervelor obligatorii, cuefecte favorabile asupra întregului sistem bancar european.

În exercitarea funcţiunilor şi a sarcinilor, BCE şi băncile centrale naţionale nu trebuie săurmeze instrucţiuni venite din partea altor instituţii ale Comunităţii sau de la guvernele statelormembre.

♦ Autoritatea băncii Centrale Europene1Crearea unei noi instituţii internaţionale aduce în discuţie problemele autorităţii, înţeleasă

ca „dispoziţie relaţională”, în cadrul căreia capacitatea de comandă este legitimată de către aceiacare se supun.

Autoritatea instituţională a BCE nu poate fi acordată sau oferită, ci se constituie în cadrulrelaţiilor din cadrul Uniunii Europene. În acest sens, prezintă importanţă instituţiile şicomunităţile cu care BCE intră în relaţii reciproce şi care pot fi grupate în următoarele douăcategorii:

� instituţii publice, precum guvernele statelor membre, participanţii la SistemulEuropean al Băncilor Centrale, organisme ale Uniunii Europene, instituţii internaţionale;

� comunităţile de afaceri şi financiare din Europa, precum şi grupuri ale societăţii civile.Colaborarea dintre BCE şi sistemul bancar financiar al ţărilor membre este necesară în

vederea dobândirii autorităţii datorită următoarelor corelaţii:- instrumentele politicii monetare devin operabile prin activitatea sistemului financiarşi bancar;

- în anumite situaţii, băncile centrale naţionale trebuie să-şi fundamenteze deciziile peinformaţii complete, corecte şi în interesul sistemului financiar.

Pentru impunerea autorităţii în rândul comunităţilor şi al instituţiilor din cadrul UniuniiEuropene, BCE trebuie să practice o politică transparentă, să utilizeze un mix de politicimonetare şi să înregistreze rezultate pozitive.

Îndeplinirea obiectivului major al Băncii Centrale Europene, cel de stabilizare a preţurilorse realizează prin acţiuni concrete în următoarele domenii:

- politică valutară;- agregatele monetare;- menţinerea inflaţiei în parametrii normali.Stabilitatea preţurilor constituie, de asemenea, un obiectiv declarat al băncilor centrale

naţionale. În vederea îndeplinirii acestui deziderat, unele ţări au creat premisele legale pentrucreşterea independenţei băncii centrale. Studiile econometrice au evidenţiat că rata medie ainflaţiei şi fluctuaţiile acesteia înregistrează niveluri scăzute în cazul asigurării independenţeibăncii centrale.

Pentru exprimarea gradului de independenţă al băncii centrale au fost stabilite principiiorganizatorice şi au fost adoptate criterii, astfel:

� existenţa unor garanţii statutare ale independenţei băncii centrale;� precizarea în statut a poziţiei de independenţă a băncii;� durata funcţiei de guvernator;

1 Cezar Basno, Nicolae Dardac – Integrarea monetară bancară europeană, EDP, 1999


� dependenţa băncii centrale faţă de acţiunile guvernamentale;� includerea sau nu în structurile de conducere a unor funcţionari guvernamentali.

Independenţa BCE ca şi a SEBC în aplicarea politicii monetare, în mod autonom faţă depolitica Parlamentului European, permite asigurarea unui control central asupra inflaţiei. Pentruca BCE să fie o instituţie independentă, sunt adoptate măsuri şi aplicate principii cu privire lapersonalul băncii, condiţiile de numire şi demitere, durata mandatului, statutul ulterior alspecialiştilor.

BCE şi SEBC îşi menţin independenţa acţiunilor desfăşurate în raport cu factorul politic,iar în aplicarea politicii monetare urmăresc respectarea următoarelor principii:

- descentralizarea, care semnifică rolul fiecărei bănci centrale naţionale în înfăptuireapoliticii monetare unice;

- accesul egal al solicitanţilor la moneda băncii centrale, ceea ce semnifică eliminarealimitelor în operaţiunile de refinanţare bilaterală, în condiţii avantajoase ale rateidobânzii şi realizarea operaţiunilor de open market prin acţiunea unui număr mare departeneri;

- continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare şi alegerea celor maieficiente pentru ţările membre, în vederea armonizării şi utilizării generalizate;

- utilizarea unor rate ale dobânzii pe termen scurt, unice şi unificarea pieţei monetareprin conducerea unică a operaţiunilor.

♦ Derularea operativă şi în siguranţă a plăţilor în ţările membre ale Uniunii Europene, serealizează printr-un sistem de plăţi şi compensare integrat, pentru toate operaţiile interbancare,denumit TARGET. Acest sistem asigură transferul expres, automatizat, în timp real şifuncţionează sub supravegherea Băncii Centrale Europene. Sistemul TARGET implică existenţala nivelul fiecărei ţări a unor sisteme de compensări brute în timp real.

Importanţa sistemului de compensare în timp real, derivă din înregistrarea plăţilor în timpreal, respectiv înregistrarea sumelor în contul băncilor beneficiare, în momentul efectiv aloperării şi dispunerea imediată de acestea.

4. Moneda EURO şi efectele acesteia

♦ Lansarea monedei EURO

• Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea monedei unice„EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU.

Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii paşi:faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări membre UE, acelea

care au îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul '97.faza a II -a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale

Europene, s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au aderat. MonedaEURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial, EURO este admisă doar camonedă scripturală; plăţile cash continuă să se realizeze în monedele naţionale. EURO seutilizează şi în cadrul împrumuturilor publice.

faza a III-a: va debuta la 1 ianuarie 2002 şi se prevede punerea în circulaţie a biletelor şi amonedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni.

faza a IV-a: se va derula după 1 iulie 2002, când EURO va deveni singurul mijloc deplată.

Introducerea monedei EURO de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată de adoptareaRegulamentului 1103/97, prin care s-au prevăzut dispoziţiile referitoare la înlocuirea ECU cuEURO, astfel:

Monedă şi credit

• de la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în contracte şi alte instrumentejuridice au fost înlocuite cu EURO, utilizându-se pentru conversie, raportul 1/1 (1 ECU =1 EURO);

• au fost stabilite rapoartele fixe de schimb, valabile de la 1 ianuarie 1999;• au fost definite regulile de rotunjire.

Cursurile de schimb valabile la 1 ianuarie 1999, pentru cele 11 monede participante lamecanismul european al ratelor de schimb se prezintă astfel:

1 EURO = 1,955830 DM1 EURO = 6,559597 FF1 EURO = 40,33990 Fr belg1 EURO = 40,33990 Fr lux1 EURO = 166,386 pesetas1 EURO = 200,482 escudo1 EURO = 0,787564 lire iralandeze1 EURO = 1.936, 27 lire italiene1 EURO = 2,203710 guldeni olandezi1 EURO = 13, 7603 şilingi austrieci1 EURO = 6,559570 mărci finlandeze

Cursul de schimb faţă de $ s-a stabilit la 1 EURO = 1,170 $• O dată cu introducerea monedei EURO, o nouă dobândă de referinţă pentru piaţa

interbancară europeană EUROLIBOR (Euro London Interbank Offered Rate) a fost stabilită decătre principalii operatori ai pieţei financiare din Londra.

Această dobândă a fost fixată la nivelul 3,25000% pentru o săptămână şi o lună, şi la3,20250% la termen de 1 an şi a început să fie utilizată pentru reglarea tranzacţiilor din 4ianuarie 1999, prima zi în care moneda EURO a început să circule pe pieţele monetar-financiareinternaţionale. Eurolibor a fost stabilită la iniţiativa British Bankers Associtions (BBA) de cătreun grup de 16 bănci, selecţionate conform importanţei şi experienţei pe piaţa valutară şi aproduselor derivate de la Londra. Din grupul celor 16 instituţii au făcut parte bănci americane,japoneze şi europene.

• Pentru transformarea unei monede naţionale într-o altă monedă naţională, cea dintâieste transformată în EURO, după care în cealaltă monedă naţională. În EURO suma poate firotunjită dar nu la mai puţin de trei zecimale. Nu se poate folosi nici o altă metodă de calcul,decât doar în cazul în care se obţine acelaşi rezultat.

• Transformarea dintr-o monedă naţională într-alta este ilustrată pornind de laurmătoarea situaţie:1 EURO = 1,95583 DEM1 EURO = 6,55957 FRF100 DEM = 335,38 FRF

De exemplu, dacă se doreşte aflarea valorii monedei DM exprimată în FF, se procedeazăpotrivit algoritmului:

100 DEM/1,95583 = 51,12918 = 51,129 EURO51,12 EURO × 6,55957 = 335,3842 = 335,38 FRF100 DEM = 335,38 FRFRegulile de conversie şi rotunjire nu prevăd şi conversia dintr-o monedă naţională într-o a

treia monedă care nu face parte din UE. Când se doreşte transformarea dintr-o monedă (de

Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoareexemplu USD) într-o monedă naţională (guldenul olandez), atunci conversia ar trebui să aibă locîn modul următor:

Conversia din USD în NLGSuma exprimată în USD trebuie convertită în EURO prin aplicarea ratei de schimb

USD/EUR. Suma intermediară, exprimată în EURO este apoi transformată în guldeni, folosindratele de conversie EUR/guldeni.

Conversia din NLG în USDSuma exprimată în NLG trebuie să fie convertită în EURO prin aplicarea ratei de schimb

guldeni/EURO, după care această sumă intermediară este transformată în USD folosind rataEUR/USD.

De exemplu, care este valoarea în guldeni olandezi (NLG) a sumei de 500.000 USD,cunoscând că raportul de schimb este 1 EURO = 1,05 USD.

• Se transformă suma exprimată în USD în EURO500.000 USD = 476.190,47 EURO• Se transformă suma exprimată în EURO în guldeni, potrivit cursului1 EURO = 2,203710 guldeni olandezi476.190,47 EURO = 1.049.385,7 guldeni olandezi

♦ Simbolul – EURO

În februarie 1997, un Comitet Directorial numit Comitetul Monetar a înaintat o propunerefinală cu privire la denominarea şi specificaţiile tehnice ale monedelor EURO (diametru,greutate, culoare, compoziţie etc.). S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şinecesităţile instituţiilor şi societăţilor care vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales însituaţia când plăţile se fac prin sisteme şi echipamente deja existente în funcţiune. Pentrurecunoaşterea monedelor EURO a fost necesară includerea unor caracteristici unice.

S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la confecţionarea şistructurarea monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură ridicată, frauda în confecţionareaacestor monede.

Prin Directiva 94/27CE, Consiliul şi Parlamentul Europei au stabilit ca prima serie demonede EURO să includă 8 denominaţii, variind de la 1 cent la 2 EURO, cu următoarelespecificaţii tehnice:

Valoare(EURO)

Diametru(mm)

Grosime(mm)

Greutate(grame)

Formă Culoare Compoziţie

2 25,75 1,95 8,5 Rotund - Extern alb- Intern galben

Cu75Ni25CuNiuZn

1 23,25 2,125 7,5 Rotund - Extern galben- Intern alb

CuNiuZnCu75Ni25

0,50 24,25 1,69 7 Rotund Galben CuAlZn0,20 22,25 1,63 5,7 Floare spaniolă Galben CuAlZn0,10 19,75 1,51 4,1 Rotund Galben CuAlZn0,05 21,75 1,41 3,9 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu0,02 18,75 1,36 3 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu0,01 16,25 1,32 2,2 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu

Abrevierea oficială pentru EURO este EUR. Aceasta a fost stabilită de OrganizaţiaInternaţională de Standardizare (Internaţional Standard Organisation – ISO), şi este folosită întoate scopurile: financiar, comercial, contabil.

Simbolul grafic pentru EURO arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale.Simbolul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia greacă, şi din

prima literă a cuvântului „Europa”. Cele două linii paralele reprezintă stabilitatea EURO.

Monedă şi creditBancnotele în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de 500,

200, 100, 50, 20, 10, şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitecturaeuropeană. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsescgrafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi deschidere în UniuneaEuropeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de poduri, fiecare specificunei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în Europa şi cu restul lumii.

Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toatemonedele sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.

Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1 EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1 cenţi.Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, lacare sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fiales de fiecare din cele 11 state membre. De exemplu, un cetăţean francez va putea să-şi cumpereîn Berlin un hot-dog cu o monedă EURO având imprimat chipul regelui Spaniei2.

♦ Efectele introducerii monedei EURO

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1 ianuarie 1999.Tot de la această dată tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile centrale se fac în EURO. Toatepieţele de capital ale statelor participante îşi operează operaţiile în noua monedă. Guverneleutilizează EURO pentru stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizareaEURO încă de la începutul procesului datorită beneficiilor care sunt multiple:

• eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;• transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu privire la vânzări şi

servicii;• standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.

Companiile mici şi mijlocii, care sunt de obicei furnizorii companiilor mari, sunt nevoitesă treacă la sistemul EURO pentru a nu-şi periclita existenţa.

Începând de la 11 ianuarie 1999 (deoarece a fost nevoie de o săptămână pentru sfârşitulde an şi terminarea stocului existent), aproape toate preţurile în majoritatea magazinelor şisupermarketurilor au fost afişate atât în EURO cât şi în vechea monedă naţională. Aceastaserveşte la „convertirea publicului” la folosirea monedei unice EURO.

• Asupra sistemului bancar, efectele pot fi evidenţiate astfel:

De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor oferă posibilitatea clienţilor săi de a-şiconverti economiile în EURO, dar obligativitatea va surveni numai după 2002. Posesorul unuicont în EURO poate plăti sau poate da ordine de plată în moneda naţională, fără a i se percepevreun comision. Pentru plăţile în EURO au fost tipărite noi carnete de cecuri, iar pe lângă logo-ulEURO sunt prevăzute şi cu o bandă magnetică care asigură că plata se va realiza.

Aceasta înseamnă că un cetăţean francez, de exemplu, poate să plătească o factură înGermania în EURO (chiar dacă factura este exprimată în DEM), fără a i se percepe comision.Dacă acesta doreşte să plătească în vechea monedă naţională, sau în DEM, banca va continua în,perioada interimară, să perceapă comisioane relativ mari, deoarece aceste plăţi trebuie trecutemanual prin sistemul de clearing.

În perioada tranziţiei (1999 – 2001) agenţii economici au posibilitatea alegerii moduluide efectuare a plăţilor în EURO sau în moneda naţională. După 1 ianuarie 2002 însă, toate plăţileşi încasările vor fi efectuate în EURO. În perioada tranziţiei, băncile sunt obligate să transformesumele în moneda cerută de creditor. Când o întreprindere are cont bancar doar în moneda

2 „Euro 1998 – Raport” – European Comissin, 25.03.1998

Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoarenaţională, atunci toate ordinele de plată vor fi transformate în moneda naţională. Regulamentulnu prevede prelevarea nici unei taxe şi comisioane pentru transformarea sumelor din monedanaţională în EURO şi invers.

• Prin moneda unică, politica monetară e transferată la nivel comunitar devenind decompetenţa Băncii Centrale Europene, absolut independentă. Politica bugetară va continua sărămână un instrument conjunctural de politică economică la nivel naţional. Datorită relaţiilorstrânse între politica monetară şi cea bugetară, absenţa disciplinei bugetare într-unul sau maimulte state membre ar putea afecta orientările politicii monetare comune. Se vor putea exercitapresiuni asupra Băncii Centrale Europene pentru ca politica monetară să devină mai flexibilă. Deaceea, mai întâi Tratatul de la Maastricht şi apoi pactul dintre state definesc un cod de bunăconduită în materie de politică monetară şi datorie publică.

Efectele pe plan internaţional ale introducerii monedei unice sunt şi mai puternice:• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale, permite reducerea

instabilităţii generate de fluctuaţiile cursului de schimb;• posibilitatea emitenţilor de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor

deţinute în străinătate (în afara U.E.). Va continua procesul de realocare mai puternică aportofoliilor de active financiare în favoarea titlurilor emise în EURO;

• dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale pe planintracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate la 200 miliarde de dolari.•••• Consecinţele pentru Estul şi Centrul EuropeiPentru ţările din centrul Europei, EURO va deveni o altă monedă străină.Pe termen mediu, EURO va deveni moneda Cehiei, Ungariei, Poloniei, Estoniei şi

Sloveniei. Pentru a adera la U.E., aceste ţări vor trebui să-şi conveargă economiile la cele dinzona EURO, şi anume cu privire la inflaţie, dobânzi, datorie publică şi deficit bugetar.

Ţările din Europa Centrală şi de Est sunt preocupate de efectul introducerii monedeiunice europene asupra mediilor economice proprii. Însă comparativ cu schimburile economice şipolitice din ultimii zece ani, lansarea EURO apare ca o schimbare modestă. Chiar şi cele maiavansate state ale Europei nu sunt pregătite să adopte EURO după ce vor deveni membre aleUniunii Europene, ci poate doar în următorii zece ani după aderare.

Cel mai important efect este cel de ajustare al politicii valutare ale unora din ţările estice.În unele cazuri, rolul jucat de marca germană va fi înlocuit cu cel al EURO.

Ungaria, care îşi lega moneda de un coş valutar cuprinzând 70% DM şi 30% $,înlocuieşte marca cu EURO, în cadrul coşului valutar de la 1 ianuarie 1999 şi are în vedere oraportare numai la EURO începând din acest moment.

În schimb, Cehia, care permite coroanei să varieze între anumite limite, legând-oinformal de marcă, nu şi-a schimbat politica monetară argumentând că nu vede nici un motiv alschimbării atâta timp cât marca rămâne în circulaţie.

Polonia, care îşi lega moneda de un coş format din dolari (45%) şi patru monedeeuropene (marca germană – 35%, lira sterlină – 10%, francul francez – 5%, şi francul elveţian –5%) a înlocuit monedele europene cu EURO de la 1 ianuarie 1999, cu o proporţie mai maredecât a dolarului (55%). În viitor, Polonia are în vedere o schimbare prin raportarea numai laEURO, în vederea unei viitoare integrări în Mecanismul European al ratelor de schimb.

Celelalte state est-europene nu au anunţat schimbări de politică monetară, dar majoritateaau în vedere aranjamente monetare, începând cu anul 2000. Unii economişti cred că un efectimediat al lansării EURO ar fi o creştere a interesului speculativ asupra monedelor din regiune.Aceasta înseamnă că devine şi mai presantă, pentru ţările cu deficit mare al contului curent,reducerea acestora sau creşterea fluxurilor de capital străin şi obţinerea împrumuturilor necesarefinanţării deficitului. Aici sunt expuse în mod particular – România, Slovacia şi Lituania.

Monedă şi creditDar chiar dacă EURO va cauza dificultăţi pe termen scurt sau mediu pentru unele din

aceste state, se aşteaptă ca pe termen lung să apară beneficii precum: favorizarea exportuluiacestor state pe piaţa internă unică, reducerea costurilor tranzacţiilor cu firme din UniuneaEuropeană, câştiguri ca urmare a dezvoltării unei pieţe de capital vest europene unice.

Sintetizat, adaptarea monedelor est europene la EURO se prezintă în tabelul următor:

Moneda Regim înainte de1 ianuarie 1999

Regim de la1 ianuarie 1999

Leva – Bulgaria

Dinar – Croaţia

Coroana – Cehia

Kroon - Estonia

Coridor valutar faţă de DMLa 1000 leva = 1 DM

Flotare controlată,Referinţa DM

Flotare controlată,Referinţa DM

Consiliu monetar,8 kroon = 1 DM

Nici o schimbare,Monitor euro




În România BNR foloseşte EURO ca monedă de rezervă valutară, această măsură fiindîn concordanţă cu ponderea Uniunii Europene în comerţul exterior al României:

• 62,7 % din exporturile româneşti se realizează în U.E.• 55,4 % din importuri provin din ţările U.E.

De asemenea, BNR s-a preocupat de asigurarea compatibilităţii legislative,instituţionale şi procedurale cu entităţile bancare centrale din U.E., inclusiv cu cele ale BănciiCentrale Europene.

Totodată, s-a avut în vedere realizarea compatibilităţii sistemului de plăţi şi decontări înEURO, în timp real, TARGET.

Concluzii:

Încă de la introducerea EURO s-a apreciat că aceasta va bulversa sistemul financiarinternaţional, care nu s-a mai confruntat cu asemenea modificări de la trecerea la regimulcursurilor flotante în anul 1971. Pentru prima dată, din anul 1944, raportul de forţe monetareinternaţionale se poate schimba, iar poziţia dominantă a dolarului devine relativă.

Analiza evenimentelor de pe piaţa valutară (în luna octombrie 1999 cursul de schimb s-asituat la 1,0714 $/EURO) demonstrează că adevărata competiţie se dă între EURO şi dolar, yenuljaponez nereprezentând un pericol adevărat pentru moneda americană.

Conform datelor furnizate de REUTERS, deşi economia americană participă la economiamondială în proporţie de 20 %, $ participă numai cu 61 % la formarea rezervelor băncilorcentrale (comparativ cu 14 % pentru DM; şi 17 % pentru yen); cu 48 % la tranzacţiile comercialeinternaţionale (comparativ cu 15 % DM; 5 % yen), şi intervine în 42 % din operaţiile pe pieţelede schimb faţă de 19 % DM şi 12 % yen).

Referitor la nivelul cursului de schimb, există mai multe opinii conform cărora estenecesară introducerea unui „coridor valutar” în intervalul căruia EURO să fluctueze faţă de $.

Contrar acestei opinii, preşedintele Băncii Centrale Europene menţiona că impunereaunui coridor valutar nu este o măsură „fezabilă” sau „credibilă”. Anumite ţinte pentru nivelulcursului valutar vor fi stabilite numai în „circumstanţe excepţionale”, atunci când EURO vadovedi „lipsa unui aliniament clar şi persistent”.

Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoareO altă opinie, exprimată de economişti apreciază că dacă EURO câştigă teren în

competiţie cu $, băncile centrale vor deveni mari cumpărătoare de obligaţiuni, exprimate înEURO. O asemenea măsură va exercita presiuni asupra $, întrucât va exista o cerere mai scăzutăpentru titlurile americane, şi în consecinţă o cerere mai mică pentru $.

În noiembrie 19983, China arată că este gata să convertească în EURO o parte arezervelor sale valutare (141 miliarde $) – orientându-se către piaţa europeană. O asemeneaorientare către piaţa obligaţiunilor în EURO, exprimă încrederea în această monedă. Pe aceeaşilinie se înscriu operaţiunile Japoniei pe piaţa internaţională de capital, prin vânzarea de acţiuni şiobligaţiuni asiatice, în valoare de 2,1 miliarde $ (în prima jumătate a anului 1998) şi cumpărareaîn aceeaşi perioadă, de acţiuni şi obligaţiuni europene de peste 10 miliarde $.

Alte implicaţii ale introducerii EURO în activitatea firmelor• Eliminând fluctuaţiile cursurilor valutare şi asigurând o unitate comună de evidenţă

pentru activităţile comerciale, EURO poate ameliora funcţionarea pieţei unice. Comerţul şiinvestiţiile în străinătate vor fi stimulate şi, deci, se va produce o creştere a competitivităţii.Impactul va fi diferit în funcţie de sector, cel mai evident manifestându-se în sectorul financiar-bancar. Activităţile nebancare vor fi afectate sub următoarele aspecte:

• Transparenţa preţurilor între ţări poate înregistra o creştere. Firmele nu vor menţinediferenţe mari de preţ între ţări, deşi pieţele sunt fragmentate sub aspect fiscal; presiunea va fimai mare în regiunile de graniţă şi pentru bunurile cu valoare ridicată, uşor de transportat.

• Dubla exprimare (afişare) a preţurilor. Multe persoane vor întâmpina dificultăţiconsiderabile în adaptarea la noua structură a preţurilor, pentru depăşirea acestor dificultăţiutilizându-se dubla exprimare a preţurilor, în EURO şi în moneda naţională.

Asociaţiile de consumatori au cerut ca dubla exprimare a preţurilor să devină obligatoriechiar înaintea introducerii bancnotelor şi monedelor EURO. Unele firme sunt însă puţin atrase deideea obligării prin lege, deoarece ar putea impune costuri: dubla etichetare, modificareasoftwar-ului.

• Implicaţii pentru departamentul financiar şi trezorerie. Acesta este primul departamentafectat, prin eliminarea costurilor legate de tranzacţiile valutare şi a riscului valutar. Lipsariscului valutar implică doar calcule de conversie. Managerii trebuie să se asigure că tipurile decontracte (derivate financiare, swap valutar) capătă importanţa necesară. Avantajele s-ar puteaextinde peste graniţele UE dacă EURO câştigă teren ca monedă de tranzacţionare pe planinternaţional.

• Modificarea pieţelor financiare. Firmele active pe piaţa de capital trebuie să ia înconsiderare impactul EURO asupra pieţei financiare, întrucât o piaţă EURO poate absorbi pieţelenaţionale. Veniturile din obligaţiuni ar putea fi afectate ca urmare a eliminării riscului valutar.De asemenea, o importanţă crescută trebuie acordată şi a altor componente: lichiditatea pieţei,riscul de credit, diferenţe fiscale. Firmele trebuie să analizeze dacă noile emisiuni de titluri suntexprimate în EURO în perioada de tranziţie şi dacă cele existente ar trebui exprimate în EURO.Formarea unei pieţe mai mari şi mai lichide ar trebui să conducă la o mai eficientă alocare acapitalului. Spre deosebire de piaţa monetară şi a obligaţiunilor, natura produselor tranzacţionatela bursă nu este afectată în aceeaşi măsură. Firmele cotate la bursă trebuie să ia în calculutilizarea EURO, iar acţionarii trebuie consultaţi cu privire la plata dividendelor şi a monedei încare să se realizeze.

• Impactul asupra sistemelor şi tehnologiei informatice (IS/IT). Nevoia modificăriisistemelor informatice reprezintă cea mai mare provocare tehnică dar şi economică implicată detrecerea la EURO. Toate programele, fişierele, bazele de date şi rapoartele conţinând informaţiifinanciare au fost modificate. Companiile mari pot avea mii de aplicaţii informatice funcţionale, 3 Nicolae Dănilă – Bipolarizarea monetară, Ed. Ec., 1999, pg. 90 - 140

Monedă şi creditmulte dintre acestea fiind afectate de EURO. Unele firme au realizat deja evaluări ale impactuluiasupra sistemelor informatice. Rezultatele provizorii sugerează faptul că scara problemei estecomparabilă cu cea a problemei anului 2000.

Din punct de vedere tehnic, operaţiunea este similară procesului de soluţionare aproblemei anului 2000, implicând analiza a milioane de programe pentru identificarea celor caretrebuie modificate. Aceasta necesită programe speciale de diagnosticare capabile să detecteze şisă soluţioneze părţile din program afectate de trecerea la EURO. S-au creat şi se creeazăinstrumente potrivite ca şi componente ale programului european de cercetare ESPRIT(European Strategic Programme for Research in Information Tehnology). Aceasta a condus ladezvoltarea unor instrumente eficiente, deja pe piaţă, pentru identificarea, modificarea şi testareadatelor. După părerea experţilor, utilizarea sistematică şi atentă a instrumentelor specifice nunumai că ajută firmele în trecerea la EURO dar reduce şi costurile cu aproape 30 %. Principalaprovocare rămâne utilizarea eficientă a resurselor umane date fiind costurile cu forţa de muncă,care reprezentă aproximativ 50% din efortul general.

CosturiSemnificativ din punct de vedere al costului este studiul realizat de ABN Amro care

estima nivelul acestora la 225 milioane EURO în perioada de tranziţie. Preşedintele ComitetuluiExecutiv al Generale Bank (Belgia) estima costurile la 2,4 miliarde franci belgieni (investiţiidirecte) în perioada 1997-2002 pe următoarele direcţii de acţiune:

- 1,6 miliarde sunt destinate adaptării sofware-ului;- 0,4 miliarde pentru hardware;- 0,15 miliarde pentru comunicare şi training;- 0,3 miliarde altele.Cu toate acestea managerii băncii rămân optimişti deoarece strategia adoptată va aduce

rezultate care vor compensa atât cheltuielile făcute cât şi lipsa profiturilor din operaţiuni.• Probleme specifice firmelor din afara Uniunii Europene. Dintre firmele în afara

Euroland-ului, mai importante, sub aspectul impactului EURO, sunt companiile multinaţionale şifirmele din Marea Britanie, Irlanda sau Suedia.

Din rândul companiilor multinaţionale, Philips şi-a declarat intenţia de a trece cât mairapid posibil la EURO. Firma Philips a decis să îşi publice raportul anual şi cifrele trimestriale înEURO de la 1 ianuarie 1999. Dar raportarea în EURO este simplă în comparaţie cu utilizareaEURO în administrare. De exemplu, compania trebuie să facă faţă diferenţelor în cerinţelestatutare între statele membre, diferenţe fiscale etc.

Daimler Benz se numără printre pionierii introducerii EURO. Compania a adoptat dejanoţiunea de „monedă de grup”, semnificând înlocuirea mărcii germane cu EURO pentru toateoperaţiunile majore.

Pentru firmele din afara zonei EURO, se recomandă pregătirea pentru introducereaEURO, întrucât, deşi ţara respectivă nu este în zona EURO de la început, există şanse ca acestlucru să se întâmple ulterior. Chiar dacă Danemarca şi Marea Britanie vor rămâne în afaraEuroland, multe dintre companiile lor vor trebui să fie pregătite să realizeze o mare parte dintranzacţiile lor într-o nouă monedă „străină”.

În cazul Marii Britanii, se consideră că tranziţia la moneda unică va avea implicaţiiasupra afacerilor britanice, indiferent dacă aceasta va participa sau nu la uniunea monetară,astfel:

• companiile cele mai afectate vor fi acelea care lucrează cu pieţele financiare europeneşi cu parteneri europeni (clienţi, furnizori etc.), în cazul neaderării la U.E.;

• firmele vor trebui să-şi revizuiască toate aspectele operaţiunilor lor, inclusiv sisteme deplăţi, contabilitate, trezorerie, training şi acorduri legale, în cazul favorabil, al aderării MariiBritanii la U.E.



1. În cadrul SME, moneda ECU a îndeplinit următoarele funcţii:1. monedă efectivă, în cadrul mecanismului de schimb al SME;2. mijloc de plată şi de schimb;3. bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;4. lichiditate internaţională;5. bază de calcul a parităţii celorlalte monede;6. instrument de reglare a soldurilor creditoare, între autorităţile monetare.

Este valabilă combinaţia:a) 1 + 2 + 4 + 5;b) 1 + 2 + 5 + 6;c) 2 + 3 + 4 + 5;d) 1 + 3 + 5 + 6;e) 3 + 4 + 5 + 6.

2. Mecanismul „şarpelui monetar” a impus limite de fluctuare, astfel:a. ± 1 % în jurul valorii oficiale a monedelor;b. ± 2,25 % faţă de ECU şi între monede;c. ±±±± 2,25 % faţă de $ şi ±±±± 4,5 % între monede;d. ± 6 % pentru lira italiană şi lira sterlină;e. ± 1,70 % faţă de limitele acceptate (sub forma pragului de divergenţă).

3. Fondul european de cooperare monetară FECOM, se constituia din:a. 1 % din PIB al ţărilor membru ale SME;b. o cotă procentuală din rezervele în aur ale ţărilor participante;c. vărsăminte în moneda naţională a ţărilor participante proporţionale cu participarea la

comerţul internaţional;d. 20 % din rezervele de aur şi $ ale ţărilor respective;e. vărsăminte în $ în funcţie de nivelul rezervelor.

4. Criteriile de convergenţă impuse ţărilor UE pentru a fi admise la cea de a 3-a etapă aintegrării sunt următoarele:a. rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % puncte procentuale media ratei

inflaţiei a celor mai performante 3 ţări ale UE;b. datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB;c. deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din PIB;d. rata dobânzii să fie egală cu media pe termen lung a celor mai neperformanteţări din UE;

e. rata de schimb să nu depăşească marjele normale de fluctuare ± 2,25 %.

Unul dintre criterii nu este adevărat.

5. Ţara care beneficiază de clauza de opţiune, conform căreia poate trece în orice moment lacea de a III-a etapă de aderare la UE este:a. Danemarca;b. Suedia;c. Marea Britanie;

Monedă şi creditd. Grecia;e. Polonia;

6. Dacă se cunosc următoarele cursuri de schimb,1 EURO = 13,7603 şilingi austrieci1 EURO = 166,386 pesetas,atunci 100 şilingi vor echivala cu următoarea sumă exprimată în pesetas:a. 1209,1603;b. 2289, 4713;c. 12,092;d. 23,456;e. 170,565.

7. Printre avantajele Uniunii Monetare Europene pot fi enumerate:a. o disciplina fiscală excesivă care poate antrena creşterea dezechilibrului

economic existent;b. o transparenţă a preţurilor care va spori concurenţa între ţările participante;c. eliminarea costurilor aferente schimburilor internaţionale;d. o standardizare a contabilităţii şi a altor sisteme;e. eliminarea riscurilor privind schimburile între monede.

Nu este adevărat unul dintre avantajele enumerate.

8. Printre măsurile adoptate de România, ca răspuns la lansarea „EURO”, se regăsesc:a. constituirea la BNR de rezerve valutare în EURO;b. adaptarea sistemului de plăţi şi decontare la cel specific utilizării EURO, respectiv

sistemul TARGET;c. armonizarea legislaţiei bancare cu cea comunitară;d. orientarea exporturilor către UE;e. asigurarea stabilităţii cursului de schimb al monedei naţionale.

Una dintre afirmaţii nu este valabilă.

9. Dobânda EURO LIBOR fixată pentru tranzacţiile care au început de la 1 ianuarie 1999,s-a caracterizat prin următorul nivel:a. 6,60 % la termen de o săptămână şi o lună şi la 5,55 % la termen de 1 an;b. 3,25 % pentru o săptămână şi o lună şi 3,20250 % pentru termenul de 1 an;c. media celor mai bune 3 rate ale dobânzilor de pe pieţele ţărilor care au aderat la UE;d. cu 1,5 % mai mult decât media ratelor dobânzilor din UE;e. nivelul ratei dobânzii de pe piaţa londoneză.

10. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) acţionează în următoarele direcţii:a. defineşte şi implementează politica monetară a Uniunii Monetare;b. autorizează emiterea de bancnote în cadrul comunităţii Europene;c. deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;d. conduce operaţiile de schimb valutar;e. menţine marjele de fluctuare ale cursului în limite stabilite.

Nu este valabil unul dintre enunţuri.


Bibliografie

1. Cezar Basno,Nicolae Dardac

Integrarea monetar bancară eropeană, EDP, 1999

2. Cezar Basno,Nicolae Dardac,Ctin. Floricel


3. Nicolae Dănilă Bipolarizarea monetară, Ed.Ec., 1999

4. Simona Gaftoniuc Finanţe internaţionale, Ed.Ec., 1997

5. Emilian Dobrescu Integrarea economică, Ed.Academiei Române, 1996

6. Silviu Cerna Unificarea monetară în Europa, Ed.Enciclopedică, 1999

7. Peter Kenen Economic of Monetary Union in Europa, CambridgeUniversitey Press, 1995

8. Giordano Francesco, The Political Economy of Monetary Union; towards theeuro”, London Routtedge, 1998

9. „Euro 1998 Raport” European Comission, 25.03.1998

10. „When will the Eurobe in our pokets”

European Comission, 1995

11. „EURO info05.10.1997”

„SME’S will benefit from the changeower to the Euro”

44

Obiectivele propuse:

• însuşirea de concepte cheie precum: sistem monetar internaţional: cursuri fixe,convertibilitatea în aur a $, moneda coş DST, lichiditate internaţională;

• cunoaşterea modului de aplicare a principiilor care au stat la baza SMI;• cunoaşterea mecanismului convertibilităţii $ şi a celorlalte monede;• cunoaşterea rolului DST în cadrul SMI şi a modului de determinare a valorii monedei

coş;• însuşirea informaţiilor referitoare la activitatea FMI şi a Băncii Mondiale în cadrul

economiei mondiale;• cunoaşterea direcţiilor de acţiune în cooperarea României cu FMI.

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

1. Sistemul Monetar Internaţional: etape premergătoare şi realizări 2. Principiile care au stat la baza Sistemului Monetar Internaţional 3. Dezechilibrele generate de Sistemul de la Bretton Woods 4. Prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods şi reforma SMI 5. Rolul Drepturilor Speciale de Tragere 6. Instituţiile Sistemului Monetar Internaţional 7. Rolul F.M.I. în economia mondială 8. Relaţiile României cu F.M.I. 9. Test de autoevaluare Bibliografie

Monedă şi credit

1. Sistemul Monetar Internaţional: etape premergătoare şi realizări

Definiţie: Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli,instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelorinternaţionale.

Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a interdependenţeieconomice dintre statele suverane, şi nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetarenaţionale. Odată creat, un sistem monetar internaţional, inclusiv organismul menit să asigurecooperarea şi să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerinţelor de orice fel care intervinîn relaţiile economice, sociale şi politice dintre statele membre ale sistemului.

• Etape premergătoare

♦ Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naţionale a fost convenţia princare s-a creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie 1865 de Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia.

Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur şi argint), carereprezenta elementul comun al ţărilor semnatare ale convenţiei. Cu acest prilej se recunoaşte ounitate monetară comună: francul, care era împărţit în 100 centime.

Un număr de ţări au emis monede similare celor din Uniune, fără a adera însă la ea.Aceste ţări au adoptat numai o parte din prevederile convenţiei, păstrând raportul valoric de1/15,5 dintre aur şi argint. Printre ţările menţionate se numără: Austro-Ungaria, România, Serbia,Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetară Latină a contribuit laconsolidarea pentru o perioadă scurtă de timp a poziţiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 s-a limitat baterea monedelor din argint şi, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.

♦ O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naţionale a reprezentat-o Conferinţade la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, şi la care au participat 33 de state.Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă este de a se limita utilizareaaurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în conturile de la băncile din străinătate. Înacest scop, se propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare naţionaleşi folosirea unui sistem de cliring internaţional.

În cadrul acestei convenţii, adoptarea unui etalon sau a altuia era considerată o problemăde politică internă, astfel că nici o ţară a cărei monedă era folosită ca valută de rezervă nu eraangajată în relaţiile cu alte ţări, decât în măsura în care aceasta îi servea propriilor interese.

♦ O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului. Acesta afost creat prin convenţia din luna iulie 1933, la Conferinţa monetară şi economică de la Londra,unde Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetareetalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile existente.

Din această poziţie a avut de câştigat Franţa care, cu toate dificultăţile pe care leîntâmpina a reuşit să menţină paritatea monedei sale, monedă care era supraevaluată. Din cauzaintensificării speculaţiilor monetare, Italia iese din blocul aurului în 1935, iar Polonia în 1936.

♦ Un important pas în direcţia cooperării monetare a fost făcut prin Acordul monetartripartit, încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936,guvernele Statelor Unite şi Angliei apreciau reajustarea francului francez, promiţând evitareagreutăţilor în calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri competitive. La apelul celor douăguverne, în noiembrie 1936, au aderat la acord Belgia, Olanda şi Elveţia.

Rezultă, astfel, că nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate în perioadaanilor ′30 până la începutul celui de-al doilea Război Mondial nu au dus la formarea unui sistemmonetar internaţional.

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţional

• Crearea Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton Woods

Între 1 şi 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi FinanciarăInternaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate. S-a considerat că ”pentru prima oară a fost stabilitun sistem monetar bazat pe un acord internaţional”1.

Baza discuţiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton Woods, în 1944, aconstituit-o planul White şi planul Keynes.

♦ Planul lui Harry Dexter White (consilier al ministrului de finanţe al SUA) a fostpublicat în aprilie 1943 într-o ultimă variantă, sub denumirea: „Proiect preliminar de schiţă aunei propuneri pentru un fond internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”.

♦ Planul lui John Maynard Keynes (numit în Anglia, în 1940, consilier onorific alMinisterului Finanţelor) a apărut în forma sa finală, ca document oficial, la Londra, în aprilie1943, sub denumirea: „Propuneri pentru o Uniune de cliring internaţional”.

♦ Planul White exprima preocuparea principală a Statelor Unite de a restaura libertateatranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, fiind prevăzută instituirea Fondului de stabilizare, al căruicapital era format prin subscrierile ţărilor membre (30 % în aur, iar restul în monedă naţională).Monedele ţărilor membre trebuiau să fie definite în unitas, moneda Fondului de stabilizare, careavea un rol limitat, putând fi cumpărată şi vândută contra aur în cadrul operaţiunilor cu Fondul.Aceste unităţi de cont erau egale cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritateaîn aur neputând fi modificată decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de 3/4 din voturi.

• Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restricţiilor valutare, cu excepţia celorpromovate de Fond, şi era împuternicit să stabilească şi să modifice cursurile valutare ale ţărilormembre.

• Planul Keynes exprima preocuparea de reconstrucţie a economiilor occidentale, bazatăpe promovarea creşterilor economice şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Acest plan prevedeacrearea Uniunii de cliring. Uniunea de cliring se consideră o super – bancă centrală, care trebuiasă emită, în favoarea ţărilor membre, o monedă scripturală internaţională, definită în aur, şinumită bancor. Astfel, ţările membre trebuiau să primească o cotă de monedă scripturală,proporţională cu volumul comerţului său exterior în ultimii ani dinaintea războiului. Acestaurmau să asigure compensarea multilaterală a creanţelor băncilor centrale. În final, solduriledebitoare ale unor ţări membre reprezentau solduri creditoare ale altor ţări.

Din confruntarea mecanismelor propuse de cele două planuri prezentate, s-au preluat îndeclaraţia comună numai acele mecanisme care corespundeau ideilor de bază ale SUA

Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar, prinacordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii interguvernamentale:Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.Cele două instituţii au avut şi au statut de organisme specializate ale Organizaţiei NaţiunilorUnite. F.M.I. activează în domeniul valutar şi al echilibrului balanţei de plăţi, iar B.I.R.D. îndomeniul dezvoltării economice prin investiţii.

♦ La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost aşezat etalonul aur – devize iar încadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de rezervă şi plată. S-a renunţat, astfel la propunerile lui Keynes şi White – bancor şi unitas – însă mecanismelemonetare ulterioare au fost favorabile punerii în circulaţie a unei astfel de monede internaţionale(DST) emisă de organismul sistemului (FMI).

♦ Definirea dolarului ca etalon avea în vedere mecanismele monetare bazate pe etalonulaur, care existau în funcţiune la acea dată. Dolarul a fost definit prin valoarea paritară de0,888671 grame aur, având la bază rezervele de aur de 24 mld. U.S.D. aflate la dispoziţiaSistemului Federal de Rezerve al SUA. 1 B. K. Madan, „Ecouri de la Bretton Woods”, în „Finance and Development” nr. 2, iunie 1969

Monedă şi credit• Ca etalon al sistemului, între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35 $ uncia(o uncie = 31,05 grame).

♦ Definitoriu pentru sistemul creat, a fost regimul parităţii aur şi al cursurilor valutarefixe şi unice. Valutele erau legate de aur fie direct, fie indirect, prin referinţă la dolar luat caunitate de cont, însă cu un conţinut precis în aur. Conform statutului F.M.I., convertibilitatea înaur avea un caracter de opţiune.

♦ Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileşte o delimitare precisă întrenoţiunea de sistem monetar internaţional şi cea de organizaţie creată să servească sistemul,Fondul Monetar Internaţional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare asistemului, principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a Fondului Monetar Internaţional,considerându-se că acesta reprezintă statutul organismului nou creat.

Statutul Fondului Monetar Internaţional, ca organism specializat să asigure gestiuneasistemului, conţine reglementări cu privire la elemente fundamentale, precum:

♦ stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele printr-un etalon comun;♦ convertibilitatea monetară;♦ libertatea plăţilor curente; Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional, creat în 1944, a fost

realizarea cooperării monetare, pe baza mecanismelor sale de funcţionare. Crearea acestui sistemmonetar internaţional a reprezentat prima mare reuşită a ideii de cooperare internaţională îndomeniul monetar.

2. Principiile care au stat la baza SMI

Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional, al cărui organism era FondulMonetar Internaţional, au fost următoarele:

♦ cooperarea monetară internaţională♦ creşterea echilibrată a comerţului internaţional;♦ dezvoltarea economică a tuturor membrilor;♦ stabilitatea cursului de schimb;♦ multilateralizarea plăţilor internaţionale;♦ convertibilitatea monetară;♦ lichiditatea;♦ echilibrarea balanţei de plăţi.Analiza fiecărui principiu şi a felului în care a fost aplicat de ţările membre şi de F.M.I.

dă posibilitatea unei aprecieri de ansamblu asupra Sistemului Monetar Internaţional creat laBretton Woods.

Aplicarea acestor principii în activitatea SMI s-a realizat după cum rezultă dinurmătoarea analiză:

A. Cooperarea monetară internaţională

Principiul cooperării monetare internaţionale a fost considerat esenţa SMI şi factoruldeterminant al creării F.M.I., organismul care să asigure consultanţă şi colaborare în problemelemonetare internaţionale. Acest principiu al cooperării era considerat realizat prin însăşiadeziunea la Fond.

Se poate afirma că din punct de vedere teoretic, prin intermediul F.M.I. se urmărea a seajunge la armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei cooperări internaţionale, în folosultuturor ţărilor membre. Preocuparea principală era reprezentată de stabilitatea cursului deschimb, multilateralizarea plăţilor şi eliminarea restricţiilor valutare.

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţionalPractic, „cooperarea” prevăzută nu a operat în majoritatea domeniilor de activitate ale

F.M.I. mai mult de 10 ani, făcând ca la finele anului financiar 1955/1956, deficitul cumulat să fiede 14,21 milioane dolari S.U.A., ca urmare a unor cheltuieli de funcţionare situate cu mult pesteîncasări.

Unele forme de cooperare monetară internaţională apar în perioada anilor ’60, sub formaacordurilor de împrumut şi a facilităţilor de finanţare compensatorie precum şi sub forma DST-urilor.

B. Creşterea echilibrată a comerţului internaţional

Acest principiu a fost formulat în linii generale, ca orientare pentru F.M.I. de a contribuila realizarea unui astfel de obiectiv. Ca urmare, s-a interpretat că exprimă un obiectiv şi nu unprincipiu al sistemului monetar internaţional pe care Fondul ar fi trebuit să-l propage ca bazăsigură a stabilităţii şi echilibrului balanţei de plăţi. Acţiunea F.M.I. s-a limitat la înlăturarearestricţiilor valutare.

C. Dezvoltarea economică a tuturor membrilor

Modul în care F.M.I., prin activitatea sa, a urmărit realizarea acestui principiu comportăcontroverse şi puncte de vedere diferite din partea ţărilor dezvoltate şi a celor sărace.

Astfel, se susţine că tendinţa ţărilor industrializate a fost de a înlătura din preocupărileF.M.I. acest obiectiv, considerându-se că el intră în atribuţiile B.I.R.D. şi că formularea dinAcord ar reprezenta doar exprimarea unei consecinţe a creşterii comerţului internaţional.

Încă de la începutul discuţiilor asupra planului White, India a propus să se prevadă, caprincipiu, sprijinirea dezvoltării economice a ţărilor sărace, propunere reînnoită în toate discuţiileşi formulată în două variante de amendamente şi la Bretton Woods. În anul 1973, cu ocaziaraportului referitor la reforma S.M.I. se menţiona că o atenţie deosebită trebuie acordată poziţieişi intereselor ţărilor în curs de dezvoltare.

D. Stabilitatea cursului de schimb

Adoptarea acestui principiu ca element de bază al sistemului monetar internaţional a fixatopţiunea pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur – devize. În acest scop, fiecare ţarătrebuia să stabilească pentru moneda sa, cu acordul F.M.I., valoarea paritară exprimată în aur sauîn dolari S.U.A.

• Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau varia înjurul unei marje de ± 1 %, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict aceastăevoluţie.

Pentru menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb pe piaţă, ţările membre urmau săintervină prin vânzarea sau cumpărarea de monedă pentru asigurarea respectării limitelor defluctuare. Dacă nu se produceau efectele aşteptate în urma acestor intervenţii, se recurgea lamodificarea valorii paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental îneconomia unei ţări.

Ca rezultat al aplicării acestui principiu, dolarul ca principal activ de rezervă în condiţiileetalonului aur – devize, în loc să fie un factor de stabilitate a devenit, în urma alimentăriiexcesive a lumii cu $, o sursă de instabilitate. SUA ajunge în imposibilitatea de a converti lacererea autorităţilor monetare străine, dolarii în aur.

În primii săi 15 ani de existenţă, Fondul a dus o politică rigidă în aplicarea şi urmărireaaplicării aspectelor principiului stabilităţii monetare legate de declararea valorii paritare şi amodificării ei. Treptat, această politică s-a relaxat, adaptându-se cerinţelor impuse de practică.

Experienţa anilor ’60 a arătat că o rigiditate în menţinerea unor cursuri fixe unice pe bazaunei valori paritare exprimată în aur (marfă subevaluată) sau în dolari (supraevaluaţi) nucontribuie la menţinerea stabilităţii. Numeroase ţări au adoptat cursuri multiple în forme mai

Monedă şi creditsimple sau mai complicate, iar ţările care se angajaseră faţă de F.M.I. să înlăture restricţiilevalutare au adoptat alte genuri de măsuri care să le asigure aceleaşi rezultate.

Analiza datelor statistice ale F.M.I. evidenţiază că între 1949 şi 1967 (prima şi a douadevalorizare a lirei sterline), S.U.A. şi Japonia nu au făcut nici o modificare a valorii paritare,R.F. Germania şi Olanda au revalorizat monedele lor cu 5%; Belgia, Danemarca, Luxemburg,Norvegia şi Suedia care făcuseră modificări în 1949 nu au mai intervenit cu nimic asupravalorilor paritare stabilite; Austria a modificat valoarea paritară a monedei sale de câteva oripână în 1953, dată după care a menţinut stabilitatea cursului de schimb. Franţa a devalorizatmoneda sa de două ori, Italia a menţinut cursuri fluctuante până în 1960, iar Canada a lăsat săfluctueze moneda sa între anii 1950 şi 1962.

După înţelegerea din 1971, F.M.I., a acceptat ca ţările membre să poată declara, în loc devaloarea paritară, un curs central, iar limitele de intervenţie să fie de ± 2,25%. Dolarul a fostdevalorizat pentru a doua oară (în martie 1973) cu încă 10% moment de la care întregulmecanism de menţinere a cursurilor fixe s-a prăbuşit şi la o lună după aceea, toate monedelefluctuau fie individual, fie în bloc.

E. Multilateralizarea plăţilor internaţionale

Principiul multilateralizării plăţilor internaţionale a fost exprimat în Acord numai subforma uni sarcini a F.M.I., nefiind precizate modalităţile de aplicare a acesteia. De aceea, s-aconsiderat că nu trebuie făcut nimic special în acest scop, multilateralizarea fiind un rezultatautomat al înlăturării restricţiilor.

Realitatea a impus diverse soluţii pentru lărgirea formelor de plăţi, menţinându-serestricţii monetare de protecţie la care statele nu puteau renunţa (astfel s-a ajuns la formarea, înafara F.M.I., a unor grupe de ţări între care se practicau plăţi multilaterale, păstrând restricţii faţăde terţi). Fondul a insistat permanent pentru înlăturarea acestor restricţii, ajungându-se astfel lageneralizarea multilateralizării plăţilor.

F. Convertibilitatea monetară

În accepţiunea Acordului, convertibilitatea reprezintă „înlăturarea tuturor restricţiilorla plăţile privind tranzacţiile curente”. Moneda unei ţări membre devine convertibilă atuncicând ţara respectivă înlătură restricţiile la plăţile curente, adică pune la dispoziţie moneda sa saua altei ţări membre pentru efectuarea plăţilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi permitetransferul sumelor obţinute din astfel de tranzacţii.

De asemenea, ţara care declară moneda sa convertibilă, se obligă să cumpere sumele înmoneda sa deţinute de o altă ţară membră, atunci când aceasta o cere şi arată că ele au fostobţinute recent, ca rezultat al unor tranzacţii curente, sau că este necesară convertirea acestorapentru efectuarea unor plăţi la tranzacţiile curente.

Funcţionarea convertibilităţii a vizat două aspecte distincte:• primul se referă la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de

rezervă şi de plată în cadrul sistemului;• al doilea avea în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări,

membre ale F.M.I.• Dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare

americane angajând să convertească în orice moment, la cererea băncilor centrale, deţinerile lorde dolari, la preţul oficial de 35$ uncia.

În cazul monedelor naţionale ale celorlalte ţări, convertibilitatea prevăzută în statutulF.M.I. avea două accepţiuni:

• prima, conform căreia trecerea la convertibilitate presupunea desfiinţarea restricţiilorşi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale;

• a doua, potrivit căreia convertibilitatea înseamnă obligaţia băncii centrale de a

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţionalcumpăra moneda sa naţională deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia.

• Apariţia crizei monetare de la începutul anului 1968 a determinat adoptarea de măsurirestrictive privind convertirea dolarilor americani în aur. Au fost create două pieţe ale aurului,una liberă (unde preţul aurului se stabilea pe baza cererii şi ofertei), şi una oficială dintre băncilede emisiune care puteau vinde şi cumpăra aur la preţul fix de 35 $ uncia.

• Măsurile adoptate vizau efectele şi nu cauzele, iar din acest motiv criza monetară s-aaccentuat. Efectele ei au dus la hotărârea S.U.A. din august 1971 de a suspenda convertibilitateaîn aur a dolarilor deţinuţi de autorităţile monetare ale altor ţări membre ale F.M.I. Încă din lunamai 1971 unele ţări cu monedă convertibilă, iar din august aproape toate, au hotărât să nu maiintervină pe pieţele valutare pentru menţinerea cursului fix, prin cumpărare sau vânzare dedolari. Aceasta a însemnat adoptarea practicii cursurilor fluctuante.

Din punct de vedere al convertibilităţii, acesteia i s-a schimbat conţinutul. În accepţiuneaF.M.I. din noţiunea de convertibilitate dispare referirea la aur şi dispare, de asemenea, unelement de bază al convertibilităţii – cursul fix. Astfel, noţiunea adoptată pentru definireapoziţiei dolarului american, după suspendarea convertibilităţii în aur, este „convertibilitatea depiaţă”.

În practică, F.M.I. nu mai foloseşte termenul de monede liber convertibile, ci a introdusnoţiunea de monede „liber utilizabile”. Această calitate este atribuită de Fondul MonetarInternaţional acelor monede pe care le apreciază ca fiind cel mai mult folosite în tranzacţiileinternaţionale.

G. Lichiditatea

Principiul lichidităţii a fost presupus ca element intrinsec al funcţionării SistemuluiMonetar Internaţional. Crearea Fondului Monetar Internaţional, ca instituţie financiară avea şiscopul asigurării unui „rezervor” din care; „la nevoie, ţările membre să poată obţine un sprijintemporar, pentru a face faţă deficitului balanţei de plăţi curente”.

Autorităţile monetare ale ţărilor membre la F.M.I. aveau obligaţia de a-şi constituirezerve monetare, corespunzătoare nevoilor generate de două operaţiuni:

• convertirea sumelor solicitate;• intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii

cursurilor de schimb.În rezervele monetare, alături de aur şi titluri emise pe pieţele financiar monetare

naţionale, este introdusă şi valuta, care pătrunde în economia unei ţări prin intermediuloperaţiunilor comerciale şi financiare.

Lichiditatea globală, constituită din aur monetar şi valute, la care s-au adăugat poziţiaţărilor la F.M.I. şi D.S.T.-urile, avea în perioada de după război un nivel procentual optim alrezervelor faţă de import, de aproximativ 40%.

În primii ani după război, 52% din rezervele monetare erau deţinute de S.U.A., incluzând75% din totalul aurului monetar. Restul lumii deţinea doar 25% din aurul monetar, valorândcirca 8 miliarde USD, şi în plus 14 miliarde în valute, din care aproximativ 11 miliarde £ blocatela Banca Angliei, folosibile numai în zona lirei.

Contribuţia Fondului Monetar Internaţional la funcţionarea principiului lichidităţii s-aconcretizat în vânzarea, contra monedă naţională, în cazuri de nevoie justificate, de sume înmoneda altei ţări membre pentru efectuarea de plăţi, conforme prevederilor Acordului.

Aplicarea de către F.M.I. a principiului lichidităţii prin acordări de credite, respectivacceptarea vânzării de valută contra monedă naţională, a fost foarte redusă în primii zece ani deactivitate, fapt motivat, prin aceea că folosindu-se numai dolari s-ar crea o cerere de bunuri dinS.U.A. care ar putea avea efecte inflaţioniste, şi prin aceea că într-un termen foarte scurt Fondular rămâne fără resurse valutare utilizabile.

Monedă şi creditProblema lichidităţii globale a sistemului, precum şi nevoia de lichidităţi a ţărilor în curs

de dezvoltare a căror balanţă curentă era continuu deficitară, a dat naştere la numeroase discuţii,mai ales în afara F.M.I.

În urma solicitărilor Consiliului Directorilor Executivi, Secretariatul F.M.I. a elaborat unstudiu numit „Nevoia de rezerve”, publicat în ianuarie 1966. În acest studiu se evidenţiazănecesitatea stabilirii nevoii globale de rezerve care „să fie determinată în legătură cu bunăstareatuturor ţărilor”. Schimbul de păreri între consiliul Directorilor Executivi şi Grupul celor zece s-asoldat cu un proiect de creare de rezerve sub forma unor Drepturi Speciale de Tragere(D.S.T.), emise şi folosite de F.M.I., care se evidenţiază într-un cont special.

• Crearea D.S.T. a reprezentat o contribuţie concretă la funcţionarea principiuluilichidităţii, şi un aport al Fondului la creşterea volumului lichidităţii globale. D.S.T. a fostconsiderat un nou activ de rezervă, sumele alocate fiind considerate parte integrantă a rezervelorţărilor membre ale F.M.I.

H. Echilibrarea balanţei de plăţi

Acesta constituie un principiu de politică economică a fiecărei ţări, fiind inclus şi înAcordul de la Bretton Woods ca obiectiv al F.M.I., care, prin creditele pe care le acordă,contribuie la scurtarea duratei şi la reducerea gradului de dezechilibru al balanţelor de plăţi aleţărilor membre.

Concepţia de bază în aplicarea acestui principiu era că disciplina balanţei de plătiimpunea adoptarea de măsuri de redresare de către ţările membre în cauză. Un accent deosebit s-a pus pe realizarea unor planuri de stabilizare, pe care ţările cu balanţă deficitară care solicitauajutor financiar de la Fond, prin trageri peste tranşa de rezervă, trebuiau să le îndeplinească.Echilibrarea balanţei de plăţi se realiza printr-o stabilizare economică internă cu dezvoltareaproducţiei, menită să ducă la creşterea exporturilor, la o mai mare satisfacere a cererii interne şideci la o reducere a importurilor, frânându-se tendinţele inflaţioniste.

Totuşi, F.M.I. era îngrădit în aplicarea principiului echilibrării balanţei de plăţi de faptulcă influenţa sa şi recomandările pe această linie puteau fi făcute numai către ţările care aveaunevoie şi solicitau să facă uz de drepturile de tragere speciale. Experienţa a arătat că, în decursultimpului, statele puternic dezvoltate industrial nu au urmărit o politică de respectare a disciplineibalanţei de plăţi.

3. Dezechilibrele generate de Sistemul de la Bretton WoodsFuncţionarea Sistemului de la Bretton Woods a demonstrat caracterul asimetric al

acestuia, în favoarea S.U.A., şi a evidenţiat manifestarea unei incompatibilităţi denumită despecialişti dilemă2 între aprovizionarea economiei mondiale cu dolari, care constituie lichidităţiinternaţionale, şi convertibilitatea acestora în aur.

• O asimetrie care a privilegiat S.U.A.Deşi sistemul adoptat la Bretton Woods nu a fost, prin natura şi principiile sale,

discriminatoriu, totuşi funcţionarea sa într-o lume marcată de superioritatea economicăamericană a condus la consolidarea poziţiei S.U.A.

În anii care au urmat celui de-al doilea Război Mondial, o bună parte din ţărileindustrializate, şi în special cele europene, au înregistrat importante deficite comerciale. Nevoilede reconstrucţie economică le-au orientat către exterior, şi în special către S.U.A. Penuria demijloace de plată internaţionale au conferit monedei americane o poziţie privilegiată, devenindgeneral acceptată în plăţile dintre diferite state. În acest mod, dolarul SUA a devenit, de fapt,monedă internaţională.

2 Gill Jachand, La monnaie et son role dans l'economie, Ed.Dunod, 1995, pag. 137


• Nevoia de lichidităţi internaţionale a fost satisfăcută prin oferta de $, ofertă care arezultat din deficitele externe ale S.U.A. Acestea beneficiau de privilegiul de a-şi putea finanţadeficitul extern cu propria monedă: investiţiile private americane în lume, ajutoarele economiceşi militare ale guvernului american erau plătite prin simpla emisiune a unei monede, pe care alteţări trebuiau să o accepte, şi anume $.

• Constrângerile impuse de fixitatea cursurilor monedelor naţionale, în raport cu $,garantau manifestarea cererii pentru $. Dacă moneda americană era emisă în cantităţi abundente,antrenând scăderea cursului pe piaţa de schimb, rezultatul îl constituia aprecierea monedeicelorlalte ţări. Pentru a nu depăşi limitele de fluctuare, aceste ţări trebuiau să-şi ofere propriamonedă pe piaţa de schimb, achiziţionând în schimb $, menţinând, astfel, stabilitatea valoriipropriei monede în raport cu moneda americană.

• În acest mod, se poate aprecia că deficitul exterior american s-a dovedit inflaţionist,dacă se ţine seama de faptul că dolarii difuzaţi în economia mondială au contribuit la majorareamasei monetare în ţările care îi deţineau. Singurul mecanism care permitea restabilirea deficituluiamerican si a expansiunii monetare mondiale îl constituia convertibilitatea în aur a dolarilor.

Această convertibilitate a fost problematică fiind calificată de către specialişti drept odilemă.

• Dilema convertibilităţii

În anul 1960, economistul de origine belgiană, profesor la Yale, Robert Triffin, asubliniat dilema utilizării unei monede naţionale ca mijloc de plată internaţional.

Nevoia crescută de lichidităţi internaţionale era satisfăcută printr-o ofertă de $, primită cuîncredere, în măsura în care exista promisiunea de transformare într-o cantitate de aurdeterminată.

Pe de altă parte, oferta de $ nu putea fi asigurată decât prin agravarea deficitului exterioral S.U.A. Accentuarea deficitului a fost de natură să diminueze încrederea în moneda americană,cu atât mai mult cu cât $ deţinuţi în străinătate depăşeau stocul de aur monetar al S.U.A.

Utilizarea $ ca monedă de rezervă, care presupunea existenţă în cantităţi reduse(caracteristica rarităţii) devenea, astfel, incompatibilă cu utilizarea acestora ca mijloc de platăinternaţională, ceea ce implica existenţa unei cantităţi sporite de monedă.

• Asimetria şi contradicţiile sistemului

Asimetria sistemului a fost accentuată de puterea conferită S.U.A. pentru adoptareadeciziilor în cadrul F.M.I.

Deciziile cu privire la activitatea Fondului erau adoptate cu 85% din voturi, iar S.U.A.,datorită puterii economice, a dispus de un procent de vot superior nivelului de 15% (17,82% în1993) ceea ce demonstrează că deciziile nu pot fi luate fără acordul american.

F.M.I. este controlat de un Comitet Executiv, format din 21 directori executivi. Dintreaceştia 6 sunt reprezentaţi de ţările cu participare largă şi anume: S.U.A., Marea Britanie,Germania, Franţa, Japonia şi Arabia Saudită.

4. Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods• Abandonarea convertibilităţii dolarului în aurRezervele de aur monetar deţinute de S.U.A. s-au diminuat în anii '60, ca urmare a

acordului de la Washington din martie 1968, unde băncile centrale din principalele ţăridezvoltate au acceptat să renunţe la convertibilitatea dolarilor deţinuţi în aur.

Funcţionarea sistemului a fost perturbată de modificările de curs ale principalelor monedeeuropene, majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de cursul oficial şi speculaţiile contradolarului. Tensiunile s-au manifestat până la 15 august, când prin decizia preşedintelui Nixon se

Monedă şi creditsuspendă convertibilitatea dolarului în aur. Această decizie deşi marchează finalul sistemului„Gold Exchange Standard, nu a semnificat abandonarea cursurilor fixe de schimb. Momentulaugust 1971 a reprezentat un moment esenţial în demonetizarea aurului.

Prin definiţie, demonetizarea aurului constă în eliminarea metalului preţios din funcţiilede echivalent general, de bani, şi utilizarea acestuia doar ca o marfă obişnuită: astfel aurul esteînlăturat din funcţiile de mijloc de tezaurizare şi ultim mijloc de lichidare a angajamentelor deplată în relaţiile internaţionale.

• Ultimele tentative de salvare a sistemului de la Bretton Woods

La finele anului 1971, reprezentanţii principalelor ţări dezvoltate s-au reunit laWashington, cu scopul de a pune capăt „anarhiei monetare” instaurate după luna august.

În cadrul acordului s-au adoptat mai multe decizii astfel:• dolarul este devalorizat (pentru prima dată după 1934 şi pentru a 3-a oară după 1792) prin

stabilirea preţului unei uncii de aur la 38 $ (comparativ cu 35 $ în 1944);

În schema de mai jos este prezentat modul de funcţionare al sistemului, care a generatnumeroase avantaje S.U.A.

Deficit exterior american

Emisiune de $

Tendinţa de apreciere a altor

monede

Cumpărare de $ şi vânzare demonede naţionale

Stabilizarea valorii externea monedelor; risc inflaţionistca urmare a cantităţii sporite

de monedă

Deţinerea de $ suplimentari în afaraSUA

Majorarea diferenţei între cantitateade $ deţinuţi în străinătate şi rezerva

de aur a SUA


• principalele monede sunt reevaluate în raport cu dolarul (cu 16,18% pentru yen, cu13,57% pentru DM, cu 8,57% pentru FF);

• marjele de fluctuaţie ale monedelor în raport cu definirea sa oficială sunt stabilite la± 2,25%.Cu toate deciziile adoptate în 1971, dificultăţile antrenate de criza monetară nu au

dispărut; accentuarea deficitului extern american, speculaţiile contra $ şi aprecierea DM au făcutdificilă menţinerea stabilităţii sistemului.

• La 12 februarie 1973, dolarul este din nou devalorizat, preţul unei uncii de aur trecândde la 38 $ la 45 $. Totodată, se abandonează regimul cursurilor fixe, în cadrul căruia abatereacursului efectiv se stabilea în funcţie de definiţia în aur a monedelor.

Demonetizarea aurului pe plan internaţional a fost oficializată în cadrul şedinţeicomitetului interimar al FMI, care a avut loc în ianuarie 1976, în Jamaica. Cu acest prilej li serecomandă ţărilor membre ale FMI să nu-şi mai definească monedele printr-un conţinut în aur şinici prin raport faţă de o altă valută, ci prin raportare la o monedă coş compozită. Recomandărilede la Jamaica au fost ratificate în 1978, sub forma unui amendament adus Statutului FMI (primulamendament a fost adoptat în 1969, când s-au instituit drepturile speciale de tragere, DST).

• Ultimul moment în procesul de demonetizare al aurului îl constituie vânzarea în 1978,de către FMI a unei jumătăţi din cantitatea de aur, evaluată la acel moment la 50 milioane uncii(4170 tone). Vânzarea aurului s-a realizat la preţul pieţei, de-a lungul unei perioade de 4 ani încare s-au organizat 45 de licitaţii, şi a condus la încasarea sumei de 5,7 miliarde $, comparativ cu1,1 miliarde $ cât reprezenta preţul oficial.

Cealaltă jumătate a cantităţii de aur a fost restituită ţărilor membre ale FMI lapreţul de 35 $/uncia.

• Avantajele ratelor de schimb flotante

Într-un articol din 1953 Milton Friedeman condamna mecanismul ratelor fixe practicatepână în anii '70, încă din acel moment, teoria economică evidenţiind multiplele avantaje alefluctuării monedelor.

Acestea pot fi enunţate astfel:

♦ Flexibilitatea cursurilor de schimb constituie un mijloc de a garanta echilibrul exterior.Un deficit al balanţei comerciale antrenează o cerere de devize pentru finanţarea importurilorexcedentare, cerere satisfăcută printr-o ofertă de monedă naţională pe piaţa de schimb, având caefect, imediat reducerea cursului. Scăderea cursului monedei naţionale reduce preţul exprimat îndevize al produselor naţionale, ceea ce poate favoriza exporturile.

În sens invers, pentru a plăti produsele importate este necesară o cantitate sporită demonedă, ceea ce are ca efect frânarea cererii. Deprecierea monedei naţionale, alături de sporireacompetitivităţii produselor naţionale şi sporirea importurilor favorizează obţinerea stării deechilibru al balanţei comerciale.

♦ Sistemul cursurilor fixe favorizează speculaţii generatoare de instabilitate. Dacăspeculatorii anticipă deprecierea unei monede, atunci vor acţiona în consecinţă, provocând eiînşişi scăderea valorii acestei monede, prin oferirea pe piaţă spre vânzare a monedei. Ulterior,vor răscumpăra moneda depreciată, la un preţ inferior celui la care s-a realizat vânzarea,obţinându-se un câştig. Dacă prin măsurile adoptate de banca centrală, deprecierea poate fievitată, speculatorii pot răscumpăra moneda la preţul la care a fost cedată, riscul asumat fiindnul.

♦ Abandonarea ratelor fixe de schimb permite o mai mare independenţă a politiciloreconomice. O ţară preocupată de eliminarea şomajului poate adopta măsuri de relansare, fără a

Monedă şi crediturmări menţinerea unor rate ale dobânzii ridicate, sau poate evita deficitele externe fără afectareacursului care variază liber. O ţară care, în schimb, adoptă măsuri restrictive pentru a luptaîmpotriva inflaţiei, prin majorarea ratei dobânzii sau limitarea progresivă a masei monetare, vaaccepta aprecierea monedei, întrucât aceasta nu prezintă constrângerile cursurilor fixe.

Cursurile flotante, prin eliminarea constrângerilor exterioare permit guvernelor de a-şiconsacra activitatea problemelor interne.

• Reforma Sistemului Monetar Internaţional

Sistemul Monetar Internaţional creat în 1944, trebuia să corespundă unor cerinţe pe careînainte le îndeplineau sistemele monetare bazate pe etalonul aur. Criza sistemului a izbucnitatunci când au apărut, tot mai pregnant, dezechilibre care dovedeau carenţele sistemului. Aceastăcriză a constituit un fenomen permanent în anii '60, când s-au produs primele accese de criză aledolarului, şi 1971, când sistemul s-a prăbuşit.

• Prăbuşirea în august 1971 a Sistemului Monetar Internaţional, şi evenimenteleurmătoare, în care relaţiile financiar – valutare nu mai urmau nici o reglementare, nu a semnificatcă economia mondială nu mai avea nevoie de asemenea reglementări. De aceea, s-a căutatrevizuirea sistemului.

Propunerile de reformă a sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute în timp,începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în trei grupe, pe baza efectului antrenat:

a) Propunerile vizând regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se cereamodificarea mecanismului valorii paritare şi anularea intervenţiilor pe piaţă pentru susţinereacursurilor în limite fixe.

b) Propunerile vizând schimbarea etalonului monetar.c) Propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton Woods, fie prin lărgirea

activităţii F.M.I., fie prin aplicarea unor prevederi încă neutilizate ale Acordului.

Data de 26 iulie 1972 a marcat o nouă etapă în procesul de elaborare a proiectelor pentrureforma Sistemului Monetar Internaţional, constituind data înfiinţării Comitetului celor 20.Scopul Comitetului era avizarea asupra tuturor aspectelor reformei Sistemului şi propuneriprivind această reformă. La încheierea misiunii sale, la data de 14 iulie 1974, comitetul celor 20a prezentat „schiţa” proiectului de reformă, apreciindu-se că aceasta aprecia „o indicaţie asupraorientării generale”, şi mai puţin o cristalizare coerentă a unui nou sistem monetar internaţional.

Cele mai importante indicaţii date de Comitetul celor 20 în legătură cu conţinutulsistemului revizuit vizau următoarele aspecte:

� lărgirea supravegherii şi gestiunii internaţionale în cadrul unor domenii importante şi,deci, sporirea rolului F.M.I. ca organism de supraveghere şi sprijinire a aplicării sistemului,comparativ cu rolul care îi fusese încredinţat în 1944;

� elaborarea unei proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi ale ţărilormembre, cu precizarea necesităţii de a lăsa la latitudinea ţărilor respective alegerea proprieipolitici în acest sens;

� ridicarea D.S.T. la rangul de principal instrument de rezervă, concomitent cu reducerearolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie;

� sprijinirea dezvoltării economice şi promovării unui flux net sporit de resurse reale spreţările în curs de dezvoltare.

În ultimii ani, problema reformei sistemului a fost relansată, remarcându-se 3 direcţii maiimportante:

♦ stabilitatea mai mare a cursurilor de schimb;


♦ impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de ţărilemembre ale Fondului;

♦ asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru redresareaeconomiilor confruntate cu dificultăţi.

5. Rolul Drepturilor Speciale de Tragere

D.S.T. este primul activ de rezervă, purtător de dobândă, creat prin decizie internaţională;existenţa lui este legată de completarea activelor de rezervă existente, şi este alocat de către Fondmembrilor participanţi la Departamentul D.S.T.

• Definirea D.S.T.

În cadrul statutului F.M.I. unitatea valorică a unui D.S.T. este definită ca echivalentul a0,888671 grame aur fin, ceea ce corespunde valorii paritare a dolarului valabile la 1 iulie 1944.În anul 1974 s-a renunţat la definirea în aur a D.S.T., trecându-se la o definire pe baza coşuluivalutar.

În urma primului amendament al statutului Fondului s-a creat, alături de contul general(prin care se efectuează operaţiunile şi tranzacţiile ordinare ale F.M.I.), un cont special detragere, prin care se alocă D.S.T. ţărilor participante.

♦ D.S.T.- urile sunt „emise” şi „anulate” de către F.M.I. Acesta are autoritatea, conformstatutului, să creeze lichidităţi prin alocarea de D.S.T. membrilor Fondului, proporţional cucotele acestora în cadrul F.M.I. De asemenea, statutul F.M.I. dă posibilitatea anulării DrepturilorSpeciale de Tragere, deşi până în prezent nu a avut loc nici o astfel de anulare.

În cadrul statutului este prevăzut ca orice decizie de alocare de D.S.T. trebuie să aibă labază nevoia globală pe termen lung, de suplimentare a rezervelor de mijloace de platăinternaţionale. Procedura de emisiune cuprinde în primul rând propunerea Directorului general alF.M.I. către Consiliul Guvernatorilor, la care se asociază directorii executivi. ConsiliulGuvernatorilor are puterea să aprobe sau să modifice propunerea, cu o majoritate de 85 % dintotalul voturilor.

♦ Suma de D.S.T. alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual faţă decota de participare a ţării membre la Fond. Alocarea se face gratuit, fără obligaţia efectuării uneicontraprestaţii din partea beneficiarului. Anulările de D.S.T. se calculează ca procente asupraalocărilor cumulative nete de D.S.T. ale fiecărui membru.

Metoda iniţială de evaluare a D.S.T. prin intermediul aurului a rămas în vigoare până la30 iunie 1974. În 1970, când a început să funcţioneze Contul Special de Tragere, 1 D.S.T. a fostegal cu 1 U.S.D. După cea de-a doua devalorizare a dolarului, în februarie 1973, raportul devaloare a devenit 1 D.S.T. = 1,20635 U.S.D., sau 1 U.S.D. = 0,828948 D.S.T. Cursurile deschimb ale altor valute exprimate în D.S.T. au fost stabilite pe baza cotării acestor valute pe piaţăîn raport cu dolarul.

♦ Începând cu iulie 1974, D.S.T.-ul este definit pe baza unui coş de 16 monede naţionaleale ţărilor care deţineau în comerţul internaţional o pondere mai mare de 1%. Ponderea aleasăpentru fiecare monedă a fost bazată pe participarea emitentului la exportul mondial. Dolarulfăcea excepţie de la această regulă, considerându-se că importanţa sa în tranzacţiileinternaţionale este mai mare decât partea din exportul mondial care revine S.U.A.

Monedă şi creditCoşul D.S.T. iulie 1974

Moneda Procent Cantitate Moneda Procent CantitateDolarul S.U.A. 33,0 0,40 Francul belgian 3,5 1,6Marca germană 12,5 0,38 Coroana suedeză 2,5 0,13Lira sterlină 9,0 0,045 Dolarul australian 1,5 0,012Francul francez 7,5 0,44 Peseta spaniolă 1,5 1,1Yenul japonez 7,5 26,0 Coroana norvegiană 1,5 0,099Dolarul canadian 6,0 0,071 Coroana daneză 1,5 0,11Lira italiană 6,0 47,0 Şilingul austriac 1,0 0,22Guldenul olandez 4,5 0,14 Randul sud-african 1,0 0,0082

♦ Din 1981, coşul include monedele a cinci ţări membre ale F.M.I., care au ponderea ceamai semnificativă în exportul mondial de bunuri şi servicii. Acestea sunt cele cinci monede liberutilizabile: dolarul american, marca germană, yenul japonez, francul francez, lira sterlină.

Procentul deţinut de fiecare valută în total rezultă din importanţa fiecărei valute încomerţul şi plăţile internaţionale.

♦ În ceea ce priveşte revizuirile coşului D.S.T., ponderea fiecărei valute în coş estemodificată la fiecare cinci ani. De la 1 ianuarie 1996, valoarea unui D.S.T. este dată de sumavalorilor următoarelor ponderi din fiecare valută: USD – 0,582; DEM – 0,446; JPY –27,2; FRF –0,813; GBP – 0,105.

De asemenea, de la 1 ianuarie 1999, ca urmare a introducerii monedei EURO, structuraDST se prezintă în funcţie de noua monedă. (DM + FF = 32% EURO).

Coş DST

1981 - 1985 1986 - 1990 1991 - 1995 1996 – 2000$ 42% 42% 40% 39%DM 19% 19% 21% 21%Y 13% 15% 17% 18%FF 13% 12% 11% 11%₤ 13% 12% 11% 11%

• Funcţiile şi utilizarea D.S.T.

Conform statutului, D.S.T. îndeplineşte următoarele funcţii:• funcţia de etalon monetar internaţional, prin D.S.T. putându-se exprima parităţile şi

cursurile valutare;• funcţia de mijloc de rezervă, D.S.T. figurând între rezervele ţărilor, alături de aur şi

valutele de rezervă. Rolul D.S.T. ca mijloc de rezervă internaţională rămâne limitat,în mare parte, deoarece moneda F.M.I. poate fi deţinută şi utilizată numai la niveloficial în ţările membre. Deşi a fost creat şi ”D.S.T.-ul privat”, piaţa sa a rămaslimitată;

• funcţia de instrument de credit, de procurare de monedă convertibilă prin intermediulF.M.I. şi în anumite condiţii;

• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate F.M.I.

O ţara membră a Fondului care primeşte D.S.T. de la F.M.I. le poate utiliza astfel:

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţional� Participantul căruia i s-au alocat D.S.T. are dreptul să obţină în schimbul lor o sumă

echivalentă în valută de la un alt membru al F.M.I., indicat de către Fond.� Pentru ca un participant să fie desemnat de Fond, ca furnizor de valută, este necesar ca el

să aibă o balanţă de plăţi şi rezerve monetare suficient de puternice. Participantul carefurnizează valută unui alt participant, va primi în schimb o sumă echivalentă în D.S.T.

F.M.I. presupune că toate operaţiile cu D.S.T. sunt efectuate doar pentru a face faţă unornevoi ale balanţei de plăţi, sau pentru cazul unei evoluţii nefavorabile a structurii rezervelormonetare internaţionale.

♦ participantul poate plăti cu D.S.T. dobânzi şi comisioane către F.M.I. sau poaterăscumpăra cu D.S.T. moneda sa aflată la F.M.I., cu anumite excepţii;

♦ D.S.T.-urile pot fi utilizate pentru creşterea rezervei monetare oficiale, corespunzătorcotei alocate;

♦ încheierea de acorduri swap, prin care un membru poate transfera altuia D.S.T. înschimbul altui activ de rezervă, cu excepţia aurului, cu obligaţia de a restitui valuta lao dată viitoare şi la un curs stabilit de comun acord;

♦ efectuarea de operaţiuni forward, prin care o ţară membră a F.M.I. poate vinde saucumpăra D.S.T. cu obligaţia plăţii la o dată viitoare, în schimbul oricăror activemonetare, cu excepţia aurului, la un curs la termen previzionat în momentul încheieriitranzacţiei;

♦ D.S.T. pot fi folosite pe piaţa financiară internaţională, prin emiterea de obligaţiuniexprimate în această monedă .

Prima alocare de D.S.T. s-a realizat în 1970. Din 1981 au aderat la Fond 38 de ţări, iarfaptul că ele nu au beneficiat de alocaţii de D.S.T. ridică anumite întrebări. În septembrie 1996,Comitetul interimar a cerut Consiliului Executiv să-şi finalizeze munca printr-un Amendament lastatut privind furnizarea de alocaţii de D.S.T. astfel încât toţi membri să primească o parteechitabilă din alocările cumulative de D.S.T.

• Rata de dobândă a D.S.T.

Ca activ de rezervă, D.S.T. este purtător de dobândă, cu scopul ca moneda F.M.I. sădevină atractivă pentru deţinători. Astfel, toţi deţinătorii de D.S.T. primesc dobânda pentrudeţinerile lor, iar fiecare participant plăteşte un comision Fondului pentru suma alocărilor deD.S.T. Rata de dobândă a D.S.T. este o medie ponderată a ratelor dobânzilor pentruinstrumentele pe termen scurt de pe pieţele monetare ale celor cinci state ale căror monedealcătuiesc D.S.T. Ponderile ratelor dobânzilor pentru fiecare monedă în rata dobânzii exprimatăîn D.S.T. sunt similare ponderilor fiecărei monede respective în coşul D.S.T.

De exemplu, dacă pe pieţele celor 5 ţări, ratele dobânzii pe termen scurt prezintăurmătoarele valori, iar ponderile valutelor sunt stabilite în mod legal, după cum rezultă dintabelul următor:

Valuta Ponderea Rata anuală a dobânzii$ 39% 12%DM 21% 8%Y 18% 9,5%FF 11% 10%₤ 11% 9%

atunci, rata anuală a dobânzii aferentă instrumentelor exprimate în DST este dată derelaţia:

Monedă şi credit

%17,1099,011,171,168,168,4%9%11%10%11%5,9%18%8%21%12%39rd

=++++=×+×+×+×+×=

• Emisiuni de titluri exprimate în D.S.T.:

Cumpărarea unei obligaţiuni exprimate în D.S.T. se realizează plătindu-se contravaloareaacesteia exprimată în dolari la cursul pieţei. Dacă peste un anumit timp obligaţiunea în D.S.T.este vândută de către deţinător, vânzarea se face la cursul dolar – D.S.T. din momentul respectiv.

Astfel, deşi numai autorităţile desemnate pot deţine D.S.T., înscrisurile exprimate înD.S.T. pot fi deţinute şi de alte persoane fizice sau juridice. D.S.T.- urile utilizate în tranzacţii înafara Fondului, în sectorul privat, se numesc D.S.T.- uri private. Dezvoltarea operaţiunilor cuD.S.T. a avut la bază ideea de a oferi acestei monede internaţionale un loc cât mai important înansamblul relaţiilor valutar – financiare internaţionale, înlocuind astfel aurul sau alte valutenaţionale cu funcţii internaţionale.

• Aprecieri favorabile cu privire la utilizarea D.S.T.

Cu privire la utilizarea D.S.T. ca instrument de rezervă, au fost evidenţiate următoareleaspecte pozitive:

• D.S.T. este mai stabil decât orice altă monedă naţională a altui stat;• D.S.T. este emis de un organism internaţional, fiind astfel independent de situaţia

economică şi financiară a unei ţări. De asemenea, nu propagă situaţii negative îneconomia mondială (aşa cum s-ar fi întâmplat cu dolarul american);

• D.S.T. poate servi mai bine la menţinerea unor rezerve monetare internaţionaleechilibrate, având în vedere că emisiunea de D.S.T. este dozată de F.M.I., în funcţie denevoile efective de rezerve ale economiei mondiale;

• sunt alocate în mod gratuit de Fond, deci nu imobilizează nici un activ financiar al uneiţări.

Aspecte negative privind utilizarea D.S.T. vizează:

• D.S.T. nu îndeplineşte decât parţial funcţiile unei monede internaţionale; el nu este unmijloc direct de plată, ci indirect, prin mecanismul său de convertire în valute;

• D.S.T. nu circulă decât între autorităţile monetare (F.M.I., B.R.I., bănci centrale);• inflaţia şi deflaţia de D.S.T. nu sunt excluse, F.M.I. putându-se orienta greşit în

determinarea necesarului de emisiune;• ca urmare a repartizării emisiunilor de D.S.T. proporţional cu cota subscrisă de către

fiecare ţară la F.M.I., majoritatea alocărilor revin ţărilor industrializate, astfel că ţările încurs de dezvoltare – ale căror nevoi sunt cele mai mari – primesc alocările cele mai mici.

6. Instituţiile Sistemului Monetar Internaţional

Sistemul de la Bretton Woods a prevăzut pe lângă dispoziţiile monetare propriu-ziseînfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţionalăpentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Delegaţii de la Conferinţa de la Bretton Woods auafirmat că se găsesc în faţa unui paradox, constând în faptul că Fondul Monetar Internaţionalfuncţiona ca o bancă, punând la dispoziţia membrilor săi credite pe termen scurt, iar banca, ceacorda membrilor săi împrumuturi pe termen lung, funcţionează ca un fond.

Cele două organisme sunt instituţii interesate de sprijin reciproc, cu statut de organismspecializate ale O.N.U.


• Ca organ de finanţare F.M.I. are un rol central în creditarea temporară a deficitelorbalanţelor de plăţi ale ţărilor membre şi în sprijinirea lor pentru adoptarea unei politici adecvatede realizare a echilibrului de balanţă. Pentru aceasta, ţările în cauză trebuie să se oblige să aplicepolitici de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cereriiinterne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici, cheltuielile statului). Acestea suntcunoscute sub denumirea de politică de austeritate.

• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată ca un nou tip deinstituţie interstatală, de finanţare a investiţiilor. B.I.R.D. s-a evidenţiat printr-o activitateconcretă în planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor membre.

Grupul Băncii Mondiale include:• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;• Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare;• Corporaţia Financiară Internaţională;• Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor.Fiecare dintre aceste patru instituţii are un rol bine determinat în ceea ce priveşte

acordarea de sprijin ţărilor în curs de dezvoltare, în vederea finanţării unor proiecte de creare şimodernizare a infrastructurilor economice şi sociale.

• Calitatea de membru al B.I.R.D. este condiţionată de cea de membru al F.M.I. Bancaare aceeaşi structură a participării statelor membre, precum şi organisme similare de conducere.Strategiile Băncii sunt stabilite anual în cadrul Comitetului de Dezvoltare, la care participăguvernatorii din partea statelor membre la B.I.R.D.

• Principalii acţionari ai Băncii Mondiale sunt:� S.U.A., care în 1989 creditau Banca cu 162773 părţi, respectiv 17% din fondurile

subscrise, şi 16,33% din totalul voturilor;� Japonia, cu un pachet de 94020 părţi (9,89%) şi 9,43% din voturi;� Germania, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Italia cu câte 7,29%, 6,99%, 4,76%, 2,78%,

respectiv 2,55% din voturi.• România a aderat la Banca Mondială în 1973, cu o subscripţie de 162,1 mil.$ (1621

părţi), aceasta reprezentând în 1982: 0,41% din totalul fondurilor băncii respectiv 0,43% dinvoturi. După mărimea fondurilor subscrise, ţara noastră se plasează în primele 50 de statemembre ale B.I.R.D.

Potrivit statului Băncii, vărsămintele iniţiale de capital se fac în cotă de 1% în aur saudolari, sumele putând fi utilizate liber de Bancă pentru oricare dintre operaţiile sale, şi 9% înmoneda statului subscriptor. Cota de 9% se poate utiliza numai cu acordul ţării membre a căreimonedă este în joc. Diferenţa de 90% din părţile subscrise nevărsate serveşte la protecţiaobligaţiilor.

Împrumuturile pe care le acordă B.I.R.D. pot fi solicitate de guvernul ţării membre, de unorganism politic sau societate publică, fie de un organism privat sau societate privată, cu condiţiaca aceste împrumuturi să fie garantate de stat. Creditele acordate presupun o perioadă de graţiede 5 ani şi sunt rambursabile în termene de până la 20 de ani.

Finanţarea activelor Băncii se face în proporţie de peste 85 % din împrumuturi, emisiunide obligaţiuni şi investiţii private, şi numai 13% din capitalul propriu şi rezerve.

• Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare a fost înfiinţată în 1960, cu scopul de aajuta financiar ţările foarte sărace. Creditele pe termen lung, în condiţii favorabile, acordate deA.I.D. apar sub formă de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de unele bănci regionale dedezvoltare.

Accesul la fondurile A.I.D. este permis formal, numai ţărilor cu PNB/loc. mai mic de 940$, dar plafonul operaţional este de 580 $. Efectiv, creditele s-au acordat, în proporţie de 90%,

Monedă şi creditţărilor cu nivelul acestui indicator sub 400 $.

Iniţial, creditele A.I.D. erau acordate pe o perioadă de până la 50 de ani. Din 1987,termenul a fost redus la 40 de ani pentru ţările mai puţin avansate, şi la 35 de ani pentru celelalteţări beneficiare. Perioada de graţie la creditele A.I.D. este de 10 ani.

• Corporaţia Financiară Internaţională a fost înfiinţată în 1956, având ca scop:„stimularea expansiunii economice, încurajând dezvoltarea întreprinderilor private cu caracterproductiv din regiunile mai puţin dezvoltate, completând astfel operaţiunile B.I.R.D.” Scopulexistenţei C.F.I. constă în dezvoltarea economică prin stimularea sectorului privat.

C.F.I. completează două probleme în cadrul Grupului Băncii Mondiale; rezolvă problemainvestiţiilor fără garanţia guvernelor şi furnizează capital, sub formă de participaţii şiîmprumuturi pe termen lung.

Până în 1990, numărul ţărilor membre ale C.F.I. era de 133. România a devenit membrăîn septembrie 1990, prin Rezoluţia 165.

Având o activitate aparte, C.F.I. are un grad înalt de autonomie organizatorică şi tehnică,de aceea se poate spune că C.F.I. este, doar parţial, integrată în Banca Mondială. Din punct devedere juridic şi financiar, C.F.I. este separată de B.I.R.D.

• Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor a fost înfiinţată în 1985, cu scopulde a asigura investiţiile contra riscurilor politice în ţările lumii a treia. A.M.G.I. avea la înfiinţareun capital de 1082 mil. $, peste 50% fiind subscris de SUA şi Marea Britanie.

Deşi Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional constituie entităţi distincte, celedouă organisme lucrează împreună, într-o strânsă cooperare. Prezentă încă de la înfiinţare,această cooperare a devenit mai pronunţată începând din anii 1970. Principalele trăsături alecelor două instituţii create la Bretton Woods, pot fi prezentate în următorul tabel:

Fondul Monetar Internaţional Banca Mondială

• supraveghează sistemul monetarinternaţional

• promovează dezvoltarea economică înţările cele mai sărace ale lumii

• promovează stabilitatea cursului de schimbşi cooperarea monetară internaţională înrândul ţărilor membre

• asistă ţările în curs de dezvoltare prinfinanţarea pe termen lung a proiectelor şiprogramelor de dezvoltare

• acordă asistenţă tuturor ţărilor membre -atât ţărilor industrializate, cât şi celor în cursde dezvoltare – care se confruntă cu deficitetemporare ale balanţei de plăţi, oferindu-lecredite pe termen scurt şi mediu

• oferă ţărilor în curs de dezvoltare şi celormai sărace, asistenţă financiară specială prinintermediul Asociaţiei Internaţionale pentruDezvoltare

• suplimentează rezervele valutare ale ţărilormembre prin alocările de D.S.T.

• încurajează întreprinderile private din ţărileîn curs de dezvoltare prin organismul afiliat,Corporaţia Financiară Internaţională

• îşi procură resursele financiare în principaldin subscrierile cotelor ţărilor membre

• îşi procură majoritatea resurselor prinîmprumuturi pe piaţa internaţională aobligaţiunilor

7. Rolul F.M.I. în economia mondială

F.M.I. se plasează efectiv în centrul Sistemului Monetar Internaţional fiind interesat nunumai de problemele fiecărei ţări, ci şi de funcţionarea sistemului.

Statutul F.M.I. (Articles of Agremeent) a fost adoptat la 22 iulie 1944 de către cele 45 destate participante la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods, şi a

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţionalintrat în vigoare la 27 decembrie 1945. F.M.I. şi-a început activitatea la 1 martie 1947.

Acordul semnat la Bretton Woods a fost concretizat în 20 de articole, constituind statutulF.M.I. Acesta prevede că Fondul dispune de deplină personalitate juridică, fiind un sistem deorgane de conducere, cu buget propriu şi cu un mecanism procedural de decizie şi de interpretarea propriului statut.

Ţările care aderă la Fond îşi asumă o serie de obligaţii cu titlu general:• furnizarea de date economice şi financiare necesare derulării operaţiunilor F.M.I.;• eliminarea restricţiilor asupra efectuării de plăţi şi transferuri pentru tranzacţii

internaţionale curente;• eliminarea practicilor monetare discriminatorii şi a celor multiple;• convertibilitatea, la cerere, a sumelor în monedă proprie deţinute de alte state.

Constituirea resurselor F.M.I.

Resursele Fondului provin din cotele – părţi ale statelor membre şi din împrumuturilecontractate de F.M.I. Locul cel mai important îl ocupă cotele – părţi, care sunt susceptibile demodificări periodice.

Cotele părţi:

Cota reprezintă participarea financiară a ţării membre la Fond, şi de ea depinde putereade vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile creditelor F.M.I. (dreptul de a trage asupra Fondului),precum şi partea alocărilor de D.S.T. pentru fiecare membru.

Iniţial, mărimea cotei fiecărui membru, exprimată în dolari, a fost stabilită astfel încât săreflecte dimensiunea economică a ţării respective în cadrul economiei mondiale, luându-se înconsiderare factorii economici importanţi:

♦ 2% din venitul naţional;♦ 5% din rezervele de aur şi dolari;♦ 10% din media importului;♦ 10% din variaţia maximă a exportului;♦ suma elementelor de mai sus, majorată cu procentul exportului mediu faţă de venitul

naţional.

„Formula de la Bretton Woods” care a fost aplicată până în 1963, se prezintă astfel:

��

��

� ++++=YX1)V10,0M10,0R05,0Y02,0(Cota

unde: Y = venitul naţional în 1940;R = valoarea aurului în dolari la 1 iulie 1943;M = media importurilor în perioada 1934 – 1938;V = variaţia maximă a exporturilor în perioada 1934 – 1938;X = media exporturilor în perioada 1934 – 1938.

Cotele membrilor iniţiali au fost legate de această formulă, dar nu strict determinate deea.

„Formula de la Bretton Woods” a fost revizuită în anii 1962 – 1963. Astfel, după aceastădată, stabilirea mărimii cotelor s-a făcut după criterii mai elastice, predominând comparaţia cucotele ţărilor membre care au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare economică şi financiară caţara aderentă.

În urma celei de a doua revizuiri generale a cotelor, adoptată în 1990, formula modificată

Monedă şi creditse prezintă astfel:

( ) ��

��

� ++++=YC1VC2276,0P05,0R025,0Y01,0Cota

unde: Y = produsul intern brut în 1985;R = media lunară a rezervelor în 1985;P = media anuală a plăţilor curente în 1981 – 1985;C = media anuală a veniturilor curente în 1981 – 1985;VC = variaţia veniturilor curente.

În cadrul repartiţiei iniţiale a cotelor, ordinea descrescândă a fost următoarea;ŢARA MILIOANE USD PONDERE ÎN TOTALS.U.A. 2750 31,2

MAREA BRITANIE 1300 14,8U.R.S.S. 1200 13,6CHINA 550 6,3

FRANŢA 450 5,1INDIA 400 4,5

CANADA. . .

300 . . .

3,4. . .

Potrivit statutului iniţial, cota se varsă în aur şi în monedă naţională, astfel:• partea vărsată în aur se numea tranşa aur, şi reprezenta partea cea mai mică dintre

25% din cotă şi 10% din rezervele oficiale nete în aur şi dolari;• partea vărsată în monedă naţională reprezenta diferenţa până la completarea cotei,

în general 75%.Din anul 1979, partea de 25% poate fi vărsată în D.S.T. sau în devize cu o utilizare

internaţională.În ceea ce priveşte partea de 75% din cotă, sumele în monedă naţională cu care

disponibilităţile Fondului depăşesc acest nivel, reflectă datoria ţării membre faţă de Fond, iarsumele cu care disponibilităţile sunt inferioare acestui nivel reflectă datoria Fondului faţă de ţaramembră. Vărsămintele în monedă naţională se efectuează în conturile deschise pe numelefondului la băncile centrale ale ţărilor membre.

De mărimea cotelor – părţi depinde puterea de vot a membrilor F.M.I. Astfel, numărul devoturi atribuit unui stat este proporţional cu capitalul subscris de acesta la Fond. Totuşi,indiferent de cota subscrisă, fiecare membru dispune de 250 de voturi, la care se adaugă câte unvot suplimentar pentru fiecare parte din cota sa echivalentă cu 100.000 de D.S.T.

Revizuirile generale ale cotelor

Periodic, la perioade de cinci ani, se procedează la revizuirea generală a cotelor, luând încalcul creşterea economiei mondiale şi schimbările în poziţiile economice relative ale membrilor.Această operaţiune este realizată de Consiliul Guvernatorilor, aşa cum este prevăzut în statutuliniţial al F.M.I.

Revizuirea cotei are două părţi:• o parte proporţională prin care fiecare ţară primeşte acelaşi procentaj de creştere

pe care îl aplică cotei existente;• o parte selectivă prin care, fiecare ţară primeşte o majorare proporţională cu cota

calculată.

Astfel, cota actuală provine din ajustări graduale ale cotei calculate.În următorul tabel sunt prezentate cotele rezultate în urma celei de-a noua revizuiri

generale (martie 1997), precum şi cele propuse la cea de-a unsprezecea revizuire generală (31

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţionalmartie 1998), pentru primele 10 ţări, în ordine descrescătoare a mărimii cotelor:

Ţara membră Cotele în decembrie 1997 Cotele propuse la cea de-a11-a revizuire generală

milioane D.S.T.S.U.A. 26526,8 37149,3Germania 8241,5 13008,2Japonia 8241,5 13312,8Franţa 7414,6 10738,5Marea Britanie 7414,6 10738,5Arabia Saudită 5130,6 6985,5Italia 4590,7 7055,5Canada 4320,3 6369,2Rusia 4313,1 5945,4Olanda 3444,2 5162,4

Se poate remarca faptul că ţările industrializate deţin 59,8% din capital, din acesteagrupul celor 10 ţări industrializate având un procent de 52,2%. Grupul celor peste 120 ţări în cursde dezvoltare deţin doar aproximativ 28% din capital F.M.I. şi, deci, din puterea de vot.

♦ Funcţiile F.M.I.Supravegherea politicilor financiar – valutare internaţionaleF.M.I. îşi exercită funcţia de supraveghere a politicilor promovate de către membrii săi,

în concordanţă cu obligaţiile acestora prevăzute în statut. Supravegherea politicilor financiar –valutare internaţionale a constituit scopul iniţial al Fondului.

♦ În conţinutul acestei funcţii este evidenţiată obligaţia membrilor de a colabora cuFondul şi cu ceilalţi membri pe probleme financiar valutare şi de politică macroeconomică.Astfel, Fondul exercita o supraveghere a politicilor cursurilor valutare practicate de membri şiadoptă principii specifice pentru orientarea tuturor membrilor cu privire la aceste politici.

Asistenţa tehnică a F.M.I.Asistenţa tehnică acordată de F.M.I. statelor membre reprezintă o parte importantă a

activităţilor acestuia. Asistenţa este oferită în domenii variate, cum sunt: politicile fiscale,monetare, balanţa de plăţi, sistemul bancar etc. Diversificarea asistenţei financiare în ultimaperioadă este tot mai accentuată şi se concretizează în:

• trimitere gratuită de specialişti în domeniile de expertiză ale F.M.I.;• consultanţă privind politicile economice şi financiare;• elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale;• crearea de instituţii (de exemplu, dezvoltarea băncilor centrale şi a trezoreriilor);• revizuirea sau chiar elaborarea legislaţiei în domenii specifice;• colectarea şi prelucrarea datelor statistice;• training pentru perfecţionarea funcţionarilor publici.

Asistenţa financiară a F.M.I.

Asistenţa financiară acordată de către F.M.I. are drept beneficiare statele membre care seconfruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Această asistenţă constă în acordareadreptului de a cumpăra cu moneda naţională o monedă străină, cu obligaţia de răscumpărare amonedei naţionale într-un anumit interval de timp, la un preţ mai mare, diferenţa de preţconstituind costul operaţiunii.

Monedă şi creditCreditul acordat de F.M.I. solicită anumite garanţii speciale. Acestea se referă la obligaţia

guvernului ţării beneficiare a creditului, de a respecta anumiţi indicatori de stabilitatemacroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare a economiei, sau în cooperarecu reprezentanţii Fondului.

Aceşti indicatori reflectă: politica monetară, fiscală, bugetară, politici structuralemicroeconomice (în măsura în care dezechilibrele la nivel microeconomic afectează echilibrulbalanţei de plăţi).

♦ Finanţarea acordată de F.M.I. şi formele sale

În practica Fondului, se disting mai multe tipuri de împrumut, denumite şi facilităţiF.M.I., cu reguli distincte de acordare şi rambursare.

F.M.I. are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţipe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiileagenţilor economici, cheltuielile statului), cunoscută sub denumirea de politică de austeritate.

Cumpărarea de monedă străină de către o ţară membră, echivalentă cu primirea unuiîmprumut, poartă denumirea de tragere. Sistemul specific F.M.I. de acordare a creditelor esteSistemul tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe de credit.

1. Prima facilitate pe care Fondul o acordă unei ţări este tranşa rezervei. Aceasta estedistinctă prin faptul că reprezintă o parte a rezervelor proprii ale ţării respective. Utilizarearesurselor F.M.I. în limita tranşei de rezervă nu constituie o utilizare a creditelor Fondului.Aceasta reprezintă o linie automată de credit, pe care F.M.I. o deschide unei ţări pentruacoperirea unor nevoi ale balanţei, în limitele cotei – părţi ale acesteia.

2. A doua categorie de facilităţi o constituie tragerile în contul tranşelor ordinare decredit. Există patru asemenea tranşe, fiecare în proporţie de 25% din cota de participare a ţăriimembre. Tranşele ordinare de credit, împreună cu tranşa rezervei nu pot să depăşească 200% dincota parte a ţării respective. Prima tranşă se acordă pe baza cererii prezentate de către ţararespectivă. Pentru acordarea următoarelor tranşe, ţara care solicită ajutorul financiar trebuie săadopte un program politic elaborat în colaborare cu F.M.I.

Pentru tranşele de credit ordinare, fondul percepe un comision care se situează subnivelul dobânzii practicate pe piaţă. Rambursarea creditului se face într-un termen de cel multcinci ani de la data la care a fost efectuată cumpărarea. Creditele din această categorie îmbracă,de regulă, forma unor facilităţi cunoscute sub numele de:♦♦♦♦ aranjamentul de credit stand-by; aceasta reprezintă o decizie a Fondului, prin care unmembru este asigurat că va putea face trageri din Contul de resurse generale, în cursul uneiperioade date şi până la o sumă specificată. Aranjamentul de credit stand-by are o durată de 12 –18 luni, tragerile fiind eşalonate trimestrial, iar eliberarea lor este condiţionată de îndeplinireacriteriilor de performanţă şi efectuarea periodică a unei revizuiri a programului. Rambursarea seface după expirarea unei perioade de graţie de 3 şi ¼ ani, într-un termen care să nu depăşească 5ani de la cumpărare.♦♦♦♦ facilitatea extinsă a Fondului (Extended Fund Facility) sprijină programele pe perioade de 3– 4 ani, în special pentru ţările în curs de dezvoltare. Are ca scop depăşirea dificultăţilorbalanţelor de plăţi, care au la bază probleme macroeconomice şi structurale ale producţiei,comerţului sau preţurilor.

B. Facilităţile speciale de credit:

• facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility), are un caractertemporar, şi constă în acordarea de asistenţă financiară ţărilor în tranziţie, confruntate cuperturbări severe ale aranjamentelor lor comerciale (comerţ exterior) şi de plăţi.

În cadrul acestei facilităţi, ţările aflate în tranziţie către economia de piaţă pot împrumuta

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţional50% din cota de participare, în două tranşe, cu termene flexibile. Facilitatea s-a adresat înparticular Rusiei şi altor ţări din fosta Uniune Sovietică, ţări care nu-şi puteau dezvolta unprogram politic cuprinzător în cazul folosirii facilităţilor normale ale F.M.I.

În prezent, aproximativ 20 de ţări membre au beneficiat de această facilitate, însumândpeste 5 mld. $.

Rambursările în acest caz se fac la fel ca cele pentru facilitatea extinsă.• facilitatea de finanţare compensatorie şi neprevăzută (Compensatory and ContingencyFinancing Facility) a fost constituită în august 1988. Se acordă sprijin financiar ţărilor membreconfruntate cu scăderi temporare ale veniturilor din export, precum şi un sprijin suplimentarpentru depăşirile de costuri la importul de cereale.

•••• facilitatea de finanţare a stocurilor tampon (Buffer Stock Financing Facility) a fostcreată în 1969, cu scopul de a asigura finanţarea contribuţiilor membrilor la formarea de stocuriinternaţionale tampon (de exemplu, zahăr, cacao cauciuc etc.) dacă se face dovada existenţeiunui deficit al balanţei de plăţi şi favorizează stabilizarea preţurilor la anumite materii prime deinteres, pentru ţările producătoare de produse primare.

• Facilităţi pentru ţările cu venituri mici (cu caracter concesiv)

Acestea au fost introduse în schema de funcţionare a Fondului în momentul când adevenit evident că ţările cel mai slab dezvoltate din cadrul F.M.I. nu vor putea face faţădatoriilor, pe baza modalităţilor de creditare existente la acel moment. În cadrul acestora sedisting:•••• facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility) a fost creată în martie1986, în scopul acordării de fonduri, în condiţii de favoare, ţărilor în curs de dezvoltare cuvenituri mici, pentru programele de reformă economică. Resursele utilizate sub această formăprovin din rambursarea împrumuturilor acordate de la Fondul de sprijin, dobânzi încasate de labeneficiarii acestor împrumuturi, venituri din plasamente etc. Se asigură fonduri pentru programede reformă economică în condiţii favorabile.•••• facilitatea de ajustare structurală extinsă (Enhanced Structural Adjustment Facility) a fostcreată în decembrie 1987, fiind prelungită şi extinsă în mai multe rânduri, cu scopul de a veni însprijinul ţărilor membre cu venituri mici, confruntate cu probleme repetate ale balanţelor de plăţi.Resursele utilizate în acest caz se bazează pe împrumuturi şi donaţii din partea unor ţări bogate.

• Facilităţile temporare se bazează pe resursele procurate de fond pe cale de împrumut.

În acest cadru putem aminti mecanismele petroliere, instituite în iunie 1974 şi aprilie1975 cu scopul de a sprijini ţările membre care aveau deficit de balanţă provocat de creşterilemai mari ale preţului petrolului. Aceste facilităţi, finanţate prin fonduri împrumutate de F.M.I. dela un număr de ţări mari exportatoare de petrol şi ţări industrializate, au însumat 6,9 mld. D.S.T.Ele au luat sfârşit în mai 1976.•••• mecanismul de finanţare suplimentară a fost creat în februarie 1979, în scopul sprijiniriiţarilor care se confruntă cu dificultăţi de plată, în raport cu dimensiunile economiei lor naţionaleşi cu mărimea cotelor lor de participare la Fond. Deoarece resursele Fondului erau insuficientepentru a acoperi facilităţile de creditare care depăşeau cota de participare, s-a apelat laîmprumuturi contractate la un număr de ţări dezvoltate.•••• politica de acces lărgit constituie o prelungire a mecanismului de finanţare suplimentară,datând din mai 1981 şi până în noiembrie 1992. S-a hotărât, astfel, introducerea temporară a unorreguli de acces lărgit la resursele Fondului. Pentru a finanţa accesul lărgit, Fondul a apelat, dinnou, la împrumuturi de la ţările membre.

• Mecanismele speciale au fost utilizate de Fond pentru a acorda asistenţă financiară şi ţărilor

Monedă şi creditmembre al căror grad de dezvoltare economică era mai scăzut.

Astfel, fondul de sprijin (Trust Fund) a funcţionat între anii 1976 şi 1981, fiind creat înscopul acordării unei asistenţe suplimentare ţărilor mai slab dezvoltate pentru a-şi echilibrabalanţele lor de plăţi.

În urma acordurilor de la Kingston (Jamaica) privind demonetizarea aurului, Consiliulguvernatorilor a decis vânzarea unei treimi din stocul de aur al Fondului. Vânzarea aurului s-afăcut la preţul pieţei, iar beneficiile rezultate au fost repartizate astfel:

• o parte a alimentat Fondul de sprijin;• o parte a fost distribuită ţărilor în curs de dezvoltare, proporţional cu cotele acestora;• o parte a fost pusă la dispoziţia anumitor ţări în curs de dezvoltare, cu titlu de împrumut,

pe timp de zece ani, cu o dobândă simbolică (0,5% pe an).Au fost selecţionate să beneficieze de asistenţă financiară de la acest fond un număr de 61 de ţăriîn curs de dezvoltare.•••• Contul de bonificare a finanţării suplimentare a fost creat în 1980, în scopul acopeririiparţiale sau totale a dobânzilor datorate Fondului, în urma acordării unor finanţări suplimentareţărilor cel mai slab dezvoltate.

Concluzie:

Concluzia care se poate formula este că începând de la prăbuşirea sistemului de laBretton Woods, au fost promovate o multitudine de facilităţi de creditare. Instrumentele definanţare create s-au depărtat de sarcina iniţială a Fondului, aceea de a protejare a circulaţieibunurilor şi capitalului împotriva fluctuaţiei cursului de schimb. Creditul maxim disponibilteoretic pentru ţările membre a crescut la 480% din cota de participare.

♦ Avantajele ţărilor care contractează împrumuturi la F.M.I. sunt semnificative:• primul avantaj îl constituie nivelul dobânzii percepute de F.M.I.;• al doilea avantaj rezidă în faptul că acordarea unui împrumut de către Fond este

considerată de către piaţa financiară internaţională ca o confirmare a bonităţii ţăriirespective, ceea ce echivalează cu atragerea de noi împrumuturi de pe aceastăpiaţă.

Pe lângă aceste avantaje, trebuie evidenţiat că programele de ajustare ale F.M.I. aupropriile lor costuri. Din acest motiv programele convenite cu Fondul sunt adesea criticate, maiales atunci când au efecte negative asupra populaţiei sărace.

8. Relaţiile României cu F.M.I.România a devenit membră cu drepturi depline a acestui organism internaţional prin

semnarea Acordului de la Bretton Woods şi prin vărsarea cotei de participare, la 15 decembrie1972.

Aderarea României a lărgit sfera cooperării monetare şi financiare cu celelalte statemembre ale F.M.I., România fiind al 125-lea stat membru al F.M.I. Prin aderarea la fond, ţara noastră a dobândit următoarele drepturi:

• Obţinerea de credite în monedele altor ţări membre sau în D.S.T., din resursele generaleale Fondului, în schimbul unei sume în monedă naţională, în condiţii mult mai avantajoase decâtcele ale pieţei. Pentru obţinerea acestor credite a fost necesar să se respecte o serie de condiţiiimpuse de către F.M.I. ţărilor membre.

România a făcut uz atât de credite curente în tranşe, cât şi de credite stand-by şi definanţarea compensatorie.

• Obţinerea de alocări de D.S.T. în cazul unor noi emisiuni de asemenea instrumente.Deoarece F.M.I. a întrerupt emisiunile de D.S.T. începând din 1972, România nu a beneficiatpână în 1978 de asemenea alocări. Conform deciziei F.M.I. ţara noastră a primit alocări începând

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţionaldin 1979 şi 1980.

• În urma reuniunii anuale a F.M.I. din septembrie 1997, s-a luat decizia unei noimajorări a cotelor ţărilor membre şi a unei noi alocări de D.S.T. Majorarea cotelor de 45%aplicată la nivelul existent de 145,3 mld. D.S.T. a reprezentat o substanţială creştere a capacităţiiţărilor membre de a beneficia de resurse financiare de la Fond. Cota României la F.M.I., care în1997 reprezenta 754,1 milioane D.S.T., a crescut în anul următor la aproximativ 1,1 miliardeD.S.T. (1,5 miliarde dolari).

La sfârşitul anului februarie 1997, din cota parte de 754,1 mil. D.S.T., exista deja ocumpărare nerambursabilă de 439,9 mil. D.S.T., respectiv un procent de 58,3% din cotă.Cumpărarea existentă poate fi analizată astfel:

• 19,2 mil. D.S.T. – facilitatea de finanţare compensatorie şi situaţii neprevăzute;• 188,5 mil. D.S.T. – facilitate de transformare sistemică;• 232,2 mil. D.S.T. – acord de confirmare.

În ceea ce priveşte decizia de alocare de noi D.S.T. aceasta a prevăzut dublareaalocărilor, deci majorarea cu 21,4 miliarde D.S.T. După această alocare, România deţine în total222,1 milioane D.S.T., (aproximativ 280 – 300 milioane dolari), care se adăuga la rezervastatului.

♦ Referitor la obţinerea dreptului de participare la luarea deciziilor în cadrul F.M.I.,România deţine un număr de voturi corespunzător cotei de participare.

Dreptul de vot se exercită prin intermediul unui grup de 12 ţări, grup condus dereprezentantul Olandei, care reprezintă şi interesele ţării noastre în Consiliul Executiv al F.M.I.În cadrul acestui grup, numit “Constituenta”, România deţine un număr de voturi, după cumrezultă din tabel:

Director(Locţiitor)

Ţara Număr voturi

Armenia 925Bosnia şi Herţegovina 1462Bulgaria 4899Croaţia 2866Cipru 1250Georgia 1360Israel 6912Macedonia 746Moldova 1150Olanda 34692România 7791

ReprezentantulOlandei şi al Ucrainei

Ucraina 10223Total voturi 74276

Totalul de 74276 voturi reprezintă un procent de 4,97 % din totalul general de 1493331voturi.

• Obţinerea dreptului de aderare a României la B.I.R.D., a fost condiţionat de aderarea laF.M.I.

Prin participare la activitatea Fondului, în afara lărgirii posibilităţilor de a obţine unsprijin financiar de la F.M.I., cât şi pe pieţele monetare, s-au creat condiţii de a susţine, alături decelelalte state, introducerea unor măsuri ce contribuie la realizarea noii ordini monetare şifinanciare.

România a fost printre puţinele ţări socialiste care nu a renunţat la statutul de membru alF.M.I: deşi nu mai apela la împrumuturi de la F.M.I. şi B.M. a beneficiat, totuşi, de credite

Monedă şi creditbancare de tip comercial în condiţii de dobândă avantajoase.

• După epuizarea rezervelor valutare, a doua jumătate a anului 1990, acordurile cu F.M.I.au permis evitarea încetării plăţilor externe, care ar fi avut un impact negativ asupra credibilităţiiinternaţionale a României, ca urmare a deficitului de 1,5 miliarde $, reprezentând aproximativ1/3 din exporturile anuale ale ţării.

• Începutul celei de-a doua etape a relaţiilor cu Fondul poate fi situat la jumătatea anului1991, când s-a finalizat primul aranjament stand-by de după 1990 cu F.M.I. De la reluarearaporturilor cu Fondul şi până în prezent, România a încheiat mai multe aranjamente stand-by.Deşi fiecare dintre aceste aranjamente au trăsături care le individualizează, analiza lorevidenţiază faptul că s-au înscris pe o traiectorie comună, vizând adaptarea la fiecare etapă areformei pe care o parcurge România.

Evoluţia soldului creditelor contractate de la F.M.I. este prezentată mai jos:

An 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1997Credit (mil.D.S.T.) 566 750,9 750,9 906,4 698,3 453,0 439,9 575

În anexă este prezentată situaţia creditelor F.M.I. primite şi rambursate în 1995, scopulacesteia fiind cel didactic, respectiv de înţelegere a mecanismului de eşalonare a rambursărilor.

Monedă şi credit

AnexăExemplu de eşalonare a rambursării creditelor acordate de FMI

Valoare credit Echivalent în : Denumire contNr.şi dată

scrisoare

DenumirecreditF.M.I.

Acordatde F.M.I.în D.S.T.

Rambursatla F.M.I. în D.S.T.

U.S.D. Lei DEMîn care s-a viratcreditul primit

de la F.M.I.

din care s-a rambursat creditulprimit de la F.M.I.

ANUL 199511.01.95 Rambursarea ratei de credit

stand-by primit în anii 1991- 16.362.500 - 42.484.917.503 36.751.658 - Disponibil BNR la

BUNDESBANK (cont 2758)11.01.95 Rambursarea creditului privind

finanţarea compensatorie şineprevăzută primit în 1991

- 1.916.250 2.799.578 4.955.258.228 - Disponibil BNR la FED(cont 2747)

15.02.95 Rambursarea ratei de creditstand-by primit în 1991


15.03.95 Rambursarea creditului privindfinanţarea compensatorie şineprevăzută primit în 1991

- 9.871.250 - 28.041.872.125 21.292.233 - Disponibil BNR laBUNDESBANK (cont 2758)


- 7.800.000 - 22.601.704.424 16.866.943 - Disponibil BNR la FED(cont 2747)


- 1.916.250 3.014.317 5.821.702.529 - Disponibil BNR laBUNDESBANK (cont 2758)

13.04.95 Rambursarea ratei de creditstand-by primit în 1991


Monedă şi credit


1. Formarea Sistemului Monetar Internaţional a fost precedată de o serie de evenimentemonetare determinate precum:

a. crearea Uniunii Latine, în anul 1865;b. adoptarea etalonului bimetalist, în România în 1867;c. conferinţa de la Genova, în anul 1922;d. crearea Blocului Aurului, în anul 1933e. încheierea Acordului monetar tripartit, în 1936, între SUA, Franţa şi Anglia.

Unul dintre aceste evenimente nu reprezintă etapa pregătitoare a S.M.I.

2. La conferinţa de la Bretton Woods propunerea Marii Britanii s-a caracterizat prinurmătoarele:

a. a fost susţinută de John Maynard Keynes;b. planul prevedea crearea Uniunii de crilingc. moneda scripturală internaţională, definită în aur, se numea „bancor”;d. se instituie un Fond de stabilizare constituit din aur şi monede naţionale;e. scopul monedei „bancor” este asigurarea compensării multilaterale a creanţei băncii

centrale.

Nu este valabil unul dintre răspunsuri.

3. Principiul „stabilităţii” cursului de schimb a constat în următoarele:

1) fiecare monedă este definită în aur, sau în $;2) cursurile pot fluctua cu ± 1% faţă de valoarea oficială;3) menţinerea unui raport aur - $, în defavoarea aurului şi prin supraevaluarea dolarilor;4) acceptarea revalorizării monedelor cu ± 5%;5) înlăturarea restricţiilor valutare;6) crearea unei pieţe libere a aurului;7) menţinerea nemodificată a cantităţii de aur monetar în rezervele SUA.

Este valabilă combinaţia:

a. 3 + 4 + 5;b. 1 + 2 + 3;c. 2 + 4 + 6;d. 5 + 6 + 7;e. 3 + 5 + 7.

4. Demonetizarea aurului a reprezentat un proces prin care s-a urmărit:

a) de piaţă alimentarea economiei mondiale cu $;b) concentrarea a peste 75% din stocurile de aur monetar în rezervele SUA;c) echilibrarea cantităţii de aur monetar deţinut de băncile centrale;d) eliminarea aurului din funcţiile de bani, de echivalent general, de mijloc de

trezorerie şi ultim mijloc de lichidare;e) vânzarea aurului la preţul diferit de preţul 35 $ uncia.

Capitolul 4 – Sistemul monetar internaţional5. Caracteristicile D.S.T. pot fi enumerate astfel:

1) valoarea unui DST a fost echivalată cu 0,888671 gr aur fin;2) DST-urile sunt emise şi anulate de F.M.I. în funcţie de cota parte a ţărilor;3) îndeplineşte direct funcţia de mijloc de plată şi de schimb;4) îndeplineşte funcţia de mijloc de rezervă;5) valoarea D.S.T. este influenţată de inflaţie;6) alocările în D.S.T. sunt realizate, numai în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.

Este valabilă combinaţia:

a. 1 + 4 + 5;b. 2 + 5 + 6;c. 1 + 2 + 4;d. 2 + 3 + 4;e. 4 + 5 + 6;

6. Cota de participare a fiecărei ţări la F.M.I. este stabilită în funcţie de:

a) nivelul venitului naţional;b) valoarea rezervelor de aur;c) valoarea exporturilor;d) nivelul importurilor;e) nivelul masei monetare.

Nu este valabil unul din factorii enumeraţi.

7. Aranjamentul de credit stand-by reprezintă:

a) o categorie de facilităţi în contul tranşelor ordinare de credit acordate de F.M.I. ţărilorsărace şi puternic îndatorate;

b) facilităţile sub forma tragerilor eşalonate trimestrial cu eliberări condiţionate deîndeplinirea unor criterii de performanţă;

c) credite acordate pentru depăşirea dificultăţilor balanţelor de plăţi;d) o formă de asistenţă financiară acordată ţărilor în tranziţie;e) o formă a facilităţilor temporare, acordate de F.M.I. pe baza fondurilor împrumutate

acelor ţări care înregistrează deficite provocate de creşterea preţului petrolului.

8. Prin aderarea la F.M.I. România a dobândit următoarele drepturi:

a) obţinerea de credite exprimate în D.S.T. sau în moneda altor ţări, în condiţii maiavantajoase decât cele ale pieţei internaţionale;

b) obţinerea de D.S.T., în cazul alocărilor efectuate de F.M.I.;c) dreptul de aderare la B.I.R.D.;d) dreptul de a beneficia de credite nerambursabile în limita cotei de participare la

F.M.I.;e) dreptul de a participa la luarea deciziilor în cadrul F.M.I., proporţional cotei de

participare.

Unul dintre enunţuri nu este adevărat.

Monedă şi credit

9. Pornind de la informaţiile prezentate în tabel cu privire la participarea monedelor încadrul D.S.T. să se determine cursul acestora faţă de D.S.T.

Valută Aportul la D.S.T. în moneda naţională

Curs/$ Aport la D.S.T.în $

$ 0,572 4 1,00 0,572 $DM 0,453 DM 1,85 DM/$ 0,244FF 0,800 FF 5,80 FF/$ 0,137₤ 0,0812 £ 0,78 ₤/$ 0,1041Y 31,8 Y 104,76 Y/$ 0,303

1,360 $

Sunt corecte următoarele exprimări.

a) 1 D.S.T. = 1,304 $ şi 1 D.S.T. = 7,563 FFb) 1 $ = 1,304 D.S.T. şi 1 D.S.T. = 79,75 Yc) 1 Y = 79,75 D.S.T. şi 1 ₤ = 2,177 $d) 1 D.S.T. = 1,360 $ şi 1 D.S.T. = 142,47 Ye) 1 DM = 0,85 D.S.T. şi 1 ₤ = 2,75 D.S.T.

10. Cunoscând ponderea monedelor în cadrul coşului D.S.T. şi nivelul ratelor medii aledobânzilor pe pieţele respective, să se determine rata medie a dobânzii la creditele exprimate înaceastă monedă.

Moneda Ponderea Rata medie a dobânzii$ 39% 12%DM 21% 7,5%FF 11% 9,5%₤ 11% 8%Y 18% 11,5%

a) 18,75%;b) 10,25%;c) 35,72%;d) 4,68%;e) 1,05%.


Bibliografie

1. Paul Bran Relaţii financiar-monetare internaţionale, Ed. Ec., Bucureşti,1996

2. A.F.P. Bakker Instituţiile financiare internaţionale, Ed. Antet, 1997

3. Cezar Basno,Nicolae Dardac,Constantin Floricel

Monedă, Credit, Bănci, E.D.P., 1995

4. Claudiu Doltu Sisteme monetare comparate, Ed. Ec., 1997

5. Simona Gaftoniuc Finanţe internaţionale, ED. Ec., 1996

6. Gill Jachand La monnaie et son role dans l’ economie, Ed.Dunod, 1995

7. Costin Kiriţescu Idei contemporane în acţiune, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,1996

8. Coloman Maioreanu Aurul şi criza relaţiilor valutare internaţionale,Edit.Academiei, 1976

9. Michelle Mourgues La monnaie. Systeme Financiere et theorie monetaire,Ed.Economică, Paris, 1988

10. Iulian Văcărel Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei Bucureşti,1995

11. Piaţa financiară dec/97; febr. – aprilie/98

55

Obiectivele propuse:

• însuşirea de noţiuni cheie: credit, funcţiile creditului, forme ale creditului,dobândă, rata reală şi rata nominală a dobânzii, scont, valoare actualizată, teoriapreferinţei pentru lichiditate, lichiditate, dobânda la cont curent, dobândacompusă şi dobânda simplă, cererea şi oferta de monedă;

• cunoaşterea şi înţelegerea mecanismului creditării şi a rolului elementelor contractuluide creditare;

• stabilirea diferenţelor între formele creditului;• cunoaşterea mecanismului de formare a ratei dobânzii pe piaţa de capital şi pe piaţa

monetară;• analiza factorilor de influenţă asupra nivelului ratei dobânzii;• înţelegerea „efectului lichiditate” ca instrument al politicii monetare, a scontului, a

dobânzii compuse şi a dobânzii la contul curent;• calcularea dobânzii pentru diferite forme ale creditului;• însuşirea unor instrumente şi mecanisme de dirijare a volumului de masă monetară în

raport cu rata dobânzii.

CREDITUL ŞI DOBÂNDA

1. Creditul 1.1. Conţinutul şi funcţiile creditului 1.2. Elementele şi trăsăturile creditului 1.3. Formele creditului 2. Dobânda şi rata dobânzii 2.1. Rolul şi formele dobânzii 2.2. Fundamentarea ratei dobânzii 2.3. Calculul dobânzii 3. Test de autoevaluare Bibliografie

Monedă şi credit1. Creditul

1.1. Conţinutul şi funcţiile creditului

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cuprivire la acest concept, respectiv:

• creditul ca încredere;• creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;• creditul ca formă a relaţiilor de schimb.

Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea deîncredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere sefundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintelelatine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În practică,această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din următrebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.

Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumitebunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de platăviitoare”1.

Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel maiputernic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere alscopului şi nici al conţinutului material al valorii2.

Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte dela conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social dela unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebirede alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, careau caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar altransferului din economie.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi corelareaacestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:

� Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a uneipărţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuiedisponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopulsatisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politiciieconomice.În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori

monetare viitoare.Conţinutul şi semnificaţia acestui concept rezultă şi din funcţiile care sunt atribuite

creditului, şi care în funcţie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel:a) o primă grupă de opinii abordează funcţiile creditului în acelaşi mod ca şi funcţiile

finanţelor, respectiv funcţiile de repartiţie şi control. Potrivit acestei idei, relaţiile de credit facparte din relaţiile financiare în sens larg;

b) o a doua grupă de opinii consideră trei funcţii caracteristice ale creditului (cele douăprecedente) plus funcţia de emisiune;

c) a treia grupă analizează funcţiile creditului ca: funcţie de mobilizare şi funcţie deredistribuire; 1 Thomas Fitch, Dictionary of Banking Terms, New York, 1993.2 Vasile Turliuc, Vasile Cocriş – Monedă şi Credit, Ankarom, 1997.

Capitolul 5 – Creditul şi dobândad) a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoţit permanent de

dobândă, atribuindu-i-se funcţia de purtător de dobândă.Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la funcţiile creditului, reţin atenţia cele

care atribuie creditului următoarele funcţii: - de repartiţie- de control- de emisiune.

1.2. Elementele şi trăsăturile creditului

Pentru evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară prezentareaelementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:

- participanţii la raportul de credit;- promisiunea de rambursare;- scadenţa;- dobânda (preţul creditului).

• Participanţii la raportul de credit, creditorul şi debitorul sunt denumiţi în literatura despecialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit”3.

Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şidimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale acreditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia; statul, agenţii economici.

Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţinrezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţamonetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie înresurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediulbăncilor şi al altor instituţii financiare.

Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidenţiat prinanaliza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţiila capitalul social al altor agenţi economici şi ca subscriptori la titlurile emise de stat. Pentru anul1998 valoarea depozitelor la termen în lei a agenţilor economici din România s-a situat la 5498mild. lei, iar valoarea depozitelor în valută a reprezentat 1637 mild. lei, constituindu-se într-osursă importantă de creditare a economiei.

Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor,remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anul 1998, deexemplu, potenţialul de economisire al populaţiei, reflectat în volumul depozitelor în lei şivalută, l-a depăşit pe cel al agenţilor economici.

Astfel, depozitele în lei ale populaţiei s-au situat la 30966 mild. lei, iar cele în valută la10895 mild. lei. O asemenea tendinţă este specifică şi ţărilor dezvoltate, unde aportul populaţieila formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel al întreprinderilor.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţiaînregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume,dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.

În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiilecontemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat alîndatorării interne şi externe a statelor depăşeşte în unele cazuri nivelul PIB, după cum dovedescdatele următoare: în anul 1997, ponderea datoriei publice în PIB se situa la 130,6% în Belgia,110,6% în Grecia, 123,4% în Italia, 70,2% în Danemarca, 56,4% în Franţa, 78,7% în Olanda etc.

• Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, lascadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. 3 Cezar Basno, Dardac Nicolae – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996, pag. 126.

Monedă şi creditDatorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în

incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, estenecesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminareariscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multepuncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul deîndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.

Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.• Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora.

În funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie întregaranţia reală şi garanţia personală.

Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea” creditului cu valori materiale, prin acăror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.

O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordăcreditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.

Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti sumaajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.

Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea financiară, faptcare este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperireacheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă. În acest scop, se procedează lagarantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante).

În practică se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efectecomerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.

• Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie departicularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.

Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţeiinterbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare.

Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel:creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termenmijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.

• Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprindedin literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plăteşte debitorulpentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânziise corelează cu rata profitului obţinută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizeazăprin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şiofertei de credite.

Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determinăefecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectivo rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite. Luarea în considerare a rateiinflaţiei, comparativ cu rata dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatareafaptului, că în perioadele cu inflaţie sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitateperfectă de finanţare.

În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri dedobândă: fixă şi variabilă.

Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga durată acreditului.

Dobânda sensibilă (variabilă) se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şide evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.

Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi dobândacreditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.

Capitolul 5 – Creditul şi dobânda1.3. Formele creditului

Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea maimultor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se disting următoarele:

1. după natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:- creditul comercial;- creditul bancar;- creditul de consum;- creditul obligatar;- creditul de consum.

2. după calitatea debitorului se delimitează:- creditul acordat persoanelor fizice;- creditul acordat persoanelor juridice.

3. după calitatea debitorului şi a creditorului se disting:- creditul privat;- creditul public.

4. după scopul acordării creditului:- credite de producţie;- credite de circulaţie;- credite de consum.

5. după natura garanţiilor:- credite reale;- credite personale.

6. după întinderea drepturilor creditorului:- credite denunţabile;- credite nedenunţabile;- credite legale.

7. după modul de stingere al obligaţiilor de plată:- credite amortizabile;- credite neamortizabile.

8. după termenul la care trebuie rambursat creditul:- credite pe termen scurt;- credite pe termen mijlociu;- credite pe termen lung.

Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, se pot desprinde câteva caracteristiciesenţiale ale creditului în economia contemporană:

� s-au produs schimbări în destinaţia creditului, în sensul că a sporit ponderea celorspeculative şi cele destinate satisfacerii nevoilor statului;

� se produc modificări frecvente ale nivelului dobânzii, cu scopul de a favoriza saulimita dimensiunile creditului;

� se remarcă sporirea creditului bancar în detrimentul celui comercial;

Monedă şi credit� prin scontarea efectelor de comerţ (a cambiilor) se realizează împletirea creditului

comercial cu cel bancar.Cea mai importantă clasificare este cea în funcţie de care se disting formele creditului, de

la cel comercial, până la cel de consum, a căror prezentare este realizată în continuare.

A. Creditul comercial se caracterizează prin următoarele:♦ reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea mărfii sub forma

amânării plăţilor;♦ avantajul acestei forme de credit constă în faptul că întreprinzătorii îşi pot desface

producţia fără să aştepte momentul în care cumpărătorii vor deţine bani. Se apreciază,astfel, că se accelerează circuitul capitalului real;

♦ creditul comercial prezintă unele limite, în sensul că orice întreprinzător va puteavinde marfa pe credit în măsura în care acesta deţine rezerve de capital care să îipermită continuarea activităţii. De asemenea, creditul comercial este limitat în funcţiede regularitatea încasării contravalorii mărfurilor;

♦ o limită a creditului comercial derivă din destinaţia mărfurilor vândute prin acest tipde credit, respectiv cei doi participanţi la raportul de credit trebuie să aparţinăaceluiaşi sector de activitate.

Creditul comercial se manifestă sub două forme: • creditul cumpărător;• creditul vânzător.

Creditul cumpărător:• se manifestă sub forma plăţilor în avans;• aceste credite apar ca o prefinanţare de către beneficiari a produselor pe careintenţionează să le achiziţioneze;• sunt frecvente în ramuri precum: agricultura şi construcţiile de locuinţe.Creditul vânzător:• are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată.

Factorii care converg la sporirea dimensiunilor creditului comercial decurg din cele treicomponente care acţionează în acest domeniu, respectiv cea tradiţională, comercială şifinanciară.

Componenta tradiţională reprezintă interesele comune ale participanţilor în sporireafluidităţii schimburilor şi diminuarea costurilor de organizare a activităţii comerciale. Se reduccosturile de depozitare ale stocurilor de mărfuri (pentru producător) şi costurile aferentemijloacelor de plată (în cazul cumpărătorilor).

Componenta comercială semnifică utilizarea creditului ca mijloc de promovare avânzărilor.

Componenta financiară reprezintă o altă motivaţie a creditului comercial şi semnificăpunerea la dispoziţia clientului, pentru o perioadă dată, a unei părţi din capital sub formă demarfă, pentru care plata este amânată.

În prezent, în ţările dezvoltate creditele comerciale reprezintă între 10% şi 30% dindatoriile întreprinderilor şi reprezintă un instrument de promovare şi de reducere a cheltuielilorcu plata dobânzilor. Pe baza creditelor comerciale primite se pot reduce solicitările de creditebancare, sau se poate amplifica cifra de afaceri.

Creditul comercial antrenează emisiunea de titluri specifice acestui credit (cambii, biletede ordin) ca titluri de creanţa, care prezintă avantajul scontării la bănci. În acest mod, creditul

Capitolul 5 – Creditul şi dobândacomercial devine credit bancar, iar prin cedarea portofoliului de efecte comerciale de către obancă comercială, băncii centrale prin rescontare, se antrenează un mecanism de emisiune demonedă centrală.

B. Creditul bancar♦ Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi la modul general, de un agent nebancar

(producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi bancă, pe de alta.

♦ Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu celcomercial, întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitateeconomică.

♦ Între creditul comercial şi cel bancar există o puternică legătură, în sensul că uneoricreditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui suport alacordării unui credit comercial.

Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:- avansuri în cont curent;- linia de credit simplă;- linia de credit confirmată;- linia de credit revolving;- credite cu destinaţie specială.

avansurile în cont curent:• sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă;• nu au destinaţie prestabilită şi din acest motiv sunt denumite credite de trezorerie;• aceste credite nu sunt garantate prin anumite garanţii, ci prin starea de bonitate a

clientului.

linia de credit simplă• reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate acorda unui client, într-un cadru

prestabilit.

linia de credit confirmată• semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este consemnată într-un

document scris, convenit de bancă.

linia de credit revolving• este un mecanism de creditare care presupune ca pe măsură ce au fost rambursate

creditele anteriore, se acordă noi credite, fără întocmirea de noi documente.

credite cu destinaţie specială• sunt cele pentru care constituirea de stocuri sezoniere privind materiile prime agricole,

creditele pentru producţia de conserve, ori pentru stocarea unor materiale de construcţii.

C. Creditul de consum

♦ reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal, de folosinţăîndelungată şi de mare valoare (mobilă, autoturisme, articole de uz casnic);

♦ între creditul de consum şi creditul bancar există strânse legături, în sensul unor raporturide determinare;

Monedă şi credit♦ pentru plata în rate, comercianţii recurg la credite bancare;♦ în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, iar uneori, în

funcţie de clauzele contractuale, nu se mai pot recupera nici ratele achitate.

D. Creditul obligatar

♦ constituie o formă a creditului contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut(obligaţiuni, bonuri de tezaur) în scopul acoperirii deficitului bugetar;

♦ În economiile moderne, creditul obligatar deţine o pondere importantă, care se măsoarăca pondere a datoriei publice faţă de produsul intern brut;

♦ Împrumuturile obligatare se pot diferenţia prin caracteristicile acestora, astfel:- modalităţi de lansare;- modalităţi de rambursare;- tipuri de obligaţiuni.

Din punct de vedere al modalităţilor de lansare se remarcă:• emisiunea de obligaţiuni şi distribuirea directă de către organismul emitent;• emisiunea de obligaţiuni şi lansarea prin intermediul unui sindicat sau consorţiu format

din bănci comerciale şi instituţii financiare.Spre exemplificare, este prezentată emisiunea de obligaţiuni, lansate la data de 25

februarie 1997 de către BCR. În pregătirea emisiunii, BCR a solicitat consultanţă mai multorbănci de investiţii. Singurele care au manifestat un interes real pentru parteneriat cu bancaromână au fost Merrill Linch, Nomura şi J.P. Morgan.

Merrill Linch a făcut cea mai atrăgătoare ofertă angajându-se ca pe lângă consultanţăsă sprijine efectiv şi să subscrie la lansarea de euroobligaţiuni. Consultanta a fost oferităgratuit; costul acesteia a fost inclus în comisionul de subscriere, stabilit la 1,25% din valoareaemisiunii.

Fişa tehnică a emisiunii cuprinde următoarele elemente, care evidenţiază, de altfel, şielementele unui credit obligatar:

- data lansării: 25 februarie 1997;- volumul emisiunii: 75 mil $;- scadenţa: 10/03/2000 (data la care se rambursează împrumutul);- cuponul fix de dobândă: 9,125% anual- listare: Bursa de Valori Luxemburg;- preţ de emisiune: 99,85%.

Ca tipologie a obligaţiunilor se remarcă:• obligaţiuni cu venit fix;• obligaţiuni indexabile;• obligaţiuni cu rată variabilă a dobânzii;• obligaţiuni convertibili în acţiuni;• obligaţiuni cu cupon reinvestit.

Ca modalităţi de rambursare se pot distinge:• rambursarea prin anuităţi constante;• rambursarea prin amortismente constante (serii egale);• rambursarea la sfârşitul perioadei;• rambursarea prin tragere la sorţi.

Capitolul 5 – Creditul şi dobânda

♦ Principala formă de existenţă a creditului obligatar o reprezintă creditul public.Rambursarea acestui credit se face din fonduri speciale de amortisment al datoriei publice, dinsurse bugetare curente sau din excedente bugetare.

Există şi alte forme ale creditului obligatar, respectiv, cel întâlnit în cazul societăţilorcomerciale. Acestea preferă emisiunea de obligaţiuni ca formă de mobilizare a capitalurilor petermen lung, obligaţiunile respective fiind denumite obligaţiuni corporative.

E. Creditul ipotecar

♦ reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în special înmediul urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural).

♦ Cunoaşte mai multe forme şi are o amploare deosebită în ţările dezvoltate:- credit ipotecar cu dobândă variabilă;- credit ipotecar cu rambursare progresivă (cu reduceri ale anuităţilor, mai mari la

începutul perioadei de rambursare);- credit ipotecar inversat purtător de anuităţi (caz în care împrumutul aduce

proprietarului un venit regulat).

♦ Importanţa creditului ipotecar provine din aceea că permite mobilizarea capitalurilordisponibile pe termen lung.

♦ Prin intermediul titlurilor de ipotecă sunt finanţate aproximativ 60% din locuinţelefamiliilor (de până la 4 persoane). Există şi titluri de ipotecă prin care sunt finanţate construcţiilede apartamente şi imobile destinate afacerilor.

♦ În calitate de participanţi, pe această piaţă apar societăţile de asigurări, băncilecomerciale, băncile mutuale, ceea ce dovedeşte un interes sporit al investiţiilor, ca urmare aimportanţei pe care o acordă autorităţile acestui tip de credite.

Alte forme ale creditului

În continuare este prezentată diversitatea tipurilor de credit, în funcţie celelalte criterii declasificare, astfel:

A. După calitatea debitorului se face distincţie între creditele acordate persoanelorfizice (particulare) şi cele acordate persoanelor juridice.

• Persoanelor fizice (particulare) li se acordă următoarele forme de credit:- credite de trezorerie, întâlnite în cazul în care băncile dau posibilitatea efectuării unuivolum de plăţi din contul curent care depăşesc nivelul disponibilităţilor existente.În aceste condiţii, contul curent apare cu sold debitor.- credite pentru construcţii de locuinţe, pe termen lung, cu garanţii ipotecare.Dobânda percepută este dobânda pieţei; se plăteşte, în general la scadenţă. Dacă debitoruldoreşte şi are posibilitatea să ramburseze creditul într-un interval de timp mai scurt,trebuie să suporte penalităţi. Ipoteca nu produce obligaţii decât în sarcina celui care oconstituie şi reprezintă un contract imobiliar, care ia naştere din convenţia părţilor,potrivit legii.- credite pentru consum destinate procurării unor bunuri care se plătesc în rate.O pondere importantă deţin, în cadrul acestei categorii, creditele pentru cumpărări deautomobile. Aceste credite sunt cumpărate de către banca ce le acordă, de la vânzătorulde automobile, în pachete de valori mari. In ţările cu economie de piaţă, există companiifinanciare aflate în proprietatea marilor companii constructoare de maşini, care acordă

Monedă şi creditasemenea credite, făcând, astfel, concurenţă puternică băncilor comerciale.- credite pentru studii, se acordă pentru întreţinerea studenţilor şi acoperă, ca nivel, taxeleanuale plătite de aceştia. Asemenea credite deţin o pondere scăzută în portofoliul decredite al băncii, datorită nivelului scăzut al profitabilităţii acestora.- liniile de credit pentru cărţile de credit. Utilizarea cărţilor de credit ca instrumente deplată a impus ca băncile, în funcţie de bonitatea fiecărui client, să stabilească un plafondebitor până la care să fie onorate plăţile făcute prin cărţile de credit, chiar dacă nu existădisponibil în cont. Dobânzile percepute de bancă au niveluri ridicate pentru solduriledebitoare, de unde rezultă preocuparea clientului de a-şi alimenta periodic conturile.• Creditele acordate persoanelor juridice (agenţilor economici) pot apărea suburmătoarele forme:- credite de exploatare, destinate acoperirii cheltuielilor ce ţin de activitatea curentă deproducţie şi de circulaţia mărfurilor.- credite de echipament ( de investiţii), se acordă pe termen mijlociu şi lung, fiinddestinate construcţiilor de locuinţe şi de obiective industriale. Caracteristic acestor creditele este un grad mare de risc, de unde rezultă necesitatea unor calcule de actualizare şi deeficienţă a investiţiilor. Rambursarea se realizează în tranşe regresive, cu plata lunară adobânzilor aferente. Garanţia creditului este reprezentată de investiţie, la care se adaugăalte valori materiale aparţinând agentului economic.- creditele speciale, care se utilizează pentru finanţarea subscrierii de titluri de credit şipentru finanţarea agenţilor de bursă.- credite de mobilizare, obţinute de agenţii economici în urma scontării cambiilor.Agenţii economici beneficiază, de asemenea, şi de credite sub forma: avansurilor în contcurent şi a liniilor de credit confirmate, a căror prezentare s-a realizat deja.

B. Din punct de vederea al calităţii debitorului şi creditorului, se face distincţia între:- creditul privat, în care participanţii la raportul de credit sunt subiect de drept privat;- creditul public, în cadrul căruia debitorul este reprezentat de stat, care se împrumută pepiaţa internă, pentru acoperirea deficitului bugetar. În acest caz, populaţia în ansamblulsău şi agenţii economici apar în calitate de creditori.

C. În funcţie de scopul acordării creditelor, se remarcă următoarele categorii:Credite de producţie care pot fi:- credite de exploatare;- credite de investiţii;- credite de speculaţie, care urmăresc valorificarea unei conjuncturi favorabile

pentru consolidarea situaţiei financiare a întreprinderii;- credite de circulaţie, folosite pentru acoperirea unor cheltuieli de stocare şi

transport al mărfurilor. Se prezintă sub formă de avansuri pentru mărfurilevândute şi neîncasate;

- credite de consum, care vizează procurarea unor bunuri de folosinţă personală.

D. După natura garanţiilor, se întâlnesc următoarele forme de credite:- credite reale- credite personale

• Creditele reale sunt cele pentru care garanţia se prezintă sub formă de:- garanţie imobiliară concretizată într-un contract de ipotecă asupra terenului sauclădirilor. Valoarea unei asemenea garanţii este superioară mărimii creditului; în cazul încare creditul nu se rambursează, creditorul intră în posesia garanţiei pe care o valorifică,

Capitolul 5 – Creditul şi dobândarecuperându-şi suma împrumutată.- garanţie mobiliară, care constă în valori mobiliare, de natura titlurilor de credit, sau înalte valori materiale (metale preţioase, bunuri). În cazul rambursării împrumutului,debitorul este deposedat de garanţie.• Creditele personale au la bază garanţii morale, care se pot prezenta astfel:- credite în alb acordate unei persoane fizice, fără nici o formalitate;- credite personale cu gaj individual, caz în care o terţa persoană garantează rambursareacu propria-i răspundere morală;- credite personale cu gaj colectiv, întâlnite atunci când mai multe persoane garanteazărambursarea, cu răspunderea morală.

E. După întinderea drepturilor creditorului se disting trei forme ale creditului:- credite denunţabile, care se manifestă atunci când creditorul îşi rezervă dreptul caoricând, înainte de scadenţă, să ceară rambursarea acestui credit, cu sau fără avizareadebitorului;- credite nedenunţabile, când creditorul are dreptul de a cere rambursarea numai la oscadenţă dinainte stabilită;- credite legate, caz în care creditorul condiţionează acordarea creditului de folosirea sa înanumite scopuri convenite cu debitorul.

F. După modul de rambursare, se face distincţia între:- credite neamortizabile, pentru care rambursarea se face integral la scadenţă;- credite amortizabile, caz în care rambursarea se face în tranşe egale sau neegale,formate din rate de rambursat şi dobânzi.

G. După termenul de rambursare, se remarcă:

- credite pe termen scurt, pe perioade care nu depăşesc 12 luni. Acestea reprezintă formacurentă a creditului la bancă, întrucât corespunde exigenţei de lichiditate impuse băncilor;- credite pe termen mediu, a căror durată de rambursare este de la 1 an la 5 ani, se acordăpentru activitatea de export – import ori pentru activitatea de investiţii;- credite pe termen lung, a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani, se întâlneşte încazul creditelor pentru construcţii de locuinţe şi a creditelor obligatare.

2. Dobânda şi rata dobânzii2.1. Rolul şi formele dobânzii

♦♦♦♦ Rolul dobânzii

Dobânda poate fi definită ca reprezentând o formă de remunerare a creditului de cătredebitor, pentru folosirea capitalului împrumutat. Astfel, dobânda poate fi privită ca „preţ” alcapitalului împrumutat şi poate fi analizată atât ca mărime absolută cât şi în mărime relativă (subformă de rată procentuală).

Asupra dobânzii şi rolului acesteia s-au formulat, în cadrul economiei de piaţă, mai multeaccepţiunii, astfel:

• conceptul clasic (David Ricardo, Alfred Marshall):- abordează dobânda ca fiind reglementată de rata profitului ce se poate obţine

prin folosirea capitalului sau ca preţ care trebuie plătit pentru folosirea capitalului, preţ stabilit caechilibru între cererea globală de capital şi stocul de capital oferit pe piaţă.

Monedă şi credit

• conceptul neoclasic (Irving Fischer)- defineşte dobânda ca reprezentând preţul banilor în momentul actual exprimat în

banii de mâine.• conceptul Keynesist

- defineşte dobânda ca o recompensă pentru renunţarea la lichidităţi pe o anumităperioadă de timp. Potrivit aceleeaşi concepţii, rata dobânzii poate fi un instrument de influenţarea volumului de investiţii şi de combatere a recesiunii şi şomajului.

♦ Forme ale dobânzii

Diversitatea activităţii economice, precum şi tipologia creditorilor şi debitorilorantrenează forme ale dobânzii, după cum urmează din clasificarea acestora.

Există mai multe criterii în funcţie de care se face analiza tipurilor de dobânzi.

A. Din punct de vedere al băncii, se disting: dobânda bonificată şi cea percepută

a) Dobânda bonificată: • reprezintă nivelul dobânzii cu care sunt remuneratedisponibilităţile băneşti ale celor care şi-au constituitdepozite bancare. În general, dobânda bonificată este maiscăzută decât dobânda percepută la credite.

Factorii care influenţează nivelul acestei dobânzi sunt:• rata inflaţiei• rata de refinanţare (taxa oficială a scontului)• ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.

b) Dobânda percepută: • exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii carebeneficiază de creditele acordate.

Factorii de influenţă ai acestei dobânzi sunt:• erodarea monetară• nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare• gradul de risc• profitul bancar• rezerva minimă obligatorie.În economia românească, în perioada anilor ′60- ′80 s-au practicat dobânzi simbolice în

cazul creditelor acordate întreprinderilor. În perioada 1960 – 1967 s-a practicat o dobândă anulăde 1 % – 2% (pentru creditele pe termen scurt), urmând, apoi o majorare până la 4-5%. Subinfluenţa cerinţelor FMI, dobânda a fost majorată la 7-8%. Pentru cazul dobânzilor bonificate, s-a mers pe ideea că economiile populaţiei nu trebuie încurajate, deci nivelul a fost foarte scăzut.Odată cu trecerea la economia de piaţă rolul dobânzii a fost reconsiderat şi pus în legătură cu ratainflaţiei.

B. Din punct de vedere al nivelului la care se practică dobânda, se disting:- taxa oficială a scontului (tos);- taxa privată a scontului (tps);- dobânda practicată între întreprinzători;- dobânda practicată pentru titluri guvernamentale şi alte efecte de comerţ emise de

societăţi comerciale.


Scontarea: • reprezintă una dintre principalele operaţii active ale băncilor comerciale,prin care întreprinzătorul cedează băncii portofoliul de efecte comerciale,în schimbul unei sume de bani, reprezentând valoarea nominală acambiilor, diminuată cu un nivel al dobânzii, numit scont.

Astfel, taxa privată a scontului (tps) este dobânda la care băncile comerciale sconteazăcambiile prezentate de întreprinzători, şi la care se acordă credite acestora.

Taxa oficială a scontului (tos) este acel nivel al dobânzii la care banca centrală sconteazăcambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlalte bănci (dobânda derefinanţare). În condiţii normale, rata dobânzii percepută de banca centrală (tos) este mai micădecât rata dobânzii încasate de băncile comerciale (tps). Prin manevrarea taxei oficiale ascontului, banca centrală poate acţiona asupra volumului creditelor în economie, asupra balanţeide plăţi externe, asupra atragerii de capitaluri străine. Reducerea tos antrenează o reducerecorespunzătoare a dobânzilor bancare, stimulează activitatea productivă şi iniţiativa de a investi.În economia contemporană, ponderea creditelor acordate sub forma scontului, este în generalredusă, între 5-10% din suma totală a creditelor.

Dobânda practicată între întreprinzători se referă la dobânda practicată la vânzareamărfurilor pe datorie (creditul comercial) şi are cel mai mare nivel din economie.

Alte forme ale dobânzii în funcţie de nivelul la care se practică se concretizează în:- dobânda la creditul de licitaţie, se determină în cadrul şedinţelor de licitaţie,

săptămânal, ca urmare a cererii şi ofertei de capital. Stabilirea nivelului minim de pornire alicitaţiei revine băncii centrale. Factorii care influenţează această dobândă sunt: suma obţinutăsub formă de credit şi termenul de rambursare;

- dobânda la creditul lombard este dobânda aferentă creditelor acordate de bancacentrală băncilor comerciale sub formă de refinanţare. Se stabileşte zilnic la nivelul bănciicentrale, poate fi modificată fără preaviz şi se plăteşte lunar, în ultima zi a lunii pentru toatecreditele aferente lunii respective. Prezintă cel mai ridicat nivel, cu scopul de a descuraja băncilesă apeleze la acest tip de credite;

- dobânda la rezervele minime obligatorie are un nivel foarte scăzut comparativ cu ratadobânzii pe piaţă şi îmbracă atât forma dobânzii bonificate cât şi a unei dobânzi penalizatoarepentru neîndeplinirea rezervelor minime obligatorii.

La jumătatea anului 1999, în România nivelul ratelor dobânzii se situa la următoareleniveluri:

• taxa scontului = 35%;• dobânda la creditul lombard = 95%;• rezerve obligatorii în lei = 10%;• rezerve obligatorii în valută = 3,05%;• dobânzi active medii = 66,2%;• dobânzi pasive medii = 49,2%;• rata medie a dobânzii pentru titluri de stat = 71%.

C. Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei, serealizează distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.

Rata reală a dobânzii, cea care exprimă creşterea puterii de cumpărare actuale se obţinedupă ajustarea ratei nominale prin inflaţie. Corelaţia dintre cele două rate se realizează prinexpresia cunoscută sub denumirea “efectul Fisher”:

( )inf

nr r1

r1r1

++

=+ , în care:

notaţiile au următoarea semnificaţie:

Monedă şi creditrr = rata reală;rn= rata nominală a dobânzii;rinfl = rata inflaţiei.

Referitor la dobânda reală, trebuie subliniat că nivelul acesteia este influenţat de o seriede factori precum: presiunea fiscală în economie, deficitul bugetar, cursul de schimb, balanţacomercială şi de plăţi.

Înregistrarea unei dobânzi reale pozitive este rezultatul practicării unor dobânzi înalte întermeni nominali, ceea ce semnifică, de asemenea, credite scumpe şi investiţii nerentabile.

Dobânda real negativă se manifestă atunci când rata nominală a dobânzii nu acoperă ratainflaţiei. Astfel de dobânzi îi avantajează pe debitori şi conduce la scăderea încrederii populaţieiîn moneda naţională.

D. Din punct de vedere al perioadei t pe care se acordă creditul şi al capitalizăriidobânzii se poate face distincţia între dobânda simplă şi dobânda compusă (vezi subcapitolul2.3.).

2.2. Fundamentarea ratei dobânzii

Modul în care rata inflaţiei anticiptate şi alţi factori acţionează asupra nivelului rateidobânzii din economie, este prezentată pe larg în cadrul subcapitolului “Fundamentarea rateidobânzii”.

Rata dobânzii reprezintă una dintre cele mai “monitorizate” variabile din economie,întrucât modificările nivelului acesteia afectează direct activitatea zilnică şi are importanteconsecinţe asupra creşterii economice.

2.2.1. Valoarea prezentă, produsul la maturitate, rata reală şi rata nominală adobânziiInstrumentele pieţei financiare, la modul general, şi instrumentele de credit, în special

sunt analizate şi evaluate prin “produsul la maturitate”, concept care reflectă cea mai bunămăsură a ratei dobânzii.

A. ♦ Conceptul “Valoare prezentă”Dacă mobilizarea fondurilor disponibile din economie, de la unităţile excedentare către

cele deficitare, este posibil a se realiza pe calea împrumuturilor bancare, sau pe calea emisiunilorde obligaţiuni, este important din punct de vedere al ratei dobânzii, a se cunoaşte care dintreaceste instrumente generează investitorului cel mai mare venit. În acest scop se utilizează şi secalculează: valoarea prezentă.

În sens obişnuit, noţiunea de valoare prezentă arată că o unitate monetară încasată pesteun an are o valoare mai scăzută decât o unitate monetară prezentă. În cazul împrumuturilor, ceamai uşoară modalitate de a determina rata dobânzii este divizarea dobânzii la valoareaîmprumutului. Astfel, costul împrumutului este rata dobânzii simplă.

Un împrumut de 500000 u.m., rambursabil la sfârşitul perioadei de un an şi careantrenează o dobândă anuală de 25000 u.m. prezintă un cost dat de nivelul ratei simple adobânzii

%510050000025000rd =×=

Un deţinător de fonduri, dacă le plasează, pentru un an întreaga sumă, la acest nivel alcostului, de 5%, va primi:


500.000 (1 + 0,05) = 525.000

Dacă, în continuare se acordă ca împrumut suma deţinută la sfârşitul primului an, se vaajunge la sfârşitul anului al 2 - lea la suma :

500.000 (1 + 0,05) (1 + 0,05) = 500.000 (1 + 0,05)2 = 551.250

Prin continuarea unui asemenea raţionament se ajunge la determinarea valorii prezente aunei unităţi monetare, potrivit ecuaţiei,

nrd) (1

n perioadei sfarsitul la primita Valoareamonetare unitati

unei a prezenta Valoarea

+= ,

ceea ce arată că promisiunea de încasare a unei unităţi monetare peste n ani, nu reprezintă ounitate monetară încasată, datorită posibilităţilor de a câştiga în plus din dobânzile aferente.

Conceptul de valoare prezentă are o deosebită utilitate întrucât permite determinareavalorii prezente a tuturor celorlalte instrumente ale pieţei financiare.

În cazul obligaţiunilor, valoarea actuală se calculează ca sumă a valorii prezente acupoanelor de dobândă plătite anual şi a sumei finale care este rambursată la scadenţă.

La modul general, pentru orice obligaţiune, ecuaţia valorii prezente este dată de relaţia:

nnn

33

221

o)rd1(

Vf

)rd1(

C

)rd1(

C

)rd1(

C)rd1(

CV

++

++

++

++

+=

C1 … Cn = cuponul anual de dobândă, aferent perioadei 1 … nVf = valoarea rambursată în finaln = număr de ani până la scadenţă

În această ecuaţie, dacă se consideră cunoscute mărimile următoare: cupon de dobândă,valoarea nominală, durata de timp până la scadenţă, preţul sau valoarea actuală a obligaţiunii,este posibil a se determina rata dobânzii rd, cunoscută sub denumirea de “produs la maturitate”.

B. ♦ Determinarea ratei dobânzii nu este uşoară, motiv pentru care au fost construitetabele care oferă informaţii cu privire la produsul la maturitate al diferitelor tipuri de obligaţiuni.

De exemplu, dacă valoarea nominală a unei obligaţiuni este de 5.000 u.m., iar preţulcurent de achiziţie pe piaţă este de 4.800 u.m., atunci pentru o perioadă de un an, în condiţiilerambursării la valoarea nominală, ecuaţia valorii prezente este:

rd1000.5800.4+

=

de unde rezultă produsul la maturitate rd potrivit relaţiei:

%16,4100800.4

800.4000.5rd =×−=

În situaţia obligaţiunilor cu discont, pentru care preţul curent este mai scăzut decâtvaloarea nominală, ecuaţia de determinare a produsului la maturitate este:

Monedă şi credit

100Pc

PcVnrd ×−=

în care: Vn = valoarea nominală a obligaţiunii cu discontPc = produsul curent al obligaţiunii cu discont.

Astfel, produsul la maturitate este egal cu modificarea de preţ, în decursul perioadei de 1an, raportată la preţul iniţial.

Pentru o astfel de obligaţiune, produsul la maturitate este corelat negativ cu preţul curental obligaţiunii. De exemplu, dacă preţul curent al obligaţiunii pe piaţă ajunge la 4.500 u.m.atunci, produsul la maturitate, rd devine:

%11,11100500.4

500.4000.5rd =×−=

Concluzia, care se desprinde, arată că preţul curent al obligaţiunilor şi al tuturor celorlalteinstrumente ale îndatorării şi rata dobânzii sunt corelate negativ: când rata dobânzii creşte, preţultitlurilor scade.

Exemplele prezentate evidenţiază că prin determinarea “produsului la maturitate” seobţine cea mai bună măsură a ratei dobânzii. Astfel, din punct de vedere conceptual, noţiunea derată a dobânzii este sinonimă cu noţiunea de “produs la maturitate”.

În cazul unei obligaţiuni caracterizată prin Valoare nominală: Vn = 10.000 u.m., rată adobânzii (cupon fix de dobândă) = 10 %, produsul la maturitate diferă în funcţie de preţul actualal acesteia:

Preţul obligaţiunii12.000 u.m.11.000 u.m.10.000 u.m. 9.000 u.m. 8.000 u.m.

Produs la maturitate 7,13% 8,48%10,00%11,75%13,81%

• Din corelarea mărimilor rezultă următoarele interdependenţe:a) dacă preţul obligaţiunii este egal cu valoarea nominală, atunci produsul la maturitate

este egal cu rata cuponului de dobândă;b) preţul obligaţiunii şi produsul la maturitate sunt corelate negativ:

(dacă produsul la maturitate creşte, atunci preţul obligaţiunii scade, şi invers);c) produsul la maturitate este cu atât mai mare comparativ cu rata cuponului fix de dobândă, cu cât preţul obligaţiunii este mai îndepărtat de valoarea nominală.

C. ♦ Distincţia dintre rata dobânzii şi rata rentabilităţii este necesară, întrucât aceastadin urmă dă dimensiunea câştigului de capital obţinut de către un investitor.Pentru orice tip de instrumente ale pieţei financiare rata rentabilităţii este definită în

funcţie de plăţile către deţinător la care se adaugă modificările de valoare de-a lungul perioadei,analizate.

La modul general, expresia rentabilităţii este dată de relaţia:

t

t1tr P

PPCr

−+= +


în care: rr = rata rentabilităţii pentru deţinerea unui titlu în perioada de la t la t+1Pt = preţul la momentul tPt + 1 = preţul la momentul t+1C = cuponul de dobândă

De exemplu, dacă la momentul t, o obligaţiune a fost achiziţionată la preţul de 15.000u.m., iar la momentul t + 1 preţul ajunge la 21.000 u.m., în condiţiile unui cupon de dobândă de3.000 u.m., rentabilitatea înregistrată de deţinător este:

%60100000.15

000.15000.21000.3rr =×−+=

Întrucât ecuaţia se poate descompune în două componente, respectiv tP

C şi t

ttP

PP −+1

rezultă că este posibil a se determina:

• rata produsului curent privită ca rată a dobânzii (rd):

100PCrt

d ×=

• rata câştigului de capital (g):

100P

P1Pg

t

tt ×−+

=

În acest mod, ecuaţia ratei de rentabilitate se poate scrie:

grr dr +=ceea ce permite constatarea diferenţei care există între rata dobânzii şi rata rentabilităţii.

Informaţiile din tabelul următor permit evidenţierea următoarelor aspecte:• creşterea ratei dobânzii este asociată cu o scădere a preţului obligaţiunii, ceea ce

conduce la o pierdere de capital, în cazul acelor obligaţiuni pentru care termenul dematuritate este mai mare decât perioada de deţinere;

• cu cât maturitatea obligaţiunii este mai îndepărtată, cu atât sunt mai importantemodificările de preţ asociate cu modificări în nivelul ratei dobânzii.

• cu cât maturitatea este mai îndepărtată, cu atât se diminuează rata rentabilităţii ceea ceconduce la descreşterea ratei dobânzii;

• deşi două obligaţiuni pot avea iniţial aceeaşi rată a dobânzii, rentabilitatea poateevolua diferit, dacă rata dobânzii creşte.

Rentabilitatea anuală în cazul unei obligaţiuni cu diferite maturităţi şi rată a cuponuluide dobândă 10%

Monedă şi credit

1 2 3 4 5 6 7 6 + 7Anipână

lamaturitate

Ratadobânziiiniţiale

Preţiniţial

Ratadobânzii

pentru anulurmător

Preţpentruanul

următor

Ratadobânziicurente

Ratacâştiguluide capital

Ratade

rentabilitate

30 10% 1000 20% 503 10% -49,7% -39,7%20 10% 1000 20% 516 10% -48,4% -38,4%10 10% 1000 20% 597 10% -40,3% -30,3%5 10% 1000 20% 741 10% 25,9% -15,9%2 10% 1000 20% 917 10% -08,3% +01,7%1 10% 1000 20% 1000 10% 0 +10.0%

Se poate observa ca o obligaţiune cu o maturitate de 30 ani, înregistrează o pierdere decapital de 49,7% dacă rata dobânzii creşte de la 10% la 20%. Dacă maturitatea devine maiapropiată, răspunsul preţului obligaţiunii este de mai mică amploare. Se explică astfel,comportamentul obligaţiunilor pe piaţă în funcţie de maturitate: preţurile şi rentabilitateaobligaţiunilor pe termen lung sunt mai volatile (prezintă o mai mare variabilitate), comparativ cutitlurile pe termen scurt. Din acest motiv, obligaţiunile cu maturitate îndepărtată nu suntconsiderate sigure din punct de vedere al rentabilităţii produse.

D. ♦ Distincţia dintre rata reală şi rata nominală a dobânzii

Graficul următor prezintă evoluţia ratelor medii ale dobânzii nominale şi reale, pentru 9ţări puternic industrializate (cu excepţia SUA), În perioada 1973 – 1990.

Esenţial în această figură, este modul diferit de modificare a ratei dobânzii, exprimată întermeni reali şi nominali.

Sursa: Frederich S. Mishkin, The Economics of Money, Banking and Financial Markets, Third Ed. HorperCollins Publishers, 1995.

Distincţia dintre rata reală şi rata nominală a dobânzii este necesară, întrucât reflectăcorect costul împrumutului, atunci când se ia în considerare rata inflaţiei.

Capitolul 5 – Creditul şi dobândaAstfel, rata reală a dobânzii este definită prin ecuaţia Fisher, după numele lui Irving

Fisher, unul din cei mai mari economişti monetarişti ai sec XX. Potrivit acestei ecuaţii, ratanominală a dobânzii (rn) este egală cu rata reală a dobânzii (rr) plus rata anticipată a inflaţiei (rinf)

infrn rrr += , în care:=nr rata nominală a dobânzii;=rr rata reală a dobânzii;

=infr rata inflaţiei aşteptate.

Formularea mai precisă a ecuaţiei lui Fisher conduce la următoarea expresie:

infrinfrn rrrrr ×++=

)r1)(r1(r1 infrr ++=+

Pentru valori mici ale ratei reale a dobânzii şi ale inflaţiei anticipate, termenul( )infr rr × are, de asemenea, valori foarte mici de unde rezultă posibilitatea de a face abstracţiede acesta.

Exemplificăm prin situaţia unui împrumut acordat pe o perioadă de un an, în sumă de1.000.000 u.m., cu o rată nominală a dobânzii de 15% ( )%15rr = . Dacă nivelul preţurilor, seanticipă a rămâne constant de-a lungul anului ( )%0rinf = , atunci la sfârşitul anului,creditorul va primi în termeni reali, cu 15% mai mult comparativ cu valoarea împrumutului.

Dacă, în schimb, se estimează că preţul bunurilor şi serviciilor va înregistra o creşterede 8%, rezultatul, potrivit ecuaţiei lui Fisher, înseamnă în termeni reali o rată de: 6,48%

%48,6108,115,11

%81%151rr =−=−

++=

Rezultatul indică faptul că, deşi la sfârşitul anului se primeşte o sumă cu 15% mai mare,acest câştig se diminuează prin suportarea unor preţuri cu 8% mai mari pentru bunurile şiserviciile achiziţionate.

La modul general, atunci când rata reală a dobânzii este scăzută ca urmare a unei inflaţiisporite, împrumuturile sunt eficiente pentru debitori şi ineficiente pentru creditori.

• Distincţia dintre rata reală şi rata nominală a dobânzii este importantă, întrucât ratareală, care reflectă costul real al împrumuturilor este cel mai bun indicator de exprimare aeficienţei operaţiunilor de împrumut. De asemenea, reprezintă, pentru cetăţeni, cea mai bunămăsură a modificărilor produse pe piaţa creditului. Totodată, estimarea ratei dobânzii în termenireali, permite investitorului să aprecieze dacă a realizat o operaţiune profitabilă sau nu, şi să ocompare cu celelalte oportunităţi oferite de piaţă.

2.2.2. Comportamentul ratei dobânzii sub influenţă factorilor determinanţi pe piaţa de capital

Explicarea fluctuaţiilor în nivelul ratei nominale a dobânzii poate fi realizată prinstudierea preţului obligaţiunilor (pentru a evidenţia raportul dintre cererea şi oferta de fonduri petermen lung) precum şi prin studierea preferinţei pentru lichiditate (care reflectă raportul dintrecererea şi oferta de fonduri pe piaţa monetară).

Monedă şi credit

Cererea şi oferta de fonduri pe piaţa de capital

Cererea şi oferta de titluri pe termen lung, de tipul obligaţiunilor poate fi reprezentatăpotrivit figurii:

Dacă se reia exemplul unei obligaţiuni cu discont care are valoarea nominală de 5.000u.m. şi preţul curent de 4.800 u.m. rezultă o rată a dobânzii (ca produs la maturitate) de 4,16%.

Dacă valoarea obligaţiunii pe piaţă scade (la 4.500 de exemplu), volumul ratei dobânziiînregistrează o diminuare, până la 11,11%.

Dacă rata dobânzii estimată de investitori pentru obligaţiuni înregistrează un nivel înalt,în timp ce alte variabile din economie (venit, rata rentabilităţii, risc, lichiditate) rămân constante,atunci cantitatea de titluri trebuie să sporească, în conformitate cu teoria cererii. Figuraprezentată arată că, în punctul B cantitatea de titluri cerute, sporeşte de la 100 la 200, ca urmare arentabilităţii sporite pe care o conferă deţinătorilor acest tip de active. Dacă preţul obligaţiunilor,se modifică, în sensul diminuării până la 3.800 u.m. (cu o rentabilitate de 31,57%) cantitateacerută va avea cel mai ridicat nivel, în punctele D şi E. Dreapta care uneşte toate punctele carereflectă cererea de titluri, este denumită curba cererii pentru obligaţiuni (dreapta AE).

În mod similar se construieşte curba ofertei, care evidenţiază relaţia dintre cantitateaoferită şi preţul titlurilor, atunci când celelalte variabile rămân constante. Dacă preţul uneiobligaţiuni este 3.800 u.m., rata rentabilităţii este 31,57%. Creşterea preţului la 4.000 u.m.,conduce la scăderea ratei dobânzii la 25%. Datorită acestei modificări a ratei dobânzii, firmelevor emite titluri, preferând să se împrumute prin emisiunea de obligaţiuni, comparativ cu alteforme de obţinere a resurselor. Astfel, cantitatea de titluri aferente sporeşte de la 100 (pct. F) la200 (pct. G). Cea mai mare cantitate de titluri oferite se constată în punctele H şi I, ca urmare acelei mai scăzute rate ale dobânzii. Dreapta care uneşte toate punctele ce exprimă de titluri şinumeşte curba ofertei (dreapta F.I.).

În condiţii de echilibru, cantitatea de titluri cerute este egală cu cantitatea oferită, ceea cepermite scrierea egalităţii dintre cerere şi ofertă, astfel:

Dc = Do

P(rd)

100 200 300 400 500 Cantitatea detitluri

Preţulobligaţiunii

(rata dobânzii)

3.800(31,57%)

4.000(25%)

4.200(19%)

4.500(11,11%)

4.800(4,16%)

5.000(0%)

A

B

C

H

D

I

EF

G

Capitolul 5 – Creditul şi dobândaÎn figura prezentată, echilibrul se manifestă în punctul C în care curba cererii

intersectează curba ofertei la preţul de 4.200 şi pentru o cantitate de 300.Acest preţ P* = 4.200 la care cantitatea cerută egalează cantitatea oferită, este denumit

preţ de echilibru al pieţei.În mod similar, rata dobânzii (rd=19%) corespunzătoare acestui preţ este denumită rata

de echilibru a dobânzii.Conceptele preţ de echilibru şi nivel de echilibru al ratei dobânzii prezintă deosebită

utilitate, întrucât în funcţie de nivelul acestora se realizează anticipări ale evoluţiei pieţeiDacă preţul obligaţiunilor ajunge la 4.800 u.m., atunci cantitatea de titluri oferite în

punctul I este mai mare decât cantitatea cerută în punctul A. O asemenea situaţie, în carecantitatea oferită este mai mare decât cea cerută este denumită exces de ofertă. Dacă preţultitlurilor scade la 4.000 u.m. de exemplu, atunci cantitatea cerută în punctul D este mai maredecât cantitatea oferită în punctul G. O astfel de situaţie este cunoscută sub denumirea de cerere– exces.

Întrucât reprezentarea grafică a diagramei cererii şi ofertei se realizează prin utilizareaaxei verticale pentru preţ, şi a axei orizontale pentru cantitate, rezultă că este posibil a se analizafactorii de influenţă asupra ratei dobânzii. Uneori este dezavantajoasă situarea ratei dobânzii peaceeaşi axă verticală pe care este reprezentat şi preţul obligaţiunilor. Soluţia la această problemăs-a găsit prin redarea pe axa verticală numai a ratei dobânzii. Astfel, pentru orice tip deobligaţiune, este posibil a se construi diagrama cererii şi ofertei de fonduri împrumutabile.

Cererea şi oferta de fonduri

Modificări în echilibrul ratei dobânzii

Dacă în condiţiile de echilibru intervin modificări, respectiv se produc variaţii aleratei dobânzii, curbele cererii şi ofertei se deplasează ca răspuns la modificările produse.

100 300200 400 500 Cantitatea de titluri

Oferta deobligaţiuni

Cererea deobligaţiuni

Ratadobânzii

rd

4,16%

%

11,11%

19%

25%

31,5%

(%)

A

B

F

G

C

H

I

D

E

Monedă şi creditA. Factorii care determină modificarea nivelului cererii pentru obligaţiuni sunt

următorii:

a) averea deţinută (venitul investitorilor);b) rata de rentabilitate comparativ cu cea a altor active;c) riscul obligaţiunilor comparativ cu al altor active;d) lichiditatea titlurilor.

a) Averea deţinută de către investitori conduce la majorarea cererii de titluri.După cum se observă pe diagrama cererii în condiţiile unei rate a dobânzii de 11,11%

cererea de titluri este situată la 200 (în punctul B). Dacă averea investitorului sporeşte, atuncicantitatea cerută, pentru acelaşi nivel al ratei dobânzii, creşte la 400. La rândul său, creştereaaverii generează creşterea cantităţii cerute pentru un nivel superior al dobânzii de 25%. Acestraţionament poate continua pentru fiecare punct iniţial al curbei cererii. Astfel, curba cererii sedeplasează spre dreapta, iar concluzia este următoarea: în condiţii de creştere economică şi demajorare a averii, cererea de titluri creşte, iar curba cererii se deplasează spre dreapta. Înperioadele de recesiune, atunci când venitul şi averea sunt în declin, cererea pentru titluri scade,iar curba cererii se deplasează spre stânga.

Modificări ale dreptei cererii în raport cu venitul investitorilor

Ceilalţi factori au următoarea influenţă asupra cererii de titluri:b) • cu cât rata dobânzii anticipate descreşte, cu atât cererea de titluri pe termen lungdescreşte, iar curba cererii se deplasează spre stânga. Creşterea nivelului ratei dobânziiare ca efect creşterea cererii de titluri şi conduce la deplasarea curbei spre dreapta;

• modificările în nivelul ratei inflaţiei au următorul efect: creşterea ratei anticipate ainflaţiei cauzează declinul cererii pentru obligaţiuni, condiţii în care curba cererii sedeplasează spre stânga.

rdRata

dobânzii %

4,16

11,11

19%

25%

A

B

31,5%

100 200 300 400 500 600

C C’

A’

B’

D D’

E E’


c) • Din punct de vedere al riscului, respectiv al volatilităţii titlurilor, cu cât acesta estemai ridicat, cu atât scade cererea, iar curba se deplasează spre stânga. Pe de altă parte, creştereariscului la activele alternative (celelalte titluri ale pieţei de capital), va determina ca cerereapentru obligaţiuni să crească, iar curba cererii să se deplaseze spre dreapta.

d) • Lichiditatea este un factor care influenţează nivelul cererii în modul următor: cu câtnivelul acesteia este mai mare, cu atât cererea de titluri sporeşte, iar curba se deplasează spredreapta.

Creşterea lichidităţii activelor alternative (de exemplu, acţiunile) diminuează cererea detitluri şi deplasează curba cererii spre stânga. Reducerea comisioanelor la intermediereaacţiunilor (1975, în SUA), sporeşte lichiditatea acţiunilor comparativ cu a obligaţiunilor.

B. Modificarea ofertei de titluri pe termen lung, poate fi explicată prin analizareaurmătorilor factori:

a) profitabilitatea aşteptată a investiţiei;b) rata anticipată a inflaţiei;c) activităţile guvernamentale.a) Profitabilitatea investiţiei. În perioadele de creştere economică rapidă, în faza de

expansiune, oferta de titluri creşte, iar curba ofertei se deplasează spre dreapta.În schimb, în perioadele de recesiune, investiţiile nu sunt profitabile, ceea ce conduce

la scăderea ofertei.

Modificări ale dreptei ofertei în raport cu profitabilitatea investiţiei

b) Inflaţia estimatăCea mai corectă măsură a costului împrumuturilor este dată de rata reală a dobânzii, egală

cu rata nominală a dobânzii diminuate cu rata estimată a inflaţiei.Pentru o rată a dobânzii date, atunci când inflaţia sporeşte, costul real al împrumuturilor

scade, iar cantitatea de titluri oferite sporeşte. Astfel, creşterea ratei estimate a inflaţiei determinăcreşterea ofertei de titluri şi deplasarea curbei spre dreapta.

rd

Ratadobânzii %

4,16

11,11

19%

25%

A

H

31,5%

100 200 300 400 500 600

F F1

G G1

C C1

H1

I1

700 800

Cantitatea de titluri

Monedă şi creditc) Activităţile guvernului pot influenţa oferta de titluri în mod substanţial. Astfel, în

perioada deficitelor bugetare, guvernele pot emite titluri: când deficitele înregistrează un nivelsporit, cantitatea de titluri emise este mai mare, deci oferta sporeşte. Astfel creşterea deficitelorbugetare majorează oferta de titluri şi deplasează curba spre dreapta.

2.2.3. Teoria preferinţei pentru lichiditate: Cererea şi Oferta de fonduri pe piaţamonetară

A. Cererea şi oferta de monedăÎn analizele precedente nivelul de echilibru al ratei dobânzii a fost determinat prin luarea

în considerare a cererii şi ofertei de fonduri împrumutabile, pe piaţa de capital.Ca o alternativă la acest model a fost dezvoltată teoria preferinţei pentru lichiditate, de

către John Maynard Keynes, în cadrul căreia, echilibrul ratei dobânzii se stabileşte în termeniicererii şi ofertei de monedă.

Punctul de pornire al acestei analize îl constituie considerarea a două categorii principalede active preferate de populaţie pentru conservarea averii: • banii • titlurile pieţei de capital.

Pe ansamblul economiei, cantitatea totală de avere, trebuie să fie egală cu cantitatea deobligaţiuni oferite plus cantitatea de monedă oferită. De asemenea, cantitatea de obligaţiuni şi demonedă pe care populaţia doreşte să le deţină (şi care reprezintă cererea) trebuie să fie egale cusuma totală a averii deţinute.

Dacă se notează: - oferta de titluri cu Ot- oferta de monedă cu Om- cererea de titluri cu Ct- cererea de monedă cu Cm

se poate scrie:Ot + Om = Ct + Cm

Dacă se separă termenii monetari de cei care exprimă titlurile, atunci:Ot – Ct = Cm – Om,

ceea ce înseamnă că, dacă piaţa monetară este în echilibru, respectiv cererea de monedă esteegală cu oferta de monedă (Cm = Om), se va produce un echilibru şi pe piaţa obligaţiunilor,respectiv Ot = Ct.

• Determinarea ratei dobânzii în condiţii de echilibru urmează acelaşi raţionament, atâtprin luarea în considerare a cererii şi ofertei de titluri, precum şi prin scrierea ecuaţiei cererii şiofertei de monedă.

• Acest model al preferinţei pentru lichiditate, care analizează piaţa monetară, reprezintăechivalentul analizei caracteristice pieţei obligaţiunilor.

În practică, abordarea diferă, întrucât luând în considerare doar două tipuri de active,moneda şi obligaţiunile, preferinţa pentru lichiditate ignoră orice efecte ale ratei dobânzii asupraactivelor reale.

• Modelul preferinţei pentru lichiditate determină nivelul ratei dobânzii pornind de laanaliza unor factori precum: modificări ale veniturilor, nivelul preţurilor şi oferta de monedă.

• Potrivit definiţiei date monedei de J.M. Keynes, în structura acesteia sunt inclusenumerarul (care nu produce dobândă) şi depozitele la vedere (care sunt purtătoarele unor niveluriscăzute ale dobânzii). Astfel, se presupune că moneda prezintă o rată a rentabilităţii egală cuzero. Obligaţiuniule, ca singura alternativă a banilor, în concepţia lui Keynes prezintă o rată arentabilităţii egală cu rata dobânzii rd. Dacă această rată creşte, atunci rata de rentabilitate adepozitelor scade, comparativ cu rentabilitatea obligaţiunilor, şi potrivit teoriei, cererea demonedă se diminuează.

Astfel, se poate constata că între cererea de monedă şi rata dobânzii este o relaţienegativă. Dacă se utilizează conceptul cost de oportunitate, care defineşte nivelul dobânzii la

Capitolul 5 – Creditul şi dobândacare se renunţă prin nedeţinerea de active alternative (obligaţiuni), atunci nivelul acesteia creştedacă rata dobânzii la obligaţiuni creşte. Astfel, banii sunt mai puţin preferaţi, iar cantitatea oferitătrebuie să scadă.

În figura următoare este prezentată cererea de monedă, pentru anumite mărimi ale rateirentabilităţii, în condiţiile menţinerii constante a celorlalte variabile (veniturile, nivelulpreţurilor). Cu cât rata dobânzii scade, cu atât costul de oportunitate al monedei este mai scăzut,ceea ce determină o cerere sporită.

Echilibrul pieţei monetare

Scăderea ratei dobânzii de la 30% la 25% antrenează, potrivit figurii, o majorare acantităţii de monedă de la 200 u.m., la 400 u.m., respectiv deplasarea nivelului cererii dinpunctul A către punctul B.

În continuare, diminuarea nivelului ratei dobânzii conduce la deplasarea cantităţii demonedă cerute spre cantităţi tot mai mari, după cum indică punctele C, D, E, etc. Dreapta careuneşte toate punctele A, B, C, D, E este denumită dreapta cererii de monedă (Cm).

Dacă în dimensionarea cantităţii de monedă din economie intervine banca de emisiune,care fixează un nivel constant al masei monetare (de exemplu cantitatea 600 u.m.) atunci dreaptacare exprimă oferta de monedă este linia verticală care porneşte din acest punct.

Echilibrul dintre cantitatea de monedă oferită şi cerută este dat de intersecţia celor douădrepte, respectiv punctul C, în care:

Cm = Om (cererea de monedă este egală cu oferta de monedă).Echilibrul se manifestă pentru un nivel al ratei dobânzii de 20%.În situaţia în care rata dobânzii înregistrează un nivel mai mare decât 20% (de exemplu,

30%), cantitatea de monedă cerută pentru acest nivel este de 200 u.m., în timp ce ofertareprezintă 600 u.m. Rezultă, astfel, un exces al ofertei de monedă, ceea ce semnifică deţinerea decătre populaţie a unei cantităţi mai mari decât cea dorită. Într-o astfel de conjunctură se încearcăechilibrarea situaţiei prin cumpărarea de obligaţiuni. Ca efect, preţul obligaţiunilor se majorează,rata dobânzii scade şi se apropie de nivelul de echilibru de 20%.

dreapta oferteide monedă (Om)

dreapta cererii demonedă (Cm)

Ratadobânzii

200 400 600 800 1000 Cantitateade monedă

5%

10%

15%

20%

25%

30%

A

B

C

D

E

Monedă şi creditPe de altă parte, dacă se analizează cantitatea de monedă cerută pentru un nivel al ratei

dobânzii de 10%, (ceea ce pe grafic este reprezentat de punctul E), se constată că există odiferenţă între cantitatea oferită de 600 u.m. şi cantitatea cerută de 1.000 u.m. Astfel, semanifestă o cerere suplimentară de monedă, datorită preferinţei populaţiei de a deţine mai multămonedă comparativ cu alte active. Obligaţiunile sunt oferite spre vânzare, ceea ce antreneazăscăderea preţului acestora, şi, implicit, o majorare a ratei dobânzii care tinde către nivelul deechilibru de 20%.

B. Factorii determinanţi ai cererii şi ofertei de monedă

Aplicarea practică a modelului preferinţei pentru lichiditate necesită cunoaşterea moduluiîn care diferite variabile precum, nivelul veniturilor şi al preţurilor influenţează modificări înnivelul ratei dobânzii.

Pentru evidenţierea efectelor unui factor asupra ratei dobânzii se consideră că toţicelorlalţi rămân constanţi.

1. Potrivit analizei lui Keynes, cererea pentru monedă este determinată de doi factori:a) nivelul veniturilorb) nivelul preţurilor

a) Efectul veniturilor se manifesta în următoarele situaţii:• atunci când economia se află în expansiune şi nivelul veniturilor sporeşte, populaţia va

manifesta o preferinţă pentru deţinerea de monedă, ca rezervă a valorii;• în aceleaşi condiţii de creştere economică, populaţia realizează un volum mai mare de

tranzacţii utilizând moneda, de unde rezultă preferinţa pentru deţinerea acestui tip de active;• rezultă că un nivel înalt al veniturilor generează creşterea cererii de monedă; din punct

de vedere grafic, influenţa acestui factor se traduce printr-o deplasare a curbei cererii de monedăspre dreapta.

b) Nivelul preţurilor• Pentru a demonstra efectul acestei variabile, Keynes ia în considerare cantitatea de

monedă deţinută de populaţie în termeni reali, respectiv, sub formă de bunuri şi servicii care potfi achiziţionate. Atunci când nivelul preţurilor creşte, cu aceeaşi cantitate de monedă se vaachiziţiona un volum mai scăzut de bunuri şi servicii.

Pentru restabilirea echilibrului, populaţia va prefera să deţină o cantitate de monedă (înexpresie nominală) mai mare.

Concluzia este următoarea: creşterea nivelului preţurilor conduce la creşterea cererii demonedă; grafic se produce deplasarea curbei cererii către dreapta.

2. Factorii de influenţă asupra ofertei de monedăOferta de monedă şi modificările produse în nivelul acesteia reprezintă un proces

complex care implică participarea băncii centrale, a băncilor de depozit (comerciale) şi a altorinstituţii ale pieţei monetare. În cadrul analizei preferinţei pentru lichiditate este luată înconsiderare majorarea ofertei de monedă, produsă ca urmare a acţiunilor băncii de emisiune. Lamodul general, orice majorare a ofertei de monedă, dirijată de banca centrală, conduce ladeplasarea curbei ofertei spre dreapta.

C. Modificările în echilibrul ratei dobânzii

Analiza preferinţei pentru lichiditate şi a modului de influenţare a ratei dobânzii, prezintăimportanţă practică, întrucât pe baza acestor aspecte este posibil de evaluat care sunt efectelepoliticii monetare asupra ratei dobânzii.


• Concluziile desprinse în urma analizei Teoria preferinţei pentru lichiditate (TPL) pot fiformulate astfel:♦ Atunci când veniturile sporesc, în perioadele de expansiune economică, nivelul ratei

dobânzii creşte (în condiţiile menţinerii constante a celorlalte variabile). Un asemenea răspuns alratei dobânzii la variaţia veniturilor este prezentat în figura următoare:

Influenţa veniturilor asupra ratei dobânzii

♦ Atunci când nivelul preţurilor sporeşte, în condiţiile în care oferta de monedă şi altevariabile economice rămân constante, rata dobânzii înregistrează o creştere.

Influenţa preţurilor asupra ratei dobânzii

♦ Modificările în nivelul ofertei de monedă influenţează nivelul ratei dobânzii astfel:atunci când oferta de monedă sporeşte, (toate celelalte variabile rămânând constante), ratadobânzii descreşte.

Q Cantitateade monedă

(2)

(1)

Ratadobânzii

rd2

rd1

Cm1

Cm2

În perioadele de creştereeconomică, dreapta cererii demonedă se deplasează spre dreapta,de la Cm1 – la Cm2. Rata dobânzii, ca punct deechilibru, se modifică de la rd1 lard2.

Ofertade monedă

(Om)

Q Cantitateade monedă

(2)

(1)

Ratadobânzii

rd2

rd1

Cm1

Cm2

Cererea de monedă se deplaseazăde la Cm1 – la Cm2, iar echilibrulratei dobânzii se de la rd1 la rd2.

Ofertade monedă

(Om)

Monedă şi creditAcelaşi efect se obţine atunci când banca centrală majorează oferta de monedă prin

cumpărarea de obligaţiuni. Rezultatul se concretizează prin deplasarea spre stânga a ofertei deobligaţiuni, ceea ce antrenează un declin al ratei dobânzii.

Modificarea ratei dobânzii ca răspuns la modificarea ofertei de monedă

Concluzia desprinsă din reprezentarea grafică, respectiv creşterea ofertei de monedăantrenează diminuarea ratei dobânzii, are importante implicaţii asupra politicii monetare, înspecial, şi asupra politicii în general, fiind frecvente cazurile în care politicienii au susţinut ocreştere rapidă a ofertei de monedă, cu scopul dirijării ratei dobânzii.

O contribuţie importantă la analiza corelaţiei dintre creşterea ofertei de monedă şidiminuarea ratei dobânzii, revine lui Millton Friedman.

În opinia sa, răspunsul ratei dobânzii, prin diminuarea nivelului, în condiţiile în careoferta de monedă sporeşte, reprezintă efectul lichiditate.

♦ Rata inflaţiei anticipate reprezintă, de asemenea un factor de influenţă asupraechilibrului ratei dobânzii. Astfel, majorarea nivelului ratei inflaţiei generează o sporire acantităţii de monedă oferită, şi în continuare o majorare a ratei dobânzii.

Deşi se poate considera că sporirea preţurilor şi majorarea inflaţiei generează acelaşiefect asupra ofertei de monedă şi asupra nivelului ratei dobânzii, totuşi între cei doi factori existăo diferenţă esenţială, din punct de vedere al efectelor. Astfel, efectele antrenate de majorareapreţurilor încetează după ce creşterea acestora stopează, în timp ce în cazul inflaţiei, efectelecontinuă o perioadă mai îndelungată de timp.

♦ Concluzie: Dintre toate efectele analizate, rezultă că numai efectul lichiditate este celcare indică faptul că o rată înaltă de creştere a ofertei de monedă generează un declin al rateidobânzii. Spre deosebire de aceasta, efectele antrenate de venituri, preţuri şi rata inflaţiei indică omajorare a ratei dobânzii, atunci când se produce majorarea cantităţii de monedă.

Pentru a puncta efectele antrenate de variabilele analizate, este necesar a se observa caredintre acestea sunt mai ample şi care se manifestă mai rapid.

• Efectul lichiditate se manifestă imediat, întrucât creşterea ofertei de monedă conducerapid la declinul ratei dobânzii. Efectele antrenate de venituri şi nivelul preţurilor necesită operioadă mai îndelungată, întrucât creşterea ofertei de monedă ia timp pentru sporirea niveluluipreţurilor şi a veniturilor, care ulterior antrenează creşterea ratei dobânzii. Rata estimată a

Om1 Om2

Ratadobânzii

(rd)

rd1

rd2

Cantitatea de monedă

Atunci când oferta demonedă sporeşte, dela Om1 la Om2,echilibrul ratei dobânziise stabileşte de la rd1 la rd2.

(1)

(2)

Capitolul 5 – Creditul şi dobândainflaţiei, care majorează nivelul ratei dobânzii se poate manifesta ca efect, mai repede sau maiîncet, în funcţie de măsura în care populaţia ajustează propriile anticipări asupra inflaţiei.

• Modul de răspuns, în timp, al ratei dobânzii la sporirea ofertei de monedă poate fireprezentat grafic, astfel:

rd

T

Timp

efectullichiditate efectul: preţ, venit,

inflaţie aşteptată

rd1

rd2

a)

a) Efectul lichiditate estede mai mare amploaredecât celelalte efecte.

b)rd

T

efectlichiditate

efect: venit, preţ,inflaţie aşteptată

b) Efectul lichiditate estemai redus decât celelalte şiajustează uşor inflaţiaaşteptată

Timp

Monedă şi credit

• Figura a prezintă cazul în care efectul lichiditate domină celelalte efecte, astfel încât îndecursul perioadei T, rata dobânzii scade de la rd 1 la rd 2.

Efectul lichiditate operează mai rapid asupra diminuării ratei dobânzii, dar pe măsuratrecerii timpului încep să se manifeste şi celelalte efecte, în sensul invers. Întrucâtefectul lichidităţii este mai amplu decât celelalte, nivelul ratei dobânzii nu va reveniniciodată la nivelul iniţial;

• Figura b indică un efect al lichidităţii mai puţin amplu comparativ cu celelalte.Iniţial, efectul lichiditate conduce la diminuarea ratei dobânzii. În acel momentîncepe să se manifeste efectul celorlalţi factori care majorează, astfel, rata dobânzii.În acest mod, rata dobânzii creşte de la rd 1 la rd 2.

• Figura c prezintă efectul dominant al inflaţiei anticipate, care se manifestă rapid, întrucâtpopulaţia majorează repede nivelul acestuia atunci când rata ofertei de monedă creşte.Efectul inflaţiei începe imediat să compenseze efectul lichiditate ceea ce conduce laschimbarea sensului de evoluţie al ratei dobânzii, care se majorează. Rezultatul arată,clar, că majorarea ofertei de monedă nu reprezintă o soluţie pentru reducerea rateidobânzii, dar creşterea cantităţii de monedă poate declanşa diminuarea acesteia.

• Aceste concluzii reprezintă, pentru autorităţile politice ale diferitelor ţări, scenariiposibil de urmat pentru îndeplinirea obiectivelor. Dacă se doreşte diminuarea ratei dobânzii,atunci se majorează oferta de monedă, în condiţiile în care efectul lichiditate este dominantcomparativ cu celelalte. La descreşterea ofertei de monedă, se recurge atunci când celelalteefecte domină lichiditatea, iar efectul inflaţiei ajustează rapid rata dobânzii. Dacă celelalte efectedomină efectul lichiditate, iar inflaţia antrenează modificări lente ale ratei dobânzii, atunci

rd

rd2

rd1

c)

T

lichiditate şiinflaţie aşteptată efectul venit

şi preţ

c) Efectul lichiditate estemai redus decât efectulinflaţiei anticipate şiajustează rapid inflaţiaestimată.

Capitolul 5 – Creditul şi dobândacreşterea sau descreşterea ofertei de monedă poate fi dirijată în funcţie de ceea ce se urmăreşte petermen lung sau scurt.

• În practică, posibilităţile autorităţii monetare de a influenţa ratele dobânzilor suntlimitate. Pe piaţa monetară, pot fi influenţate ratele dobânzilor numai în cazul tranzacţiilor petermen foarte scurt (o zi, o săptămână, respectiv 3 luni).

Pe termen lung, după cum apreciază unii specialişti4, intervenţiile autorităţii monetare nuau nici un rol, ci oferă numai o imagine asupra credibilităţii politicii economice.

În perioada anilor ’70, ţările occidentale au încercat să utilizeze instrumentul rateidobânzii pe termen scurt pentru a influenţa agregatele monetare cuprinzătoare, M 2 şi M 3. Ţăriprecum Germania (1974), SUA, Canada şi Elveţia (1975), Marea Britanie (1976), n-au obţinutrezultatele scontate, datorită orientării politice a guvernelor de la acea vreme şi datorităinovaţiilor pieţelor financiare.

• În prezent, autorităţile din diferite ţări, utilizează instrumentul ratei dobânzii pe termenscurt în vederea echilibrării cantităţii de monedă. O asemenea practică este diferită de ceea cesusţine teoria, respectiv, cantitatea de monedă oferită este cea care generează un anumit nivel alratei dobânzii şi nu invers.

2.3. Calculul dobânzii

Determinarea dobânzii prezintă deosebită importanţă în activitatea practică de creditare.În cele ce urmează sunt prezentate metodele frecvent întâlnite în calcularea dobânzii.

a) pentru creditele bancare acordate şi depozitele constituite;b) pentru scontarea şi rescontarea efectelor de comerţ;c) pentru conturile curente.

a) Pentru creditele acordate şi depozitele constituite se calculează dobânda simplă saudobânda compusă.

a1) dobânda simplă se calculează în cazul în care perioada analizată este mai micăde un an, iar dobânda nu este capitalizată.

Relaţia de calcul:

100360rnC

D dz××××

××××××××====

D = dobânda (în suma absolută);C = capitalul împrumutat sau valoarea depozitului;nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea;nd = rata nominală a dobânzii, exprimată %.

a2) dobânda compusă se practică atunci când perioada de creditare sau de depunereeste mai mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă.→→→→ dacă perioada respectivă este exprimată în ani întregi, atunci dobânda secalculează astfel:

(((( )))) in

diif Cr1CCCD −−−−++++====−−−−====în care: Cf = capital fructificat;

(1 + rd)n = coeficient de fructificare;Ci = capital iniţial.

→→→→ dacă perioada este exprimată într-un număr întreg de ani şi în fracţiuni, atunci,calculul dobânzii se realizează astfel:

4 Eugen Rădulescu – Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, 1999, pag. 32

Monedă şi credit

( ) ( )=−

��

�

�

��

�

�

×××+

++=−= idz

ndin

diif C100360

rnr1Cr1CCCD (((( )))) i

dzndi C

100360rn

1r1C −−−−��

��

��

××××××××

++++++++

Exemplul 1Se acordă un credit bancar în valoare de 5 mil. u.m. pe o perioadă de 250 zile în

condiţiile unei rate nominale a dobânzii de 35% anual.Dobânda aferentă acestui credit, potrivit formulei pentru dobânda simplă devine:

.m.u 7,277.215.1100360

35zile 250000.000.5D =×

××=

Exemplul 2Suma de 3.500.000 lei este acordată sub formă de credit pentru o perioadă de 3 ani şi 70

zile, în condiţiile unei rate nominale a dobânzii de 25%. Rambursarea creditului se face lafinalul perioadei.

initialfinal CCDob −=

( ) ( )

240.168.75,302.3325,937.835.6100360

2570850.835.69531,1000.500.3

100360257025,01000.500.325,01000.500.3final.Cap

33

=+

=×

××+×

=×

××+++=

240.668.3000.500.3240.168.7Dob =−=

sau

( )

( )[ ]240.668.3000.500.3240.168.7

000.500.30486,015,937.835.6

000.500.31003602570125,01000.500.3Dob 3

=−=−+

=−��

��

�

××++=

b) Pentru scontarea şi rescontarea efectelor de comerţ

Dobânda, care poartă denumirea de scont se calculează după următoarea relaţie:

(((( )))) 10036012rnV

S sz××××××××××××

==== în care:

S = scontul;V = valoarea nominală a titlului de credit;nz = numărul de zile până la scadenţă;rs = procentul ratei dobânzii sau taxa scontului.

În practica bancară relaţia de calcul pentru scont este următoarea:

fix Divizordobanzi de NumereS = în care:


numărul de dobânzi = valoare nominală x nz

dr100360fix divizorul ×=

Exemplul 3Un întreprinzător care a vândut prin credit comercial mărfurile sale, prezintă spre

scontare, la banca comercială X următoarele efecte comerciale:� o cambie, cu valoare nominale 500.000 u.m. cu o durată până la scadenţă de 175 zile;� o cambie cu valoare nominală de 2.400.000 u.m., cu o durată până la scadenţă de 60

zile.Rata privată a scontului, practicată de banca X, este 20%.

În aceste condiţii, deţinătorul titlurilor va primi, pentru fiecare din cele două titluri,următoarea sumă:

titlul 1 108,611.48100360

20175000.5001 =

×××= zileS

Valoarea primită de deţinător = Vn – S1 = 500.000 – 48.611 = 451.389 u.m.

titlul 2 000.80100360

2060000.400.22 =

×××=S

Valoarea primită de deţinător = Vn – S2 = 2.400.000 – 80.000 = 2.320.000 u.m.• Banca X poate determina mărimea scontului pentru cele două titluri, prin aplicarea

relaţiei specifice:

( ) ( ) 611.128800.1

000.500.231

20000.36

000.000.144000.500.87

20100360

60000.400.2175000.500 ==+=××+×=S

S = 48.611 + 80.000 = 128.611

Se observă că nivelul scontului, care reprezintă dobânda curentă a băncii X, pentruscontarea titlurilor, are acelaşi nivel cu cel rezultat prin aplicarea primei relaţii de calcul.

c) Pentru dobânzile aferente conturilor curente

Se practică următoarele metode de calcul al dobânzilor la conturile curente:- metoda directă;- metoda indirectă;- metoda în scară sau hamburgheză.

În general, conturile curente prezintă solduri creditoare, dar pot exista şi situaţii încare clienţii pot efectua plăţi mai mari decât disponibilităţile în cont curent, caz în care contulclientului prezintă sold debitor.

c1) Metoda directă presupune parcurgerea următoarelor etape:- separarea operaţiunilor creditoare şi debitoare;- stabilirea numerelor de dobânzi, creditoare sau debitoare, prin ponderarea sumei

fiecărei operaţiuni cu un număr de zile calculat din momentul efectuării operaţieipână la sfârşitul perioadei (numită epocă);

- însumarea numerelor de dobândă debitoare pe de o parte, şi a celor creditoare pe dealtă parte;

- calcularea dobânzii aferente prin împărţirea soldului numerelor la divizorul fix;- stabilirea soldului contului curent la sfârşitul perioadei şi influenţarea acestuia cu

Monedă şi creditnivelul dobânzii calculate.c2) Metoda indirectă, mai rar practicată de bancă, apelează la un artificiu de calcul,

datorită faptului că nu se cunoaşte precis momentul încheierii contului.Se calculează o dobândă fictivă, cuprinsă între momentul deschiderii contului şi

momentul începerii operaţiilor de cont.Atunci când se cunoaşte momentul închiderii contului se va calcula o dobândă totală

pentru perioada cuprinsă între momentul deschiderii contului şi cel al închiderii acestuia. Dindobânda totală se deduce dobânda fictivă, astfel încât se obţine o dobândă reală.

c1) Metoda hamburgheză se concretizează în parcurgerea următoarelor etape:- înscrierea operaţiunilor în ordine cronologică şi stabilirea soldului contului curent

după fiecare operaţie;- calcularea numerelor de dobânzi prin ponderarea soldului contului curent la fiecare

moment cu nr. zile în care acesta s-a menţinut nemodificat;- stabilirea sumei soldului numerelor de dobânzi şi calcularea dobânzii prin raportarea

soldului la divizorul fix;- influenţarea soldului contului curent cu nivelul dobânzii calculate (bonificată sau

percepută) şi stabilirea soldului final al contului curent.

Exemplul 4Banca “A” efectuează următoarele încasări şi plăţi în contul curent al clientului său

deschis la 1 februarie şi cu scadenţă la 30 iunie (epocă).- 5 februarie – alimentarea contului cu suma de 45.000 u.m.- 20 martie – plata unei facturi în favoarea unui furnizor, în sumă de 65.000 u.m.- 15 aprilie – plata unor sume în contul administraţiei publice locale, în sumă de

50.000 u.m.- 10 mai – încasarea sumei de 180.000 u.m. în favoarea clientului- 20 mai – încasarea unei sume reprezentând recuperarea unor creanţe în valoare de

60.000 u.m.- 15 iunie – efectuarea unei plăţi în sumă de 30.000 u.m.- 28 iunie – virarea din cont a sumei de 15.000 u.m.

Banca A practică o dobândă creditoare de 12% anual şi o dobândă debitoare de 14%.

A Prin aplicarea metodei directe, este necesar a se parcurge următoarele etapepentru determinarea dobânzii în cont curent.

1) Separarea operaţiilor şi stabilirea numerelor debitoare sau creditoare.Operaţii creditoareData Suma Nr. zile până la 30 iunie Nr. creditoare 5.02. 45.000 (24+31+30+31+30) zile 45.000 x 146 zile = 6.570.00010.05. 180.000 21 + 30 180.000 x 51 = 9.180.00025.05. 60.000 6 + 30 60.000 x 36 = 2.160.000Sume C 285.000 Total numere 17.910.000

Operaţii debitoareData Suma Nr. zile până la 30 iunie Nr. debitoare20.03. 65.000 (11 + 30 + 31 + 30) 65.000 x 102 zile = 6.630.00015.04. 50.000 (15 + 31 + 30) 50.000 x 76 zile = 3.800.00015.06. 30.000 15 30.000 x 15 zile = 450.00028.06. 15.000 2 15.000 x 2 zile = 30.000Sume D 160.000 Total numere 10.910.000

Capitolul 5 – Creditul şi dobânda2) Soldul sumelor este creditor:

285.000 – 160.000 = 125.000

3) Calculul dobânzii se realizează după relaţia:

fixdivizormerenu SoldDobanda =

dobanziirata100360fixDivizorul ×=

u.m. 970.5

12100360

17.910.000creditoare Dobanda =×

=

7,242.4

14100360000.910.10debitoareDobanda =

×=

4) La data de 30 iunie, soldul contului va fi:

(285.000 – 160.000) + (5.970 – 4.242,7) = 126.727,3 u.m.

B. Prin aplicarea metodei hamburgheze (în scară) se parcurg următoarele etape:

Nr. Data Suma Nr. zile până laoperaţiunea următoare

Numere de dobânzi

1. 5.02. 45.000 C (24 + 20) zile 1.980.000 C2. 20.03. 65.000 D Sold ct curent 20.000 D (11 + 15) 520.000 D3. 15.04. 50.000 D Sold ct curent 70.000 D (15 + 10) 1.750.000 D4. 10.05. 180.000 C Sold ct curent 110.000 C (21 + 25) 1.650.000 C5. 25.05. 60.000 C Sold ct. curent 170.000 C (6 + 15) 3.570.000 C6. 15.06 30.000 D Sold ct. curent 140.000 C (13) 1.820.000 C7. 28.06. 15.000 D Sold ct. curent 125.000 C (2) 2.500.000 C Soldul sumelor 125.000 C Sold numere 7.000.000 C

Numere creditoare = 17.910.000Numere debitoare = 10.910.000

Determinarea dobânzii debitoare şi creditoare se realizează potrivit relaţiilor precedente,astfel încât la închiderea contului, soldul final al acestuia să reprezinte:

125.000 + (5.970 – 4.242,7) = 126.727,3

Monedă şi credit

4. Intrebari recapitulative1. Rolul creditului poate fi evidenţiat prin funcţiile îndeplinite de acesta:

a. funcţia de repartiţie + funcţia de control + funcţia de emisiune;b. funcţia de a crea noi mijloace de plată în economie;c. funcţia de a genera dobânda;d. funcţia de mobilizare a capitalurilor disponibile temporar;e. funcţia de a schimba o cantitate de bani în schimbul unei promisiuni de plată viitoare.

2. Creditul comercial se caracterizează prin următoarele aspecte:1. se manifestă sub forma vânzării de mărfuri cu plata amânată;2. se prezintă sub forma liniei de credit confirmate;3. constă în vânzarea unor bunuri de consum cu plata în rate;4. constituie o formă a creditului contractat de stat pentru a finanţa deficitele bugetare;5. se manifestă sub forma creditului de cumpărător şi de vânzător.

Este valabilă combinaţia:a. 2 + 3;b. 4 + 5;c. 1 + 5;d. 3 + 4;e. 2 + 4.

3. Scontul, ca formă a dobânzii, reprezintă:a. dobânda practicată pentru titlurile emise de stat şi achiziţionate de agenţii economici;b. dobânda aferentă cambiilor prezentate spre scontare, şi al cărei nivel depinde de

valoarea nominală a titlurilor, numărul de zile rămas până la scadenţă şi rataoficiată a scontului;

c. diferenţa dintre valoarea nominală a cambiilor deţinute de băncile comerciale şivaloarea acordată de banca centrală;

d. dobânda aferentă obligaţiunilor;e. dobânda bonificată deţinătorilor de depozite bancare.

4. Pentru determinarea nivelului ratei reale a dobânzii se utilizează relaţia “Fisher”:a. ( )( ) 1r1r1r infnr −++=

b. inf

rr r1

r1r1

++

=+

c. 1r1r1

rn

rinf −

++

=

d. (((( ))))inf

nr r1

r1r1

++++++++

====++++

e. ( ) ( ) ( )nrinf r1r1r1 +×+=+

5. Unul din următorii factorii nu influenţează nivelul de echilibru al ratei dobânzii pe piaţade capital sunt:a. lichiditatea titlurilor;b. majorările de capital social, la nivelul agenţilor economici;c. inflaţia anticipată;d. activităţile guvernamentale;e. rata de rentabilitate şi riscul titlurilor.

Capitolul 5 – Creditul şi dobânda6. Modelul preferinţei pentru lichiditate, determină nivelul ratei dobânzii pe piaţa monetară,

prin luarea în calcul a următorilor factori:1. cererea şi oferta de obligaţiuni;2. modificări în nivelul ratei inflaţiei anticipate;3. modificări în nivelul veniturilor;4. modificări în nivelul preţurilor;5. averea deţinută de participanţii pe piaţa monetară.

Este valabilă combinaţia.

a. 1 + 2 + 3;b. 2 + 3 + 4;c. 3 + 4 + 5;d. 2 + 4 + 5;e. 1 + 3 + 5.

7. Efectul lichiditate reprezintă:a. răspunsul ratei dobânzii la sporirea ofertei de monedă;b. capacitatea titlurilor de a fi convertite în monedă, rapid şi eficient;c. modificarea ratei dobânzii la modificarea ratei inflaţiei anticipate;d. reacţia stocului de monedă ca răspuns la creşterea preţurilor;e. randamentul titlurilor pe piaţa de capital.

8. Dobânda aferentă unui credit bancar, în sumă de 20 mil. u.m., în condiţiile unei rate adobânzii de 15%, rambursabil la scadenţă peste 3 ani, reprezintă:

a. 30,4175 mil.;b. 9,9 mil. u.m.;c. 10,41 mil. u.m.;d. 15208 mil. u.m.;e. 6 mil. u.m.

9. Dacă un debitor obţine pentru 1 an un credit în valoare de 500.000 u.m., la o rată nominală adobânzii de 30%, în condiţiile unei rate anuale a inflaţiei de 23%, atunci nivelul dobânzii întermeni reali reprezintă:

a. 150.000 lei;b. 28.455,25 lei;c. 158.400 lei;d. 9.018,5 lei;e. 350.000 lei.

10. O bancă “X” primeşte spre scontare următoarele efecte de comerţ:- o cambie, valoare nominală = 250.000 u.m., scadentă peste 45 zile;- o cambie, valoare nominală = 60.000 u.m., scadente peste 15 zile,

şi le prezintă spre rescontare, băncii de emisiune, în aceeaşi zi. Dacă rata oficială a scontului estede 12% anual iar băncile comerciale practică o dobândă de 14%, atunci banca “X” înregistrează,din această operaţiune:

a. rezultat nul;b. o pierdere de 674,99 u.m.;c. un câştig de 675 u.m.;d. un câştig de 787,49 u.m.;e. o pierdere de 1.362,4 u.m.

Monedă şi credit

Bibliografie


Riscurile bancare, Cerinţe prudenţiale monitorizate, EDP,1999

2. Cezar Basno,Nicolae Dardac,Constantin Floricel


3. Bezbakh Pierre Inflation et desinflation, Editions “La Deconverte”, Paris, 1990

4. Dedu Vasile Gestiunea bancară, EDP, 1996

5. Mishkin Frederic The Economics of Money, Banking and Financial Markets,Harper Collins Publishers, 1996

6. Mourgues Michelle La monnaie Systeme Financiere et theorie monetaire : Ed.Economica, Paris, 1988

7. Roy Miller,R.W. Pulsinelli

Modern Money and Banking, Mc Graw Hill, 1985

8. Eugen Rădulescu Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, 1999

9. Vasile Cocriş,Vasile Turluic

Monedă şi credit Ed. Ankarom Iaşi, 1997

66

Obiective propuse

• cunoaşterea caracteristicilor principalelor instrumente de plată utilizate în România;• însuşirea de noţiuni cheie: trăgător, tras, beneficiar, aval, gir, circuit cambial,

acceptare, refuz, debit card, credit card, telebanking, bani electronici,compensare multilaterală;

• determinarea diferenţelor dintre instrumentele de plată a avantajelor şi dezavantajelorpentru utilizator;

• identificarea posibilităţilor de introducere pe piaţa bancară românească a noiinstrumente de plată, pornind de la evaluarea cantitativă a utilizării acestora;

• cunoaşterea tipologiei cardurilor, a modului de emitere şi utilizare.

INSTRUMENTE DE CREDIT ŞI PLATĂ

1. Rolul cambiei ca instrument de plată 1.1. Definire şi condiţii de validitate ale cambiei 1.2. Operaţiuni cambiale 1.3. Cadrul legal al utilizării cambiei şi circuitul cambiei în România 2. Biletul la ordin, cecul şi ordinul de plată 3. Utilizarea instrumentelor de plată în România 4. Cardul – instrument de plată modern 4.1. Definirea şi tipologia cardurilor 4.2. Activitatea bancară cu carduri în România 4.3. Emiterea, utilizarea şi acceptarea cardurilor 4.4. Alte instrumente şi modalităţi de plată 5. Test de autoevaluare 6. Anexe Bibliografie

Monedă şi credit

1. Rolul cambiei ca instrument de plată. Operaţiuni cambiale

Creditul şi diversitatea formelor pe care le îmbracă acesta antrenează utilizarea uneimultitudini de documente în care este materializată relaţia dintre debitor şi creditor.

Astfel de documente cunoscute sub denumirea de titluri de credit sau instrumente decredit pot fi clasificate după criterii ce decurg din caracteristicile fiecărei forme de credit.

a) înscrisuri care dau dreptul la încasarea unei sume de bani:- cambia;- biletul la ordin;- cecul;- obligaţiunile;- bonurile de casă;- bonurile de tezaur;- certificatele de investitor;- cardurile (cărţile de credit).

b) înscrisuri emise de către stat prin instituţiile sale sau de bănci cu drept demonopol:

- moneda de hârtie (emisă de stat);- bancnota (sau biletul de bancă).

c) înscrisuri care asigură posesorilor un drept asupra unor bunuri reale (mărfuridepozitate sau aflate în curs de transport):

- warantul;- conosamentul;- scrisoarea de trăsură,

cu condiţia ca acestea să fie depuse la bancă, drept garanţii pentru obţinerea de credite.Dintre aceste înscrisuri, în cadrul temei abordate prezintă importanţă: cambia, biletul la

ordin, cecul considerate ca reprezentând instrumente clasice, datorită utilizării pe scară largă îndecursul unei perioade îndelungate de timp şi, cardurile (cărţile de plată), care prin caracteristici,utilizare şi grad de generalizare constituie un instrument modern de plată şi de credit.

1.1. Definire şi condiţii de validitate ale cambiei

♦♦♦♦ Definiţie. Cambia reprezintă un înscris, prin care o persoană (trăgătorul) ordonăunei persoane (tras) să plătească unei a treia persoane (beneficiar) o sumă de bani determinată, lao dată fixă şi la locul indicat.

Din definiţie rezultă că trăgătorul are faţă de tras o creanţă, care se numeşte promisiuneasau acoperirea cambiei. De asemenea, beneficiarul are o creanţă de trăgător, aceasta numindu-sevaloarea furnizată.

Atunci când beneficiarul este el însuşi debitor faţă de o terţă persoană şi doreşte sărealizeze plata utilizând aceeaşi cambie, aceasta poate înscrie pe spatele cambiei o menţiune de ase plăti creditorului. Menţiunea poartă denumirea de gir sau andosare; cel care a înscrismenţiunea este girant, iar noul beneficiar este giratar.

Schema de circulaţie a cambiei se poate prezenta astfel:

Capitolul 6 – Instrumente de credit şi plată

♦ Rolul cambiei poate fi analizat pornind de la utilizarea acesteia: ca instrument deschimb; instrument de plată şi instrument de credit.

• Ca instrument de schimb, cambia evidenţiază rolul iniţial al acesteia în schimburilemonetare, ceea ce conducea la evitarea deplasării banilor şi reducerea riscurilor aferente.

• În calitate de instrument de plată, cambia poate fi utilizată în locul bancnotelor pentrustingerea unor obligaţii de plată în numerar.

În cazul plăţilor prin utilizarea cambiei, se asigură certitudinea, datorită acceptăriicambiei de către tras, iar prin transmiterea cambiei prin gir, se asigură şi avantajul solidarităţiiîntre giranţii succesivi.

• Ca instrument de credit, cambia are multiple utilizări: în domeniul creditului comercial,al creditului bancar şi ca mod de garantare.

Ca instrument de credit comercial, cambia este denumită efect comercial şi este utilizatăde producător în raport cu comerciantul care îi cumpără produsele.

În momentul vânzării, producătorul emite o cambie, prin care se prevede plata preţului decătre cumpărător (tras) la o anumită dată. Trăgătorul, respectiv producătorul poate valorificaaceste instrumente înainte de scadenţă, prin scontare la bancă, ceea ce conduce la obţinerea unuicredit bancar. Pentru garantarea creditelor acordate unei alte persoane decât beneficiarul cambiei,banca poate accepta cambiile cu titlu de garanţie.

♦ Validitatea cambiei, respectiv producerea efectelor dorite, se realizează în condiţiilerespectării următoarelor condiţii:

• efectuarea operaţiunilor cambiale de către persoane fizice şi juridice care au calitateade comerciant;

• forma scrisă, sub semnătură privată;

SCHEMA DE CIRCULATIE A CAMBIEI

Monedă şi credit

• cuprinderea tuturor menţiunilor obligatorii şi a unor clauze facultative.

• Calitatea de comerciant: ca principală condiţie de validare a cambiei, decurge dinesenţa cambiei care, potrivit Codului Comercial reprezintă un fapt de comerţ. În consecinţă şioperaţiunile cambiale sunt fapte de comerţ, şi pot fi efectuate numai de către persoanele fizice şijuridice, care au calitatea de comerciant. Necomercianţii pot efectua operaţiuni cambiale numaiîn mod accidental; de asemenea, statul şi unităţile administrativ teritoriale (judeţe, comune) potrealiza astfel de operaţiuni, fără a putea avea calitatea de comercianţi. Obligaţiunile cambialepot fi asumate şi prin mandatar, această modalitate constituind unica posibilitate de asumare încazul comercianţilor persoane juridice. Calitatea de mandatar trebuie să fie explicit menţionată încuprinsul cambiei; în caz contrar, se consideră că mandatarul se obligă în nume propriu.• Forma scrisă a cambiei a constituit o condiţie care impune ca textul să fie înscris în una şiaceeaşi limbă.• Menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cambia se referă la:

a) denumirea cambiei; care poate fi înscrisă ca titlu sau poate figura în cuprinsul textului.Este obligatorie prezenţa denumirii cât şi scrierea ei în aceeaşi limbă în care este redactatăcambia, fiind situată deasupra semnăturii trăgătorului.

b) ordinul (sau mandatul) necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, într-oanumită perioadă (cu specificarea sumei în titlu, precum şi în litere sau cifre).

c) numele (denumirea) trasului, respectiv a persoanei care trebuie să plătească. În unelecazuri, trăgătorul se poate indica pe sine ca tras, ori, poate indica mai multe persoane trasecumulativ (nu alternativ).

d) scadenţa, este o menţiune obligatorie care prezintă importanţă prin faptul că fărăindicarea acesteia, cambia este socotită plătibilă la vedere. Dacă se prevăd mai multe scadenţesuccesive, cambia este incertă, după cum, aceasta este nulă, dacă menţionează o scadenţăimposibilă (30 februarie, 31 aprilie).

Scadenţa prezintă importanţă, datorită efectelor pe care le antrenează, astfel:• obligaţia trasului se stinge numai prin plata la scadenţă;• deţinătorul cambiei nu poate fi obligat să primească plata înainte de scadenţă;• trasul care plăteşte înainte de scadenţă, o face pe riscul său;• termenul de prescripţie este de doi ani, de la data scadenţei, perioadă de timp în

decursul căreia sunt admise orice acţiuni împotriva acceptantului.Există mai multe variante ale scadenţei:• la vedere (la cerere, la prezentare);• la un anumit termen (zile, săptămâni, luni, ani) de la vedere, de la prezentarea pentru

acceptare sau, în cazul neacceptării, de la data protestului;• la un anumit termen de la data emisiunii;• la o dată fixă (an, lună, zi).e) este determinat prin indicarea unei localităţi şi este considerat cel menţionat lângă

numele trasului; în cazul în care în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată, posesorul opoate prezenta la oricare din acele locuri.

Locul plăţii legat de locul plăţii este domicilierea, cambiei care se poate realiza printr-oclauză care indică drept loc al plăţii domiciliul unui terţ, respectiv o bancă la care are deschiscont. Banca de domiciliu este astfel, mandatată să facă plata la scadenţă, iar în caz de refuz,acesteia trebuie să i se adreseze protestul de neplată.

f) numele beneficiaruluiÎn cambie pot fi menţionaţi mai mulţi beneficiari, cumulativ sau alternativ. Dacă sunt

menţionaţi cumulativ atunci ei exercită drepturile conferite de cambie, inclusiv dreptul de atransmite cambia prin gir. În situaţia menţionării alternative a beneficiarilor, atunci, orice

Capitolul 6 – Instrumente de credit şi platăbeneficiar dacă deţine titlul, poate exercita singur drepturile cambiale, inclusiv dreptul de a giracambia. În calitate de beneficiar al cambiei poate să apară chiar trăgătorul, caz în care seutilizează formulele, plătiţi către mine însumi sau “plăţi la ordinul meu”.

g) data şi locul emiteriiCambia trebuie să indice o singură dată a emiterii, absenţa acesteia atrăgând nulitatea

cambiei. Locul emiterii este indicat prin menţionarea localităţii. Dacă în textul cambiei nu searată locul unde a fost emisă, se consideră că a fost semnată în localitatea arătată lângă numeletrăgătorului. Absenţa acestei menţiuni conduce la nulitatea cambiei.

h) semnătura trăgătoruluiTrăgătorul are obligaţia de a scrie personal numele şi prenumele. Pentru persoanele

juridice, trăgătorul trebuie indicat prin denumirea completă a firmei, a numelui şi a calităţii celuicare semnează, dar semnătura trebuie să fie aplicată cu scrisul de mână al persoanei fizice.Semnătura trăgătorului se scrie la sfârşitul textului cambiei.

Dacă o cambie a fost emisă fără una sau mai multe din menţiunile obligatorii, dar poartăsemnătura trăgătorului, aceasta este denumită cambie în alb. Neînscrierea menţiunii obligatoriipoate decurge dintr-un act voit, dar şi dintr-o omisiune, caz în care cambia devine nulă.Distincţia dintre cambia în alb şi cambia nulă se realizează cu ajutorul menţiunii exprese, înscrisepe cambie, prin care trăgătorul îl împuterniceşte pe beneficiar să completeze cambia potrivitînţelegerii dintre ei.

♦♦♦♦ Clauze facultativeSunt menţiuni facultative, care pot influenţa sau nu obligaţiile cambiale.Din prima categorie de clauze se disting:• clauza „nu la ordin”, sau „fără gir” sau “netransmisibil prin gir”; care îl obligă pe

beneficiar să transmită cambia numai prin forma cesiunii de creanţe.• clauza de negaranţie a acceptării care oferă trăgătorului garanţia cu va fi urmărit înainte

de scadenţă, în cazul refuzului trasului de a accepta cambia.

1.2. Operaţiuni cambiale

♦♦♦♦ Acceptarea cambieiSe realizează prin scrierea pe cambie a cuvântului “acceptat” sau a unei expresii

echivalente însoţită de semnătura trasului. Acceptarea trebuie să menţioneze data zilei când estefăcută, dar şi o acceptare nedatată naşte obligaţia de plată a trasului.

Trăgătorul poate interzice prezentarea cambiei la acceptare printr-o menţiune expresă saupoate stipula că prezentarea spre acceptare nu va avea loc înaintea unei anumite date.

După scadenţă, cambia nu mai poate fi prezentată la acceptare, ci numai la plată.Acceptarea cambiei are ca efect modificarea poziţiei trasului, care devine, astfel,

debitorul beneficiarului, obligat solidar cu trăgătorul, girantul şi avalistul cambiei. Aceştia dinurmă vor fi obligaţi să plătească numai în cazul refuzului de plată din partea trasului.

Revocarea acceptării reprezintă ştergerea „menţiunii” acceptare, pe care o poate realizatrasul, atâta timp cât deţine cambia. Revocarea se poate efectua prin radierea inscripţiei deacceptare sau acoperirea ei cu una sau mai multe linii sau prin înscrierea cuvântului “anulat”.Aceasta nu are efect dacă se produce după ce trasul l-a înştiinţat în scris pe posesorul titlului saupe oricare alt semnatar că a acceptat cambia.

Refuzul acceptării se constată prin întocmirea unui protest de neacceptare, în formăautentică, înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la acceptare. Refuzuldevine operabil şi în condiţiile în care, trasul poate cere să-i fie făcută a doua prezentare. Într-unasemenea caz, dacă prima prezentare a fost făcută în ultima zi a termenului, protestul poate fi

Monedă şi creditfăcut şi în ziua următoare. Refuzul integral sau parţial al trasului, de a accepta cambia conduce ladreptul de regres al posesorilor împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.

♦♦♦♦ Girul cambieiGirul este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă unei alte persoane

numită giratar, toate drepturile care decurg din titlul astfel redactat şi completat, respectiv dincambie.

Girantul răspunde faţă de giratar şi faţă de posesorii titlului pentru acceptarea şi platatitlului, în caz de neplată la scadenţă din partea debitorului, numai dacă în textul girului, girantula trecut formula “fără garanţie”, “fără răspundere” sau “fără obligo”, ceea ce îl exonerează deacceptare şi de plată.

Girul poate fi definit şi ca un mod specific de circulaţie al cambiei, care îndeplineşteurmătoarele funcţii:

a) mijloc de transmitere a cambiei;b) garantarea prin gir a acceptării şi a plăţii cambiei;c) legitimarea prin gir a calităţii de titular al cambiei.

a) Utilizând girul ca mijloc de transmitere a cambiei posesorul poate gira cambia înfavoarea băncii, care o scontează înainte de scadenţă, iar girantul obţine numerarulcorespunzător.

Cel care transmite cambia se numeşte girant iar noul posesor se numeşte giratar.Girul se înscrie pe spatele cambiei, sau pe un adaos ori prelungire a cambiei. Formula

girului este: “plătiţi lui” sau “plătiţi la ordinul lui”. Prin gir se transmit toate drepturile izvorâtedin cambie, fără a fi necesară specificarea debitorului cambial, inclusiv a garanţiilor reale care aufost constituite pentru asigurarea plăţii cambiei.

b) Prin garantarea prin gir a acceptării şi a plăţii cambiei, girantul îşi asumăobligaţia de plată şi de acceptare, în cazul în care trasul nu şi-ar îndeplini el însuşi acesteobligaţii. Girantul se poate sustrage obligaţiei de garanţie menţionând în textul girului formula“fără garanţie”.

c) Legitimarea prin gir a calităţii de titular al cambiei, reprezintă o funcţie care semanifestă prin faptul că giratarul devine titular al drepturilor cambiale, fiind ultimul dintr-un şirde giratori.

Primul girant este trăgătorul, fiecare din giranţii următori trebuind să figureze ca giratariîn girul precedent.

Legitimarea calităţii de posesor al cambiei se face prin menţinerea numelui ca giratar, înultimul gir înscris pe dosul cambiei. Trasul are calitatea verificării succesiunii girurilor şiidentitatea posesorului, fără a avea în vedere realitatea girurilor.

Există mai multe tipuri de giruri speciale, după cum rezultă din clasificarea următoare:• girul “pentru încasare”, “pentru acoperire”, pentru procură”;• “girul “în garanţie” reprezintă actul prin care cambia este afectată utilizării drept

garanţie, pentru executarea altei obligaţii comerciale (rambursarea unui credit bancar).Se utilizează formula, “valoare în garanţie” sau “valoare în gaj”;

• girul “nu la ordin” care are ca efect întârzierea unui nou gir;• girul fără garanţie este strâns legat de menţiunea “fără obligaţii” sau “fără regres”,

girantul exonerându-se astfel de garanţie, de acceptare sau de plată;• girul de întoarcere se efectuează prin girul cambiei de către beneficiar în folosul

trasului sau al trăgătorului;• girul după protest garantează numai existenţa creanţei, şi produce numai efectele unei

cesiuni.


♦♦♦♦ Avalul cambiei (avalizarea)Avalul este o garanţie personală, prin care o persoană numită avalist (cel care dă

avalul), garantează obligaţia unuia dintre obligaţii, cambiali, numit avalizat, pentru toată sumamenţionată pe titlu sau pentru o parte din aceasta.

Avalul are rolul de a accentua valoarea obligaţiei cambiale prin solidaritatea mai multordebitori. Cel care are interes în obţinerea avalului este trăgătorul; dar la rândul său şi un avalistpoate fi avalizat de către un nou garant. Rezultă, astfel, că o cambie poate purta mai multeavaluri. Avalul se exprimă prin formule: “pentru aval”, “pentru garanţie”, “pentru cauţiune” şisunt însoţite de semnătura avalistului.

Prin aval trebuie să se precizeze pentru cine s-a dat acesta şi pentru ce sumă (numaipentru o parte din suma înscrisă pe cambie, sau pentru întreaga sumă).

Principalul efect al avalului este acela că plătind cambia, avalistul dobândeşte drepturilece decurg din ea, împotriva avalizatului şi împotriva celor care sunt obligaţi faţă de avalizat.Astfel, avalistul care a plătit are poziţia de codebitor solidar şi poate pretinde fiecăruia numaiplata cotei părţi care îi revine.

♦♦♦♦ Plata cambieiPrezentarea la plată a cambiilor trebuie să fie realizată către banca de domiciliu a cambiei

sau către tras. Obligaţia de plată o are trasul, acceptatul sau avalistul său, alegerea aparţinândposesorului unei cambii.

Prin plata cambiei se stinge obligaţia cambială, iar plata efectuată de un girant elibereazănumai giranţii următori şi pe avaliştii acestora, dar nu şi pe giranţii anteriori.

Plata se realizează de regulă, la termenul precizat, dar este posibilă şi plata anticipată cuacordul părţilor. În acest caz, cel care îşi asumă riscul este trasul. Sunt admise de asemenea şiplăţile parţiale, caz în care trasul plătitor solicită o menţiune pe cambie.

Dacă termenul a ajuns la scadenţă, şi nu s-a prezentat nici un posesor pentru a încasaplata, atunci, debitorul care vrea să se elibereze poate consemna suma la o unitate CEC, pecheltuiala şi pe riscul posesorului cambiei.

♦♦♦♦ Refuzul şi regresulRefuzul trasului de a plăti trebuie să fie constatat printr-un protest de neplată, în termenul

prevăzut.Acţiunea de regres este contra trăgătorului, girantului sau avalistului, poate fi exercitată

la scadenţă, iar înainte de scadenţă, numai facultativ, în următoarele situaţii:- dacă acceptarea a fost refuzată de către tras;- în caz de faliment al trasului;- în caz de faliment al trăgătorului unei cambii.Pentru a exercita regresul, posesorul trebuie să îndeplinească formalitatea numită

“protest”.Protestul de neplată se face:a) contra trasului acceptant sau a băncii la care a fost domiciliată cambia;b) contra acceptantului prin intervenţie sau contra unei persoane indicate de aceasta.Fiind adresate executorului judecătoresc, rezultă că la nivelul judecătoriilor protestul este

înregistrat într-un registru special. Judecătoria trimite, în fiecare zi de luni, către Camera deComerţ şi Industrie un tabel cu protestele de neplată făcute în săptămâna precedentă.

♦♦♦♦ IntervenţiaTrăgătorul, girantul sau avalistul pot indica o persoană care să accepte sau să plătească la

nevoie, persoană care poartă denumirea de intervenient.

Monedă şi creditIntervenţia poate fi provocată (sau silită); dar poate fi şi spontană din iniţiativa

intervenientului, care intervine pentru oricare dintre obligaţii pe cale de regres.

♦ Executarea cambială şi procesele cambialeExecutarea cambială se realizează prin investirea cambiei cu formulă executorie de către

judecătorie, urmată de somaţia emisă de executantul judecătoresc, în cazul refuzului de plată alacesteia.

1.3. Cadrul legal al utilizării cambiei şi circuitul cambiei în România

• Convenţia de la GenevaÎn anul 1930, în cadrul Conferinţei de la Geneva s-au semnat trei convenţii având drept

scop unificarea legislaţiei în ceea ce priveşte cambia şi biletul la ordin:1. Convenţia privind o Lege Uniformă pentru cambie şi bilet la ordin;2. Convenţia privind soluţionarea unor litigii în legătură cu legile privind cambia şi biletul la

ordin;3. Convenţia privind legea taxei de timbru în legătură cu cambia şi biletul la ordin.

Ţări precum: Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Italia, Ungaria, Luxemburg,Olanda, Polonia, Suedia, Brazilia şi Japonia au ratificat Convenţiile şi au adoptat textul LegiiUniformizate ca lege naţională, valabilă şi în prezent.

În Marea Britanie şi Irlanda sistemul de utilizare a cambiei se bazează pe normelegislative mai vechi, elaborate încă din anul 1882, în baza Actului privind cambia.

Încercările de armonizare a celor două sisteme s-au materializat în anul 1988, cândAdunarea Generală a ONU a aprobat textul Convenţiei referitoare la Cambia Internaţională şi laBiletul la ordin, prin care s-a încercat o combinare între sistemele de la Geneva şi cel al MariiBritanii. Prin prevederile convenţiei se stabileşte ca suma plătibilă să fie exprimată în unitateamonetară în care a fost deschis contul.

♦♦♦♦ Cadrul legal al utilizării cambiei în România este reprezentat de următoareleacte normative:

• Legea nr. 83/1994 adoptată de BNR a modificat în, mod esenţial, conţinutul Legiinr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin. Astfel, a fost creată baza legală caacest instrument de plată să poată fi procesat şi prin activitatea de compensaremultilaterală a instrumentelor de plată pe suport de hârtie;

• Pentru compensarea şi decontarea cambiei se aplică prevederile RegulamentuluiBNR nr. 10/1994;

• BNR efectuează operaţiuni cu cambii în cadrul propriei sale activităţi, iar prinintermediul Direcţiei Decontarea Operaţiunilor Bancare a elaborat Normele Cadruprivind comerţul cu cambii realizat de societăţile bancare şi celelalte societăţi decredit.

• Între cambia reglementată potrivit Legii din 1934 şi cambia modernă, existăurmătoarele deosebiri:

♦ cambia din 1934 se caracterizează printr-un conţinut standard, detaliat, prinformule consacrate şi redactarea acestora în textul cambiei;

♦ cambia din 1934 era utilizată între comercianţi, fără implicarea unor societăţibancare, de unde rezultă că erau necesare exprimări clare, din care să rezulteobligaţia de a plăti sau a face să se plătească la scadenţă, o sumă de bani,potrivit înţelegerii dintre semnatari;


♦ cambia modernă, reglementată prin Legea din 1994, se caracterizează prinformă şi standard de conţinut bine stabilite, şi circulă de la beneficiar la trasprin intermediul societăţilor bancare unde aceştia îşi au deschise conturilecurente;

♦ faţa şi reverso-ul cambiei sunt împărţite în câte 7 părţi distincte a cărordimensiune este prezentată în Normele specifice cambiei. Locul lor este binestabilit pentru a uşura controlul cambiei ca instrument de plată la ghişeelesocietăţilor bancare (vezi Anexa 1).

♦♦♦♦ Circuitul Cambiei

După cum s-a prevăzut prin Legea nr. 83/1994, cambia este utilizată ca instrument deplată şi procesată prin compensare multilaterală.

Compensarea multilaterală reprezintă un acord prin care mai multe părţi îşicompensează reciproc obligaţiile. Acest proces are loc în cadrul unui sistem de decontare netămultilaterală, prin intermediul Casei de Compensaţie.

Un sistem de decontare netă multilaterală este acela în care fiecare participant decontează(printr-o singură plată sau încasare) poziţia netă multilaterală rezultată din transferurile făcute şiprimite de acesta în relaţia sa cu ceilalţi participanţi.

Poziţia netă multilaterală, poate fi debitoare sau creditoare şi reprezintă totalul valoriituturor transferurile pe care un participant la sistemul de compensare le-a primit, minus totalulvalorii transferurilor pe care le-a transmis.

Casa de Compensaţie este sediul central sau mecanismul central de procesare, prinintermediul căruia societăţile bancare convin să schimbe instrumente de plată, în vedereastingerii creanţelor. La un anumit moment al zilei, potrivit unui ordin impus de BNR, băncileacceptă să facă schimb de instrumente.

Compensarea multilaterală a plăţilor fără numerar la nivelul ţării, se realizează prinintermediul unor circuite obligatorii impuse prin Regulamentul BNR. Circuitele instrumentelorde plată sunt clasificate astfel:

- circuitul local;- circuit intrajudeţean;- circuit interjudeţean;- circuit naţional.Toate circuitele cambiei se caracterizează prin parcurgerea următoarelor etape:a) trăgătorul emite cambia şi o remite beneficiarului;b) clientul beneficiar depune cambia însoţită de borderou la unitatea bancară unde îşi are

deschis contul curent, în vederea încasării sumei înscrise pe cambie;c) unitatea bancară a clientului beneficiar pregăteşte cambia în vederea prezentării la

unităţile bancare a trasului, într-o şedinţă de verificare a cambiilor, pentru a fiacceptată sau refuzată;

d) în cadrul aceleaşi societăţi bancare, între subunităţi, cambia circulă prin circuitulinterbancar (poştă);

e) în urma acceptării, unitatea bancară a trasului debitează contul curent al clientuluiplătitor;

f) ziua compensării trebuie să coincidă cu ziua debitării contului trasului;g) compensarea este procesată, când unitatea bancară a clientului beneficiar introduce

efectiv în compensare cambia şi primeşte acceptul că instrumentul de plată, a fostacceptat;

h) în aceeaşi zi în care a avut loc compensarea se creditează şi contul clientuluibeneficiar de către unitatea bancară unde acesta îşi are deschis contul curent.

Monedă şi creditPentru a evidenţia modul în care circulaţia cambială implică participarea băncilor

comerciale ale emitentului, trasului şi beneficiarului, este ilustrat în continuare circuitul local alcambiei.

Circuitul local al cambiei se diferenţiază în funcţie de patru situaţii, astfel (Anexa 4):a) clientul beneficiar şi trasul au conturi curente deschise la unităţi bancare situate în

reşedinţa de judeţ şi care aparţin unor societăţi bancare diferite;b) unitatea bancară iniţiatoare este alta decât unitatea bancară prezentatoare;c) unitatea bancară primitoare este alta decât unitatea bancară destinatară;d) unitatea bancară iniţiatoare, este alta decât banca prezentatoare iar unitatea bancară

primitoare este alta decât unitatea bancară destinatară.Plata în carul Circuitului intrajudeţean reprezintă o plată efectuată între două unităţi

bancare situate pe teritoriul aceluiaşi judeţ, dar nu în aceeaşi localitate, iar plata în cadrulCircuitului interjudeţean reprezintă o plată efectuată între două unităţi bancare situate peteritoriul unor judeţe diferite.

În cazul circuitului naţional, clientul şi trasul au conturi curente deschise la unităţibancare situate în judeţe diferite şi care aparţin unor societăţi diferite. Societatea bancarăiniţiatoare nu dispune de o unitate bancară în judeţul de destinaţie şi societatea bancarădestinatară nu dispune de o unitate bancară în judeţul de iniţiere. Participanţii la acest circuit suntnumai societăţile bancare.

♦♦♦♦ Centrala Incidenţelor de Plăţi şi Fişierul Naţional de Cambii

Centrala Incidenţelor de Plăţi funcţionează şi este organizată potrivit Regulamentului nr.3 al BNR/1996, obiectul principal de activitate reprezentându-l intermedierea informaţiilorspecifice incidentelor de plăţi.

♦ Incidentele de plăţi sunt ocazionate de acte şi fapte frauduloase, litigioase care producriscuri de neplată sau care pot afecta finalitatea decontării. Toate informaţiile referitoare laincidentele de plăţi sunt gestionate de organismul sus amintit, atât pentru scopurile utilizatorilorcât şi pentru interesul public. Centrala Incidentelor de Plăţi organizează şi gestionează FişierulNaţional de Cambii.

♦ Către Fişierul Naţional de Cambii sunt transmise toate cererile de înscriere a refuzuluibancar şi declaraţiile de pierdere, furt sau distrugere a cambiilor.

În baza unei convenţii, sucursalele BNR primesc din partea Camerelor de Comerţ şiIndustrie, în prima zi bancară a fiecărei săptămâni, tabele cu protestele de neacceptare sau deneplată ale cambiilor. În acest mod, Fişierul Naţional de Cambii completează şi actualizeazăinformaţiile deţinute, existând o evidenţă la zi a refuzului de plată al cambiilor şi declaraţiacambiilor pierdute, furate sau distruse.

Radierea incidentelor de plăţi din Fişierul Naţional de Cambii poate interveni lasolicitarea persoanelor declarante sau a instanţelor judecătoreşti. În cazul în care refuzul de platăsau acceptare al cambiei rezultă dintr-o eroare sau o omisiune a persoanei declarante, atunciCentrala Incidentelor de Plăţi amendează o raportare dintr-o eroare. În aceeaşi zi, CentralaIncidentelor de Plăţi, înştiinţează banca trasului, care transmite informaţia unităţii din propriulsistem interbancar, pentru a nu proceda la decontarea cambiei respective.

2. Biletul la ordin, cecul şi ordinul de plată

2.1. Biletul la ordinCambia şi la ordin sunt reglementate de aceeaşi lege, care poartă numele de Legea

Cambiei şi biletului la ordin, datorită conţinutului şi funcţionării asemănătoare.


Definiţie. ♦ Biletul la ordin reprezintă titlul de credit prin care emitentul se obligăsă plătească beneficiarului, sau la ordinul acestuia, o sumă de bani, la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc.

♦ Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plată, implicădouă persoane (emitentul şi beneficiarul). Acesta este creat de emitent, în calitate dedebitor, care se obligă să plătească o sumă de bani la vedere, sau la o anumită dată,unui beneficiar, care are calitatea de creditor.

♦ Formula consacrată este „voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma de ......”,deci, spre deosebire de cambie, nu conţine ordinul de plată adresat unei alte persoane,ci numai asumarea propriei obligaţii de plată.

♦ Din punct de vedere juridic, biletul la ordin este considerat tot instrument de debit caşi cambia, şi este compensat şi decontat ca şi aceasta, în conformitate cuRegulamentul BNR, (nr. 10/1994).

♦ La nivelul Centralei Incidentelor de Plăţi este organizat Fişierul Naţional al biletuluila ordin, iar raportarea acestuia se realizează pentru aceleaşi motive ca şi cambia.

2.2. Cecul

Definiţie. ♦ Cecul este instrumentul de plată, utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător în aceste conturi.

♦ Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar.

Baza legală a utilizării cecului, în România, este reprezentată de „Reglementările privind cecul”ale BNR şi Normele Cadru nr. 7/1994, privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelaltesocietăţi de credit cu cecuri.

Există mai multe tipuri de cecuri, a căror denumire indică rolul ca instrumente de platăşi credit, astfel:

- cecul nominal: are drept caracteristică indicarea numelui beneficiarului;- cecul la purtător: care dă dreptul posesorului să încaseze suma, în momentul

prezentării;- cecul de virament (sau de decontare): se utilizează pentru a realiza transferul sumelor

din contul curent al emitentului în contul beneficiarului;- cecul acceptat: se caracterizează prin confirmarea de către bancă, a existenţei

disponibilului în cont curent, asigurând beneficiarul că cecul se va plăti la prezentare;- cecul barat: se diferenţiază prin trasarea de către posesor sau trăgător, a două linii

paralele sau oblice pe faţa cecului. Bararea poate fi generală sau specială, după cumîntre linii este înscris, sau nu, numele unei bănci. Bararea este generală dacă nu sescrie nimic sau se scrie “bancă”, ori alt termen echivalent: bararea este specială, dacăeste trecută denumirea unei bănci. Cecul cu barare generală poate fi plătit numai alteibănci sau unui client al băncii plătitoare. Cecul cu barare specială poate fi plătitnumai băncii înscrise între linii sau numai unui client al băncii plătitoare, dacănumele aceleia este înscris între linii.

♦ Cecul barat prezintă avantaje care decurg din securitatea sporită pe care o oferă pentrubancă, întrucât este plătibil numai unei persoane determinate. De asemenea, diminuează risculpierderii sau al furtului.

♦ Banca plătitoare care nu respectă cu stricteţe normele legale privind cecul baratrăspunde de paguba cauzată până la concurenţa valorii cecului.

♦ În România, în compensarea multilaterală se foloseşte numai cecul barat.

Monedă şi credit- cecul garantat: reprezintă o formă recentă de cec, introdus în ţări precum Franţa,

Marea Britanie, SUA.Scopul introducerii acestor cereri l-a reprezentat sporirea acceptării în comerţul cu

amănuntul. Un cec prezentat împreună cu un card valid reprezintă asigurarea completăprivind faptul că cecul va fi onorat de către banca emitentă la valoarea specificată.Pentru ca cecurile să fie considerate valabile, sunt necesare două condiţii:• numărul cardului de garantare a cecului trebuie să fie înscris pe verso;• persoana care acceptă cecul trebuie să verifice validitatea cardului şi dacă informaţia

de pe card corespunde cu cea înscrisă pe cec.Cecul garantat este utilizat, în special, ca instrument de retragere a numerarului.

Elementele cecului

Ca instrument de plată de debit, cecul circulă de la unitatea bancară a clientului beneficiarla unitatea bancară a clientului plătitor, având ca efect debitarea contului clientului plătitor şicreditarea clientului beneficiar.

Formula consacrată este: „Plătiţi în schimbul acestui CEC, suma de ................”Ca şi în cazul cambiei, pentru a avea valabilitate cecul trebuie să cuprindă o serie de

menţiuni obligatorii, care sunt denumite elemente ale cecului (Anexa 3).

Pe faţa cecului apar următoarele elemente:• denumirea / sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia;• seria şi numărul cecului, sub denumirea societăţii bancare;• înscrisul „plătiţi în schimbul acestui CEC” se află sub sigla societăţii bancare

trase;• înscrisul „stipulat”, urmat de un spaţiu necesar completării menţiunilor

facultative ale cecului;• data emiterii cecului „emis la ............”, pentru stabilirea zilei, lunii şi anului

emiterii;• menţiunea referitoare la identificarea sumei, care urmează a se plăti;• numele şi adresa trăgătorului, carnetul de cecuri de la unitatea bancară al cărei

client este.

• Pe verso-ul cecului: figurează menţiuni referitoare la operaţiunea de girare şi laplata, respectiv încasarea cecului:

• numele şi denumirea girantului;• numele giratarului, prin înscrisul „girat către ...........”;• data efectuării operaţiunii de girare;• informaţii referitoare la plata şi încasarea cecului, precum şi a modalităţilor de

efectuare a acestora (în numerar sau în cont).

♦ Între cec şi cambie se poate realiza următoarea comparaţie:• Atât cecul cât şi cambia sunt instrumente care circulă la unitatea bancară a clientului

beneficiar către unitatea bancară a clientului plătitor.Efectul acestor instrumente constă în debitarea contului clientului plătitor şi creditarea

contului clientului beneficiar.

Banca Instrument de plată Banca beneficiarului bani plătitorului


• Cecul se aseamănă cu cambia, prin participarea trăgătorului, trasului şi beneficiarului.Cecul este un instrument de plată, prin care trăgătorul, cel care l-a emis, dispune de

fondurile proprii pe care le are la o societate bancară (tras). Aceasta se obligă să plătească sumade bani ordonată, respectiv să presteze un serviciu de casă pentru emitent.

Banca (trasul) eliberează clientului său mai multe formulare de cec necompletate, pecare, trăgătorul (clientul) le poate transforma în cecuri barate, în limitele disponibilităţilorproprii.

• Cecul este un instrument de plată, care poate fi compensat şi decontat, ca şi cambia, decătre BNR.

• Cecurile aflate în situaţia imposibilităţii de a fi plătite, sunt raportate la CentralaIncidentelor de Plăţi. În acest caz, trăgătorul nu are voie să completeze cecuri timp de un an, dinmomentul raportării.

♦ Deosebirile între cec şi cambie constau în următoarele:• cecul nu poate fi tras decât asupra unei bănci;• cecul nu este titlu de credit, ci doar instrument de plată, reglementat de norme

asemănătoare celor aplicate cambiei;• cecul nu reprezintă întotdeauna un act de comerţ obiectiv, ci poate fi un act de comerţ

subiectiv atunci când este emis de un comerciant pentru nevoile comerţului său.

2.3. Ordinul de plată

Definiţie: ♦ Ordinul de plată reprezintă un instrument de plată de credit care circulă dela unitatea bancară a clientului plătitor către unitatea bancară a clientului beneficiar. Efectulutilizării acestui instrument este debitarea contului clientului plătitor şi creditarea contuluiclientului beneficiar.

• Ordinul de plată se concretizează într-o dispoziţie necondiţionată dată de emitentulunei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani, respectiv de a plătisau de a face să se plătească această sumă.

• Dispoziţia respectivă se consideră ordin de plată, numai dacă banca dispune defondurile reprezentate prin suma specificată, şi nu prevede că plata trebuie făcută lacererea beneficiarului.

• Ordinul de plată este revocabil, respectiv, poate fi anulat înainte de a fi încasat decătre beneficiar. Din acest motiv ordinul de plată prezintă anumite riscuri legate debonitatea şi buna intenţie a ordonatorului.

• Ordinul de plată parcurge un drum, de la plătitor la beneficiar, de-a lungul căruia seinterpun mai multe bănci, care efectuează succesiv, operaţiuni de recepţie, deautentificare, acceptare şi executare a ordinului de plată. Aceste operaţiuni suntdenumite transfer-credit.

Cadrul legal al utilizării ordinului de plată în România îl constituie Regulamentul nr.8/1994 al BNR privind ordinul de plată. Acest instrument de plată este irevocabil pentru plăţileefectuate în lei pe teritoriul României.

♦ Obligaţiile participanţilor la circuitul ordinului de plată constau înurmătoarele:

♦ Banca emitentă• Ordinul de plată îl obligă pe emitent să plătească o sumă de bani, dacă acesta a fost

emis de el sau de către o altă persoană care are mandatul de a-l reprezenta;

Monedă şi credit

• Plata obligaţiei emitentului se consideră efectuată în una din următoarele situaţii, astfel:a) banca receptoare a debitat contul emitentului deschis la aceasta;b) banca emitentă creditează contul băncii receptoare deschis la ea, iar aceasta din urmăutilizează fondurile desemnate de suma respectivă;c) banca emitentă creditează contul băncii receptoare deschis la o altă bancă şi aceastafoloseşte fondurile respective;d) banca centrală creditează contul băncii receptoare în cadrul decontării finale;e) decontarea finală se face în favoarea băncii receptoare în baza unui acord decompensare bilaterală cu banca emitentă sau a regulilor unui sistem de transfer de fonduricare se referă la decontarea obligaţiilor dintre participanţi.♦ Banca receptoareAcceptarea unui ordin de plată de către bancă se apreciază că este realizată, în

următoarele condiţii:• în momentul recepţiei;• în momentul înştiinţării emitentului că a acceptat ordinul respectiv;• în momentul executării ordinului (debitarea contului emitentului deschis la bancă).În cazul neacceptării unui ordin de plată, banca are obligaţia să comunice neexecutarea

acestuia, până la o dată care corespunde zilei bancare din perioada de executare.Prin acceptarea ordinului de plată, banca receptoare se obligă la următoarele:a) să execute ordinul de plată în ziua bancară în care l-a acceptat, sau ziua următoare;b) dacă se indică o anumită dată a plăţii, atunci aceasta să fie respectată;c) să înştiinţeze în timp util emitentul, despre neonorarea ordinului de plată, solicitându-i

instrucţiuni suplimentare acestuia, dacă ordinul de plată nu conţine toate menţiunile obligatorii,sau datele sunt insuficiente ori inconsecvente.

♦ Banca destinatarăDupă acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligaţia să pună fondurile la

dispoziţia beneficiarului, în ziua acceptării, ori cel mai târziu în ziua următoare.În cazul neacceptării, banca are obligaţia să comunice emitentului refuzul acestuia, până

cel târziu în ziua bancară următoare ultimei zile a perioadei de executare.♦ Până la finalizarea unui transfer – credit, fiecare bancă are obligaţia de a sprijini un

plătitor sau pe orice bancă emitentă anterioară şi are dreptul de a solicita sprijinul oricărei băncireceptoare ulterioare în vederea completării procedurilor bancare privind respectiva plată princredit.• Un transfer – credit este finalizat în momentul acceptării, caz în care, banca devine obligată

faţă de beneficiar pentru suma înscrisă pe ordinul de plată acceptat.• Atunci când operaţiunea de transfer nu se finalizează, banca iniţiatoare trebuie să returneze

plătitorului suma plătită de acesta, în baza ordinului de plată, la care se adaugă dobânzile deîntârziere şi penalizările.

• În cazul în care transferul este finalizat, dar banca destinatară (receptoare) nu executăordinul de plată, în termenul prevăzut, atunci are obligaţia faţă de beneficiar de a-i plătidobânzile de întârziere.

În concluzie, obligaţiile participanţilor la un transfer – credit sunt următoarele:• emitentul are obligaţii în legătură cu ordinul de plată şi cu plata acestuia;• plătitorul este obligat să plătească spezele bancare aferente procesării ordinului

de plată;• banca iniţiatoare are obligaţii privind returnarea sumei în caz de nefinalizare a

transferului – credit şi plata dobânzilor de întârziere (în situaţia în care întârziereaplăţii i se datorează);


• banca receptoare are responsabilitate în ceea ce priveşte recepţia, autentificarea,acceptarea sau refuzul, executarea ordinului de plată recepţionat, plata dobânzilorde întârziere (dacă acesteia i se datorează);

• banca destinatară se obligă în legătură cu: recepţia, autentificarea, acceptarea saurefuzul, punerea fondurilor la dispoziţia beneficiarului, plata dobânzilor deîntârziere.

3. Utilizarea instrumentelor de plată în RomâniaRegulamentul BNR nr. 10/1994 privind compensarea multilaterală a plăţilor

interbancare fără numerar, pe suport de hârtie, stabileşte că toate instrumentele de plată (ordin deplată cu valori sub 500 milioane lei, cecuri, cambii şi bilete la ordin, indiferent de valoareaacestora) se realizează prin intermediul uneia din cele 42 Case de Compensaţie interbancare aleBNR (41 judeţene plus una în cadrul centralei BNR).

Zilnic între orele 1000 – 1130, în cursul şedinţelor de compensare, care au loc în casele decompensaţie, schimbul de instrumente de plată compensabile se realizează bilateral între agenţiide compensare ai unităţilor bancare participante.

În decursul unei şedinţe de compensare se disting două etape:• prima etapă destinată transferului de instrumente de plată compensabile;• a doua etapă, destinată operaţiilor de corecţie prin luarea în considerare a refuzului

transferului de instrumente de plată sau de date procesate greşit, anterior.Şedinţa de compensare se finalizează atunci când inspectorul de compensare din cadrul

BNR constată că totalul sumelor încasate de Casa de compensaţii este egal cu totalul sumelorplătite.

♦ Intervalele de timp în care se compensează instrumentele de plată variază de la douăzile (pentru circuitul local) până la şapte zile pentru circuitul naţional, în cazul unui ordin deplată.

Circuitele de compensare ale instrumentelor de plată de debit (cecuri, cambii, bilete laordin) durează mai mult datorită particularităţilor pe care le prezintă şi datorită verificăriiexistenţei disponibilităţii băneşti existente în contul clientului plătitor (trăgătorul, trasul sau altăpersoană obligată).

Duratele maxime ale circuitelor variază de la 3 zile pentru cele cu circuit local, până la 9zile pentru cele cu circuit naţional.

♦ Calculul mediei ponderate a numărului de instrumente de plată, compensate pe diferitecircuite, cu durata maximală a acestora, evidenţiază că în prezent intervalul de timp necesar uneibănci, pentru a credita contul beneficiarului unui cec este de aproximativ 5 zile, iar pentru unordin de plată de 3,6 zile. Pentru cambii şi bilete la ordin, durata medie reprezintă 5,05 zile(Anexa 5).

♦ Evoluţia numărului de titluri de credit – cambii şi bilete la ordin, în perioada 1996 –1998, indică frecvenţa sporită cu care aceste instrumente sunt utilizate de către clienţii bancari,pentru stingerea obligaţiilor pe care le au unii faţă de alţii.

Anul Număr de cambii şi bilete la ordin Valoare(miliarde lei)

1996 554 661997 12.267 2991998 7.975 185Total 20.796 550

De asemenea, se poate constata că valoarea unui instrument de plată se situează în jurulvalorii de 25 milioane lei.

Monedă şi credit

♦ Analiza calitativă şi a funcţionării sistemului de compensare multilaterală a plăţilor,indică faptul că prin acest subsistem a fost compensat un volum total de 30.554 mii deinstrumente de plată, dintre care: 24.011 mii ordine de plată; 6.543 mii cecuri; cambii şi bilete laordin. Media zilnică a volumului instrumentelor de plată compensate se situează în jurul valoriide 40.257.

♦ Analiza pe structură evidenţiază o preferinţă a clienţilor bancari pentru utilizareainstrumentelor de plată de credit (ordine de plată), care se constată atât în ceea ce priveşte,numărul, cât şi în ceea ce priveşte, valoarea acestor instrumente în totalul celor compensate.

Număr instrumente de plată compensate (mii lei)AnulDe credit De debit

Totalinstrumente

1995 5.843 1.461 7.3041996 7.649 2.240 9.8891997 8.502 2.346 10.8481998 2.017 496 2.513

Total instrumente 24.011 6.543 30.554Ponderea pe tipuri anumăruluiinstrumentelor deplată compensate

78,59% 21,41% 100%

♦ Pentru aceeaşi perioadă de timp, analizele au evidenţiat preferinţa clienţilor bancaripentru ordine de plată, comparativ cu cecurile. Valoarea medie a unui ordin de plată s-a situat înjurul valorii de 8,325 milioane lei, faţă de cea a unui cec, care a fost de 4,336 mil. lei.

♦ Pentru a aprecia eficienţa operaţiunilor de compensare se determină un indicator careexprimă numărul şi valoarea instrumentelor de plată refuzate la compensare.

Un astfel de indicator se determină atât în valoare absolută cât şi în valoare relativă, prinraportarea numărului şi valorii refuzurilor la totalul numărului şi valorii instrumentelor de platăcompensate. Pentru perioada analizată 1995 – 1998, acest indicator a înregistrat o valoare foartescăzută, atât ca număr cât şi ca valoare (0,43% şi respectiv 0,41% din număr şi valoare totală),după cum rezultă din tabelele următoare.

Număr de instrumente de plată refuzateAnulDe credit De debit Total

1995 5 27 321996 22 29 511997 19 20 391998 4 4 8Total 50 80 13

Valoare instrumente de plată refuzate (mld. lei)AnulDe credit De debit

Totalvaloare

1995 17 89 1061996 137 199 3361997 149 220 3691998 50 88 13

Valoare instrumente 353 596 949Ponderea pe tipuri avalorii instrumentelorde plată refuzate

37,20% 62,80% 100%


4. Cardul - instrument de plată modern

4.1. Definirea şi tipologia cardurilorDefiniţie♦ Cartea de plată sau cardul bancar reprezintă un instrument de decontare, care:

• asigură posesorului autorizat achiziţionarea de bunuri sau servicii, fără prezenţa efectivă anumerarului;

• permite legătura financiară dintre comercianţi şi consumatori (prin acces într-un contbancar);

Totodată, cardul are caracteristicile unui instrument de plată, permiţând retragerea denumerar de la ghişeele automate bancare.

♦ Pentru clasificarea cardurilor se utilizează mai mult criterii, după cum urmează:a) după modul de stocare a informaţiilor şi caracteristicile de securizare a cardului;b) după funcţiile îndeplinite;c) după calitatea emitentului;d) după momentul în care se efectuează tranzacţia.

a) După modul de stocare a informaţiilor, se disting:- carduri cu bandă magnetică;- carduri cu microprocesor.Cardurile cu bandă magnetică conţin toate informaţiile esenţiale despre deţinătorul de

card. În ultima perioadă (cu începere din anul 1992) a apărut o generaţie de carduri care conţinîncorporate un microprocesor şi o componentă de memorie (chip). Acestea se numesc chip –carduri şi prezintă un grad de securitate ridicat, fiind promovate pe scară largă de societăţileemitente: VISA Internaţional şi MASTER CARD.

b) După funcţiile îndeplinite (respectiv, modul de acoperire a cheltuielilor) se disting:- debit carduri;- credit carduri.

Debit cardurile sau cardurile de debit prezintă următoarele caracteristici:• asigură utilizatorului achiziţia de bunuri şi servicii, sau retrageri de numerar, fără

prezenţa efectivă a însemnelor monetare;• condiţia esenţială a acestor carduri este existenţa unor fonduri într-un cont de card, şi

efectuarea de cheltuieli în limita soldului disponibil;• în cazul depăşirii soldului, băncile acordă credite la dobânzi ridicate, ceea ce

constituie o modalitate profitabilă a băncilor de oferire a unor produse şi servicii cătrepopulaţie;

• cardurile de debit conţin o bandă magnetică şi necesită introducerea unui numărpersonal de identificare (PIN) în terminalul electronic înainte de accesarea serviciului;

• cele mai multe carduri de debit au două funcţii principale: • retragerea de numerar dindistribuitoarele automate de numerar sau din ghişeele automate de bancă, •efectuarea plăţilor la punctele de vânzare, situaţie în care plata este cunoscută subdenumirea de transfer electronic de fonduri la punctele de vânzare.

Credit cardurile sau cardurile de credit• prezintă ca trăsătură definitorie realizarea plăţilor dintr-o linie de credit care i-a fost

deschisă posesorului de card; acest tip de card permite deţinătorului să achiziţionezebunuri şi servicii şi să retragă numerar în limita unui plafon prestabilit;

Monedă şi credit

• un card de credit combină două funcţii principale: instrument de plată şi facilitate decredit pe termen scurt;

• în funcţie de credibilitatea bancară a utilizatorului, credit cardurile îmbracă douăforme:

- dacă utilizatorul nu prezintă o bună credibilitate bancară, cardul de credit este detip „charge”, situaţie în care posesorul este obligat, ca în decursul unei perioade demaxim o lună, să acopere depăşirea de sold înregistrată sau creditul temporar acordat(credit cunoscut sub denumirea de overdraft);

- dacă utilizatorul are un punctaj rezonabil, atunci banca pune la dispoziţiautilizatorului un card cu funcţiuni depline, caz în care cheltuielile sunt acoperite dintr-unplafon sau linie de împrumut negociată anterior.• Dintre avantajele acestui tip de carduri se remarcă:

♦ dobânda la aceste credite asigură fructificarea resurselor bancare;♦ orice cheltuială efectuată de utilizator generează venituri bancare şi surse de

profit pentru comercianţi;♦ utilizatorii îşi pot satisface dorinţele chiar dacă nu dispun de sumele

necesare.• Cardurile de credit sunt, în general, emise de o bancă sub sigla unei organizaţii

internaţionale, cum ar fi: VISA şi EUROPAY.

c) În funcţie de calitatea emitentului, se realizează distincţia între cardurile emise debănci şi cardurile emise de societăţi nebancare.

• Cardurile emise de bănci se încadrează în domeniul preocupărilor multiple alebăncilor de a identifica şi de a lansa pe piaţă instrumente de plată atractive, utile, facil de obţinut,sigure şi profitabile. Sistemul bancar american a reuşit lansarea cardurilorpe piaţa mondială ainstrumentelor de plată cu începere din anul 1960, când Bank of America a lansat un instrumentde plată, denumit Bank Americard (în prezent VISA International). La început, cardul a fostutilizat de foarte puţini consumatori, pentru ca numai după 10 ani statisticile să indiceprelucrarea a peste 170 milioane de bonuri de vânzări (realizate pe baza acestui tip de card). Înanul 1991 numărul cardurilor a ajuns la 105 milioane.

În anul 1966 un grup de 17 bancheri din diferite instituţii financiare şi-au creat propriareţea prin care să-şi accepte reciproc cardurile locale. Astfel, s-a creat Asociaţia Interbancară deCarduri, care se ocupa de procedurile de autorizare, clearing şi decontare. În anul 1979, caurmare a dezvoltării pe plan internaţional a acestei organizaţii, numele s-a schimbat înMastercard, care a înregistrat o dezvoltare rapidă, ca şi visa Internaţional, existând, în 1990 peste90 milioane de Mastercard în circulaţie.

• Cardurile emise de societăţi non-bancareUrmând exemplul cardurilor bancare, societăţile non-bancare, lanţurile de magazine şi

cluburi private au lansat propriile carduri. Acestea asigurau posibilitatea efectuării de cheltuieliîn timp real, fără a se mai pune problema dimensionării la un moment dat a disponibilităţilorproprii.

În această categorie se încadrează cardul de comerciant, emis de însuşi comerciant şicare poate fi utilizat numai la punctele de vânzare, controlate de către emitentul de card(magazine, benzinării).

Anumite carduri din această categorie pot fi utilizate cu funcţia de carduri de debit,atunci când comerciantul iniţiază un debit direct către banca unde deţinătorul de card are deschiscontul, dar cea mai mare parte a cardurilor sunt de credit. Motivul acestui tip de carduri îlconstituie dorinţa comercianţilor de a asigura loialitatea clienţilor. Asemenea carduri au largăutilizare în SUA şi în Franţa.

Capitolul 6 – Instrumente de credit şi platăd) După momentul în care se utilizează tranzacţia, cardurile se clasifică în:- carduri cu plata înainte (prealimentate);- cu plata acum (carduri de debit);- cu plata mai târziu (carduri de credit);- carduri de comerciant (retaiter card);- carduri de cheltuieli (charge card).Întrucât o parte din aceste tipuri de carduri au fost descrise, în continuare se prezintă

caracteristicile cardurilor prealimentate şi a cardurilor de cheltuieli.• Cardurile prealimentate sunt carduri care au o reală putere de cumpărare, întrucât

utilizatorul a realizat o plată în avans. Cele mai frecvente carduri prealimentate sunt carduriletelefonice. Scopul acestor carduri este decalarea imediată a tranzacţiilor cu o valoare mai mică şifoarte mică.

• Cardurile de cheltuieli sunt cunoscute sub denumirea de card de călătorie şi petrecerea timpului liber (travel card) şi au următoarele caracteristici:

• Sunt emise de societăţi non-bancare şi presupun existenţa unor linii de credit deschisepentru deţinători.

• Deţinătorul unui astfel de card are posibilitatea să efectueze cheltuieli şi să retragănumerar din ghişeele automate de bancă sau din cele ale emitentului de card.

• Cele mai cunoscute carduri de cheltuieli sunt cele emise de American Expres şiDiners Club.

♦ Indiferent de funcţiile îndeplinite şi de natura emitentului, cardurile prezintă o serie detrăsături comune, astfel:

• suport fizic din material plastic, cu dimensiuni şi grosimi standardizate;• pe faţa cardului este inscripţionat prin tipărire, (embosare) sau gravare cu laser:

numele emitentului, numărul cardului, perioada de valabilitate, numele posesorului;• pe verso-ul cardului este inscripţionată sigla emitentului, holograma standard de

securitate;• pe verso-ul cardului este, întotdeauna, aplicată o bandă magnetică pentru înscrierea

elementelor de securitate, precum şi un spaţiu desemnat semnăturii posesorului.Aceste trăsături comune asigură cardurilor uniformitate tehnologică şi recunoaştere

universală.

4.2. Activitatea bancară cu carduri în România

Principiile organizării plăţilor cu carduri de către societăţile bancare în România suntprevăzute în Regulamentul nr. 6 / 14.11.1995, care are ca obiectiv stabilirea de reguli aplicate înactivitatea de servicii de transfer de fonduri şi decontarea prin cărţile de plată.

♦ Anul debutului cardurilor bancare în România este 1992, când un grup de bănci: BancaAgricolă, Banca Comercială Română, Banca România pentru Dezvoltare, Bancorex, Bancacomercială „Ion Ţiriac”, iar din 1995 şi Banc Post, au pus bazele programelor de carduri înRomânia. Prin acesta, băncile s-au angajat în emiterea cardurilor cât şi în crearea condiţiilorpentru acceptarea acestor instrumente de plată ca mijloc de decontare în mediul economicromânesc.

♦ Un prim pas al derulării programului a fost aderarea băncilor la sistemele mondialeVisa International şi Europay, şi crearea unor departamente bancare specializate dedicateoperaţiunilor cu carduri.

♦ Din 1993, băncile au iniţiat programe de procesare a tranzacţiilor derulate prin carduriemise de sistemul bancar internaţional. În acest scop, s-a constituit societatea comercialăROMCARD, specializată în prelucrarea automată a operaţiunilor derulate prin carduri. De

Monedă şi creditasemenea Romcard se constituie ca o entitate de legătură (interfaţă) între băncile româneşti şisistemul de utilizare internaţională a cardurilor.

Romcard oferă avantajul obţinerii de către comercianţii români, a autorizărilor într-uninterval de timp de 30 sec., şi asigură facilitatea decontării valutare în două zile lucrătoare.

♦ Un alt pas important, l-a constituit emisiunea de carduri în moneda naţională. Cuîncepere din anul 1996, băncile comerciale româneşti, au demarat procesul de emitere acardurilor cu acoperire valorică în depozite exprimate în moneda naţională.• Utilizarea de către agenţii economici români a cardurilor emise sub sigla VISA sauEUROCARD/MASTERCARD antrenează efecte favorabile asupra activităţii de import export aacestora, întrucât limitează riscurile de schimb valutar şi folosirea efectivă a valutei în efectuareaplăţilor.• Piaţa românească a cardurilor, deşi se află în perioada de început, se caracterizează printr-odiversificare a produselor. Astfel, BRD a lansat primul card naţional, numit PRIMA CARD,emis în baza unui contract de depozit în lei. Depăşirea disponibilităţilor proprii este permisă,pentru acest instrument de plată, într-un interval de acoperire de maxim 30 zile.

Dintre produsele lansate de celelalte bănci se remarcă:„Banca Agricolă VISA Clasic”;„BCR Europay Maestro”;„BCR VISA Clasic”;„BCR Eurocard – Mastercard”;„Banc Post – VISA Clasic Prospera”;„Banca Ion Ţiriac – Eurocard Mastercard”

ceea ce evidenţiază preferinţa comercianţilor pentru utilizarea acestor instrumente de plată,comparativ cu plăţile în numerar.

Din punct de vedere al ponderii fiecărei bănci pe piaţa cardurilor (în lei), datele dintabelul de mai jos evidenţiază poziţia dominantă a BCR (analiza la nivelul anului 1997), atât dinpunct de vedere al numărului cardurilor cât şi al numărului tranzacţiilor efectuate şi al valoriiacestora.

Banca emitentă Nr. carduri emise Pondere pe piaţăBCR 27.777 70,12%Banc Post 8.581 21,6%BRD 2.500 6,31%B.C. I.Ţ. 643 1,62%Banca Agricolă 110 0,27%Total 39.611 100%

Situaţia tranzacţiilor cu carduri (în lei)Banca emitentă Nr. de tranzacţii Valoare tranzacţii (mild. lei)

BCR 224.266 69Banc Post 239.244 43BCIT 2.989 10

Acceptarea la plată a cardurilor internaţionale (pentru anul 1997) s-a realizat după cumrezultă din tabelul următor:

Valoarea tranzacţiilorBanca emitentămild. $ mild. lei

Nr. locuri de acceptare

BCR 10,5 2,5 900Banc Post 4,3 68 395Banca Com. I.Ţ. - 22,1 500Banca Agricolă 3,5 8,6 4.000


• Rolul important pe care îl deţine BCR pe piaţa cardurilor poate fi evidenţiat şi princondiţiile de emitere a acestor instrumente de plată şi credit.

În tabelul următor sunt redate aceste condiţii pentru cardurile internaţionale ale BCR.

Condiţiile de emitere a cardurilor BCR:

Costuri Carduri internaţionaleCardul BCRVISA Bussiness

Cardul BCRVISA International

taxa de emitere 10 USD, pentru fiecare cardemis (atât emiterea iniţială câtşi orice altă emitere ulterioară)

5 USD, pentru fiecare cardemis (atât emiterea iniţialăcât şi orice altă emitereulterioară)

taxa anuală de emitere acontului de card

30 USD, pentru fiecare cardemis

10 USD, pentru fiecare cardemis

Comision perceput pentrutranzacţiile de eliberare denumerar

1,75% din valoareatranzacţiei, minimum 5 USD

1,75% din valoareatranzacţiei, minimum 5USD

Comision perceput pentrutranzacţiile de cumpărarebunuri/servicii

Franco Franco

taxă de conversie valutarăpentru tranzacţiile a cărorvalută este diferită de USD

2% din valoarea tranzacţiei 2% din valoarea tranzacţiei

taxă pentru lichidareacontului de card

10 USD 10 USD

taxă pentru transfer lacerere din contul de card

0,5%, minimum 5 USD 0,5%, minimum 5 USD

alimentarea contului decard

Franco Franco

• Din punct de vedere al perspectivelor tranzacţiilor cu carduri în România1, se apreciazăcă programele cu carduri trebuie amplificate, atât prin lărgirea ariei de utilizare a acestorinstrumente, cât şi prin stimularea eliberării de carduri naţionale. Pentru obţinerea rezultatelorscontate în acest domeniu, este necesară îndeplinirea următoarelor obiective:- promovarea, prin publicitate, a cardului, ca modalitate de plată (70% din succesul lansării unuiprodus este asigurat de calitatea şi eficienţa programelor de publicitate);- orientarea plăţilor din economia Românească către instrumente de plată fără numerar;- specializarea activităţii la nivelul societăţilor bancare, prin înfiinţarea unor departamente caresă asigure proiectarea, implementarea şi administrarea programelor de carduri.

♦ Studiul pieţei cardurilor în România reflectă, de asemenea, numărul redus al cardurilorla 1.000 de locuitori: două carduri, comparativ cu 10 în Polonia, 3 în Bulgaria, 123 în Slovacia şi133 în Ungaria. În schimb, numărul ATM-urilor este suficient de mare astfel încât deţinătorii decarduri să le poată utiliza în întreg teritoriul ţării. În acest mod, se poate aprecia că deşi din punctde vedere tehnic dotarea este conform standardelor internaţionale, totuşi volumul tranzacţiilor şial comercianţilor care acceptă carduri se situează la niveluri modeste.

1 Radu Popescu, Cristian Tudorancea, Florin Berbec – Cardul, instrument modern de plată, Ed.Tribuna Economică,1998

Monedă şi credit

4.3. Emiterea, utilizarea şi acceptarea cardurilor

♦ Emiterea

Pentru ca o persoană fizică sau juridică să devină posesoarea unui card, este necesar săsolicite acest lucru băncii sau companiei emitente, prin adresarea unei cereri şi încheierea unuicontract. În contractul respectiv se precizează tipul de card, facilităţile de care va dispunedeţinătorul şi obligaţiile acestuia faţă de bancă. Pentru a obţine cardul solicitat, titularul trebuiesă plătească o taxă de emitere şi o taxă anuală de utilizare. În momentul primirii cardului, bancaîi comunică titularului parola personală. Codul personal de identificare aferent unui card abreviatPIN (Personal Identification Number), reprezintă codul atribuit de emitent unui deţinător de card.Utilizatorul trebuie să reproducă acest număr, în scopul verificării identităţii, atunci când plataeste deservită de un ghişeu automat. Pentru verificarea bonităţii clientului căruia banca îi emitecardul, societăţile emitente de asemenea instrumente de plată, pot apela la firmele specializate înacest scop.

Astfel, se urmăreşte în ce măsură clientul are capacitatea de rambursare a credituluiacordat, întrucât cardurile reprezintă, practic, o altă modalitate de creditare.

♦ Utilizarea cardului

Posesorul cardului îl poate utiliza în unul din următoarele scopuri (după cum rezultă dindefiniţia dată cardului):• plata mărfurilor şi serviciilor;• retragerea de numerar de la distribuitoarele automate sau de la ghişeele băncii.

Utilizarea cardului pentru plata mărfurilor şi serviciilor necesită existenţa, la nivelulcomerciantului care acceptă acest instrument de plată, a unui terminal pentru transferul electronical fondurilor, denumit POS.

Rolul terminalului este acela de a prelua şi a transmite informaţiile asupra plăţii, de lacomerciant la centrul de analizare şi primirea autorizării privind plata (în maxim 30 secunde).

Pentru obţinerea de numerar de la distribuitoarele automate deţinătorul cardului trebuie sătasteze codul personal (PIN) şi suma dorită. Distribuitoarele automate de numerar realizeazăoperaţiile direct şi imediat, iar în funcţie de serviciile prestate se disting două tipuri dedispozitive:

♦ distribuitorul automat de numerar – denumit bancomat sau cash dispenser, carepermite utilizatorului retragerea de numerar din contul său (sub formă de bancnote şimonede metalice);

♦ ghişeul automat de bancă – denumit ATM (Automated Teller Machines) –reprezintă, ca şi tipul precedent de distribuitoare, un dispozitiv electromagnetic, carepermite utilizatorului atât retragerea de numerar cât şi accesul la servicii de informarecu privire la situaţia din conturi şi la transferul de fonduri.

Amploarea utilizării cardurilor ca instrument de plată în ţările dezvoltate poate fievidenţiată cu ajutorul datelor din tabelul următor2:

2 Sursa: European Monetary Institute, Payment Systemes în the European Union, January 1998.


Ţara analizată

Număr de automatela 1.000.000de locuitori

(sfârşitul anului)

Număr de tranzacţiipe locuitor

Valoaremedie

pe tranzacţie (ECU)

1995 1996 1995 1996 1995 1996Belgia 360 414 4,13 15,1 105 106Germania 437 459 13,5 15,3 150 146Grecia 129 184 3,9 5,6 136 133Spania 680 775 14,4 14,8 84 85Franţa 393 420 15,7 18,2 62 63Irlanda 257 292 17,9 20,8 68 76Italia 371 413 5,2 6,3 149 160Luxemburg 456 537 9,3 9,9 118 118Olanda 355 373 27,5 29,4 83 83Austria 420 478 8,5 9,2 144 142Portugalia 372 540 13,8 18,2 54 61Finlanda 474 448 39,4 41,5 66 66Suedia 266 269 31,7 33,6 86 95Marea Britanie 358 376 25,2 27,2 59 61Uniunea Eropeană 408 447 15,5 17,5 104 105

Se observă că în perioada analizată numărul ATM-urilor la 1 milion de locuitori eracuprins între 207 în Danemarca şi 680 în Spania. Numărul cel mai mare de tranzacţii care revinunui locuitor se constată în ţările nordice (Finlanda, Suedia) urmate de Olanda şi Marea Britanie,iar cel mai redus număr de tranzacţii sunt efectuate în Italia, Luxemburg.

Dotarea comercianţilor cu terminale POS, este redată în tabelul de mai jos, care relevă, deasemenea, locul important pe care îl deţine în cadrul acestui clasament Spania, Finlanda, Franţa,Marea Britanie.

Operaţiunile de transfer electronic de fonduri de la punctele de vânzare (POS)3

Ţara analizată Număr de POS la1.000.000

de locuitori(sfârşitul anului)

Număr de tranzacţiipe locuitor

Valoaremedie

pe tranzacţie (ECU)

1995 1996 1995 1996 1995 1996Belgia 5.513 5.964 20,9 23,9 59 59Danemarca 5.016 7.978 46,1 52,2 47 47Germania 858 1.404 1,8 2,6 73 80Grecia 1.082 1.791 0,8 0,8 64 75Spania 12.275 14.65 7,9 7,5 41 50Franţa 9.340 9.353 32,1 35,7 48 48Italia 2.634 3.696 0,8 1,3 89 89Luxemburg 8.146 11.219 36,6 38,5 68 69Olanda 4.747 6.186 16,6 23,9 45 44Austria 419 613 1,4 1,9 49 55Portugalia 3.862 4.987 12,6 17,6 31 24Finlanda 9.593 9.952 42,5 46,2 42 43Suedia 6.139 7.575 10,4 12,5 62 73Marea Britanie 8.635 9.348 n.a. n.a. n.a. n.a.Uniunea Eropeană 5.544 6.416 11,3 13,3 61 66

3 Sursa: European Monetary Institute, Payment Systems in the European Union, January 1998.

Monedă şi creditÎn România, activitatea pe bază de ATM evidenţiază creşterea numărului tranzacţiilor

realizate de la 147.000 (în 1997) la 375.000 (în 1998). Referitor la operaţiunile de transferelectronic la punctele de vânzare (POS) este de remarcat activitatea unei singure bănci, BCR,care în anul 1998 a realizat 23.000 de asemenea tranzacţii. La sfârşitul anului 1998 au fostcertificate pentru acceptarea tranzacţiilor de acest tip şi băncile Ion Ţiriac şi Banca Agricolă.

Avantajele utilizării cardurilorDupă tipul cardului (debit card sau credit card) pot fi identificate avantajele utilizării

acestora, care se regăsesc la nivelul utilizatorului, al comerciantului cât şi al băncii emitente.a) Pentru posesorii şi utilizatorii de carduri, pot fi evidenţiate următoarele

avantaje:• dacă utilizatorul deţine un credit card, are avantajul de a alege momentul

cumpărării bunurilor sau al serviciilor; are posibilitatea de a achita datoria faţă debancă, fie integral la primirea situaţiei soldului, fie în rate lunare; comparativ cuplata prin CEC sau numerar, cardul prezintă un grad ridicat de securitate;

• dacă utilizatorul deţine un debit card, avantajele pot fi enumerate astfel: se eliminăriscurile de furt aferente numerarului; valoarea tranzacţiilor nu este limitată(comparativ cu cecurile) şi nu se completează nici un document; tranzacţia serealizează imediat.

b) Pentru comercianţi• Prin utilizarea credit cardului comerciantul are garanţia plăţii, în sensul că se

creditează imediat contul acestuia cu valoarea mărfurilor şi serviciilor vândute princard, pe baza documentelor care atestă vânzările; aceşti comercianţi atrag un numărmai mare de clienţi; sunt eliminate riscurile pe care le antrenează utilizareanumerarului;

• Debit cardul conduce la decontarea mai rapidă decât în cazul cecului; prinnelimitarea sumelor ce pot fi cheltuite de către clienţi, comercianţii îşi sporescvolumul vânzărilor.

c) Pentru bănci avantajele utilizării credit şi debit cardurilor rezultă dinurmătoarele:

• Credit cardurile generează pentru bancă dobânzi al căror nivel este mai maredecât dobânda la alte credite; comisioanele percepute de la comercianţii careacceptă achitarea mărfurilor şi serviciilor cu carduri sunt importante surse devenituri; volumul operaţiilor manuale, la nivelul băncii, se reduce considerabil;plăţile sunt garantate;

• Debit cardurile conduc la reducerea cheltuielilor bancare legate de activitatea de laghişee; există un grad ridicat de control asupra tranzacţiilor clientului în raport cudisponibilităţile din cont; costurile bancare pentru operarea debit cardurilor suntreduse comparativ cu cele aferente utilizării cecurilor sau numerarului.

♦♦♦♦ Acceptarea cardurilorComercianţii care au încheiat cu o bancă comercială contracte de procesare a acestui tip

de operaţiuni trebuie să beneficieze de decontarea tranzacţiilor derulate. Acest proces estedenumit acquiring system, respectiv acceptarea cardurilor.

Programul de acceptare presupune existenţa unui contract de procesare a tranzacţiilorcu carduri între o bancă şi un comerciant, care are obligaţia afişării siglei (VISA, EUROCARD,MASTERCARD), precum şi a tipurilor de carduri care operează în mediul comercial respectiv.

Capitolul 6 – Instrumente de credit şi platăPe baza contractului încheiat, banca pune la dispoziţia comerciantului, servicii de

decontare şi servicii de autorizare carduri. Prin autorizarea cardului, operatorul bancar asigurăvânzătorul că instrumentul de plată respectiv este valabil, iar deţinătorul acestuia se află înposesia fondurilor care să acopere tranzacţia efectuată. Rezultatul autorizării este răspunsul, carepoate conţine unul dintre următoarele tipuri de mesaj referitor la card:

a) acceptare pentru toată suma;b) solicitarea de instrucţiuni suplimentare într-un anumit interval de timp;c) neacceptarea ca mijloc de plată cu solicitarea comerciantului de a confisca respectivul

card.

Operaţiunea de acceptare la plată a tranzacţiilor cu carduri se realizează prinparcurgerea următoarelor etape (care se regăsesc în cadrul schemei logice de acceptare):1. deţinătorul cardului solicită achiziţionarea unui bun sau serviciu de la comerciant;2. comerciantul solicită autorizarea tranzacţiei către centrul de autorizare local /

internaţional;3. centrul de autorizare transmite cererea de autorizare către banca emitentă a cardului;4. banca emitentă verifică contul deţinătorului de card;5. banca emitentă autorizează tranzacţia şi transmite informaţia către centrul de autorizare;6. centrul de autorizare transmite codul de autorizare către comerciant;7. comerciantul predă bunul sau prestează serviciul către deţinătorul cardului.

Tranzacţia se derulează în timp real, prin echipamente electronice şi softuri specializate,în condiţii de deplină siguranţă.

Schema logică a acceptării la plată a tranzacţiilor cu carduri este următoarea; în caresemnificaţia cifrelor este indicată în descrierea etapelor prezentate anterior:

Deţinătorulcardului Comerciant

Centrul deautorizare

local

7

Banca emitentăa cardului

5

Contuldeţinătorului

de card

1

4

3

2 6

Monedă şi credit

4.4. Alte instrumente şi modalităţi de plată

Ca urmare a experienţei îndelungate, băncile din ţările dezvoltate oferă clienţilor şi alteinstrumente şi modalităţi de plată, faţă de cele prezentate.

• Banca la domiciliu (home banking) semnifică realizarea tranzacţiilor bancare printelefon. Această modalitate este utilizată de către clienţii individuali, persoane fizice şi agenţieconomici, care prin intermediul mijloacelor de comunicaţii, au acces la centrul computerizat alinstituţiei financiare.

În cazul în care se utilizează aparate telefonice, serviciul este cunoscut sub numele dephone banking. Accesul direct la serviciile băncilor se poate asigura prin terminale videotext(Minitel în Franţa), sau prin prestarea de către companiile telefonice a unor servicii de transfer defonduri sau plăţi privind facturile (SUA).

La modul general, serviciile oferite prin acest sistem modern sunt:• furnizarea de informaţii cu privire la soldul contului;• solicitarea de carnete de cecuri;• transferul sumelor între conturi;• plata facturilor.

Telebankingul

Reprezintă o modalitate de transmitere a informaţiilor privind extrasele de cont şiinstrucţiunile de plată. Datele sunt schimbate, în cadrul acestui sistem, prin intermediultransferurilor de fişiere, cu privire la ordinele de transfer credit, transfer debit sau cecuri.

Este practicat, în special, de către agenţii economici care au un volum mare de plăţi deefectuat şi care dispun de un sistem de contabilitate automatizat.

Banii electronici

Utilizarea Internet-ului în scopuri comerciale, respectiv crearea magazinelor virtuale,permite clienţilor vizualizarea acestora, achiziţionarea produselor care sunt oferite şi platacumpărătorilor pe baza cardurilor de credit. Riscul aferent unor asemenea operaţiuni este ridicat,întrucât prin receptarea mesajelor prin Internet, securitatea transferurilor este scăzută. Pentrusoluţionarea acestui aspect, se preconizează ca între cumpărător şi vânzător să se stabileascăanumite înţelegeri înainte de încheierea tranzacţiilor.


5. Intrebari recapitulative1. În procesul de emitere al cambiei, persoana desemnată să plătească, la scadenţă, o sumăde bani beneficiarului, este denumită:

a) trăgător;b) avalist;c) girant;d) tras;e) giratar.

2. Operaţiunea prin care posesorul unei cambii, transferă unei alte persoane toate drepturilecare decurg din înscrisul respectiv, reprezintă:

a) operaţiunea de avalizare;b) operaţiunea de acceptare;c) operaţiunea de gir;d) operaţiunea de regres;e) operaţiunea de revocare a acceptării.

3. Fişierul Naţional de Cambii are rolul de a centraliza toate informaţiile referitoare la:1) refuzuri de la acceptare;2) declaraţii de pierdere, furt sau distrugere a cambiilor;3) avalizarea cambiei;4) menţiunile sau clauzele facultative ale cambiei;5) circuitul local al cambiei.

Este corectă combinaţia.a) 1 + 4;b) 2 + 3;c) 4 + 5;d) 3 + 5;e) 1 + 2.

4. Cecul barat se caracterizează prin următoarele aspecte:a) dă dreptul posesorului să încaseze suma, în momentul prezentării;b) confirmarea de către bancă a disponibilului în cont curent şi asigurarea beneficiarului

că plata cecului se va onora la prezentare;c) este garantat cu un card bancar;d) pe faţa cecului sunt trasate două linii paralele sau oblice între care se înscrie sau

nu numele unei bănci căreia i se va face plata;e) permite realizarea transferului unei sume din contul curent al emitentului în contul

beneficiarului.5. În circuitul ordinului de plată responsabilităţile băncii receptoare constau în:

a) plata spezelor bancare aferente procesării ordinului de plată;b) returnarea sumei în caz de nefinalizare a transferului – credit şi plata dobânzilor de

întârziere;c) recepţia, autentificarea, acceptarea sau refuzul ordinului de plată;d) punerea fondurilor la dispoziţia beneficiarului;e) plata ordinului de plată.

6. Credit cardurile prezintă următoarele avantaje:a) plăţile se realizează dintr-o linie de credit deschisă de bancă posesorului de card;b) creditul temporar acordat pentru depăşirea de sold (overdraft) generează pentru bancă,

o dobândă avantajoasă;

Monedă şi creditc) conferă comerciantului garantarea plăţii şi un grad de securitate sporit comparativ cu

alte instrumente de plată;d) volumul operaţiunilor manuale de la ghişeele băncilor se reduce considerabil;e) permit realizarea tranzacţiilor bancare, respectiv stingerea obligaţiilor de plată,

prin telefon sau prin terminale videotext.Unul dintre enunţuri nu este corect.

7. Cardurile de cheltuieli se caracterizează prin:1) sunt emise de societăţi nebancare;2) sunt prealimentate, pe baza unor plăţi în avans;3) sunt emise de comerciantul însuşi şi pot fi utilizate numai la punctele de vânzare

controlate de către emitentul de card;4) sunt carduri de călătorie şi de petrecere a timpului liber;5) sunt carduri cu plata la o dată viitoare.

Este corectă combinaţia:a) 2 + 3;b) 1 + 4;c) 4 + 5;d) 2 + 5;e) 3 + 4.

8. În scopul prelucrării automate a operaţiilor derulate prin carduri, şi al centralizăriiinformaţiilor referitoare la acestea, în România:

a) băncile româneşti au aderat la sistemele mondiale VISA şi EUROPAY;b) băncile româneşti au lansat produse naţionale, pe baza depozitelor în lei;c) s-a constituit societatea comercială ROMCARD;d) s-a adoptat legislaţia care constituie cadrul legal al plăţilor cu carduri în România;e) s-a realizat o publicitate corespunzătoare, în vederea lansării de noi carduri.

9. Serviciile care pot fi oferite prin banca la domiciliu, constau în:a) plata facturilor;b) transferuri între conturi;c) distribuirea automată de numerar;d) informaţii asupra soldului;e) solicitări de carnete de cecuri.Unul dintre răspunsuri nu este valabil.

10. Dispozitivele ATM permit utilizatorilor de carduri, următoarele operaţiuni:1) retragerea de numerar;2) plata facturilor;3) obţinerea de informaţii cu privire la situaţia contului;4) transferul de fonduri din contul debitorului în contul creditorului;5) plata mărfurilor şi serviciilor la sediul vânzătorului.

Este corectă combinaţia:

a) 1 + 2;b) 1 + 3;c) 4 + 5;d) 1 + 5;e) 2 + 4.


Bibliografie


Operaţiuni bancare, EDP, Bucureşti, 1996

2. Mariana Diaconescu Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri, Ed. Economică, 1999

3. Lucian Ionescu Băncile şi operaţiunile bancare. Institutul Bancar Român, Ed.Economică, 1996

4. Radu Popescu,Cristian Tudorancea,Forin Berbec

Cardul, instrument modern de plată. Ed. Tribuna Economică,1998

5. Mariana Negruş Mijloace şi modalităţi de plată internaţionale, Ed. Academiei,Bucureşti, 1996

6. Vasile Săvoiu Banca Centrală şi sisteme de plăţi, de interes naţional, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1998

7. Emilian Dobrescu Sisteme bancare electronice, Revista – Piaţa financiară,decembrie, 1997

8. Ion Matei Cardurile în România, Revista BCR, martie, 1997

9. Iulia Pop Cardul pe piaţa monetară românească, Adevărul Economic,nr. 38, septembrie 1998

xx x

• Regulamentul nr. 6/14.11.1995 privind principiile şi organizarea plăţilor cu carduri de cătresocietăţile bancare.

• Legea nr. 83/1994 privind cambia şi biletul la ordin.

• Regulamentul nr. 10/1994 privind compensarea multilaterală a plăţilor fără numerar.

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5Evoluţia numărului instrumentelor de plată şi a duratei medii de decontare

(Buletinul BNR)

Date post:	05-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	tavirossi81
View:	714 times
Download:	1 times

Moneda Si Credit_modulul 1_Nicolae Dardac

Documents