Georgeta DRAGOMIR Mihaela NICOLAU

MONEDĂ

NOTE DE CURS

- 2008 -

1

C U P R I N S

MODULUL I MONEDĂ, LICHIDITATE, PATRIMONIU 3

Lecţia 1 Elemente definitorii, evoluţii şi interdependenţe 4

Lecţia 2 Dematerializarea monedei şi inovaţia financiară 9

Lecţia 3 Puterea de cumpãrare a banilor 16

Lecţia 4 Masa monetarã şi contrapartidele sale 17

Lecţia 5 Băncile şi creaţia monetarã 23

MODULUL II TEORII MONETARE 31

Lecţia 1. Consideraţii generale şi evoluţii 32

Lecţia 2 Teoria cantitativă tradiţională şi variantele moderne 34

Lecţia 3 Teoria veniturilor – keynesismul 40

Lecţia 4 Teoria monetaristă 45

Lecţia 5 Aspecte actuale şi de perspectivă 46

MODULUL III ORGANIZAREA MONETARÃ LA NIVEL NAŢIONAL 50

Lecţia 1. Organizare monetară în evoluţii, semnificaţii şi structuri 51

Lecţia 2 Unitatea monetară 53

Lecţia 3 Tipologia sistemelor monetare în funcţie de etalonul monetar 59

Lecţia 4. Mecanisme de stabilizare în cazul sistemelor bazate pe moneda cu valoare integrală 64

Lecţia 5. Modul de batere, emisiune şi punere în circulaţie a monedelor fără valoare integrală 66

Lecţia 6 Convertibilitatea monetară 67

Lecţia 7. Sistemul monetar al României – repere definitorii în epoca modernă 71

MODULUL IV SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ŞI ORGANISME REPREZENTATIVE - MECANISME DE CREDITARE 74

Lecţia 1 Evoluţia sistemului monetar internaţional 75

Lecţia 2 Drepturile speciale de tragere – soluţii şi alternative 81

Lecţia 3 Organisme financiar - bancare internaţionale 84

MODULUL V SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI UNIFICAREA MONETARĂ 96

Lecţia 1. Iniţiative şi realizări în spaţiul european 97

2

Lecţia 2 ECU şi mecanisme de finanţare europeană 103

Lecţia 3. Dezideratul unificării monetare a Europei 104

Lecţia 4 Influenţe ale utilizării monedei unice europene 107

Lecţia 5 Instituţii europene şi rolul lor monetar 108

Operaţiuni de open market 109

MODULUL VI INFLAŢIA ŞI ECHILIBRUL MONETAR 112

Lecţia 1 Descifrări conceptuale 113

Lecţia 2 Cauze şi forme de manifestare ale inflaţiei 115

Lecţia 3 Efectele ,,clasice” ale inflaţiei 120

Lecţia 4 Politici antiinflaţioniste asociate principalelor cauze 122

MODULUL VII PIAŢA MONETARÃ ŞI LOCUL EI ÎN PIEŢELE DE CAPITAL 129

Lecţia 1 Configuraţii ale pieţelor de capital 130

Lecţia 2 Mecanismele pieţei interbancare şi intervenţia băncii centrale 133

Lecţia 3 Deschiderea pieţei monetare şi inovaţia financiară 136

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 139

3

Modulul I MONEDĂ, LICHIDITATE, PATRIMONIU

Obiectivele specifice modulului

• Cunoaşterea aspectelor economice, sociale şi financiare privitoare la evoluţia monetară şi explicarea fiecărei etape, inclusiv a tendinţelor în domeniul monetar. • Înţelegerea conceptelor de bază privind banii şi alte instrumente de plată şi de credit, în structură şi comparaţii, a importanţei practice a mecanismelor monetare, în plan general şi individual. • Definirea semnificaţiei şi conţinutului masei monetare, a implicaţiilor la nivel micro- şi macro-economic, cu precizarea rolului autorităţii monetare.

Rezultatele aşteptate

• Cunoaşterea noţiunilor de bani, moneda, masă monetară; • Cunoaşterea importanţei puterii de cumpărare a banilor şi a modaliatilor de

determinare • Cunoaşterea instituţiilor implicate în procesele monetare, a rolului fiecăreia

şi operaţiunilor monetare specifice. Competenţele dobândite

• familiarizarea cu elementele de bază privind moneda, lichiditatea şi patrimoniul

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

4

Lecţia 1 Elemente definitorii, evoluţii şi interdependenţe Pasul 1 Noţiuni introductive

Problemele monetare au făcut obiectul a numeroase cercetări şi interpretări iar teoria monetară constituie unul din domeniile cele mai vaste şi mai complexe ale ştiinţei economice. Moneda a generat, din toate timpurile, pasiuni, interes dar şi interese, nu numai sub aspectul procurării ei în cantităţi cât mai mari, dar şi sub aspectul analizelor ştiinţifice. Banii au intrat în existenţa socială ca un element de legătură între om şi viaţa sa economică şi, în acelaşi timp, ca o expresie definitorie a activităţii economice. La rândul ei, istoria a făcut din bani, indiferent de forma lor, un factor explicativ al evenimentelor cruciale din societate sau, altfel spus, un document de atestare istorică.

De la troc la moneda-marfă, inclusiv metalele preţioase, apoi la biletul de bancă convertibil sau la bancnotele actuale, aşa-numiţii “bani fiduciari”, până la moneda scripturală sau, mai recent, la mult disputata monedă electronică, s-a parcurs un drum lung, de mai bine de 3000 de ani, un drum care a însoţit evoluţiile omenirii în ansamblul ei şi care-i marchează şi în prezent existenţa. Şi aceasta nu numai ca un element pasiv, ca un simplu intermediar în schimburi, ci ca un factor decisiv, de intervenţie şi transformare a societăţii în care se regăseşte.

Numeroşi sunt cei care s-au aplecat asupra banilor şi le-au descifrat tainele, mereu controversate până la ora actuală şi din ce în ce mai ample, raportat la realitatea tot mai complexă. Pasul 2 Definirea monedei

Moneda (noţiune pe care o vom asimila în această lucrare cu termenul de bani)1 a fost definită în decursul timpului în funcţie de formele şi rolul care i s-au atribuit în fiecare perioadă a dezvoltării societăţii, problemă la care vom reveni. În limba română, contrar diferitelor definiţii oficiale (dicţionare) sau particularizate, termenul de „ban” ar proveni de la piesele monetare bătute în banii slavoni care au circulat în număr mare şi pe teritoriul primelor state româneşti, în perioada 1270-1380; cuvântul „monedă” îşi are originea în latină, din atributul „Moneta Sfătuitoarea” conferit zeiţei Junona, în templul căreia statul roman instalase unul dintre primele ateliere de batere a pieselor monetare care, pe una din feţe, aveau imprimat chipul zeiţei.2 Una dintre cele mai exacte şi concentrate definiţii a fost dată de François Perroux : "moneda este un instrument de plată nedeterminat, general şi imediat".

Nedeterminat : pentru că trebuie să permită plată unei datorii, oricare ar fi ea şi dobândirea oricărui bun sau serviciu; General : pentru că trebuie să fie admisă în orice loc, în orice moment, de către toată lumea;

1 O bună perioadă de timp cei doi termeni aveau un conţinut diferit, în sensul că noţiunea de “bani” avea un caracter mai cuprinzător, în timp ce “moneda “ definea numai banii din metal, autorii în domeniu având păreri divergente. In prezent, termenul de monedă a fost extins , inclusiv la formele dematerializate ale banilor. 2 Silviu Cerna – “Banii şi creditul în economiile contemporane (Elemente de analiză monetară)”, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

5

Imediat : pentru că transferul ei trebuie să permită reglarea imediată şi definitivă a oricărei tranzacţii comerciale sau financiare.

În această definiţie se regăsesc de altfel, cele trei funcţii tradiţionale ale monedei, care

se manifestă la nivel microeconomic şi care sunt în general acceptate. Astfel, moneda este în acelaşi timp instrument de plată şi rezervă de valoare, etalonul

valorii în general, dar şi instrument de politică în puterea statului. Pasul 3 Funcţiile monedei

Principalele funcţii ale banilor sunt reprezentate în istoria monetară prin multiple forme, dintre care selectăm două componente generale şi anume:

la nivel microeconomic : a) intermediar al schimburilor ; b) unitate de măsură a valorii ; c) rezervă de valoare (de putere de cumpărare ) ;

la nivel macroeconomic : d) instrument de politică monetară .

Pasul 4 Banii, ca intermediar al schimburilor

În toate ţările lumii se stabileşte o reţea complexă de schimb între agenţi economici, persoane fizice, instituţii etc. prin care se realizează repartiţia şi redistribuirea veniturilor între consum, investiţii sau operaţii financiare .Moneda este un mijloc de plată general acceptat pentru a cumpăra un bun oarecare sau pentru stingerea unei datorii . Moneda e considerată un bun ce se poate schimba direct pe toate celelalte bunuri, eliminând inconvenientele trocului, este deci un instrument de plată admis peste tot, de către toată lumea şi în toate circumstanţele.

Economiile noastre sunt economii monetare în care produsele nu se schimbă prioritar pe alte produse ci pe monedă care, la rândul ei, se schimbă pe produse ( P-M-P ).

Acceptarea monedei este legată de spaţiul de suveranitate, adică de existenta statului care a emis moneda respectivă, care o susţine şi care îi conferă putere liberatorie şi curs legal . Pasul 6 Banii, ca unitate etalon de măsurare a valorii

Moneda este mijlocul de exprimare a valorii fiecărui bun, ceea ce permite asigurarea comparării valorii bunurilor şi serviciilor şi face posibil schimbul în condiţii de echivalenţă. Expresia acestei valori este preţul fiecărui bun . Există tot atâtea preturi relative câte raporturi de schimb între toate bunurile, luate două câte două, ceea ce evidenţiază economia de calcul care se realizează prin utilizarea monedei.

Astăzi, această funcţie este imperfect asigurată, în condiţiile comparării în momente diferite de timp. Creşterea preturilor arată că o aceeaşi monedă nu mai are aceeaşi valoare în momente diferite, ceea ce reflectă eroziunea monetară în timp. Urcarea generală a preturilor indică o slăbire a valorii monedei iar scăderea preturilor, o revalorizare a acesteia. Stabilitatea valorii monedei este o condiţie absolut necesară pentru exercitarea corectă a funcţiilor monetare. În prezent, valoarea monedei se exprimă prin puterea de cumpărare, respectiv prin posibilitatea pe care o oferă deţinătorilor de a achiziţiona o anumită cantitate de bunuri şi servicii în schimbul unui anumit număr de unităţi monetare. Economistul francez Albert Aftalion ( 1874-1956 ) a afirmat că valoarea monedei se măsoară prin mărfurile şi serviciile ce pot fi cumpărate, altfel spus, moneda este « reflexul preturilor ». În economia de piaţă, cererea este exteriorizată prin monedă, iar oferta prin produse.

6

În prezent, spune economistul Jean Denizet, moneda nu mai este considerată prioritar ca obiect de schimb. Moneda este instrumentul de calcul economic legat de schimb, înainte de a fi unitate intermediară de schimb. Pasul 7 Banii, ca rezervă a puterii de cumpărare

Moneda constituie o rezervă de valoare, o putere de cumpărare, în sensul că ea poate fi tezaurizată în vederea obţinerii în perioadele următoare a unor bunuri, însă cu condiţia ca nivelul general al preturilor să fie stabil sau cu variaţii în limite foarte strânse.

Această funcţie a monedei este generată de faptul că nu are loc o coincidentă în timp între momentul încasării şi momentul cheltuirii unei cantităţi de monedă. În acest context, moneda poate deveni un instrument de economisire, legat de preferinţa pentru lichiditate a populaţiei sau a agenţilor economici. Deci moneda facilitează schimburile şi permite acumularea de « bogăţii » ca factor al progresului social şi al creşterii economice. Moneda este o rezervă de valoare, o formă a bogăţiei, care prezintă particularitatea că poate fi conservată şi rămâne perfect lichidă, adică în orice moment utilizabilă în schimburi, fără nici o transformare care ar putea antrena costuri şi prezenta riscuri.

Acest proces de acumulare, de « încasare « şi apoi de cheltuire a monedei acumulate, se traduce în variaţia vitezei de circulaţie a monedei şi poate fi cauza unor dezechilibre între producţia şi cererea de bunuri şi servicii. Această funcţie nu mai este atât de importantă astăzi, când preturile cresc sub impactul proceselor inflaţioniste şi când, pe de altă parte, dezvoltarea operaţiunilor financiare şi bancare oferă publicului o diversitate de instrumente de plasament care nu au caracter monetar şi care au privat moneda de funcţia sa de rezervă de putere de cumpărare pe care o deţinea prin excelenţă în perioada monedei cu valoare integrală (din metale preţioase) de exemplu. Pasul 8 Banii, ca instrument de politică monetară Politica monetară este unul din mijloacele aflate la dispoziţia statului pentru a promova interesul general în problemele specifice. De exemplu, motivaţia controlului creaţiei monetare prin banca centrală este de a împiedica celelalte bănci să creeze sume prea mari de monedă care ar alimenta o presiune a cererii şi o inflaţie galopantă care ar avea ca efect dezorganizarea economiei. Astfel, politica monetară joacă un rol determinant în apărarea intereselor naţionale, alături de celelalte mijloace aflate la dispoziţia statului. Principalele politici promovate de banca centrală vizează:

- manevrarea taxei oficiale a scontului, respectiv a dobânzii de refinanţare practicate de banca centrală – o majorare a acesteia conduce la reducerea masei monetare în circulaţie, prin diminuarea cererii de credit; în plan extern insă, fondurile sunt atrase de pieţele cu dobânzi ridicate;

- politica de open-market sau piaţa liberă, piaţa interbancară pe care se vând şi se cumpără titluri publice sau private şi care permite intervenţiile băncii centrale în acest sens – prin cumpărarea de titluri, poate influenţa creşterea masei monetare în circulaţie, în paralel cu creşterea valorii titlurilor respective;

- sistemul rezervelor bancare minime obligatorii, evidenţiate în pasivul bilanţului băncii centrale – o majorare a acestora conduce implicit la diminuarea potenţialului de creditare al băncilor şi astfel, la reducerea masei monetare în circulaţie;

- plafonarea sau încadrarea creditelor, la o anumită valoare în raport cu valoarea resurselor.

7

De asemenea, moneda este utilizată ca instrument în soluţionarea conflictelor sociale, prin revalorizare sau devalorizare, ca efect al creşterii artificiale a salariilor sau al necesităţii impulsionării exporturilor. Pasul 9 Patrimoniul şi componentele sale

Patrimoniul pe care îl poate deţine fiecare persoană fizică sau juridică, respectiv ansamblul bunurilor, a drepturilor şi obligaţiilor privind modul de posesiune şi de folosire a acestora, poate fi clasificat în două componente principale: • activele reale: imobile, terenuri, utilaje, uzine, obiecte de artă, s.a. altfel spus, mijloace de

producţie şi bunuri de consum de lungă durată (tablouri, mobilă, maşini, articole de uz casnic, etc.).

• activele financiar-monetare: bancnote, moneda divizionară, conturi în bancă, obligaţiuni, acţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit, bilete de trezorerie, dreptul asupra unui carnet la Casa de Economii, conturi bancare, anumite contracte de asigurări şi nenumărate alte categorii de titluri, din ce în ce mai diversificate.

Pasul 10 Fazele producţiei şi schimbului de mărfuri

În derularea şi dezvoltarea fenomenului financiar se disting, în mod clasic, trei faze interdependente ale producţiei şi schimbului de mărfuri, respectiv: economia nemonetară (economia naturală şi de troc); economia în care se utilizează banii marfă, prin separarea unor mărfuri care devin echivalent general şi instrument de schimb – un loc aparte îl ocupă metalele preţioase, în principal aurul şi argintul care, treptat, cuceresc poziţia de etalon al valorii timp de sute de ani; economia în care se utilizează banii semn sau simbol, de hârtie sau de cont, a căror emisiune a avut la bază iniţial etalonul metalic pentru ca, în prezent, să se identifice cu bunurile şi serviciile produse de o ţară şi destinate schimbului.

MICĂ ISTORIE MONETARĂ La începuturile istoriei monetare, "banii" au luat forma obiectelor materiale, de utilizare curentă, a căror

valoare şi utilitate erau mai mult sau mai puţin constante; ele erau în mod general acceptate ca mijloace de plată şi se cunosc sub denumirea generală de "moneda-marfă". În acest scop se utilizau: stofele, vinul, ceaiul, tutunul, cochiliile de scoici, s.a. dar cel mai folosit ca etalon de valoare era "capul de vită"( cuvântul "pecunia"care în latină înseamnă "bani" vine de la "pecus" - vită, ca şi termenul de "capital", de la "capita",cu aceeaşi origine).

Toate aceste bunuri au fost rapid înlocuite, încă din Antichitate, cu metalele preţioase, în special aur şi argint, ale căror proprietăţi (inalterabile, perfect divizibile, omogene, relativ rare, uşor de recunoscut, de păstrat şi transportat, valoare mare în volum mic, etc.) le predispuneau la utilizarea monetară. Iniţial, metalele preţioase şi-au păstrat forma de marfă, apoi au circulat sub formă de lingouri şi în final ca monede emise de puterea politică. Metalul era acceptat numai după cântărire şi verificare, ceea ce a condus în timp la păstrarea unor denumiri de monedă derivate din aceste măsurători (livra, mark, etc.). Treptat, marcarea monedelor atesta greutatea, respectiv valoarea monedei şi astfel s-a trecut de la moneda cântărită la moneda bătută.

"Se poate considera că moneda a fost la origine o a "treia marfă" intercalată în actul de schimb pentru a-l înlesni iar datorită calităţilor ei, a fost adoptată în mod general, expres sau tacit şi ea şi-a dovedit într-atât utilitatea încât a stat la baza întregii dezvoltări de mai târziu a economiei monetare"3.

Primele monede semnalate în istoria omenirii se raportează în general la două repere: la China secolului al XI-lea î.H., unde ar fi apărut primele elemente de reprezentare monetară a banilor; după Herodot, primele monede din aur au fost bătute în Lidia, un stat din Asia Mică, secolul al VII-lea î.H. în timpul regelui Cresus care a instituit de fapt primul sistem monetar la scară naţională, având ca referinţă aurul, a reglementat dreptul de batere a monedei şi a trasat drumul evoluţiei monetare. Specialiştii apreciază că apogeul aurului monetar se situează între anii 1900-1914, perioadă denumită „epoca de aur a etalonului aur”.

3 Costin Kiritescu, "Călător prin secolul XX. Un bancher fără bani"- Ed. Enciclopedică, Bucuresti, 1992

8

Dezvoltarea schimburilor economice şi necesitatea vehiculării unor sume importante a condus la apariţia, unor forme "nominale" ale monedei, respectiv biletele de bancă şi depozitele bancare care nu înlocuiau moneda metalică ci numai se suprapuneau acesteia.

Primele bilete de bancă, a căror invenţie este atribuită fondatorului Băncii Suediei, dar care aveau valoarea numai prin convertirea lor în aur, au apărut la mijlocul sec. al XVII-lea. După Suedia, biletul de bancă a apărut în Ţările Nordice, în Anglia (anul 1668), în S.U.A. (1791), în Franţa, o dată cu înfiinţarea Băncii Franţei (1800).

În acelaşi timp, emisiunea de bilete de bancă a fost combinată cu scontarea efectelor de comerţ: deţinătorul de efecte primea în locul monedei metalice simple bilete care puteau fi liber convertite în metal monetar – cambia şi creditul comercial, respectiv vânzarea mărfurilor cu plata amânată, se consideră că stau la originea bancnotelor. Legătura stabilită între biletele de bancă şi titlurile de credit private (efectele de comerţ), deci între monedă şi credit, a condus la constatarea că se recurge cu atât mai puţin la bancnote cu cât sistemul de credit dintr-o ţară este mai bine organizat.

Aurul, fără a fi singura formă de monedă în circulaţie, a stat la baza tuturor sistemelor monetare naţionale şi a sistemului monetar internaţional. Băncile care emiteau bilete, mizând pe faptul că nu toţi deţinătorii de depozite de aur vor reclama în acelaşi timp convertirea în aur, asigurau un volum al masei monetare în circulaţie superior rezervelor de aur existente, dar reprezentând un procent din stocul de aur deţinut, diferit de la o ţară la alta, asumându-şi astfel un risc de ilichiditate. Acest sistem a funcţionat până la începutul sec. al XX-lea, mai precis în timpul războiului din 1914-1918, când a crescut imens cererea de monedă necesară finanţării războiului iar convertibilitatea nu a mai putut fi asigurată.

După război, s-a încercat o revenire la aur dar, începând cu anul 1931 (criza economică), toate statele au recurs la neconvertibilitatea biletelor de bancă şi s-a extins utilizarea monedei scripturale iar volumul monedei în circulaţie nu mai este legat de stocul de aur, creaţia monetară fiind lăsată în baza sistemului financiar şi a puterii publice. Aurul nu mai face parte din masa monetară. Suspendarea convertibilităţii în aur este însoţită de dispariţia din circulaţie a pieselor din metalul preţios, în profitul bancnotelor, al monedei divizionare şi al monedei scripturale. Aceste forme ale banilor corespund unui sistem monetar dominat de banca centrală, care emite bancnote, de Tezaurul public care emite moneda divizionară şi de celelalte instituţii de credit pentru moneda de cont.

Monopolul emisiunii bancnotelor este deţinut de banca centrală care le conferă "curs legal" - nu pot fi refuzate ca mijloc de plată - şi "curs forţat"- nu sunt convertibile în aur. Suma globală a bancnotelor emise figurează în pasivul bilanţului băncii centrale.

Aceste bancnote neconvertibile în aur, numite şi monedă "fiduciară" (bazată pe încrederea în emitentul ei) se utilizează şi în prezent, alături de moneda divizionară (piese metalice) care se aseamănă bancnotelor în sensul că valoarea lor nominală este superioară valorii reale, efective, spre deosebire de piesele din metal preţios a căror valoare nominală era dată de valoarea metalului din care erau constituite.

În cele mai multe ţări statul, prin Ministerul de Finanţe, emite monedă divizionară, pusă în circulaţie de instituţia de emisiune în funcţie de necesarul reclamat de agenţii economici, din două motive principale:

- obţine un venit rezultat din diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea reală a monedei; - controlează cantitativ şi calitativ emisiunea de monedă divizionară care are o putere liberatorie

limitată, în sensul că nu se pot regla sume importante exclusiv în această monedă, ea este emisă într-o anumită proporţie din totalul masei monetare în circulaţie şi poate fi refuzată la plată dacă depăşeşte o anumită limită.

Practica îndelungată în utilizarea monedei, apariţia şi dezvoltarea sectorului bancar, încă de la sfârşitul sec. al XV-lea, cu instituţii specializate în baterea de monedă, păstrarea şi transferarea acesteia, au creat premisele unor noi etape în istoria monetară în care banii semn rămân aproape singura formă de bani în circulaţie. Emisiunea lor rămâne atributul băncilor însă garanţia materială trece de la metalul preţios în sfera economiei, identificându-se cu mărfurile destinate schimbului. De la monedele a căror valoare era dată de cantitatea de metal conţinută – banii cu valoare intrinsecă - banii fiduciari au acaparat piaţa.

Din ce în ce mai mult moneda tinde să devină un simplu semn magnetic în memoria unui sistem informatic naţional sau mondial. Plăţile electronice constituie o practică tot mai întâlnită, ca modalitate alternativă de instrumentare a plăţilor fără numerar care însă, prin posibilităţile oferite de tehnologia informatică, prelucrează, corelat sau concomitent, şi alte segmente ale mesajului de plată, în vederea decontării în mod automat, cât mai complet şi rapid.

9

Lecţia 2 Dematerializarea monedei şi inovaţia financiară Pasul 1 Noţiuni introductive

Aproape trei mii de ani, societatea omenească a fost dominată de monedele cu valoare intrinsecă, din aur sau argint, respectiv de moneda materială, asociat cu alte forme de monedă care aveau însă ca reprezentare tot metalul monetar. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a asigurat o stabilitate relativă, o disciplină internaţională, fără intervenţiile unei autorităţi publice, naţionale sau străine. Aurul, fără a fi singura formă de monedă în circulaţie, a stat la baza tuturor sistemelor monetare naţionale, regionale şi a sistemului monetar internaţional, alături de alte reprezentări ale monedei. Acest sistem a funcţionat până în deceniul şapte al sec. al XX-lea, când toate statele au recurs la eliminarea convertibilităţii în aur, s-a extins utilizarea monedei scripturale şi s-au diversificat instrumentele de plată şi de credit, creaţia monetară fiind lăsată în baza sistemului financiar şi a puterii publice. Pe măsura renunţării la aur ca metal monetar, statele au fost obligate să recurgă la măsuri administrative pentru a acţiona asupra stabilităţii monetare, în baza unui sistem monetar dominat de banca centrală, care emite bancnote şi intervine pe pieţe pentru a apăra moneda naţională. Pasul 2 Demonetizarea aurului

Demonetizarea parţială a aurului, oficializată de Fondul Monetar Internaţional în 1976, şi utilizarea sa ca o marfă obişnuită, cotată la bursă, a reprezentat prima etapă a dematerializării monedei. Aurul continuă să fie o componentă importantă a rezervelor internaţionale ale băncilor centrale, naţionale sau regionale, multe state continuă să evalueze activele lor în aur şi însuşi sistemul monetar european a recurs, în prima lui etapă de dezvoltare, la beneficiile oferite de metalul preţios prin instituirea unei unităţi de cont – ECU oficial – care avea la bază o cotă parte din rezervele de aur şi devize ale ţărilor membre. De asemenea, multe opinii propagă ideea reinstituirii convertibilităţii în aur sau argint, ca singură soluţie în asigurarea stabilităţii: economistul american de origine română, Anghel Rugină în lucrarea “Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după”, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1994; economistul francez Jacques Rueff, membru al Academiei Franceze de Ştiinţe Morale şi Politice.: Pasul 3 Evoluţia formelor monedei

În cursul sec. al XX-lea, formele monedei s-au transformat profund, în sensul unei dematerializări a monedei prin eliminarea treptată a suportului ei concret, material, o dată cu progresul monedei bancare. Astfel, într-o mişcare ce s-a accentuat după al doilea război mondial, apare "moneda scripturală" care nu mai este direct tangibilă. Numai depozitele la vedere, utilizate prin diferite mijloace de plată care permit circulaţia acestora, constituie o monedă în sensul strict al cuvântului. Moneda scripturală este un instrument de plată extrem de suplu, care poate fi creat în funcţie de cerinţele expansiunii economice. În acest fel, extinderea monedei scripturale, în paralel cu banii electronici, marchează o deplasare a puterii creaţiei monetare către băncile comerciale care emit monedă prin operaţiunile de credit, într-un cadru reglementat şi organizat de banca centrală.

În paralel, legătura dintre monedă şi credit se manifestă prin bănci, prin acordarea de avansuri în cont curent, dar mai ales pe linia creditului public, ceea ce conferă banilor un pronunţat caracter financiar: plasarea excedentului monetar în titluri de stat conduce la crearea de active financiare remunerate prin dobândă. Pasul 4 Mijloacele de circulaţie a monedei scripturale

10

Mobilizarea depozitelor bancare, a banilor de cont, se realizează efectiv prin utilizarea instrumentelor de plată şi de credit, girate de banca centrală, de Tezaur şi de instituţiile de credit, instrumente care însă nu se identifică cu moneda.

Mijloacele de circulaţie a monedei scripturale se pot încadra în două mari grupe: instrumentele pe suport "hârtie" şi cele "automatizate", în ultimul timp fiind prioritară cea de-a doua categorie ca urmare a faptului că băncile au introdus şi dezvoltat tehnicile informatice, magnetice, electronice şi telematice, respectiv " monetica". Principalele instrumente utilizate sunt: cecul, viramentul, efectele de comerţ, ) avizul de prelevare, titlul interbancar de plată - (TiP), cartela bancară. Pasul 5 Cecul

Reprezintă ordinul de plată pe care titularul unui cont în bancă, îl dă bancherului direct în favoarea sa ori a unei terte persoane. Cecul este plătibil "la vedere" şi nu poate fi emis decât asupra unei bănci (sau institutie similară), în principal din initiativa debitorului. Acest instrument de plată a apărut în sec. al XVII-lea în Anglia, în Franţa a fost legiferat în anul 1865 şi s-a dezvoltat foarte mult după al doilea război mondial.

Şi în prezent este încă primul instrument de plată, în pofida unui regres relativ în lume. Acest regres se explică prin faptul că practic, mai ales pentru operaţiunile între persoane fizice şi reglementările la distanţă, cecul este costisitor pentru bancă - cca. 3-5 franci pe cec în Franţa - pentru descifrarea codificărilor (privind destinatarul, suma, etc.) cu aparatură specifică şi transferurile fizice la distanţă între bănci. Această situaţie conduce la stabilirea unui tarif pentru plată serviciilor legate de utilizarea cecurilor în scopul reducerii folosirii lor şi a încurajării mijloacelor de plată informatizate, mai putin costisitoare.

Din categoria cecurilor, cele mai întâlnite sunt: • cecul la purtător - este plătit direct persoanei care se prezintă cu el la încasare; • cecul la ordin - este nominalizat dar poate fi transmis altui beneficiar prin andosare (

mentiune expresă pe cec); • cecul certificat sau acceptat - contine garantia plătii dată de către banca emitentului,

care blochează fondurile respective după certificare; • cecul barat - este o formă a cecului la purtător, care prezintă două linii paralele pe

diagonală şi are caracteristic faptul că nu poate fi plătit în numerar, fiind folosit numai pentru efectuarea viramentelor; el poate fi de două categorii:

o cec barat general, când virarea se poate face într-un cont deschis la orice bancă din ţară sau străinătate;

o cec barat specializat, când se are în vedere o anumită bancă, mentionată în interiorul celor două linii paralele;

• cecul de voiaj - permite beneficiarului să-l încaseze de la orice bancă, cu care există o conventie în acest sens, şi poate fi folosit la plăţi pentru transport, cazare, masă, etc.

• cecul postal - se utilizează pentru sumele din conturile deschise la oficiile postale; • cecul rosu de virament - este folosit pentru virarea sumelor între titularii care îşi au

conturile deschise la aceeaşi unitate bancară. Pasul 6 Viramentul

Este ordinul de plată adresat de titularul unui cont direct băncii sale, de a efectua un transfer de fonduri în contul unui beneficiar. Viramentul se realizează din initiativa debitorului, fără a fi necesară interventia creditorului. Reprezintă în general un ordin de plată permanent, utilizat cu rezultate bune pentru salarii, ca urmare a informatizării gestiunii lor, sau pentru diverse plăţi prin întreprinderi. S-a dezvoltat în ultimii ani - cca. 16 % din totalul operatiunilor - în mod esential ca urmare a viramentelor automatizate - mai mult de 95 % din totalul viramentelor.

11

Pasul 7 Efectele de comerţ

În principal cambia, biletul la ordin, dar şi warantul, conosamentul - reprezintă titluri de credit între agenţii economici, care pot fi totodată considerate ca instrumente de circulaţie a monedei scripturale, având la bază o operaţiune comercială. Aceste instrumente au fost incluse, deşi mai dificil datorită circuitului lor complex, în sfera automatizării în ultimii ani, prin înregistrarea lor pe bandă magnetică pentru posibilitatea tratării pe calculator. Dacă ne referim la circuit, principalele operaţiuni care implică o canbie, de exemplu, sunt:

- emiterea, de către trăgător, care dă ordin de plată trasului debitor, în favoarea beneficiarului, pentru suma înscrisă pe cambie, plătibilă la o anumită dată, numită scadenţă, într-un loc precizat;

- acceptarea de către tras, operaţiune prin care îşi recunoaşte obligaţia de plată şi devine debitor principal;

- andosarea sau girul, prin care cambia este transmisă de la un beneficiar la altul – caracteristic acestui instrument este faptul că fiecare participant la procesul cambial răspunde, în mod solidar cu ceilalţi, de plata cambiei la scadenţă;

- avalizarea, care presupune garantarea cambiei de către o terţă persoană (de exemplu, bancă), în favoarea unuia sau tuturor participanţilor la procesul cambial;

- într-o altă situaţie şi în anumite condiţii, cambia poate fi cedată definitiv, de ultimul ei beneficiar unei bănci, înainte de scadenţă, ca urmare unei nevoi imediate de lichidităţi, operaţiune numită scontare, similară unui credit bancar pentru care se calculează o dobândă, numită scont, în funcţie de taxa de scont;

- dacă cedarea cambiei are loc cu condiţia răscumpărării ei înainte de scadenţă de către ultimul beneficiar, operaţiunea se numeşte pensiune şi se realizează cu plata unei dobânzi, numită taxă de pensiune;

- în relaţia cu banca, ultimul beneficiar al cambiei poate obţine şi un împrumut bancar pe gaj de efecte de comerţ, la o valoare procentuală calculată în funcţie de suma înscrisă pe cambiile acceptate;

Ultimele trei operaţiuni cu cambii transformă creditul comercial în credit bancar. - În continuare, banca îşi poate prezenta portofoliul de efecte de comerţ băncii centrale, care analizează titlurile şi îi acordă un credit de refinanţare în cadrul operaţiunii de rescontare, în condiţiile legii.

Biletul la ordin, ca formă a cambiei, este înscrisul prin care o persoană, numită subscriitor sau tras, se angajează să plătească la o dată stabilită o sumă determinată unei alte persoane numită beneficiar.

Biletul la ordin este emis de tras şi cuprinde iniţial numai două persoane: creditorul beneficiar şi trasul debitor.

Biletul la ordin poate circula ca şi cambia prin andosări succesive până la scadenţă.

Pasul 8 Avizul de prelevare Reprezintă autorizatia permanentă dată băncii de a onora facturile prezentate de un

agent desemnat de titularul de cont. Se întocmeste din initiativa creditorului în situaţia existentei unor reglementări periodice şi a autorizatiei. Prezintă avantajul automatizării, pentru bancă şi creditor, iar debitorul nu trebuie să intervină la fiecare operatiune. Se aplică în cazul anumitor facturi (energie, telefon), asigurare, impozite lunare, etc. In Franţa reprezintă cca. 10 % din transferurile scripturale. Pasul 9 Titlul interbancar de plată - (TiP)

Există de putin timp în unele tări cu experientă financiară şi tehnică avansată şi este putin utilizat, cca. 1 % în 1994 în Franţa, dar cunoaşte o dezvoltare rapidă. TIP este un

12

intermediar între cec şi avizul de prelevare: asociază interventia activă a debitorului (titularul contului), pentru fiecare operatiune, cu automatizarea operatiunilor, care reprezintă un avantaj pentru creditor ca şi pentru bancă. Debitorul semnează TIP şi returnează titlul la creditorul său care îl va trimite băncii spre încasare. Pasul 10 Cartela bancară

Este cel mai utilizat instrument de plată şi de credit fără suport "hârtie". In anul 1995, cca. ¼ din totalul operatiunilor în monedă scripturală se efectuau prin cartelele bancare.

Ea oferă servicii numeroase la un pret rezonabil: retrageri de bancnote din distribuitoare special instalate, conectate la bănci; plăţi la comercianti afiliati la acest sistem; posibilităti de restituiri sau de plăţi în stăinătate , etc. Principiul de plată prin cartelă presupune a sesiza pe calculator coordonatele bancare ale clientului, în asa fel încât să se poată debita contul său şi credita cel al comerciantului, în mod automat. Materialul utilizat poate fi un terminal de plată electronic (TPE) care asigură transferul electronic al fondurilor, eventual cu un apel la centrul de autorizare a plătilor care garantează operatiunea, fie un terminal la punctul de vânzare (TPV) care asigură în plus înregistrarea contabilă a operatiunii, evitând erorile.

Din punct de vedere tehnic, cartela bancară poate fi cu pistă magnetică, care nu permite decât lectura şi înregistrarea unui număr limitat de informatii, sau poate include un ordinator miniaturizat care cuprinde o memorie şi un microprocesor. Acest ultim sistem este mai sigur şi mai performant, înlocuind perfect pista magnetică, după anul 1993, în prezent cartela cu memorie este utilizată în mod general. Integrarea în cartelă a unui microprocesor care permite identificarea cartelei şi a titularului ei datorită unui cod secret, conferă sigurantă în utilizarea acesteia.

Băncile încurajează, în principal datorită costurilor mai reduse, utilizarea modalităţilor de plată informatizate: plăţi prin cartele, viramente şi prelevări informatizate, care nu implică nici transferul fizic şi nici înscrieri pe documente.

Din acest punct al evoluţiei, moneda ia forma unei simple informaţii asupra nivelului de active lichide deţinute de un agent economic (la nivelul contului lui în bancă) iar modalităţile de reglementare, de lichidare, presupun o simplă circulaţie a informaţiei care corespunde transferurilor de putere de cumpărare.

În acest mod, tendinţele actuale, ca argument decisiv al dematerializării monedei, se îndreaptă spre o monedă electronică, definită ca ansamblul tehnicilor informatice, magnetice, electronice şi telematice care să permită schimbul de fonduri fără suport hârtie şi care implică o relaţie tripartită între bănci, agenţi economici şi consumatori, într-un proces general de informatizare a relaţiilor financiare început de mai bine de 20 de ani.

Băncile centrale ale Uniunii Europene au definit, într-un raport al Institutului Monetar European din 1994, statutul emitentului monedei electronice, referitor la puterea de cumpărare inclusă în cartela multiprestatară; corespunzător acestui raport, emitentul trebuie să aibă calitatea de instituţie de credit, raportat la natura depozitelor bancare, a fondurilor alocate de la populaţie.

În acest context, au apărut cartele multiprestatare, ca nou instrument de plată care nu este nici monedă scripturală, pentru că valoarea ei nu e înscrisă într-un un cont la bancă ci chiar pe cartelă, şi nici monedă fiduciară pentru că nu poate fi utilizată în toate operaţiunile şi nici nu poate fi reutilizată în forma ei iniţială. Această cartelă este utilizabilă pentru diferite tranzacţii asupra unui grup de furnizori. În prezent se promovează o cartelă monoprestatară, utilizabilă pentru achiziţia unui singur tip de bunuri sau servicii şi care constă într-o simplă plată în avans.

În ambele cazuri se poate vorbi de o formă nouă de monedă şi de creaţie monetară, astfel:

13

- în cazul unei cartele monoprestatare emise, de exemplu, de un magazin, se realizează un simplu transfer de putere de cumpărare de la client spre întreprindere, fără creaţie monetară;

- dacă o societate bancară emite cartela, are loc doar transformarea monedei din forma de bancnote sau depozit în formă de cartelă (având loc o plată în avans);

- dacă o cartelă multiprestatară este emisă de un agent non-financiar, un grup de întreprinderi furnizoare de exemplu, se produce o formă de creaţie monetară, respectiv emitentul cartelei primeşte, în momentul vânzării ei, semne monetare pe care le poate utiliza, în timp ce plăţile se efectuează treptat pe măsura livrărilor; în acest interval coexistă puterea de cumpărare a emitentului cartelei cu cea a clientului (ambii deţin putere de cumpărare, deci a fost creată o nouă putere de cumpărare). Pasul 11 Moneda electronică şi comerţul electronic

Recent, evoluţiile tehnologice şi perspectivele de dezvoltare ale reţelelor de mare capacitate de tip Internet, au lărgit câmpul utilizării monedei electronice la plăţile la distanţă.

Există deja comerţ electronic şi mai multe modele pentru derularea afacerilor pe Internet, care reclamă noi reprezentări monetare şi modalităţi de plată.. Afacerile pe Internet pot fi clasificate în funcţie de numărul de furnizori, prestatori de servicii către clienţi, astfel: 1-către-1 (e-shop), mai mulţi-către-1 (e-mall), mai mulţi către mai mulţi (e-licitatie). Se constituie astfel, un lanţ de servicii în cadrul căruia fiecare element poate fi dominant.

De asemenea, industria comerţului electronic face, în general, distincţie intre tranzacţiile Business-to-Business (B-2-B sau BTB) şi tranzacţiile Business-to-Consumer (B-2-C sau BTC):

B-2-B cuprinde toate tranzacţiile ce se efectuează între doi sau mai mulţi parteneri de afaceri - aceste tranzacţii se bazează, de obicei, pe sisteme extranet, ceea ce înseamnă că partenerii de afaceri acţionează pe Internet prin utilizarea de nume şi parole pentru paginile de web proprii;

B-2-C se referă la relaţiile dintre comerciant şi consumatorul final, fiind considerat comerţ electronic cu amănuntul.

O nouă opţiune în comerţul electronic este tranzacţia Business-to-Employee (B-2-E), care se refera la tranzacţiile din interiorul unei firme, destinate personalului angajat al firmei şi efectuate prin sistemul intranet propriu.

Toate acestea contribuie la adaptarea plăţilor prin utilizarea celor mai performante sisteme

şi implicit, prin eliminarea totală din circulaţie a monedei efective. Astfel, plăţile electronice pot avea ca rezultat nu numai dematerializarea şi automatizarea, cu reducerea riscului erorilor umane şi mărirea raportului cost-eficienţă, dar mai ales accesul direct, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, la tranzacţiile cu bani privaţi ori, mai important, schimbul direct cu unităţi de valoare stocabile care nu au conotaţii monetare. Astfel, autoritatea monetară, cu tot ce presupune ea în prezent, ar deveni inutilă şi neputincioasă. Este evident că, odată cu aceste mutaţii importante se vor schimba practicile creaţiei monetare, ale tranzacţiilor economice şi financiare, se vor accentua unele riscuri şi e vor identifica altele noi. Pasul 12 Instrumente şi modalităţi de plată specifice comerţului electronic

Instrumentele şi modalităţile de plată cele mai frecvente în sistemul plăţilor electronice sunt:

- Cărţi de credit: Până acum, cea mai utilizată modalitate de plată pentru produse şi servicii oferite pe Internet este cea prin cărţi de credit. Clientul completează “on-line” un formular de comandă, specificând toate informaţiile necesare despre cartea de credit. Cu cât aria de acoperire a comerciantului include mai multe tipuri de cărţi de credit, cu atât cresc şansele de sporire a vânzărilor prin lărgirea segmentului cumpărătorilor potenţiali.

14

O modalitate aparte de debitare a cărţii de credit este aşa-numitul “PIN Virtual” care oferă un plus de securitate - de fapt, se emite un nou cod PIN pentru cumpărător, în corelaţie cu numărul cărţii de credit. Pentru fiecare acţiune de cumpărare, se transmite posesorului de PIN Virtual un mesaj prin poşta electronică, solicitându-se confirmarea tranzacţiei în vederea autorizării comerciantului să efectueze livrarea.

Pentru tranzacţiile de valoare mică însă, comisionul relativ mare ce trebuie plătit de către comerciant constituie o barieră în utilizarea cărţilor de credit ca modalitate de plată în comerţul electronic.

- Cărţi ATM / Cărţi de debit: Aceste cărţi sunt foarte utilizate în Europa şi sunt cunoscute sub numele de “EC cards”. Avantajul major pe care îl oferă comerciantului constă în costurile semnificativ mai mici aferente tranzacţiilor, în comparaţie cu cele efectuate prin intermediul cecurilor obişnuite.

- Cărţi de cumpărător: Acestea au acelaşi rol ca şi cărţile de credit – firmele emit astfel de cărţi pentru angajaţii lor în vederea cumpărării de produse şi servicii din anumite domenii de afaceri. Volumul tranzacţiilor derulate prin cărţile de cumpărător (40 miliarde de Euro în SUA, în 1998) va determina transformarea acestui gen de tranzacţii în tranzacţii de tip B-2-B pe Internet.

- Cecuri electronice: Cecurile electronice au aceleaşi caracteristici ca şi cecurile pe suport de hârtie. În forma lui cea mai simpla, acest sistem necesită completarea de către client a unui formular în cadrul magazinului electronic. Datele astfel furnizate vor fi transferate comerciantului, unde vor fi transpuse pe un cec obişnuit, prin listare la imprimantă pe formulare de cec necompletate.

- Portofelul digital: Coexistă în prezent două încercări care nu diferă decât prin suportul tehnologic

utilizat:- portofelul electronic care permite stocarea pe microprocesorul unei cartele a unei puteri de cumpărare exprimată într-o anumită monedă şi transferabilă terţilor; - portofelul virtual pentru care puterea de cumpărare e stocată în memoria unui calculator şi devine accesibilă la distanţă, pornind de la un calculator personal.

Portofelul digital poate fi definit ca fiind o aplicaţie electronică de codificare care acţionează ca un portofel autentic în timpul tranzacţiilor din comerţul electronic. Un portofel poate păstra pentru utilizator o informaţie aferentă unei plăţi, un certificat digital pentru identificarea utilizatorului, precum şi informaţii despre livrare pentru a mări viteza de tranzacţie.

Consumatorul beneficiază de codificarea informaţiei şi astfel, de protecţia acesteia împotriva pirateriei; de asemenea, unele portofele vor insera automat condiţii de livrare pe pagina comerciantului şi vor oferi cumpărătorului opţiuni de plată prin cec sau numerar digital – disc de memorie plin cu numerar.

Comercianţii beneficiază, la rândul lor, de protecţie împotriva fraudei. În general, portofelele sunt găzduite pe PC-ul utilizatorului, dar există versiuni recente

care plasează portofelele pe server-ul emitentului cărţii de credit. (Netscape şi Microsoft aplică în prezent tehnologia portofelelor).

Portofelul digital este o altă soluţie pentru asigurarea securităţii cărţilor de credit. În procesul de iniţiere a portofelului, utilizatorul furnizează informaţiile aferente cărţii de credit şi primeşte în schimb un cod corelat cu cartea de credit. În timpul unei achiziţii din cadrul unui magazin electronic, codul portofelului este decisiv pentru desfăşurarea tranzacţiei, care va fi verificată de către firma emitentă a cărţilor de credit.

- “Debitarea electronică” (eCHARGE) este un sistem care permite utilizatorilor să încarce factura proprie de plată a convorbirilor telefonice, cu contravaloarea achiziţiei făcute prin Internet.

15

- Numerar digital: Pentru utilizarea acestui sistem este necesar ca atât clientul cât şi comerciantul să deţină un cont în banca emitentă. Aşa-numita aplicaţie electronică a portofelului, care coordonează şi transferă numerarul digital, va fi furnizată de bancă. Economiile acumulate în conturile curente sunt convertite în numerar digital şi apoi transferate în “portofel”, unde vor fi păstrate.

- Metode de plată tradiţionale: Sistemele electronice de plată sunt abia la început şi mulţi clienţi optează încă pentru utilizarea metodelor de plata tradiţionale, cum sunt cecurile pe suport de hârtie, numerar la livrare sau numerar înainte de livrare, aşa-numita comanda contra cost. Pasul 13 Avantajele comerţului electronic

Variantele de comerţ electronic oferă avantaje punctuale reciproce, care pot fi sintetizate astfel: Avantaje pentru client: • comoditate sporită • opţiuni multiple • informaţii uşor de găsit • pagini personalizate

Avantaje pentru comerciant: • atragerea de noi clienţi prin intermediul unui nou canal de distribuţie • vânzări sporite către clienţii existenţi • vânzare la cerere • cheltuieli reduse de inventariere şi de operare Inovaţiile tehnologice pătrund tot mai mult în bănci, mai ales cele din domeniul

informaticii şi telecomunicaţiilor, care au cel mai mare impact asupra serviciilor bancare, ca o condiţie importantă de asigurare a performanţelor şi de integrare în circuitele mondiale. Pasul 14 Avantajele şi riscurile inovaţiei tehnologice pentru bănci

Avantaje pentru bănci: Acestea transformă mediul bancar, influenţează în mod deosebit mijloacele de plată

prin crearea şi extinderea sistemelor de transfer electronic a fondurilor (EFT), precum şi prin dezvoltarea reţelelor de distribuitoare automate de bancnote (ATM), ghişee bancare automate, terminale bancare la punctele de vânzare (POS), servicii bancare la domiciliu (home-banking), case de compensaţii interbancare automate (CHIPS), care au devenit deja practici obişnuite. De asemenea, se diversifică posibilităţile de angajare a fondurilor, o dată cu apariţia unor noi forme de cooperare interbancară şi cu accentuarea concurenţei, creşte viteza operaţiunilor, creşte productivitatea şi se poate diminua personalul necesar, creşte potenţialul băncilor privind volumul şi calitatea informaţiilor şi, în timp, se reduc costurile financiare. O consecinţă favorabilă pentru bănci o reprezintă accesul la resurse ieftine, constituite din conturile de disponibilităţi ale deţinătorilor de card, precum şi din cumpărarea valutei la cursuri convenabile.

Riscuri pentru bănci: Se pot manifesta o serie de efecte negative legate de creşterea riscurilor de exploatare

şi de fraudă sau de slăbirea contactului direct dintre bancă şi client, înstrăinat şi izolat prin utilizarea automatelor. Eficienţa directă a produsului poate fi pusă în pericol prin nivelul redus al comisioanelor percepute, sub impactul concurenţei şi din dorinţa de a promova produsul, cu efecte asupra efortului investiţional al băncii.

16

În prezent, moneda este concurată de o multitudine de produse financiare, uşor de transformat în mijloace de plată Separarea teoretică între sfera economiei reale şi sfera economiei financiare a făcut obiectul a numeroase divergenţe între specialişti. Se poate considera că economia reală este obiectivul final al tuturor mecanismelor economice. În acest context însă, conceptul de monedă nu poate fi eludat pentru că prin monedă se măsoară activele reale iar legătura dintre veniturile factorilor de producţie şi cheltuielile lor nu se poate baza decât pe monedă într-o economie modernă. Spre deosebire de economia reală, economia monetară, respectiv financiară, nu produce prin ea însăşi bogăţii, în sensul economic al termenului, dar asigură dreptul asupra lor, sub aspectul « circulaţiei » şi « repartiţiei » bunurilor. Excludem de aici speculaţiile financiare, care pot îmbogăţi sau ruina într-o singură zi, pe cei care se hazardează. Pe de altă parte, performanţele economiei reale sunt subordonate în mare măsură circuitelor şi mecanismelor monetare şi financiare, care-i sunt suport şi una din determinantele esenţiale. Suportul producţiei şi modul de finanţare al mijloacelor de producţie îl reprezintă moneda, indiferent de forma ei de reprezentare.

Ansamblul activelor financiare trebuie să răspundă funcţiilor esenţiale prin care moneda se defineşte: intermediar al schimburilor şi rezervă de putere de cumpărare. Este astfel necesară mai întâi o definire, prin prisma teoriei şi a realităţilor actuale, a naturii, funcţiilor şi rolului monedei, indispensabilă pentru funcţionarea economiei contemporane.

Evidenţierea relaţiilor existente între monedă, pe de o parte şi între producţie şi consum, pe de altă parte, precum şi furnizarea bazelor ştiinţifice necesare politicii monetare se realizează prin studiul teoriilor şi doctrinelor monetare . Principalele concepţii asupra rolului monedei le vom trata succint în continuare urmărind, în evoluţie, ideile definitorii .

Lecţia 3 Puterea de cumpãrare a banilor

În măsura în care omul este integrat într-o economie bazată pe schimbul în natură şi preferă un standard de viaţă ridicat unuia scăzut, el va opta pentru selectarea şi susţinerea unor mijloace comune de efectuare a schimburilor.

Prin selectarea unei monede, el poate depăşi bariera fundamentală din calea unei economii bazate pe barter, adică aceea a necesităţii existenţei unei duble coincidenţe a nevoilor. O dată cu moneda, posibilităţile de schimb se extind. Fiecare bun poate fi schimbat contra oricărui alt bun, independent de dubla coincidenţă a nevoilor sau divizibilitatea imperfectă. Şi cu această posibilitate lărgită de a efectua schimburi, creşte valoarea fiecărui bun pe care individul îl posedă.

Cum omul este integrat într-o economie de schimb, interesul propriu îl obligă să caute anumite bunuri cu vandabilitate ridicată şi cu atribute monetare, precum divizibilitatea, durabilitatea, recognoscibilitatea, portabilitatea şi raritatea, şi să ceară astfel de bunuri nu pentru ele însele, ci pentru posibilitatea de a le utiliza ca mijloace de efectuare a schimburilor. Este în interesul său să aleagă ca mijloc de efectuare a schimburilor acea marfă care este utilizată ca atare cel mai frecvent de către ceilalţi.

În fapt, este funcţia banilor să faciliteze schimbul, să extindă aria posibilităţilor de schimb şi prin asta să mărească valoarea bunurilor unei persoane (în măsura în care sunt percepute ca fiind integrate într-o economie de schimb). Astfel, cu cât un bun este utilizat mai pe larg ca monedă, cu atât îşi va îndeplini mai bine funcţia monetară. Condus doar de propriul interes, omul va prefera întotdeauna un mijloc de efectuare a schimburilor mai general şi, dacă se poate, universal unuia mai puţin general şi non-universal. Aceasta întrucât, cu cât mai larg utilizată este o monedă, cu atât mai largă este piaţa în care individul este integrat, mai

17

raţionale valorizările şi calculul costurilor (din punctul de vedere al cuiva care doreşte integrarea economică şi maximizarea bunăstării) şi mai mare beneficiul de pe urma diviziunii muncii.

Fără îndoială din punct de vedere empiric, bunul ales în trecut ca monedă, datorită faptului că era cel mai utilizat, a fost aurul. În lipsa constrângerii statului, aurul ar fi ales din nou, ca bunul care îndeplineşte cel mai bine funcţia monetară. Propriul interes i-ar determina pe toţi să prefere aurul – ca mijloc universal acceptat de efectuare a schimburilor – oricărei alte monede. În măsura în care fiecare individ se percepe pe sine şi posesiunile sale ca fiind integrate într-o economie de schimb, va prefera calculul în termeni de monedă aur celui în oricare altă monedă, deoarece acceptarea universală a aurului face ca acest calcul să fie expresia cea mai completă a costurilor sale de oportunitate, fiind prin urmare cel mai bun ghid în încercările de maximizare a avuţiei.

În condiţii de barter, piaţa de desfacere a bunurilor unui producător este limitată la cazurile de dublă coincidenţă a nevoilor. Cu preţuri exprimate în aur, consideră unii analişti, piaţa producătorului este generalizată, iar cererea nu este restricţionată de absenţa dublelor coincidenţe la scară mondială. Prin urmare, producţia creşte – şi creşte mai mult cu aurul decât cu orice altă monedă. O dată cu creşterea producţiei, valoarea banilor creşte la rândul ei; şi puterea de cumpărare mai ridicată a monedei diminuează cererea de rezervare pentru ea, reduce rata efectivă a preferinţei de timp (rata originară a dobânzii) şi conduce la creşterea acumulării de capital. Un proces ascendent, în spirală, de dezvoltare economică este pus în mişcare. Această dezvoltare pune bazele apariţiei băncilor ca instituţii specializate în manipularea banilor. Pe de o parte, băncile vin în întâmpinarea nevoii crescute de depozitare, transport şi compensare a banilor. Pe de altă parte, ele îndeplinesc rolul din ce în ce mai important de intermediar între cei care economisesc şi întreprinzători (cei care investesc), făcând în fond posibilă o diviziune a muncii aproape completă între aceste categorii. Alocarea şi coordonarea spaţio-temporală a resurselor şi activităţilor au loc, din ce în ce mai mult, prin intermediul băncilor; iar prin facilitarea unei astfel de coordonări, apariţia băncilor înseamnă încă un stimulent pentru creşterea economică.

În timp ce se apreciază că existenţa unei singure monede universale şi a unei unităţi de cont unice este în interesul tuturor, existenţa unei singure bănci sau a unui sistem bancar monopolistic este contrară unui astfel de interes. Interesul propriu dictează mai degrabă ca toate băncile să utilizeze aceiaşi bani universali şi astfel să nu existe o competiţie între diferitele monede; dar liberă concurenţă între bănci şi sisteme bancare trebuie să existe. Doar atâta timp cât intrarea în activitatea bancară este liberă va exista în acest domeniu o eficienţă similară, sub aspectul costurilor, celorlalte sectoare.

Lecţia 4 Masa monetarã şi contrapartidele sale Pasul 1 Noţiuni introductive Diferitele tipuri de active aflate la dispoziţia economiei pot fi clasificate în active neriscante sau dimpotrivă, cu anumite grade de risc, după cum e posibilă sau nu stabilirea unei valori sigure, stabile, definite pe o perioadă mai mare de timp. Astfel, toate activele reale şi o mare parte din activele financiare – valorile mobiliare - sunt active riscante, deoarece valoarea lor nominală poate varia de la o perioadă la alta, aşa cum s-a evidenţiat cu ocazia diferitelor crize economice şi financiare, care au indus fluctuaţii imprevizibile pe piaţa bursieră sau pe cea valutară, pusee inflaţioniste, crize imobiliare s.a.

18

Spre deosebire de acestea, banii şi anumite active financiar-monetare relativ similare, conservă valoarea lor nominală şi pe cât posibil, puterea de cumpărare, pe perioade scurte de timp sau în societăţi stabile. Agenţii economici sau persoanele fizice pot să-şi utilizeze veniturile fie prin investiţii în active reale, fie în active financiare, fie prin economisire. Aceste diferite tipuri de active pot fi clasificate în active neriscante sau dimpotrivă, cu anumite grade de risc, după cum e posibilă sau nu stabilirea unei valori sigure, stabile, definite pe o perioadă mai mare de timp. Astfel, toate activele reale şi o mare parte din activele financiare – valorile mobiliare - sunt active riscante, deoarece valoarea lor nominală poate varia de la o perioadă la alta, aşa cum s-a evidenţiat cu ocazia diferitelor crize economice şi financiare, mai precis a fluctuaţiilor de pe piaţa bursieră, a crizei imobiliare, s.a. Spre deosebire de acestea, banii şi anumite active financiare economisite în conturi la bănci sau prin alte instrumente similare, conservă întotdeauna valoarea lor nominală şi, pe cât posibil, puterea de cumpărare. Riscul variaţiei valorii unui activ se materializează în momentul în care este lichidat, respectiv atunci când el este transformat în mijloace de plată efective, deseori cu implicarea unor costuri suplimentare. Pasul 2 Clasificarea după lichiditate a activelor financiar - monetare

O clasificare edificatoare a activelor financiar-monetare se poate face după lichiditatea acestor plasamente, adică după măsura şi timpul în care pot fi utilizate pentru a regla o anumită tranzacţie. Un activ lichid prezintă o serie de caracteristici de bază, printre care: - nu prezintă riscul de modificare a valorii nominale; - poate fi utilizat direct ca mijloc de plată sau poate fi transformat sigur şi rapid în

instrument de plată, fără costuri sau cu cheltuieli minime; Din acest punct de vedere se evidenţiază următoarele active financiar-monetare: * Numerarul, soldurile creditoare ale conturilor în bancă, şi altele similare, care sunt perfect lichide pentru că ele sunt mijloace de plată prin excelenţă şi pot fi utilizate în orice moment pentru a regla imediat o tranzacţie. Aceste active perfect lichide formează la scară naţională un stoc de mijloace de plată cunoscut sub denumirea de „disponibilităţi monetare” şi definesc lichiditatea primară; * Moneda de cont, respectiv disponibilităţile în conturi curente, pe care titularul contului le poate mobiliza în orice moment, prin instrumente specifice (cecuri, ordine de plată, carduri, s.a.); * Cvasi-moneda sau depunerile la termen şi în vederea economisirii, asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediat, dar care pot fi retrase după un preaviz şi cu o penalizare sub aspectul remunerării lor; * Plasamente lichide sau pe termen scurt, alte active financiare care sunt lichide pentru că ele pot fi transformate într-o perioadă scurtă de timp în mijloace de plată: carnetele de cec, obligaţiunile C.E.C., efectele de comerţ, efecte publice pe termen scurt şi în general titlurile de credit cu scadenţe apropiate. * Active financiare pe termen mediu sau lung, a căror lichiditate este mai nesigură: obligaţiunile, acţiunile, certificatele de investiţii, etc. Toate aceste valori mobiliare pot fi lichidate, pentru a le transforma în mijloace de plată înainte de scadenţă, dar pe o piaţă secundară, bursa de valori, cu riscuri care pot implica pierderi. În multe accepţiuni, ele nu sunt agregate monetare, fiind resurse durabile, opuse celor destinate finanţării pe termen scurt cerute de ciclul de producţie sau de nevoile de trezorerie. Aceste finanţări stabile pot fi găsite în resursele interne ale întreprinderii – autofinanţarea – sau în cererea de capitaluri externe pe termen mediu ori lung.

19

Locul monedei propriu-zise în ansamblul activelor financiare este tot mai greu de trasat, ultimii ani fiind scena unor apropieri esenţiale între active, sub aspectul caracteristicilor lor monetare. Pasul 3 Definirea masei monetare

Dacă ne referim la masa monetară, aceasta cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care circulă într-o ţară la un moment dat, este o mărime eterogenă care conţine toate formele de monedă, în proporţie variabilă. O problemă deosebită, specifică fiecărei ţări, este de a defini structura stocului de monedă în circulaţie. Până în anul 1914, moneda metalică aur sau argint era considerată ca singura monedă adevărată, biletele de bancă sau conturile în bănci nu aveau valoare decât dacă puteau fi convertite în moneda-marfă. După abandonarea generală a convertibilităţii în aur, s-a văzut că moneda îşi îndeplinea funcţiile, oricare ar fi suportul ei material. Încrederea în monedă, care până în 1914 se baza pe convertibilitatea ei în aur, a devenit încrederea în însuşi sistemul ei de emisiune, definind astfel conceptul de monedă fiduciară.

Până la începutul anilor '60, masa monetară avea o structură relativ simplă: bancnote şi monedă divizionară în circulaţie, depozitele la vedere şi conturile pe diferite termene în bănci, sau aşa-numita cvasi-monedă, care însă trebuiau transformate în monedă înainte de orice plată, cu anumite costuri legate de virarea banilor dintr-un cont în altul.

De atunci însă, lucrurile s-au complicat enorm, ca urmare a numeroaselor inovaţii financiare iniţiate de bănci sau de agenţi non-bancari. În plus, dezvoltarea informaticii a redus la minimum costul transformării activelor lichide, devenind posibilă această operaţiune în mod automat şi la un cost practic nul: de exemplu, virarea dintr-un cont la vedere în unul la termen sau, în unele cazuri, mobilizarea unui cont bancar prin card.

Toate aceste mutaţii au condus la diluarea sau chiar la dispariţia unor graniţe care separă activele monetare de activele cvasi-monetare sau de cele care nu au statut de monedă. În această situaţie, măsurarea masei monetare în circulaţie presupune rezolvarea problemei definirii frontierelor dintre activele financiare, pe de o parte şi activele monetare şi cvasi-monetare, pe de altă parte, în funcţie de lichiditatea lor. Pasul 4 Agregatele monetare Statisticienii au reţinut regruparea posibilă în diverse agregate monetare care definesc volumul şi structura masei monetare în circulaţie într-o ţară. Agregatul monetar, ca variabilă monetară compozită, are o structură variabilă de active lichide, stabilite de autoritatea monetară ce îl utilizează, în raport cu gradul de lichiditate. Fiecare dintre aceste agregate, desemnat printr-o siglă, ca şi definiţia sa exactă, reprezintă o problemă de convenţie şi diferă de la o ţară la alta în funcţie de structura circuitelor financiare, fiind totodată suportul şi consecinţa politicii monetare din ţara respectivă. În metodologia analizei structurale a masei monetare se utilizează viteza de circulaţie a monedei drept criteriu de grupare a componentelor masei monetare, altfel spus exigibilitatea ei. În statistica monetară internaţională, în general, masa monetară se structurează pe următoarele agregate:

• M1 - reprezintă disponibilităţile monetare propriu-zise, mijloacele de plată utilizabile imediat pe piaţa bunurilor şi serviciilor; este agregatul cel mai restrâns, care cuprinde în principal bancnotele în circulaţie şi depozitele la vedere neremunerate deschise la instituţiile de credit (societăţi comerciale bancare, Trezorerie, sau altele similare) de către agenţii nefinanciari rezidenţi; este agregatul cel mai lichid, corespunzător "lichidităţii primare" sau "absolute".

• M2 - include pe M1 şi în plus, alte disponibilităţi monetare şi cvasi-moneda: plasamente lichide de forma conturilor de economii în bănci sau la casele de economii,

20

conturi remunerate gestionate de societăţile de credit bancar sau de Tezaurul public; este un agregat mai cuprinzător, conţine active remunerate şi corespunde "lichidităţii secundare" - nu pot fi utilizate în tranzacţii decât după transformarea în monedă fiduciară, însă relativ uşor şi fără pierderi.

• M3 - pe lângă M2, regrupează în general plasamentele la termen (emise pe o perioadă mai lungă de 5 ani) deci mai stabile şi mai puţin lichide decât componentele lui M2: depozite în devize ale rezidenţilor, plasamente la termen nenegociabile emise sau gestionate de societăţile bancare sau de Trezorerie, anumite plasamente pe termen scurt negociabile emise de instituţiile de credit (certificate de depozit, în principal) etc.; compoziţia acestui agregat corespunde "lichidităţii terţiare" şi presupune o serie de riscuri de transformare.

• L - este înlocuit în unele ţări de M4 - cuprinde pe M3 şi alte active financiare negociabile pe o piaţă secundară, cu riscuri şi eventuale pierderi: economii contractuale (pentru locuinţe, livrete de economii de întreprindere) gestionate de instituţii de credit bancar, plasamente care pot fi transformate înainte de scadenţă, în orice moment, în mijloace de plată dar cu pierderi de dobândă şi de drepturi de credit foarte importante, astfel încât, în practică, stabilitatea acestor produse este foarte mare; se includ aici şi activele pe termen scurt negociabile emise de agenţi non-bancari (bilete de trezorerie emise de întreprinderi, bonuri de tezaur negociabile, s.a.) şi deţinute de agenţi non-financiari; acest agregat corespunde lichidităţii globale dintr-o ţară. Pasul 5 Definirea bazei monetare Foarte utilizată este şi noţiunea de bază monetară care defineşte "moneda bancă centrală" emisă deci de banca de emisiune şi înregistrată în pasivul ei (în afară de bancnotele emise se includ şi conturile creditoare ale băncilor şi instituţiilor financiare). Acest tip de agregat monetar- deseori desemnat cu M0 - este foarte utilizat în abordarea problemelor de politică monetară. Inovaţia financiară complică definirea agregatelor monetare datorită extinderii graduale a gamei de instrumente financiare cu grad ridicat de lichiditate. Din acest motiv, în unele ţări au fost introduse noi agregate care regrupează agregatele existente sau plasamentele non-monetare ale agenţilor nefinanciari. De exemplu, în SUA, Banca Rezervelor Federale subdivide agregatele M1 în M1A - cuprinde numerarul şi depozitele la vedere ale băncilor comerciale şi organismelor publice străine şi M1B – care include pe M1A, la care se adaugă alte depozite la vedere utilizabile prin cecuri. În Italia a avut loc o creştere puternică a certificatelor de depozit, care au fost incluse separat într-un nou agregat, derivat din M2, notat M2A.

Situaţia monetară dintr-o ţară pune în evidenţă corelaţiile dintre sistemul financiar-bancar şi economia reală, atât prin active, cât şi prin pasive şi riscurile specifice4. Raportat la active, creditul acordat sectorului economic ne-guvernamental are un impact esenţial asupra ritmului creşterii economice, mai ales în condiţiile unei finanţări preponderent bancare. Ca şi componente ale pasivului, numerarul şi depozitele populaţiei şi agenţilor economici la bănci definesc cererea monetară, cu rol determinant asupra ratei inflaţiei. Pasul 6 Structura masei monetare în România

În prezent, studiile de specialitate relevă următoarea structură a masei monetare în România5:

• M1: cuprinde numerar în afara sistemului bancar şi disponibilităţi la vedere.

4 L.C. Ionescu – Echilibrul monetar şi al balanţei de plăţi – obiective macroeconomice necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană, Revista “Piaţa financiară”, iulie-august 2000 5 BNR, Buletin lunar, 2003.

21

• M2 sau cvasibani includ componenta M1, la care se adaugă economii ale populaţiei, depozite în lei pe termen şi condiţionate, depozite în valută ale rezidenţilor.

Structura extrem de simplă a masei monetare din ţara noastră, deşi în evident progres în ultimii ani, intră în contradicţie cu cerinţele integrării în Uniunea Europeană, care prevăd o structură monetară diversificată şi modernă, corespunzătoare cel puţin agregatului monetar M3.

Dacă în anii ’50 – ’60 atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, se remarcau tendinţe relativ apropiate de creştere a agregatelor monetare, pe fondul unei creşteri economice moderate, la începutul anilor ’70 această rată de creştere s-a intensificat, urmând o diferenţiere din ce în ce mai pronunţată între ratele de creştere monetară ale celor două tipuri de economii. În prezent, economiile în tranziţie, mai slab dezvoltate, sunt conştiente de eforturile care trebuie concentrate pentru modernizarea, prin diversificare a structurii lor financiare.

Aşa cum s-a prezentat deja, aria de cuprindere a masei monetare în sens larg este mai restrânsă în cazul ţării noastre decât în cazul altor ţări, cu o economie de piaţă dezvoltată6, însă este de aşteptat ca şi în cazul ţării noastre, o dată cu dezvoltarea pieţei de capital, agregatele monetare să-şi lărgească sfera de cuprindere.

Dacă până în 1985, “ansamblul lichidităţilor” se limita la componentele lui M3 în ţări evoluate financiar, între valorile mobiliare şi plasamentele lichide tradiţionale se intercalează, după 1986, noi „produse” pe termen scurt negociabile pe o piaţă secundară, comparabile cu obligaţiunile pe termen scurt, respectiv certificatele de depozit, bonurile de tezaur, biletele de trezorerie şi alte efecte publice sau private. Astfel, limitele se extind însă orice produs din această zonă trebuie să răspundă funcţiilor esenţiale prin care moneda se defineşte : intermediar al schimburilor şi rezervă de putere de cumpărare; agregatele monetare include toate mijloacele de plată şi active financiare pe termen scurt girate de instituţiile financiare, singurele în măsură să garanteze deponenţilor, în orice condiţii, conversiunea plasamentelor lor în mijloace de plată.

Activele “cvasi-monetare” au devenit concurente ale monedei, fiind deosebit de prezente pe piaţă sub forma unei multitudini de produse financiare rapid şi uşor de transformat în mijloace de plată. Din ce în ce mai perfecţionate şi sofisticate, dar cu funcţii similare monedei, activele cvasi-monetare au tulburat graniţa strictă dintre monedă şi plasamentele financiare şi conduc la ineficacitatea politicilor monetare cantitative, caracterizate prin ajustarea masei monetare în circulaţie la bunurile şi serviciile disponibile în economie.

Lichiditatea unui activ şi lipsa riscurilor nu constituie singurele determinante ale selectării unui activ sau al altuia, ca soluţie de investire ori economisire. Randamentul activelor reprezintă un factor deosebit de important, în condiţiile în care un plasament financiar atractiv presupune, de cele mai multe ori, o imobilizare de fonduri şi un anumit grad de risc, asociate unui venit suplimentar scontat.

Masa monetară în circulaţie exprimă angajamentele de plată şi se reflectă în pasivul bilanţului băncii de emisiune sau al altor creatori de monedă. Diferitele elemente constitutive ale masei monetare în circulaţie reprezintă deci datoriile instituţiilor de credit. Pasul 7 Contrapartidele masei monetare

Contrapartidele masei monetare permit punerea în evidenţă a surselor de creştere a masei monetare, deci a diferitelor operaţii care contribuie la finanţarea monetară a economiei. 6 De exemplu, în Franţa, sunt considerate ca părţi ale agregatului monetar M3 asemenea instrumente precum bonurile emise de instituţii şi societăţi financiare (BISF), bonurile pe termen mediu negociabile (BMTN) emise de istituţiile de credit etc. Agregatul monetar M4 cuprinde, pe lângă cele menţionate, bonurile şi biletele de trezorerie şi bonurile pe termen mediu negociabile emise de întreprinderi.

22

Aceasta presupune creaţie monetară care se traduce prin creşterea agregatelor monetare, înregistrate în pasivul bilanţului bancar. De câte ori o bancă acordă un credit unuia din clienţii săi, ea majorează în acelaşi timp şi cu aceeaşi sumă atât activul, cât şi pasivul bilanţului ei: activul, pentru că un credit este materializat printr-o creanţă pe care banca o are asupra debitorului ei; pasivul, pentru că toate creditele se traduc printr-o creştere a depozitelor la vedere, deci a monedei. Orice credit adaugă o nouă cantitate de monedă celei existente: "creditele fac depozite" - a concretizat un teoretician. Pasul 8 Componentele contrapartidei masei monetare Componentele contrapartidei masei monetare sunt definite de activele înregistrate de creatorii de monedă: banca centrală, bănci comerciale şi alte instituţii de credit, Tezaurul public. Contrapartidele masei monetare sunt de două tipuri:

• Creditele acordate de bănci economiei şi statului - creditul intern. Atunci când băncile efectuează operaţiuni de credit, ele pot mobiliza economii

preexistente sau pot crea monedă (moneda efectivă este creată de banca centrală iar moneda scripturală de celelalte instituţii de credit). Pentru a cunoaşte valoarea creditului finanţat de creaţia monetară, trebuie deduse resursele nemonetare (emisiunea de obligaţiuni, economii contractuale pe termen lung, s.a.) Astfel, contrapartidele creditului intern net constau din creanţe nete asupra Tezaurului public, respectiv ansamblul titlurilor publice în portofoliu (care corespund ajutorului pe care banca îl aduce statului) şi creanţe nete asupra economiei, care sunt titlurile achiziţionate de la agenţi economici şi populaţie sau credite în sens strict. În prezent, contrapartidele masei monetare sunt reprezentate în procent de peste 80 % prin credite destinate economiei, de unde se observă rolul important al băncilor în acest domeniu, dar şi în creaţia monetară.

• Creanţele asupra străinătăţii sau operaţiunile cu devize (creaţie monetară de origine externă), în situaţia în care băncile achiziţionează devize aduse de clienţii lor (exportatori, de exemplu sau creanţe asupra nerezidenţilor), sau când desfăşoară activitate de intermediere în plăţi internaţionale. Evoluţia acestei componente este direct legată de cea a balanţei de plăţi: activele monetare ale rezidenţilor sunt afectate de soldul tranzacţiilor curente şi de mişcările de capitaluri pe termen scurt şi lung realizate de agenţii nefinanciari, inclusiv de către împrumuturile lor pe piaţa internaţională a capitalurilor. În funcţie de evoluţia balanţei de plăţi, creanţele asupra străinătăţii sunt de două categorii, respectiv: soldul creanţelor şi angajamentelor băncii centrale în raport cu partenerii externi (încasările în aur, disponibilităţile la vedere ale băncii centrale în străinătate, s.a.); poziţia altor bănci şi instituţii de credit în relaţiile cu străinătatea (creanţele asupra clientelei nerezidente, împrumuturile externe, etc.).

Bilanţul unei bănci comerciale se prezintă, sub acest aspect, astfel:

Activ Pasiv Numerar şi fonduri pe termen scurt Fonduri proprii

Depozite de la clienţi Depozite de la bănci

Credit intern net - creanţe asupra Tezaurului public - creanţe asupra economiei Titluri emise Creanţe asupra străinătăţii Credite de la BNR Obligaţii şi provizioane

23

Pasul 9 Banca de emisiune Ansamblul activităţii băncilor este supravegheat de un organism central, instituţia de

emisiune, a cărei activitate monetară este susţinută tot prin achiziţionarea de contrapartide, asupra Trezoreriei, asupra băncilor şi organismelor care au activitate bancară şi asupra străinătăţii. Bilanţul băncii de emisiune se prezintă astfel:

Activ Pasiv Bancnote Rezerve ale băncilor

Credit intern net - creanţe asupra Tezaurului public - creanţe asupra economiei Cont curent al tezaurului Creanţe asupra străinătăţii (aur şi devize)

Pasive externe (cumpărări de DST de la FMI, depozite la BRI)

Contrapartidele masei monetare, evidenţiate în activul bilanţului băncii centrale, constau în aurul monetar, creanţele băncii centrale asupra unor parteneri din străinătate, creanţe asupra tezaurului, a băncilor comerciale, s.a.

Banca de emisiune deţine şi gestionează moneda efectivă, stocul de aur şi rezerva valutară a ţării, elemente evidenţiate în posturi distincte în bilanţ. Băncile centrale deţin în continuare aur, aşa cum se poate observa din activul bilanţului lor, metal care tradiţional a fost una dintre contrapatidele emisiunii de bilete de bancă convertibile.

Lecţia 5 Băncile şi creaţia monetarã Pasul 1 Creaţia monetară

Creaţia monetară este strâns legată de mecanismele de finanţare a economiei, care permit agenţilor economici să dispună de resurse pentru consum şi investiţii peste nivelul veniturilor lor imediate, pe baza anticipărilor viitoare. Această formă de intermediere, care permite creaţia monetară, este specifică băncilor, care gestionează depozite la vedere, dar în ultimul timp şi instituţiilor care administrează plasamente pe termen scurt foarte uşor transformabile în monedă, cunoscută fiind realitatea după care “creditele fac depozitele”.

Dacă însă investiţiile necesare într-o perioadă sau într-o anumită zonă defavorizată (ţările fost comuniste) sunt masive iar economiile care trebuie să le finanţeze sunt total insuficiente ori se reorientează, deoarece randamentul oferit nu acoperă riscurile asumate, rolul intermediarilor financiari creatori de monedă devine predominant şi conduce la un sistem cunoscut ca “economie de îndatorare” a întreprinderilor faţă de bănci şi a băncilor faţă de banca centrală.

Aceste mecanisme de alocare a resurselor financiare au evoluat într-un ritm alert în anii ’80 şi ’90, sub presiunea cerinţelor economiilor naţionale şi internaţionale, conducând la profunde transformări ale sistemelor monetare şi financiare pe întreg globul. State dezvoltate economic şi financiar au trecut de la o finanţare în principal bancară, bazată pe creaţie monetară şi patronată de stat - care orienta resursele şi reglementa nivelul ratei dobânzii - spre pieţele de capital în continuă dezvoltare ca urmare a inovaţiei fără precedent în domeniul produselor şi organismelor permisă de “dereglementarea” activităţilor financiare din această perioadă, luând amploare economia de piaţă în defavoarea economiilor “de îndatorare”.

24

În acest cadru general, fiecare perioadă şi spaţiu naţional prezintă particularităţi şi dominante cauzate de specificul economic, politic şi social. Pasul 2 Categorii de intermediari financiari

În general, instituţiile (societăţile) financiare au ca domeniu de activitate definitoriu operaţiunile financiare iar ca materie primă, moneda, în diferitele ei forme de manifestare. În acest sens, se pot distinge trei categorii de intermediari financiari:

- sistemul bancar, cu rol determinant în crearea de monedă; - organismele financiare specializate şi societăţile de asigurare care pot, în anumite

limite, să acorde credit; - trezoreria finanţelor publice, respectiv statul, considerat în funcţiile sale monetare şi

financiare, atât în calitate de creator de monedă, cât şi ca debitor, indiferent de forma şi obiectul creanţelor şi datoriilor sale.

Băncile, prin excelenţă, acţionează ca intermediari financiari, prin atragerea disponibilităţilor băneşti excedentare şi dirijarea lor către segmentele deficitare, persoane fizice sau juridice. Pasul 3 Rolul sistemului financiar

Rolul sistemului financiar nu se limitează numai la acoperirea necesităţilor de finanţare din fondurile temporar disponibile. El trebuie să urmărească reglarea acestor mărimi, impulsionarea dezvoltării economice, asigurarea fondurilor necesare printr-o creaţie monetară continuă care se realizează concret prin operaţiunile de creditare: orice economie în dezvoltare îşi completează resursele prin creaţie monetară, care permite finanţarea unui volum de tranzacţii în creştere iar rolul esenţial revine băncii centrale şi, mai ales, celorlalte componente ale sistemului bancar. Pasul 4 Canalele creaţiei monetare

Într-o economie, moneda se creează pe următoarele canale: a) banca centrală; b) băncile comerciale şi alte societăţi sau instituţii similare; c) Tezaurul public; d) Instituţii financiare non-bancare

Pasul 5 Creaţia monetară prin banca centrală

Banca centrală emite monedă efectivă sub două forme: bancnote şi conturi deschise de celelalte organisme financiare, printre care figurează rezervele bancare.

Se disting două tipuri de operaţiuni: banca centrală poate emite monedă fără legătură directă cu nevoile de trezorerie ale băncilor, ceea ce se poate numi "monedă centrală neîmprumutată" sau poate emite monedă în funcţie de cerinţele băncilor, adică "monedă centrală împrumutată".

1) Astfel, în prima situaţie, alimentarea băncilor cu monedă se poate realiza din cauze independente de necesarul în monedă al băncilor: ca urmare a unui deficit al bugetului de stat, deci atunci când finanţele publice sunt deficitare, banca de emisiune poate interveni prin cumpărarea de titluri ale statului sau prin avans direct în contul statului.

În cazul cumpărării de titluri pe piaţa monetară, banca centrală va prelua titlurile prin intermediul celorlalte bănci, niciodată direct de la Tezaurul public, operaţiune care se cunoaşte de obicei sub denumirea de "open market". Cererea crescută de titluri va conduce imediat la creşterea preţului titlurilor publice deţinute de bănci, care se vor grăbi să le vândă băncii de emisiune pentru a-şi procura monedă centrală şi pentru a-şi alimenta rezervele. În aceste situaţii, băncile îşi vor utiliza resursele suplimentare pentru achiziţionarea de noi titluri de la agenţi economici sau de la stat. Creditul astfel acordat de bănci întreprinderilor sau

25

statului permite efectuarea diferitelor plăţi ceea ce conduce, în final, la creşterea disponibilităţilor băneşti ale agenţilor economici.

Băncile care beneficiază de rezerve suplimentare de lichidităţi utilizează aceste fonduri pentru a creşte propriile lor credite şi astfel se creează monedă, ca reflex al creaţiei monetare din partea băncii centrale.

În situaţia în care banca centrală alimentează direct contul Trezoreriei publice, aceasta va efectua o serie de cheltuieli care vor mări încasările agenţilor economici. Moneda creată de banca de emisiune se repartizează atunci între bancnote şi depozite, după necesităţile agenţilor economici. Depozitele vor alimenta resursele băncilor şi astfel, o operaţiune de creaţie monetară a băncii de emisiune în folosul statului "creează" depozite în bănci şi va îmbunătăţi lichiditatea acestora. Dacă operaţiunile comerciale şi financiare cu străinătatea conduc la excedent al balanţei de plăţi, băncile vor beneficia de un aport de devize sau de titluri de creanţă asupra străinătăţii, provenite din aceste operaţiuni, pentru că de fapt ele se derulează prin filiera bancară. Băncile pot fie să păstreze devizele, fie să le vândă pe diverse pieţe unde pot fi achiziţionate de banca centrală pentru monedă naţională şi să alimenteze în continuare rezervele bancare, printr-o nouă creaţie monetară (credite, depozite, lichiditate sporită). Creaţia monetară la iniţiativa băncii de emisiune se consideră exogenă pentru că legăturile ei cu nevoile efective de monedă şi credit ale economiei nu sunt directe.

2) Intr-o o altă situaţie, dacă sursele indirecte de alimentare a băncilor cu monedă centrală sunt insuficiente, băncile sunt obligate să împrumute lichidităţi direct de la instituţia de emisiune sau pe o piaţă controlată de aceasta, piaţa monetară. În primul caz ele pot să resconteze, deci să vândă direct la banca centrală o parte din portofoliul lor de titluri deţinute ca urmare a operaţiunii de scontare (cumpărare înainte de scadenţă a titlurilor de la agenţi economici, contra unei taxe de scont). În general, rescontul este limitat la o anumită categorie de titluri iar valoarea lor este plafonată.

Banca de emisiune poate totodată să intervină pe piaţa monetară şi să cumpere de la bănci titlurile lor private (efecte de comerţ, în general) pentru a le acorda lichidităţi suplimentare, la rata pieţei monetare, variabilă în funcţie de volumul operaţiunilor pe această piaţă.

Pasul 6 Creaţia monetară prin bănci

Vizează băncile comerciale, respectiv instituţii de credit şi se referă la moneda scripturală sau de cont.

Activitatea principală a unei bănci este de a acorda credite economiei. Agenţii economici, clienţi ai băncii, angajaţi într-o activitate productivă, au nevoie de fonduri pentru a efectua o serie de plăţi, prin cecuri sau viramente, furnizorilor şi salariaţilor. Furnizorii, la rândul lor, trebuie să-şi regleze o serie de datorii către proprii lor furnizori, către salariaţi şi aşa mai departe. In ajutorul acestui proces vin creditele, sub formă de monedă creată pentru a fi utilizată de către salariaţi, deci de către populaţie în general şi de către întreprinderile beneficiare. În primul rând, este posibil ca ei să modifice forma monedei, unii prin transformarea ei în bancnote, alţii în "monedă tezaur public" prin plată impozitelor sau pentru că au conturi la instituţiile statului, iar alţii prin transferul în conturi dintr-o altă bancă. Banca va trebui deci să recurgă la rezervele sale pentru a ceda, la cerere, bancnote sau pentru a efectua plăţi altor organisme financiare.

Să presupunem că banca “AmiRo” a creat 1000 unităţi monetare prin acordarea unui

credit. Bilanţul băncii respective şi al băncii de emisiune se prezintă astfel:

26

Banca AmiRo Banca de emisiune

Activ Pasiv Activ Pasiv

Rezerve 2000 Depozite la vedere 9000 Titluri 2000 Rezerve de la banca AmiRo 2000

Titluri 8000 Alte depozite 1000 Alte creanţe 1000 Rezerve ale altor bănci 500

Conturi de trezorerie 0

Bancnote 500

Total 10 000 Total 10 000 Total 3000 Total 3000 Pentru simplificare, s-a considerat că valoarea conturile statului este nulă. În activul

băncii de emisiune, 2000 unităţi de titluri constituie contrapartida celor 2000 unităţi de rezervă ale băncii AmiRo. Să observăm cum arată aceste bilanţuri atunci când banca AmiRo creează 1000 unităţi suplimentare de monedă prin acordarea unui credit (de exemplu, prin cumpărare de titluri):

Banca AmiRo Banca de emisiune

Activ Pasiv Activ Pasiv

Rezerve 2000 Depozite la vedere 10 000 Titluri 2000 Rezerve de la banca AmiRo 2000

Titluri 9000 Alte depozite 1000 Alte creanţe 1000 Rezerve ale altor bănci 500

Conturi de trezorerie 0

Bancnote 500

Total 11 000 Total 11 000 Total 3000 Total 3000

Posturile "titluri" şi "depozite" au crescut în acelaşi timp cu 1000 unităţi suplimentare. Ulterior, plăţile beneficiarilor de credite vor antrena transferuri în alte circuite. Să presupunem că cele 1000 unităţi suplimentare de credit au permis întreprinderii să tragă asupra băncii sale cecuri în favoarea altor bănci - 400 unităţi - şi a trezoreriei - 100 unităţi - iar o ultimă parte a fost convertită în bancnote - 300 unităţi. Suma totală a "fugii" de monedă suferită de bancă ca urmare a acordării creditului se ridică la 800 unităţi.

Ca urmare, depozitele băncii AmiRo au scăzut cu 800 unităţi şi pentru a asigura transferul către alte circuite ea va trebui să-şi utilizeze rezervele de la banca centrală, situaţie care se regăseşte astfel în bilanţ:

Banca AmiRo Banca de emisiune

Activ Pasiv Activ Pasiv

Rezerve 1 200 Depozite la vedere 9 200 Titluri 2000 Rezerve de la banca AmiRo 1200

Titluri 9 000 Alte depozite 1 000 Alte creanţe 1000 Rezerve ale altor bănci 900

Conturi de trezorerie 100

Bancnote 800

Total 10 200 Total 10 200 Total 3000 Total 3000

27

Se observă că un credit de 1000 unităţi nu impune băncii recurgerea la rezervele sale. Cele 200 unităţi pe care le păstrează (20% din suma creată) formează partea sa de lichidităţi a cărei mărime depinde de importanţa propriei clientele şi care se mai numeşte "partea sa de piaţă". Privind sistemul monetar în ansamblul său, necesarul de lichidităţi se poate determina pe baza exemplului de mai sus: dacă ansamblul băncilor a creat 1000 unităţi de monedă, va păstra 600 unităţi. "Fuga" de monedă a vizat circuitul Trezoreriei statului şi transformarea în bancnote (numerar). Din acest motiv, băncile deţin rezerve obligatorii care, în exemplul nostru, se ridică la 20 % din depozitele la vedere, iar în multe alte situaţii, rezerve facultative. Bilanţul băncilor se modifică în fiecare din cele trei etape succesive: creaţia de monedă; "fuga" de monedă; reconstituirea rezervelor obligatorii. În exemplul prezentat, creaţia de monedă centrală derivă din activitatea monetară a băncilor, legată direct de nevoia de lichidităţi a economiei, caz în care avem o creaţie monetară endogenă. În concluzie, "creditele fac depozitele" dar procesul de creaţie monetară implică participarea băncilor care aprobă creditele, iar pe de altă parte a instituţiei de emisiune care emite monedă centrală în constituirea rezervelor şi pentru efectuarea plăţilor către alte circuite. Pasul 7 Creaţia de monedă prin tezaurul public

Tezaurul public emite în principal monedă divizionară dar şi monedă sub forma depunerilor pe cecuri poştale, dacă sunt administrate de stat (în unele ţări), bonuri de tezaur care au luat o mare amploare în ultimul timp, certificate de trezorerie, s.a..

Tezaurul are ca principală funcţie asigurarea alimentării cu monedă a trezoreriei publice, rol foarte important în perioadele de deficit bugetar. Tezaurul determină, prin împrumuturile sale, atât creaţia de monedă centrală cât şi creaţia de monedă bancară, fără a fi el însuşi creatorul acestor monede. Faptul că Tezaurul dispune de o parte a pieţei monetare, îi oferă posibilitatea să efectueze plăţi peste nivelul resurselor sale. Se poate spune că partea ce corespunde propriului efort de a "colecta" monedă, reprezintă creaţie monetară a Tezaurului. Pasul 8 Creaţia de monedă prin institutţiile financiare non-bancare

Instituţiile financiare non-bancare nu deţin un loc general recunoscut în creaţia monetară, deşi in ultimii ani acestea au devenit tot mai prezente, unele fiind chiar trecute în autoritatea băncii centrale.

Instituţiile non-bancare pot fi desemnate prin organismele financiare care colectează resurse financiare de la agenţii excedentari pentru a le retransfera agenţilor deficitari, prin operaţiunile pe diverse pieţe, deci prin cumpărarea sau vânzarea de titluri, de cele mai multe ori pe termen lung sau mediu.

Funcţia de intermediere financiară implică totodată vinderea către populaţie a titlurilor de credit asupra instituţiei înseşi, în funcţie de cerinţele acesteia - în general titluri pe termen mediu sau scurt, uşor mobilizabile şi cât mai rentabile posibil - şi cumpărarea de la agenţii economici a titlurilor pe care ei le propun - pe termen lung, mai riscante şi mai puţin lichide. Instituţiile financiare acceptă astfel să se îndatoreze, emiţând titluri în beneficiul populaţiei, care se mai numesc titluri indirecte, pentru a finanţa întreprinderile prin cumpărarea de titluri, numite în acest context titluri primare. Intermedierea financiară non-bancară joacă astfel un rol important, utilizând pentru finanţarea economiei resurse financiare deja existente, care altfel ar fi rămas neproductive.

28

În cursul anului 2006, în România s-a reglementat mai judicios şi statutul instituţiilor financiare nebancare, care trebuie autorizate să funcţioneze după înscrierea în registrele BNR. Principalele domenii de activitate pe care acestea le acoperă sunt:

• leasing financiar; • credit de consum; • credit ipotecar; • microcredite; • finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv scontare şi factoring; • emitere de garanţii şi asumare de angajamente; • în acelaşi statut se cuprind

- casele de ajutor reciproc - casele de amanet.

Pasul 9 Oferta de monedă şi potenţialul de creditare al unei bănci

Oferta de monedă este cauza necesarului de monedă reclamat de economie, la care trebuie să răspundă creatorii de monedă, în principal banca de emisiune şi celelalte bănci din sistem.

Potenţialul de creditare al unei bănci depinde de: • volumul resurselor proprii şi atrase; • volumul rezervelor obligatorii deţinute în cont la banca centrală; • volumul rezervelor lichide facultative deţinute în cont la banca centrală sau ca

numerar în casieria proprie. Băncile nu păstrează, de regulă, potenţial de creditare nefolosit, cunoscut fiind apetitul lor

pentru venituri cât mai consistente, uneori neglijând riscurile la care se expun. Analiza multiplicării depozitelor şi creditelor a dominat mult timp teoria ofertei de

monedă, urmărind să demonstreze bancherilor că dacă ei pot aproba credite pornind de la situaţia existenţei unor resurse prealabile (depozitele fac creditele) se produce mai ales situaţia inversă (creditele fac depozite). Pasul 10 Multiplicatorul creditului

Astfel, există situaţii când băncile primesc depozite "exogene", deci cele în care nu se regăseşte iniţiativa băncii, aşa cum am prezentat anterior, respectiv atunci când banca de emisiune finanţează deficitul bugetar (statul îşi plăteşte furnizorii care îşi vor alimenta conturile bancare) sau când exportatorii de mărfuri îşi primesc plată în devize (băncile, prin instituţia de emisiune, alimentează conturile clienţilor cu suma corespunzătoare). Ca o consecinţă a acestor noi depozite, presupunând că agenţii economici păstrează un raport constant între numerar şi depozite, mecanismul multiplicator acţionează astfel:

1. Băncile îşi măresc volumul depozitelor, ceea ce va duce la o majorare a rezervelor obligatorii la banca centrală.

2. Rezervele obligatorii sunt inferioare ca valoare, noilor depozite, astfel încât băncile pot utiliza diferenţa pentru acordarea de noi credite.

3. Creditele înseamnă monedă suplimentară pe care agenţii economici o utilizează, după preferinţă, ca numerar şi în depozite.

4. Băncile se confruntă astfel cu apariţia unor noi depozite, deci trebuie să constituie rezerve obligatorii suplimentare şi să acorde alte credite.

Procesul continuă - el poate fi influenţat şi de alţi factori: rezerve facultative, de exemplu - iar resursele băncii astfel constituite devin tot mai reduse până ce volumul de monedă centrală nou creată este absorbită în totalitate de rezervele bancare şi de numerarul la

29

dispoziţia agenţilor economici. În realitate, acest proces se alimentează continuu iar băncile nu riscă să rămână fără lichidităţi din acest motiv. Pasul 11 Avantajele analizei multiplicatorului creditului

Analiza multiplicatorului creditului prezintă numeroase avantaje: 1. Demonstrează rolul de creator de monedă al băncilor. 2. Arată că importanţa expansiunii monetare depinde în mod esenţial de gradul de

maturitate monetară a agenţilor economici, de formele preferate de monedă. 3. Se evidenţiază rolul autorităţii monetare care emite moneda centrală şi determină

coeficientul rezervelor obligatorii, având astfel puterea să declanşeze procesul creaţiei monetare şi să moduleze amploarea acestui fenomen.

4. Se observă limitele creaţiei monetare, legate de deplasările de monedă spre alte instituţii, de necesarul de numerar al populaţiei şi agenţilor economici (circulaţia fiduciară) şi de politica monetară a băncii centrale (nivelul dobânzilor care poate încuraja sau nu creditele, nivelul rezervelor bancare, politica pieţei libere s.a.).

Recomandãri bibliografice

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999 2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000 3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica,

Galaţi, 2003 4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei

Academice „Danubius”, Galaţi, 2005 5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice

“Danubius”, Galaţi, 2001 6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan

mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003 7. Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1997 8. Turliuc V., Cocriş V. - Monedă şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

Teste de autoevaluare

1. Dematerializarea monedei presupune: a. demonetizarea aurului şi înlocuirea progresivă a numerarului cu banii de cont; b. pierderea de valoare (de materie) a monedei şi suspendarea convertibilităţii în aur c. eliminarea treptată a suportului material al banilor; d. introducerea activelor financiare negociabile pe piaţa de capital; e. fenomene inflaţioniste accentuate şi instabilitate monetară.

3. Principalul agregat monetar utilizat în abordarea problemelor de politică monetară îl constituie:

a. L; b. M3; c. M2; d.M1; e.M0. 5. Disponibilităţile monetare propriu-zise definesc lichiditatea primară şi includ: a. depuneri la termen şi alte active similare;

30

b. bancnotele, moneda divizionară; c. moneda de cont şi moneda divizionară; d. soldurile creditoare ale conturilor în banca centrală; e. disponibilităţile din conturile curente.

6. Cvasi-moneda reprezintă: a. instrument de schimb necesar în achiziţionarea de bunuri şi servicii; b. certificat asupra rezervelor băncii centralei; c. depuneri la termen şi în vederea economisirii; d. active monetare cu o lichiditate perfectă; e. active monetare pe termen lung, care corespund lichidităţii terţiare.

7. Moneda de cont este reprezentată de: a. activele plasate în titluri pe termen mediu; b. disponibilităţile din conturi curente asupra cărora pot fi trase cecuri şi efectuate plăţi fără

preaviz; c. depozitele la termen constituite la băncile comerciale; d. depunerile la termen constituite la instituţiile de credit specializate; e. activele plasate în bonuri de tezaur.

10. Valoarea monedei în prezent poate fi exprimată prin: a. volumul activelor emitentului de monedă; b. banii cu valoare intrinsecă; c. instrumentele de plată şi de credit; d. puterea de cumpărare; e. cantitatea de bunuri şi servicii achiziţionată cu un anumit număr de unităţi monetare.

12. Activele monetare sub forma conturilor de economii în bănci prezintă, în comparaţie cu

moneda efectivă: a. o lichiditate superioară; b. o lichiditate apropiată; c. o lichiditate mai mică; d. o lichiditate foarte mare; e. o lichiditate exagerat de redusă.

13. În general, bonurile de tezaur negociabile se caracterizează, din punctul de vedere al

lichidităţii, prin: a. se folosesc curent ca mijloace de plată; b. pot fi negociate numai pe piaţa monetară; c. corespund lichidităţii globale dintr-o ţară; d. sunt negociate la bursele de mărfuri; e. nu influenţează lichiditatea şi masa monetară.

Teme de control (conform cu calendarul disciplinei) 1. Moneda şi banii

2. Puterea de cumpărare a monedei

3. Creaţia monetară

31

Modulul II TEORII MONETARE

Obiectivele specifice modulului

• Înţelegerea sensului teoriilor monetare, a preocupărilor privind rolul banilor. • Explicarea ideilor centrale ale fiecărei teorii monetare şi a sensului conceptelor

de bază, cu analizarea comparativă şi prezentarea efectelor actuale. • Cunoaşterea importanţei teoriilor monetare în plan economic, politic şi social.

Rezultatele aşteptate

• cunoaşterea principalelor teorii monetare; • înţelegerea ideilor centrale ale fiecărei teorii monetare

Competenţele dobândite

• familiarizarea cu principalele teorii monetare şi cu ideile acestora Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

32

Lecţia 1. Consideraţii generale şi evoluţii Pasul 1 Noţiuni introductive

Conceptele privitoare la rolul monedei în viaţa economică a unei societăţi evoluează permanent, în funcţie de caracteristicile sistemului monetar de referinţă, de structurile politice şi de gradul de dezvoltare economică şi socială.

Elaborând teoria valorii, economiştii clasici, de la A.Smith şi D.Ricardo la A. Marshall, au fundamentat conceptul potrivit căruia moneda, similar tuturor bunurilor, având valoare de schimb, trebuie să aibă şi o anumită valoare de întrebuinţare. Acest adevăr descoperit, în parte, de clasici, nu este însă evident în cazul monedei semn. Ce valoare de întrebuinţare aveau biletele de bancă în condiţiile în care ele erau acoperite cu un stoc de metal monetar, reprezentând 30% din valoarea lor legală? Ce valoare de întrebuinţare au monedele divizionare, al căror conţinut de metal este din punct de vedere valoric mult redus în raport cu valoarea atribuită? Aşa cum vom vedea, clasicii au încercat să dea acestor întrebări un răspuns plauzibil. De asemenea ştiinţa economică a oferit diferite soluţii acestor probleme, rezolvarea fiind strâns legată de mecanismul preţurilor.

Analizate în evoluţie, cercetările privind valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, s-au concretizat într-o serie de judecăţi de valoare care, de la şcoala clasică şi până la cea contemporană, au îmbrăcat mai multe forme şi denumiri, fiecare dintre acestea reprezentând un pas în descifrarea fenomenelor monetare, a rolului lor în viaţa economică.

Pasul 2 Teoriile antice.

În concepţia filozofilor antici Platon (427-347 î.H.) şi Aristotel (384-322 î.H.), cât şi pentru teoreticienii creştini din perioada Evului Mediu, valoarea monedei era conferită prin lege, fără legătură cu mecanismul preţurilor, negându-se raporturile dintre bunuri şi monedă în procesul schimbului. Ignorându-se cauzele care generează variaţii în nivelul preţurilor bunurilor tranzacţionate, s-a concluzionat că dacă valoarea este imuabilă în virtutea legii, atunci trebuie să fie altceva mai profund decât voinţa emitentului în acest joc al preţurilor, inexplicabil la acea vreme.. Pasul 3 Mercantilismul.

Abia în epoca modernă începe să se cristalizeze o concepţie nouă prin care se încearcă explicarea raporturilor cauzale dintre monedă şi preţuri. Mercantiliştii fac primele cercetări privind influenţa metalelor preţioase aduse din America, pentru a explica că raporturile care se stabilesc între cantitatea de monedă şi volumul bunurilor tranzacţionate sunt factori care acţionează asupra preţurilor. Altfel spus, au ajuns la concluzia că variaţiile la nivelul preţurilor bunurilor comercializate sunt rezultatul modificărilor care au loc în cantitatea de monedă existentă în circulaţie. Este debutul unei teorii care va face o mare cariera în istoria monedei şi anume teoria cantitativă. Pasul 4 Teoriile realiste.

Atât clasicii A.Smith şi D.Ricardo, cât şi economiştii din secolele 18 şi 19, au conceput un sistem de relaţii economice independente de voinţa statului, deschizând astfel, calea unei noi teorii, cea materialistă.

În concepţia lor, moneda, în calitatea sa de marfă, are atât o valoare de schimb, cât şi una de întrebuinţare. Şi-au fundamentat această concepţie pornind de la faptul că valoarea

33

monedei era determinată de cantitatea de muncă cheltuită pentru extracţia efectivă a metalului monetar (aur şi argint). Fiind marfă, moneda este obiect al cererii şi ofertei, deci ea corespunde unei nevoi, servind ca instrument al tranzacţiilor. Aceste nevoi reprezintă cererea, mărimea acesteia fiind dată de volumul mijloacelor de plată pe care le acumulează populaţia. În schimb, oferta de monedă depinde de producţia de metal preţios.

Spre deosebire de aceşti economişti, care explică valoarea monedei pe baza cererii şi ofertei, alţii pornesc de la utilitatea marginală a monedei în calitatea sa de marfă. Pornind de la faptul că utilitatea monedei nu este una directă, ci una indirectă, dedusă din utilitatea bunurilor ce pot fi achiziţionate cu ajutorul ei, au ajuns la concluzia că valoarea monedei este cu atât mai mare, cu cât mai mare este utilitatea marginală a bunurilor achiziţionate. Astfel, valoarea monedei decurge, în opinia lor, din egalitatea utilităţii marginale a bunurilor şi a monedei.

Ori, valoarea monedei există independent, înainte de a se realiza egalitatea. Ca atare, pentru a cunoaşte utilitatea marginală a bunurilor ce corespunde utilităţii marginale a monedei, este necesar să se cunoască preţurile acestora, acestea fiind reciproca puterii de cumpărare a monedei.

Pasul 5 Teoriile nominaliste, opuse celor realiste, neagă valoarea propriu-zisă a monedei.

Reprezentanţii acestor teorii au încercat să explice valoarea monedei de pe poziţii puţin diferite, conturându-se două curente mai importante:

nominalismul statal, potrivit căruia moneda reprezintă un simplu mijloc de plată sau o măsură ce reflectă preţurile bunurilor şi modificările lor. Moneda este o creaţie a statului pentru plata datoriilor, fiind un instrument juridic fără o valoare economică. Exponentul acestei teorii a fost Knapp, care a susţinut că metalele preţioase, în calitatea lor de monedă-marfă, aparţin trecutului, locul lor fiind luat de moneda-semn sau de hârtie. Aceasta din urmă este considerată un mijloc de plată arbitrar, ca estimare a unităţii de valoare, fiind pur nominală. În acest caz, afirmă el, biletele de bancă nu sunt automat monedă. Ele capătă această calitate în momentul în care statul anunţă că le primeşte pentru plata obligaţiilor.

nominalismul economic se situează pe o poziţie intermediară între teoria realistă şi cea a nominalismului statal, care neagă integral valoarea monedei. Pentru adepţii acestei concepţii, valoarea monedei nu este impusă prin lege, dar nu este nici una reală, intrinsecă, dată de cantitatea de muncă încorporată, ea este una relativă în raport cu masa bunurilor cu care se compară la un moment dat. Această valoare a monedei este pusă în evidenţă de fluctuaţiile de preţ, care sunt o variabilă dependentă de cantitatea de mijloace de plată şi de bunuri aflate pe piaţă. Această teorie a fost sistematizată raţional şi a devenit predominantă în economia modernă, fiind cunoscută sub denumirea de teoria cantitativă a monedei. Pasul 6 Teoria venitului.

Deşi această teorie s-a dezvoltat în secolul nostru, totuşi ea are o istorie mai veche, fiind abordată de economistul englez Thornton în 1802. O contribuţie importantă la fundamentarea conceptelor de bază ale acestei teorii au adus-o Wicksell, Ohlin, Wieser şi Von Mises, Marshall şi succesorii săi Pigou şi Robertson. Impulsul cel mai puternic în analiza teoriei veniturilor îl dă J. M. Keynes, care modifică într-o manieră proprie partea mecanică a teoriei cantitative, considerând în locul vechilor abordări statice, funcţia dinamică a monedei. Această teorie se sprijină pe două principii fundamentale:

- distribuţia venitului între consum şi economii şi influenţa preferinţei pentru lichiditate sau investiţii, ca factori esenţiali ai oscilaţiilor puterii de cumpărare a monedei:

- utilizarea factorilor subiectivi, implicit a teoriei utilităţii marginale în analiza fenomenelor monetare.

34

Lecţia 2 Teoria cantitativă tradiţională şi variantele moderne Pasul 1 Noţiuni introductive

În perioada sistemelor monetare bazate pe metalul monetar, când funcţionau mecanisme specifice de autoreglare a masei monetare în circulaţie, a predominat ideea caracterului neutru al monedei, extinsă şi asupra creditului, prin teoria naturalistă. În mod sugestiv, concis şi clar, John Stuart Mill (1806-1873), filozof, logician şi economist englez, concretizează aceste idei ale gânditorilor clasici în expresia: “nimic nu este mai indiferent ca moneda”

Un punct de referinţă în acest sens îl constituie concepţiile teoriei cantitative a banilor, una din cele mai vechi teorii monetare, actuală prin adaptările şi îmbunătăţirile aduse de monetarişti.

Această teorie se bazează pe tezele economistului francez J. B. Say (1762 - 1832) cunoscute şi sub denumirea de « legea debuşeelor »prin care se consideră că: întreprinderile, producând un flux de bunuri şi servicii, asigură simultan, sub forma salariilor, a profiturilor sau a dobânzilor, un venit egal cu acest flux de bunuri şi servicii. Utilizarea acestui venit generează un flux de cerere suficient pentru a susţine producţia . În acest univers în care echilibrul este întotdeauna realizat, moneda nu poate fi decât neutră raportat la producţie şi venituri. În forma sa iniţială, adepţii acestei teorii susţin existenţa unui raport direct proporţional între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi nivelul preţurilor. Astfel, în măsura în care creşte sau scade masa banilor în circulaţie, cresc sau descresc preţurile. Altfel spus, puterea de cumpărare a monedei este invers proporţională cu cantitatea ei în circulaţie, fără a influenţa volumul producţiei sau al tranzacţiilor.

Deşi, părintele acestei teorii este considerat David Hume, totuşi ea are o istorie mult mai veche, reprezentanţii mercantilismului şi economiştii clasici enunţând principiile de bază ale acesteia. Ulterior, ea a fost îmbogăţită cu noi elemente, în special de către Irving Fisher (1911), A. Pigou (1917), A. Marshall şi alţii. A căzut în dizgraţie în perioada crizei economice din anii 1929-1933, nefiid capabilă să ofere soluţii pentru explicarea şi eliminarea cauzelor care au declanşat-o. Este revigorată în anii ’50 de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago, cel mai de seamă fiind Milton Friedman.

Pasul 2 Mercantilismul şi teoria cantitativă.

Este cunoscut faptul că, mercantiliştii au considerat la vremea lor, că singura formă de avuţie este moneda, respectiv metalele preţioase (aurul şi argintul). Au fundamentat concepţia potrivit căreia dacă avuţia unei naţiuni este în creştere, aceasta trebuie să cheltuiască mai puţin decât încasează ca venit. Doi dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent - Th. Mun şi J.Locke - au identificat surplusul de venit peste nivelul consumului ca achiziţie de monedă forte (lingouri de aur şi argint). Altfel spus, ei au pus semnul egalităţii între bani şi capital, cantitatea de monedă fiind sinonimă cu avuţia naţională.

De exemplu, Th.Mun a constatat de timpuriu (1630) că o intrare de bani din exterior, datorită unui excedent al balanţei comerciale, are ca efect o creştere a preţurilor interne şi că a vinde scump şi a cumpăra ieftin duce în final la deficit de balanţă. A explicat că deficitul sau excedentul de balanţă trebuie finanţate prin ieşirea, respectiv intrarea de aur şi ajunge la concluzia că volumul exportului şi importului depinde de nivelul preţurilor relative din ţările care fac comerţ între ele.

Aşa cum vom vedea mai târziu, potrivit ecuaţiei schimbului (MxV =PxT), cantitatea de monedă (M), multiplicată de un număr de ori (V) este egală cu volumul total al

35

tranzacţiilor (T), înmulţit cu preţul mediu al bunurilor comercializate (P). Th. Mun a susţinut că moneda stimulează tranzacţiile comerciale imprimând o viteză mai mare de circulaţie a bunurilor, punând accentul pe efectul lui M asupra lui T, mai mult decât asupra lui P. O creştere a ofertei de monedă are loc printr-o apariţie a cererii de monedă. Prin urmare, în concepţia lui, volumul tranzacţiilor şi nu preţurile vor fi în mod direct afectate de o intrare de bani din exterior.

Teoria cantitativă formulată de John Locke se bazează pe faptul că nivelul preţurilor este întotdeauna proporţional cu cantitatea de monedă, raportat şi la viteza de circulaţie.

Cel mai de seamă exponent al concepţiei “banii stimulează comerţul” a fost John Law care (în 1705) porneşte de la premisa că un surplus de monedă creează noi locuri de muncă. Susţine totodată că, atâta timp cât este mai ieftin să nu împrumuţi bani, profiturile şi vânzările vor creşte, fără a conduce la mărirea preţurilor, fiind chiar posibilă o scădere a lor. Asta înseamnă însă, o mare elasticitate a stocului de mărfuri, o creştere mică a preţurilor, având ca efect o sporire a cantităţii de bunuri oferite. Concepţia sa “banii stimulează comerţul” poate fi interpretată ca fiind valabilă pentru perioade scurte de timp, echilibrul realizându-se prin autoreglare.

David Hume este considerat, după cum am precizat, părintele teoriei cantitative, pentru că reuşeşte o sistematizare a ideilor lui Cantillon. Reputaţia lui D. Hume se datorează încercării acestuia de a pune în conexiune principiile teoriei cantitative cu alte principii economice liberale. Valoarea intrinsecă a monedei nu influenţează asupra valorii ei de schimb, aceasta fiind expresia valorii reale, exprimate şi dobândite în procesul circulaţiei.

D. Hume introduce noţiunea de relaţie cauzală între M şi P. După el, T şi V sunt insensibile la modificările monetare, iar M şi P variază în mod proporţional. Din aceste considerente, teoria sa a fost numită “teoria cantitativă rigidă“, susţinând perfecta rigiditate a unui sistem economic în echilibru şi care se ajustează aproape instantaneu când apar dereglări. În acest sistem, de exemplu, dacă într-un anumit moment se dublează masa monetară, se vor dubla imediat preţurile, urmând o relaţie strict matematică.

Teoria lui D.Hume a fost sprijinită cu interes, îndeosebi de SUA, unde a fost modernizată şi generalizată de diferiţi economişti, în principal, de Irving Fisher. El va imprima teoriei cantitative o expresie în formă de ecuaţie, corespunzătoare unui model teoretic denumit “modelul tranzacţiilor “.

În Europa a avut un succes mai mare un model diferit, conceput prima oară de A. Marshall, generalizat ulterior de economiştii de la Cambridge, în special A.Pigou, model denumit “al rezervelor“sau al “soldurilor monetare“. Acesta încearcă să prezinte realitatea dinamică a pieţei monetare, justificând fluctuaţiile preţurilor şi investiţiilor, bazându-se pe diferite determinante ce influenţează conduita agenţilor economici.

De la început, partizanii teoriei cantitative au sesizat legătura directă dintre cantitatea de monedă şi nivelul preţurilor. În concepţia lor, valoarea monedei depinde de cantitatea acesteia în circulaţie. Altfel spus, ca şi valoarea altor bunuri, ea este determinată de cerere şi ofertă. Cheltuielile totale reale ale consumatorilor pentru bunuri şi servicii determină cererea tranzacţională de monedă. Dar veniturile şi cheltuielile nu sunt simultane. Dacă tranzacţiile totale din economie cresc sau veniturile totale cresc, atunci şi cererea de monedă necesară pentru realizarea lor va creşte. Deci, cererea de monedă este considerată dată. La o cerere dată, valoarea monedei va fi determinată de oferta de monedă, aceasta devenind teza centrală a teoriei.

Sub aspect fundamental, teoria cantitativă îşi are rădăcinile în corelaţia dintre modificările care intervin în cantitatea de masă monetară şi nivelul preţurilor. Utilizarea acestei teorii în explicarea reacţiilor preţurilor la modificarea cantităţii de monedă s-a bazat pe stabilitatea relativă a vitezei de circulaţie (V).

36

Negând faptul că M şi P ar putea varia independent, clasicii acestei teorii au concluzionat că, orice creştere a lui T este, pur şi simplu, absorbită de modificările lui V. În mod similar, o creştere a cantităţii de monedă este aparent absorbită de modificarea nivelului preţurilor, fără vreo legătură cu tranzacţiile de pe piaţa bunurilor. Cu alte cuvinte, faptul că nivelul preţului este determinat de M, că M şi P variază proporţional şi că T este determinat de factori nemonetari, echivalează cu a nega orice motiv de păstrare a monedei ca rezervă a valorii.

Aceasta nu înseamnă însă că reprezentanţii acestei teorii, în totalitatea lor, au abordat V ca pe o constantă absolută, naturală, reducând ecuaţia schimbului (MV=PT), la o simplă relaţie de echilibru. Pasul 3 Teoria cantitativp clasică

Teoria cantitativă clasică (tradiţională) constă în esenţă din două curente de gândire, ambele corelând cantitatea de monedă cu nivelul preţurilor:

- mecanismul direct, prezentat de Cantillon şi Hume; - mecanismul indirect, stabilit, mai întâi, de Thornton şi reluat apoi de

D.Ricardo. Există un punct comun în teoria clasică în care creşterea cantităţii de monedă afectează

preţurile şi efectul prioritar asupra cererii. Mecanismul direct. Cantillon şi Hume au demonstrat că o creştere a cantităţii de

monedă are ca efect o creştere a preţurilor în proporţii egale numai dacă banii lichizi sunt distribuiţi în mod neutru, astfel încât deţinerile de bani ale oricărui individ să crească în proporţii egale. De pildă, Hume, după cum am prezentat, ajunge la concluzia că, dacă o persoană îşi dublează peste noapte deţinerile de monedă, preţurile vor începe să crească şi vor ajunge să se dubleze şi ele.

Mecanismul indirect se bazează pe faptul că surplusul de lichidităţi poate fi injectat în economie fără reducerea ratei de piaţă a dobânzii, care stimulează cheltuielile de investiţii, exercitând o presiune asupra preţurilor până ce nivelul precedent al ratei dobânzii este restabilit. Teoria clasică a mecanismului indirect de legătură între M şi P se referă, în mod special, la rata dobânzii şi la rolul acesteia în realizarea unui oarecare echilibru între cerere şi oferta de fonduri de împrumut.

În concluzie, esenţa teoriei tradiţionale poate fi rezumată astfel: - legătura cauzală este de la M.V. la P.T.; - oferta nominală de monedă nu depinde de cererea publică de monedă, principalii

factori de influenţă fiind: --producţia de aur şi soldul balanţei de plăţi în condiţiile etalonului aur, când funcţiile

monedei erau îndeplinite de metalele preţioase; --controlul exercitat de banca centrală asupra unei cantităţi limitate de monedă, în

condiţiile în care aceasta (sub formă de bancnote) era convertibilă în metalul monetar. - V şi T sunt constante în raport cu modificările lui M, variaţiile lor fiind atribuite

factorilor nemonetari. Considerând V stabil, P variază în proporţii egale cu modificarea lui M. Această constatare a majorităţii teoreticienilor care aparţin orientării tradiţionale a

teoriei cantitative presupune că indivizii se preocupă numai de puterea de cumpărare a lichidităţilor. Ei doresc să obţină o cantitate constantă de lichidităţi reale (M/ P), la nivelul angajării depline a producţiei. De aceea, pentru a-şi conserva aceste lichidităţi reale, nivelul preţurilor trebuie să varieze direct proporţional cu oferta nominală de monedă. Această idee a proporţionalităţii implică un proces de ajustare, care se observă ori de câte ori o modificare a lui M creează un dezechilibru între M şi P. Din dorinţa, însă, de a nega orice influenţe

37

monetare asupra volumului tranzacţiilor, ei au considerat că nivelul preţurilor este determinat numai de cantitatea de monedă.

La clasici nu există iluzie monetară. Indivizii sunt raţionali şi informaţi. Pentru a-şi realiza tranzacţiile, ei compară utilităţile reale, fără a fi influenţaţi de fluctuaţiile nivelului general al preţurilor.7 Astfel, teoria cantitativă se bazează pe concepţia potrivit căreia, ipotetic, economia poate fi descompusă în două paliere distincte: cel mai important este universul în care se desfăşoară producţia şi în care se determină preţurile relative ale mărfurilor şi veniturile diferitelor categorii de agenţi - economia reală; al doilea, secundar, defineşte sfera fenomenelor monetare. Potrivit acestei analize dihotomice, banii nu sunt decât un văl care acoperă universul economiei reale, dar nu o influenţează cu nimic8. Aceasta este ideea neutralităţii banilor.

Pe de altă parte, se consideră că oferta şi cererea de bani depind de factori distincţi, cererea de bani fiind motivată doar pentru a fi imediat convertită în cerere de bunuri şi servicii reale. În acest mod, emisiunea monetară n-ar putea fi decât consecinţa nevoii de mijloace de plată a societăţii, iar factorii monetari şi-ar pierde puterea lor de explicare a dinamicii preţurilor, devenind dimpotrivă o consecinţă a acestora.

Pasul 4 Variante moderne ale teoriei cantitative. Noţiuni introductive

Până în primele decenii ale secolului al XX-lea, teoria cantitativă poate fi apreciată ca fiind dominantă, fără ca prin aceasta să înţelegem că era universal acceptată. Deşi atacată cu vehemenţă, nu a existat în schimb o alternativă viabilă. Ca urmare, se disputau două modele ale acestei teorii, puţin diferite unul de altul şi anume :

- modelul tranzacţiilor; - modelul soldurilor monetare sau balanţelor (rezervelor de casă).

Pasul 5 Modelul tranzacţiilor. Ecuaţia Fisher

Irving Fisher (1867-1947) a fost economistul american cu o contribuţie decisivă în orientarea teoriei cantitative în ce priveşte varianta ei tranzacţională, preocupat şi de ideea puterii de cumpărare a banilor 9.

Acest model derivă în forma modernă din enunţurile rigide ale lui Hume, formularea sa matematică fiind dată de relaţia :

P = M·V/T sau P·T = M·V, în care: P = preţul mediu al tuturor componentelor lui T; T = tranzacţiile intermediate de monedă, respectiv volumul fizic al bunurilor efectiv

vândute; M = cantitatea de monedă în circulaţie; V = viteza medie de circulaţie a monedei. Interpretarea modernă a modelului tranzacţiilor aparţine lui Irving Fisher, care şi-a

legat numele de formularea matematică a egalităţii necesare între cantitatea de monedă şi viteza ei de circulaţie, pe de o parte, şi nivelul preţurilor, pe de altă parte. În lucrarea sa “Puterea de cumpărare a banilor”(1911) Fisher prezintă versiunea evoluată a teoriei cantitative, a cărei esenţă se regăseşte în cunoscuta sa ecuaţie a schimburilor, de forma:

7 J.H. David, H. Jaffré – La monnaie et la politique monetaire, Ed. Economica, Paris, 1990 8 Silviu Cerna – Opere citate 9 I. Fisher – Recent Development in Monetary Theory, The American Economic Review, mai, 1975 şi The purchasing power of money, 1907, traduction française, Giard, 1976

38

P = MV+M’·V’/T sau P.T = M.V+M’·V’ în care : M = cantitatea de monedă efectivă: M’ = cantitatea de monedă de cont (scripturală) sau masa depozitelor bancare la

vedere, mobilizabile prin cecuri - după alţi economişti, în structura lui M’ se pot include şi depozitele la termen şi în vederea economisirii, ce se pot realiza pe termen scurt şi care nu prezintă dificultăţi deosebite în a fi determinate

V = viteza de circulaţie a monedei efective; V’ = viteza de circulaţie a monedei de cont respectiv a depozitelor bancare. Această egalitate reflectă dependenţa directă a preţurilor de cantitatea de monedă ( M

şi M’), corelată cu viteza de circulaţie (V şi V’) şi raportată la numărul tranzacţiilor efectuate într-o anumită perioadă (T).

Ecuaţia lui Fisher aduce un element nou, respectiv leagă mişcarea preţurilor nu numai de cantitatea de monedă (aşa cum au susţinut clasicii teoriei cantitative) ci şi de alţi factori. Dacă masa monetară în circulaţie nu se modifică, atunci nici preţurile nu se schimbă, cu condiţia ca viteza de circulaţie şi volumul creditelor să rămână aceleaşi. Dimpotrivă, o sporire a masei monetare nu duce automat la creşterea preţurilor ci numai atunci când ceilalţi factori nu reuşesc să contrabalanseze această creştere.

Cu toate acestea, pasivitatea preţurilor este o caracteristică a acestei teorii, ele lăsându-se conduse de evoluţia celorlalţi factori. Dacă se majorează M (sau M’), respectiv V (sau V’) sau ambele, iar T rămâne invariabil se tinde către o situaţie inflaţionistă a economiei. La aceleaşi efecte se ajunge dacă T se micşorează, dar rămân neschimbate variabilele M şi V.

Putem spune că, pe termen scurt sau lung, variabilele M,V,T ale ecuaţiei Fisher nu pot fi considerate independente, după cum nici P nu poate fi apreciat într-o manieră rigidă ca total dependent de acestea.

Ecuaţia schimbului sintetizată de I. Fisher porneşte de la analiza dependenţei circulaţiei bunurilor de circulaţia banilor. Astfel, dacă circulaţia monedei se majorează comparativ cu cea a mărfurilor, preţurile vor creşte iar în situaţia inversă, preţurile se vor reduce, cum se poate observa din schema următoare:

Schema nr. 1. Elemente de circulaţie monetară în teoria cantitativă

F. Perroux consideră că ecuaţia schimburilor este un instrument preţios în analiza fenomenului monetar, prin faptul că evidenţiază relaţiile fundamentale ale schimburilor monetare, le aprofundează şi precizează măsura cunoştinţelor pozitive pe care le avem despre schimburile monetare. Jacques Rueff, reprezentant de seamă al metalismului modern, este în acelaşi timp un adept devotat al ecuaţiei schimburilor, pe care o consideră fundamentală pentru orice teorie monetară, o necesitate raţională, cu caracter general, care “domină integralitatea fenomenelor monetare”. (articolul “Creaţia monetară într-o economie inflaţionistă”, 1925)

Originalitatea concepţiilor cantitative, ca şi limitele lor, constau în introducerea noţiunii foarte importante de viteză de circulaţie a monedei (V), pe care însă o consideră

producţie naţională neschimbată (monedă neutră)

creşterea preţurilor

emisiune de monedă suplimentară sau creşterea vitezei de circulaţie

39

constantă la nivel macroeconomic. Cum de obicei pieţele pentru produse şi servicii sunt asigurate în mod automat, aceasta nu poate varia decât dacă capacităţile de producţie (salarii şi capital) cresc; se deduce astfel că o variaţie a lui M nu acţionează decât asupra nivelului preţurilor . În concluzie, conform teoriei cantitative, factorul monetar exercită exclusiv o acţiune asupra preţurilor. El nu influenţează în nici un fel tranzacţiile sau producţia. Deci moneda este « neutră » .

Ritmul progresului unui stat este legat de capacitatea de a economisi, care depinde la rândul ei de evoluţia ratei dobânzii, dar şi de factori culturali, de o sensibilitate colectivă care se poate modifica în funcţie de împrejurări.10 În materie de dobândă, argumentaţia clasică este următoarea :

- cel care primeşte un împrumut poate plăti dobânda cerută deoarece cu suma împrumutată el face o investiţie care va mări productivitatea muncii şi îi va permite să ramburseze mai mult decât a primit;

- cu cât profiturile vor fi superioare dobânzii, cu atât cel care a împrumutat va investi mai mult;

- creditorul are fonduri în funcţie de rata dobânzii: dacă aceasta creşte, cresc şi fondurile din economii pe care le are la dispoziţie.

Fisher vede confirmarea acestei relaţii în evoluţiile paralele ale ratelor dobânzii şi preţurilor: în perioada de expansiune, în timpul căreia preţurile cresc, întreprinderile cer mai mult capital, deci acceptă rate mai mari ale dobânzii pentru a provoca o creştere a economisirii (dacă se oferă dobânzi atractive, sunt mai mulţi cei care vor depune economiile în conturi la instituţiile de credit). În final, rata dobânzii se va fixa la nivelul la care se intersectează curbele economiilor şi investiţiilor . Concluziile teoriei cantitative reflectă ipoteza de plecare, respectiv că moneda, deci şi politica monetară, nu influenţează variabilele reale, adică nivelul producţiei şi ocuparea forţei de muncă .

Reglarea masei monetare în circulaţie poate elimina inflaţia, fără consecinţe însă asupra principalilor indicatori macroeconomici; inflaţia nu se datorează decât unui exces de monedă iar emisiunea monetară nu are influenţă decât asupra nivelului preţurilor; dacă preţurile cresc la toate produsele, atunci raporturile dintre ele rămân nemodificate, deci preţurile relative nu se modifică. Pasul 6 Ecuatia „cererii de bani”

Ecuaţia ,,cererii de bani” concretizează o altă variantă a relaţiei cantitativiste, asociată personalităţii lui Alfred Marshall (1842-1924) şi prezentată iniţial în lucrarea sa Principii de economie politică (1890). Această nouă abordare, formulată de Şcoala de la Cambridge, consideră că emisiunea monetară, respectiv cererea de bani (M), depinde de venitul naţional real (Y), de nivelul general al preţurilor (P) şi de un coeficient (k), reprezentând fie raportul dintre masa monetară şi venit, fie o variabilă de comportament a agenţilor economici şi nu un simplu coeficient tehnic.

Ecuaţia M = k x P x Y (5) demonstrează nu numai că masa monetară determină valoarea tranzacţiilor, ci şi faptul că masa monetară cerută influenţează cantitatea de bani în circulaţie. Această concepţie rămâne cantitativistă, în sensul că întotdeauna mărimea masei monetare este cea care determină valoarea venitului naţional dar, încercând să integreze banii în economia reală, aceasta trece sub tăcere raporturile dintre ofertă şi cererea de bani.11.

10 Michel Albert – Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 11 Tiberiu Brăilean – Monetarismul în teoria şi politica economică, Institutul European, Iaşi, 1998

40

Deşi reprezintă o evoluţie, teoriile acestei şcoli se bazează pe aceleaşi premise ale teoriei cantitative clasice, respectiv atestă existenţa permanentă a echilibrului economic la nivelul deplinei ocupări a resurselor şi caracterul neutral al banilor.

Evoluţia teoriei cantitative îndeosebi în versiunea lui Wicksell, a condus la lucrarea în considerare a economiilor şi investiţiilor în determinarea venitului naţional. Aceste idei apar chiar şi în “Tratatul despre bani” al lui J. M. Keynes (1930), vizând determinarea preţurilor, cheia acestora fiind rata dobânzii care echilibrează economiile şi investiţiile.

Ceea ce marchează însă, ruptura din gândirea lui Keynes în “Tratatul despre bani” şi cea din “Teoria generală” (1936) este considerarea producţiei reale ca variabilă centrală în determinarea preţurilor. Fundamentează, deci, ideea potrivit cărei variaţiile producţiei sau venitului sunt mai puternice decât cele ale ratei dobânzii în ce priveşte egalizarea economiilor cu investiţiile. Odată cu aceasta apare o noua idee şi anume că investiţiile şi nu economiile determină modificarea venitului.

Atât A. Marshall, cât şi Keynes au căutat să umanizeze ecuaţia schimburilor, să atenueze caracterul ei mecanic, automat, prin introducerea altor variabile în structura cărora factorul subiectiv ocupă un loc important. Keynes, de exemplu, integrează teoria cantitativă în teoria generală a venitului global, luând în considerare cererea efectivă, elasticitatea ofertei de bunuri, nivelul utilizării forţei de muncă şi distorsiunile sectoriale.

În concluzie, putem aprecia că această teorie constituie prima încercare coerentă de a explica variaţiile preţurilor, ale valorii monedei, respectiv ale puterii ei de cumpărare. În oricare din formulările ei, esenţa teoriei cantitative poate fi sintetizată în următoarele idei fundamentale:

rolul activ şi cauzal al monedei în determinarea nivelului preţului şi deci, a venitului naţional - preţurile variază în aceeaşi proporţie cu cantitatea de monedă, cauzalitatea fiind de la M către P; altfel spus, factorii monetari, mai degrabă decât neregularităţile nemonetare din diferite sectoare economice, sunt principala cauză a instabilităţii nivelului preţurilor; exagerarea ofertei de monedă - masa monetară în valoare nominală este o variabilă

exogenă, determinată exclusiv de banca centrală şi nu endogenă, determinată în sistemul economic, ca rezultat al modificării cererii monetare; neutralitatea monedei pe termen lung - cu excepţia lipsei de neutralitate pe termen

scurt şi pe perioada de tranziţie de la o stare de dezechilibru la una de echilibru, schimbările în cantitatea de monedă nu au nici o influenţă sau cel mult, una redusă asupra variabilelor economice reale, acestea fiind determinate de alte elemente cum sunt: factorii de producţie, preferinţele etc.

Lecţia 3 Teoria veniturilor – keynesismul Pasul 1 Teoria keynesistă

Abandonarea treptată a monedei din metal preţios şi a convertibilităţii metalice, oficializată în 1971 odată cu eliminarea convertibilităţii în aur a dolarului american, rămas singura monedă convertibilă în aur din 1944 (principiu de bază al sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods), a condus la eliminarea barierelor din calea emisiunilor monetare inflaţioniste şi a modificat viziunea asupra rolului banilor în economie. Încă înaintea marii crize economice din perioada 1929-1933, s-au auzit opinii ale unor economişti în favoarea rolului activ al banilor în influenţarea activităţii economice (Robert Hawtrey – 1928).

Negarea rolului specific al monedei în economie, explicabilă spre sfârşitul secolului al-XIX-lea, a fost pusă în discuţie cu forţa argumentelor în cursul anilor ’30 de către cel care

41

va bulversa teoria economică dominantă până atunci şi va inspira, în dispută cu teoria monetaristă (“teoria cantitativă reformulată”), politica economică din majoritatea ţărilor occidentale, John Maynard KEYNES (1883 - 1946). Celebrul economist s-a ocupat de monedă încă din primele sale lucrări, apropiate mai mult însă de teoria cantitativă: “Moneda şi finanţele Indiei”, publicată în 1913 sau “Urmările economice ale păcii” din 1919. Lucrările sale de maturitate rămân însă “Scurt tratat de reformă monetară” (1923), “Tratat despre monedă” (1930) – unde acceptă încă ideile cantitative şi încearcă să le perfecţioneze - şi în sfârşit, lucrarea sa de bază, intitulată „Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobânzii şi banilor” care a apărut în ianuarie 1936, fiind bine cunoscută specialiştilor în domeniu ca punct de referinţă pentru concepţiile keynesiste.

Esenţa teoriei keynesiste reprezintă o răsturnare a raţionamentului clasic, variabila cheie nemaifiind oferta de bunuri şi servicii, care se presupunea că-şi găseşte automat propriile debuşee, ci cererea.

El introduce o ecuaţie a echilibrului economic, în care:

Y = C + I respectiv producţie = consum + investiţii S = Y - C " economiile ( S ) reprezintă partea care rămâne din venit, după consum S = I " tot ce se economiseşte trebuie investit pentru a se utiliza integral

forţa de muncă şi a se realiza echilibrul în economie.

Dacă economiile sunt superioare investiţiilor, forţa de muncă nu se utilizează integral, apare şomajul în economie, se manifestă dezechilibrele şi inflaţia.

În timp ce cantitativiştii spun că determinanta economisirii o reprezintă rata dobânzii, Keynes consideră că economiile globale sunt indiferente la dobândă, ele fiind funcţie de venit: cu cât venitul creşte, cu atât înclinaţia spre consum scade şi creşte înclinaţia spre economisire.

Rata dobânzii joacă un rol esenţial, nu în determinarea volumului economiilor ci în repartiţia acestor economii între titluri, care au o dobândă variabilă în funcţie de condiţiile pieţei, şi monedă care, prin definiţie, nu aduce dobândă. Keynes apreciază rata dobânzii drept variabila esenţială a cererii de monedă: agenţii economici deţin cu atât mai multe lichidităţi cu cât rata dobânzii este mai mică.

Keynes consideră « banii ieftini », respectiv creditele cu dobândă redusă, ca o soluţie pentru relansarea economică şi diminuarea şomajului, situaţie în care se evidenţiază drept benefică intervenţia statului.

Rata dobânzii devine elementul de întâlnire dintre sfera monetară - pentru că ea influenţează cererea de monedă - şi sfera reală - în măsura în care investiţiile sunt determinate de rata dobânzii care reprezintă preţul renunţării la lichidităţi. Ipoteza vitezei de circulaţie constante a monedei este abandonată.

Keynes dezvoltă ideea că moneda este deţinută de particulari sau de agenţi economici pentru trei motive (dintre care numai primul era recunoscut fără rezerve de clasici):

* tranzacţional - deci preferinţa pentru lichiditate este justificată de tranzacţiile curente (frecvenţa încasărilor şi efectuării plăţilor, legătura cu sistemul financiar-bancar, etc.); * de precauţie - rezultă din considerarea eventualităţii unor evenimente neprevăzute care să conducă la cheltuieli suplimentare precum şi a unor ocazii neaşteptate de a efectua achiziţii avantajoase, fie la bursă, fie pe piaţa de mărfuri; * speculativ - prin care analistul susţine şi demonstrează, într-o concepţie originală, că păstrarea unor rezerve de monedă se justifică pentru a fi în măsură, în orice moment, să se procedeze la cumpărarea de valori mobiliare (obligaţiuni sau acţiuni), în funcţie de evoluţia ratei dobânzii - după cum se ştie, preţul obligaţiunilor depinde invers proporţional de rata

42

dobânzii de pe piaţa financiară iar dacă un individ anticipează o creştere a acestei rate, el poate prefera păstrarea averilor sub formă lichidă pentru a se apăra de o pierdere de capital, renunţă pe moment la dobândă în speranţa de a cumpăra ulterior la un preţ mai scăzut. – tabel nr. 1.

Tabel nr. 1 Relaţia dintre rata dobânzii şi cursul titlurilor negociabile pe piaţa de

capital • Considerăm că societatea comercială SA emite obligaţiuni cu venit fix în

anul A0 cu scadenţa peste 30 ani, la o rată a dobânzii i 0 de 10%. Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este V0 = 1000 $. În acest caz, venitul anual este V = V0 x i 0 = 100 $.

• Până la data scadenţei, pe intervalul de timp t1, t2, … titlul poate fi negociat pe piaţa secundară de capital, în funcţie de cerere şi ofertă.

• Dar, în acelaşi timp, pe piaţa financiară primară sunt emise noi titluri, la un preţ care poate fi foarte diferit de cel iniţial.

• Vechiul titlu este negociat la un preţ egal cu randamentul titlului iniţial sau la acelaşi preţ cu al noului titlu.

Cursul1 = V / t1

• Dacă în momentul t1 rata dobânzii a scăzut de la 10% la 8%, ultimul deţinător poate vinde titlul mai scump, la 1250 $, oferind cumpărătorului un randament egal cu cel pe care-l obţine pe piaţa primară.

• Dimpotrivă, dacă rata dobânzii creşte la 12,5 %, vânzătorul titlului trebuie să scadă preţul, până la circa 800 $ pentru a-şi vinde titlul cu acelaşi randament ca cel de pe piaţa primară.

t0 t1 t2 Rata dobânzii - % 10 8 12,5 Venit (randament) - $ 100 100 100 Curs - $ 1000 1250 800

În acest cadru, « preferinţa pentru lichiditate » presupune că particularii sau agenţii economici (întreprinderi, companii de asigurări, etc.) îşi ajustează compoziţia activelor lor financiare în funcţie de rata lor de randament, respectiv: ei vor fi tentaţi în general să deţină mai multă monedă (şi mai puţin titluri pe termen lung) atunci când ratele dobânzii vor fi scăzute, şi mai puţină monedă (mai mult titluri pe termen lung) atunci când ratele dobânzii vor fi ridicate.

De asemenea, o creştere sau o diminuare a cantităţii de monedă afectează, în sensul scăderii sau al creşterii, ratele dobânzii. Această evoluţie influenţează decisiv investiţiile căci întreprinderile compară ratele dobânzilor şi eficienţa marginală a capitalului (sau randamentul aşteptat al investiţiei) fiind stimulate să investească dacă rata dobânzii se diminuează.

Schema nr. 2. Economia în stare de subutilizare - economia dispune de o rezervă de forţă de muncă, de materii prime şi capacităţi de producţie neutilizate

Emisiunea de monedă suplimentară presupune creşterea preţurilor sau creşterea vitezei de circulaţie

Stabilitatea preţurilor

Creşterea producţiei

Creşterea cererii de bunuri şi servicii

43

Schema nr. 3 Economia în stare de utilizare deplină a forţei de muncă, a materiilor prime şi capacităţilor de producţie

Se observă că moneda are o influenţă decisivă asupra activităţii, prin rata dobânzii,

schema keynesiană luând în calcul două ipoteze: Introducerea în economie a unei cantităţi suplimentare de monedă se traduce prin creşterea puterii de cumpărare, respectiv creşte cererea globală. Aceasta va determina o serie de cheltuieli care, la rândul lor, vor genera venituri suplimentare (se dezvoltă producţia) care vor antrena noi cheltuieli. Se realizează astfel o multiplicare a cheltuielilor iniţiale care va favoriza, într-o economie în stare de subutilizare, dezvoltarea producţiei şi va provoca astfel expansiunea economică (Schema nr. 2).

Şi în situaţia în care economia nu dispune de o rezervă de forţă de muncă, materii prime şi capacităţi de producţie, creşterea puterii de cumpărare care va rezulta din expansiunea monetară va antrena o creştere a cererii globale dar aceasta nu va provoca dezvoltarea producţiei ci o creştere a preţurilor (cererea mai mare decât oferta). Astfel vor apărea factori favorizanţi inflaţiei (Schema nr. 3).

Reducerea disponibilităţilor monetare poate fi decisă de autorităţi, în sensul reducerii creditului pentru particulari sau pentru stat. Aceasta va conduce la o diminuare a cererii globale care va duce la reducerea producţiei şi eventual, la o scădere a preţurilor.

Reducerea producţiei înseamnă mai puţine salarii şi profit şi deci o nouă diminuare a cererii, care va provoca o nouă contracţie a producţiei s.a.m.d. Şomajul va deveni tot mai important şi venitul naţional se va diminua sensibil.

Se poate astfel defini deflaţia ca sursa unui dezechilibru între oferta globală şi cererea globală, care se traduce prin diminuarea producţiei şi creşterea preţurilor. Prin această demonstraţie se evidenţiază rolul activ al monedei în economie. Pentru Keynes, cantitatea de monedă deţinută pentru satisfacerea motivelor tranzacţional şi de precauţie este relativ independentă de cantitatea de monedă deţinută pentru

Emisiunea de monedă suplimentară presupune creşterea preţurilor sau creşterea vitezei de circulaţie

Creşterea preţurilor

Producţie naţională

nemodificată

Creşterea cererii de bunuri şi servicii

44

satisfacerea nevoilor speculative. Dacă primele motivaţii depind mai ales de nivelul veniturilor, ultima este în funcţie de rata dobânzii curente şi de anticipările privind ratele viitoare. Conform analizei keynesiene, rata dobânzii este cea care influenţează atât investiţiile cât şi cererea de monedă, realizând o legătură între sfera reală şi sfera monetară. De asemenea, se consideră că forţa de muncă nu este utilizată integral şi că preţurile sunt constante pe termen scurt. Concluziile acestui model, cu toate limitele sale, sunt reţinute şi în prezent, având în vedere ipotezele restrictive: o politică de relansare economică trebuie susţinută de rate scăzute ale dobânzii, atunci când ea se bazează pe măsuri monetare, şi de rate înalte ale dobânzii, în cazul instrumentelor bugetare - politica bugetară de relansare se traduce printr-o creştere a ratelor dobânzii care conduce la scăderea investiţiilor private în favoarea investiţiilor publice . Pasul 2 Curba lui Philips Ca o derivată a ideilor keynesiste, în anul 1958 a fost elaborată « curba lui Philips » (economist australian) care vrea să demonstreze că inflaţia este invers proporţională cu rata şomajului: cu cât se tinde spre o utilizare mai mare a forţei de muncă, cu atât creşte rata inflaţiei şi invers. După această versiune originală, completată şi extinsă în prezent, lupta împotriva inflaţiei antrenează o degradare a utilizării forţei de muncă iar lupta împotriva şomajului accentuează riscurile inflaţiei. De aici rezultă că o politică monetară expansionistă poate fi justificată de efectele pozitive asupra forţei de muncă. Grafic nr. 1. Curba lui Philips • În punctul A, rata inflaţiei este de 12 % la o rată a şomajului de 2 %. • În punctul B, şomajul se dublează dar rata inflaţiei se diminuează.

A.W. Philips stabilea o corelaţie inversă între variaţiile salariilor nominale şi rata şomajului, pe baza datelor analizate în perioada 1861-1957 în Marea Britanie. Întrucât apare o corelaţie pozitivă între rata de creştere a salariilor nominale şi cea a preţurilor, majoritatea teoreticienilor au preferat, ca urmare a acestui fapt, studiul relaţiei între rata şomajului s şi rata inflaţiei i. Această relaţie, numită curba lui Philips12 permite să i se adauge modelului keynesist ecuaţia de preţ care îi lipseşte.

Dacă la Philips nu există o relaţie explicită între majorarea salariilor şi cea a preţurilor, continuarea acestei analize a fost efectuată de Robert Lipsey, care a utilizat această curbă ca

12 Curba lui Phillips este alcătuită din ajustarea statistică a unui “nor” de puncte reprezentând diferiţi ani ai perioadei studiate.

A

4 8

12

0 2 4

%

16

B

Rata inflaţiei

Rata şomajului %

45

un element de confirmare a analizei keynesiene, potrivit căreia inflaţia este cu atât mai accentuată cu cât tensiunea este mai mare pe piaţa muncii. Prin aceasta se deduce că emisiunea monetară şi surplusul de cerere nu vor fi inflaţioniste decât dacă capacităţile de producţie sunt integral utilizate, inflaţia provenind atunci dintr-o creştere a costurilor. Relaţia lui Philips a constituit punctul de pornire al unei serii de extrapolări teoretice şi al unor polemici care sunt departe de a fi încheiate. Lucrările ulterioare de econometrie au arătat că relaţia inflaţie-şomaj era de fapt foarte instabilă şi că, în anumite cazuri, ea nu exista deloc.

Lecţia 4 Teoria monetaristă La începutul anilor ’70, accelerarea inflaţiei în S.U.A. şi în lume, însoţită în mod

general de stagnare economică şi de creşterea şomajului, fenomen cunoscut sub denumirea de stagflaţie, va pune mari probleme statelor dezvoltate.

În aceste condiţii, Milton Friedman, economist american, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 1976, caută soluţii în reîntoarcerea la principiile teoriei cantitative reformulate şi revigorează, împreună cu alţi economişti (Hayek, Sargent, Wallace, Lucas, Gordon, Barro, s.a.) reuniţi în cadrul Şcolii de la Chicago, teoria monetaristă.

Curentul monetarist critică vehement analiza lui Phillips şi contestă ideea manifestării unei relaţii pe o perioadă îndelungată între rata şomajului şi variaţiile salariului nominal.

Cadrul teoretic general al monetarismului este cel al unui sistem economic conceput după analiza neoclasică tradiţională, în care flexibilitatea preţurilor asigură echilibrul. În particular, flexibilitatea salariilor permite ajustarea ofertei şi cererii de monedă şi asigură utilizarea integrală a forţei de muncă. Monetarismul lui Friedman reconsideră rolul banilor şi al statului în viaţa economică şi comportă două principii de bază:

- circulaţia monetară este factorul principal care acţionează sistematic asupra nivelului general al cheltuielilor şi activităţii economice; - singura intervenţie cerută pentru a asigura stabilitatea preţurilor este cea a băncii centrale de emisiune, care va trebui să stabilizeze rata de creştere a masei monetare în jurul ratei de creştere a activităţii economice din statul respectiv, adică în proporţie de circa 3% - 5% pe an; se recomandă astfel fixarea unor reguli de creştere moderată a masei monetare, prin care să se asigure cantitatea de monedă necesară plăţilor.

Pe termen lung, dacă autoritatea publică decide o rată de creştere a ofertei de bani superioară ratei normale de creştere economică, atunci singurul rezultat posibil îl constituie inflaţia. În această accepţiune, inflaţia nu este numai un fenomen monetar ci şi o problemă de responsabilitate publică. Inflaţia reprezintă astfel refuzul guvernului de a finanţa activităţile sale din impozite, ceea ce determină acoperirea deficitului prin creşterea ofertei de monedă. M. Friedman preconizează măsuri de frânare a creditului, în aşa fel încât să se menţină un ritm egal între creşterea masei monetare şi cererea de monedă care decurge din creşterea anuală a producţiei de bunuri şi servicii13.

Cererea de monedă este în funcţie de trei elemente principale: - de patrimoniul agenţilor economici, compus nu numai din active reale, active

financiare (valori mobiliare) şi active monetare, dar şi din capital uman, privit ca un stoc de competenţe ce permit individului să obţină un venit din activitatea sa , deci se referă la comportamentul raţional al agenţilor economici care acţionează pentru optimizarea gestiunii patrimoniului;

- de nivelul preţurilor;

13 M. Friedman – La monnaie et ses pièges, Ed. Dunod, Paris, 1993

46

- de rata dobânzii, care determină alegerea între deţinerea de monedă şi activele financiare remunerate, concept keynesist.

Dacă oferta de monedă creşte peste nivelul cererii, agenţii economici vor mări cererea

de titluri, precum şi cererea de bunuri şi servicii ; creşterea cererii de bunuri şi servicii peste nivelul ofertei va conduce la majorarea preţurilor şi va stimula producţia, care se va dezvolta cu atât mai mult cu cât cumpărarea de titluri financiare va determina creşterea cursului obligaţiunilor şi deci va conduce la diminuarea ratei dobânzii pe termen lung, ceea ce va favoriza investiţiile. O nouă ajustare se va realiza la un nivel mai ridicat al producţiei, al veniturilor şi preţurilor.

Pentru monetarişti, sectorul privat tinde să se echilibreze prin el însuşi dar statul distruge acest echilibru prin intervenţiile sale. Piaţa, datorită informaţiilor furnizate prin sistemul preţurilor, este capabilă să realizeze o alocare optimă a resurselor. Dacă există inflaţie - susţine Friedman - aceasta se datorează autorităţilor statale, care creează prea multă monedă sub pretextul stimulării economiei, conducând inevitabil la creşterea preţurilor. Politica bugetară trebuie să fie deci cât mai neutră posibil

Postulatul lui Friedman însă s-a dovedit că rămâne în sfera speculaţiilor teoretice sau, cum se exprima plastic Edouard Lamfalussy, fost preşedinte al Băncii Reglementelor Internaţionale: “Dacă inflaţia este un fenomen pur monetar, atunci a împuşca un om este un fenomen pur balistic14”.

Politica monetaristă a lui Friedman a fost pusă în practică de către administraţia Regan care considera inflaţia ca o adevărată criză, datorată “terapiei excesive a economiei prin mijloace financiare şi bugetare”15

În prezent, politica monetară îşi găseşte un rol central: oferta restrânsă de monedă trebuie să permită selectarea celor mai productive investiţii şi să evite scoaterea de sub control a costurilor.

Lecţia 5 Aspecte actuale şi de perspectivă Pasul 1 Teoria anticipărilor

Pe aceste direcţii, în literatura economică s-au elaborat şi alte variante, dintre care cea mai cunoscută este teoria anticipărilor sau aşteptărilor raţionale, apărută în anul 1961 prin articolul lui J. E. Muth de la Universitatea din Chicago, care tratează aspecte privind piaţa asigurărilor şi piaţa mărfurilor. Se consideră că în prognoza preţurilor pe piaţa financiară trebuie incluse toate informaţiile anticipate privind preţurile şi cele care stau la baza deciziilor curente ale speculanţilor (pe pieţele financiare), ale căror prevederi şi deci aşteptări, devin « raţionale ». La această concepţie au aderat R. E. Lucas - premiul Nobel pentru economie în anul 199616, R. J. Barro, T. J. Sargent, Sheffrin, s.a. care susţin că agenţii economici ţin seama întotdeauna de evoluţia imprevizibilă a preţurilor şi astfel acţionează în direcţia neutralizării oricărei încercări de intervenţie a statului în economie. În lumea „aşteptărilor raţionale” fiecare individ poate aprecia în cel mai scurt timp consecinţele politicii economice, fiscale şi monetare, odată cu evoluţia previzibilă a valorilor variabilelor de echilibru. Agenţii economici au capacitatea de a capta şi utiliza informaţiile în scopul adaptării acţiunilor lor la noile condiţii. În spiritul curbei lui Phillips, dacă guvernul creşte oferta de bani pentru a majora

14 E. Rădulescu – Echilibre fundamentale în economie, în “Caiete de studii” nr. 4, 1996 15 T. Brăilean – Monetarismul în teoria şi politica economică, Institutul European, Iaşi, 1998 16 R.E. Lucas – Expectations and the Neutrality of Money, “Journal of Economic Theory”, vol. 4, 1973

47

nivelul preţurilor, cu scopul reducerii salariilor reale, agenţii economici identifică exact această intenţie şi îşi vor ajusta comportamentul corespunzător, respectiv nu va creşte cererea pe piaţă. Astfel, dacă se anticipează corect consecinţele unei creşteri a ofertei de monedă de exemplu, curba lui Phillips pe termen scurt dispare şi rămâne în discuţie numai efectul pe termen lung (o linie verticală, deoarece devierile sunt corectate). Reprezentanţii raţionalismului neoclasic critică astfel şi teoria lui Milton Friedman, atunci când afirmă că « iluzia monetară » bazată pe rolul mecanismelor monetare în dirijarea economiei, a încetat să mai existe. Pasul 2 Concepţii ale economiştilor români

Interesantă, sub aspectul concepţiilor economiştilor români contemporani, este poziţia profesorului academician Costin C. Kiriţescu care consideră, în cele mai recente articole, că stabilitatea este atributul esenţial al banilor, acceptând realitatea sloganului “banul este putere” (“money is power”). În acelaşi timp, renumitul economist apreciază că “stabilitatea monetară nu este efectul aplicării vreunui act normativ, ci a unei situaţii economice stabile”. Având ca bază situaţia ţării noastre din ultimii ani, demonstrează punctual rolul factorului monetar în combaterea crizei economice şi în redresarea economiei, deci ideea monedei active17. Analizând experienţele statelor dezvoltate care au adoptat fie teoriile keynesiste, fie cele neo-monetariste, C. Kiriţescu constată lipsa unor modele general valabile care să rezolve situaţii dintre cele mai specifice. Pasul 3 Teoria monetaristă actuală

III. Una din caracteristicile momentului, bazată pe realităţile globalizării şi întrepătrunderii economiilor, pieţelor, finanţelor, a modificărilor radicale în conţinutul unor noţiuni, o constituie tendinţa de unificare a ideilor expuse în diferite teorii, altădată total opuse. Astfel, teoria monetaristă actuală reflectă o comuniune de concepţii neoclasice cu cele keynesiste, prin abandonarea unor teze infirmate (de exemplu, echilibrul economiei de piaţă se stabileşte, în mod normal la un nivel inferior deplinei ocupări a forţei de muncă - Keynes) şi ajustare a altora (economia de piaţă conţine anumite mecanisme de reglare automată - concepţii neoclasice)18.

Combinaţii de idei se raportează la evoluţii recente, de mare anvergură şi profunzime, încearcă să explice şi să prevină efectele crizelor economice şi financiare, să explice conţinutul şi rolul activelor financiare şi monedei în epoca marilor schimbări, alături de cei care operează cu aceste instrumente tot mai complicate, să definească dimensiunile şi căile implicării autorităţilor publice. Pasul 4 Consecinţe ale utilizării măsurilor monetariste

În concluzie, utilizarea excesivă a măsurilor monetariste, caracterizate prin politica ratelor înalte ale dobânzilor, concomitent cu măsuri restrictive în evoluţia masei monetare, poate avea, pe termen scurt, efecte favorabile, în principal asupra inflaţiei. Pe termen lung, efectele devin contrare, în condiţiile unei economii slab dezvoltate, dependente de sistemul bancar, a lipsei unei concurenţe reale pe piaţă şi a unor mecanisme financiare reechilibrante. Macrostabilizarea realizată exclusiv prin măsuri monetare nu poate rezista în timp, dacă nu are loc o sumă de stabilizări, economice şi financiare, la nivelul fiecărei societăţi comerciale. Teoria monetaristă clasică, deşi încercată şi de statele în tranziţie la economia de piaţă, nu mai răspunde realităţii.

Din analiza principalelor teorii monetare, pe exemplul evoluţiilor din ţara noastră în anii perioadei de tranziţie la economia de piaţă, se evidenţiază o serie de elemente 17 Costin C. Kiriţescu - “Idei contemporane în acţiune”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996 18 Silviu Cerna – « Banii şi creditul în economiile contemporane », Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994

48

edificatoare. Utilizarea excesivă a măsurilor monetare, caracterizate prin politica ratelor înalte ale dobânzilor, concomitent cu măsuri restrictive în evoluţia masei monetare, poate avea, pe termen scurt, efecte favorabile, în principal asupra inflaţiei. Pe termen lung, efectele devin contrare, în condiţiile unei economii slab dezvoltate, dependente de sistemul bancar, a lipsei unei concurenţe reale pe piaţă şi a unor mecanisme financiare reechilibrante.

Macrostabilizarea realizată exclusiv prin măsuri monetare nu poate rezista în timp, dacă nu are loc o sumă de stabilizări, economice şi financiare, la nivelul fiecărei societăţi comerciale. Teoria monetaristă clasică, deşi încercată şi de statele în tranziţie la economia de piaţă, nu mai răspunde realităţii.

Astfel, analiştii recomandă economiştilor din ţările est-europene să deplaseze preocuparea dinspre inflaţie şi deficit bugetar spre economia reală, să se axeze spre relansare economică prin credite ieftine (revenire, în acest sens, la teoriile keynesiste), bine monitorizate şi dirijate, chiar dacă, în prima fază a acestui proces, inflaţia şi deficitul bugetar ar putea creşte. Măsurarea performanţelor oricărei economii impune corelarea a cel puţin trei variabile, care influenţează în mod direct standardul de viaţă: rata creşterii economice, rata inflaţiei şi cea a şomajului.

Mediul extern îşi impune cerinţele sale, raportat la fenomenul tot mai accentuat de globalizare. Cu cât gradul de deschidere a economiei creşte, cu atât pieţele vor sancţiona orice politici imprudente şi reforme eşuate. Globalizarea cere competitivitate şi forţă economică, o monedă stabilă şi politici guvernamentale adecvate unei economii de piaţă. Recomandãri bibliografice

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999 2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000 3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica,

Galaţi, 2003 4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei

Academice „Danubius”, Galaţi, 2005 5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice

“Danubius”, Galaţi, 2001 6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan

mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003 Teste de autoevaluare 1. Pentru J. M. Keynes, preferinţa pentru lichiditate este generată de următoarele motive:

a. nivelul ratei dobânzii; b. creează premisele pentru apariţia unor dezechilibre macroeconomice; c. stimulează creşterea masei monetare; d. stimulează investiţiile; e. tranzacţional, de precauţie, speculativ.

2. Ca o derivată a concepţiei keynesiste, prin curba lui Philips se demonstra că inflaţia şi şomajul sunt:

a. mărimi invers proporţionale, în sensul ca reducerea şomajului poate fi obţinută prin accelerarea inflaţiei şi invers; b. fenomene care pot să coexiste; c. categorii în care nu există condiţionări reciproce; d. mărimi direct proporţionale; e. fenomene specifice capitalismului liberei concurenţe.

49

4. Teoria keynesistă a monedei consideră că agenţii economici deţin cu atât mai multă monedă şi mai puţin titluri pe termen lung cu cât:

a. rata dobânzii este mai mare b. rata dobânzii este mai mică c. banii sunt mai “ieftini” d. piaţa financiară este mai activă e. economia se află în stare de subutilizare.

5. Teoria cantitativă a banilor are ca idee centrală:

a. valoarea monedei este determinată de oferta de monedă; b. motivul speculativ explică deţinerea de monedă; c. cererea de bunuri şi servicii determină valoarea banilor; d. economisirea depinde de nivelul venitului; e. statul are un rol decisiv în economie.

7. Teoria keynesistă consideră că, în economie, moneda are un rol:

a. neutru;: b. activ; c. destabilizator; d. în asigurarea utilizării complete a forţei de muncă; e. anticipativ.

8. Teoria monetaristă a lui M. Friedman se bazează pe următoarele principii:

a. reguli de intervenţie masivă a statului în economie; b. masa monetară nu exercită influenţă asupra preţurilor; c. circulaţia monetară acţionează sistematic asupra activităţii economice; d. numai banca centrală trebuie să intervină pentru a asigura stabilitatea preţurilor; e. creditul trebuie stimulat, în orice condiţii.

9. Concepţia monetaristă consideră că inflaţia este cauzată, în principal, de:

a. intervenţia necorespunzătoare a autorităţilor statale; b. masa monetară în circulaţie este o mărime ce nu poate fi corelată cu nevoile economiei; c. preferinţa pentru lichiditate; d. relaţia dintre rata şomajului şi salariul nominal, pe termen lung; e. inexistenţa unei corelaţii între masa monetară şi preţuri.

Teme de control (conform cu calendarul disciplinei) 1. Teoria cantitativă clasică şi modernă

2. Teoria veniturilot

3. Teoria monetaristă

50

Modulul III ORGANIZAREA MONETARÃ LA NIVEL NAŢIONAL

Obiectivele specifice modulului

• Asimilarea conceptelor referitoare la sistem monetar, în evoluţii şi comparaţii.

• Precizarea elementelor constitutive ale unui sistem monetar şi înţelegerea semnificaţiei acestora.

• Explicarea mecanismelor monetare specifice fiecărei etape de evoluţie şi a importanţei acestora.

• Cunoaşterea evoluţiei sistemului monetar al României şi instituţiilor specifice.

Rezultatele aşteptate

• cunoaşterea sistemelor monetare şi a elementelor constitutive; • cunoaşterea mecanismelor monetare • cunoaşterea sistemului monetar al României.

Competenţele dobândite

• familiarizarea cu sistemele monetare si elementeleor constitutive; familiarizarea cu sistemul monetar al României

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

51

Lecţia 1. Organizare monetară în evoluţii, semnificaţii şi structuri Pasul 1 Noţiuni introductive

Pe măsura dezvoltării societăţii, statele au elaborat norme şi au creat instituţii prin care să reglementeze, să organizeze şi să supravegheze relaţiile monetare. S-au format astfel treptat, sisteme monetare naţionale.

Modul de organizare şi de reglementare a emisiunii şi circulaţiei monedei în cadrul unui spaţiu naţional, regional sau mondial defineşte sistemul monetar, în sens generic. Extinderea relaţiilor dintre ţări şi complexitatea tot mai mare a fenomenelor comerciale şi financiare pe un spaţiu mondial au condus la necesitatea elaborării unor norme adaptate de conduită la nivelul fiecărei ţări şi între state. Caracteristicile monedei şi succesiunea în timp a formelor sale de existenţă au determinat, atât un conţinut specific al normelor, cât şi un anumit profil al instituţiilor monetare. Pasul 2 Definirea sistemului monetar

Sistemul monetar defineşte astfel un complex de instituţii, mecanisme, instrumente şi tehnici care permit reglementarea circulaţiei monetare, într-o ţară sau pe o zonă mai extinsă, prin intermediul unui ansamblu de norme şi reglementări legale.

Sistemele monetare nu au fost legiferate concomitent cu apariţia monedei în cadrul economiei de schimb, ci mult mai târziu, în decursul evoluţiei.

Printr-un sistem monetar se reglementează în principal următoarele elemente ale circulaţiei băneşti:

a) unitatea monetară a statului respectiv; b) etalonul care stă la baza sistemului bănesc respectiv (în evoluţie: metalul monetar, o

anumită valută, o anumită putere de cumpărare a cărei determinare se bazează pe un "coş" de produse reprezentative);

c) instrumentele efective de circulaţie şi de plată, structura pe cupiuri a banilor (reprezintă totalitatea semnelor monetare de diferite valori, emise într-o ţară) şi ponderea fiecărei cupiuri în totalitatea masei monetare, care de obicei depinde de cererea populaţiei şi a agenţilor economici, de nivelul preţurilor, de puterea de cumpărare a unităţii monetare etc.;

d) emisiunea şi baterea monedei (cu sau fără valoare deplină, respectiv moneda din metale preţioase sau moneda fiduciară), decontările cu şi fără numerar;

e) organizarea şi atribuţiile băncii centrale, obiectivele şi direcţiile de politică monetară;

f) stabilirea relaţiilor cu alte sisteme monetare pe plan mondial. Pasul 3 Evoluţia sistemelor monetare

Formarea sistemului monetar unic naţional a reprezentat o necesitate rezultată şi din imperativul asigurării unei relative stabilităţi a unităţii monetare, în condiţiile adaptării ofertei la cerinţele economiei.

Organizarea monetară este determinată de stadiul de dezvoltare economică, politică şi financiară a statului respectiv în fiecare perioadă istorică şi de normele cu caracter internaţional, de relaţiile cu alte sisteme monetare, de uzanţe şi cutume.

Sistemele băneşti din Antichitate şi Evul Mediu au fost dominate de aur şi argint cu rol monetar şi s-au caracterizat prin două trăsături de bază19:

19 V. Turliuc, V. Cocriş – Monedă şi credit, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998

52

1) fărâmiţare, cauzată de descentralizarea baterii monedei şi de lipsa de unitate a circulaţiei monetare la nivelul unui stat, în condiţiile în care se utilizau mii de monede simultan pe acelaşi teritoriu.

2) deteriorarea banilor, prin uz şi falsificare sau din raţiuni ale autorităţii publice – se practica frecvent reducerea conţinutului de metal preţios sau a titlului monedei, astfel încât valoarea reală a monedei reprezenta o fracţiune din valoarea nominală.

Evoluţia monetară s-a bazat, timp de secole, pe aur şi/sau argint ca echivalent general şi a urmat îndeaproape dezvoltarea social-economică generală. Secolul al XIX-lea marchează apogeul etalonului aur, ale cărui mecanisme sunt puternic perturbate în secolul următor de puseele inflaţioniste generate de primul război mondial.

Perioada interbelică aduce modificări esenţiale etalonului aur clasic (după efortul nereuşit al Marii Britanii de a reveni la sistemul monometalist aur, costisitor în condiţiile şomajului extins şi al unui venit real fix), ca efect al marii crize economice şi financiare din anii ’30. Fenomenele distructive care au însoţit criza - puternice devalorizări monetare, bariere tarifare, căderi masive ale comerţului internaţional – au fost urmate de abandonarea sistemului mono-metalist şi de importante abordări teoretice novatoare în căutarea de soluţii de protecţie faţă de repetarea unor situaţii similare.

Imediat după al doilea război mondial se resimte necesitatea reconstrucţiei sistemelor monetare, în principal a celui internaţional, pe un etalon adecvat volumului tot mai mare al schimburilor economice şi financiare. Astfel se pune în mişcare ansamblul de reguli, acorduri, instituţii şi reglementări care constituie sistemul monetar internaţional iniţiat la Bretton Woods (SUA) în 1944. Dolarul american deţine rolul principal în asigurarea lichidităţii internaţionale, sursă a numeroase dificultăţi pentru băncile centrale şi pentru autorităţile publice din toată lumea, care au condus la concluzia că acest sistem nu era viabil.

Perioada anilor ’60 - ’70 a implicat importante mutaţii, în special prin integrarea continuă a economiei mondiale pe măsură ce fluxurile de capital au devenit tot mai sensibile la diferenţele ratelor dobânzii pe diferite pieţe iar piaţa de capital a devenit din ce în ce mai integrată. Ultimii ani ai deceniului şapte şi începutul deceniului opt înseamnă şi prăbuşirea sistemului monetar internaţional, conceput pe un sistem de cursuri fixe uşor ajustabile, şi se instaurează o nouă ordine mondială, mereu în dinamică şi marcată de neprevăzut. Mobilitatea crescută a capitalului financiar internaţional a modificat fundamental mediul în care operează variabilele economice în plan mondial, schimbându-se astfel şi natura modelelor utilizate în analiza fenomenelor monetare internaţionale20.

Sistemele monetare au înregistrat evoluţii cu caracter general, dar şi particularităţi naţionale sau regionale. Pasul 4 Elementele definitorii ale sistemului monetar clasic

În consecinţă, principalele elemente definitorii ale unui sistem monetar clasic, prezentate în evoluţie, sunt: 1 - unitatea monetară; 2 - etalonul monetar; 3 - modul de batere, de emisiune şi circulaţie a monedei cu şi fără valoare integrală; 4 - convertibilitatea monetară.

20 Krueger O. Anne – Determinarea cursului valutar, Ed. Sedona Timişoara, 1996

53

Lecţia 2 Unitatea monetară Pasul 1 Definirea unităţii monetare şi elementele componente ale acesteia

Definirea prin lege a unităţii monetare este atributul autorităţii monetare naţionale şi are ca referinţă etalonul stabilit ca bază a sistemului monetar. În decursul timpului, unitatea monetară a fost caracterizată prin trei elemente componente:

- valoare paritară; - paritate monetară; - curs de schimb.

Pasul 2 Valoarea paritară

Valoarea paritară - reprezintă conţinutul valoric al monedei şi are echivalent fie într-o cantitate de metal preţios, fie într-o altă valută, fie într-o monedă compozită (drepturile speciale de tragere - D.S.T.) iar în ultimii ani, în puterea ei de cumpărare.

De exemplu leul, instituit ca unitate monetară naţională prin legea din 1867, a fost definit printr-o cantitate de 5 g. argint cu titlul 0,835%0 şi indirect, prin 0,322258 g aur cu titlul 0,900%0 (0,29032 g aur fin), reflectând baza bimetalistă a sistemului. În 1890, în urma adoptării monometalismului aur, leul a rămas cu vechea definiţie în aur şi, pe baza parităţii aur, era convertibil în alte monede. În 1929, deprecierea leului, determinată de inflaţia din timpul războiului şi din anii postbelici, a fost recunoscută legal printr-o operaţiune de devalorizare-stabilizare, prin care leul a fost redefinit printr-o cantitate de 0,009 g aur fin. Inflaţia din timpul celui de-al doilea război mondial şi din anii următori a fost cauza reformei monetare din august 1947, conţinutul leului fiind stabilit la 0,00594 g. aur fin. În 1952, leul a primit noua definiţie de 0,079346 g. aur fin iar la începutul anului 1954 conţinutul monedei naţionale a fost majorat la 0,148112 g. aur fin, valori stabilite în mod convenţional.

Dolarul american a fost definit, din anul 1785 până în 1933, prin 1,50463 g. aur fin iar în 1934 s-a stabilit la 0,888671 g. aur fin.

Lira sterlină era definită iniţial printr-o livră argint, egală deci cu ½ kg. argint. Din 1949, conţinutul în aur al unei lire sterline s-a stabilit la 2,488 g. aur fin, iar din 1967, la 2,132 g. aur fin. Etalonul monetar s-a modificat ulterior, aurul fiind înlocuit fie de diverse devize (monede străine), în special prin dolar, care îndeplineau funcţia de etalon de rezervă, fie prin valoarea unui „coş” de monede (DST).

Modificarea valorilor paritare, ca măsură oficială întreprinsă prin lege de către autorităţile monetare, avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea (revalorizarea) conţinutului de aur al unităţii monetare naţionale.

În sistemele bazate pe etalonul aur-devize a existat posibilitatea definirii valorii paritare şi altfel decât printr-o cantitate de aur. Prin statutul din 1944 al FMI s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a monedei sale, fie în aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea la conţinutul valoric al altei monede, care îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în cadrul sistemului monetar internaţional nou creat. Contradicţia care exista între rigiditatea lor şi variaţia continuă a valorii reale, a puterii lor de cumpărare a determinat, după 1973, majoritatea ţărilor să renunţe la valorile paritare definite printr-o cantitate de aur. Statutul modificat al FMI prevede posibilitatea definirii valorii paritare prin raportare la DST, ceea ce presupune luarea în considerare a unui coş de monede.

După 1944, majoritatea ţărilor renunţă la valorile de paritate, ca urmare a rigidităţii acestora faţă de variaţiile continue ale valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare.

54

Principiul „punctului de referinţă” necesar asigurării stabilităţii sistemului monetar este abandonat, introducându-se valorile paritare variabile (glisante), care presupun o ajustare periodică în funcţie de cotaţia liberă pe piaţă, sau valorile paritare mobile, asigurând modificarea anuală a conţinutului valoric al monedelor, ca în final să se accepte cursurile flotante.

În prezent, în condiţiile etalonului putere de cumpărare şi ale demonetizării aurului, monedele îşi îndeplinesc funcţiile şi circulă prin raportarea directă la puterea de cumpărare, pe baza cărora se defineşte unitatea monetară. Practica monetară a impus treptat definirea valorii paritare prin puterea de cumpărare a unităţii monetare, aceasta jucând rolul de etalon monetar. Pasul 3 Paritatea monetară

Paritatea monetară reprezintă raportul valoric dintre două monede, respectiv dintre valorile lor paritare, şi se poate defini în mai multe moduri, astfel:

a) Paritate metalică - când valorile paritare ale celor două monede comparate sunt

exprimate în aur; de exemplu, paritatea monetară a leului în anul 1954 în raport cu dolarul stabileşte un dolar ca echivalentul a 6 lei:

6148112,0888671,0

leului alaur in continutuldolarului alaur in continutul

==gg

b) Paritate valutară - atunci când valorile paritare sunt exprimate într-o terţă valută

care este luată ca bază de calcul, de obicei dolarul american. De exemplu, dacă o monedă X are o valoare paritară de 0,5$ iar moneda Y de 1$, paritatea valutară va fi : 2 X = 1 Y.

Majorarea/micşorarea conţinutului în aur al monedelor naţionale, respectiv revalorizarea sau devalorizarea, poate reprezenta o măsură oficială întreprinsă prin lege de autorităţile monetare prin care se determina modificarea valorilor paritare şi, implicit, a parităţilor monetare. Pot fi utilizate două tehnici de calcul: • tehnica ce porneşte de la valoarea paritară exprimară în aur constă în raportarea

diferenţei între valoarea paritară nouă şi cea iniţială a monedei devalorizate la valoarea paritară nouă – de exemplu, în cazul devalorizării USD din 12 februarie 1973 de la 0,81851265 gr. aur fin la 0,73666170 gr. aur fin, procentul de devalorizare este calculat astfel: (0,81851265-0,73666170)/0,73666170 x 100=11,11%.

• tehnica ce porneşte de la valoarea paritară exprimată în dolari constă în a raporta diferenţa între valoarea paritară iniţială şi cea nouă a monedei devalorizate la valoarea paritară nouă - procentul de devalorizare a francului francez, în 1969, de la valoarea paritară de 1USD=5,55419FRF la cea de 1USD= 4,93706FRF era de (0,61713/5,55419) x 100 = 11,11 %, ceea ce explică faptul că francul francez a pierdut în urma devalorizării 11,11 % din puterea sa de cumpărare, respectiv de schimb, fatţă de dolarul american şi faţă de alte monede care nu i-au rmat exemplul.

. În cazul revalorizării monedei, calculul procentului de revalorizare este asemănător,

singura diferenţă fiind că raportarea diferenţei între valoarea paritară nouă şi cea iniţială se face la valoarea paritară iniţială.

c) Paritate D.S.T. - în cazul în care paritatea se stabileşte pe baza "drepturilor speciale de

tragere", unitate de cont şi de rezervă a Fondului Monetar Internaţional.

55

d) Paritatea puterii de cumpărare - se referă la cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu o anumită unitate monetară, având la bază nivelul general al preţurilor din tara respectivă.

Pe plan naţional, valoarea unei monede (puterea de cumpărare) se determină pentru un anumit bun (cantitatea din acest bun ce se poate cumpăra cu o unitate monetară) sau în raport cu un anumit „coş” de bunuri reprezentative (calculându-se preţul acestui coş prin însumarea rezultatelor înmulţirii preţului fiecărui bun cu ponderea acestuia în total tranzacţii), prin stabilirea „cantităţii” din coşul de produse ce se poate achiziţiona cu o unitate monetară.

Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedei naţionale este deseori utilizată pentru stabilirea cursurilor de schimb (preţul monedei) reale (fundamentate economic), cursuri urmărite de corporaţiile financiare şi bancare internaţionale; cursurile reale nu sunt operative în tranzacţiile comerciale şi valutare financiare.

Determinarea puterii de cumpărare, interne şi externe, se confruntă cu dificultăţi care vizează corectitudinea indicelui preţurilor, structura „coşului” de produse, perioada de referinţă, cursul valutar, etc. Pasul 4 Cursul de schimb sau cursul valutar

Reprezintă preţul unei monede exprimat într-o altă monedă; acesta reflectă legătura dintre economia naţională şi cea mondială, cu importante influenţe asupra dinamicii economiei naţionale.

Cursul de schimb reprezintă practic raportul valoric între moneda unui stat şi moneda altui stat. În evoluţie, există numeroase tipuri de curs de schimb, dintre care precizăm:

- cursul oficial, stabilit de autoritatea monetară a unui stat; este un curs relativ stabil în timp, bazat pe o reglementare legală, fiind de cele mai multe ori un curs paritar.

- cursul pieţei sau cursul liber, stabilit pe pieţele specializate, în baza cererii şi ofertei pentru fiecare valută, este un curs variabil, care se poate modifica zilnic; asupra acestui curs acţionează şi alţi factori, cum ar fi nivelul dobânzilor, politica bancară, inflaţia, politica societăţilor transnaţionale, stabilitatea şi perspectivele politice, s.a.

Cursul de schimb asigură compararea valorică a unităţilor monetare. Ca ordin de mărime, paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare în condiţiile etalonului aur (cu variantele sale) au fost menţinute mult timp nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se, în final, în fixitatea cursurilor oficiale (paritare).

Determinarea cursului de schimb pe piaţă se mai numeşte cotaţie, care prezintă două forme: - cotaţie directă sau incertă - prin care se înregistrează suma variabilă în moneda naţională – “cota” - corespunzătoare unei unităţi (sau la 100 de unităţi) de monedă străină – “baza”; majoritatea valutelor cotează direct; - cotaţie indirectă (inversă) sau certă - prin care o unitate (sau 100 unităţi) de monedă naţională se echivalează într-un număr variabil de unităţi de monedă străină, situaţie rar întâlnită, dintre cele mai puternice valute lira sterlină ( £ ) cotează indirect - procedură urmată de Marea Britanie în cursul istoriei sale - precum şi monedele compozite, de genul D.S.T. sau E.C.U iar mai recent, moneda unică europeană, euro.

În tranzacţiile internaţionale, partenerii care intervin trebuie să-şi schimbe moneda lor naţională pe monedă străină, la cursul de schimb din momentul în care se efectuează operaţiunea, pe orice piaţă din lume. Fiecare piaţă valutară naţională este astfel inserată în marea piaţă mondială. Cotaţia monedelor nu se întrerupe niciodată, ea se realizează pe toate pieţele de schimb din lume (asiatică, europeană, americană), după orarul propriu.

56

Cursul pieţei, la rândul lui, poate fi: - curs valutar direct, care exprimă raportul valoric direct dintre două monede naţionale; - curs valutar indirect sau “încrucişat” (cross-rate), care stabileşte raportul valoric dintre

două monede prin intermediul unei a treia monede, de largă circulaţie internaţională.

Dolarul este de mulţi ani pivotul pieţei de schimb mondiale. Pentru pieţele Comunităţii Europene, pivotul a fost D.M. sau E.C.U. iar în prezent, euro, care concurează dolarul pe piaţa mondială, ca monedă liber utilizabilă.

Astfel, pentru a obţine cotaţia dintre două monede, poate fi calculat cursul "încrucişat" al acestor monede. De exemplu, pentru cotaţia yen / franc francez se va calcula raportul $ / FF, $ / yen; se va face o cotaţie directă (incertă) - număr variabil de unităţi de monedă naţională care se schimbă pentru o unitate de monedă străină - sistem aplicat de majoritatea statelor. Acest lucru este posibil deoarece comisionul tranzacţiilor valutare este, în general, nesemnificativ.

Există atâtea rate de schimb pentru o ţară câţi parteneri externi, cu monede independente, are ţara respectivă. În practică este util şi eficient să se trateze în termenii unei singure rate de schimb, la care toate celelalte se aliniază prin arbitraj – care defineşte actul de a cumpăra acolo unei este mai ieftin şi de a vinde unde este mai scump. Atunci când arbitrajul este aproape perfect, cursurile sunt apropiate printr-o marjă egală cu costul tranzacţiilor, influenţat de perioada de timp a arbitrajului. Piaţa valutară este considerată o piaţă în care arbitrajul este aproape perfect.

Conţinutul actualului etalon şi imposibilitatea dimensionării puterii de cumpărare printr-o singură unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat reconsiderări majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb.

După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa numitul curs central sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs înlocuind cursul oficial (la paritate). În prezent acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în formarea cursului pieţei, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.

Totodată, se practică o anumită diferenţă, numită spread, între cursul la vânzare şi cursul la cumpărare, a cărei mărime depinde de gradul de risc la care se expun băncile.

Cursuri de schimb nominale şi reale. Până la apariţia cursurilor flotante, în anii ’70, cele mai multe ţări înregistrau la F.M.I. valorile paritare ale monedelor naţionale – respectiv cursul oficial - conform reglementărilor de la Bretton Woods. Dar în multe situaţii, fiind refractare la devalorizarea monedei, ţările au impus anumite taxe asupra tranzacţiilor sau suprataxe pe cumpărările de valută. Astfel a apărut distincţia între cursul de schimb nominal – de exemplu cursul anunţat la F.M.I. – şi cursul de schimb real, care reflecta preţul efectiv plătit sau primit de comercianţi în schimbul valutar efectuat.

Dacă cursul de schimb nominal are relevanţă pentru analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă, de echilibrarea pieţelor, regimul cursurilor flexibile, etc., cursul real se utilizează pentru analiza evoluţiei comerţului exterior. Cursul real se fundamentează pe teoria parităţii puterii de cumpărare, în varianta absolută sau în cea relativă şi oferă o bună aproximaţie pentru gradul de competitivitate: o creştere în termeni reali, respectiv o apreciere a monedei naţionale, duce în mod implicit la creşterea competitivităţii pe piaţa externă şi invers.

În ultimii ani, în contextul cursurilor flexibile, semnificaţia termenului „rată reală de schimb” s-a modificat, definind media ponderată a ratelor de schimb utilizate de partenerii comerciali ai ţării în cauză – ponderarea are în vedere proporţia comerţului cu ţările respective.

57

În prezent, majoritatea ţărilor importante sub aspect economic, lasă cursul de schimb să fie determinat, cel puţin parţial, în mod liber de către piaţă. Totuşi, există numeroase state care continuă să-şi stabilească moneda în funcţie de moneda unei ţări mai puternice sau în funcţie de un „coş” de valute. Deoarece se pot impune suprataxe şi în aceste cazuri, conceptul de rată reală de schimb constituie o distincţie utilă faţă de ratele oficiale.

Curs de schimb ajustat după raportul paritatea puterii de cumpărare / nivelul preţurilor. Atunci când o ţară se confruntă cu o inflaţie rapidă, este necesar să se includă în aprecieri diferenţele dintre rata inflaţiei ţării de referinţă şi cea a ţării partenere. În acest mod, cursul de schimb este rata de schimb raportată la indicele preţurilor din ţara de referinţă şi înmulţită cu indicele preţurilor din ţara parteneră.

Curs valutar la vedere şi la termen. Cursul la vedere este rata utilizată pentru cumpărările sau vânzările efectuate în momentul în care valuta este cotată. Cursul de schimb la termen este cel utilizat în contractele de vânzare sau cumpărare a unei valute la un moment viitor.

Cursul valutar reprezintă de asemenea un instrument de încurajare a schimburilor externe şi de echilibrare valutară. Devalorizarea cât şi deprecierea efectuate în scopul pătrunderii şi menţinerii pe pieţele externe a produselor naţionale formează conţinutul politicii de dumping valutar21. Cursurile de schimb au fost considerate, după cel de-al doilea război mondial, ca instrumentul cel mai bine adaptat pentru reechilibrarea balanţelor de plăţi şi pentru reasigurarea echilibrului intern şi extern.

Atunci când un stat are un deficit al balanţei comerciale22 poate încerca a-l resorbi prin devalorizarea monedei proprii. Această operaţiune trebuie în mod normal să provoace două efecte care se vor intensifica: preţul mărfurilor naţionale exprimate în monedă străină este scăzut, exporturile fiind astfel stimulate şi preţul mărfurilor străine exprimate în monedă naţională creşte, importurile fiind astfel frânate.

Pentru ca o devalorizare să fie reuşită, trebuie ca importurile şi exporturile să fie suficient de elastice în raport cu preţurile, adică volumul schimburilor trebuie să fie sensibil la variaţiile de preţ (scăderea preţurilor la bunurile exportate pe pieţele externe şi creşterea preţurilor la bunurile importate). Pentru a consolida reechilibrarea balanţei comerciale se poate completa devalorizarea cu un plan de stabilizare care să comprime cererea internă (şi astfel, importurile).

Începând din a doua jumătate a anilor ’70, devalorizările s-au arătat mai puţin eficace şi lupta contra inflaţiei a devenit o prioritate. În Europa, filozofia politicii monetare s-a modificat, în sensul că autorităţile monetare au considerat că stabilitatea cursului de schimb în cadrul acordurilor de schimburi fixe ar trebui să treacă pe primul plan, pentru ca politicile interne să devină credibile.

Într-o primă perioadă, devalorizarea accentuează deficitul comercial în loc de a-l corecta, deoarece, pe termen foarte scurt, volumul schimburilor se modifică puţin, în timp ce economia suferă o degradare a termenilor de schimb (creşterea preţurilor la produsele importate şi diminuarea preţurilor la produsele exportate).

Ineficacitatea devalorizării e legată în primul rând de o internaţionalizare crescândă a economiilor23. Apoi, apartenenţa ţărilor europene la SME le obligă să negocieze nivelul devalorizării cu ceilalţi parteneri europeni, ceea ce se traduce prin stabilirea unei limite a

21 Politica de dumping valutar se bazează pe mobilitatea mult mai mare a cursului de schimb (mai ales în condiţiile actuale ale flotării generalizate a acestora) în raport cu modificarea mai lentă a preţurilor naţionale. 22 Exporturile sunt insuficiente în raport cu importurile. 23 Importurile, al ăror preţ este în mod mecanic crescut prin intermediul devalorizării, au o pondere mai mare în cererea finală şi intermediară, ceea ce provoacă o inflaţie puternică.

58

devalorizării24, care în final este puţin eficace. Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht (1991) s-au impus limitări severe şi renunţări directe la devalorizare pentru statele care aspirau la moneda unică europeană.

Reducerea în volum a importurilor şi creşterea exporturilor nu este suficientă, în cele mai multe cazuri, pentru a compensa degradarea condiţiilor de schimb (efectul preţ), provocată de devalorizare.

Ţări precum Franţa şi Italia, au trăit experienţa cercului vicios al devalorizărilor, ceea ce ridică preţul importurilor, iar întreprinderile cele mai afectate de aceste creşteri ale costului tind a-l reporta în preţul de vânzare, ceea ce provoacă o transferare a creşterii preţului către alte sectoare. Această inflaţie constituie originea unei noi devalorizări care, ea însăşi, are efecte inflaţioniste. La sfârşitul ciclului, întreaga economie este afectată, iar slaba competitivitate a întreprinderilor nu este înlăturată.

Devalorizarea poate ameliora competitivitatea preţului produselor, într-o manieră generală, dar nu rezolvă problemele de competitivitate structurală (insuficienţa calitativă a produselor, rămânerea în urmă în materie de inovaţii, deficienţe ale serviciilor post-vânzare). În plus, atunci când o ţară îşi devalorizează moneda, exportatorii sunt tentaţi de a nu ţine cont de întreaga devalorizare în preţul propus clienţilor străini. Ca efect ei pot creşte preţul în monedă naţională fără a modifica valoarea exprimată în devize25. Transmiterea efectelor devalorizării asupra preţurilor este astfel alterată.

Cu efectele devalorizării acceptate se confruntă în perioada 2001-2004 şi primele două monede ale lumii – dolarul american şi euro – ca efect al amplelor procese politice, economice şi financiare care afectează lumea modernă şi în scopul de a ameliora, pe termen scurt, prin această acceptare, deficitele bugetare şi ale balanţei de plăţi.

În altă perspectivă, speculaţiile se realizează prin speculanţi care urmăresc, în mod sistematic, să anticipeze variaţiile cursului de schimb. În momentul în care aceştia anticipează deprecierea monedei, ei vând imediat pe piaţă această monedă la cursul zile, angajându-se să o cumpere ulterior. Dacă între cele două date cursul s-a modificat, ei înregistrează fie un beneficiu, fie o pierdere, după cum previziunea lor s-a realizat sau nu. Prin intervenţiile lor, speculanţii participă la formarea cursului de schimb.

Speculaţia este facilitată de transformările pieţei schimburilor, având în vedere globalizarea financiară. Operaţiunile de schimb se fac continuu, pieţele financiare fiind plasate pe fusuri orare diferite. Pieţele de schimb sunt interconectate, ca şi cum nu ar exista decât un singur loc de tranzacţie şi cotaţie. Pe principalele pieţe financiare se întâlnesc aceleaşi produse şi aceleaşi procedee de transmitere rapidă a informaţiilor.

Speculaţia, în sensul negativ al termenului, nu începe decât atunci când cursurile atinse de monede se deconectează de ,,valoarea lor fundamentală”, astfel încât ea poate fi apreciată prin comparaţii internaţionale ale puterii de cumpărare sau ale productivităţii. Se spune astfel că se formează ,,bule speculative” şi apare o ,,economie de casino”. Atunci când operatorii anticipează o creştere a ratei inflaţiei şi, în consecinţă, o depreciere a cursului de schimb, vând în mod masiv moneda aflată într-o poziţie neconsolidată. Asamblarea acestor comportamente (de vânzare) antrenează o scădere a valorii monedei, care trece de nivelul de echilibru pe termen lung, cu respectarea parităţii puterii de cumpărare. Are loc o suprareacţie a cursului de schimb (overshooting).

24 3% în cazul francului francez în 1981, 5,75% în 1982. 25 Se spune că are un comportament de limită.

59

Lecţia 3 Tipologia sistemelor monetare în funcţie de etalonul monetar

Pasul 1 Definiţia etalonului monetar

Etalonul monetar, strâns legat de celelalte elemente ale sistemului monetar, reprezintă modalitatea de precizare şi concretizare a unităţii monetare, conţinutul acesteia. Costin C. Kiriţescu defineşte etalonul monetar ca fiind „valoare sau materie adoptată convenţional ca bază a sistemului monetar, prin care se defineşte unitatea monetară.”26

În mod clasic, etalonul este o cantitate de metal fin de o anumită greutate, având un anumit titlu şi fiind divizată în părţi, de regulă zecimale, stabilite prin legislaţie, care stă la baza unei unităţi monetare. Până la primul război mondial, sistemul "etalon aur" şi mecanismele sale de echilibrare au asigurat o organizare relativ satisfăcătoare a proceselor economice interne şi internaţionale. După o perioadă de dezordine, datorată instaurării fără precauţie a cursurilor flotante, a apărut şi s-a dezvoltat un sistem "etalon aur-devize" care va dura până în anii 1971-1973. După această perioadă, s-a trecut la o nouă experienţă a cursurilor flotante, dar temperate prin existenţa anumitor practici care presupuneau implicarea băncilor centrale din fiecare ţară pentru a se evita fluctuaţii monetare exagerate şi dăunătoare. Pasul 2 Tipuri de sisteme monetare în funcţie de etalonul monetar

În evoluţie, sistemele monetare au avut la bază aprox. 4 tipuri de etalon monetar, în funcţie de care au cunoscut mai multe forme:

Sistem monetar constituit pe metalul monetar, cu variantele:

~ monometalism argint - în unele ţări din Asia, dispărând treptat în a doua jumătate a sec. al XIX – lea; ~ monometalism aur - bazat pe etalonul aur-monedă şi aur-lingouri; ~ bimetalism. Bimetalismul reprezintă un sistem monetar în cadrul căruia două metale-aurul şi

argintul - servesc concomitent ca echivalent general şi ca mijloc de circulaţie. Bimetalismul are mai multe variante, dintre care mai întâlnite au fost două:

- "sistemul monedei duble"- raportul valoric dintre cele două metale era fixat prin lege (S.U.A., Franţa, România), situaţie în care apăreau două cursuri, deoarece se stabilea şi pe piaţă raportul comercial dintre metale, determinat de cerere şi ofertă;

- "sistemul monedei paralele"- raportul valoric dintre cele două metale se stabileşte liber pe piaţă (Germania).

S.U.A. a ales bimetalismul în anul 1792, cu un raport legal aur-argint de 1 / 15,5 - raport care s-a menţinut o lungă perioadă de timp.

Practica bimetalismului a evidenţiat o serie de dezechilibre legate de diferenţele tot mai mari dintre raportul valoric legal, oficial, şi cel de piaţă privind cele două metale, cu consecinţe care conduc până la eliminarea din circulaţie a monedei din metalul mai bine cotat, ca o demonstraţie a "Legii lui Gresham" (sec XVI) : "moneda rea scoate din circulaţie moneda bună", lege care, adaptată realităţilor actuale, se dovedeşte valabilă şi în prezent.

Ca urmare a acestor dificultăţi, s-a renunţat la bimetalism în favoarea monometalismului aur, cu evoluţia cunoscută, printre primele ţări care au adoptat acest sistem fiind: Anglia – 1816; Franţa, Italia, Elveţia, Belgia (Uniunea Monetară Latină)- 1878; România -1890; S.U.A. - 1900.

26 Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

60

Sistemul combinat aur-devize a fost iniţiat o dată cu Conferinţa de la Genova în 1922, având ca obiectiv mai ales monetizarea ţărilor balcanice care vor fi astfel împrumutate cu lire sterline şi dolari, monede definite şi convertibile în aur, şi vor bate monedă pe baza acestor "rezerve". Această soluţie a fost fragilă, împrumuturile fiind majoritar pe termen scurt şi deci devizele trebuiau rapid restituite iar baza emisiunii monetare a ţărilor respective nu se mai justifica. Criza economică generală de după 1929 a stopat această intenţie de ajutor. Sistemul se generalizează după al doilea război mondial, prin Conferinţa de la Bretton

Woods care pune bazele sistemului monetar internaţional, având ca principale caracteristici următoarele: - singura monedă convertibilă în aur este dolarul american (1 uncie de aur = 35$); - rezervele ţărilor se constituie din aur şi dolari; - paritatea monedelor este riguros stabilită, atât în aur cât şi în dolari; - cursurile de schimb sunt fixe, ajustabile la o marjă de fluctuaţie foarte redusă (1 %

maximum), prin intervenţia instituţiilor de emisiune. Acesta a fost de fapt un sistem al "etalonului dolar", care nu a mai putut funcţiona o dată

cu abandonarea convertibilităţii dolarului în aur. Sistemul cursurilor flotante - cu caracter mai mult internaţional, pentru care flotarea poate

fi mai mult sau mai puţin extinsă. Sistemul flotării "pure" este cel în care instituţiile monetare naţionale nu intervin sub nici

o formă. Reglarea monetară se realizează spontan, pe pieţele de schimb. Astfel, dacă o monedă este foarte solicitată, valoarea ei în monedă străină creşte; dacă o monedă este puţin cerută, valoarea sa în moneda străină scade. Parităţile monedelor se modifică în mod corespunzător, prin jocul cererii şi ofertei pe piaţă.

Sistemul flotării controlate sau "impure" este supus supravegherii şi intervenţiilor bancare. În acest mod, contrapartida "rezerve de schimb" depinde numai de comportamentul băncilor.

Sistemul bazat pe etalonul putere de cumpărare - care, mai mult sau mai puţin combinat

cu alte elemente, domină în prezent relaţiile economice dintre state, fiind caracterizat prin cursuri flotante, cu toate inconvenientele legate de acestea. Devizele rămân una dintre contrapartidele emisiunii monetare, însă nu mai există legătura instituţională între situaţia plăţilor externe ale unei ţări şi emisiunea monedei naţionale, deoarece banca centrală nu mai are obligaţia să intervină în stabilizarea cursurilor de schimb. În sistemele monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare, moneda emisă şi pusă în

circulaţie pe plan naţional şi internaţional are drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii naţionale. Diversitatea acestor bunuri şi servicii face imposibilă redarea sub forma fizică a valorii de întrebuinţare care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare. Valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este înmagazinată în dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare, de aceea acest etalon este imposibil de vizualizat spre deosebire de etalonul aur care era dimensionat fizic printr-o cantitate de metal. Pasul 3 Principalele tipuri de etaloane monetare

Principalele tipuri de etaloane monetare care au stat la baza sistemelor monetare, în evoluţie, sunt:

a) Etalonul aur-monedă (Gold Specie Standard) Etalonul se bazează pe câteva reguli esenţiale, descrise mai ales de un grup de experţi

englezi reunit la cererea guvernului britanic în 1918:

61

• definirea monedelor printr-o cantitate de aur fixă; • convertibilitatea monedelor în aur; • libera circulaţie în interiorul şi exteriorul frontierelor. Din aceste reguli au decurs alte caracteristici privind:

- baterea liberă şi posibilitatea tezaurizării; - concomitent cu monedele din aur circulau şi biletele de bancă, convertibile în aur; - aurul era instrumentul de plată internaţional a cărui valoare internă era foarte apropiată de

valoarea externă; - importul şi exportul aurului dintr-o ţară se realiza liber astfel încât masa monetară din

fiecare stat era direct influenţată de mişcările internaţionale ale metalului iar reglementarea unui eventual deficit se opera prin transferul aurului de pe o piaţă pe alta. În teorie, etalonul-aur ar fi trebuit să îndeplinească două funcţii esenţiale, fără intervenţia

statelor: • menţinerea cursurilor de schimb în benzi de fluctuaţie foarte înguste. Determinarea

parităţii se putea face foarte uşor prin simpla alăturare şi comparare a cantităţilor de aur ale fiecărei monede. Cursul de schimb al fiecărei monede era obligatoriu apropiat de paritatea oficială, în măsura în care reglementarea unei datorii se putea face în monedă străină, după voinţa debitorului, fie în moneda fiduciară, fie în aur.

• reechilibrarea balanţei de plăţi curente prin fluxuri de capital. Astfel, în caz de deficit, cu alte cuvinte atunci când datoriile aparţinând nerezidenţilor depăşeau creanţele exigibile în străinătate şi, în consecinţă, moneda naţională tindea să se deprecieze, devenea avantajoasă expedierea aurului în străinătate pentru a-l converti în devize. Scurgerile de aur către străinătate erau la originea unei contracţii a masei monetare interne, această contradicţie provoca o scădere a preţurilor şi chiar o refacere a competitivităţii produselor naţionale.

În practică, mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat. Ele s-au desfăşurat în

mod pozitiv datorită supremaţiei financiare a Londrei: graţie manipulării ratei dobânzii (numită rata scontului), Banca Angliei putea opri ,,hemoragia de aur” printr-o creştere a ratei dobânzii, care atrăgea capital străin. Mecanismul funcţionării etalonului-aur a fost controversat, unii teoreticieni considerând că a fost idealizat, în condiţiile în care o alimentare cu lichidităţi internaţionale depindea de eventualitatea descoperirii unor mine de aur (aurul din California în 1848, sau cel din Transvaal în 1896).

Realitatea demonstrează însă că acest sistem a durat mai mult de un secol, principalul lui avantaj, recunoscut şi de adversarii lui, precum J. M. Keynes - fiind că a asigurat totuşi stabilitatea preţurilor o dată cu stabilitatea schimburilor (a cursurilor de schimb). Baterea monedelor din aur şi tezaurizarea lor asigurau funcţionarea spontană a mecanismului de adaptare a masei monetare la necesităţi.

Istoria etalonului aur a început în Anglia, o dată cu legea din 1816 iar în 1923 parlamentul englez adopta legea convertibilităţii bancnotelor în aur27, mult înaintea celorlalte ţări europene. Franţa confirmă prin lege, în 1803, definiţia francului în argint şi dă o definiţie indirectă în aur, paritatea aur / argint fiind fixată şa 1:15,5. Abia în 1867, din iniţiativa Franţei, are loc la Paris o conferinţă la care participă 18 state, prin care se recunoaşte rolul preponderent al aurului ca instrument valoric în schimburile internaţionale. În România, etalonul aur-monedă a succedat bimetalismului aur-argint, fiind adoptat prin lege în 1890 (sistem monometalist aur), la 10 ani după înfiinţarea Băncii Naţionale. SUA aveau un sistem bimetalist încă din 1792, dolarul fiind reprezentat teoretic prin argint, în timp ce etalonul aur-monedă a fost legiferat abia în anul 1900.

27 Păun Nicolae – Bani şi bănci ăn structuri europene, Colecţia Studii europene, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995

62

La sfârşitul secolului trecut, în plină dominaţie a etalonului aur-monedă, o pondere covârşitoare a banilor în circulaţie au avut-o bancnotele (90% în ţările dezvoltate), convertibile în aur la preţul stabilit de stat28. Studii efectuate de Robert Triffin29 evidenţiază că în anul 1913 masa monetară în circulaţie era echivalentă cu 33 miliarde dolari, din care bancnotele şi conturile bancare la vedere (8 miliarde dolari în bancnote şi 19,5 miliarde dolari în conturi bancare) reprezentau, la nivel mondial, cca. 83 % din cantitatea de monedă aflată în circulaţie, în timp ce piesele din aur deţineau numai 10 % (diferenţa o constituiau piesele din argint). Bancnotele erau convertibile în metalul preţios însă conturile bancare nu aveau practic contrapartidă metalică deoarece circulau scriptic prin reţeaua bancară.

Ca urmare a creşterii volumului schimburilor pe plan mondial, stocul de aur a devenit insuficient în raport cu dimensiunea tranzacţiilor iar repartizarea producţiei mondiale de aur era inegală.

Toate acestea, la care s-au adăugat rigorile războiului mondial, au condus la mutaţii profunde şi la abandonarea etalonului aur iar sistarea convertibilităţii în aur a biletelor de bancă va conduce la transformarea lor în bani de hârtie sau monedă fiduciară.

Primul război mondial, dar şi inflaţia care a generat-o, au fost cele care au pus capăt sistemului bazat pe etalonul-aur şi care a zdruncinat supremaţia lirei sterline. Vechile parităţi nu mai erau potrivite noii situaţii şi repartizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Războiul a accelerat creşterea datoriilor şi a deficitului comercial. Stocul de aur mondial ar fi fost insuficient pentru a le regla fără a devaloriza considerabil monedele în raport cu metalul preţios.

După primul război mondial, mai ales în perioada 1924-1928, mai multe ţări dezvoltate au încercat să oprească inflaţia prin reinstaurarea etalonului aur-clasic, ca soluţie de revenire la stabilitatea antebelică.

Abandonarea etalonului-aur şi devalorizarea lirei sterline (cu 30%) în septembrie 1931 reprezintă punctul de plecare al unui război monetar (devalorizări în lanţ în încetarea de a câştiga părţi din piaţa). Această decizie engleză marchează prăbuşirea sistemului monetar internaţional. Ţările care erau legate din punct de vedere comercial de Anglia şi-au depreciat moneda. Astfel, în 1923, Japonia abandonează etalonul-aur şi declanşează flotaţia yenului. Foarte rapid se profilează o creşterea a exporturilor nipone de mătase şi bumbac.

Un mare număr de ţări urmează devalorizarea din Marea Britanie din septembrie 1931, menţinând un curs de schimb fix între moneda lor şi lira sterlină. Progresiv, lumea se divizează în zone monetare30.

În esenţă însă, durabilitatea şi succesele repurtate de acest sistem au condus la apariţia constantă a unor noi apărători ai etalonului aur, în sec. al XX-lea, după ce acesta n-a mai funcţionat, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: Jacques Rueff (1896-1978), Anghel Rugină s.a.

b) Etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard)- este o variantă redusă a etalonului aur, caracterizată prin eliminarea monetizării aurului şi a convertibilităţii bancnotelor în monede de aur, fiind păstrată convertibilitatea numai în lingouri de aur (un lingou standard cântărea 400 uncii, respectiv 12,4414 kg.). Acest etalon limitează convertibilitatea numai la cantităţi egale sau superioare greutăţii unui lingou, ceea ce i-a adus denumirea de "etalon aristocratic" (ec. francez Henri Guitton, în lucrarea „La monnaie”).

Existenţa acestui etalon a fost episodică iar importanţa lui pe plan mondial a fost minoră, fiind considerat ca o soluţie ineficientă, păgubitoare, de organizare monetară. Un exemplu de sistem bazat pe acest etalon îl oferă Franţa care, prin legea monetară din 1918

28 Turliuc V., Cocriş V. – Monedă şi credit, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998 29 Rivoire Jean – Histoire de la monnaie, PUF, Paris, 1985 30 Zona Francului, Zona Dolarului etc.

63

prevedea convertirea în lingouri de aur a bancnotelor emise de banca centrală, prevedere abrogată în 1936.

c) Etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard) - apărut din necesitatea economisirii aurului în plăţile internaţionale, cunoaşte două etape importante:

1. Conferinţa de la Genova asupra reconstrucţiei economice a Europei (1922) a încercat să restabilească un sistem monetar internaţional fondat pe etalonul aur (Gold Exchange Standard), în sensul garantării monedelor prin aur sau prin rezerve de devize convertibile în aur. Valutele de rezervă care s-au detaşat în cadrul acestui sistem au fost dolarul şi lira sterlină, considerate „devize-cheie”, direct convertibile în aur, spre deosebire de „devizele periferice” ale ţărilor care nu pot raporta în mod direct moneda lor la aur. Ţările participante au posibilitatea să deţină în străinătate active nu numai în aur dar şi sub formă de efecte de comerţ sau alte titluri. Pe plan intern, banca centrală nu mai are obligativitatea convertirii în aur a bancnotelor. Experţii propun o convertibilitate a bancnotelor limitată la lingouri (Gold Bullion Standard).

În lucrarea sa din 1923, Tratat asupra reformei monetare, J. M. Keynes denunţa pericolele unei reîntoarceri la etalonul aur, considerându-l o „dogmă uzată”.

Tabel nr. 3. Eşecul reîntoarcerii la etalonul-aur31

Nr. crt.

Ţara Suspendarea etalonului-aur

Revenirea la etalonul-aur

Abandonarea definitivă

1. 2. 3. 4. 5.

Germania Anglia Franţa

Japonia Statele Unite

1914 1914 1914 1917 1933

1924 1925 1928 1930 1934

1933 1931 1936 1931 1971

2 - Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton Woods (1944) a statuat primul

sistem monetar internaţional modern, la baza căruia s-a aflat etalonul aur-devize şi în principal dolarul american, singura valută direct convertibilă în aur, ca valută de rezervă şi de plăţi externe a sistemului.

d) Etalonul devize (Exchange Standard) - începând cu anul 1971, ca urmare a gravelor

dezechilibre survenite la nivelul sistemului monetar internaţional şi a carenţelor sistemului cursurilor flotante, autoritatea monetară din S.U.A. decide în mod oficial abandonarea convertibilităţii în aur a dolarului, situaţie valabilă şi în prezent. Aurul nu mai are rol monetar, el devine o simplă marfă cotată la bursă.

e) Etalonul putere de cumpărare - se apreciază că în prezent, unitatea monetară are la

bază totalitatea bunurilor şi serviciilor ce pot fi procurate într-o anumită ţară, ca expresie a nivelului de trai al populaţiei acelei ţări.

Aceasta reprezintă o modalitate mai complexă de calcul şi mai incertă, fapt ce a făcut pe unii specialişti să afirme că sistemele monetare actuale pot fi caracterizate drept "fără etalon", în sensul că moneda de referinţă nu mai are o valoare fixată de drept sau de fapt, sistemul cursurilor devine aleatoriu, preturile relative ale monedelor se modifică în mod continuu şi necontrolat, în sfârşit este un sistem care poate să dezorganizeze schimburile comerciale internaţionale.

31 Teulon F. – Sistemul monetar internaţional, Institutul European, Iaşi, 1997

64

Lecţia 4. Mecanisme de stabilizare în cazul sistemelor bazate pe moneda cu valoare integrală

Fiecare sistem monetar a avut caracteristicile sale proprii care i-au conferit

specificitate, avantaje şi dezavantaje legate de integrarea în mecanismele internaţionale. Monedele cu valoare integrală erau banii a căror valoare intrinsecă corespundea cu

valoarea lor nominală32. Monedele cu valoare integrală aveau specifică baterea liberă, ceea ce conferea fiecărei persoane dreptul de a se prezenta la monetăria statului metalul sub formă de lingouri şi de a-l transforma în aur-monede, plătind un comision pentru acest serviciu. Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală a avut un rol important în cadrul mecanismului intern de reglare a circulaţiei monetare33, a antrenat anumite particularităţi legate de emisiunea monedei interne şi de echilibrul interior şi exterior.

Astfel, în acest sistem banca de emisiune avea un rol restrâns ce constă fie în menţinerea circulaţiei monedei în limitele rezervei de aur pe care o deţine, fie de a păstra o relaţie stabilă, de proporţionalitate între circulaţia fiduciară şi rezerva de aur, situaţie care nu implică însă eforturi deosebite din partea băncii pentru că intervin anumite mecanisme de autoreglare specifice, legate de dubla posibilitate a utilizatorilor de a deţine piese de aur sau monedă fiduciară, de a bate sau tezauriza liber aurul, în funcţie de avantajele oferite de cursurile de schimb.

Aceste mecanisme acţionau mai ales pe plan extern. Valoarea paritară a monedei naţionale era fixată oficial şi corespundea unei anumite cantităţi de aur, stabilind cursul oficial sau paritar al monedei. Titlurile de plăţi străine sau devizele care se negociau pe pieţele de schimb, puteau fi cotate peste sau sub acest curs, în funcţie de plăţile excedentare sau deficitare ale fiecărei ţări.

Limitele fluctuaţiilor erau strict încadrate prin aşa-numitul mecanism al "punctelor aurului", respectiv punctul de intrare sau de ieşire a metalului din ţară, astfel:

- plăţile internaţionale se efectuau fie în aur, fie în devize care se procurau de pe pieţele de schimb;

- dacă balanţa unei ţări era deficitară, devizele străine deveneau tot mai rare iar valoarea lor urca, până la limita superioară fixată de punctul de ieşire a aurului din ţară;

- acesta marca momentul în care importatorul prefera efectuarea plăţilor în străinătate direct în metalul monetar - incluzând cheltuielile cu remiterea aurului în exterior (transport, asigurare) care nu depăşeau 1 % din valoarea tranzacţiei - decât în devizele care s-au scumpit;

- în acest mod, cursul monedelor era stabilizat prin posibilitatea transferului aurului dintr-un loc în altul, ca modalitate de plată general admisă.

În mod similar se proceda şi în cazul în care balanţa de plăţi a unei ţări era excedentară, cursul devizelor scădea sub preţul aurului şi devenea preferabil să se primească plata în aur şi nu în devize, raportat la punctul de intrare a aurului în ţară.

Astfel, sistemul etalon aur şi-a asigurat, până la un punct, mecanismele de autoreglare, pe schema nr. 4:

32 De exemplu, în 1933 dolarul american având un conţinut de 1,5 gr. aur, moneda de 10 USD cântărea 15 gr. aur. 33 Pe măsură ce se înregistra o tendinţă de creştere a cererii de monedă, ceea ce se manifesta prin reducerea ,,preţului” aurului-lingou, posesorii de monede erau în avantaj, iar deţinătorii de lingouri erau stimulaţi să transforme lingourile în monede. Dacă se înregistra un aflux de monedă în circulaţie, oferta depăşind solicitările, se înregistra o creştere treptată a ,,preţului “ aurului-lingou până la un nivel la care interesul pentru batere dispărea din lipsă de câştig.

65

Deficit al

Acest mecanism acţionează şi în situaţia unui excedent al balanţei de plăţi, aşa cum se observă în schema nr. 5:

În practică, modificarea preţurilor relative (aici, raportul preturi externe / preturi

interne) şi a sensului schimburilor economice se realizează lent, astfel încât ţările au încercat să faciliteze întoarcerea la echilibru utilizând "politica taxei oficiale a scontului" stabilită de autoritatea monetară dintr-o ţară şi care se utilizează şi în prezent ca politică monetară şi de credit. De exemplu, o creştere a dobânzii de refinanţare are un dublu efect:

- pe plan intern: conduce la o reducere a activităţii economice ca urmare a faptului că întreprinderile recurg mai puţin la credite, băncile îşi încetinesc ritmul creaţiei monetare, preţurile scad sub dubla influenţă a diminuării cererii şi cantităţii de monedă;

- pe plan extern: creşterea taxei oficiale a scontului atrage capital străin pe termen scurt şi permite un echilibru imediat, chiar dacă provizoriu, al balanţei de plăţi, aşteptând efectul favorabil al scăderii preţurilor asupra exporturilor.

Procesul se poate concretiza astfel: Dezechilibru extern deflaţie monetară şi creşterea costului creditului diminuarea

activităţii economice reechilibrare prin mişcările de capitaluri şi apoi prin diminuarea importurilor.

În acest mod, disciplina, în cazul etalonului aur, presupunea acceptarea unei fluctuaţii a activităţii interne, cu scopul "salvării" valorii oficiale a monedei naţionale.

Deficit al balanţei de plăţi ieşirea aurului din ţară

diminuarea cantităţii de monedă reducerea preţurilor

majorarea exporturilor reechilibrare

Excedent al balanţei de plăţi intrarea aurului în ţară

creşterea cantităţii de monedă majorarea preţurilor

reducerea exporturilor reechilibrare

66

Lecţia 5. Modul de batere, emisiune şi punere în circulaţie a monedelor fără valoare integrală

Monedele fără valoare integrală sunt monede cu o valoare intrinsecă foarte redusă în raport cu valoarea nominală cu care erau investite34. Baterea acestor monede a fost şi este un drept reţinut doar de monetăria statului, care realizează din această operaţiune un venit egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală, mai mare, şi valoarea lor reală, mai mică. Şi astăzi Tezaurul acţionează în această calitate, moneda divizionară fiind considerată în momentul emiterii ei un venit al statului.

Moneda divizionară este emisă de stat prin instituţiile sale şi pusă în circulaţie de banca centrală, în scopul exercitării unui control sistematic al cantităţii de monedă în circulaţie. Banca de emisiune evidenţiază moneda divizionară în activul ei bilanţier. Concomitent, se reflectă şi în pasivul bilanţului, reprezentând din acest punct de vedere o creanţă faţă de Tezaur.

În cazul monedei fără valoare integrală, rolul autorităţilor monetare în mecanismele de emisiune şi circulaţie monetară devine de o mare importanţă, atât referitor la bancnote, cât şi la moneda divizionară, aşa cum s-a evidenţiat şi în capitolul precedent. De asemenea, pieţele de capital acţionează în ideea realizării unui echilibru internaţional.

Utilizarea monedei de hârtie în locul celei din metal preţios a reprezentat un moment decisiv în evoluţia monedei şi a sistemelor monetare, moneda de hârtie contribuind, alături de moneda-marfă, la realizarea în practică a funcţiilor monetare. Cea din urmă (aurul monetar) se retrage treptat în depozitele băncii emitente de monedă de hârtie35, deşi o perioadă s-a mai păstrat legătura cu metalul preţios, în calitatea sa de etalon, prin mecanismul convertibilităţii.

Contradicţia dintre necesarul de monedă cerut de tranzacţiile comerciale aflate în ascensiune şi cantitatea de metal monetar din rezerva băncii, dependentă de producţia de metal preţios sau de posibilităţile economiei în cauză de a procura aurul pentru rezerva băncii a determinat la un moment dat desprinderea monedei-hârtie de moneda-aur, ceea ce a dus şi la modificări în funcţionarea sistemelor monetare bazate până atunci pe echilibrul între depozitul de aur-monedă şi cantitatea de bancnote emise şi puse în circulaţie. Poziţia exclusivă a aurului este subminată odată cu introducerea în rezervele băncii a efectelor comerciale şi publice, slăbind mult şi legătura directă a acestuia cu moneda de hârtie. Este perioada în care convertibilitatea internă a monedei de hârtie în metalul monetar se limitează, fiind exclusă definitiv după criza din 1929-1933. Moneda de hârtie şi cea de cont preiau funcţiile monetare, devenind instrumente monetare preferate. Acestea se sprijină tot mai mult pe producţia de bunuri, faţă de care se află într-o dependenţă cantitativă directă. Emisiunea lor rămâne o atribuţie a băncii, însă garanţia materială trece treptat în economie, identificându-se cu bunurile destinate schimbului.

Pe plan internaţional, metalul preţios continuă să îndeplinească funcţii monetare, neexistând de la început încrederea în bancnotele emise de alte ţări. Odată, însă, cu crearea sistemului monetar internaţional, moneda naţională a SUA va prelua, aproape integral, rolul de instrument monetar pe piaţa internaţională. Încrederea în dolarul american, ca monedă de rezervă, mijloc de plată şi etalon a fost susţinută prin mecanismul convertirii în aur de către Sistemul Federal de Rezerve a dolarilor aflaţi în circuitul internaţional. Ca urmare, în rezerva băncii de emisiune, alături de aur, efecte comerciale şi publice, este introdusă şi valuta care pătrunde în economia respectivă prin intermediul tranzacţiilor comerciale, necomerciale şi financiare. Astfel, moneda altei ţări devine garanţie pentru emisiunea de monedă proprie.

34 Valoarea lor nominală nu era determinată de valoarea metalului din care se confecţionau, ci valoarea aurului pe care-l reprezentau în circulaţie. 35 Banca emitentă păstra un depozit de aur ca element de activ de bilanţ, în timp ce moneda-hârtie era un element de pasiv, fiind o obligaţie a băncii faţă de viitorii posesori ai biletelor de bancă emise de aceasta.

67

Într-un sistem de cursuri de schimb flexibile, mecanismul stabilizator devine următorul:

- se produce un deficit al balanţei de plăţi; - piaţa valutară acuză o scădere a valorii monedei naţionale în raport cu valutele; - scăderea valorii externe a monedei naţionale (devalorizarea) diminuează preţurile

interne în moneda străină şi creşte preţurile externe în moneda naţională, fără o modificare a preţurilor interne, în ţară sau în străinătate;

- sunt astfel încurajate exporturile şi descurajate importurile; - economia internă nu este perturbată pentru că emisiunea monedei naţionale şi

preturile interne nu sunt afectate. Partizanii cursurilor valutare flotante consideră că acest sistem va utiliza "speculaţiile"

de piaţă ca forţă reechilibrantă. Teoria modernă apreciază că pe o piaţă bine informată, cum sunt în prezent aceste pieţe, anticipările agenţilor economici, deci ale speculatorilor, devin din ce în ce mai raţionale, ei ştiu că o monedă "slăbită" ca urmare a unui deficit, în scurt timp se va redresa pe pieţele de schimb, deci vor acţiona în consecinţă (vor creşte cursul monedei) într-un mod stabilizator. În fapt, justificarea sistemului cursurilor flotante şi a independenţei economiilor în raport cu situaţia externă, sunt total contrazise de fapte şi se constată o reîntoarcere la apărarea parităţilor monetare (un exemplu în acest sens l-a constituit Sistemul Monetar European).

Lecţia 6 Convertibilitatea monetară Pasul 1 Definirea convertibilităţii

Ca sens şi forme de manifestare, convertibilitatea a cunoscut o diversitate de aspecte direct legate de sistemul monetar la care s-a raportat.

Dacă în contextul etalonului aur, convertibilitatea obliga numai la echivalarea şi transformarea monedei în metalul preţios, în cazul etalonului aur-devize convertibilitatea se materializa şi într-o monedă "forte", de referinţă, cel mai adesea în dolarul american sau liră sterlină, raportat la rezervele de aur şi la volumul tranzacţiilor comerciale internaţionale ale ţărilor respective.

Convertibilitatea reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare şi cumpărare pe piaţă, în sensul că nu există restricţii nici cu privite la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital) şi nici cu privire la calitatea celui care efectuează operaţiunea (rezident al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident). Piaţa trebuie să permită o confruntare permanentă a cererii şi ofertei şi să comunice cu pieţele străine.

Convertibilitatea conduce la integrarea sistemelor monetare naţionale într-un cadru mondial, care implică existenţa unui ansamblu de acorduri, practici şi instituţii prin care se efectuează plăţile corespunzătoare tranzacţiilor. Pasul 2 Efectele pozitive ale convertibilităţii

Interesul pentru convertibilitate poate fi motivat prin următoarele efecte pozitive: • Prin convertibilitate se creează premisele determinării exacte a eficienţei comerţului

exterior în ansamblu şi a fiecărei tranzacţii în parte şi, pe plan mai general, a întregii activităţi economice a ţării. Acesta întrucât convertibilitatea presupune existenţa unor preţuri apropiate de valoare, deci de preţurile mondiale. Atunci când nivelul şi structura preţurilor interne diferă de cele ale pieţei mondiale, în condiţii de neconvertibilitate, calculele şi concluziile referitoare la eficienţa producţiei şi a activităţii de comerţ exterior

68

sunt deformate, producând dificultăţi în adoptarea măsurilor celor mai potrivite pentru creşterea eficienţei acestor activităţi.

• Ca urmare a convertibilităţii, produsele ţarii se află într-o concurenţă reală şi intensă cu produsele celorlalte ţări, astfel încât agenţii economici sunt stimulaţi în îmbunătăţirea activităţii de producţie, creşterea productivităţii muncii, ridicarea nivelului tehnic, calitativ şi estetic al produselor. Totodată, prin stabilirea de relaţii directe între partenerii de schimburi, întreprinderile care nu îndeplinesc condiţiile de competitivitate cerute de piaţa mondială trebuie să rezolve unele dificultăţi de ordin economic şi financiar.

• Convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a economiei prin dezvoltarea prioritară a producţiei sectoarelor şi produselor celor mai eficiente cerute la export, precum şi mai buna specializare a ramurilor în funcţie de cerinţele şi condiţiile pieţei externe.

• Din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la realizarea echilibrului valutar-financiar: moneda naţională convertibilă poate fi utilizată – desigur vremelnic şi în anumite limite – pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale balanţei plăţilor, întrucât soldurile (balanţele) creditoare în moneda naţională deţinute de străini rămân o perioadă asupra acestora.

• Sporeşte operativitatea şi diversificarea decontărilor externe. • Stimulează investitorii străini, deoarece facilitează însuşirea şi transferul profiturilor şi a

capitalului în valuta convertibilă. • Cursurile valutare în general şi valoarea monedei naţionale în special, sunt puse pe o bază

economică, ele rezultând din cererea şi oferta de pe piaţa valutară. Trecerea la convertibilitate poate fi astfel considerată ca fiind rezultatul atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă economică şi totodată, ca un instrument de perfecţionare a relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale, în scopul lărgirii şi diversificării schimburilor economice.

Pasul 3 Efectele negative ale unei convertibilităţi incorecte

În condiţiile în care mecanismul convertibilităţii nu este corect fundamentat, sunt inevitabile influenţe economice şi sociale nefavorabile, privind:

Diminuarea rezervei valutare a ţării şi creşterea datoriei externe, în cazul unui export cu eficienţă redusă. Accelerarea falimentului unor firme care nu fac faţă concurenţei pe piaţa externă, cu

consecinţe în plan social – creşterea şomajului – şi în sfera economică – diminuarea ofertei anumitor bunuri pe piaţa internă. Majorarea preţurilor, prin alinierea acestora la preţurile mondiale.

Astfel, convertibilitatea nu reprezintă doar o opţiune, trecerea la convertibilitatea monedei

naţionale fiind un proces gradual şi complex. De obicei, prima fază o constituie dreptul la convertire pentru operaţiunile care, prin frecvenţa şi importanţa lor, reclamă cel mai mult nevoia de convertibilitate. Apoi, se trece treptat la înlăturarea restricţiilor şi la realizarea convertibilităţii integrale. Pasul 4 Tipuri de convertibilităţi

O dată cu îngrădirea şi eliminarea convertibilităţii în aur, a apărut o diversitate de forme ale convertibilităţii, după gama de operaţiuni la care se raportează, după categoria de persoane implicate sau după zona în care acţionează.

- În funcţie de categoria de operaţiuni admise la convertire, se identifică: ◊ Convertibilitatea parţială, numai pentru operaţiunile economice curente;

69

◊ Convertibilitatea totală sau integrală, pentru orice tip de operaţiuni, inclusiv cele referitoare la fluxurile de capital.

- După categoria de solicitanţi admisă să ceară preschimbarea, convertibilitatea poate fi:

◊ internă, numai pentru rezidenţi; ◊ externă, pentru toate categoriile de solicitanţi.

- Raportat la mărimea sumei, convertibilitatea este: ◊ limitată; ◊ nelimitată.

- În funcţie de tipul raporturilor valorice care se au în vedere la stabilirea echivalentului într-o altă monedă, convertibilitatea este:

◊ oficială, bazată pe cursuri relativ stabile; ◊ de piaţă, realizată cu ajutorul diferitelor variante de cursuri flotante.

În raport cu restricţiile şi limitările impuse, convertibilitatea poate fi definită prin combinarea diferitelor tipuri, drept o convertibilitate deplină oficială sau internă şi limitată (care vizează accesul unor categorii de rezidenţi la o sumă limitată în moneda străină iar în cazul nerezidenţilor, numai pentru operaţinui nominalizate în mod expres), s.a.

Adevărata convertibilitate este considerată cea externă, deci recunoscută pe plan mondial.

De obicei, atunci când moneda unei ţări nu este pe deplin convertibilă, se dezvoltă una sau mai multe pieţe paralele celei oficiale, respectiv „piaţa neagră”, aflată în afara instituţiilor şi controlului statului, sau „piaţa gri”, la nivelul unor oficii sau case de schimb care au posibilitatea să practice alt tip sau altă mărime a cursului valutar decât cele oficiale. Pasul 5 Tipuri de monede în funcţie de gradul de convertibilitate

Monedele se diferenţiază, în funcţie de gradul lor de convertibilitate, pe mai multe categorii, astfel:

Monede neconvertibile – circulă doar în interiorul graniţelor naţionale; nu sunt utilizate ca instrument de plată şi schimb în relaţiile externe; se regăsesc ca o componentă a cotelor la F.M.I. Banii transferabili – participă la decontări pe plan regional, pe baza unor înţelegeri

speciale. Monede convertibile – utilizate fără restricţii în relaţiile internaţionale. Monede liber utilizabile – sunt monedele extrem de active, folosite în proporţii

mari la decontările internaţionale şi tranzacţionate zilnic, în valori ridicate, pe pieţele valutare, financiare şi de credit.

Convertibilitatea facilitează comerţul cu străinătatea şi creşterea eficienţei acestuia. O ţară cu monedă convertibilă poate face comerţ cu toate celelalte ţari, pe pieţele unde obţine cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, puţine ţări au putut introduce convertibilitatea liberă. În perioada interbelică, numeroase ţări au trebuit să renunţe la convertibilitate din cauza condiţiilor economice potrivnice. România nu a avut moneda convertibilă decât 3 ani, între 1929 şi 1932. Majoritatea ţărilor au introdus o convertibilitate limitată din punct de vedere al beneficiarului (în general, numai nerezidenţi), fie din acela al operaţiei (numai pentru operaţii curente). După cel de-al doilea război mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile fundamentale al sistemului monetar internaţional din 1944. Cele mai importante state vest-europene au trecut însă la convertibilitate de-abia în 1958.

F.M.I. înţelege prin convertibilitate, ,,dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie”(art. VIII din statutul F.M.I.), în sens concret, iar în sens larg, desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale.

70

În sens restrâns, obligaţia băncii centrale, de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale pentru plăţi curente.

Statutul F.M.I. conferă statelor membre care nu întrunesc condiţiile necesare trecerii la convertibilitate, dreptul să amâne această trecere până când condiţiile vor permite ,,să ia toate măsurile posibile pentru a dezvolta asemenea aranjamente comerciale şi financiare cu alţi membri care să faciliteze plăţile internaţionale şi menţinerea stabilităţii valutare”.

În concepţia F.M.I., convertibilitatea propriu-zisă este deci limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare, toate celelalte operaţii de convertibilitate pentru plăţi în străinătate efectuându-se liber pe piaţă, la cursul variabil al pieţei. Această formă de convertibilitate a fost denumită convertibilitate de piaţă sau reciprocă (între valute), singurul dolarul S.U.A. fiind, în condiţiile S.M.I. din 1944, convertibil şi în aur. După 1971, convertibilitatea în aur a dolarului a fost suprimată, iar valutele occidentale au trecut în majoritate la flotare, astfel încât convertibilitatea în înţelesul ,,clasic” al termenului nu se mai practică. Pasul 6 Cerinţe şi condiţii de trecere a unei monede la convertibilitate

În contextul sistemelor monetare actuale, convertibilitatea nu mai este legată de aur. Cu atât mai mult însă, trecerea la convertibilitate implică un ansamblu de cerinţe, condiţii economice, monetare, juridice, organizatorice, care trebuie realizate de fiecare ţară pentru moneda proprie, astfel încât aceasta să fie acceptată pe piaţa internaţională:

∇ existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării respective, capabil să asigure cantităţile de mărfuri cerute de partenerii externi, în condiţii competitive din punct de vedere calitativ, al performanţelor, structurii şi preţului;

∇ realizarea unei structuri a preţurilor apropiată de cea de pe piaţa mondială; ∇ un grad relativ stabil, şi ulterior cu tendinţă de creştere, a puterii de cumpărare a

unităţii monetare naţionale; ∇ echilibrarea balanţei plăţilor curente; ∇ stabilirea unui curs valutar real, fundamentat economic, relativ stabil; ∇ lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale (de către rezidenţi şi nerezidenţi); ∇ crearea unei rezerve internaţionale corespunzătoare; ∇ lărgirea drepturilor, competenţelor şi răspunderilor unităţilor economice în legătură cu

comerţul exterior; ∇ cointeresarea unităţilor economice în realizarea unui comerţ exterior eficient; ∇ asigurarea unei mai mari elasticităţi în sistemul de planificare (acolo unde acest sistem

se practică); ∇ crearea unui mecanism de intervenţie pe pieţele valutare pentru apărarea stabilităţii

monedei naţionale. Pasul 7 Convertibilitatea în România

În România, începand din prima parte a anilor ‘90 au tot avut loc liberalizari ale contului de capital. în anul 1998 la convertibilitatea totala de cont curent, în 1999 s-au liberalizat intrarile de capital pe termen mediu şi lung, iar începând cu 1 ianuarie 2003 nu mai sunt supuse autorizarii BNR tranzactiile cu valori mobiliare straine ale rezidentilor romani.

Începând cu luna aprilie 2005 România a permis accesul nerezidentilor la depozite bancare la termen în lei. În sfârşit, de la 1 septembrie 2006 a fost permis accesul la instrumente derivate al nerezidentilor, precum şi accesul direct al acestora la o piata minuscula de tranzactionare a obligatiunilor şi titlurilor de stat. Astfel, de la 1 septembrie 2006, leul românesc a capatat un nou statut, devenind total convertibil, prin deplina liberalizare a contului de capital.

71

În pragul aderarii la Uniunea Europeana, procesul a fost desavarsit. Banca Nationala a trecut la liberalizarea şi a celor cateva posturi din contul de capital ce au ramas restrictionate.

Dreptul nerezidentilor de a-şi deschide depozite în lei are deja vechime. Faptul ca, de ceva vreme, capitalul strain ce intra în tara poate fi schimbat în lei,

pentru a fi depozitat în banci, a starnit emotii puternice în unele cercuri economice. Banca Nationala a fost atentionata ca isi asuma un mare risc. Intr-adevar, riscul nu e mic. Dar ar fi fost mult mai mare, urias chiar, daca o astfel de liberalizare ar fi fost amanata. Fiindca Uniunea Europeana nu e dispusa, în nici un chip, sa ne lase sa "tragem de timp". Apoi, intrarea intr-un club cum este Uniunea Europeana impune acceptarea regulilor jocului. Daca dorim sa culegem roade de pe aceasta mare piata, nu putem sa-i ignoram regulile. Una dintre ele, poate cea mai importanta, fiind tocmai libera circulatie a persoanelor, a marfurilor şi a capitalurilor. Intr-un sistem de intensa competitie.

De fapt, economia interna a fost multa vreme nepregatita sa reziste la un circuit de du-te-vino, prin frecvente intrari şi iesiri de investitii straine de portofoliu, ce ar fi putut sufoca piata monetara şi piata valutara. Mai mult, ar fi putut destabiliza cursul de schimb. Iata motivul pentru care BNR nu i-a incurajat pe nerezidenti sa aduca în tara fonduri pe termen scurt, speculative; cu deosebire, nu i-a incurajat sa cumpere titluri de stat în lei. Mai ales ca, multa vreme, dobanzile la aceste titluri au fost mari. Intrarea nerezidentilor pe aceasta piata ar fi sporit costurile politicii monetare. Banca Nationala avand grija, totodata, sa nu se ajunga la un surplus de titluri de stat pe piata monetara interna. Pentru ca, intr-un astfel de caz, piata secundara a acestor titluri n-ar mai fi putut sa functioneze bine.

Acum, Banca Nationala e pregatita sa faca fata momentului: rezervele internationale au atins noi cifre record, piata monetara şi piata valutara functioneaza bine, iar pompele care absorb surplusul de lichiditate din sistemul bancar sunt ajutate de o dobanda de politica monetara mentinuta la cote antiinflationiste. Sunt realitati ce fac apel la gandire rationala, la o buna orientare a masurilor de politica monetara şi, mai ales, la o evaluare corecta a consecintelor acestor masuri la nivelul intregii societati. Ca modalitate de atenuare a riscurilor mai inainte amintite.

Leul intra astfel, fara socuri, în familia monedelor convertibile. (Adrian Vasilescu – Surse on-line)

Lecţia 7. Sistemul monetar al României – repere definitorii în epoca modernă

În România, prima lege monetară a statului român modern a fost elaborată la data de

22.04.1867, lege care instituia leul ca monedă naţională, cu reprezentare în argint şi indirect în aur.

Unitatea monetară a României are o origine controversată. Cea mai plauzibilă ipoteză este aceea că ea derivă din denumirea unei monezi de argint olandeze (talerul-leu), în circulaţie pe teritoriul ţării noastre în secolele XVI-XVIII. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, talerul-leu dispare din circulaţie. Denumirea lui este însă păstrată, leul devenind o moneda fictivă, de calcul, folosită în exprimarea preţurilor şi a cursului monedelor străine care circulau în spaţiul naţional.

Prin efectul legii din 1867, lege prin care a fost adoptat sistemul monetar naţional al României, leul devine monedă efectivă, românească şi sunt bătute primele monede cu denumirea de leu. Sistemul monetar adoptat în 1867 avea o bază bimetalistă şi definea leul printr-o cantitate de 5 gr. argint şi 0,32258 gr. aur. Monedele din aur şi argint aveau dimensiuni, greutate şi valoare identice cu cele stabilite în Uniunea Latină (înfiinţată în 1865), care se baza tot pe bimetalism. Legea refuza calitatea de monedă legală pentru numeroasele

72

„specii monetare” aflate în circulaţie la acea vreme, care trebuiau retrase. Din 1868 au rămas în circulaţie doar monedele Uniunii Latine, la paritate cu piesele naţionale.

Punerea în practică a sistemului monetar naţional s-a efectuat cu dificultate, mai ales din cauza inexistenţei unei bănci centrale de emisiune, singura în măsură să emită bancnote în contul curent al statului.

În anul 1877 a fost emisă o categorie de bonuri de tezaur, numite „bilete ipotecare”, puse în circulaţie până în 1889, perioadă decisivă în evoluţia banilor de hârtie în ţara noastră.

Crearea B.N.R. în 1880 a reprezentat un moment deosebit de important în organizarea şi modernizarea sistemului financiar şi de credit. Iniţial, Banca Naţională nu s-a preocupat de perfecţionarea circulaţiei monetare, având prioritate impunerea sistemului monetar naţional pe propriul teritoriu şi regularizarea circulaţiei monetare.

Bancnotele B.N.R. au fost convertibile în aur şi argint în perioada 1881-1890 – sistem bimetalist - iar prin efectul trecerii la monometalismul aur (1890), ca urmare a eliminării argintului din funcţia de măsură a valorii, numai în aur, până la primul război mondial.

În 1916, B.N.R. a fost autorizată să suspende convertibilitatea în aur. În 1919, pe fondul circulaţiei paralele a monedelor fiduciare ale statelor cu care România avusese relaţii politice, a penuriei de semne monetare naţionale şi secătuirii rezervelor de metal monetar, băncile româneşti încearcă o formulă de sistematizare la nivel naţional a mijloacelor de plată.

Prin stabilizarea monetară din 1929, convertibilitatea leului a fost reluată sub toate formele etalonului aur: aur-monezi, aur-lingouri şi aur-devize, la alegerea B.N.R. Practic, convertibilitatea a fost efectuată numai în valută: aurul dispare de pe piaţă, fiind înlocuit cu bancnote, dar acestea au acoperire în metalul preţios.

Măsurile restrictive introduse ca o consecinţă a crizei economice din anii ’30 au restrâns convertibilitatea în 1931 şi au înlăturat-o în 1932. Bancnotele au rămas neconvertibile în perioada ulterioară, ca urmare a condiţiilor nefavorabile în care se desfăşurau schimburile cu străinătatea.

Reforma monetară din 1947 şi reforma bănească din 1952 nu au restabilit convertibilitatea leului iar economia liberă de piaţă a devenit deja istorie.

Anii care au urmat au marcat noi evenimente în plan financiar şi monetar, dar în sensul centralizării şi planificării, al lichidării unor cuceriri ale trecutului şi promovării procesului de transformare socialistă – etatizare, restrângerea aparatului bancar, eliminarea creditului comercial şi efectelor de comerţ, planificarea circulaţiei băneşti şi a creditului, a masei mărfurilor şi preţurilor, asigurarea unei proporţionalităţi stricte între volumul de mărfuri (servicii) şi volumul de mijloace băneşti.

Din anul 1991, B.N.R. este împuternicită prin lege să autorizeze societăţi bancare şi alţi agenţi economici cu sediul în România şi să efectueze licitaţii valutare. Cererile şi ofertele primite în cadrul acestor licitaţii vor sta la baza determinării libere a cursului între leu şi devizele convertibile cotate de fiecare bancă autorizată, urmând ca operaţiunile de schimb valutar propriu-zise să aibă loc la un curs fixat prin convenţia tuturor băncilor implicate. Regulamentul de efectuare a operaţiunilor de schimb pe piaţa valutară este stabilit de B.N.R Recomandãri bibliografice

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999 2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000 3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica,

Galaţi, 2003 4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei

Academice „Danubius”, Galaţi, 2005

73

5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice “Danubius”, Galaţi, 2001

6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003

7. Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

8. Turliuc V., Cocriş V. - Monedă şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005 Teste de autoevaluare 1. Un sistem monetar reprezintă: a. unitatea monetară şi instrumentele de plată la nivel naţional, regional sau mondial;

b. un complex de instituţii, instrumente şi tehnici de reglementare a circulaţiei monetare într-o ţară;

c. sistemul de cursuri de schimb între moneda naţională şi celelalte monede. 2. Cotaţia certă sau indirectă a unei monede reflectă:

a. oscilaţia frecventă a cursului valutar pe piaţă; b. suma variabilă în moneda naţională ce trebuie plătită pentru o unitate monetară străină; c. suma variabilă în moneda străină aferentă unei unităţi monetare naţionale.

3. Devalorizarea monetară poate avea ca efect pe termen scurt:

a. scăderea preţului mărfurilor naţionale exprimat în moneda străină şi stimularea exporturilor; b. agravarea deficitului balanţei de plăţi; c. descurajarea exporturilor şi stimulrarea importului..

4. Punctele de intrare şi respectiv de ieşire a aurului sunt specifice : a. sistemelor bazate pe moneda cu valoare integrală; b. sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods; c. etalonului putere de cumpărare.

5. Efectele convertibilităţii monetare pot fi: a. total pozitive; b. pozitive şi/sau negative; c. în funcţie de monedele în care poate fi exprimată.

6. Etalonul aur-devize a fost instituit pe baza Conferinţei Monetare Internaţionale care a avut loc la:

a. Bretton Woods, în anul 1944; b. Paris, în anul 1920; c. Genova, în anul 1922;

7. Instituirea etalonului aur-devize a apărut din necesitatea:

a. ţinerii sub control a inflaţiei; b. economisirii aurului în plăţile internaţionale; c. evitării crizelor economice şi financiare.

Teme de control (conform cu calendarul disciplinei) 1. Tipuri de sisteme monetare în funcţie de etalonul monetar

2. Sistemul monetar al României

74

Modulul IV SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ŞI

ORGANISME REPREZENTATIVE - MECANISME DE CREDITARE

Obiectivele specifice modulului • Prezentarea principalelor aspecte referitoare la instituirea şi evoluţia primului

sistem monetar internaţional, a importanţei acestuia pentru istoria monetară şi pentru experienţele ulterioare, a instituţiilor financiare internaţionale.

• Descifrarea cauzelor care au condus la eşuarea sistemului monetar internaţional şi a efectelor asupra constituirii sistemului monetar european.

• Asimilarea mecanismelor privind drepturile speciale de tragere şi caracteristicile finanţării practicate de FMI.

• Precizarea poziţiei şi rolului României, ca membru FMI. Rezultatele aşteptate

• cunoaşterea aspectelor ce au determinat instituirea primului sistem monetar internaţional;

• cunoaşterea cauzelor care au condus la eşuarea sistemului monetar internaţional

• cunoaşterea organismelor finanzia bancare internaţionale. Competenţele dobândite

• familiarizarea cu sistemul sistemul monetar International şi organismele acestuia

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

75

Lecţia 1 Evoluţia sistemului monetar internaţional Pasul 1 Noţiuni introductive

Având în vedere că într-o lume interdependentă, politica unei ţări se repercutează prin efectele ei şi asupra altor ţări, pentru evitarea unor conflicte prejudiciabile pentru toţi şi promovarea unei cooperări avantajoase, sunt necesare reguli adoptate prin consens, specificate suficient de clar şi recunoscute pe plan cât mai larg ca având un caracter echitabil. Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca un cod de conduită pentru dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice unei lumi interdependente.

Sistemul monetar internaţional se bazează pe reguli care provin în mod direct din practicile comerciale impuse de către state. Aceste reguli trebuie să definească:

1. un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede; 2. asigurarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă dezvoltării

comerţului internaţional; 3. un sistem de rezerve care conferă diferitelor naţiuni participante la schimb mijloacele

de plată care să la permit surmontarea dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară.;

4. mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţi curente, pe termen mediu sau lung.

Pasul 2 Funcţiile sistemului monetar internaţional

Un sistem monetar internaţional organizat îndeplineşte o triplă funcţie: - stabileşte o monedă sau mai multe care vor fi utilizate în tranzacţiile mondiale; - reglementează cursul de schimb dintre fiecare monedă naţională şi moneda internaţională; - statuează mecanismele reechilibrante. Sistemul monetar internaţional trebuie să asigure convertibilitatea monedelor, şi

anume posibilitatea de a schimba moneda naţională contra aurului sau devizelor. Există reguli de conversiune admise de toate statele, modul de convertibilitate depinzând cu stricteţe de regimul de schimb ales. Convertibilitatea poate fi garantată de către autorităţile publice (convertibilitate instituţionalizată, în schimburile fixe). Banca centrală care a emis moneda se angajează să o livreze sau să o răscumpere în cantităţi nelimitate. Convertibilitatea poate fi întreţinută şi în cadrul pieţei (convertibilitatea comercială, în schimburile flotante). Suprimarea (sau instalarea) unui control asupra tranzacţiilor de capital depinde de competenţa statelor. Ea reflectă dorinţa de deschidere (sau închidere) către exterior. Pasul 3 Tendinţe de formare a unui sistem monetar internaţional

În evoluţia sistemului monetar internaţional se pot distinge, de la începutul revoluţiei industriale, patru perioade:

• secolul al XIX-lea asistă la instalarea şi apogeul etalonului-aur, a cărui funcţionare este grav perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial;

• reîntoarcerea la aur în perioada interbelică dă naştere la Gold Exchange Standard (etalonul de schimb-aur), a cărui prăbuşire este cauzată de depresiunea din anii ’30;

• după al doilea război mondial, desfiinţarea barierelor vamale pe planul comerţului este însoţită de o reconstrucţie a SMI pe baze noi: Gold Exchange Standard este centrat pe dolar;

76

• la începutul deceniului opt asistăm la prăbuşirea acordurilor de schimburi fixe, care fuseseră semnate la Bretton Woods (ca urmare a dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă menţinerea parităţii în aur a dolarului). Aceasta reprezintă trecerea la schimburi flotante.

Primele încercări de reglementare internaţională a relaţiilor monetare nu au depăşit cadrul

regional sau zonal, fiind legate de realizarea unor uniuni monetare, iar mai târziu a unor zone monetare, deci reglementări cu caracter parţial, axate pe anumite ţări.

Uniunile monetare, create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca scop unificarea unor sisteme monetare naţionale, ca mijloc de înlăturare a dificultăţilor create de funcţionarea neadecvată a bimetalismului sau monometalismului argint. Cele mai cunoscute sisteme, cu reale efecte progresiste, au fost: ◊ Uniunea Monetară Latină, fondată la Paris în 1865 între Franţa, Belgia, Italia, Grecia, la

care a aderat ulterior şi România; moneda centrală o reprezenta francul francez iar celelalte monede naţionale circulau liber, la cursuri fixe stabilite în raport cu francul francez. În prima fază, sistemul se baza pe bimetalism, eliminat în 1878 ca urmare a multiplelor sale inconveniente demonstrate de practică. Prin uniune au fost relansate în Europa controversele asupra tipului de sistem monetar cerut de realităţile ultimilor evoluţii.

◊ Uniunea Monetară Germană, creată în 1875 iniţial între Prusia şi Austria, extinsă şi la alte state – avea ca organizare iniţială monometalismul argint dar se reglementa emisiunea şi circulaţia unei „monede comerciale” utilizată în relaţiile de plăţi cu ţările din afara uniunii.

Blocurile monetare au fost constituite în anii ’30, având la bază o monedă „cheie” sau

„pivot” şi mai multe monede „satelit”. Mecanismele monetare se caracterizau prin fixitatea raporturilor valorice dintre moneda „pivot” şi cele „satelit” şi prin convertibilitatea nelimitată între acestea. Rezervele monetare se concentrau şi erau administrate la banca centrală emitentă a monedei „pivot”. Astfel, au funcţionat blocul lirei sterline (1931-1939), al francului francez sau al dolarului american.

Reprezentând interesele unui grup de ţări, funcţionarea uniunilor şi blocurilor monetare nu a condus la reglementarea internaţională a relaţiilor monetare.

Până la primul război mondial, sistemele bazate pe etalonul aur au asigurat o organizare relativ satisfăcătoare a schimburilor internaţionale. După o perioadă de dezordine datorată instaurării fără precauţii a cursurilor flotante, s-a impus necesitatea existenţei unor reglementări internaţionale care să asigure o anumită ordine în relaţiile economice la acest nivel.

Din anul 1936, nici o monedă nu mai era convertibilă în sens tradiţional. Un nou fapt a

intervenit în anul 1944: deţinând o importantă cantitate de aur care se acumulase pe teritoriul lor, S.U.A. au adus la cunoştinţa Fondului Monetar Internaţional că vor garanta preţul oficial al aurului: 35 de dolari uncia. Această garanţie nu era valabilă decât în cazul băncilor centrale străine Dar acestea nu aveau nici un motiv să cumpere cantităţi masive de metal preţios, deoarece moneda lor nu era convertibilă în aur. Ceea ce doreau băncile centrale străine erau rezerve de schimb sub formă de aur sau devize. În această situaţie, instrumentul ideal de rezervă era aparent dolarul, pentru că valoarea sa în aur era garantată, iar manipularea uşoară. Cât despre particulari sau întreprinderi, Trezoreria Federală era dispusă să le cumpere aurul la preţul de 34,92% uncia, şi nu să le vândă. De altfel, deţinerea aurului va rămâne interzisă pentru particulari până în anul 1974 (pe teritoriul S.U.A.).

77

Pasul 4 Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods Bazele primului sistem monetar internaţional, ca ansamblu de relaţii băneşti pentru

mijlocirea schimburilor internaţionale, pentru mişcarea liberă a capitalurilor şi creştere economică, au fost puse la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods (S.U.A.), care s-a desfăşurat între 1 şi 22 iulie 1944. Conferinţa a hotărât înfiinţarea a două organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), cu funcţii complementare în sistemul monetar internaţional: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). cu scopul de a reglementa decontările externe şi de a oferi o mai mare stabilitate sistemului, de a asigura o largă cooperare monetară şi astfel, creşterea echilibrată a comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a fiecărei ţări.

Ca bază de discuţii, în cadrul conferinţei au fost prezentate două proiecte: Unul britanic, elaborat de J.M. Keynes, care propunea eliminarea aurului din circulaţia

internaţională iar în baza stocului de aur deţinut de băncile centrale, o instituţie centrală nou creată urma să emită o bancnotă internaţională denumită "bancor" - proiect care nu a fost admis; Al doilea plan, american, aparţinea lui H. D. White care preconiza plasarea dolarului

S.U.A. în centrul sistemului, ca valută de rezervă şi de plăţi externe şi crearea unui "Fond de Stabilizare", cu sarcina supravegherii cursului valutar.

Keynes, care nu mai credea în virtuţile etalonului-aur, a aruncat în discuţie principii ale unei noi ordini monetare, efectiv eliberată de vechile tabuuri. Se contura proiectul keynesian, ,,Uniunea de compensare” (Crearing Union), un organism care trebuia să aibă responsabilităţi în echilibrarea compensărilor internaţionale, să permită fiecărei ţări să ducă o politică economică proprie, fără a fi jenată de constrângeri externe. Băncile centrale nu trebuiau să intervină pe pieţele de schimburi prin transferuri de aur sau devize, ci prin viramente asupra averii lor din Uniune. Aceste averi urmau să fie ,,cântărite” în monedele lor de cont teoretic echivalente cu aurul, dar, în fapt, neconvertibile. Uniunea de Compensare ar fi putut cumpăra eventual aur, dar nu ar fi vândut în nici o situaţie, ceea ce ar fi avut ca efect retragerea din circulaţie a aurului, puţin câte puţin. Planul lui Keynes corespundea perfect poziţiei oficiale a S.U.A., aşa cum o formulase preşedintele Roosevelt în 1933.

După război însă, Statele Unite nu mai aveau această poziţie, în condiţiile în care dolarul era în măsură să se impună drept monedă mondială. Harry Dexter White, consilier al secretarului Trezoreriei, a pregătit un plan mai puţin îndrăzneţ decât cel propus de Keynes. Uniunea de compensare, cu vocaţie monopolistă, a fost înlocuită printr-un simplu Fond, în care fiecare ţară era angajată în funcţie de mărimea subscripţiei sale. Planul Keynes şi planul White, publicate în 1942, nu au avut un impact deosebit asupra opiniei publice, solicitată de derularea războiului. Dar specialiştii diferitelor guverne aliate, reuniţi în 1944 la Bretton Woods36 la invitaţia comună a englezilor şi americanilor, folosesc ca bază de discuţii planul White.

Obiectivele urmărite de negociatori au vizat: - asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre valute, în scopul

promovării siguranţei şi echităţii în tranzacţiile internaţionale şi eliminării mişcărilor speculative de capitaluri;

- crearea unei rezerve internaţionale adecvată cantitativ şi calitativ funcţiilor de reglare cerute de dinamica proceselor economice şi financiare mondiale;

- instituirea unor mecanisme eficiente de echilibrare a balanţei de plăţi curente în cazul persistenţei unor dezechilibre de durată.

36 o mică localitate de lângă New Hampshire

78

Prevederile acordului final adoptat cu această ocazie au fost inspirate în cea mai mare parte de Planul White, susţinut de S.U.A., deoarece se baza pe principiile etalonului aur-devize şi acorda un rol preponderent aurului, iar acest stat deţinea 2/3 din rezervele oficiale de aur ale ţărilor occidentale.; în plus, dolarul american era principala monedă de rezervă. Pasul 5 Fondul Monetar Internaţional

În sistemul elaborat la Bretton Woods, fiecare ţară este chemată să-şi întreţină propria monedă pe piaţa schimburilor, fără să conteze pe vreun mecanism reglator. Asistenţa celorlalte ţări îi este asigurată cu condiţia respectării anumitor reguli. Un Fond Monetar Internaţional, instalat la Washington, avea rolul să organizeze asistenţa şi să vegheze la respectarea regulilor impuse de specialişti şi asumate de membrii noii instituţii.

Alături de F.M.I. s-a creat o Bancă Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cu scopul de a îndruma şi dirija împrumuturi pe termen lung către ţări membre care aveau nevoie de ele.

Fiecare ţară din reţeaua F.M.I. subscrie o cotă-parte, vărsată atât în aur, cât şi în propria monedă, şi anunţă o paritate calculată în raport cu puterea economică a ţării respective şi cu volumul comerţului său exterior. Cota-parte determină capacitatea de împrumut şi drepturile de conducere în F.M.I. ale ţării respective. Cât despre paritate, exprimată în aur sau dolari, ea trebuie să fie constantă, valabilă pentru toate tipurile de tranzacţii şi în raport cu celelalte monede. Ordinea economică şi financiară internaţională promovată de Statele Unite ale Americii după al doilea război mondial, s-a bazat pe trei piloni:

- reguli monetare stricte; - un sistem de finanţare multilaterală a dezechilibrelor balanţelor de plăţi; - instituirea unei instanţe de negociere (GATT) care viza favorizarea liberalizării

schimburilor mondiale. Primele două direcţii s-au spulberat în anii ’70, odată cu trecerea la cursurile flotante şi

cu amploarea pe care a luat-o piaţa internaţională a capitalurilor. A treia a fost ameninţată de ridicarea unor bariere netarifare în faţa schimburilor, cum ar fi acorduri regionale sau bilaterale. Pasul 6 Principiile sistemului monetar internaţional şi etalonul utilizat

Principiile menite să guverneze primul sistem monetar internaţional, stabilite la Bretton Woods, nu au făcut obiectul unui document special, ele au fost inserate în statutul F.M.I. şi au vizat în esenţă:

Universalitatea - calitatea de membru era deschisă, în principiu, tuturor statelor, însă cu condiţia să fie de acord cu toate prevederile statutului F.M.I., inclusiv cu cele care nu au legătură cu sistemul.

U.R.S.S. a participat la negocierile de la Bretton Woods, dar nu a ratificat tratatul. Noţiunile de ,,libertate a schimburilor”, de ,,convertibilitate externă a monedei”, ,,fonduri străine” etc. erau un motiv pentru care nu a apelat la F.M.I. Cu excepţia a două state, U.R.S.S. şi Elveţia37, aproape toate statele lumii îşi vor da, mai devreme sau mai târziu, adeziunea la F.M.I..

Asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, cu posibilitatea ajustării lor, altfel spus, fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare.

Pentru îndeplinirea acestei cerinţe, statutul stabilea următoarele: definirea monedei fiecărui stat membru atât în aur, cât şi în dolari; modificarea valorii paritare se realiza numai

37 neutră prin definiţie

79

pentru motive deosebite (corectarea unui dezechilibru fundamental) şi cu aprobarea F.M.I.; fluctuarea cursului valutar era limitată, iniţial la + 1 %, marjă extinsă ulterior la + 2,25 %, raportat la cursul oficial.

Valoarea paritară a dolarului american funcţiona drept garanţie pentru asigurarea unui grad mare de încredere în moneda de rezervă pentru posesorul străin. Aurul intra în circuit atunci când economia SUA nu reuşea să asigure echilibrul între conţinutul valoric al dolarilor aflaţi în circuitul internaţional şi valoarea bunurilor care corespundeau puterii de cumpărare.

Asigurarea echilibrării balanţelor de plăţi ale statelor membre prin crearea unui sistem de rezerve valutare internaţionale adecvat la care să aibă acces băncile centrale, rezerve formate din stocurile oficiale de aur, valute convertibile, titluri negociabile pe pieţele financiar-monetare, creanţele faţă de F.M.I. şi ulterior, deţinerile de D.S.T.

Convertibilitatea reciprocă a monedelor ţărilor participante, prin intermediul dolarului, considerat singura monedă convertibilă în aur.

Autorităţile monetare americane s-au obligat să convertească oricând, la cererea băncilor centrale, deţinerile lor în dolari la preţul oficial, păstrat mult timp la valoarea stabilă de 35 dolari uncia de aur. Transformarea oficială a unei monede în alta era limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare. Celelalte operaţiuni comerciale sau financiare se efectuau în baza convertibilităţii reciproce, oficiale şi de piaţă, monedele fiind convertibile în aur indirect, prin intermediul dolarului.

La acestea s-a asociat necesitatea eliminării restricţiilor, discriminărilor şi altor practici protecţioniste din schimburile şi plăţile internaţionale.

Sistemul monetar internaţional a consolidat etalonul aur-devize, dar a menţinut dolarul ca unică monedă utilizată drept mijloc internaţional de plată şi de rezervă. Moneda americană era definită în aur iar guvernul S.U.A s-a angajat să menţină paritatea monedei sale precum şi convertibilitatea ei în aur, la cererea băncilor centrale, la preţul oficial de 35$ uncia. Pasul 7 Evoluţiile sistemului monetar internaţional

Sistemul monetar internaţional creat la Bretton Woods a funcţionat satisfăcător, cu anumite amendamente, până în anul 1971 şi a reprezentat un succes pentru SUA şi moneda americană. Comerţul mondial a cunoscut o puternică dezvoltare, în cadrul unei relative stabilităţi economice, monetare. Creditele oferite de FMI statelor membre au permis depăşirea unor dificultăţi temporare ale balanţelor lor de plăţi.

Aceste rezultate nu s-au impus însă, ele fiind oscilante şi insuficiente pentru a asigura viabilitatea sistemului şi a anihila efectele unor fenomene negative care au determinat aplicarea necorespunzătoare a principiilor sale.

O perioadă după al doilea război mondial, dolarul a fost mai solicitat decât aurul şi a exercitat o dominaţie puternică asupra sistemului monetar internaţional. S.U.A. exportau mari capitaluri fără ca moneda să fie afectată. Într-adevăr, străinii care au avut şansa de a obţine dolari nu s-au grăbit deloc să şi-i schimbe în monedă naţională, iar când au făcut-o, banca lor centrală, care furniza contrapartida, a urmărit să conserve aceşti dolari, ca rezervă.

În aceste condiţii, autorităţile de la Washington nu au avut merite în conservarea stocului lor de aur sau în reafirmarea preţului oficial al metalului. Totul se realiza ca şi cum aurul ar fi fost materie primă în criză de debuşee şi pe care guvernul american o cumpăra pentru a stabiliza cursul. Nu dolarul era garantat în aur, ci mai degrabă invers. Nu mai era vorba de etalonul-aur sau de etalonul de schimb aur-devize, ci, pur şi simplu, de etalonul-dolar.

80

Începând cu anul 1958 şi de-a lungul anilor ’60, dolarul va pluti ,,în derivă” deoarece redresarea economică a Europei şi a Japoniei va atenua preponderenţa S.U.A. şi, implicit, dolarul nu va fi căutat cu asiduitatea din trecut, iar puterea de cumpărare a monedei americane se va micşora din cauza inflaţiei lente şi apoi evidente începând cu 1965.

Ca urmare a inaplicabilităţii principiilor de funcţionare a sistemului, însoţite de dezechilibre tot mai accentuate ale balanţei de plăţi externe a S.U.A. şi de devalorizarea dolarului şi lirei sterline, în anii '60 încep să apară simptomele crizei S.M.I.

O serie de critici ai sistemului – R. Triffin, J. Rueff, M. Kaldor, F. Bergesten – au relevat principalele deficienţe încă din fazele incipiente şi au evidenţiat că sistemul hibrid adoptat la Bretton Woods, rezultat din combinarea unor principii parţiale ale funcţionării etalonului aur-devize şi etalonului aur clasic, poate fi menţinut prin respectarea regulii convertibilităţii. Pasul 8 Cauze ce au generat dereglarea primului sistem monetar internaţional

Evoluţiile ulterioare au descoperit cauzele mai profunde care au generat mecanismele dereglării primului sistem monetar internaţional. ∇ Ridicarea unei singure monede la rangul de mijloc de plată internaţional şi valută de

rezervă a sistemului, a condus la proliferarea carenţelor sistemului economic şi financiar al unei ţări în întreg sistemul mondial, devenind cauza unor dezechilibre structurale grave.

∇ Universalitatea sistemului nu s-a realizat - deşi un număr însemnat de ţări a aderat în cursul anilor la FMI, aliniindu-se la disciplina impusă, o serie de state au rămas în afara sistemului, atât din cauze economice, cât şi politice. Anumite prevederi ale vechiului statut nu au servit interesele legitime ale tuturor statelor şi nici nu au asigurat un sistem democratic de luare a deciziilor.

∇ Fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare, condiţie esenţială pentru instaurarea disciplinei în relaţiile de plăţi internaţionale, şi implicit pentru asigurarea unui climat de destindere şi de încredere, nu a putut fi menţinută. Parităţile au suferit numeroase modificări, în funcţie de devalorizările şi revalorizările repetate în diferite ţări; la rândul lor, cursurile valutare s-au modificat în funcţie de parităţi. Dezvoltarea inegală a statelor influenţează permanent aceste raporturi. Astfel, a existat o contradicţie iniţială în structura sistemului, nefiind posibilă o stabilitate a parităţilor şi cursurilor valutare în condiţiile în care ţările nu se dezvoltă uniform din punct de vedere economic. În plus, deprecierea inflaţionistă a banilor a degradat puterea de cumpărare internă, subminând cursurile valutare fixe. Dolarul însuşi a suferit în timp deprecieri masive, atât în SUA, cât şi în plan internaţional, raportat la celelalte monede naţionale, cât şi la aur.

∇ SUA a fost singura ţară care a avut privilegiul să-şi finanţeze deficitul balanţei de plăţi prin emisiunea propriei monede, dolarul având calitatea de etalon şi monedă de rezervă a sistemului. (Celelalte state erau obligate, în situaţii deficitare, să-şi cheltuiască din activele lor de rezervă). Prin aceasta însă, sistemul monetar internaţional, bazat pe stabilitatea dolarului, s-a transformat el însuşi într-un sistem de dezechilibre, emisiunea şi exportul abuziv de dolari conducând la deprecierea monedei etalon.

∇ Lichiditatea internaţională, determinată în principal de volumul dolarilor americani aflaţi în circulaţie pe pieţe din afara SUA, nu a putut fi adaptată necesarului cerut de economia mondială. Practic, lichiditatea internaţională era asigurată prin deficitul balanţei de plăţi al SUA, considerat un „rău necesar” pe seama căruia se alimenta economia mondială cu mijloacele de plată necesare în cantităţi din ce în ce mai importante. Treptat, acest deficit a înregistrat valori tot mai mari, băncile acumulând sume imense de dolari, în paralel cu creşterea solicitărilor băncilor centrale adresate Sistemului Federal de Rezervă al SUA, pentru convertirea sumelor deţinute în aur. Astfel, rezervele oficiale de aur ale SUA au înregistrat o scădere semnificativă, de la 24,6 mld. dolari existente în anul 1944, la 16,6

81

mld. dolari în 1968. Scăderea rezervelor de aur ale SUA, în paralel cu existenţa unor sume importante de dolari în circuitul internaţional, au diminuat încrederea deţinătorilor în moneda americană, situaţie la care a contribuit rezerva autorităţilor monetare americane de a converti dolarul în aur.

∇ Prin ridicarea unei monede naţionale – dolarul american – la rangul de valută de rezervă a sistemului, acesta a devenit o „curea de transmisie” a deficienţelor valutei de rezervă, determinate de cauze proprii ţării de origine, asupra întregului sistem. O criză locală, un dezechilibru intern, au căpătat caracter general, extins.

∇ Aceasta a condus la o dedublare a pieţei aurului: pe de o parte, funcţiona o piaţă oficială, a aurului monetar existent în tezaurul băncii centrale, pe care operau numai autorităţi monetare, la preţul oficial îngheţat la 35 dolari uncia de aur; pe de altă parte, s-a format o piaţă liberă, a aurului industrial, existent în afara rezervelor oficiale ale statului, unde operau particularii, preţul formându-se pe baza cererii şi ofertei, la valori mult diferite de preţul oficial, neacceptat de sistem. Dedublarea pieţei aurului a însemnat instituirea neconvertibilităţii dolarului american.

∇ Criza aurului a culminat astfel cu eliminarea convertibilităţii dolarului în aur în anul 1971, ceea ce a condus la prăbuşirea primului S.M.I., prin eliminarea în totalitate a principiilor care au stat la baza acestuia şi până la urmă a etalonului aur-devize. În anul 1973 sunt abandonate parităţile fixe iar cursul dolarului, moneda internaţională şi etalonul de valoare al sistemului, scade în mod brutal pe pieţele valutare. Adoptarea cursurilor flexibile va demonstra imposibilitatea, în condiţiile date, a existenţei unui acord între marile ţări industriale ca şi între acestea şi statele în curs de dezvoltare. Specialiştii încep să conteste situaţia privilegiată a monedei americane ca etalon şi

instrument de rezervă, însă, pe de altă parte, nu se găseşte mijlocul, instrumentul de înlocuire. Pe fondul ,,aventurii” americane, parităţile fixe sunt abandonate şi cursurile de schimb flotante sunt legalizate prin acordurile de la Kingston (Jamaica) la 8 ianuarie 1976: valoarea monedelor nu este dependentă de aur, ea nu mai este stabilită de guverne, ci de tranzacţiile de pe pieţe. Însă printre misiunile FMI-ului se afla şi ,,stabilitatea schimburilor”. În urma acordurilor de la Kingston nu mai este vorba de a supraveghea fixitatea parităţilor ci, mult mai modest, de a ajuta la flotarea ,,ordonată” a monedelor.

Controversele în jurul dolarului american, dar şi faţă de o eventuală penurie de lichidităţi internaţionale - care paralizează schimburile, deci şi creşterea economică - conduc la crearea Drepturilor Speciale de Tragere (DST)

Lecţia 2 Drepturile speciale de tragere – soluţii şi alternative Pasul 1 Crearea drepturilor speciale de tragere

O dată cu diminuarea stabilităţii dolarului, un important amendament a fost adus statutului F.M.I. în 1969, prin decizia de creare a "drepturilor speciale de tragere" (D.S.T.) cu scopul de a asigura necesarul de lichiditate internaţională cerut de economia mondială. Lansarea drepturilor speciale de tragere a urmărit instituirea unui nou etalon monetar internaţional dar moneda compozită, cu existenţă contabilă, nu a avut forţa de a înlocui aurul în toate atributele sale. Dolarul a continuat să rămână o monedă de bază pe piaţa monetară, având în vedere şi predominanţa sa în structura rezervelor valutare ale statelor – peste 50% în anii 80.38

D.S.T. reprezintă o monedă de cont emisă de F.M.I. iniţial pe baza unei cantităţi de aur echivalentă cu 1$ (0,888671 gr.) iar mai târziu, începând cu iulie 1974, definită printr-un

38 Surse on-line

82

"coş" de valute. Ponderea de participare la coşul de valute a fiecărei ţări, se determină în funcţie de locul în schimburile internaţionale şi de rolul fiecărei monede pe piaţa financiară. Dacă la început "coşul" cuprindea 16 valute, din anul 1981 D.S.T. conţine 5 valute liber convertibile, de importanţă internaţională ($ SUA, £, DM, FF, yen) şi se regăseşte mai ales în circuitul oficial, în operaţiunile dintre autorităţile monetare.

Elementele tehnice care stau la baza constituirii şi funcţionării „coşului” valutar se derulează pe trei etape:

1) Stabilirea ponderii diferitelor monede componente în „coş”, în principal în funcţie de volumul comerţului exterior al ţărilor respective (exporturi).

2) Stabilirea de sume fixe din fiecare monedă a „coşului”, potrivit ponderii monedelor în „coşul” valutar, astfel cum se poate observa din exemplul următor:

3) Stabilirea valorii zilnice a D.S.T., prin însumarea echivalentelor în dolari a sumelor fixe aferente „coşului”, pe baza ratei de schimb zilnice de pe piaţa londoneză – când aceasta este închisă, se iau în considerare cursurile de pe piaţa din New York sau Frankfurt pe Main.

F.M.I. a decis ca valutele din „coş” şi modul lor de evaluare în dolari americani să fie

revizuit la fiecare jumătate de deceniu, în funcţie de evoluţiile de fapt ale monedelor.

Tabel 4. Evaluarea unei unităţi de D.S.T. la 24.10.1993

Valuta Sumele din fiecare

monedă

Cursul valutar

al zilei

Echivalentul în dolari SUA

Dolar american Marca germană Yen japonez Franc francez Lira sterlină TOTAL

0,5720 0,4530 31,800

0,800 0,0812

1,0000 1,4212

125,230 4,8310 1,9720

0,572 0,318745 0,253933 0,165597 0,160126 1,470401

Pasul 2 Avantajele D.S.T.

De la apariţie şi până în prezent, utilizarea D.S.T. a confirmat o serie de avantaje: este mai stabil decât orice valută, în cadrul "coşului" valutar realizându-se o compensare a

devalorizării unei monede cu revalorizarea alteia, fiind reprezentat de cele mai importante valute pe plan mondial; este emis de un organism internaţional, deci nu propagă deficienţele unei economii

naţionale în sistem; emisiunea de D.S.T. are la bază un necesar determinat raţional, astfel încât se diminuează

riscurile unor dezechilibre. Pasul 3 Dezavantajele D.S.T.

În acelaşi timp, s-a putut constata existenţa unor dezavantaje care au condus la limitarea utilizării lui, cum ar fi:

◊ nu îndeplineşte toate funcţiile monetare; ◊ are preponderent un circuit oficial, deşi sunt încercări de extindere a utilizării lui în

sectorul privat, mai ales ca monedă de facturare; ◊ inflaţia şi deflaţia de D.S.T. nu sunt excluse;

83

◊ fiind emis şi trecut în contul ţărilor în raport cu cota lor de participare la FMI, acţionează în favoarea statelor dezvoltate şi nu a celor care au mai mare nevoie de fonduri.

Pasul 4 Utilizările practice ale D.S.T. Utilizări practice cele mai frecvente ale D.S.T. vizează:

- obţinerea de valute prin tranzacţii bazate pe acord direct între membri - orice valută se poate obţine contra D.S.T., schimbul efectuându-se la cursul zilnic;

- încheierea de acorduri „SWAP”, prin care un membru poate transfera DST altui membru, în schimbul unui activ de rezervă, cu excepţia aurului - valuta se restituie la o dată ulterioară, la un curs convenit de comun acord;

- efectuarea de operaţiuni „forward” - o ţară membră a FMI poate vinde sau cumpăra DST, cu obligaţia plăţii la o dată viitoare, în schimbul oricăror active monetare (excepţie aur), la un curs la termen previzionat în momentul încheierii tranzacţiei;

- pentru suplimentarea rezervelor valutare ale statelor; - pentru obţinerea de valută convertibilă de la altă ţară membră a FMI; - acordarea de împrumuturi, rambursarea lor şi plata dobânzilor în DST – în

general, se calculează rate ale dobânzilor săptămânale, ca medie ponderată a dobânzilor la anumite titluri financiare ale fiecăreia din cele cinci ţări ale căror monede au intrat în „în coşul valutar”;

- în afara utilizării lui oficiale, DST a dobândit şi o serie de utilizări private, în domeniul afacerilor, cum ar fi stabilirea unor tarife internaţionale atunci când intervin mai multe monede.

Chiar dacă D.S.T. nu este o monedă în sensul complet al termenului, cu ajutorul

mecanismelor de creditare ale F.M.I. se pot procura monede de rezervă de la ţările excedentare şi redistribui astfel fondurile la nivel internaţional. D.S.T. a devenit treptat un nou etalon monetar mondial adoptat şi de sistemul financiar privat ca unitate de cont, ca monedă de cont şi ca suport al emisiunii obligaţiunilor, în pofida volumului încă redus al operaţiunilor sale. Pasul 9 Efectele sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods

Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods, aplicat până în 1971, a fost lichidat de fapt în acel an ca urmare a crizei monetare internaţionale, după o funcţionare care nu a dat satisfacţie, în primul rând, principalelor state capitaliste şi îndeosebi S.U.A. Criza sistemului monetar de la Bretton Woods a culminat cu separarea dolarului american de aur şi trecerea de la cursurile fixe dar ajustabile la flotarea cursurilor valutare (cursuri flotabile ajustabile). Din 1973 s-a trecut la flotarea liberă a monedelor naţionale, cel puţin în teorie pentru că majoritatea statelor a creat mecanisme prin care să controleze, pe cât posibil, instrumentele monetare şi financiare naţionale în relaţia cu monedele străine.

După eşecul S.M.I. de la Bretton Woods au existat mai multe tentative de reorganizare a unui sistem monetar internaţional, încercări care nu s-au finalizat dar au condus la aplicarea unor noi instrumente de stabilizare a relaţiilor monetare internaţionale, care însă nu şi-au găsit un cadru general de reglementare. O încercare de reformă a sistemul monetar internaţional în cursul anilor 1972-1974 a eşuat. Modificarea statutului FMI în 1978 a confirmat lichidarea sistemului prin demonetizarea aurului, respectiv prin interzicerea utilizării lui ca mijloc de plată şi eliminarea funcţiilor monetare ale aurului. Este însă interesant de remarcat că şi-a menţinut funcţia de rezervă internaţională, prin păstrarea în tezaurele băncilor centrale şi evidenţierea lui în activul bilanţier al instituţiei de emisiune.

84

În prezent nu se poate vorbi despre existenţa unui sistem monetar internaţional propriu-zis, ci numai despre tendinţa de a se ajunge pe calea evolutivă la un sistemul monetar internaţional aplicabil, F.M.I. luând în acest scop unele măsuri în funcţie de stadiul relaţiilor economice, financiare şi monetare internaţionale. De asemenea, sunt de apreciat eforturile pe care ţările în curs de dezvoltare le fac în vederea restructurării relaţiilor valutar-financiare în cadrul noii ordini economice mondiale.

Secolul al XX-lea a însemnai evoluţia şi apogeul unei economii dacă nu mondializate,

sigur puternic internaţionalizate, cu accentuarea „rivalităţilor” interstatale şi a concurenţei între „coloşii” lumii pe pieţe de dimensiuni mondiale. Sfera economică interferează cu cea politică, pe direcţii tot mai complexe marcate de fenomene financiare de amploare.

Relaţiile valutar-financiare internaţionale au solicitat, odată cu dezvoltarea şi diversificarea lor, un cadru organizatoric adecvat, în profil mondial, care să permită executarea unor activităţi concrete de derulare a raporturilor financiar-valutare sau să contribuie la reglementarea desfăşurării operaţiunilor financiare, de credit şi de plăţi internaţionale.

Lecţia 3 Organisme financiar - bancare internaţionale Pasul 1 Noţiuni introductive

Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială au rămas să gestioneze în continuare problemele monetare, în încercarea de a ajuta statele lumii să-şi ajusteze balanţele lor de plăţi, în condiţiile în care dereglările la nivel mondial au accentuat deficitele bugetare şi îndatorarea39.

Organismele internaţionale care acţionează în acest domeniu reprezintă forme organizatorice de reglementare, prin consens, a relaţiilor valutare şi financiare internaţionale şi regionale. Exercitarea de către fiecare ţară, pe plan intern, a atributelor de suveranitate şi independenţă naţională, face ca hotărârile acestor organisme să fie adoptate pe baza obţinerii unui consimţământ democratic din partea ţărilor membre. Chiar şi în acest caz, hotărârile organismelor financiar - monetare internaţionale au, pentru ţările membre, caracterul unor recomandări. Pasul 2 Fondul Monetar Internaţional

Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de Fondul Monetar Internaţional, cu precizarea că o ţară nu poate deveni membră a BIRD atât timp cât nu este membră a FMI.

În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI trebuia să îşi înceapă activitatea atunci când un număr suficient de guverne semnatare ar fi ratificat, conform legilor fiecărei ţări, obligaţiile de membru. La lucrările Conferinţei au participat reprezentanţi din 44 de ţări. Pentru a-şi putea începe activitatea era nevoie de acordul unui număr de ţări, ale căror cote de participare la capitalul FMI să însumeze cel puţin 65 % din acesta. Această cerinţă a fost realizată la 27 decembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne, totalizând 80 % din cotele-părţi iniţiale, ceea ce a permis intrarea în vigoare a Acordului FMI. La puţine zile după această dată, numărul ratificărilor a crescut la 35 (83 %

39 G. Dragomir, A. Mistreanu – « Inflaţie şi sisteme monetare », Ed. Fundaţiei Academice “Danubius”, Galaţi, 2001

85

din valoarea cotelor iniţiale). Activitatea oficială a FMI a început la 1 martie 1947 şi primul său exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iulie 1947.

La 15 noiembrie 1947, FMI a obţinut statutul de instituţie specializată a ONU, după ce Adunarea Generală a aprobat Acordul încheiat de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) cu FMI, în conformitate cu articolele 57 şi 63 din Carta Naţiunilor Unite. ONU coordonează acţiunile FMI prin consultări şi recomandări, însă nu poate interveni în mod direct în activitatea acestuia. După prăbuşirea sa, sistemul de la Bretton Woods s-a menţinut în memorie prin instituţiile sale „surori gemene40” – FMI şi Banca mondială – care au supravieţuit prin adaptarea activităţii lor la mutaţiile importante ce s-au produs în lumea modernă.

În prezent, FMI este o instituţie formată din 182 de state membre (în august 1998), care au aderat la acesta în mod voluntar, datorită avantajului primordial de a participa, împreuna cu alte ţări, la menţinerea unui sistem stabil de tranzacţionare a diferitelor valute, astfel încât plăţile internaţionale să poată avea loc fără întârzieri sau alte probleme.

Alături de ONU şi GATT, FMI (împreună cu Banca Mondială – „compania” sa permanentă) este una dintre cele mai mari construcţii instituţionale concepute de SUA şi, într-o măsură mai mică de Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30 (scăderea bruscă a activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor dictatoriale şi belicoase); printr-un liberalism organizat, combinând cu ajutorul statelor, respectul faţă de disciplinele precise, printr-o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele care se află în dificultate . Pasul 3 Obiectivele F.M.I.

Prin crearea FMI, semnatarii Acordurilor de la Bretton Woods au urmărit să instituie un regim de cursuri valutare fixe, analog celui care a existat în cadrul sistemului monetar etalon-aur, dar fără să impună ţărilor debitoare să recurgă constant la deflaţie, cum s-a întâmplat frecvent în secolul al XIX-lea. Pentru aceasta, ei au creat o organizaţie internaţională, devenită ulterior organism specializat al ONU, învestită cu dreptul de a autoriza devalorizările monetare economic justificate şi de a acorda credite statelor membre în caz de deficit al balanţelor de plăţi. Astfel, principalele obiective ale FMI sunt: să promoveze cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii

permanente, care să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre, în probleme monetare internaţionale; să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, aducându-şi

astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor lor productive şi la creşterea venitului lor naţional; să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi să evite devalorizarea monetară, ca mijloc

de concurenţă internaţională; să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi, în ceea ce priveşte tranzacţiile

curente dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional; să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca aceste ţări să recurgă la măsuri care ar putea afecta prosperitatea naţională şi internaţională;

40 Adda Jacques – La mondialisation de l’economie, Ed. La Decouverte, Paris, 1997

86

să scurteze durata şi să micşoreze dezechilibrul balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre.

Pasul 4 Organizarea şi resursele F.M.I.

Organizarea FMI se bazează pe elementul numit “cote” sau “cote-părţi”, care reprezintă volumul de resurse pe care statele membre se obligă să le pună la dispoziţia Fondului. Aceste “cote” determină totodată numărul de voturi de care dispun ţările membre în organele de conducere ale FMI, precum şi natura şi importanta împrumuturilor de care pot beneficia.

Resursele FMI sunt constituite, în principal, din contribuţiile pe care trebuie să le verse statele, pentru a deveni membre ale organizaţiei. Aceste contribuţii se numesc “cote-părţi”.

“Cotele-părţi” au fost exprimate iniţial în dolari SUA, iar în prezent, în DST. Mărimea lor este stabilită în funcţie de valoarea comerţului internaţional şi de volumul producţiei naţionale a statelor membre. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite.

Conform statutului FMI din anul 1944, cotele-părţi trebuiau vărsate în proporţie de 25 % în aur şi 75 % în monedă naţională. Din ianuarie 1975, obligaţia ţărilor membre de a vărsa în aur un sfert din contribuţiile lor este abolită, ca urmare cotele-părţi fiind în prezent vărsate astfel: 25 % în DST sau în valute convertibile, iar 75 % în monede naţionale. În acest din urmă caz, ţările membre remit FMI bonuri de tezaur nenegociabile, iar dacă dintr-un motiv oarecare, Fondul are nevoie de moneda respectivă, el procedează la încasarea bonurilor.

În 1945 cotele-părţi ale statelor membre cresc la 7 miliarde de dolari. În anii ’90 ele ating (alocaţiile incluse în DST) 175 de miliarde din DST (poate ceva mai mult de 2% din rezervele totale în mijloace internaţionale de plată, însă nestabilite).

Cele mai importante cote-părţi din capitalul FMI, în comparaţie, au fost:

Tabel nr. 5

1945 1995 S.U.A. 27, 93 % S.U.A. 18, 17 % Marea

Britanie 13, 33 % Japonia

Germania câte 5, 64 %

Franţa 5, 54 % Marea Britanie, Franţa cate 5, 08 % India 4, 28 % Arabia Saudită 3, 51 %

Pasul 5 Funcţiile F.M.I.

Încercând o sistematizare a domeniului de activitate al F.M.I., se deosebesc 3 funcţii pe care acesta le îndeplineşte:

- sistemică; - de asistenţă tehnică; - de asistenţă financiară.

1) Rolul sistemic al Fondului a definit managementul sistemului monetar internaţional, bazat pe rate de schimb de tip ,,pagged” (fixe), definite în 1944, precum şi în asigurarea lichidităţilor acestui sistem. Într-o primă fază, acest rol s-a încheiat “de facto” în 1972, după primul şoc petrolier, când convertibilitatea dolarului american în aur nu a mai fost posibil de menţinut.

Asigurarea cu lichidităţi a sistemului monetar internaţional a fost apoi preluată de către piaţa financiară internaţională, rolul sistemic al Fondului reducându-se în prezent la:

87

- supravegherea ratelor de schimb ale monedelor membrilor acestuia, în condiţiile în care Fondul nu deţine nici un fel de control în stabilirea acestor rate deoarece nu poate avea o influenţă determinantă asupra politicilor practicate de principalele ţări industrializate;

- participarea, împreună cu alte instituţii internaţionale, la eforturile de a asigura redresarea financiară a unor economii care se consideră a ameninţa, prin crizele financiare în care se află, stabilitatea globală a pieţei financiare. 2) Fondul asigură asistenţă tehnică într-o tot mai mare măsură în ultimii ani, prin aceasta

ajutând noile state independente, precum şi pe cele în tranziţie să îşi creeze structuri monetar-financiare adecvate economiei de piaţă. Pe această bază el a acumulat în prezent o experienţă bogată care poate contribui la crearea instituţiilor necesare la nivel macroeconomic, chiar şi în mediile cele mai austere.

3) În plus, Fondul asistă şi monitorizează ţări membre aflate în dificultate financiară şi cu acces restrâns la piaţa financiară internaţională. În cadrul acestei funcţii, Fondul poate acorda credite, pe baza resurselor disponibilizate, acelor ţări care înregistrează dezechilibre puternice ale balanţei de plăţi. Creditul ,,stand-by” este instrumentul clasic prin care este asigurat accesul la resursele Fondului. În principiu, este o linie de credit deschisă la dispoziţia ţării membre, prin care aceasta urmează să dispună de resursele Fondului, în limitele prevăzute, pe măsura apariţiei nevoilor de credite. Pasul 6 Principalele mecanisme de finanţare ale F.M.I.

Acordurile de la Bretton Woods au prevăzut că, dacă FMI, în scopul promovării politicii sale de credite, doreşte să îşi reconstituie disponibilităţile în moneda unei ţări membre, el poate încheia un acord cu această ţară membră pentru a-i împrumuta moneda de care are nevoie. Această dispoziţie a dat naştere la Acordul General de Împrumut (AGE).

AGE a fost încheiat în 1962 între FMI şi cele 10 ţări industrializate, cele mai puternice din punct de vedere financiar, la care din iunie 1964 s-a adăugat şi Elveţia. Acest acord procură Fondului resurse care îi permit să deschidă linii de credit numai acelor state care fac parte din grupul celor 10. Altfel spus, ţările cele mai bogate din acea perioadă au consimţit să îşi deschidă linii de credit reciproce prin intermediul FMI. Iniţial, AGE a intrat în vigoare pentru o perioadă de 4 ani, prelungită apoi în mai multe rânduri pentru perioade de încă 3 – 5 ani. Ultimele reînnoiri au ocazionat creşterea resurselor utilizabile în cadrul AGE de la cca 6,4 mld. DST la peste 17 mld. DST.

Oficial, încheierea AGE a fost justificată prin necesitatea contracarării fluxurilor de capital, persistente şi importante, care au început să se manifeste după ce un număr mai mare de monede, îndeosebi cele vest-europene, au devenit convertibile. De fapt, FMI a acordat din aceste resurse împrumuturi unor state cu deficit temporar al balanţei de plăţi, determinat de operaţiunile curente şi nu de cele de capital, ceea ce reprezintă o altă inovaţie la textele Acordurilor semnate în 1944.

Dacă FMI doreşte să îşi reconstituie disponibilităţile în moneda unui stat membru, el are posibilitatea să cumpere o anumită cantitate din această monedă, în schimbul aurului pe care îl deţine, iar începând din 1970, în schimbul DST-urilor, fără ca ţările membre să îl poată refuza.

Scopul declarat al mecanismului împrumuturilor acordate de FMI este de a permite ţărilor membre să îşi remedieze dezechilibrele temporare ale balanţelor de plăţi, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale. Acordând împrumuturi statelor membre, FMI le oferă, de fapt, timpul necesar pentru ca acestea să adopte măsurile de reechilibrare a balanţelor de plăţi care se impun şi pentru ca măsurile respective să aibă efectele scontate.

88

O dată cu completarea resurselor financiare prin crearea de D.S.T., F.M.I. a instituit un sistem propriu de creditare, prin tehnica "tragerilor" care presupune acordarea de împrumuturi ţărilor membre, raportat la cota de participare la D.S.T. însă, în anumite condiţii, superioare acesteia. Creditele se acordă în valută liber convertibilă, în schimbul sumei echivalente în moneda naţională iar restituirea creditului implică operaţiunea inversă, de "răscumpărare". Astfel, în terminologia FMI, împrumuturile într-o monedă convertibilă se numesc trageri sau cumpărări, iar rambursările se numesc răscumpărări.

Acordarea propriu-zisă a unui împrumut unei ţări membre este realizată prin tehnica ,,tragerilor” asupra Fondului. Ţara care urmează să primească creditul în valută pune la dispoziţia Fondului suma echivalentă în moneda naţională. Astfel creşte ponderea deţinerilor la Fond în monede neconvertibile şi scade ponderea monedelor convertibile iar acordarea unui credit este de fapt o ,,cumpărare” de valută pe bază de monedă naţională, urmând ca rambursarea creditului să fie o ,,răscumpărare” a monedei naţionale prin valută (aceeaşi sau alta faţă de cea în care a fost realizată creditarea, conform deciziilor Fondului).

Condiţionarea volumului creditelor de cota parte este o restricţie importantă în privinţa volumului creditului de care poate dispune o ţară membră, cu atât mai mult cu cât mărimea cotei părţi este determinată (proporţional) în funcţie de potenţialul economic al ţării în cauză (exprimat prin indicatori cum ar fi: venitul naţional, comerţul internaţional, produsul intern brut, rezervele valutare, etc.).

Acordarea de credite se efectuează în "tranşe" care se derulează pe măsură ce ţările debitoare îndeplinesc o serie de condiţii legate de programele lor economice şi financiare. Astfel, se recomandă sau în unele cazuri se impune, recurgerea la disciplina stabilizării cursurilor monedelor naţionale, reducerea deficitelor bugetare, presiuni asupra salariilor, eficientizarea economiilor naţionale, incluzând şi privatizarea s.a.

Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă se înţelege, după cel de-al doilea amendament la statutul FMI, “o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale, în cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat”. Deşi aceste “asigurări” sunt acordate, în general, pentru o perioadă de 12 luni, Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pentru 2 ani.

Pentru a-şi îndeplini rolul său pe linia susţinerii financiare a ţărilor membre, FMI are la dispoziţie următoarele mecanisme de finanţare : - Tranşa rezervei – orice ţară membră poate să obţină o finanţare egală cu acţiunile de bani

în contul de rezerve generale ale Fondului. - Politica tranşei de credit – este considerată ca fiind politica de finanţare de bază. Fiecare

tranşă de finanţare poate reprezenta 25 % din cota parte a ţării, cuantumul integral al creditelor putând ajunge până la valoarea integrală a cotei părţi a fiecărei ţări membre.

- Mecanismul lărgit de creditare – a fost instituit în 1974, oferind resurse financiare ţărilor membre care prezintă dezechilibre în balanţa de plăţi cauzate de dezechilibrul structural din domeniul producţiei, din comerţul exterior şi al preţurilor. În această variantă de creditare, volumul creditului poate ajunge până la 100 % din cota parte, iar volumul total al creditului poate să ajungă cu plafon cumulat de 300 % faţă de cota parte.

- Facilitate pentru transformări sistematice – a funcţionat în perioada aprilie 1993 – decembrie 1995 şi a urmărit ajutorarea ţărilor al căror sistem comercial a fost puternic perturbat de trecerea la economia de piaţă.

- Mecanismul de finanţare compensatorie – introdus în 1963 în scopul furnizării unor resurse financiare ţărilor membre ce înregistrează dezechilibre ale balanţei de plăţi provenite din exporturi, dificultăţi temporare, în mare parte independente de voinţa lor.

89

Din mai 1998 Fondul a decis oferirea unui ajutor financiar şi ţărilor membre ce înregistrează dezechilibre ale balanţei de plăţi provenite din costul ridicat al importului de cereale. Din 1988 este întocmit acest mecanism cu facilitatea de finanţare compensatorie şi de finanţare pentru situaţii neprevăzute, facilitate ce conservă caracteristicile mecanismului înlocuit. Totalul finanţării prin această facilitate este de până la 122% faţă de cota parte, defalcat astfel: 40% pentru deficitul provenit din export, 40% pentru situaţii neprevăzute şi 17 % pentru costul superior al importului de cereale, fiind asigurată o tranşă de credit facultativă de până la 25 % din cota parte.

Finanţarea compensatorie – are în vedere că preţurile unor produse primare suferă pe piaţa internaţională variaţii foarte ample, de natură să provoace deficite considerabile în balanţele de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. FMI asigură ajutor prin acest tip de finanţare ţărilor care depind de aceste produse. Ajutorul obţinut prin mecanismul finanţării compensatorii se adaugă celui de care ţările membre pot beneficia în cadrul altor facilităţi ale FMI. El nu afectează poziţia acestor ţări, nici în ceea ce priveşte tranşa de rezervă şi nici tranşele de credit. Tragerile sunt finanţate din resursele proprii ale Fondului iar dobânda percepută este cea practicată pentru tranşele de credit normale. - Mecanismul de finanţare a stocurilor regulatorii – este instituit în 1969, în scopul ajutării

ţărilor membre ce înregistrează dificultăţi în balanţa de plăţi, ţări ce contribuie la constituirea de stocuri internaţionale de produse primare, cuantumul maxim de finanţare fiind de maxim 45 % din cota parte. Încă din 1964 FMI a luat decizia să permită ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare, în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale, să angajeze o tranşă suplimentară de credite, până la 25 % din cotele lor părţi (cu condiţia ca stocurile “tampon” să fie constituite conform principiilor care trebuie să guverneze relaţiile interguvernamentale stabilite de ONU). Împrumutul este rambursat la lichidarea stocurilor respective, prin exportul lor în perioadele în care preţurile de pe pieţele internaţionale cresc.

- Finanţarea extinsă a fost iniţiată în anul 1974, cu scopul ajutorării ţărilor care înregistrează dezechilibre grave al balanţelor de plăţi, ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei, comerţului sau preţurilor, precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unei politici active de stimulare a dezvoltării.

- Mecanismul de finanţare suplimentară – a fost creat în 1977 şi vizează finanţarea ţărilor membre ce înregistrează dificultăţi de plăţi importante, în raport cu mărimea economiei şi cota parte la Fond sau pentru o perioadă mai lungă decât cea pentru care pot obţine tranşe normale de credit, sursele utilizate în cadrul acestui mecanism fiind proprii Fondului. Resursele puse la dispoziţia acestei facilităţi provin, în principal, din împrumuturi cu dobândă acordate de ţările dezvoltate. Dobânda este recalculată din 6 în 6 luni, fiind egală cu dobânda semestrialã medie a bonurilor de tezaur cu scadenţă de 5 ani, emise de guvernul SUA. Plasamentele resurselor respective trebuie totodată să reprezinte creanţe foarte lichide, deoarece împrumuturile angajate de FMI sunt rambursabile la vedere, dacă ţara creditoare face dovadă că are nevoie de aceste fonduri pentru plăţile sale externe. În plus, ţara creditoare poate să transfere aceste creanţe altui creditor, fără consimţământul Fondului, la un preţ convenit între cedent şi cesionar.

- Contul de subsidii (subvenţii) - a fost creat în anul 1980, în scopul diminuării costurilor implicate de mecanismul finanţării suplimentare, pentru ţările membre cu venit naţional foarte redus. Din acest cont, FMI suportă o parte din dobânzile percepute de la ţările în curs de dezvoltare care beneficiază de finanţare suplimentară.

90

Pasul 7 Strategiile F.M.I. Specific activităţii de creditare derulate de către Fond este existenţa unui program de

măsuri ce urmează să fie aplicate de către debitor. Aceste măsuri urmăresc asigurarea redresării economice a ţării în cauză şi posibilitatea de restituire a creditului. În aceste programe sunt cuprinşi indicatori cuantificabili, obiective indicative şi criterii de performanţă, prin care se urmăreşte atât aplicarea măsurilor, cât şi efectele acestora. De modul de atingere a acestor criterii este condiţionată derularea până la sfârşit a creditului contractat sau sistarea lui.

Deoarece dezechilibrul de cont curent este de cele mai multe ori doar o consecinţă a unei anumite politici interne, simpla acoperire a deficitului pe bază de credite nu înlătură cauza şi astfel, resursele financiare alocate pentru înlăturarea efectului ar duce la îndatorarea într-o mai mare măsură a economiei şi la revenirea, după scurt timp, în aceeaşi situaţie de dezechilibru.

De aceea Fondul şi-a propus, pentru rezolvarea situaţiei, o altă strategie, formată din două importante obiective:

a) Susţinerea guvernului insolvabil pentru ca acesta să atingă starea de solvabilitate, ceea ce implică pe de o parte asistenţă tehnică, în cazul în care economia respectivă nu are suficient dezvoltate instituţiile capabile a detecta cauzele macroeconomice ale dezechilibrului iar pe de altă parte, condiţionarea acordării sprijinului financiar de adoptare a anumitor politici, în situaţia în care imperative de ordin politic determină guvernul să conducă în mod conştient o politică economică de nesusţinut. Acest prim obiectiv este considerat îndeplinit în situaţia reducerii sau lichidării deficitului primar guvernamental.

b) Asigurarea de către Fond a economiei în cauză, în condiţiile existenţei unei pieţe de capital interne imperfecte, cu resursele financiare necesare realizării ajustărilor convenite în prealabil. Nefuncţionalitatea pieţei de capital într-o economie în tranziţie a constituit determinarea intervenţiei financiare a Fondului şi se datorează mai multor cauze, cum ar fi

- dificultatea de a găsi creditori externi care să manifeste încredere în aceasta, în condiţiile inexistenţei unui contact anterior solid pe plan politic sau pe piaţa financiară ;

- modificări frecvente şi ambigue ale sistemelor legislative ale ţărilor în cauză, ceea ce pune în pericol aplicarea unui control de creditare, din cauza riscului de ţară ridicat.

În aceste condiţii, deficitele de lichidităţi pe termen scurt, acoperite de Fond, sunt de un real folos. În unele situaţii (Mexic, Rusia) volumul finanţărilor a fost semnificativ. De asemenea, acordarea unui credit de către Fond reprezintă o undă verde pentru toate categoriile de creditori privaţi, se percepe ca o reducere a riscului la care aceştia se expun investind în economia respectivă şi astfel aduce cu sine un volum tot mai mare de intrări de capital. Pentru a se ajunge aici însă, o ţară trebuie să urmeze un program de ajustări structurale care constă într-un set de măsuri economice destinate să asigure îndeplinirea anumitor indicatori şi astfel să determine eliminarea dezechilibrelor macroeconomice şi structurale existente. Acest program de stabilizare este bazat pe tehnici financiare proprii F.M.I. şi cunoscute sub denumirea de ,,programare financiară”. Pasul 8 Condiţionalitatea în utilizarea resurselor F.M.I.

Prevederile din statutul FMI, art. 1, conform cărora utilizarea resurselor Fondului de către ţările membre trebuie să aibă un caracter temporar şi să fie supusă unor măsuri adecvate de siguranţă, sunt detaliate ulterior prin sublinierea faptului că suportul financiar acordat de Fond ţărilor membre urmăreşte corectarea dezechilibrelor externe, într-o manieră corespunzătoare prevederilor articolelor din statut. Altfel spus, un obiectiv central al finanţării ţărilor membre cu dificultăţi este acela de a sprijini ţările respective să depăşească problemele, fără a recurge la măsuri neconforme codului de conduită al Fondului.

91

Ţările membre care solicită resurse la FMI trebuie să facă dovada unor necesităţi prezente sau viitoare pentru echilibrarea balanţei de plăţi, obligându-se în acelaşi timp să nu adopte măsuri care nu sunt compatibile cu obligaţiile asumate prin aderarea la Fond.

Aceste principii generale au fost transformate în proceduri operaţionale de către Consiliul Executiv, care a adaptat continuu implementarea condiţionalităţii, în funcţie de evoluţiile specifice fiecărei perioade.

La baza acestor principii generale se ascund însă câteva deziderate care dau condiţionalităţii un suport raţional.

1) În primul rând, posibilitatea de a obţine resurse financiare de la Fond ar putea avea efecte nedorite asupra comportamentului ţărilor membre, în sensul că preocuparea unei ţări pentru evitarea şi înlăturarea dezechilibrelor ar putea fi diminuată dacă acea ţară ar obţine necondiţionarea resurselor necesare.

Disponibilitatea resurselor financiare ale Fondului include în sine un risc moral. Pe lângă termenii economici direcţi (rata dobânzii, comisioane, cumpărări şi răscumpărări) accesul la resurse depinde şi de adoptarea unor măsuri de ajustare, care să garanteze că dezechilibrele vor fi soluţionate.

Acest aspect al asistenţei financiare a Fondului a fost amplu dezbătut odată cu discuţiile asupra dreptului de a trage resurse asupra Fondului, drept care urmăreşte să realizeze un echilibru între interesele ţărilor membre şi interesele Fondului. Pe de o parte, s-a considerat că vor putea face trageri asupra resurselor acestei instituţii (şi ca atare a fost introdus automatismul în drepturile de tragere, dar numai până la o anumită limită, în cadrul tranşei de rezervă). Pe de altă parte, s-a acordat o atenţie egală şi protejării intereselor Fondului, prin solicitarea ca ţările membre ce utilizează resursele să depună eforturile de ajustare necesare (şi, ca urmare, a fost introdusă condiţionalitatea în utilizarea resurselor).

2) În al doilea rând, în acordarea asistenţei financiare trebuie avută în vedere şi păstrarea calităţii portofoliului de active al FMI. Acordând resurse ţărilor membre, Fondul îşi investeşte resursele în acele ţări şi, ca urmare, portofoliul său de active va depinde direct de performanţele economice ale acelor ţări. Concentrându-se pe urmărirea oportunităţii şi necesităţii politicilor economice introduse de ţările membre, condiţionalitatea apare şi ca instrument de protejare a activelor Fondului.

Este normal ca Fondul să încurajeze ţările membre în implementarea măsurilor de corectare, încă din primele momente de manifestare a dezechilibrelor, în ideea că atât costurile unei ajustări viitoare suportate de ţările respective, cât şi riscul investiţiilor de resurse în eforturile de ajustare viitoare vor fi diminuate sau chiar eliminate.

3) Un alt aspect al condiţionării decurge din bazele cooperatiste ale FMI. Cooperarea în domeniul financiar constă în aceea că resursele Fondului se formează prin participarea tuturor ţărilor membre. Toate ţările membre au aceleaşi drepturi şi obligaţii, conform statutului.

Una din implicaţiile ce derivă de aici constă în faptul că toate ţările, care se confruntă cu dezechilibre actuale sau potenţiale şi care consimt să adopte măsurile de corecţie necesare, sunt îndreptăţite să solicite asistenţă din partea Fondului. FMI trebuie să asigure, deci, permanent resurse financiare pentru acoperirea solicitărilor, ceea ce se poate realiza numai prin instituirea caracterului temporar al utilizării resurselor şi numai urmărind în permanenţă situaţia lichidităţii activelor .

Opiniile cu privire la raţionalitatea introducerii condiţionalităţii nu sunt însă unanime, existând şi puncte de vedere diferite, conform cărora condiţionalitatea a fost introdusă la insistenţele autorităţilor SUA, în poziţia lor de principal creditor al Fondului. Dincolo de aceste consideraţii cu nuanţă mai mult politică decât economică, condiţionalitatea rămâne necesară pentru a prezerva natura financiară şi monetară a Fondului Monetar Internaţional.

92

Aşa cum s-a arătat anterior, condiţionalitatea se referă la politicile pe care ţările membre trebuie să le implementeze atunci când fac apel la resursele Fondului. Gradul de condiţionalitate, ataşat facilităţilor Fondului, depinde de natura dificultăţilor cu care se confruntă ţara respectivă.

Dacă dezechilibrul este cauzat de factori temporari, ţara respectivă trebuie să continue aplicarea politicilor existente până când dezechilibrul este corectat.

Dacă dezechilibrul este cauzat de factori mai profunzi, cum ar fi modificări ireversibile în structura comerţului exterior, distorsiuni ale costurilor ce includ supraevaluarea monedei naţionale, reducerea permanentă a intrărilor nete de capital, atunci sunt necesare schimbări în politicile economice.

Creditele acordate de FMI au o calitate specială faţă de creditele externe obişnuite şi impun condiţii care privesc direct politica economico – socială a întregii ţări primitoare. Multe dintre condiţiile impuse au chiar un substrat politic, ceea ce diminuează eficacitatea reţetelor FMI, inclusiv în cazul României.

FMI este, în linii mari, un creditor de ultimă instanţă pentru băncile centrale ale diferitelor ţări, la fel cum băncile centrale sunt, în ţările lor, creditori de ultimă instanţă pentru băncile comerciale.

Desigur situaţia coincide doar în linii mari. În vreme ce băncile centrale, respectiv guvernul fiecărei ţări, în funcţie de gradul de independenţă acordat băncii sale centrale, au putere coercitivă asupra băncilor comerciale din ţara respectivă, FMI nu are putere coercitivă asupra băncilor centrale din ţările membre.

Totuşi, FMI încearcă să îşi impună politica, exercitându-şi ,,de facto” puterea, prin condiţiile pe care le impune în acordurile de creditare pe care le încheie cu ţările asistate. Când ţările primitoare încearcă să respecte condiţiile FMI, ele se află în aceeaşi situaţie cu şoferul care încearcă să respecte legile circulaţiei rutiere. Legea circulaţiei nu ţine cont de durerea de stomac a şoferului; la fel este cu condiţiile impuse de ,,legea” FMI.

Când oferă bani, FMI îi virează băncilor centrale, aceştia nefiind credite obişnuite, ci lichidităţi valutare de rezervă.

Orice comparaţie a acestor credite cu creditele străine obişnuite date guvernului, băncilor comerciale sau întreprinderilor nu este corectă. Singura comparaţie apropiată este situaţia în care o ţară cu mari rezerve internaţionale de devize împrumută pe cale bilaterală, prin banca sa centrală, altei bănci centrale o parte din rezervele sale valutare. În esenţă, când o ţară primeşte astfel de rezerve valutare de la FMI sau de la o ţară, un astfel de credit este neinflaţionist. El ajunge la rezerva valutară a ţării primitoare, direct la banca centrală, aceasta nefiind obligată să mărească masa monetară cu contravaloarea în moneda naţională a creditului străin.

Faptul că acordul cu FMI din 1999 a tot fost amânat poate explica inflaţia mai mare decât se anticipase, înregistrată în prima parte a anului 1999. Rezerva valutară a ţării primitoare creşte odată cu creditul acordat de FMI, creşte şi bonitatea sa financiară externă, influenţând favorabil deciziile investitorilor străini şi ale altor categorii de creditori străini ai ţării primitoare.

În consecinţă, cel mai valoros activ dat de FMI s-ar putea să nu fie banii, ci semnătura sa de aprobare, girul care poate atrage mult mai mulţi bani străini decât poate acorda FMI. Pasul 9 Rolul de supraveghere al F.M.I.

Pe lângă alte modificări importante, cel de-al doilea amendament la statutul FMI, intrat în vigoare la 31 martie 1978, a extins mult competenţele şi posibilităţile de intervenţie ale Fondului în funcţionarea sistemului monetar internaţional.

Acest statut stipulează că unul din obiectivele principale ale sistemului monetar internaţional este: “asigurarea permanentă a condiţiilor fundamentale necesare stabilităţii

93

economice şi financiare” şi că “fiecare membru se angajează să colaboreze cu Fondul şi cu ceilalţi membri, pentru a asigura menţinerea unor dispoziţiuni valutare ordonate şi a promova un sistem stabil de cursuri valutare”. În aceeaşi ordine de idei, se adaugă că: “Fondul va exercita o fermă supraveghere a politicilor valutare ale membrilor şi va adopta principii specifice pentru a-i ghida pe membri în ceea ce priveşte aceste politici”.

În aplicarea acestor prevederi, Consiliul de Administraţie a elaborat un document intitulat “Supravegherea politicilor valutare”, care conţine principiile ce trebuie să orienteze politicile valutare ale statelor membre şi supravegherea exercitată de Fond asupra acestor politici.

În legătură cu acestea, se pune problema măsurii în care FMI poate determina autorităţile naţionale să aplice recomandările sale. Desigur, autorităţile naţionale s-au angajat, prin adoptarea celui de-al doilea amendament la statutul FMI, să coopereze cu acesta, însă în practică se pare că Fondul dispune de mijloace de presiune mai eficace faţă de ţările cu balanţă de plăţi deficitară, care solicită împrumuturi pentru a-şi acoperi deficitul, decât faţă de ţările cu balanţă excedentară. De asemenea, el poate acţiona mai intens asupra ţărilor ale căror economii naţionale sunt puternic angrenate în reţeaua relaţiilor internaţionale, decât asupra ţărilor mai puţin dezvoltate.

În aceste condiţii, documentele oficiale şi publicaţiile FMI subliniază că supravegherea trebuie exercitată cu precauţie şi că este necesară aplicarea unor metode de supraveghere diferite de la caz la caz, care să aibă în vedere îndeosebi situaţiile în care există o contradicţie evidentă cu principiile convenite la nivel internaţional în materie de cursuri valutare.

Pasul 10 Participarea României la activitatea FMI şi BIRD

România a devenit membră a FMI în anul 1972. Aderarea României la FMI s-a înscris pe linia colaborării şi cooperării cu toate statele lumii, de participare la activitatea organizaţiilor internaţionale ale căror obiective tind tocmai spre crearea unui cadru propice unei asemenea colaborări şi cooperări, prin eliminarea piedicilor şi barierelor de tot felul care se mai ridică în calea acestora.

La 15 decembrie 1972, prin depunerea la Washington a instrumentelor de aderare şi semnarea Acordului original al acestei instituţii, România a devenit în mod oficial membră a FMI. Revizuit de două ori de la înfiinţare, FMI este destinat în prezent cooperării monetare internaţionale şi extinderii comerţului, contribuind astfel la diminuarea şomajului. FMI sprijină financiar ţările cu probleme ale balanţei de plăţi externe şi acordă asistenţă pentru îmbunătăţirea managementului economic.

BIRD are un statut similar cu al FMI şi dispune de un fond de peste 170 miliarde de USD. România deţine peste 4 000 acţiuni în valoare de 401,1 USD bucata, adică 0,29 % din total, ceea ce îi conferă o putere de vot de 0,3 % din totalul de 4 261 de voturi. BIRD oferă totodată şi împrumuturi pentru ajustări structurale, de tipul acordurilor FESAL şi ASAL. Pentru aceste împrumuturi, BIRD acordă credite din resurse proprii, dar şi din capitalul atras de pe pieţele financiare internaţionale şi cere, în schimb, prezentarea unui cadru economic care să asigure rambursarea sumelor.

Calitatea de membru prezintă o serie de avantaje şi drepturi ce decurg din extinderea cooperării monetare şi financiare cu statele membre: - obţinerea de credite normale, în regim de facilităţi, în DST şi valute convertibile; - obţinerea de DST în cazul în care FMI efectuează noi alocaţii; - participarea la adoptarea deciziilor în cadrul FMI, inclusiv acelea care privesc

funcţionarea sistemului monetar internaţional; - obţinerea dreptului de aderare la BIRD.

94

Ca ţară membră, România şi-a asumat anumite obligaţii statutare, şi anume: - subscrierea şi vărsarea cotei-părţi de capital; - convenirea cu Fondul a unui curs reprezentativ al leului faţă de dolarul SUA, utilizabil în

relaţiile cu Fondul; - comunicarea de informaţii şi date cu caracter economic şi financiar; comunicarea

reglementărilor valutare interne şi a modificărilor aduse acestora; - cooperarea cu Fondul în vederea facilitării sarcinii de supraveghere a sistemului monetar

internaţional atribuită acestuia.

În prezent se lucrează la restructurarea celor două mari instituţii financiare mondiale (Banca Mondială şi FMI), pentru ca prima să îşi limiteze împrumuturile la proiectele din sectorul privat, iar a doua să revină la obiectivul iniţial, respectiv acela de stabilizare a dolarului american şi a principalelor valute forte. Recomandãri bibliografice

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999 2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000 3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica,

Galaţi, 2003 4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei

Academice „Danubius”, Galaţi, 2005 5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice

“Danubius”, Galaţi, 2001 6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan

mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003 7. Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1997 8. Turliuc V., Cocriş V. - Monedă şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

Teste de autoevaluare 1. Sistemul monetar internaţional a avut, printre principalele caracteristici, pe următoarele:

a. singura monedă convertibilă în aur este dolarul american iar cursurile de schimb sunt relativ fixe; b. aurul circulă liber în interiorul şi în exteriorul ţării, aurul e instrument de plată internaţional; c. circulaţia neîngrădită a capitalurilor.

2. Primele încercări de reglementare internaţională a relaţiilor monetare s-au concretizat în:

a. crearea uniunilor şi blocurilor monetare; b. instituirea unor mecanisme de echilibrare a balanţelor de plăţi curente; c. asigurarea flotării raporturilor valorice dintre diversele monede naţionale.

3. Sistemul monetar creat în baza acordurilor de la Bretton Woods s-a bazat pe respectarea anumitor principii, printre care se regăsesc:

a. flotarea cursurilor valutare; convertibilitatea îngrădită a dolarului, eliminarea aurului din plăţile internaţionale; b. universalitatea, fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin intermediul dolarului;; d. circulaţia liberă a aurului; stabilitate monetară; creştere economică; asigurarea comparabilităţii schimburilor economice externe.

4. Cauzele care au generat criza sistemului monetar instituit la Bretton Woods au fost:

a. inaplicabilitatea tuturor principiilor puse la baza funcţionării sale;

95

b. abandonarea numai a unora dintre principiile care asigurau existenţa sa; c. atenuarea decalajelor economice înregistrate între ţările membre.

5. Drepturile speciale de tragere au fost create de FMI cu scopul:

a. stabilirii unui etalon monetar internaţional; b. asigurării necesarului de lichiditate internaţională cerut de economia mondială; c. reinstituirii mecanismelor monetare stabilizatoare specifice aurului.

6. Mecanismul de finanţare promovat de FMI are la bază tehnica „tragerilor” şi „răscumpărării”, care presupune.

a. finanţare compensatorie cauzată de dezechilibre de durată ale balanţei de plăţi a ţării solicitatoare;

b. „cumpărarea” de valută sau DST în schimbul monedei naţionale şi restituirea creditului prin achiziţionarea propriei monede în schimbul unei valute;

c. credite acordat în baza unor efecte de comerţ, în care trăgătorul este ţara a cărei valută este împrumutată, trasul este ţara debitoare iar FMI este beneficiar.

7. Încercând o sistematizare a domeniului de activitate al F.M.I., se deosebesc următoarele funcţii pe care acesta le îndeplineşte:

a. alocativă şi de redistribuire; b. asistenţă tehnică, asistenţă financiară, rol sistemic; c. finanţarea deficitelor balanţei de plăţi şi finanţarea statelor aflate în dificultate, care pot ameninţa stabilitatea mondială.

Teme de control (conform cu calendarul disciplinei)

1. Premise în formarea S.M.I.

2. Cauzele eşecului S.M.I.

3. Organisme reprezentative ale S.M.I.

96

Modulul V SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI UNIFICAREA MONETARĂ

Obiectivele specifice modulului • Prezentarea aspectelor referitoare la evoluţia sistemului monetar european ;i a

factorilor de succes. • Precizarea elementelor monetare constitutive şi înţelegerea mecanismelor de

finanţarea europeană şi politicile monetare, în relaţie cu instituţiile UE. • prezentarea cerinţelor care vizează moneda unică europeană şi efectele

complexe pe care aceasta le generează. • Exigenţele privind România din perspectiva condiţiilor economice şi politice

de intrare în zona euro şi de menţinere a statutului de economie de piaţă funcţională

Rezultatele aşteptate

• cunoaşterea sistemului monetar european şi a evoluţiilor acestuia; • înţelegerea mecanismelor de finanţare europeană şi cunoaşterea

institutţiilor UE • familiarizarea cu cerinţele economice şi politice necesare aderării României

la zona Euro. Competenţele dobândite

• familiarizarea cu sistemul monetar european şi insitutţiile acestuia Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

97

Lecţia 1. Iniţiative şi realizări în spaţiul european Pasul 1 Noţiuni introductive

Sistemul monetar european este o încercare de stabilitate la nivel european, în contextul dezordinii mondiale. El implică un sistem de cursuri organizate, de mecanisme stabilizatoare, fiind constituit între state care se bazează pe legături juridice (Comunitatea Economică Europeană) şi economice strânse. Pasul 2 Constituirea sistemului monetar european

În esenţă, pot fi sintetizate trei etape mai importante de constituire a sistemului monetar european:

a) Sistemul monetar al "şarpelui valutar"; b) Sistemul monetar vest european; c) Tratatul de la Maastricht (Olanda).

Principalele

etape Desfăşurarea evenimentelor

1946 sept. 19 – Primul ministru englez, Winston Churchill, în discursul de la Universitatea din Zurich, referitor la viitorul Europei, afirmă necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, printr-un parteneriat Franţa-Germania, ca o primă etapă.

1949 mai 05 Este creat Consiliul Europei, ca prim pas în concretizarea ideii comunitare. Membrii fondatori erau 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda,

Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Suedia. Principalul rol nu era cel militar sau economic, ci în domeniile social şi cultural. În plan politic, a reuşit adoptarea în nov. 1950, la Roma, a Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului. În aceeaşi perioadă (1947-1948)

- În plan economic, SUA lansează planul Marshall (16.04.1948) de ajutorare a statelor europene aflate în dificultăţi economice şi sociale la sfârşitul războiului, condiţionat de aplicarea unor programe de restructurare. - În plan politico-militar, ia fiinţă Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO - Pentru aplicarea planului Marshall, în 1948 este creată Organizaţia de Cooperare Economică Europeană – OECE, în scopul de a administra fondurile alocate de SUA pentru reconstrucţia Europei iar activitatea organizaţiei să continue prin promovarea cooperării europene.

1950 mai 09 Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe, în cadrul unei conferinţe de presă de la Paris, lansează, printr-o declaraţie istorică cunoscută ca „planul Schuman”, ideea punerii în comun a resurselor de cărbune şi a celor de oţel (materii prime deosebit de importante în industria de armament şi nu numai) ale Franţei şi Germaniei sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise participării altor state europene – au subscris 6 (şase) state: Belgia,

98

Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda. Aceasta a reprezentat o fază decisivă în construcţia europeană. 1951 apr. 18 – după intense negocieri între cele 6 state, este semnat

Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – CECO, valabil pe o perioadă de 50 ani – având ca instituţii: Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Special de Miniştri, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi.

1953 Cele şase state fondatoare elimină barierele vamale şi restricţiile cu privire la materiile prime.

1955 mai 20 - A fost elaborat un Memorandum al ţărilor Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) prin care se afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică, s-au propus probleme privind crearea unei pieţe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea şi folosirea paşnică a energiei atomice. - Memorandumul este discutat şi aprobat la Messina (Italia) la întâlnirea miniştrilor de externe ai celor şase state, dar fără o finalizare.

1957 martie 25 Cele 6 state semnează la Roma tratatele prin care se constituie Comunitatea Economică Europeană – CEE- şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – Euratom. Tratatele de înfiinţare, care au intrat în vigoare la 01.01.1958, se

cunosc sub numele de Tratatele de la Roma şi reprezintă, împreună cu Tratatul CECO, cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene.

- Marea Britanie a optat pentru integrare sub forma unei asocieri în cadrul unei zone de comerţ liber, care să se realizeze între cele 6 state comunitare şi cele 7 (şapte) state OECE rămase în exteriorul comunităţii, să constituie astfel o unitate economică de sine-stătătoare, situaţie care s-a negociat intens dar nu s-a finalizat corespunzător.

1960 - Statele necomunitare (7 ţări: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia) au încheiat la Stockholm, o Convenţie privind înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb – AELS – având caracteristicile unei zone comerciale libere, în principal prin renunţarea la taxele vamale între ţările membre pentru o serie de produse precizate.

Consiliul Uniunii Europene adoptă regulamentul privind Fondul Social European, având ca obiectiv promovarea ocupării forţei de muncă şi a mobilităţii geografice şi profesionale a lucrătorilor în Comunitatea Europeană. Astfel, în 1961 se pun bazele libertăţii de circulaţie a forţei de

muncă. 1961 Se restructurează Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, pe

baze şi cu obiective noi, la nivel internaţional, sub denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE – la care au aderat şi Australia, Canada, Japonia, SUA, într-o formulă economică pentru statele capitaliste puternic industrializate. Începând cu acelaşi an, Marea Britanie îşi manifestă disponibilitatea

de a accede în structurile comunitare dar preşed. Franţei (Charles de Gaulle) întrerupe negocierile în 1963, apreciind drept prematură dobândirea calităţii de membru al CE pentru Marea Britanie (din motive economice şi politice) – negocierile se reiau ulterior.

99

1967 Consiliul de miniştri al Comunităţii Economice Europene decide demararea procesului de armonizare legislativă în domeniul fiscalităţii indirecte, adoptă principiul sistemului taxei pe valoarea adăugată şi primul program de politică economică pe termen mediu.

1970 - 1971 Proiectul pentru Uniunea economică şi monetară este lansat prin Planul Werner, în sensul că deciziile principale de politică economică vor fi luate la nivel comunitar iar în acest scop, competenţele vor fi transferate de la nivel naţional la cel comunitar – apare astfel posibilitatea adoptării unei unităţi monetare unice.

1973 ian.01 - Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la Comunităţile Europene (Primul val de aderare). - Norvegia nu a dobândit această calitate, în urma rezultatului negativ al referendumului organizat la nivel naţional.

1979 martie Este creat Sistemul Monetar European, cu scopul de a asigura stabilitatea monedelor europene – unitatea sa monetară este ECU (cursul unit european) care este o monedă de cont, sub forma unui „coş” valutar format din monedele statelor participante.

1981 - Grecia aderă la Comunităţile Europene, în urma cererii înaintate din 1975 (al II-lea val de aderare).

1985 - Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda semnează Acordul de la Schengen asupra eliminării controlului la frontiere. Ulterior, Acordul va fi semnat şi de Austria (1995) şi de Danemarca, Finlanda, Suedia (1996).

1986 - Spania şi Portugalia aderă la C.E., fiind incluse până în prezent 12 state (al III-lea val de aderare). Se semnează Actul Unic European care adaugă cooperarea politică

la cea economică şi fixează data de 01.01.1993 pentru realizarea Pieţei unice. Creşterea numărului de membri ai C.E. şi nivelul diferit de dezvoltare au generat dificultăţi în procesul integrării economice, care trebuia adaptat noilor cerinţe, astfel încât se impunea şi cooperarea politică asociată celei economice, confirmată prin Actul Unic European. Piaţa unică creează un mediu favorabil stimulării firmelor, concurenţei şi schimburilor. S-au propus 3 categorii de măsuri privind eliminarea treptată a frontierelor fizice, a celor tehnice şi a celor fiscale. Instituţiile comunitare adoptă drapelul european (un cerc şi 12 steluţe

galbene pe fond albastru), adoptat în 1955 ca emblemă de către Consiliul de miniştri al Consiliului Europei.

1990 oct. 03 - Are loc unirea Rep. Fed. Germania (membru fondator al C.E.) cu Rep. Dem. Germană, formând împreună Germania.

1992 febr. Este semnat la Maastricht (Olanda) Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, care include prevederi asupra Uniunii Economice şi Monetare, asupra cetăţeniei europene, stabileşte extinderea autorităţii Parlamentului European şi consolidează activitatea interguvernamentală pe trei piloni: Comunităţile Europene (I), politica externă şi de securitate comună (II), cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (III).

1993 Piaţa unică este funcţională şi intră în vigoare Tratatul de la Maastricht.

100

1995 Austria, Finlanda şi Suedia aderă la Uniunea Europeană (al IV-lea val de aderare), în timp ce Norvegia respinge din nou această idee, în urma referendumului.

1998 - Încep negocierile de aderare cu ţările din Europa Centrală şi de Est şi cu Cipru.

- Ia fiinţă Banca Centrală Europeană 1999 ian. 01 Lansarea monedei unice europene, Euro, sub forma monedei de cont,

în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă, la care se va adăuga Grecia în 2001. Marea Britanie nu acceptă trecerea la moneda unică.

2002 ian. 01 Se încheie procesul de trecere la moneda unică prin punerea în circulaţie a monedei efective Euro (bancnote şi monede metalice).

2003 ian. 01 Zece state semnează Tratatul de Aderare la U.E.: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Rep. Cehă, Slovacia, Ungaria (al V-lea val de aderare).

2007 ian. 01 România şi Bulgaria aderă la Uniunea Europeană, care însumează astfel 27 de state;

Pasul 3 Uniunea Economică şi Monetară

Piaţa Unică reprezintă unul dintre obiectivele majore ale „părinţilor” actualei Uniuni Europene, caracterizată succint prin existenţa a patru libertăţi fundamentale: libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, fără restricţii. Acest deziderat a devenit realitate în 1992, cu evoluţii în sensul unei integrări tot mai profunde.

Uniunea Economică şi Monetară a fost o idee abordată în mod serios ca o componentă a Pieţei Unice, în cadrul proiectului de accentuare a procesului de integrare, la sfârşitul anilor 60. S-a considerat că Piaţa Unică poate funcţiona mai eficient şi cu beneficii mai mari dacă se realizează uniunea economică şi monetară, deoarece se elimină costurile ridicate legate de schimburile valutare, ca şi incertitudinile privind instabilitatea ratei de schimb. În final, scopul creării acestei monede unice a fost de a face economia Europei mai eficientă, în special în competiţie cu cea a SUA, astfel încât să se impulsioneze creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, în timp ce o monedă unică va întări stabilitatea monetară internaţională.

În 1972, la iniţiativa cancelarului german Helmut Schmidt şi a preşedintelui francez Giscard d’Estaing, Consiliul Europei a decis crearea Sistemului Monetar European, având ca obiectiv limitarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor europene. Drept punct de referinţă, a fost creată moneda de cont ECU (“European Currency Unit”) - Unitatea de Cont Europeană. Valoarea ECU a fost stabilită în raport cu moneda SUA.

Sistemul iniţiat în anul 1972, pe baza unei rezoluţii a Comunităţii Economice Europene, prevedea realizarea pe plan regional a unei disciplinări a cursurilor de schimb, prin intervenţii coordonate pe pieţele valutare, prin intermediul dolarului. Statele aderente s-au angajat să-şi supravegheze monedele naţionale şi să intervină ori de câte ori cursurile valutare reciproce înregistrau fluctuaţii mai mari de + 2,25 % (sistemul s-a mai numit şi "şarpele în tunel"), cu precizarea că faţă de dolarul american sau de celelalte monede ale ţărilor care nu făceau parte din sistem, cursurile flotau liber. Ca urmare a separării de sistem a unor ţări importante, planul cursurilor stabile a eşuat în anul 1974.

Problema monetară nu a fost o prioritate a redactorilor Tratatului de la Roma. Mai multe propuneri de cooperare monetară fuseseră avansate în anii ’60, dar doar în 1978 statele membre s-au pus de acord pentru a crea o organizaţie mondială, Sistemul Monetar European.

101

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a luat fiinţă la 13 martie 1979, ca urmare a rezoluţiei din 5 decembrie 1978 a Consiliului European41, precum şi a hotărârii aceluiaşi Consiliu la sesiunea din 12-13 martie 1979. O parte din ţările membre ale C.E.E. participă la S.M.E. cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei care au declarat că vor putea participa mai târziu. S.M.E. înlocuieşte ,,şarpele valutar” al C.E.E., care nu a fost însă un sistem, ci un aranjament de menţinere în comun a unor cursuri valutare.

Astfel, proiectul UEM a început să se concretizeze abia în anul 1979, prin înfiinţarea Sistemului Monetar European, cu scopul creării unei zone de stabilitate monetară în Europa, pentru realizarea unei mai strânse cooperări monetare între statele membre şi a unei mai mari convergenţe a politicilor financiare şi monetare.

În decembrie 1985, Consiliul Comunităţii a adoptat Actul Unic, ca expresie a deciziei ţărilor membre ale C.E. de a desăvârşi procesul de integrare pe care Tratatul de la Roma l-a stabilit, în sensul realizării unui spaţiu economic integrat pe baza triplei libertăţi de circulaţie a persoanelor, bunurilor şi capitalurilor. Până la această dată era recunoscută libertatea de stabilire, de a întreprinde activităţi bancare în oricare din ţările Comunităţii în condiţii similare stabilite de statul respectiv pentru cetăţenii săi. În noul cadru stabilit de Actul Unic se preconiza asigurarea unei mari pieţe unificate, fără frontiere, în principal în domeniul bancar şi financiar. Aplicarea prevederilor acestui Act se baza pe trei elemente complementare: libertatea de mişcare a capitalurilor; libera prestaţie a serviciilor financiare şi bancare transfrontaliere; armonizarea minimală a reglementărilor aplicabile în activitatea bancară şi financiară.

Consiliul European de la Madrid (1989) a decis ca prima etapă a Uniunii Economice şi Monetare să înceapă în iulie 1990. Consiliul European de la Maastricht, finalizat prin Tratatul de la Maastricht - semnat în 1991 la reuniunea la nivel înalt din Olanda, devenit oficial în 1992, aprobă proiectele de realizare a Uniunii Monetare Europene (U.M.E.) lansate cu puţin timp înainte ("Raportul Delors" din 1989 privind crearea Uniunii Economice şi Monetare a Pieţei Comune).

Prin acest tratat se prevede realizarea U.M.E. în trei etape, precis definite, care trebuie să conducă la instaurarea unei monede unice europene pentru cei 15 parteneri ai S.M.E.

1.Prima etapă, prevăzută pentru perioada 01.07.1990 - 01.01.1994, a vizat liberalizarea completă a mişcării capitalurilor, a prestărilor de servicii financiare; C.E.E. constituie o piaţă unică pe care circulă persoane, mărfuri, capitaluri.

2. A doua etapă, cu coordonatele ian. 1994 - dec.1997, vizează înfiinţarea Institutului monetar european (I.M.E.) care să realizeze o strânsă cooperare între băncile centrale naţionale şi să supravegheze evoluţia U.M.E.

De asemenea, se urmăreşte "armonizarea" politicilor economice ale statelor membre, care vor trebui să îndeplinească 5 criterii de convergenţă care să le permită trecerea în ultima etapă. Criteriile de convergenţă şi valorile standard ale indicatorilor ce la caracterizează au fost următoarele:

• criteriul stabilităţii preţurilor - inflaţia, calculată cu ajutorul indicelui preţurilor de consum armonizat – IPCA, nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media aritmetică simplă a ratelor inflaţiei din primele trei state membre care prezentau cele mai bune rezultate în domeniu;

• criteriul situaţiei finanţelor publice, criteriu complex a cărui dominantă iniţială era

constatarea sau nu a unui deficit excesiv; practic, indicatorul specific care s-a luat în calcul pentru selectare a fost ponderea deficitului bugetar în PIB, care nu trebuia să

41 Compus din conducători de state şi guverne ale ţarilor C.E.E.

102

depăşească 3 %; a doua cerinţă, aceea ca datoria publică să nu depăşească 60% din PIB, nu a funcţionat ca atare, fiind suficientă constatarea că acest indicator – indiferent de nivelul în sine – să fi înregistrat o scădere continuă în ultimii trei ani.

• Criteriul cursului de schimb - respectarea, pe cel puţin doi ani, a marjelor normale de

fluctuare prevăzute de mecanismul valutar al UE, fără devalorizări ale monedei în cauză faţa de moneda altui stat membru; marjele de fluctuaţie s-au situat între –15% şi +15%, începând cu august 1993; ) menţinerea fluctuaţiei cursurilor de schimb în limite strânse, astfel încât să nu fie necesară devalorizarea monedei o perioadă de doi ani.

• Criteriul ratei dobânzii pe termen lung - cerinţa a fost să nu se depăşească cu mai

mult de 2% media aritmetică simplă (pe 12 luni) a ratelor dobânzii din primele trei state membre cu cele mai scăzute rate.

• Independenţa băncilor centrale, cerinţa de bază fiind ca finanţarea monetară a

deficitului public să fie interzisă, la fel ca şi accesul privilegiat al sectorului public la instituţiile financiare.

3. Etapa a treia a fost prevăzut să înceapă cel mai devreme în anul 1997 şi cel mai

târziu în ian. 1999, pentru statele care vor îndeplini condiţiile cerute. Ea impune stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb intercomunitare pentru a

adopta moneda unică şi funcţionarea unui Sistem European de Bănci Centrale (S.E.B.C.) care să se substituie în parte băncilor centrale naţionale privind politica monetară.

Se poate preciza astfel că Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe două concepte: coordonarea politicilor economice naţionale şi existenţa unei instituţii independente, responsabilă cu politica monetară Pasul 4 Criza SME.

La începutul anilor ‘90, recesiunea economică face să crească rata şomajului în Europa. Îndoielile asupra tratatului de la Maastricht exprimate prin refuzul danez şi prin ,,da”-ul ezitant francez, revitalizează speculaţia care împinge anumite monede spre depreciere. Alte monede ies din sistem între sept. 1992 şi mai 1993, în ciuda intervenţiei masive a Bundesbank pentru a lupta contra speculaţiei. Între iunie şi iulie 1993, Franţa, constatând că rata inflaţiei este sub cea a Germaniei, scade dobânda sub rata germană pentru a-şi stimula economia. Dar Bundesbank nedorind să urmeze această scădere, pieţele atacă francul. Marjele fluctuaţiei sunt lărgite la +15% ca răspuns la această speculaţie care provoacă o cvasiprăbuşire a sistemului.

Reunificarea germană provoacă tensiuni inflaţioniste în Germania şi Bundesbank reacţionează crescând dobânzile pentru a frâna expansiunea creditului. Însă această politică restrictivă este impusă celorlalte ţări europene în timp ce acestea din urmă suportă o creştere a şomajului. Speculanţii atacă ţările care duc o politică economică restrictivă pe care o consideră inadaptată la situaţia economică a ţării respective, in special în ceea ce priveşte şomajul. E ca şi cum pieţele ar împinge anumite ţări în a adopta o politică economică mai pertinentă necesităţilor acestor ţări şi, din acest fapt, speculaţia ar deveni autorealizatoare.

SME a condus la o convergenţă a variabilelor nominale între ţările membre: ratele de inflaţie şi ratele dobânzilor. Deja din 1983, dar mai ales din 1987, când ţările renunţă la devalorizările competitive şi aliniază rata de schimb în funcţie de marcă, ratele de inflaţie europene încep să se apropie. Pentru a-şi menţine rata de schimb contra mărcii şi în absenţa controalelor de capital, ţările sunt obligate să urmeze aceeaşi politică monetară ca Bundesbank. Acest fapt implică în egală măsură o convergenţă a ratelor dobânzilor nominale.

103

De asemenea se remarcă faptul că ţările membre SME au beneficiat de o reducere a ratelor inflaţiei mai importantă decât pentru celelalte ţări membre OCDE.

Totuşi, dacă SME a favorizat convergenţa ratelor inflaţiei, nu a condus şi la o convergenţă a variabilelor reale. Nu a existat o convergenţă între ţări în ceea ce priveşte produsul intern brut pe cap de locuitor, nici în ceea ce priveşte şomajul.

Pentru că ţările membre SME nu mai au autonomie în materie de politică economică şi pentru că au decis să urmeze marca germană, sunt obligate să adopte deciziile luate de Bundesbank. Banca centrală germană urmăreşte o politică monetară restrictivă într-un moment în care celelalte ţări ar fi preferat o relansare economică şi o luptă contra şomajului. Bundesbank este preocupată mai degrabă de economia proprie şi menţine dobânzi ridicate, împotriva voinţei celorlalte ţări.

Majoritatea ţărilor europene nu pot tolera la infinit o situaţie în care o singură ţară poate să impună celorlalte politici economice contrare intereselor lor. Modul de funcţionare al SME este considerat prea antidemocratic. Pentru a umple acest ,,deficit democratic” se elaborează proiectul de monedă unică europeană42.

Lecţia 2 ECU şi mecanisme de finanţare europeană Pasul 1 Crearea E.C.U. şi cursurile de schimb

Sistemul Monetar European este un sistem de cursuri stabile, organizat în jurul unei unităţi de cont proprii, E.C.U. (European Currency Unit) şi precizând largi facilităţi de credit, acestea fiind elementele definitorii ale sistemului.

E.C.U. nu a fost niciodată o monedă efectivă ci doar o unitate de măsură europeană, concepută ca un "coş" de valute ale ţărilor membre ale sistemului, în ponderi bine determinate, la început 9 monede europene, apoi 12 (DM, FF, £, lira italiană, florinul olandez, francul belgian, peseta spaniolă, coroana daneză, lira irlandeză, escudo portughez, drahma grecească, francul luxemburghez) iar în prezent 15 monede (de la 1.01.1995, prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei).

Pentru fiecare monedă s-a stabilit un curs de referinţă raportat la celelalte monede, cu posibilitatea fluctuării în limita de + 2,25 % (cu unele excepţii care diferă de la o perioadă la alta). În cazul în care există tendinţa unor fluctuaţii mai mari, este obligatorie intervenţia băncilor centrale pe pieţele de schimb, prin vânzarea sau cumpărarea de valută, până ce cursurile revin în cadrul limitelor stabilite.

Astfel, sistemul este conceput pentru a funcţiona în mod simetric. Fiecare ţară îşi fixează rata de schimb în raport cu ECU: ,,cursul pivot” ECU este o medie ponderată a cursurilor diferitelor monede europene; ponderile reflectă importanţa economică a fiecărei ţări. Plecând de la acest curs pivot, cursurile pivot bilaterale sunt determinate între ţări europene. Fiecare ţară se angajează să menţină rata de schimb faţă de celelalte în interiorul unei benzi înguste de 62,25% (6% pentru Italia ca şi pentru noii aderenţi: Regatul Unit în octombrie 1990, Spania, în iunie 1989; şi Portugalia în aprilie 1992). Marja fluctuaţiei trece la 615% în august 1993, după crizele speculative.

Ca urmare a unor procese destabilizatoare în interiorul sistemului, ca şi pe plan mondial, în 1993 s-a decis lărgirea limitelor de fluctuaţie a cursurilor de schimb la 15 %, cu unele excepţii (DM, guldenul olandez).

42 În conformitate cu rezoluţia Consiliului European din 5 decembrie 1978 în centrul S.M.E. se află ECU. (Denumirea ecu este prelucrată de către francezi – escutum-escu-ecu – monedă emisă de Ludovic al IX-lea în 1266. Ecu-ul de aur emis de Filip al VI-lea în secolul al XIV-lea avea 4,5 gr. Ecu-ul constituţional din 1793 este scos din circulaţie în 1804 de împăratul Napoleon.)

104

Variaţiile dolarului constituiau surse de tensiune în interiorul unui sistem de schimburi fixe între ţări europene. De exemplu, când dolarul se depreciază, investitorii vând dolari şi cumpără mărci; marca creşte în valoare în timp ce celelalte monede europene scad la rândul lor: arbitrajul este folositor mărcii şi nu celorlalte devize europene. Fluctuaţiile dolarului fac instabile ratele de schimb bilaterale ale monedelor europene.

Pentru a-şi menţine parităţile este conceput un ,,indicator de divergenţă”: când o monedă atinge 75% din distanţa maximă, ţările în cauză sunt chemate să intervină. Când o ţară şi-a atins cursul de sus faţă de o alta (care deci atinge cursul de jos) băncile centrale ale celor două ţări trebuie să reacţioneze pentru a menţine paritatea. Banca centrală a monedei forte trebuie să-şi vândă moneda în schimbul celei ce aparţine ţării cu monedă slabă; în acelaşi timp, banca centrală a monedei slabe trebuie să-şi cumpere propria monedă în schimbul rezervelor sale. În sfârşit, când o ţară nu mai poate să-şi menţină paritatea în interiorul benzii înguste, se poate produce o realiniere între parităţi. Ea consistă în devalorizarea monedelor slabe şi reevaluarea monedelor puternice.

Cursul E.C.U. este cursul de referinţă al sistemului european. Există un sistem complex de cursuri în care se încadrează un curs oficial al E.C.U., care se deduce din cursurile centrale bilaterale, respectiv cursurile oficiale ale monedelor europene luate două câte două., şi un curs zilnic, de piaţa, calculat în funcţie de fluctuaţiile curente de pe piaţă.

E.C.U. utilizat în tranzacţiile oficiale, dintre băncile centrale ale ţărilor membre, deci ca unitate de cont oficială, reprezintă contravaloarea a 20 % din rezervele de aur şi devize vărsată de statele membre la Fondul European de Cooperare Monetară (F.E.C.O.M.), ca o încercare de revigorare a mecanismelor stabilizatoare ale aurului.

ECU a fost o monedă de cont stabilită pe baza unui coş de valute din 12 ţări europene dintre cele 15 ţări membre UE. Ponderea fiecărei ţări în cadrul coşului a reflectat puterea economică a fiecăreia. Pasul 2 Mecanismele de creditare ale S.M.E

Mecanismele de creditare ale S.M.E. au fost puse în practică de F.E.C.O.M., având ca scop susţinerea intervenţiilor băncilor centrale pe pieţele de schimb şi reglarea unor deficite temporare sau de durată ale balanţelor de plăţi ale ţărilor membre. Finanţarea se acordă în mod automat în relaţia dintre băncile de emisiune, pe termen foarte scurt, reînnoibilă până la 3 luni, sau pe termen scurt (până la 6 luni) şi în sfârşit, pe termen mediu (5ani), de la caz la caz.

F.E.C.O.M. efectuează înregistrarea contabilă a sumelor împrumutate şi a termenelor stabilite şi serveşte ca intermediar la rambursare, care, în proporţie de 50 % se efectuează în E.C.U. Acest sistem de finanţare, diversificat în ultimii ani, este simbolul solidarităţii monetare europene: o monedă în dificultate este în mod automat ajutată de celelalte şi toate cererile justificate de credit conduc la o emisiune de E.C.U.

Lecţia 3. Dezideratul unificării monetare a Europei Pasul 1 Noţiuni introductive

Sistemul Monetar European a constituit o etapă importantă pe calea unificării monetare a Europei.

Prima etapă a U.E.M. (1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993) a debutat cu intrarea în vigoare a directivei privind mişcarea liberă a capitalurilor şi are ca centru de greutate însuşi Tratatul de la Maastricht: adoptare, semnare, referendumuri naţionale, luarea măsurilor pregătitoare pentru intrarea sa în vigoare.

105

Etapa a doua (1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998) a Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.), deosebit de importantă, s-a concentrat asupra continuării şi intensificării pregătirilor pentru introducerea monedei unice. În această perioadă s-au creat Institutul Monetar European43 (I.M.E.) şi Banca Centrală Europeană (B.C.E.). Tot în această perioadă s-au stabilit noul mecanism de schimb european (ERM2), rezoluţia asupra creşterii economice şi angajării forţei de muncă, rezoluţia asupra coordonării politicilor economice şi cea asupra politicii valutare, rapoartele asupra stadiului îndeplinirii criteriilor de convergenţă şi stabilirea ţărilor care îndeplinesc criteriile pentru intrarea în U.E.M. de la 1 ianuarie 1999.

În acest context va trebui inclusă moneda unică europeană, numită "euro", aşa cum s-a stabilit la Reuniunea la nivel înalt a membrilor Uniunii Europene de la Madrid - 16.11.1995. Abrevierea oficială pentru moneda unică este „EUR”, fiind înregistrată la Organizaţia Internaţională pentru Standarde (ISO). Ulterior, în cadrul Consiliului European de la Amsterdam (iunie 1997) s-a adoptat designul monedelor şi bancnotelor Euro. Cu aceeaşi ocazie, s-a încheiat un acord între statele membre ale UE, intitulat Pactul de Stabilitate şi Creştere, care viza două aspecte cheie: un sistem de alarmă preventivă pentru identificarea şi corectarea dezechilibrelor bugetare, înainte ca acestea să depăşească pragul de 3% din PIB; un set de reguli cu efect restrictiv care să exercite presiuni asupra statelor membre ale zonei Euro, astfel încât acestea să evite deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de corectarea lor.

La 1 ianuarie 1999 debutează a treia etapă a U.E.M., cea care instaurează Uniunea Monetară prin introducerea monedei unice: exclusiv ca monedă scripturală în primii 3 ani, iar de la 1 ianuarie 2002 şi ca monedă fiduciară (bancnote şi monedă metalică), rata de schimb fixă şi politică monetară unică. Pasul 2 Trecerea la moneda unică europeană

În condiţiile în care moneda rămâne unul dintre cele mai importante simboluri ale suveranităţii naţionale, teritoriul naţional fiind asimilat cu cel monetar, noutatea monedei Euro constă în acordul unui grup independent de state de a-şi înlocui monedele naţionale cu o monedă unică, transferând totodată suveranitatea politicii monetare către o instituţie nouă, respectiv Banca Centrală Europeană.

Marile principii juridice ale trecerii la euro (în faza ,,tranzitorie”: 1 ianuarie 1999- 31 decembrie 2001) sunt :

a) Principiul continuităţii contractelor: Introducerea euro nu va avea ca efect automat să modifice termenii unui contract existent, sau să dispenseze de execuţia sa, nici chiar pentru cazul când ambele părţi contractuale fac parte din zona euro şi, deci, contractul respectiv se supune legislaţiei unui stat membru al Uniunii; cu atât mai mult, principiul continuităţii se va aplica acelor contracte supuse legislaţiei unui stat terţ faţă de Uniunea Monetară.

b) Principiul fungibilităţii monedei euro şi a monedei naţionale: în perioada tranzitorie, moneda naţională a unui stat membru va fi o subdiviziune, non-zecimală, a lui euro, şi cele două monede vor fi utilizate în paralel, ceea ce implică operaţiuni permanente de conversie între acestea (la cursul fix şi irevocabil stabilit la 1 ianuarie 1999), pentru toţi actorii vieţii economice. Principiul fungibilităţii prevede că, în practică, orice sumă în moneda naţională va putea fi convertită în euro şi reciproc.

c) Principiul ,,nici interdicţie – nici obligaţie”: nu există pentru nimeni nici obligaţie nici interdicţie de a utiliza euro (în forma sa scripturală) în cursul perioadei tranzitorii.

43 I.M.E., în cei patru ani de funcţionare (ianuarie 1994-mai 1998), a exercitat un rol deosebit de important în fundamentarea aspectelor esenţiale ale construcţiei monetare europene: proiectarea şi punerea în lucru a B.C.E. şi a Sitemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.), stabilirea liniilor directoare şi a mecanismelor politicii monetare şi valutare comune, realizarea rapoartelor asupra convergenţei, proiectarea sistemelor de plăţi, rezolvarea problemelor juridice, statistice, de contabilitate etc.

106

d) Principiul continuităţii între ecu şi euro (la rata de conversie 1 euro = 1 ECU). e) Principiul non-discriminării între cele două unităţi monetare – euro şi cea naţională

(de exemplu, nu va exista nici o acţiune de promovare vizând exclusiv doar una dintre ele).

Trecerea la moneda unică reprezintă un proces controlat în detaliu şi cu un calendar

precis. În vederea analizării capacităţii statelor membre de a participa la zona Euro, prin

Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut prezentarea unor rapoarte privind gradul de compatibilitate al statelor membre cu criteriile de convergenţă stabilite. Pe baza acestor rapoarte, Consiliul European a confirmat în luna mai 1998, statele membre ale Uniunii Europene care vor adopta Euro ca monedă unică începând cu 01.01.1999.

Moneda unică a fost introdusă iniţial în 11 ţări din cele 15 ale Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 1999: Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Portugalia şi Spania. Au făcut excepţie Marea Britanie, Danemarca, Suedia şi Grecia. Primele trei ţări au refuzat introducerea Euro din motive politice interne, iar Grecia (şi parţial Suedia) nu a îndeplinit criteriile de convergenţă.

La 1 ianuarie 1999, Consiliul de Miniştri de Finanţe ai Economiei (ECOFIN), la propunerea Comisiei Europene şi după consultarea cu BCE, a stabilit cursurile de schimb fixe şi irevocabile, dintre moneda ţărilor membre şi Euro. Cu aceeaşi ocazie a avut loc transferarea responsabilităţii politicii monetare de la băncile centrale naţionale la BCE. Euro a devenit astfel singura monedă europeană în cadrul Uniunii Monetare. Conversia din monedele naţionale în Euro a fost realizată prin intermediul ECU: 1 ECU = 1 EURO, iar ECU a încetat să mai existe.

Politica monetară devine unică pentru toate statele din zona Euro. Cursurile de schimb între monedele Uniunii Monetare Europene şi Euro, care au fost

stabilite la 1 ianuarie 1999, vor rămâne irevocabile şi nemodificate pe întreaga perioadă de timp în care cele 2 monede (naţională şi Euro) vor fi folosite ca mijloc de plată, respectiv până la 28 februarie 2002 cel mai târziu.

La 1 ianuarie 1999 cursurile de schimb pentru 1 Euro au fost stabilite astfel:

40,3399 franci belgieni 2,20371 guldeni olandezi 1,95583 DEM 13,7603 lire sterline (GBP) 166,386 pesetas spaniole 200,482 şilingi austrieci 0,78756 lire irlandeze 5,94573 mărci finlandeze 6,55957 franci francezi 40,3399 franci luxemburghezi 1936,27 lire italiene 1,17 dolari americani (USD)

Noile datorii guvernamentale se exprimă în Euro şi principalele pieţe financiare trec la

moneda europeană, ca valută, acţiuni şi bonuri de tezaur. În urma îndeplinirii criteriilor de convergenţă, Consiliul Uniunii Europene aprobă

adoptarea monedei unice şi de către Grecia, din 01.01.2001, fiind totodată stabilită rata fixă de schimb Euro / drahma grecească.

În continuare, Danemarca şi Marea Britanie nu doresc să intre în zona Euro iar Suedia are probleme privind stabilitatea ratei de schimb. De la 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele Euro intră în circulaţie iar din 28.02.2002 se trece definitiv la moneda unică în administraţia publică, în timp ce bancnotele şi monedele naţionale au fost retrase din circulaţie într-o scurtă perioadă de timp în care au circulat în paralel – circulaţie duală. În mod obligatoriu, toate tranzacţiile de cont se efectuează în Euro.

107

. Condiţiile economice şi politice de aderare a ţărilor candidate în zona euro privesc, într-o primă etapă, democraţie, respectarea drepturilor omului, la care se adaugă o economie de piaţă funcţională şi concurenţială. Economia de piaţă funcţională, atât de mediatizată şi abordată în contextul actual, presupune:

- sistem financiar-bancar eficient, capabil să orienteze economiile către investiţii productive;

- sistem juridic modern, care să ofere securitate activităţii economice în ansamblul ei; - cadru macroeconomic stabil şi neinflaţionist, propice creşterii economice şi ocupării

forţei de muncă. Capacitatea concurenţială, în relaţie cu piaţa unică, obligă la realizarea unor produse

de performante, la standardele Uniunii, formarea de resurse umane adecvate, asigurarea infrastructurii de calitate, etc.

Lecţia 4 Influenţe ale utilizării monedei unice europene

Odată cu accentuarea tendinţelor de globalizare ale pieţelor, competiţia dintre cele trei centre de putere economică: Europa, SUA şi Japonia s-a intensificat.

Prin crearea monedei unice se urmăreşte atingerea a cel puţin două obiective: - Uniunea Monetară să constituie un motor pentru continuarea politicii de integrare; - Dinamizarea creşterii economice şi o utilizare mai eficientă a forţei de muncă.

Pentru consumatorii obişnuiţi, Euro poate însemna avantaje privind: ◊ facilitarea plăţilor cu ocazia călătoriilor în ţări străine; ◊ transfer mai rapid şi mai ieftin al fondurilor în ţări din zona Euro; ◊ creşterea transparenţei în domeniul costurilor şi accentuarea concurenţei pot

favoriza reduceri de preţuri; ◊ se elimină riscul ratei de schimb pentru statele din zona Euro; ◊ diminuarea ratei dobânzii şi astfel, acces la credite mai ieftine şi reducerea

costurilor împrumuturilor. Uniunea Monetară poate aduce avantaje economice însemnate:

îmbunătăţirea alocării factorilor de producţie, întrucât producţia şi investiţiile nu vor mai fi influenţate de evoluţia cursului de schimb; realizarea de economii de către populaţie, ceea ce va duce la creşterea consumului; creşterea transparenţei pieţei şi a preţurilor; creşterea pieţei de capital ca spaţiu şi ca lichidităţi; scăderea costului tranzacţiilor, deoarece nu vor mai cuprinde cheltuieli legate de

riscul valutar; contribuţia monedei Euro la dezvoltarea relaţiilor financiare şi comerciale între

membrii „Euroland” şi parteneri; transformarea monedei Euro, alături de dolarul SUA, în monedă internaţională de

tranzacţii, de depozit, de investiţii şi de rezervă. Comparabilitatea preţurilor în Euro conduce la creşterea competitivităţii, firmele fiind

obligate să ofere produse şi servicii de calitate, la preţuri stabile, uneori chiar mai scăzute decât înainte de introducerea monedei unice. Presupunând că mai devreme sau mai târziu primele 15 ţări integrate ale UE vor utiliza Euro, zona va deveni cel mai mare producător mondial şi va deţine cea mai ridicată pondere în comerţul mondial, chiar dacă dolarul american va domina încă o perioadă lungă de timp economia mondială.

În general, moneda unică are ca scop consolidarea unităţii europene şi este concepută pentru a constitui un factor de stabilitate şi prosperitate

108

Statutul de monedă dominantă poate fi cucerit, moneda trebuind să îndeplinească o serie de funcţii economice importante:

◊ să joace un rol major în tranzacţiile internaţionale comerciale şi valutare; ◊ să fie o importantă monedă de investiţii; ◊ să fie atractivă ca monedă de rezervă pentru băncile centrale; ◊ să aibă un rol central, ca ancoră monetară în sistemul existent al cursurilor de

schimb. Succesul global al Euro va fi determinat, înainte de toate, de rolul său ca monedă de

investiţie. Fiind o monedă nouă, euro va trebui mai întâi să cucerească încrederea pieţelor financiare, fapt care se pare că s-a realizat, în paralel cu declinul dolarului american, sub impactul copleşitor al factorilor politici.

Pe termen mediu, Euro va juca de asemenea un rol important ca monedă de rezervă şi va fi mai importantă decât suma monedelor ţărilor membre ale Uniunii Europene. Ca monedă de rezervă, dolarul american deţine în prezent un rol dominant, respectiv 65 % din rezervele mondiale valutare, dar cu o tendinţă de scădere (în 1973 ponderea sa reprezentând 76 %, comparativ cu 14 % - monedele europene). Situaţia anterioară introducerii euro ca monedă efectivă, evidenţia dominaţia dolarului american, care deţinea 42% din tranzacţiile valutare internaţionale, comparativ cu 35%, pondere deţinută de monedele UE.

Euro şi dolarul american vor coexista ca mijloc de plată şi unitate de cont, dar se aşteaptă o divizare a zonelor de influenţă:

Euro va deveni monedă principală de tranzacţie în Europa Centrală şi de Est; dolarul american va continua să domine piaţa din America Latină şi Asia.

Lecţia 5 Instituţii europene şi rolul lor monetar Pasul 1 Comisia Europeană Comisia Europeană este instituţia Uniunii Europene care asigură aplicarea dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, ia iniţiative privind politicile comunitare, propune legislaţia comunitară şi exercită puterea în domenii specifice – de exemplu, supraveghează finanţele publice şi iniţiază procedurile privind deficitele excesive. Pasul 2 Consiliul European

Consiliul European reuneşte şefi de stat şi de guvern ai ţărilor membre. Se reuneşte de cel puţin două ori pe an în sesiunile de vârf (summit). În şedinţele de deschidere, preşedintele Parlamentului european este invitat să prezinte expuneri semnificative. Pasul 3 Parlamentul European Parlamentul European, în UEM are în principal competenţe consultative, organizează dezbateri generale asupra politicii monetare, audieri în faţa comisiilor parlamentare competente, etc. Pasul 4 ECOFIN şi COREPER ECOFIN este desemnat de Consiliul UE şi reprezintă Consiliul de Miniştri care reuneşte miniştrii economiei şi ai finanţelor din UE. COREPER, respectiv Consiliul Reprezentanţilor Permanenţi urmăreşte zilnic evidenţa afacerilor Uniunii şi pregăteşte reuniunile Consiliului. Pasul 5 Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

109

Crearea S.E.B.C. şi a B.C.E. reprezintă o importantă construcţie instituţională a U.E.M., în vederea instaurării Uniunii Monetare, introducerii monedei comune şi realizării politicii monetare unice.

S.E.B.C., compus din B.C.E. şi băncile centrale naţionale ale celor 15 state membre U.E., are drept obiectiv final menţinerea stabilităţii preţurilor, condiţie necesară a creşterii durabile şi sănătoase a economiei ţarilor comunitare. În atingerea acestui obiectiv, S.E.B.C. va acţiona în concordanţă cu legile liberei concurenţe, favorizând alocarea eficientă a resurselor.

Atribuţiile fundamentale ale S.E.B.C sunt: • definirea şi punerea în practică a politicii monetare unice; • conducerea operaţiunilor valutare, • deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre; • promovarea bunei funcţionări şi fluenţei sistemelor de plăţi.

Alte atribuţii ale S.E.B.C. constau în: - emisiunea monetară; - cooperarea în domeniul controlului bancar; - problema independenţei băncii centrale în relaţie cu emisiunea şi politica

monetară, fiind reliefată necesitatea de a se delega politica monetară unei bănci centrale independente;

- funcţii consultative; - colectarea informaţiilor statistice.

Pentru realizarea obiectivului principal, menţinerea stabilităţii preţurilor, S.E.B.C. trebuie să dispună de instrumente şi proceduri pentru a pune în practică politica monetară şi, în mod mai concret, pentru a atinge obiectivul operaţional al ratei dobânzii, obiectiv ce îi revine în exclusivitate.

Cadrul operaţional al politicii monetare unice trebuie să răspundă următoarelor principii generale: conformitate cu principiile de piaţa, egalitate de tratament, simplitate şi căutarea celui mai bun raport cost - eficienţa, descentralizare, continuitate, armonizare, conformitate cu procesul de decizie al S.E.B.C.

Tabel 6. Operaţiuni de politică monetară ale Băncii Centrale Europene

Tipul operaţiunii Injecţie de lichiditate

Absorbţie de lichiditate

Scadenţa

Frecvenţa

Procedura

Operaţiuni de open market Operaţiuni principale de refinanţare

operaţiuni reverse

-

2 săptămâni

săptămânal

licitaţie standard

Operaţiuni de refinanţare pe termen lung

operaţiuni reverse

- 3 luni lunar licitaţie standard

operaţiuni reverse

operaţiuni swap valutar

nestandardizată

neregulat licitaţie rapidă

operaţiuni swap valutar

atragere de depozite pe termen fix operaţiuni reverse

tranzacţii bilaterale

Operaţiuni de reglaj fin

cumpărări ferme

vânzări ferme neregulat tranzacţii bilaterale

110

operaţiuni reverse

emisiune de certificate de debit

standardizată/ne-standardizată

regulat şi neregulat

licitaţie standard

Operaţiuni structurale

operaţiuni ferme

vânzări ferme neregulat tranzacţii bilaterale

Facilităţi permanente

Facilitatea de împrumut marginal

operaţiuni reverse

- overnight la cererea instituţiilor de credit

Facilitatea de depozit

- depozite overnight la cererea instituţiilor de credit

Instrumentele politicii monetare a S.E.B.C.- B.C.E. se împart în 3 mari categorii:

• operaţiuni de piaţă – open market - efectuate în condiţiile pieţei, la iniţiativa S.E.B.C.

Prin intermediul acestor operaţiuni se urmăreşte realizarea următoarelor obiective: direcţionarea ratelor dobânzii, controlul lichidităţii şi orientarea politicii monetare. Aceste operaţiuni, în funcţie de scopul urmărit, frecvenţa şi modalitate de intervenţie, se împart în patru categorii: operaţiuni principale de refinanţare; operaţiuni de refinanţare pe termen lung; operaţiuni de reglaj fin; operaţiuni structurale.

• facilităţi permanente - la iniţiativa instituţiilor de credit. Acestea urmăresc să asigure sau să absoarbă lichiditatea pe 24 ore, semnalează orientarea generală a politicii monetare iar ratele dobânzilor constituie limitele (inferioare şi superioare) ratelor dobânzilor overnight.

• rezerve obligatorii - acest instrument are în vedere: stabilizarea ratelor dobânzii pe piaţa monetară, reglarea lichidităţii (în această privinţa, rezervele obligatorii sunt un substituit al emisiunii de certificate de debit), controlul expansiunii monetare. Sunt supuse regimului rezervelor obligatorii toate instituţiile de credit care activează pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Monetare

Cerinţele respectării criteriilor de convergenţă pentru statele care şi-au exprimat

intenţia intrării în zona euro, au avut importante efecte pozitive în plan economic şi monetar, chiar dacă persistă ameninţări globale sau regionale cu efect incalculabil. În ansamblu însă se remarcă un mediu economic stabil, creştere economică bazată pe cererea internă, crearea de noi locuri de muncă, inflaţie scăzută (cu o cifră) iar ratele dobânzii se menţin la un nivel coborât. Europa s-a dorit şi se pare că a reuşit, până în acest moment, să devină un pol al stabilităţii, printr-un mix de politici echilibrat care reuneşte o politică monetară a stabilităţii preţurilor cu una bugetară a gestiunii sănătoase a finanţelor publice.44 Toate acestea au aplanat impactul crizelor internaţionale care s-au manifestat cu o violenţă tot mai accentuată după anul 2000.

Pe aceeaşi cale se înscriu şi ţările candidate la procesul de aderare, cu diferenţieri care ţin de ritmul reformelor şi de convingerea preluării întregului acquis comunitar. Primele cinci ţări central şi est-europene care au primit aviz favorabil de aderare la Uniunea Europeană – Ungaria, Polonia, Cehia, Slovenia şi Estonia – au răspuns principalelor cerinţe impuse de extinderea în condiţii optime a U.E. Având ca reper aceste realizări, România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană de la 01.01.2007 iar previziunile de integrare reală şi completă se doresc a fi dintre cele mai optimiste.

44 Liviu C. Andrei – „Euro”, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

111

Recomandãri bibliografice

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999 2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000 3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica,

Galaţi, 2003 4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei

Academice „Danubius”, Galaţi, 2005 5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice

“Danubius”, Galaţi, 2001 6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan

mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003 7. Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1997 8. Turliuc V., Cocriş V. - Monedă şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

Teste de autoevaluare

1. Atribuţiile fundamentale ale Sistemului European al Băncilor Centrale sunt: a. modificarea masei monetare în circulaţie prin mecanismul propriu de finanţare;

b. crearea unui sistem financiar-bancar eficient, capabil să orienteze economiile către investiţii productive;

c. promovarea bunei funcţionări şi fluenţei sistemelor de plăţi.; d. conducerea operaţiunilor valutare, e. sistem juridic modern, care să ofere securitate şi stabilitate monetară.

2. Criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht prevăd limite pentru: a. rata inflaţiei, rata dobânzii, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publică; b. rata şomajului, cursul de schimb, PIB, balanţa de plăţi, creditul public; c. cheltuieli publice, asistenţă socială, politica vamală, rezerva valutară, politica externă; d. sistem fiscal, inflaţie, curs valutar, deficit bugetar, legislaţie; e. circulaţia capitalurilor, a persoanelor şi mărfurilor.

3. “Euro” reprezintă moneda unică europeană a cărei utilizare este posibilă în prezent: a. prin convertirea în monedele ţărilor care fac parte din Uniunea Economică şi Monetară; b. sub formă scripturală, fără a exista interdicţie sau obligativitate în utilizarea ei; c. sub formă efectivă şi ca monedă de cont; d. în paralel cu ECU şi cu monedele naţionale; e. ca şi „coş valutar” format din monedele statelor membre.

Teme de control (conform cu calendarul disciplinei) 1. Sistemul Monetar Internaţional

2. Sistemul monetra european şi organismele reprezentative

3. Uniunea Economică si Monetară

112

Modulul VI INFLAŢIA ŞI ECHILIBRUL MONETAR

Obiectivele specifice modulului

• Prezentarea şi definirea de noţiuni cheie: inflaţie, rata inflaţiei, spirala inflaţionistă, forme ale inflaţiei, politici antiinflaţioniste.

• Prezentarea mecanismelor inflaţioniste; • Identificarea cauzelor şi formelor de manifestare ale inflaţiei, asociate

efectelor, pe diverse nivele de evoluţie şi pe structuri economice; • Cunoaşterea rolului activ al autorităţii monetare în contextul mutaţiilor care se

produc în prezent, în spaţiul naţional şi mondial. Rezultatele aşteptate

• cunoaşterea noţiunilor de inflaţie, rata inflaţiei, spirala inflaţionistă, forme ale inflaţiei, politici antiinflaţioniste;

• înţelegerea mecanismelor inflaţioniste • cunoaşterea cautelo şi formelor de manifestare ale inflaţiei.

Competenţele dobândite

• familiarizarea cu formele de manifestare ale inflaţiei şi cu politicile antiinflaţioniste

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

113

Lecţia 1 Descifrări conceptuale Pasul 1 Noţiuni introductive

Inflaţia constituie un fenomen dinamic, care apare în mişcare, în modalităţile prin care echilibrul este perturbat, pentru a fi apoi din nou regăsit. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privinţă, cuprinzând expresii ca presiune inflaţionistă, tensiuni inflaţioniste, ecart inflaţionist etc., care sugerează că inflaţia aparţine domeniului dinamicii economice, adică unui domeniu în care acţionează forţele care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.

În plus, se poate afirma că inflaţia este o manifestare a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creştere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de creştere a preţurilor. În general, se consideră că această tendinţă este determinată de existenţa unei cantităţi excedentare de monedă, însă aproape toţi cei care s-au ocupat de acest subiect sunt de acord că inflaţia nu este legată numai de fenomene monetare.

Noţiunii de inflaţie i se asociază adesea ideea de creştere într-o manieră dezagreabilă şi i se potriveşte apropierea cu o stare maladivă sau, în tot cazul, una inestetică. Aceste conexiuni se leagă şi de presupusa origine a cuvântului, latină, prin care „inflatio” sau „inflatus” are sensul de „umflat” ori, mai modern, exagerat. Pasul 2 Definirea inflaţiei

Inflaţia poate fi definită prin efectele sale : ~ creşterea preţurilor este de fapt una dintre formele de manifestare a inflaţiei. Alteori se apreciază că inflaţia constă în emisiunea de monedă fără contrapartidă, ceea ce reprezintă de fapt o cauză a inflaţiei. Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de fapt două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile cresc, puterea de cumpărare scade în relaţie directă. Astfel, inflaţia este procesul de creştere disproporţionată a masei monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară, cerută de dimensiunea activităţii economice, care determină o creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea puterii de cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional, ca efect al disparităţilor dintre preţuri, dintre acestea şi venituri.

Din punct de vedere istoric, inflaţia a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen monetar, concretizat prin apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru. Acest tip de inflaţie, cunoscut sub denumirea de inflaţie monetară poate avea şi forma inflaţiei prin credit, în măsura în care creditele distribuite de bănci sunt excesive. Astfel, inflaţia ar exprima o supra-aglomerare continuă a arterelor circulaţiei cu o cantitate de bani de hârtie excesiv de mare faţă de necesităţile circulaţiei mărfurilor şi de plată a serviciilor, cu efect asupra deprecierii sensibile a monedei naţionale – scăderea puterii de cumpărare şi creşterea spontană, considerabilă, neîntreruptă şi generală a preţurilor.

Este posibilă şi o altă explicaţie, nemonetară, a fenomenului inflaţionist: preţurile pot creşte în mod generalizat şi accelerat numai dacă cererea globală este mult mai mare decât oferta globală (teoria cererii excedentare). Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală şi dacă această cerere globală în exces se menţine sau chiar se amplifică în timp, situaţia respectivă constituie ea însăşi un principiu suficient al creşterii generalizate şi accelerate a preţurilor. Inflaţia nu se mai leagă în acest caz de monedă, decât în ideea în care moneda este considerată o marfă obişnuită: cu cât este mai rară, cu atât este mai

114

scumpă. Fără îndoială, este posibil ca moneda să intervină pentru a crea excedentul cererii faţă de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de numeroase alte cauze. Moneda nu este, deci, întotdeauna, cauza fundamentală a inflaţiei. De aceea, se vorbeşte adesea de inflaţia nemonetară.

Pe de altă parte, inflaţia este concepută ca un dezechilibru profund al întregului mecanism economico-financiar, monetar şi de credit, cu caracter general şi în continuă evoluţie.

În mod frecvent, inflaţia se defineşte ca fiind un proces economic şi social deosebit de complex, care se caracterizează prin creşterea puternică şi cumulativă a preţurilor, asociată deprecierii monetare (reducerea puterii de cumpărare a unităţii monetare naţionale).

Profesorul Costin C. Kiriţescu concepe inflaţia ca un fenomen cu o sferă largă de cuprindere:

- este o noţiune legată de masa monetară în circulaţie (1); - este un fenomen obiectiv care însă nu exclude folosirea lui conştientă (2); - cauza imediată o constituie dezorganizarea economică şi financiară, reflectate în

creşterea masei monetare în circulaţie într-un ritm mai rapid decât al creşterii producţiei (3). Astfel, inflaţia poate fi privită ca o sumă de dezechilibre dar trăsătura cea mai directă

care se asociază acestui fenomen este aceea de creştere generală, durabilă şi nelimitată a preţurilor. În această definiţie se pune accentul pe ideea unui mecanism care provoacă variaţii multiple, de lungă durată, generează el însuşi cauzele permanenţei sale şi se exprimă prin majorarea celei mai mari părţi a preţurilor.

Desigur, în măsura în care majorarea preţurilor unor produse sau servicii corectează dezechilibre preexistente sau reflectă schimbări ale condiţiilor de producţie, ea face parte din mecanismul normal de funcţionare a economiei.

Inflaţia este definită şi în lucrările economice actuale, prin creşterea preţurilor, dar se precizează, de obicei, că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă. Pentru a face distincţie între o creştere de preţuri inflaţionistă şi una neinflaţionistă este necesar a lua în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri de preţuri, reduceri de preţuri şi pot exista preţuri staţionare. Se poate presupune că identificăm inflaţie dacă fuziunea tuturor acestor mişcări de preţuri antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor. Dacă însă nu se manifestă o creştere generală a preţurilor, deşi au loc creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există inflaţie.

Inflaţia constă astfel într-o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o creştere care nu conţine în sine însăşi principiul care să o oprească.

Pentru a exista o inflaţie veritabilă, pură, în adevăratul înţeles al cuvântului, este necesar, aşadar, ca fenomenul creşterii preţurilor să fie un fenomen autoaccelerant. Înseamnă că o mişcare de preţuri este inflaţionistă atunci când are o formă exponenţială45, adică atunci când o creştere de preţuri antrenează o nouă creştere mai rapidă care, la rândul său, generează o creştere şi mai rapidă ş.a.m.d., fără ca în mecanismele interne ale economiei să existe vreun principiu de auto-frânare. Pasul 3 Prezentarea procesului inflaţionist

Procesul inflaţionist se „autoalimentează”, se creează prin el însuşi, în condiţiile în care creşterea preţurilor creează nevoia unor emisiuni monetare tot mai mari.

45 Guitton H. – La monnaie, Paris, 1971

115

Un criteriu simplu şi relativ uşor de precizat, la care s-a recurs în delimitarea formelor inflaţiei este rata inflaţiei, care se exprimă cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor în perioada de timp considerată, de obicei un an de zile:

IPC=(P1 – P0)/ P0 ·100 (1)

În funcţie de nivelul acestei rate, se poate trasa o frontieră între inflaţia forte şi inflaţia lentă. Reputaţia inflaţiei forte este de a fi “alarmantă”, pe când cea a inflaţiei lente este de a fi ,,clementă”. Delimitarea frontierei între cele două forme ale inflaţiei constituie elementul esenţial al aşa-numitei teorii a pragului inflaţiei, conform căreia depăşirea pragului respectiv echivalează cu o schimbare de planuri, prin care se modifică raporturile dintre lucruri: până la prag, inflaţia poate fi un lucru util sau, în tot cazul, necesar şi iminent. Peste prag se intră într-o zonă periculoasă, în care dezordinea nu mai poate fi stăpânită. Dezavantajul acestui mod de gândire este acela că o frontieră unică este dificil de stabilit, aceasta putând fi mai bine descrisă cu ajutorul unui câmp de probabilităţi. În plus, această marjă de incertitudine între inflaţia forte şi inflaţia lentă, diferă foarte mult în funcţie de ţară, de momentul de timp ales, de caracteristicile sociologice ale comunităţii avute în vedere etc.

Problema care se pune şi pentru stat sau mai ales pentru stat este de a şti care este acest prag, această frontieră între virtute şi viciu, care odată depăşită, transformă defectele tolerabile şi chiar necesare existenţei sociale46 într-o adevărată maladie sau nebunie.

Lecţia 2 Cauze şi forme de manifestare ale inflaţiei Pasul 1 Formele inflaţiei

Amplitudinea creşterii preţurilor constituie un reper în definirea formelor de manifestare a fenomenului inflaţionist pe diferite grade de intensitate şi gravitate ca efect asupra mediului economic şi social, cu valori particulare care s-au modificat de la o perioadă la alta, în contextul general.

◊ Inflaţia este apreciată ca târâtoare („creeping inflation”, „rampante” sau lentă) atunci când evoluţiile sunt moderate - în funcţie de autorii care o exprimă, între 2% şi 5% creştere anuală a volumului circulaţiei băneşti sau a preţurilor. În acest caz, inflaţia are un ritm lent dar persistent ascendent, de durată, cu tendinţa de a depăşi un anumit prag şi de a scăpa de sub controlul factorilor responsabili. În mod clasic, majoritatea teoreticienilor consideră această formă de inflaţie benefică pentru economie, dacă se menţine în limite reduse, oferind un stimulent pentru producătorii de bunuri sub raportul unui preţ superior în viitor, faţă de cel estimat iniţial.

◊ Inflaţia este considerată moderată, medie sau deschisă („open inflation”) atunci când creşterea anuală a preţurilor evoluează între 5% şi 10% iar controlul devine tot mai dificil şi eficienţa lui nu este vizibilă.

◊ Inflaţia este declarată atunci când creşterile de preţuri depăşesc 10%. În cazul în care, într-o economie, rata inflaţiei ajunge să fie măsurată cu două cifre anual, acesta este semnul unor dis-funcţionalităţi: organismul economic este „bolnav” şi încearcă să se autoprotejeze (să-şi regăsească echilibrul) cu ajutorul ,,febrei” reprezentate de creşterea generală a nivelului preţurilor.

◊ Inflaţia este considerată galopantă sau hiperinflaţie în condiţiile în care creşterile de preţuri se exprimă cu trei cifre. Atunci când inflaţia ajunge la trei cifre anual (sau două

46 Teza inflaţiei favorabile.

116

cifre lunar), înseamnă că dezechilibrele din economie sunt grave. Dacă inflaţia degenerează în hiperinflaţie, revenirea la normal ajunge să fie extrem de costisitoare, atât în plan economic, cât şi social.

La finele anilor ’80, Michel Didier descrie hiperinflaţia prin trei caracteristici47:

1) În perioadele de hiperinflaţie, deficitul statului atinge sume colosale, situaţie în care nimeni nu acceptă să împrumute statul şi se constată o pierdere a încrederii în instituţiile naţionale cele mai respectabile: moneda şi statul.

2) Cantitatea de monedă creşte excesiv. Imprimeriile lucrează zi şi noapte pentru a tipări biletele şi aceasta nu este suficient deoarece masa reală de monedă nu reuşeşte să acopere preţurile. Această situaţie conduce la pierderea încrederii în moneda legală dar pare să explice totodată că nu creşterea circulaţiei monetare provoacă inflaţia, ci hipercreşterea preţurilor.

3) Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu monedele străine iar rata de schimb se modifică la fiecare minut. În perioade de hiperinflaţie, devalorizarea monedei naţionale în raport cu alte monede capătă proporţii vertiginoase şi total incontrolabile. Fenomenele inflaţioniste, atunci când sunt minore şi parţiale, se califică drept tensiuni.

Analizând procesul de dezvoltare a inflaţiei, majoritatea autorilor deosebesc două noi forme: inflaţia deschisă şi inflaţia ascunsă. Caracteristica formei de inflaţie deschisă este că se dezvoltă prin ea însăşi, într-o manieră autonomă, fără a fi stopată printr-o intervenţie umană. Spre deosebire de aceasta, inflaţia ascunsă este reprimată prin măsuri autoritare.

Analiza inflaţiei s-a făcut în multe moduri. Fenomenul inflaţionist abordat în manieră normativă48 a ajuns să fie judecat prin prisma criteriilor morale, adică în termeni de bine şi rău. În trecut, inflaţia a fost întotdeauna şi îndeobşte considerată un ,,rău”, un eveniment adesea catastrofal, oricum nefavorabil, care trebuia, deci, suprimat.

Înainte de anii ’70 însă, când inflaţia nu începuse încă să se accelereze, devenise curentă chiar opinia că o rată moderată a inflaţiei (sub 5% pe an) este mai degrabă un fapt pozitiv, pentru că ea era asociată cu creşterea constantă pe care au cunoscut-o economiile ţărilor occidentale după cel de-al doilea război mondial. O rată redusă a inflaţiei împinge la datorii nu numai întreprinderile care investesc mai uşor, ci şi populaţia, care consumă peste veniturile curente, oferind astfel debuşeuri din ce în ce mai mari sectorului industrial. Creşterea preţurilor în ţările dezvoltate permite de asemenea, să se amelioreze condiţiile de schimb cu ţările neindustrializate, obligate să suporte ridicarea costului produselor importate, în timp de preţul produselor lor primare suferă o depreciere relativă, datorată mecanismelor de fixare a preţurilor mondiale pe piaţa ,,liberă”. În prezent, încă se susţine teza că inflaţia nu poate fi un ,,rău” chiar atât de mare cum se spune şi că, în anumite condiţii, un fenomen inflaţionist ar putea fi chiar favorabil. După părerea prof. dr. Siviu Cerna49, teza inflaţiei favorabile sau, cum mai este numită, a inflaţiei clemente, opusă inflaţiei catastrofale de odinioară, este discutabilă. Părerea autorului este că ceea ce se numeşte, de obicei, inflaţie favorabilă nu este, de fapt, inflaţie. Pasul 2 Cauzele inflaţiei

Cauzele inflaţiei sunt numeroase şi complexe: - finanţarea prin linie de credit bancar şi emisiune monetară a deficitelor

bugetare (statul recurge la credite prin banca de emisiune, pentru acoperirea cheltuielilor bugetare), pentru efectuarea unor cheltuieli excesive pentru investiţii în raport cu potenţialul real al economiei;

47 Didier Michel – Opere citate 48 Priveşte lucrurile aşa cum ar trebui să fie, prin prisma unor criterii sociale, politice, morale etc. 49 S. Cerna, Inflaţia(Repere pentru o sinteză), Caiete de studii ale Băncii Naţionale a Românei, Nr.1/1995, p.15.

117

- acoperirea prin credit bancar a unor imobilizări de resurse; - schimbul neechivalent în raporturile cu străinătatea, etc.

Pasul 3 Inflaţia prin bani

Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în esenţă, în apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru. Numeroase exemple înregistrate de istoria economică au dat dreptul multor specialişti de a considera că principala cauză a unui proces inflaţionist se află în oferta monetară

Se pot aminti evenimente precum ,,revoluţia preţurilor” din secolul al XVI-lea, determinată de fluxul de metal preţios (aur şi argint) din Lumea Nouă spre continentul european, tipărirea de monedă de hărtie în Anglia în timpul războaielor napoleniene sau cele din hârtie în Anglia în timpul Războiului de independenţă, tipărirea banilor de hârtie (« greenback ») în timpul Războiului civil din SUA sau ceva mai recent, extraordinara inflaţie din Germania anilor 1924-1925 (1$ ajunsese în mai puţin de un an de zile la 4,2 milioane mărci). Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent dereglează viaţa economică conţine, desigur, o mare doză de adevăr, căci este confirmată de întreaga istorie monetară a secolului XIX şi a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie, autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând, astfel, convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de limitare a emisiunii monetare. Iar cum aceste măsuri au fost adoptate, de obicei, în perioade critice – de război sau după război - când cheltuielile statelor au fost foarte mari, desfiinţarea legăturii cu aurul, reprezentată de convertibilitate, a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflaţie.

Dacă există o inflaţie de preţuri în sens modern, adică o creştere de preţuri care nu poate fi pusă în mod sigur pe seama factorului monetar, simpla observare a evoluţiei circulaţiei monetare nu mai constituie o dovadă suficientă a tendinţei de intrare în inflaţie. Criteriul evoluţiei masei monetare, deşi comod, nu este întotdeauna relevant, ceea ce face ca intrarea în inflaţie să stea sub semnul incertitudinii.

Practic, există anumite semnale prealabile, anumiţi indicatori care au rolul să semnalizeze autorităţilor responsabile că se intră într-o zonă primejdioasă a evoluţiei ambianţei monetare, în care se impune o atenţie mărită şi care sunt cunoscuţi sub denumirea de indicatori de alertă.

În funcţie de natura indicatorilor de alertă pot fi descoperite trei modalităţi de amorsare a fenomenului inflaţionist: • sub influenţa cererii; • sub influenţa costurilor; • prin deformarea structurilor. Pasul 4 Inflaţia prin cerere

Acest tip de inflaţie este provocat, aşa cum arată şi numele, de un exces de cerere50, într – un dezechilibru ce se produce pe piata bunurilor şi serviciilor. Cresterea preturilor se datoreaza cresterii cererii globale de bunuri şi servicii, în raport cu o oferta globala lipsita de elasticitate ( rigida). Cresterea cererii are de regula la baza o majorare de oferta de moneda sau a creatiei de moneda datorata comportamentului bancilor , intreprinderilor sau a familiilor , ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie .

Relaţia bani – surplus de cerere devine deosebit de strânsă la acei economişti care acceptă vechea lege a lui Say - oferta de produse creează propria sa cerere.

50 În lumea contemporană, cererea globală tinde tot timpul să fie excesivă. Excesul de cerere este forma în care se prezintă economia aflată în progres.

118

Aceasta înseamnă că cererea globală este alcătuită din ansamblul veniturilor distribuite cu ocazia producţiei, ceea ce este echivalent cu a spune că ea este riguros egală cu oferta globală, în absenţa economisirii. Surplusul de cerere nu poate astfel să provină decât din creşterea necontrolată a mijloacelor de plată puse la dispoziţia celor care formează cererea.

Adevărata specificitate a explicării inflaţiei prin cerere, în legătură cu argumentele monetariştilor, constă în afirmaţia că emisiunea monetară, oricare ar fi mărimea ei, nu va fi inflaţionistă decât în măsura în care aparatul de producţie nu poate să răspundă la creşterea cererii. Atunci, ajustarea ofertă-cerere se înfăptuieşte prin preţuri, în loc să se facă prin cantităţi, şi este compatibilă cu întreaga stare a emisiunii monetare. Creşterea preţurilor nu va apărea astfel decât în măsura în care capacităţile de producţie - umane, utilaje şi materii prime - sunt întrebuinţate pe deplin, stocurile sunt insuficiente iar importul nu poate compensa insuficienţa ofertei interne. Ea nu se transformă în proces inflaţionist decât dacă surplusul de cerere se reproduce şi nici un element (lărgirea capacităţii fizice de producţie, sporirea productivităţii, recurgerea la noi muncitori, descoperirea de noi materii prime etc.) nu permite amplificarea ofertei globale în proporţii suficiente.

În consecinţă, există un excedent al cererii globale faţă de oferta globală, ceea ce constituie un puseu inflaţionist care nu poate fi eliminat. Această tendinţă a cererii globale de a fi tot timpul mai mare decât oferta globală există în toate societăţile economice contemporane întrucât conştientizarea nevoilor grupurilor sociale face ca dorinţele să depăşească întotdeauna posibilităţile de a le satisface. Deşi progresul tehnic tinde să reducă această discrepanţă, într-o asemenea societate, cererea globală este în permanenţă mai mare decât oferta globală, deoarece tehnica se ameliorează lent, pe când cererea este exigentă în ceea ce priveşte urgenţa nevoilor sale.

Spirala inflaţionistă. Excesul de cerere este susceptibil să ducă la ceea ce se numeşte spirala inflaţionistă sau cercul vicios al inflaţiei, expresii care exprimă ideea de creştere exponenţială, nelimitată, a preţurilor. Un cerc vicios porneşte de la o cerere excedentară şi ajunge din nou la o cerere excedentară, astfel:

๑ un exces de cerere tinde să antreneze creşterea preţurilor, ceea ce va contribui la amorsarea unei creşteri a producţiei51 - deoarece producătorii, întreprinzătorii etc. ştiu că prin preţuri mărite, îşi vor spori prosperitatea, ca urmare, vor încerca şă-şi dezvolte producţia; ๑ creşterea producţiei va antrena, cel mai probabil, creşterea salariilor, deoarece salariaţii vor dori să participe şi ei la împărţirea prosperităţii firmei la care lucrează; ๑ majorarea salariilor determină creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, antrenând deci, o nouă creştere a cererii excedentare.

Dacă noua cerere excedentară este mai puternică decât cererea iniţială, ea va genera un nou tur al circuitului: cererea respectivă antrenează o şi mai mare creştere a preţurilor, care, la rândul său, antrenează creşterea producţiei şi, deci, a cererii excedentare ş.a.m.d. În plus, dacă nimic din exterior nu va opri această spirală, economia intră pe calea infernală a inflaţiei prin cerere. Pasul 5 Inflaţia prin costuri

Ideea de baza a explicării inflaţiei prin costuri este aceea că: inflaţia provine dintr-o creştere a remunerării factorilor de producţie superioară sporirii productivităţii lor. Această creştere îi determină pe manageri să mărească preţurile produselor oferite întreprinderilor şi gospodăriilor populaţiei, care vor avea tendinţa la rândul lor să-şi ridice preţurile, respective să revendice noi majorări ale retribuţiilor. Astfel se creează şi se întreţine procesul inflaţionist,

51 Deoarece producătorii, întreprinzătorii etc. ştiu că, prin preţuri mărite, îşi vor spori prosperitatea, iar ca urmare vor încerca şă-şi amplifice producţia.

119

îngăduit de amplificarea cererii generată de creşterea veniturilor şi facilitat de emisiunea monetară şi existenţa creditului.

Mecanismul inflaţionist. În cazul în care au loc majorări de salarii în una sau mai multe ramuri, ele se vor aplica

la toate întreprinderile din aceste ramuri, oricare ar fi condiţiile lor de producţie. Apoi vor cuprinde restul economiei şi vor fi puse în dificultate întreprinderile mai puţin productive, care nu vor avea altă soluţie decât să-şi mărească preţurile pentru a supravieţui. Acest proces favorizează menţinerea în activitate a unor întreprinderi mai puţin performante. Această inflaţie de productivitate se explică astfel prin apariţia unui dezacord între mecanismele macroeconomice de determinare a veniturilor şi realităţile microeconomice ale funcţionării întreprinderilor.

Chiar dacă efectul pozitiv este de a menţine, cel puţin pe termen scurt, la un nivel corespunzător gradul de ocupare şi activitatea economică, atât timp cât concurenţa este slabă, atunci când aceasta se intensifică şi când apar produse noi, trezirea este brutală, iar întreprinderile sau ramurile care au acumulat o întârziere tehnologică insurmontabilă pe termen scurt sunt lovite fără cruţare.

Spirala inflaţionistă preţuri - salarii. Salariul este un element de cost, iar ca urmare creşterea salariilor va determina creşterea preţurilor52. Însă creşterea preţurilor, chiar dacă este mai mică decât cea a salariilor, riscă (în funcţie de situaţia pieţei şi de psihologia întreprinzătorilor ca reacţie la creşterea de preţuri, mai ales dacă creşterea respectivă a fost obţinută printr-o luptă sindicală acerbă, în care patronii au fost învinşi), să provoace scăderea ofertei, ceea ce va determina creşterea preţurilor cu amănuntul şi, deci, reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor, care iniţial a crescut. Scăderea puterii de cumpărare a salariaţilor provoacă din nou insatisfacţia acestei clase şi, deci, noi lupte, care vor conduce, probabil, dacă forţa sindicatelor este suficientă, la o nouă creştere de salarii ş.a.m.d.

Condiţii de dezvoltare a inflaţiei prin costuri. Pentru ca acest tip de inflaţie să se menţină este necesar ca reacţia patronală la creşterea salariilor să fie rigidă, adică patronii, care realizează un anumit profit, să încerce să conserve acest profit. În caz contrar, adică atunci când patronii consimt să-şi diminueze profiturile, inflaţia prin costuri va dura mai puţin, deoarece reducerea profiturilor compensează creşterea salariilor. Înseamnă ca principala problemă care se pune aici este de ordin social: relaţia producţie-salarii-profit. Ca urmare, dacă soluţia acestei probleme sociale constă în adaptarea atitudinii patronilor la situaţia creată, ceea ce din punct de vedere economic se traduce prin diminuarea profiturilor, nu va exista inflaţie prin costuri – în sensul precizat al termenului.

În al doilea rând – şi acesta este principalul argument al forţelor sindicale – dacă, într-o perioadă de progres tehnic, creşterea salariilor este însoţită de creşterea productivităţii, aceasta din urmă va neutraliza, în ipoteza că este suficientă, creşterea salariilor. Altfel spus, în cazul în care principala cauză a creşterii economice este ameliorarea productivităţii, inflaţia prin creşterea salariilor nu este posibilă.

În al treilea rând, cercul vicios amintit nu apare decât în cazul în care elasticitatea cererii este o elasticitate defavorabilă, în sensul că mărirea preţurilor determină reducerea cererii. În cazul în care cererea se adaptează la creşterea preţurilor, deoarece nevoile sunt foarte puternice, majorarea preţurilor nu va împiedica desfacerea produselor, iar creşterea salariilor nu va duce automat la creşterea preţurilor. Rezultă că profiturile, productivitatea muncii şi elasticitatea cererii sunt factori colaterali, care pot împiedica dezvoltarea inflaţiei salariale, adică a inflaţiei prin costuri.

Întrucât salariile nu sunt singurul element de cost, şi alte elemente din structura costului pot creşte dintr-o cauză sau alta, generând astfel, creşteri de preţuri de tip inflaţionist. 52 Trebuie totuşi precizat că, deoarece salariul este doar unul din elementele costului, nu este obligatoriu ca preţurile să crească în aceeaşi proporţie cu salariile.

120

De exemplu, creşterea preţurilor materiilor prime importate, ca urmare a situaţiei pieţei internaţionale, determină creşterea costurilor şi, deci, a preţurilor produselor fabricate cu materiile prime respective. De asemenea, creşterea preţurilor bunurilor de consum importate duce la creşterea preţurilor cu amănuntul ale bunurilor respective. În aceste cazuri, se naşte pe o cale care nu este cea a creşterii cererii, ci a schimburilor cu străinătatea, o inflaţie de origine externă denumită inflaţie importată.

Politica veniturilor. Această politică a fost elaborată, mai mult în teorie decât în practică, pentru a evita inflaţia de productivitate. Această politică urmăreşte să stabilească, cu acordul organizaţiilor sindicale, normele de creştere a salariilor şi a preţurilor bunurilor şi serviciilor determinate de sporirea productivităţii naţionale medii. Acesta implică faptul că salariile să crească mai lent decât productivitatea în ramuri sau întreprinderi care obţin sporuri de productivitate mai ridicate decât media, de natură să permită reduceri de preţuri, în timp ce majorările retribuţiilor mai ridicate decât ar permite sporurile de productivitate devin posibile în sectoarele în care progresul productivităţii este mai slab sau nul şi unde măririle de preţuri pot fi practicate fără ca ele să fie inflaţioniste. Această formulă implică o strictă disciplină atât a organizaţiilor sindicale, cât şi a celor patronale şi acceptarea ideii că cei mai ,,eficienţi” trebuie să împartă o parte din rodul eforturilor lor cu cei care sunt puţin eficienţi (idee cu greu acceptată).

Concluzia este că, până la urmă, teoria inflaţiei prin costuri tinde să privilegieze rolul majorărilor de salarii, ca principală variabilă explicativă.

Lecţia 3 Efectele ,,clasice” ale inflaţiei

1. Inflaţia accelerează cheltuielile de consum în detrimentul deciziilor de a economisi. Dacă se aşteaptă creşterea preţurilor, dacă elasticităţile de anticipare sunt puternice53, nu va exista nici un interes pentru economisire. Lumea este tentată să cheltuiască imediat banii pe care îi câştigă, încercând să obţină satisfacţii de consum imediate la preţuri mai mici decât cele aşteptate în viitor. Ca urmare, întotdeauna în perioadele de inflaţie mentalitatea unui econom se atrofiază.

2. Inflaţia favorizează debitorii, din motive simetric inverse motivelor pentru care prejudiciază creditorii. Existenţa unei datorii importante determină apariţia unor transferuri de venituri între creditori şi debitori, care pot să atingă proporţii considerabile în perioada de intensificare a inflaţiei. Aceasta face, într-adevăr, să se diminueze costul real al datoriei în funcţie de diferenţa dintre creşterea nivelului mediu al preţurilor şi rata dobânzii plătite de debitori, în prezent nerevizuibilă. Întreprinderile şi populaţia care au contractat datorii pot beneficia de o rată reală a dobânzii foarte scăzută, iar uneori chiar negativă54. Ratele reale ale dobânzii, chiar dacă nu reprezintă decât nişte indicatori pe termen scurt, care nu reflectă întreaga diversitate a ratelor dobânzii şi a situaţiilor individuale, totuşi rămân semnificative pentru poziţia avantajoasă a debitorului în perioada inflaţionistă. În ceea ce priveşte sistemul bancar, acesta îşi menţine sau îşi îmbunătăţeşte situaţia financiară, în detrimentul persoanelor fizice depunătoare, atunci când inflaţia se accentuează (chiar dacă rentabilitatea plasamentelor sale este mai slabă), şi în defavoarea debitorilor săi, atunci când rata dobânzii sfârşeşte prin a ajunge din urmă rata inflaţiei şi o depăşeşte55. Majorarea ratei dobânzii tinde să estompeze efectul pozitiv al inflaţiei asupra costului datoriei56. Un alt aspect ce trebuie precizat este acela că, dacă inflaţia provoacă a ridicare a ratei dobânzii, care 53 Subiecţii economici cred că preţurile viitoare vor fi mult mai mari decât preţurile actuale. 54 Rata nominală a dobânzii este inferioară ratei inflaţiei. Dobânda nominală = dobânda raelă + rata inflaţiei 55 Până nu demult beneficiarii inflaţiei rămâneau debitorii. 56 costul unitar al datoriei = (dobânda + rambursarea – devalorizarea)/datoria totală

121

îngreunează fluxul nominal al dobânzilor încasate sau plătite, ea uşurează povara reală a datoriilor şi reduce, ca atare valoarea reală a activelor.

3. Inflaţia deformează repartizarea veniturilor. Ea avantajează pe anumiţi titulari de venituri şi-i dezavantajează pe alţii, modificând, într-un mod greu de prevăzut şi de remediat, echilibrul sferei repartiţiei. Caracteristica fenomenului inflaţionist este că slăbeşte pe cei care sunt slabi şi întăreşte pe cei care sunt tari. Subiecţii economici cei mai slabi sunt cei care încă nu au început lupta economică (copiii, tinerii etc.) sau cei care au încheiat-o (pensionarii, persoanele în vârstă etc.). De exemplu, un subiect vârstnic care a încheiat competiţia economică, trăieşte, de regulă, dintr-o creanţă asupra societăţii, asupra întreprinderii unde a lucrat etc. (care îi plăteşte o pensie). Cum creanţa respectivă (pensia) nu este, de obicei, indexată, căci este vorba despre creanţa unor subiecţi slabi, care nu mai pot lupta, această creanţă se depreciază pe măsură ce preţurile cresc. În consecinţă, puterea de cumpărare a pensionarilor se reduce, făcând din aceştia o victimă sigură a inflaţiei. În termeni mai generali, sunt victime ale inflaţiei toţi cei care trăiesc din venituri fixe, care nu provin din muncă, precum şi toţi cei care nu pot compensa scăderea puterii de cumpărare a veniturilor respective printr-o muncă suplimentară.

Sesizând efectele nocive ale inflaţiei ridicate asupra proceselor economice, veniturilor, comportamentelor şi politicii macroeconomice, Banca Naţională a României a analizat şi prezentat cu regularitate publicului, aprecierile sale asupra acestui fenomen. În acest sens, afirmă că, peste un anumit prag, inflaţia reprezintă unul dintre cele mai primejdioase fenomene, ce se repercutează atât pe plan social, cât şi economic. În plan social, inflaţia înaltă erodează puternic economiile populaţiei, mai cu seamă în condiţiile în care acestea nu sunt protejate prin rate corespunzătoare ale dobânzii. Ea afectează mai grav categoriile de populaţie cu venituri fixe (pensionarii, bursierii, beneficiarii ajutoarelor sociale), comparativ cu alte categorii (salariaţi, acţionari, proprietari), ale căror venituri evoluează în acelaşi sens cu inflaţia dar, de regulă, mai lent decât aceasta. Datorită incertitudinilor cu privire la nivelul viitor al ratei inflaţiei, se produce o redistribuire arbitrară a veniturilor între membrii societăţii, fără ca beneficiarii acestei redistribuiri să fie îndreptăţiţi să câştige, iar cei care suferă pierderi să o merite.”

4. Inflaţia favorizează şi accelerează procesul investiţional. Majoritatea întreprinderilor are perspective mai sigure privind evoluţia în viitor. Ieftinirea creditului permite reînnoirea echipamentului şi modernizarea tehnologiilor, condiţii ale creşterii profitului. În ţările în curs de dezvoltare, statul, interesat de dezvoltarea anumitor activităţi, acordă direct resurse (din buget), facilitează condiţiile de obţinere a creditului, sau stabileşte norme speciale de transfer prin cost a cheltuielilor de investiţii.

5. Inflaţia duce la slăbirea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale. Cauza acestui efect este sporirea preţurilor naţionale faţă de cele externe.

Deprecierea monetară determină ieftinirea mărfurilor naţionale pentru cumpărătorii străini şi astfel uşurează exportul. Este o situaţie nefavorabilă pentru producătorii naţionali, întrucât, în situaţia în care inflaţia se permanentizează, devine evident că preţurile de achiziţie a materiilor prime din import cresc mai repede decât preţul cu care se exportă mărfurile şi deci pentru fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de substanţă. Pe ansamblu, pe fiecare firmă, sau pe economie, este necesară creşterea volumului exportului pentru a asigura acelaşi nivel al importurilor în funcţie de gradul de depreciere al monedei naţionale.

6. Inflaţia favorizează creşterea profiturilor. În timpul inflaţiei, mobilitatea specifică a preţurilor de vânzare a mărfurilor şi condiţiile de piaţă mai favorabile vânzătorilor, permit acestora să stabilească dimensiuni sporite ale cotelor de profit incluse în preţuri. Inflaţia creează o resursă specifică de creştere a profitului şi prin condiţiile specifice în care se stabileşte şi se reconsideră preţul forţei de muncă (salariul), în timp de preţurile mărfurilor urmează ritmul inflaţiei atât pentru categoria materii prime cât şi pentru produsele finite.

122

Profesorul Eugen Rădulescu motivează57 că există cel puţin trei argumente de ordin strict economic, pentru care inflaţia poate fi considerată o adevărată plagă în societate: - preţurile îşi pierd corelaţia şi capacitatea de a transmite semnale coerente cu privire la eficienţa economică, pentru fundamentarea deciziilor, deopotrivă la nivel micro-, ca şi macroeconomic. Cu alte cuvinte, alocarea resurselor nu mai poate fi realizată raţional, instrumentul de semnalizare – preţul – pierzându-şi funcţionalitatea. - incertitudinea generată de un mediu fluid inhibă potenţialii investitori, ceea ce afectează potenţialul creşterii economice58. - comportamentele economice sunt grav viciate, agenţii fiind mai degrabă preocupaţi de conservarea patrimoniului material şi financiar decât de producţie59.

Inflaţia exercită o acţiune de altă natură asupra rentabilităţii întreprinderilor. În perioade inflaţioniste, întreprinderile sunt mai tentate să recurgă la credite, cu cât rata profitului lor este superioară ratei dobânzii capitalurilor împrumutate, întrucât o asemenea situaţie sporeşte rentabilitatea fondurilor(sau capitalurilor) proprii, ceea ce se numeşte efectul de pârghie.

7. Inflaţia - «impozit deghizat». Adesea, inflaţia este comparată cu un impozit, fiind numită uneori şi ,,impozit deghizat”, fiind un procedeu de procurare a fondurilor de către stat mult mai periculos şi mai inechitabil.

Inflaţia este un procedeu nesănătos de asigurare a echilibrului bugetar, care, deşi permite creşterea tuturor veniturilor fiscale ale statului, ca urmare a creşterii preţurilor, deteriorează grav repartiţia veniturilor în societate.

Inflaţia este o cale de sporire a veniturilor statului, dar pe care nimeni nu o stabileşte, ci care rezultă din forţele invizibile ale societăţii, fără ca cineva să dorească anticipat acest lucru.

Inflaţia este, aşadar, un ,,impozit” nesupus dezbaterilor şi aprobării parlamentului, inconştient şi nepregătit din punct de vedere tehnic, care sfârşeşte prin a avantaja pe toţi debitorii şi a defavoriza toţi creditorii. Este vorba deci, de un impozit care funcţionează invers faţă de impozitele obişnuite. Silviu Cerna afirmă că ,,inflaţia este o cale de procurare de venituri de către stat, nedemnă de o societate conştientă, care doreşte să realizeze o mai bună distribuire a veniturilor60”.

Lecţia 4 Politici antiinflaţioniste asociate principalelor cauze Pasul 1 Politica monetară şi obiectivele ei

Politica monetară reprezintă un punct nodal al politicii economice a unui stat, prin influenţele exercitate de masa monetară şi rata dobânzii care se reflectă în nivelul inflaţiei, creşterii economice, utilizării forţei de muncă şi tranzacţiilor internaţionale. Principalul promotor al politicii monetare a unui stat este banca centrală, ca exponent al autorităţii publice, care acţionează prin mijloacele specifice, strâns legate de creaţia monetară, în realizarea obiectivelor ce se impun prioritar la un moment dat.

57 ,,Echilibre fundamentale în economie”, Caiete de studii Banca Naţională a României, nr.4, nov. 1996, p.29. 58 Aceasta este, de altfel, principalul motiv pentru care, pe termen mediu şi lung, curba lui Phillips nu se verifică practic, întrucât mediul infalţionist frânează investiţiile şi duce la scăderea ocupării forţei de muncă. 59 Este ceea ce s-a întâmplat şi în ţara noastră: pentru a se proteja împotriva inflaţiei, întreprinderile îşi majorau stocurile de materiale, ceea ce ducea, de fapt, la încetinirea circuitului economic normal şi antrena subutilizarea resurselor economice. 60 S. Cerna – Inflaţia (repere pentru o sinteză), Caiete de studii nr. 1, BNR, ian. 1995

123

Obiectivele politicii monetare pot avea caracter final sau pot defini scopuri intermediare61.

Obiectivele finale se axează în principal pe echilibrul intern, respectiv pe acţiunea împotriva inflaţiei. În acest sens, stabilitatea preţurilor a reprezentat un deziderat care se regăseşte punctat în principalele teorii monetare şi care face obiectul a numeroase controverse, mai mult sau mai puţin confirmate de realitatea concretă. Această direcţie este marcată de teoria monetaristă care consideră lupta împotriva inflaţiei drept obiectiv prioritar al politicii economice iar cea mai bună soluţie găsită este acţiunea asupra creaţiei monetare. Argumentul principal în favoarea stabilităţii preţurilor este legat de poziţia critică la adresa "curbei lui Philips" pe care se situează "noua şcoală clasică": există o rată a şomajului naturală asupra căreia politica monetară nu poate avea o influenţă durabilă. O altă problemă care s-a conturat de la ideile reflectate de aceeaşi teoreticieni este că dacă există un arbitraj între inflaţie şi şomaj, este posibil să obţii cele mai bune performanţe de producţie şi utilizare forţă de muncă ca urmare a unei politici monetare şi bugetare expansive. Începutul teoriei keynesiste se referă la o apreciere mai generoasă: masa monetară nu exercită numai o influenţă asupra preţurilor dar şi asupra indicatorilor macro-economici, asupra forţei de muncă şi producţiei.

Acţiunea monetară asupra diferitelor manifestări ale inflaţiei (inflaţia prin cerere, prin costuri, structurală, etc.) se poate exercita prin 3 canale, respectiv:

- reducerea creaţiei monetare va diminua cererea internă de monedă (efectul lichiditate);

- creşterea ratei dobânzii va limita împrumuturile şi va conduce la modificarea gestiunii portofoliilor (efectul costului capitalului, efectul de substituire);

- afirmarea acestei politici va elimina anticipările inflaţioniste care au consecinţele cunoscute (de amplificare a fenomenului).

Obiectivele intermediare ale politicii monetare sunt date de variabilele monetare controlabile de autorităţi şi legate într-o manieră previzibilă de obiectivele finale. Acestea se regăsesc exprimate în: - Stabilitatea cursurilor de schimb, care depinde de confruntarea ofertei şi cererii de devize legată de contractele comerciale şi financiare; se poate acţiona prin intermediul costului capitalului intern, capitalurile externe orientându-se spre pieţele unde sunt mai bine remunerate. O depreciere a monedei favorizează fenomenul inflaţionist astfel încât autorităţile monetare din unele state dezvoltate au încercat, în anumite perioade, asocierea monedă forte - deflaţie. - Determinarea cantităţii de monedă în circulaţie şi alegerea agregatului monetar care să inducă şi să susţină creşterea dorită, fără a accentua procesele inflaţioniste. - Nivelul ratei dobânzii este un obiectiv intermediar care însă joacă un rol contradictoriu: un nivel scăzut, stimulează creşterea economică şi utilizarea forţei de muncă; un nivel ridicat, susţine moneda şi reglează masa monetară în circulaţie. Pasul 2 Principalele politici promovate de banca centrală

Acestea vizează: manevrarea taxei oficiale a scontului; politica de open-market; sistemul rezervelor bancare minime obligatorii; plafonarea creditelor.

Studii elaborate în decursul timpului şi experienţele oferite de realitate au demonstrat că există o strânsă legătură între sănătatea sectorului bancar, care face obiectul analizei

61 J.P. Faugère – La monnaie et la politique monetaire, Ed. du Seuil, Paris., 1996

124

microeconomice, şi politica monetară, apanaj al macroeconomiei62. O politică monetară coerentă vizează stabilitatea monedei iar o politică macroeconomică bine gestionată are ca obiectiv dezvoltarea şi stabilitatea; toate acestea nu pot fi realizate fără existenţa unui sistem bancar credibil şi eficient, fapt demonstrat de experienţa ultimelor crize financiare care s-au succedat în diferite zone ale lumii.

Sub acest aspect, sănătatea sistemului bancar trebuie să reprezinte un obiectiv al politicii monetare, în aceeaşi măsură ca stabilitatea preţurilor sau a cursului de schimb, fiind totodată una din problemele importante ale gestiunii economice actuale.

Sistemul public şi cel privat sunt în mod egal interesate de stabilitatea şi sănătatea sectorului bancar naţional şi mondial iar banca centrală este autoritatea care trebuie să intervină eficient pentru a proteja circuitele financiare de paralelisme sau sincope.

Structura financiară proprie băncilor şi relaţiile strânse dintre acestea, interdependenţele din interiorul şi dintre economii, importanţa credibilităţii în gestionarii de fonduri, libera concurenţă, deschiderea pieţelor financiare, apetitul pentru inovaţie, etc. explică de ce deficienţe izolate se extind pe arie largă şi afectează alţi participanţi la sistem. Analişti de prestigiu insistă asupra ideii că „sănătatea sistemică a băncilor este considerată în prezent ca unul din elementele de politică monetară; aceasta completează politica generală a statului şi constituie un obiectiv distinct în cercetarea echilibrului şi stabilităţii economice.”63 Experienţa arată că ţările cu sisteme financiare puternice se dezvoltă mai rapid şi mai constant, fiind în acelaşi timp capabile să se adapteze mai bine şocurilor economice. Dar nici reformele din sectorul financiar nu pot înainta separat de stabilizarea macroeconomică, reforma întreprinderilor şi dezvoltarea instituţiilor corespunzătoare.64

Credibilitatea în politica băncii centrale poate fi consolidată prin caracteristicile şi rezultatele vizibile de la o perioadă la alta: stabilitate şi diminuarea inflaţiei; reducerea deficitului bugetar; sector financiar-bancar activ şi performant; creşterea puterii de cumpărare.

Autorităţile publice, indiferent de orientarea lor, au ca obiective prioritare sănătatea şi credibilitatea sectorului bancar, eficienţa pieţelor financiare, cu multiple efecte la nivel micro- şi macroeconomic. • Într-un sens, se asigură protecţia micilor investitori şi a economiilor populaţiei, garanţia

unor operaţiuni echitabile pe piaţă, derularea normală a proceselor financiare şi economice.

• La scară mai extinsă, legăturile dintre stabilitatea sectorului economic şi a celui financiar-bancar sunt indisolubile şi se condiţionează reciproc. Activităţile financiare şi cele bancare nu există prin ele însele şi rupte de context; rolul lor determinant în repartiţia eficace a economiilor şi resurselor în general, în formarea capitalului, stimularea dezvoltării economice şi creşterea nivelului de trai este continuu probat de realitate.

• În lumea finanţelor, riscurile se alimentează reciproc: perturbaţiile proprii unei instituţii sau unui segment specific de piaţă pot atrage rapid alte societăţi, instituţii sau segmente ale pieţei, atât la nivel naţional cât şi internaţional, care generează astfel probleme de amploare ce ameninţă stabilitatea financiară şi economică. Riscul de sistem constituie o prezenţă mult mai agresivă în ultimii ani, ca urmare a procesului de mondializare, a pătrunderii inovaţiilor şi tehnologiilor moderne în domeniul financiar, în contextul derulării unui volum imens de tranzacţii care creează multiple legături sub aspectul operaţiunilor, al lichidităţilor şi creditului între instituţii financiare din lumea întreagă.

62 J.H. David, Ph. Jaffré – Opere citate 63 Manuel Guitian – “Banking Soundness: The Other Dimension of Monetary Policy”, în C. Enoch & J.H. Green eds., Banking Soundness and Monetary Policy: Issues and Experiences in the Global Economy, FMI, 1997, p.41-68 64 Banca Mondială – Raport privind dezvoltarea în lume, 1996, Oxford University Press.

125

În confruntarea cu realităţile actuale, este din ce în ce mai dificil de găsit un echilibru între imperativele dictate de piaţă – inovare, schimbare, concurenţă, globalizare – şi cele de politică naţională care se traduc printr-un sistem oficial de control solid şi suplu, cu rol în garantarea realizării obiectivelor privind un sistem bancar sigur şi integrat. În general, riscurile la care se expune o economie la un moment dat constituie o coordonată a politicii naţionale, trebuie corect evaluate şi ierarhizate, astfel încât banca centrală, ca refinanţator de ultimă instanţă, să acorde prioritate supravegherii eficiente a băncilor şi pieţelor financiare, chiar cu preţul unei instabilităţi monetare temporare. Un capital suficient de credibilitate permite băncii centrale o îndepărtare temporară de la linia de conduită pe termen lung, atunci când trebuie contracarat efectul unor şocuri, interne sau din exterior, care pot afecta economia.

Calitatea monedei rezultă, pe de o parte, din capacitatea sa de a păstra în mod durabil stabilitatea preţurilor şi pe de altă parte, din încrederea pe care o anumită monedă o inspiră celor care o utilizează în tranzacţiile lor comerciale şi financiare.

Principalii indicatori de apreciere a calităţii monedei pot fi definiţi prin: - rata dobânzii pe termen lung, având în vedere că dispariţia anticipărilor

inflaţioniste sau deflaţioniste se reflectă în nivelul ratei dobânzii, cu efect asupra menţinerii echilibrului economic într-un mediu de stabilitate a preţurilor: cu cât indicatorul este mai apropiat de rata de creştere economică, cu atât calitatea monedei este mai bună.

- Gradul de utilizare a unei monede în tranzacţiile externe exprimă calitatea acesteia, asociată şi altor concepte monetare.

Politica financiară a statului are un rol esenţial în păstrarea calităţii monedei naţionale: dacă statul abuzează în finanţarea deficitelor bugetare sau intervine pentru a influenţa ratele dobânzii sau pentru a creşte forţat competitivitatea externă a economiei, agenţii economici şi piaţa nu vor întârzia să anticipeze o creştere a inflaţiei. O politică monetară discreţionară se traduce prin evoluţii divergente ale ratelor dobânzii pe termen scurt şi lung, cât şi prin fluctuaţii ale competitivităţii externe, respectiv conduce la degradarea calităţii monedei naţionale.

Problema esenţială care trebuie soluţionată în acest caz constă în restabilirea credibilităţii în monedă, posibilă în opinia teoreticienilor prin raportarea la devize de calitate şi la deciziile adoptate de ţara de referinţă a acestora pe perioada de instabilitate şi revenirea la o politică monetară independentă odată calitatea monedei regăsită. Soluţia propusă readuce în discuţie ideea instituirii unui consiliu monetar, ca instituţie capabilă să permită convertibilitatea monedei naţionale în raport cu o deviză de calitate superioară, considerată ca monedă de referinţă sau de „ancorare”. Consiliul monetar implică renunţarea la o politică monetară independentă, spre deosebire de o bancă centrală, care are capacitatea să pună în practică o politică monetară independentă.

Un proces sănătos de organizare monetară într-o economie deschisă permite transformarea cu succes a unui consiliu monetar, necesar la un moment dat, în bancă centrală, în situaţia în care moneda naţională se apreciază în raport cu deviza sa de referinţă, în urma analizei cauzelor:

dacă aprecierea provine dintr-o pierdere de calitate a devizei, atunci consiliul monetar trebuie menţinut şi se va schimba deviza „ancoră”; o creştere de productivitate a economiei naţionale mai puternică decât în cea a

devizei de referinţă indică o apreciere reală a monedei şi momentul în care consiliul monetar poate fi transformat în bancă centrală, pregătită să aplice o politică monetară independentă.

Experienţele economice şi financiare de-a lungul timpului şi practicile actuale au probat, parţial, soluţiile monetare oferite de teorie. În orice situaţie, ideea emisiunii unei

126

monede de calitate nu poate fi contestată, dacă privim în adâncul istoriei monetare a lumii sau în actualitate. Strategia europeană are la bază un ansamblu de cerinţe macroeconomice de promovare a unei monede unice de calitate, obligatorii pentru statele participante.

Pasul 3 Cauzele inflaţiei

Inflaţia este provocată de numeroase cauze, interne şi externe, care determină fie creşterea cererii solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri şi servicii disponibile, fie ambele categorii de efecte în mod concomitent.

Cauzele fundamentale ale inflaţiei în ţara noastră pot fi considerate65 următoarele: • Dezechilibrul structural al economiei, care se materializează în producţie fără

cerere solvabilă şi cerere potenţială fără ofertă, inclusiv în ceea ce priveşte oferta pentru export.

• Ineficienţa utilizării resurselor, ce se datorează tehnologiilor învechite dar şi, într-o măsură ce nu poate fi neglijată, unui management defectuos.

• Persistenţa unui deficit însemnat în sectorul public, ce se manifestă mai puţin sub forma deficitului bugetar, întrucât s-a încercat ţinerea acestuia sub control, însă se manifestă cu putere sub forma deficitului cvasi-fiscal, reprezentat în principal de pierderile mascate ale întreprinderilor şi regiilor autonome din proprietatea statului.

Desigur, eliminarea cauzelor nu poate fi privită decât ca un proces complex, vizând ansamblul problemelor şi mai puţin soluţii parţiale pentru un anumit dezechilibru particular. Efectul sinergetic se obţine prin coerenţa programului şi interacţiunea componentelor sale. De aceea direcţiile sugerate trebuie să fie integrate într-o viziune de ansamblu. Coborând din sfera principiilor generale în aceea a acţiunilor practice, strategia antiinflaţionistă ar trebui să fie structurată în orizontul temporal după cum urmează:

1. Pe termen scurt trebuie evitat derapajul inflaţionist care este asociat îndeobşte cu compromisurile făcute, cel puţin, anticipate într-un an electoral. În acest scop, la nivel macroeconomic trebuie avute în vedere: a. Controlul veniturilor. O corelaţie esenţială este aceea dintre creşterea productivităţii muncii şi aceea a veniturilor. Nu numai că cea dintâi trebuie să fie superioară celei de-a doua, dar ea trebuie măsurată prin veniturile efectiv încasate. b. Controlul agregatelor monetare. S-a constatat legătura de directă cauzalitate dintre creşterea masei monetare şi aceea a preţurilor, verificată empiric şi în cazul ţarii noastre. În acest moment, controlul expansiunii monetare ar trebui să se concentreze, din punct de vedere al Băncii Naţionale, asupra a două direcţii majore: creditele pentru agricultură şi cele pentru susţinerea băncilor aflate în criză. c. Funcţionarea pieţei valutare. Menţinerea încordării pe această piaţă semnalizează disfuncţionalităţile din economie şi antrenează menţinerea anticipaţiilor inflaţioniste.

2. Pe termen mediu trebuie conturate mecanismele prin care dimensiunile creditului şi masei monetare să fie realizate în concordanţă cu cererea raţională din economie. În acest scop sunt avute în vedere:

a. Remodelarea întregului mecanism de finanţare a agriculturii. Aceasta depinde, în mod esenţial, de reorganizarea funcţională a agriculturii, bazată pe descentralizare şi competiţie.

b. Dezvoltarea instrumentelor de open-market şi, în mod particular, a pieţei secundare pentru titlurile de stat.

65 După opinia colectivului format din Eugen Rădulescu, Ion Drăgulin şi Valentin Lazea, coordonat de Prof. dr. Mugur Isărescu.

127

c. Menţinerea deficitului public în limite strânse. d. Consolidarea rezervelor valutare şi realizarea unui management eficient al

datoriei externe. e. Consolidarea procedurilor de reglementare şi supraveghere a sistemului bancar

pentru asigurarea încrederii publicului şi funcţionarea normală a pieţelor financiare.

3. Pe termen lung, calibrarea politicii va trebui realizată în consonanţă cu perspectiva echilibrelor majore ale economiei: acumulare-investiţii-consum; distribuţia veniturilor; fluxurile financiare internaţionale.

Recomandãri bibliografice

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999 2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000 3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica,

Galaţi, 2003 4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei

Academice „Danubius”, Galaţi, 2005 5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice

“Danubius”, Galaţi, 2001 6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan

mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003 7. Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1997 8. Turliuc V., Cocriş V. - Monedă şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

Teste de autoevaluare

1. Inflaţia poate fi considerată: a. exclusiv, un fenomen monetar, concretizat prin apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru; b. un fenomen cu explicaţii prioritar nemonetare, dacă există la un moment dat un exces de cerere globală în raport cu oferta globală; c. un dezechilibru profund al întregului mecanism economico-financiar, monetar şi de credit, cu caracter general şi în continuă evoluţie.

2. Rata inflaţiei se exprimă cu ajutorul: a. indicelui creşterii preţurilor în perioada de timp considerată; b. valorii „coşului” de bunuri şi servicii dintr-o ţară la un moment dat; c. nivelului veniturilor populaţiei.

3. Inflaţia favorizează debitorii, din motive simetric inverse motivelor pentru care prejudiciază

creditorii. a. Adevărat; b. Fals; c. Nu are efect.

4. Inflaţia încurajează economisirea în detrimentul cheltuielilor de consum şi a investiţiilor

a. Adevărat; b. Fals; c. Nu are efect.

5. Principalul promotor al politicii monetare a României este:

a. BNR, ca exponent al autorităţii publice;

128

b. Guvernul, prin ministerele sale implicate în finanţele ţării; c. Banca Centrală Europeană, ca autoritate monetară a UE, al cărei membru suntem.

Teme de control (conform cu calendarul disciplinei)

1. Formele inflaţiei

2. Cauzele inflaţiei

3. Politicile antiinflaţiniste

129

Modulul VII PIAŢA MONETARÃ ŞI LOCUL EI ÎN PIEŢELE

DE CAPITAL

Obiectivele specifice modulului

• definirea şi prezentarea de noţiuni cheie: eurodevize, euroobligaţiuni, piaţă primară, piaţă secundară, open-market.

• delimitarea şi identificarea fiecărei structuri de piaţă, operatorilor, instrumentelor şi operaţiunilor specifice;

• înţelegerea mecanismelor pieţei monetare, în sens restrâns şi în accepţiunea mai extinsă a noţiunii.

Rezultatele aşteptate

• însuşirea de noţiuni specifice pieţei monetare şi de capital • cunoaşterea fiecărei structuri de piaţă, a operatorilor şi instrumentelor

specifice • cunoaşterea mecanismelor pieţei monetare

Competenţele dobândite

• familiarizarea cu structurile pieţei monetare şi a pieţei capitalurilor

130

Lecţia 1 Configuraţii ale pieţelor de capital Pasul 1 Definirea pieţelor de capital şi structura acestora

Totalitatea relaţiilor financiar-monetare dintre agenţi economici, bănci, alte instituţii de credit, instituţii financiare, instituţii ale statului, alte organisme, privind transferul de disponibilităţi băneşti, ca formă de circulaţie specifică a capitalului de împrumut, constituie pieţele de capital.

Pieţele de capital pun în legătură directă pe cei care acordă împrumuturile, respectiv care cumpără titluri negociabile, cu cei care primesc împrumuturi, respectiv care emit aceste titluri, deci confruntă cererea şi oferta de fonduri.

Pieţele capitalurilor cuprind trei segmente de bază: 1 ~ piaţa monetară; 2 ~ piaţa financiară; 3 ~ piaţa eurodevizelor.

Pasul 2 Piaţa monetară

Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt, pe care se concentrează depozitele la vedere, se acordă creditele pe termen scurt prin scontarea şi rescontarea titlurilor de credit, în special efecte de comerţ sau titluri publice, este piaţa intervenţiilor băncii centrale, fiind caracterizată cel mai adesea ca o piaţă a monedei centrale.

Pe această piaţă, băncile îşi pot procura disponibilităţile monetare necesare ca urmare a procesului de creaţie monetară (şi ca o consecinţă a „fugii” de monedă pe care o presupune această activitate); instituţiile de credit care operează în mod obişnuit „transformări”, prin acordarea de credite pe termen mediu şi lung din depozite (sau alte surse) pe termen scurt, îşi procură lichidităţi pe termen scurt de pe această piaţă; în sens mai larg, piaţa monetară s-a deschis în ultimii ani şi pentru agenţii nonfinanciari, fie în calitate de creditor, fie de debitor.

În acest context, piaţa monetară reprezintă un mecanism important al sistemului monetar şi financiar naţional, un spaţiu (nu un spaţiu geografic, nefiind localizată într-un perimetru precis, ea implică un ansamblu de relaţii interbancare) de intervenţie a băncii centrale asupra lichidităţii economiei.

Piaţa monetară se află într-o continuă evoluţie, privind extinderea acesteia asupra unei diversităţi de participanţi, de instrumente şi tehnici financiare. De la o piaţă strict interbancară, ea a devenit o adevărată piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi mediu, pe care pot interveni toţi cei care deţin sau solicită capital, în cadrul căreia s-a menţinut şi funcţionează o piaţă interbancară.

Deci piaţa monetară în prezent se divide în două sectoare: o piaţă monetară în sens strict, respectiv o piaţă interbancară care rămâne o piaţă a monedei centrale, influenţată de situaţia de trezorerie a instituţiilor de credit; o piaţă monetară în sens larg sau o piaţă deschisă, marcată de prezenta agenţilor nefinanciari şi care este atât o piaţă a monedei centrale cât şi a monedei bancare.

Treptat, numărul operaţiunilor pe această piaţă, în mod global, s-au dezvoltat şi diversificat, în condiţiile stimulării concurentei între agenţii economici, instituţii financiare şi Tezaur, cu consecinţe asupra situaţiei lor de trezorerie, ceea ce va genera operaţiuni pe piaţa interbancară, cele două segmente de piaţă fiind astfel într-o continuă interacţiune. Pasul 3 Piaţa financiară

Piaţa financiară este piaţa capitalurilor şi plasamentelor pe termen mediu şi lung, care mobilizează fonduri naţionale şi internaţionale.

131

Piaţa se identifică cu emisiunea de valori mobiliare de o mare diversitate, de la titlurile clasice, în special acţiuni şi obligaţiuni, la titluri tot mai recente ca titlurile participative (combinaţie între acţiuni şi obligaţiuni în ce priveşte dreptul la o remuneraţie fixă şi la una variabilă în funcţie de beneficiul societăţii respective), opţiunile (reprezintă dreptul, nu şi obligaţia, de a cumpăra sau vinde un activ la un preţ determinat pe o anumită perioadă, contra unei prime care-i limitează eventuala pierdere), contractele pieţelor la termen sau „futures”, s.a. Acţiunile sunt emise cu ocazia constituirii de noi societăţi sau a dezvoltării lor, reprezintă „părţi” de capital în funcţie de care acţionarul îşi exercită dreptul de proprietate asupra societăţii. El participă la gestiunea întreprinderii prin apartenenţa la consiliul de administraţie, unde are drept de vot, şi este totodată în drept să primească dividende calculate asupra beneficiului societăţii, raportat la valoarea acţiunilor deţinute. Obligaţiunile sunt titluri de credit ce pot fi deţinute de agenţi economici privaţi sau publici, de stat sau de instituţiile financiare. Ele conferă dreptul la o remuneraţie, în general fixă şi garantată, în prezent foarte diferită în funcţie de tipul obligaţiunii, determinată de rata dobânzii de piaţă la data contractării împrumutului obligatar, de durata acestuia, de gradul de risc al debitorului, s.a. Emisiunea de titluri noi se realizează pe piaţa primară şi are ca obiectiv transferul mijloacelor de finanţare de la agenţii excedentari către cei deficitari, favorizând împrumutătorii finali, deci îndeplineşte în mod direct o funcţie de finanţare. Negocierea şi evaluarea titlurilor se realizează pe piaţa secundară, cunoscută sub denumirea de bursa de valori, şi asigură creditorilor lichiditatea plasamentelor lor, deci această piaţă vine în serviciul celor care oferă fonduri. Se poate preciza existenta unei „pieţe gri” pe care se schimbă titluri după emisiunea lor pe piaţa primară şi înainte de cotarea lor pe piaţa secundară, considerată ca o piaţă „neformală”, activă pe o perioadă determinată. Operaţiunile conexe, ce însoţesc primele două pieţe şi depind de existenta prealabilă a titlurilor vândute pe alte pieţe, se efectuează pe pieţele derivate care asigură garanţii contra riscurilor, consiliază participanţii la operaţiunile de arbitraj şi la speculaţiile de piaţă. De exemplu, Bursa din Paris a organizat două pieţe derivate: MATIF – piaţă la termen a instrumentelor financiare (1986) şi MONEP – piaţa opţiunilor negociabile (1987). În ultimii zece ani, s-a impus şi pe aceste pieţe procesul de dematerializare care presupune suprimarea din circulaţia fizică a titlurilor de credit, respectiv a valorilor mobiliare, prin codificarea fiecărui titlu şi centralizarea lor obligatorie la o societate specializată de compensare. De exemplu, în Franţa funcţionează Societatea inter-profesională de compensare a valorilor mobiliare (SICOVAM) care centralizează toate titlurile identificate printr-un cod, cu efecte net favorabile privind rapiditatea operaţiunilor, a informaţiilor, economiile de material de imprimare s.a. Pasul 4 Piaţa eurodevizelor

Piaţa eurodevizelor este o piaţă a eurocreditelor sau a creditelor bancare pe termen mediu şi lung în eurovalute, care a luat fiinţă şi a funcţionat cu mult înainte de a se pune în discuţie moneda unică europeană, pe care o cunoaştem în prezent ca euro, deci nu are legătură cu aceasta. Eurodevizele sunt disponibilităţile în conturi bancare (s-a afirmat că nimeni nu a atins vreodată o eurovalută), exprimate într-o monedă utilizată în afara băncii emitente a monedei respective, de către nerezidenţi, deci este o monedă exterioară tării de origine, „transnaţională”.

De exemplu, dacă un nerezident deţine un cont în dolari americani la o bancă din Londra sau din Franţa sau din orice altă zonă a lumii, cu excepţia S.U.A., el are eurodolari.

132

Dacă un nerezident deţine un cont în dolari într-o bancă americană, el operează simplu cu dolari.

Prima monedă care a beneficiat de acest statut a fost dolarul care are pondere şi în prezent ( cca. 85 % din eurodevize), dar toate valutele forte, care au vocaţie internaţională şi o viată activă, respectiv cotate zilnic pe principalele pieţe, fac obiectul unei europieţe.

Eurovalutele sunt creaţia unui sistem bancar privat, care scapă controlului instituţiilor de emisiune şi instituţiilor monetare internaţionale, existând riscul unei influente negative asupra efectului dorit de politica monetară şi de credit promovată de banca centrală a unui stat.

Majoritatea sumelor în eurodevize provin din creditele externe primite şi din depuneri la bănci. Pieţele eurovalutelor sunt alimentate de băncile centrale de emisiune, de băncile comerciale care plasează devizele depuse de exportatorii rezidenţi, şi de marile societăţi private.

Euroemisiunile pe pieţele specializate sunt emisiuni de titluri pe diverse termene în euromonede, cele mai solicitate fiind: euroobligaţiunile, care au o piaţă foarte importantă în prezent; eurobonurile, emise pe termen scurt; noile instrumente ale creditului revolving (linie de credit reconstituibilă) etc.

Europieţele prezintă deci o serie de caracteristici definitorii, printre care: - operatorii pe aceste pieţe au calitatea de nerezidenţi în raport cu moneda utilizată sau

se regăsesc în afara teritoriului acestei monede (pieţe „off shore”); - operaţiunile cu eurodevize se derulează pe pieţe „en gros”, în sensul că se rulează

sume importante de ordinul milioanelor de dolari, pentru devize internaţionale, respectiv dolari şi într-o oarecare măsură yeni, DM, ECU;

- băncile au un rol esenţial pe aceste pieţe, eurodevizele fiind bani de cont, deci operaţiunile se derulează prin conturi bancare;

- aceste pieţe nu sunt supuse controlului autorităţilor monetare naţionale sau internaţionale.

Europieţele pot realiza o finanţare indirectă, prin intermediul băncilor care primesc depozite şi acordă credite şi se bazează pe o piaţă interbancară unde băncile se refinanţează între ele. Cele mai cunoscute pieţe, unde au loc operaţiuni de amploare, s-au dezvoltat în special la Londra dar şi la New York, Tokyo, Paris, Zùrich, Singapore, Hong Kong.

Finanţarea internaţională se axează în prezent în principal pe emisiunea de titluri negociabile, deci pe o finanţare directă bazată mai ales pe emisiunea de obligaţiuni cu rată fixă sau variabilă. Devizele cele mai utilizate sunt dolarii şi ECU iar cele mai importante emisiuni apar din partea marilor societăti americane şi japoneze, organismelor statale şi organismelor financiare internaţionale.

Această „mondializare” financiară conduce la ineficienta politicilor monetare şi de credit promovate de fiecare stat, ca urmare a faptului că există o abundentă de capitaluri pe plan internaţional.

Pe plan teoretic şi practic, se înregistrează o dispută tot mai accentuată între finanţarea directă şi intermedierea financiară. Diferenţierile dintre cele două circuite se pot prezenta astfel:

Piaţa financiară Finanţare bancară

Un mod de finanţare directă Un mod de finanţare intermediară Finanţare prin emisiune şi apoi schimb de titluri pe termen lung

Finanţare prin mecanismul de depozite şi credite

Iniţial, este o finanţare nemonetară Este o finanţare monetară Titlurile emise sunt negociabile Creanţele achiziţionate nu sunt negociabile

133

Procesul de dezintermediere este însoţit în ultimii ani de implicarea tot mai motivată a

băncilor pe pieţele financiare.

Lecţia 2 Mecanismele pieţei interbancare şi intervenţia băncii centrale

Pasul 1 Modalităţi de acţiune a institutţiilor de credit pe piaţele interbancare

Pe această piaţă, care îndeplineşte în principal o funcţie de refinanţare, instituţiile de credit pot regla cu o mare rapiditate excedentele şi deficitele lor de trezorerie, în moneda băncii centrale, astfel:

~ instituţiile excedentare plasează fonduri pe piaţa monetară; ~ instituţiile deficitare îşi procură fonduri, cu o dobândă minimă, de pe piaţa monetară. Banca centrală poate interveni pe această piaţă, fie furnizând lichidităţi băncilor, fie

preluând fonduri, având astfel posibilitatea să intervină, indirect, asupra masei monetare în circulaţie.

Pasul 2 Participanţii pe pieţele interbancare

Participanţii prioritari pe această piaţă sunt băncile, a căror situaţie, de împrumutat sau împrumutător, depinde în mare măsură de tipul lor de gestiune.

Astfel, marile bănci comerciale au o gestiune echilibrată iar împrumuturile lor depind fie de decalajul temporar dintre intrările şi ieşirile de capital, fie de dorinţa lor de a finanţa instituţiile care fac parte din grupul lor.

În schimb, băncile de afaceri şi micile bănci de provincie sunt deseori debitoare pe piaţa monetară.

În sfârşit, băncile mutualiste (de exemplu, Credit agricol, Credit popular, fondate pe principii de solidaritate, colectează fonduri importante destinate finanţării micilor întreprinderi, micilor proprietari şi beneficiază în general de susţinerea statului), a căror activitate este specializată, sunt creditoare recunoscute pe piaţa monetară.

Alte societăţi financiare care intervin pe piaţa monetară, accesul fiind permis în general celor care sunt în relaţii de refinanţare cu banca centrală, au fie calitatea de debitori structurali pe această piaţă, deoarece de cele mai multe ori activitatea lor de creditare este mult superioară celei de colectare a fondurilor pe diverse pieţe, fie de creditori, în cazul Caselor de Economii şi Consemnaţiuni care dispun de fonduri considerabile din depozite puse la dispoziţia lor de populaţie sau agenţi economici.

Piaţa interbancară implică participarea unor intermediari acceptaţi şi specializaţi în operaţiunile specifice pe care le susţine. Ei trebuie să aibă o clientelă diversificată şi o mare experienţă de piaţă. Aceştia joacă un rol esenţial în gestiunea trezoreriei bancare, intervin în relaţiile dintre clienţii lor şi banca centrală, deci trebuie să fie agreaţi de aceasta, transmit informaţiile zilnice asupra volumului de activitate pe piaţa respectivă, asupra nivelului ratelor dobânzii, a categoriilor de titluri tranzacţionate, a scadentelor, etc.

De asemenea, iau poziţii pe piaţa monetară în nume propriu, oferă şi solicită împrumuturi, obţin profituri din diferenţele de scadenţă şi din anticipările asupra ratelor dobânzii.

Un exemplu de intermediere financiară îl reprezintă în Franţa, „Operatorii principali de piaţă” (OPM) reprezentaţi în principal de casele de rescont şi de băncile de trezorerie, care au fost acceptaţi de banca centrală. Vechii „curtieri” se numesc în prezent „agenţi ai pieţei interbancare” şi sunt intermediari foarte activi în transmiterea informaţiilor şi punerea în

134

legătură a agenţilor excedentari cu cei deficitari. Ei concură la stabilirea „ratei medii zilnice de referinţă” a pieţei.

La sfârşitul fiecărei zile, toate instituţiile financiare trebuie să prezinte un bilanţ echilibrat, ca urmare a intervenţiilor pe piaţă, scopul fiind pentru unii de a obţine resurse lichide la un cost minim, iar pentru alţii de a obţine active remunerate.

Uneori, aceste operaţiuni se bazează pe o simplă relaţie de încredere între parteneri, acordarea de lichidităţi se efectuează fără contrapartidă sau garanţie, ceea ce se mai cunoaşte sub denumirea de operaţiuni „în alb”.

Operaţiunile cele mai frecvente au ca suport efecte (titluri) private care pot face obiectul unei cesiuni ferme, situaţie în care ele sunt definitiv cumpărate de organismul creditor, sau a unei pensiuni, atunci când ele sunt cedate numai pentru perioada împrumutului şi se vor restitui ultimului beneficiar înainte de scadentă.

Instituţiile financiare pot obţine lichidităţi prin intermediul bonurilor de tezaur în cont curent, girate de banca centrală, prin emisiunea de bilete la ordin negociabile sau prin mobilizarea de împrumuturi ale pieţei ipotecare (care poate fi considerată la un anumit nivel, ca un compartiment al pieţei monetare). Piaţa monetară oferă cadrul necesar participanţilor să obţină lichidităţi şi să acorde împrumuturi în cele mai bune condiţii posibile, prin alegerea între diferitele scadenţe propuse şi între o diversitate de instrumente. Băncile pot efectua operaţiunile de compensare pe pieţele „la vedere” sau pe pieţele la termen. În prima situaţie, poziţia lor pe piaţă depinde de previziunile asupra operaţiunilor clientelei lor (depuneri, retrageri, transfer în alte circuite), a rezervelor obligatorii şi a ratelor dobânzii care se stabilesc zilnic în urma intervenţiilor băncii de emisiune. Ratele dobânzii diferă în funcţie de cererea şi oferta zilnică (piaţă „short”- cerere superioară ofertei, deci vânzare rapidă; piaţă „long”- oferta depăşeşte cererea) şi de disponibilitatea băncii de emisiune de a echilibra piaţa. Poziţia băncilor pe piaţa la termen se bazează pe anticipările privind cerinţele şi oferta de lichidităţi şi, în acelaşi timp, privind scara ratelor dobânzii pentru fiecare scadentă. De asemenea, calitatea titlurilor va juca un rol important, în condiţiile în care cele de prim rang sunt negociate în condiţii mai avantajoase decât titlurile mai puţin apreciate. Astfel, pe piaţa monetară, un rol determinant revine ratelor dobânzii zilnice, actuale precum şi anticipărilor asupra evoluţiilor ulterioare ale acestora, în condiţiile în care băncile urmăresc să obţină o rentabilitate globală maximă din portofoliile lor de titluri, fie că oferă sau solicită lichidităţi. Pasul 3 Caz practic general

Pentru a fi rentabil, un titlu trebuie „cumpărat” mai ieftin şi va trebui vândut mai scump. Achiziţionarea titlului corespunde iniţial unui credit acordat de bancă clientului ei. Preţul achiziţionării titlului este dat de valoarea lui nominală, din care se deduce dobânda calculată până la scadenţă.

De exemplu, un titlu cu scadenţa de un an şi o valoare nominală de 1000 £, la o rată a dobânzii de 10 %, va fi achiziţionat de bancă la un preţ de 900 £.

În situaţia în care creditorul păstrează titlul până la scadenţă, câştigul său net se va ridica la 100 £.

Dacă instituţia creditoare trebuie să se refinanţeze oferind titlul pe piaţa monetară, câştigul sau pierderea sa vor depinde de perioada până la scadenţă şi de rata dobânzii în vigoare. Dacă titlul e negociat în momentul în care rata dobânzii pe piaţa monetară este în scădere, de exemplu 8 %, costul de refinanţare pentru un titlu cu scadenta în 6 luni va fi de:

135

£40126

10081000 =××

Preţul la care se vinde titlul va fi de 960 £, deci câştigul net al băncii asupra acestui

titlu va fi de 60 £. Dacă dimpotrivă, la data negocierii titlului pe piaţa monetară rata dobânzii va fi de 14

%, preţul de refinanţare va deveni:

£70126

100141000 =××

Câştigul net al băncii va fi de 30 £.

În sfârşit, dacă din lipsă de lichidităţi, banca este obligată să negocieze titlul după

numai 3 luni la o rată a dobânzii de 14 %, operaţiunea de refinanţare pe piaţa monetară va costa:

£105129

100141000 =××

Deci împrumutul va conduce la o pierdere netă de 5 £. Pentru a evita această pierdere, în situaţia în care este obligată să-şi procure lichidităţi

în condiţii dezavantajoase, banca poate să dea titlul în pensiune pentru 3 luni, după care să-l recupereze şi să-l vândă mai târziu în profitul ei. Dacă presupunem că rata dobânzii revine la 8 % după o majorare la 14 %, ansamblul operaţiunilor care se derulează va urmări etapele:

1. preţ de cumpărare – 900 £. 2. cost de refinanţare prin darea titlului în pensiune pentru 3 luni cu 14 % :

£35123

100141000 =××

- costul transferării titlului cu scadenţa în 6 luni, cu 8 % :

£40126

10081000 =××

3. costul total de refinanţare: 35 £ + 40 £ = 75 £ Câştig net: 25 £ Punerea titlului în pensiune este motivată de faptul că banca a anticipat corect o

scădere a dobânzii de refinanţare, ceea ce i-a permis să înlocuiască o posibilă pierdere de 5 £ cu un câştig de 25 £. Pasul 4 Mecanismul pieţei interbancare internaţionale

Situaţia se complică atunci când mecanismul se integrează la nivel internaţional. Astfel, organismele bancare care beneficiază de importante disponibilităţi lichide, pot alege între a le rentabiliza pe piaţa monetară internă sau pe piaţa monetară a unei alte ţări. În acelaşi mod, o bancă în deficit de lichidităţi se poate îndatora pe piaţa internă sau pe o piaţă străină.

136

În aceste situaţii, apare în plus problema transformării unei monede în alta, deci cu influenta cursului de schimb de pe o anumită piaţă la un anumit moment.

Operaţiunea cea mai practicată se cunoaşte sub denumirea de swap care este un schimb de monedă naţională contra monedă străină sau invers, în scopul operării unui plasament pe termen scurt, cu obligaţia de a proceda în sens invers la o anumită scadenţă, pentru o rată a dobânzii convenită în avans. Swap-ul presupune concret două tranzacţii: una la începutul operaţiunii, la cursul zilei respective; a doua la termen, la scadenţa swap-ului, la cursul fixat în avans, numit şi curs swap. Poate interveni şi o a treia operaţiune de schimb de dobânzi, swap pentru rata dobânzii, la termenul stabilit (lunar, trimestrial,) s.a.

Piaţa interbancară a operaţiunilor de swap este foarte activă în toată lumea şi operează în principal cu dolari americani. Aceste operaţiuni au ca scop găsirea unor fonduri mai ieftine sau constituirea de depozite mai remunerate, referitor şi la moneda pe care o au la bază, la termenele stabilite sau la tipul pieţei de referinţă.

În general, băncile care deţin la un moment dat lichidităţi pot alege între a împrumuta aceste lichidităţi pe piaţa monetară sau a acorda credite agenţilor economici. În primul caz, ele vor refinanţa un credit anterior, în cel de-al doilea caz finanţează un credit nou. În funcţie de evoluţia ratelor dobânzii pe piaţa monetară, băncile vor alege soluţia cea mai avantajoasă. Cum nivelul ratei dobânzii este dat de intervenţiile băncii centrale, aceasta poate astfel influenţa mecanismele finanţării economiei şi determinării limitelor masei monetare în circulaţie.

În majoritatea ţărilor, intervenţia băncii centrale se concretizează prin cumpărarea sau vânzarea de titluri pe piaţa monetară, în funcţie de politica de diminuare sau alimentare a masei monetare în circulaţie, proces cunoscut sub denumirea de „open-market”, la care vom mai reveni.

Lecţia 3 Deschiderea pieţei monetare şi inovaţia financiară Până nu de mult timp, piaţa monetară se identifica cu piaţa interbancară, fiind

rezervată numai instituţiilor financiare special abilitate acestor intervenţii. Deschiderea pieţei monetare face parte din procesul de inovaţie financiare care

caracterizează perioada actuală. Piaţa deschisă este piaţa pe care pot interveni toţi agenţii care dispun de capitaluri pe

termen scurt în dorinţa de a le oferi agenţilor deficitari, având caracteristicile unei finanţări „directe”, motiv pentru care a fost considerată echivalentul pieţei financiare pe categoria de capitaluri la care se referă.

Agenţii economici pot găsi resurse pe piaţa monetară prin emisiunea de bilete de trezorerie, sau pot plasa fonduri prin achiziţionarea de bonuri de Tezaur, certificate de depozit negociabile sau bilete de trezorerie ale altor întreprinzători, instrumente din ce în ce mai elaborate pe măsură ce şi factorii interesaţi devin tot mai diversificaţi.

Deschiderea pieţei monetare urmăreşte totodată stabilirea aceloraşi condiţii pentru diverşii participanţi la procesul de colectare sau de distribuire a fondurilor într-o economie şi, în acelaşi timp, să diminueze impactul intermedierii financiare foarte prezente pe piaţa obligatară sau pe alte pieţe.

În plus, piaţa monetară în forma actuală permite tuturor celor ce reclamă lichidităţi să emită titluri la toate scadenţele, pe o piaţă unde au acces toţi deţinătorii de fonduri care pot arbitra între plasamentele pe termen scurt şi cele pe termen lung, în funcţie de anticipările asupra ratelor dobânzii.

Un efect important îl constituie şi impactul direct cu riscul ratei dobânzii care se constituie pe această piaţă, în raport cu posibilitatea operării pe alte pieţe. Astfel, agenţii

137

economici pot plasa disponibilităţile lor monetare achiziţionând titluri pe piaţa monetară. Ei trebuie să ştie cum să le mobilizeze fără pierderi pe o piaţă secundară. De multe ori, au nevoie de lichidităţi pe care le pot obţine (împrumuta) pe diferite pieţe de capitaluri unde se oferă, în principiu, condiţii (rate ale dobânzii) mai avantajoase decât cele obţinute anterior pe piaţa monetară.

În acelaşi timp, marea variabilitate a ratelor dobânzii sporeşte considerabil riscurile, agenţii implicaţi solicitând protecţia instituţiilor specializate, de multe ori tot o bancă, ceea ce conduce la o adevărată ştiinţă a gestionării riscurilor.

Recomandãri bibliografice

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999 2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000 3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica,

Galaţi, 2003 4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei

Academice „Danubius”, Galaţi, 2005 5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice

“Danubius”, Galaţi, 2001 6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan

mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003 7. Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1997 8. Turliuc V., Cocriş V. - Monedă şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

Teste de autoevaluare

1. Piaţa monetară este: a) o piaţă interbancară a capitalurilor pe termen scurt, mediu şi lung; b) o piaţă primară; c) o piaţă a monedei centrale; d) piaţa capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt. 2. Piaţa eurodevizelor are drept obiect: a) credite exprimate în monede de cont emise de statele europene şi utilizate de rezidenţi; b) titluri de credit exprimate în monede de cont exterioare ţării de origine şi utilizate de

nerezidenţi; c) credite pe termen scurt exprimate în devize forte; d) piaţa pe care se emite moneda unică europeană.

3. Piaţa secundară de capital se caracterizează prin: a) emisiunea titlurilor de credit pe termen mediu şi lung; b) favorizarea creditorilor; c) tranzacţii controlate de autoritatea monetară; d) favorizarea debitorilor,.

4. Piaţa interbancară reprezintă: a) o componentă a pieţei financiare; b) unul din sectoarele pieţei monetare; c) o piaţă strictă a monedei centrale;

138

d) o piaţă marcată de prezenţa agenţilor financiari.

5. Piaţa primară este: a) locul în care se realizează negocierea titlurilor; b) piaţa pe care titlurile pot fi apreciate şi evaluate; c) piaţa londoneză, prima piaţă financiară care a luat fiinţă în lume; d) locul unde se pun în circulaţie titlurile nou emise.

Teme de control (conform cu calendarul disciplinei)

1. Piaţa monetară şi participanţii ei

2. Mecanismele pieţei interbacare naţionale şi internaţionale

139

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, s.a - Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti, 1999

2. Cerna Silviu - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 2000

3. Dragomir Georgeta – Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica, Galaţi, 2003

4. Dragomir Georgeta - Mecanisme şi instituţii financiar-monetare, Ed. Fundaţiei Academice „Danubius”, Galaţi, 2005

5. Dragomir G., A. Mistreanu – Inflaţie şi sisteme monetare, Ed. Fundaţiei Academice “Danubius”, Galaţi, 2001

6. Dragomir Georgeta – Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan mondial şi naţional, EDP, Bucureşti, 2003

7. Kiriţescu C. Costin – Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I-III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

8. Turliuc V., Cocriş V. - Monedă şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

9. *** BNR, Raport anual; buletine lunare, caiete de studii, 2004-2006

10. * * * Revista Piaţa financiarã, 2005-2007

11. * * * Revista Tribuna economicã, 2005-2007

12. *** Surse on/line