CORINA – MARIA ENE VICTOR STOICA

2011

MONEDĂ ŞI CREDIT

„Dacă datorezi băncii o sută de lire, ai într-adevăr o problemă. Dar dacă îi datorezi un milion, cea care are probleme e banca.”

(John Maynard Keynes)

2

CUPRINS:

Introducere - Profilul ocupaţional al consilierului financiar – bancar ...............

1. Structura şi caracteristicile sistemului financiar în România ..........................1.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor în istoria gândirii economice .............1.2. Sistemul financiar: structură şi caracteristici .......................................................

2. Băncile şi relaţia acestora cu clienţii. Sistemul bancar din România ..............2.1. Structura sistemului bancar .................................................................................2.2. Banca Centrală – autoritate monetară ..................................................................2.3. Principii ale contabilităţii bancare. Bilanţul bancar .............................................2.4. Structura ofertei bancare. Relaţiile bancă – clienţi ..............................................

3. Reglementarea activităţii bancare în România ..................................................3.1. Autorizarea, organizarea şi conducerea băncilor .................................................3.2. Reguli şi principii ale activităţii bancare .............................................................3.3. Prudenţa bancară ..................................................................................................3.4. Falimentul bancar ................................................................................................

4. Gestionarea instrumentelor de plată şi de credit utilizate în sistemul bancar4.1. Numerarul ca instrument de plată. Casieria băncii ..............................................4.2. Viramentul bancar. Ordinul de plată ....................................................................4.3. Cecul ....................................................................................................................4.4. Standing order ......................................................................................................4.5. Cambia .................................................................................................................4.6. Biletul la ordin .....................................................................................................4.7. Incasso-ul documentar .........................................................................................4.8. Acreditivul documentar .......................................................................................4.9. Garanţiile bancare ................................................................................................

5. Servicii bancare electronice .................................................................................5.1. Transferul electronic al fondurilor .......................................................................5.2. Cardurile bancare .................................................................................................5.3. Internet Banking-ul ..............................................................................................

6. Cadrul general al riscurilor bancare ...................................................................6.1. Elemente conceptuale ..........................................................................................6.2. Identificarea, măsurarea şi gestionarea riscurilor bancare ...................................

7. Managementul riscului individual de creditare .................................................7.1. Principiile analizei riscului individual de creditare .............................................7.2. Etapele analizei solicitării de creditare ................................................................7.3. Indicatori sintetici de analiză a bonităţii clienţilor. Credit scoring-ul .................

6

99

18

2424333639

4444485057

58586064697072747681

83838792

9393

102

117117121124

3

8. Analiza elementelor privind statutul financiar al aplicantului unui credit (persoană juridică) ....................................................................................................8.1. Universul financiar al întreprinderii moderne ......................................................8.2. Analiza echilibrului financiar şi a rezultatelor întreprinderii ...............................8.3. Diagnosticul financiar al întreprinderii prin sistemul de rate ..............................8.4. Bugetele de venituri şi cheltuieli ..........................................................................8.5. Analiza deciziilor de finanţare ale întreprinderii .................................................

9. Proceduri bancare privind aprobarea creditelor ...............................................9.1. Proceduri privind aprobarea creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice ...9.2. Acordarea de credite pentru accesarea de fonduri europene post aderare ...........

10. Marketingul bancar. Elaborarea politicilor de marketing ...........................10.1. Politica de produs ...............................................................................................10.2. Politica de preţuri ...............................................................................................10.3. Politica de comunicare .......................................................................................10.4. Politica de comercializare ..................................................................................

Referinţe bibliografice ..............................................................................................

129129132142151153

158158165

174177185190195

198

4

PROFILUL OCUPAŢIONAL AL CONSILIERULUI FINANCIAR-BANCAR

Descrierea ocupaţiei: practicanţii unei astfel de ocupaţii analizează date cantitative privind programele financiare şi de investiţii ale unor instituţii publice sau private.

A. Sarcini principale Promovează produsele şi serviciile bancare; Verifică documentele completate de client pentru a se asigura de acurateţea

informaţiilor şi conformitatea cu politica băncii; Înaintează cererile privind diverse produse bancare comisiei însărcinate cu

aprobarea acestora; Analizează cererile pentru produse bancare în anumite limite; Înaintează cererile de creditare analiştilor de credit pentru verificări şi

recomandări; Analizează statutul financiar al aplicantului, pentru a determina fezabilitatea

acordării unui eventual credit; Desfăşoară interviuri cu aplicanţii şi solicită informaţiile specificate pentru

obţinerea creditului; Contactează aplicanţii pentru eventuale întrebări şi lămuriri; Asistă aplicanţii în completarea documentaţiei necesare.

B. Contextul munciiB1. Mediul fizic: Consilierul financiar bancar lucrează în cea mai mare parte a

timpului într-un spaţiu închis – birou.B2. Mediul socio-organizaţional: Munca consilierul financiar bancar necesită

maximă precizie şi acurateţe. Această ocupaţie implică interacţiuni sociale frecvente.B3. Riscuri. Alte notificări speciale: Nu este cazul.

C. Nivelul de educaţie şi calificare Studii superioare de specialitate (nivel licenţă) Nivel de calificare conform Cadrului European al Calificărilor (EQF): N6

D. Cunoştinţe şi deprinderiCunoştinţe:

Servicii clienţi şi personal Limba română Funcţionăreşti Matematică Administraţie şi management Legislaţie şi guvernare

5

Vânzări si marketingTipuri de deprinderi:

Deprinderi folosite în învăţare Deprinderi de rezolvare a problemelor Deprinderi de muncă cu sisteme tehnice Deprinderi de gestionarea resurselor

E. AptitudinileE1. Aptitudini cognitive:

Aptitudini

Nivel de dezvoltare1

(minim)2

(mediu inferior)

3(mediu)

4(mediu

superior)

5(maxim)

1. Abilitatea generală de învăţare

X

2. Aptitudinea verbală X3. Aptitudinea numerică X4. Aptitudinea spaţială X5. Aptitudinea de percepţie a formei

X

6. Abilităţi funcţionăreşti X7. Rapiditatea în reacţii X8. Capacitatea decizională

X

E2. Aptitudini psihomotorii (A P), senzoriale (AS) şi fizice (A F):AP: Dexteritatea manualăAS: Vedere apropiatăAF: Nu este cazul

F. Alte caracteristici relevanteF1. Interese: Primele trei tipuri de interese în ordinea relevanţei sunt

întreprinzător, social, convenţional.F2. Surse ale satisfacţiei profesionale:

Practici si politici ale instituţiei Supervizare, accent pe relaţii umane Instruire adecvată Munca în echipă Valori morale

F3. Caracteristici de personalitate:Exercitarea ocupaţiei de consilier financiar - bancar poate fi realizată cu succes de

către persoane care: au abilitatea de a-şi menţine echilibrul emoţional şi în situaţii de stres fără a

prezenta manifestări extreme şi neconcordante cu situaţia.

6

Au abilitatea de a se comporta politicos. Bunăvoinţă, atitudine amabilă; politeţe, gentileţe.

posedă însuşirea de a fi conştiincios; corectitudine, seriozitate, meticulozitate. Comportamente orientate spre scopuri clar delimitate, exigenţă, rigurozitate în realizarea sarcinilor prin conştientizarea regulilor.

au capacitatea de a judeca lucrurile şi a acţiona în mod independent, neinfluenţat de alţii în condiţii de libertate deplină.

G. Perspectiva pe piaţa muncii: Creştere

H. Categoria de salarizare: n x Salariu minim pe economie

I. Ocupaţii similare: Manager financiar Expert financiar-bancar Inspector financiar-bancar

7

STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE SISTEMULUI FINANCIAR ÎN ROMÂNIA

Obiective: Definirea conceptului şi a sferei de manifestare a finanţelor; Cunoaşterea conţinutului economic al finanţelor; Înţelegerea structurii şi a caracteristicilor sistemului financiar.

1.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor în istoria gândirii economice1.2. Sistemul financiar: structură şi caracteristici

1.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor în istoria gândirii economice

Apărute în perioada de trecere de la orânduirea gentilică la orânduirea sclavagistă, finanţele sunt strâns legate de istoria statului. Ele însoţesc pe scena istoriei instituţia statului, prin utilizarea banilor şi a formele valorice în procesul repartiţiei produsului social. Altfel spus, finanţele au apărut atunci când existau deja comunităţi umane, când se vehicula ideea de proprietate, se dezvoltau forţele de producţie şi apăreau primele elemente ale pieţei de schimb.

Aşadar, apariţia şi consolidarea finanţelor a fost condiţionată de următoarele două elemente:

1. dezvoltarea schimbului de produse.

La început, acest schimb s-a realizat prin intermediul banilor, apoi cu ajutorul monedelor de hârtie, pentru ca astăzi moneda de cont şi cea electronică să nu ni se mai pară ceva neobişnuit;

2. existenţa statului.

Încă din primele etape de dezvoltare, statul a avut nevoie de susţinere economică, nu numai morală, socială şi politică. Odată cu apariţia şi circulaţia banilor, susţinerea materială a statului a devenit susţinere financiară1. Prin urmare, finanţele sunt strâns legate de bani, iar apariţia şi dezvoltarea lor constituie un proces istoric

1 Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 111.

8

îndelung şi complex.De la apariţia timidă a primelor elemente de finanţe şi până în zilele noastre,

finanţele au făcut parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. Drept urmare, se poate spune că finanţele exprimă „relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat“2.

Schematic, traseul istoric al finanţelor este prezentat în figura 1.

Figura 1 – Evoluţia istorică a finanţelor

2 Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 36.

Comuna primitivă

Sclavagism

Feudalism

Capitalism

Economie naturală

Muncă în comun

Repartizarea rezultatelor în comun

Economie de schimb

Separarea statului pe economie

Apariţia banilor

Dezvoltarea economiei de schimb

Resurse băneşti

Apariţia primelor elemente de finanţe

Apare:- diviziunea socială a muncii- proprietatea privată- statul ca formă de organizare socială

Element de finanţare visteria statului

Realţii marfă – bani în stadiu incipient

Domină producţia de mărfuri

Dezvoltarea relaţiilor băneşti şi acoperirea nevoilor publice

Apariţia finanţelor publice

9

Aşa cum se poate observa, sfera finanţelor diferă de la o orânduire la alta, fiind limitată în sclavagism şi feudalism de nivelul scăzut al productivităţii muncii al producţiei de mărfuri şi al relaţiilor băneşti, precum şi de necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea aparatului de stat.

În capitalism, finanţele au cunoscut o mare dezvoltare ca urmare a creşterii productivităţii muncii, a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a creşterii nevoilor de resurse băneşti ale statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

Indiferent de orânduirea socială, în procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale se nasc anumite relaţii sociale care sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul social, între diferite grupuri sociale. Aceste relaţii „apărute în procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor necesare statului sunt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe. Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii pune în evidenţă caracterul istoric al acestora”.3

Originea termenului„finanţe“

Potrivit lui Gaston Jeze, termenul „finanţe“ îşi are originea din limba latină şi provine de la cuvântul „finis“, folosit adesea în sensul de termen de plată: „finanţele publice vizează banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi utilizarea banilor publici“4.

Ulterior, de la acest cuvânt au derivat financia şi mai târziu financia pecuniaria, care însemnau încheierea unei tranzacţii prin plata unor sume de bani.

Franţa este ţara care a întrebuinţat pentru prima data (secolul al XIV-lea) cuvântul finance, în legătură cu venitul statului. Finanţele erau pentru Jean - Baptiste Colbert, ministrul al finanţelor Franţei (1661-1683), „partea cea mai importantă şi esenţială a statului”5. De asemenea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru denumirea arendaşilor care încasau impozitele regelui, les finances pentru patrimoniul statului.

Între secolele XV şi XVII, în limba germană se foloseau expresiile finanz care desemna o plată în bani şi Finanzer, în sensul de cămătar. În ţara noastră, noţiunea de fisc s-a folosit încă din secolul al XIX-lea, cu sensul de organ financiar responsabil cu încasarea impozitele, taxele, amenzile etc.

3 Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl. Bercea, M. Bodnar, Fl. Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p.33.4 Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 40.5 Colbert Jean-Baptiste – Lettres, Instructions, Mémoires, citat de Gh. Popescu în Fundamentele gândirii economice, Ed. Anotimp, Cluj Napoca, 1993, pag. 23.

10

Pe măsura dezvoltării statului şi a relaţiilor de schimb, cuvântul finanţe a căpătat un sens mai larg incluzând: bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane etc., adică toate sferele vieţii economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor.

Trebuie subliniat însă faptul că sfera finanţelor este mai îngustă decât cea a relaţiilor băneşti, cuprinzând numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.

Într-o accepţiune generală, finanţele reprezintă „un tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi îndeosebi a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţi economici, instituţii sau persoane fizice către bugetul de stat, de la bugetul de stat către agenţi economici, instituţii sau persoane fizice (transferuri pe verticală), precum şi între agenţi economici, instituţii, diverse structuri economice, persoane fizice (transferuri pe orizontală)”6. Când abordăm problema „finanţelor, în general“, putem accepta includerea în cadrul acestei noţiuni şi a creditului, a finanţelor private, a asigurărilor, însă când ne referim la noţiunea de „finanţe publice“ trebuie să avem în vedere faptul că în cadrul lor putem încadra numai acele raporturi, relaţii, care se nasc între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, dar şi de beneficiari ai unor servicii publice şi semipublice, şi uneori de resurse băneşti, în mod direct7.

Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura de specialitate şi în legislaţie, relaţiile financiare la care statul participă ca entitate de sine stătătoare, sunt desemnate prin termenul de finanţe publice.

Termenul de finanţe publice face referire mai cu seamă la plăţile băneşti de interes public pe care le angajează statul în relaţiile sale cu colectivităţile publice. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi Louis Trotabas, care subliniază faptul că finanţele publice „au ca obiect regulile fundamentale, organele şi procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare”8.

Maurice Duverger consideră finanţele publice ca „ştiinţa care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator al unor tehnici speciale aşa-zise financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare, buget etc.”9.

6 Toma Mihai – Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 2.7 Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 25.8 Trotabas Louis – Finances publiques, Paris, 1964, citat de Gliga I. – Dreptul finanţelor publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 4.9 Duverger Maurice - Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, citat de Văcărel Iulian în Finanţe publice. Teorie şi practică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pag. 13.

11

Cu toate că există deosebiri de nuanţă în definirea finanţelor, marea majoritate a economiştilor şi autorilor care s-au aplecat asupra studierii ştiinţei finanţelor este unanimă în a aprecia că, înainte de toate, ele reprezintă „relaţii sociale de natură economică ce se stabilesc în procesul formării şi utilizării resurselor publice de care statul are nevoie pentru a-şi putea exercita drepturile şi obligaţiile pe care le are faţă de naţiune“, dar ele nu se rezumă numai la acest rol deosebit, ci au atribuţii tot atât de importante şi în ceea ce priveşte intervenţia statului în economie10.

Potrivit celei mai simple accepţiuni referitoare la finanţele publice, acestea conturează un domeniu de sine stătător în cadrul economiei naţionale şi au ca obiect de activitate managementul veniturilor şi cheltuielilor publice ale statului, inclusiv a relaţiilor sociale mutuale pe care acestea le generează.

În timp, concepţiile legate de finanţe au evoluat continuu, însă literatura de specialitate conferă acestei evoluţii două etape distincte:

1. Concepţiile clasice (secolele XVIII-XX, perioadă ce corespunde în linii mari, capitalismului ascendent);

2. Concepţiile moderne (secolele XVIII-XX, perioadă ce corespunde dezvoltării monopolurilor, mai ales după marea recesiune economică mondială din 1929-1933).

Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul „laissez-faire, laissez-passer”. Se considera că intervenţia statului ăn economie ar putea perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Statul trebuia să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii publice, apărarea frontierelor ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, iar cheltuielile publice trebuiau restrânse la minimum.

Potrivit acestei concepţii, sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor financiare necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice. Impozitele, împrumuturile şi celelalte mijloace de procurare a resurselor financiare trebuiau astfel utilizate încât să aibă caracter neutru, să nu modifice relaţiile socio-economice existente. Păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o cerinţă fundamentală a bunei gestiuni, esenţa finanţelor publice.

Este o perioadă în care prevala doctrina liberalismului economic, preocuparea specialiştilor fiind orientată îndeosebi spre problemele legate de procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor eficientă. De asemenea, se urmărea modul de repartizare a sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, modul de contractare şi rambursare a împrumuturilor, întocmirea şi executarea echilibrată a bugetului, respectarea anumitor reguli de disciplină financiară şi de bună gestionare a fondurilor, conceptul de finanţe avea un pronunţat caracter juridic. Concepţiile moderne iau naştere după primul război mondial. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, mai ales după recesiunea din perioada 1929-1933, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit căreia statul este chemat să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele 10 Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 24.

12

economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. Este apreciată şi încurajată intervenţia statului în economie prin măsuri ca:acordarea de subvenţii şi de facilităţi întreprinderilor private, acţiuni pentru combaterea şomajului, acţiuni pentru restabilirea echilibrului general economic vremelnic perturbat, acţiuni pentru redresarea economiei stagnante, etc.

Finanţele publice devin un mijloc de intervenţie a statului în economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor economice şi a relaţiilor sociale. Se analiează mijloacele de intervenţie ale statului în economie prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor publice.

Lordul J.M. Keynes este un susţinător al acestui curent de gândire, prin politici bugetare, monetare şi valutare, în influenţarea proceselor economice spre un curs favorabil. Analiza keynesiană a permis integrarea finanţelor publice în activitatea economică, ca instrument esenţial în reglarea pe care puterea publică încearcă să o pună în funcţiune.

Locul statului jandarm este luat de către statul providenţă, afirmându-se rolul activ în viaţa economică a acestuia. Această modificare de poziţie, care pune în evidenţă cea de-a doua concepţie (modernă) a fost determinată de adâncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitalist şi de necesitatea de a găsi soluţii la problemele complexe cu care e confruntată economia.

Finanţele publice contemporane se caracterizează printr-o schimbare de dimensiune care a transformat raportul lor cu economia generală. Această schimbare îmbracă un aspect cantitativ (ponderea financiară a statului şi componentele sale în PIB), precum şi un aspect calitativ, întrucât au apărut şi s-au dezvoltat cheltuielile publice de tip nou, în special cheltuielile de transfer11.

Aşadar, finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti prin intermediul cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului.

Finanţele private circumscriu în rândul lor relaţiile de credit, precum şi relaţiile create în cadrul asigurărilor obligatorii şi facultative, deoarece activităţile desfăşurate de băncile comerciale, societăţile de asigurări şi alte instituţii financiare specializate în această direcţie, bursele de valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, realizarea şi maximizarea profitului12.

Drept urmare, studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care entităţile private şi indivizii le angajează în principal în scopul maximizării bunăstării personale fac obiectul de studiu al finanţelor private. Cheltuielile Guvernului sunt orientate spre organisme de stat şi instituţii publice, iar scopul acestora vizează bunăstarea socială generală, bunăstarea tuturor membrilor societăţii. În acest sens statul mobilizează resurse variate. Finanţele publice sunt cele care studiază aceste venituri, dar şi cheltuielile

11 Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 114.12 Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 26.

13

statului. Astfel, apelând la definiţia furnizată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, finanţele desemnează „totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi care sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale”13.

De ce se face delimitarea între finanţele publice şi cele private? Nu se folosesc oare aceleaşi principii de management financiar, aceleaşi instrumente şi concepte în ambele domenii? În timp ce finanţele private au ca obiectiv maximizarea valorii firmei (societăţii comerciale) sau a satisfacţiei personale pentru proprietarii/patronii acesteia prin controlul şi alocarea judicioasă a resurselor, finanţele publice, cu toate că folosesc instrumente analitice, tehnice şi manageriale similare pentru controlul şi distribuirea resurselor, sunt supuse unor constrângeri, au o altă formă de proprietate şi vizează atingerea unor obiective diferite.

finanţele private maximizarea valorii firmei şi a satisfacţiei personale

Guvernul foloseşte resursele publice în vederea finanţării unor obiective de interes naţional care vizează creşterea dezvoltării economice şi bunăstării sociale. Cheltuielile pentru sănătate, învăţământ, asistenţă socială, servicii publice şi locuinţe, infrastructură, ordine publică, apărare etc. sunt doar câteva exemple în acest sens. Pentru a face faţă acestor cheltuieli, guvernul mobilizează resurse financiare variate, denumite generic venituri publice (impozite, tarife pentru servicii guvernamentale, vărsăminte ale întreprinderilor cu capital de stat etc.).

Diferitele resurse financiare publice aflate la dispoziţia statului sunt prezentate sintetic în figura 2.

Figura 2 – Veniturile publice

Drept urmare, sursele de venit şi cheltuielile statului sunt similare cu cele ale indivizilor? Putem răspunde la această întrebare numai identificând şi centralizând diferenţele dintre finanţele publice şi cele private (Tabelul 1.1.).

13 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 380.

Veniturile publice

Venituri fiscale

(Impozit pe venit, pe profit etc.)

Impozitedirecte

(TVA, taxe vamale, accize etc.)

Impozite indirecte

Vărsăminte ale instituţiilor publice, veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate etc.

Venituri nefiscale

14

Finanţe publice vs. Finanţe privateTabelul 1.1.

Finanţe publice Finanţe privateDupă luare deciziei privind obiectivele de finanţat (cheltuielile publice) guvernul mobilizează resursele financiare

Cheltuielile se efectuează numai după estimarea veniturilor

Cheltuielile sunt angajate cu scopul creşterii gradului de dezvoltare economică şi a bunăstării societăţii, în ansamblul său

Cheltuielile au ca obiectiv creşterea bunăstării personale (individuale)

Guvernul poate împrumuta bani de pe pieţele externe

Şansele de a împrumuta bani din străinătate sunt limitate

Veniturile şi cheltuielile statului sunt aduse la cunoştinţa cetăţenilor

Veniturile şi cheltuielile sunt confidenţiale

Bugetul de stat este elaborat pentru o perioadă de un an

Bugetarea nu este constrânsă de o perioadă dată

Finanţarea deficitului bugetar este un privilegiu pecuniar al guvernului

Nu pot proceda la finanţarea deficitelor

Guvernul poate adopta legi care au în vedere măsuri de constrângere a cetăţenilor privind plata impozitelor şi taxelor

Lipsa autorităţii coercitive

În concluzie, finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societăţii. În acest proces statul joacă un rol activ în viaţa economică şi socială a ţării folosindu-se de metodele, tehnicile şi instrumentele politicilor fiscale şi bugetare prin intermediul cărora caută să atenueze efectele negative ale unor crize ciclice şi să influenţeze pozitiv procesele economice şi sociale din societate. Spre deosebire de acestea, finanţele private exprimă relaţii sociale de natură economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor entităţilor private în vederea satisfacerii nevoilor de interes individual, având drept scop maximizării bunăstării personale.

Economiştii recunosc statutul de ştiinţă al finanţelor. Fiecare ştiinţă în parte se individualizează, se defineşte însă prin obiectul său de studiu şi prin metoda sa de cercetare sau de analiză.

- relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale autorităţilor publice centrale, ale instituţiilor administrativ teritoriale şi ale altor

15

Finanţele au ca obiect de studiu:8

instituţii de drept public, denumite generic fonduri de resurse financiare publice;- metodele de gestiune folosite în cadrul sectorului public;- modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi a veniturilor nefiscale;- metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari;- procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi extrabugetare;- întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri şi cheltuieli publice la diferite eşaloane ale instituţiilor publice;- modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor goluri temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare;- organizarea şi efectuarea controlului financiar de către diversele organe;- plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat;- metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;- metodele de planificare, proiectare şi prognoze financiară;- politica financiară promovată de stat;- criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul aprobării şi finanţării cheltuielilor publice;- efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice ale repartizării şi utilizării acestora asupra procesului reproducţiei sociale;- metodele de determinare a eficienţei sau eficacităţii cu care sunt utilizate fondurile publice;- alte probleme de natură economică, socială etc. cu efecte financiare.

Ştiinţa finanţelor, ramură a economiei politice, are ca obiect studierea modului de gestionare a finanţelor publice şi private. Principiile generale ale dreptului, economiei şi ale politicii constituie izvoarele ştiinţei finanţelor. Ştiinţa finanţelor are raporturi strânse cu mai multe discipline de studiu, cum sunt: dreptul constituţional şi administrativ, dreptul civil, monedă şi credit, asigurări interne şi internaţionale, contabilitate, statistică, relaţii financiar-valutare, economie politică.

1.2. Sistemul financiar: structură şi caracteristici

Într-o accepţiune modernă sistemul financiar reprezintă totalitatea instrumentelor, instituţiilor care realizează gestionarea patrimoniilor. Deci sistemul financiar cuprinde

8 Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 44 - 45.

16

ansamblul autorităţilor şi instituţiilor care gestionează banii publici şi privaţi.

Finanţele ca sistem pot fi privite din mai multe puncte de vedere14:

1. ca sistem de relaţii economice în expresie valorică şi care exprimă un transfer de resurse financiare, fiind format din:

- relaţiile care se evidenţiază în bugetul de stat şi în bugetele sociale; - relaţiile care se evidenţiază în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni care ţin de asigurările sociale; - relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;

Sistemul financiar public

- relaţiile de credit bancar; - relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; - relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia unităţilor economice.

Sistemul financiar privat

2. ca sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în scopuri precis determinate.

3. ca sistem de planuri financiare, care evidenţiază anumite procese prevăzute a se produce în economie, în decursul unei anumite perioade de timp.

4. ca sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare.

Prin urmare, componentele sistemului financiar sunt: 1. bugetul de stat şi bugetele locale; 2. asigurările sociale de stat; 3. fondurile speciale extrabugetare; 4. creditul public şi bancar; 5. asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă; 6. finanţele întreprinderilor.

În continuare, prezentăm succint componentele sistemului financiar.

1. Bugetul de stat si bugetele locale

14 Văcărel I. (coord.) – Finanţe publice, Ed. A VI-a, E.D.P., 2007, pag. 70-71.

17

Bugetul de stat şi bugetele locale evidenţiază relaţiile de repartizare a unei părţi importante a P.I.B. în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Este vorba de prelevări de venituri de la persoane fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale de stat, judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale etc. prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi etc.) şi pe baze contractuale (chirii, redevenţe, contribuţii etc).

Pe de altă parte, evidenţiază relaţiile care se formează în procesul de distribuie a resurselor astfel colectate în favoarea unor instituţii, întreprinderi, persoane fizice, sub forma alocaţiilor bugetare (transferuri, dobânzi, plata salariilor şi a altor drepturi de personal, plata pentru achiziţii de materiale şi prestări de servicii, subvenţii etc.). Prin intermediul acestora se realizează un proces continuu de distribuire şi redistribuire de resurse financiare între:

sfera materială şi cea nematerială; ramuri (subramuri) ale economiei naţionale; sectoare şi grupuri sociale; membri societăţii luaţi în mod individual.

Prin sistemul prelevărilor la buget şi cel al alocaţiilor bugetare, statul influenţează atât mărimea şi destinaţia fondului de consum, cât şi mărimea şi structura formării brute de capital.

2. Asigurările sociale de stat

Prin sistemul asigurărilor sociale de stat se realizează protecţia persoanelor asigurate în caz de: pierdere a capacităţii de muncă, şomaj, atingerea vârstei de pensionare, deces etc.

Prestaţiile de asigurări sociale se prezintă sub forme multiple: pensiile:

- pentru munca depusă şi limită de vârstă; - pentru pierderea totală a capacităţii de muncă; - de urmaş;

indemnizaţiile: - pentru prevenirea îmbolnăvirilor; - pentru refacerea şi întărirea sănătăţii; - pentru pierderea temporară a capacităţii de muncă; - de maternitate; - de naştere şi pentru creşterea copilului.

ajutoarele: - de şomaj; - de integrare profesională; - de sprijin; - de deces.

acoperirea (paţială sau totală) a: - costului medicamentelor achiziţionate din farmacii; - cheltuielilor de spitalizare;

18

- a trimiterilor la tratament balneoclimateric şi la odihnă etc. Finanţarea prestaţiilor de asigurări sociale se realizează cu resurse financiare

procurate de către stat pe seama contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor. Contribuţiile la asigurările sociale sunt stabilite prin lege, iar plata lor, la termenele legale, este obligatorie. Procesul de colectare a resurselor financiare destinate acţiunilor de asigurări sociale şi de repartizare a acestora pe destinaţii îşi găseşte reflectarea în: - bugetul asigurărilor sociale de stat; - bugetul asigurărilor sociale de sănătate; - bugetul fondurilor de ajutor de şomaj.

3. Fondurile speciale extrabugetare

Fondurile speciale extrabugetare sunt constituite, prin lege, pentru finanţarea anumitor necesităţi (publice) de ordin economic şi social. Aceste fonduri se alimentează din contribuţii, taxe şi alte vărsăminte stabilite în sarcina persoanelor juridice şi/sau fizice şi se utilizează, exclusiv, pentru finanţarea obiectivelor aprobate prin legea de instituire a acestora.

Pentru fiecare fond special se întocmeşte câte un buget propriu şi se aprobă anual de către Parlament.

Vărsămintele la fondurile speciale sunt obligatorii şi fără contraprestaţie directă, iar neefectuarea lor în cuantumul şi la termenele stabilite atrage după sine sancţiuni. Soldurile fondurilor speciale, existente la finele anului, se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.

4. Creditul public şi creditul bancar

Prin intermediul creditului public autorităţile publice centrale şi unităţile administrativ-teritoriale îşi procură resursele financiare necesare completării resurselor bugetare ordinare proprii.

Împrumuturile organelor administraţiei publice, centrale şi locale: - se contractează pentru obiective precise, pe piaţa internă şi/sau externă, în limitele aprobate de organele abilitate, rambursabile la termenele şi din sursele stabilite, cu plata de dobânzi; - se utilizează pentru finanţarea unor obiective sociale, economice sau de altă natură, acoperirea deficitului bugetar etc.

Creditul public constituie o componentă a sistemului financiar public, în timp ce creditul bancar este parte integrantă a sistemului financiar privat.

Creditul bancar exprimă relaţii de redistribuire a resurselor financiare între cei care posedă astfel de resurse temporar disponibile şi cei care au nevoie de ele în diferite scopuri. Creditele bancare se acordă pentru obiective precise, pe termene limitate, având la bază garanţii materiale şi sunt purtătoare de dobânzi.

19

5. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă cuprind relaţiile băneşti prin intermediul cărora se constituie fondul bănesc necesar refacerii bunurilor avariate sau distruse de calamităţi naturale şi accidente, reparării unor prejudicii, plăţii sumelor asigurate cuvenite persoanelor asigurate, finanţării măsurilor de prevenire, limitare şi combatere a daunelor.

Fondul de asigurare se constituie pe seama primelor de asigurare prin efectul legii şi facultative, plătite de persoanele juridice şi fizice asigurate.

Relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare sunt relaţii de redistribuire intervenite între membrii comunităţii de risc, pe de o parte şi cei asiguraţi, care au suferit daune de pe urma producerii riscului asigurat, pe de altă parte.

6. Finanţele întreprinderilor

În calitate de verigă de bază a sistemului financiar privat, finanţele întreprinderilor evidenţiază relaţiile economice de repartiţie a valorii adăugate brute create în cadrul întreprinderilor, precum şi relaţiile de redistribuire a disponibilităţilor băneşti temporar libere pe piaţă, între deţinătorii şi nedeţinătorii de asemenea resurse. Întreprinderile, înainte de a fi consumatoare de resurse financiare atrase de pe piaţa de capital, ele sunt importante furnizoare de impozite şi taxe pentru bugetul de stat şi bugetele locale, de contribuţii la bugetele asigurărilor sociale de stat şi asigurărilor sociale de sănătate, de taxe şi alte vărsăminte la fondurile speciale, de prime de asigurare societăţilor de asigurări şi reasigurări, de disponibilităţi băneşti băncilor comerciale la care îşi au conturi, de dividende acţionarilor şi de dobânzi creditorilor. Aceste relaţii apar deci în legătură cu formarea fondurilor centralizate ale statului, a fondurilor proprii, precum şi în legătură cu repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ce rămân la dispoziţia unităţilor economice.

Fiecare componentă a sistemului financiar cuprinde de regulă mai multe fonduri de resurse financiare, fiecare având propriile sale reguli de constituire, de repartizare, legături specifice cu celelalte fonduri.

Fondurile financiare care intră în componenţe sistemului financiar sunt structurate după mai multe criterii (Figura 3).

20

Figura 3 – Sistemul fondurilor de resurse financiare

În scop de înlocuire (a mijloacelor fixe scoase din uz datorită uzurii lor fizice şi morale) şi de dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea, retehnologizarea, dezvoltarea celor existente) se folosesc fondurile proprii ale întreprinderilor, fondurile procurate de acestea pe piaţa capitalului de împrumut, o parte din fondurile statului şi o parte din resursele proprii ale populaţiei.

În scop de consum se utilizează o parte din fondurile bugetare, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor şi o parte din veniturile instituţiilor şi ale populaţiei.

Servesc ca fonduri de rezervă fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu şi care servesc pentru finanţarea unor acţiuni şi sarcini intervenite în cursul anului, precum şi fondurile de rezervă constituite la dispoziţia întreprinderilor pentru acoperirea eventualelor pierderi.

După nivelul la care se constituie

După destinaţie

După forma de proprietate

După titlul cu care se constituie

Macroeconomic (central)

Mediu sau intermediar (la dispoziţia unităţilor administrativ – teritoriale)

Microeconomic (la nivelul agenţilor economici)

De înlocuire şi de dezvoltare

De consum

De rezervă

De asigurare

proprietate publică

proprietate privată

Prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu

Prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ sau nerambursabil

Sistemul fondurilor de

resurse financiare

21

Fonduri de asigurare sunt cele constituite la dispoziţia societăţilor de asigurare cu acest titlu şi care servesc pentru acoperirea daunelor suferite de pe urma calamităţilor naturale, a accidentelor şi a altor evenimente aleatorii.

Constituie proprietate publică fondul bugetar central de stat, fondurile bugetare ale unităţilor administrativ-teritoriale, fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale extrabugetare, fondurile proprii ale întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat şi ale instituţiilor publice, fondurile proprii ale băncilor şi societăţilor de asigurare cu capital majoritar sau integral de stat.

Fondurile proprietate publică pot fi grupate în funcţie de calitatea pe care o are statul ca titular al acestora. Din acest pdv statul apare în calitate de:

- autoritate publică;- agent economic;- asigurator;- bancher (împrumutător).

Astfel, pentru îndeplinirea funcţiilor ce-i revin în calitate de autoritate publică, statul foloseşte o parte din resursele bugetare pentru finanţarea cheltuielilor pentru apărarea naţională, menţinerea ordinii publice şi a siguranţei naţionale, relaţiile externe şi satisfacerea altor nevoi sociale.

Ca agent economic, statul foloseşte fondurile aparţinând întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat, o parte din resursele bugetare, precum şi resurse mobilizate pe piaţa capitalurilor de împrumut pentru finanţarea unităţilor şi acţiunilor economice.

Ca asigurator, statul utilizează fondul asigurărilor sociale constituit la dispoziţia sa pentru acordarea de pensii, îndemnizaţii, ajutoare şi alte prestaţii. El foloseşte de asemenea şi fondurile de asigurare de bunuri, persoane şi răspundere civilă, care se constituie de către societăţile de asigurare cu capital integral sau majoritar de stat.

Ca împrumutător, statul dispune de fondurile de creditare constituite la băncile cu capital integral sau majoritar de stat, fondurile provenite din privatizarea unor fabrici, uzine, locuinţe şi a altor bunuri proprietate de stat precum şi de cele procurate pe calea creditelor externe.

Sunt proprietate privată fondurile aparţinând societăţilor comerciale, agricole, bancare, de asigurare şi reasigurare cu capital integral sau majoritar privat, întreprinzătorilor particulari, altor asociaţii fără scop lucrativ şi resursele băneşti ale populaţiei.

22

BĂNCILE ŞI RELAŢIA ACESTORA CU CLIENŢII. SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

Obiective: Cunoaşterea sistemului bancar din România; Înţelegerea rolului Băncii Naţionale în cadrul sistemului bancar; Înţelegerea structurii şi a caracteristicilor sistemului bancar; Cunoaşterea principiilor contabilităţii bancare; Formarea abilităţilor de a lucra cu un bilanţ bancar; Cunoaşterea noţiunii de cont şi depozit bancar; Cunoaşterea îndatoririlor băncii şi a obligaţiilor clienţilor în cadrul

relaţiei client – bancă.

2.1. Structura sistemului bancar 2.2. Banca Centrală – autoritate monetară2.3. Principii ale contabilităţii bancare. Bilanţul bancar2.4. Relaţiile bancă – clienţi

2.1. Structura sistemului bancar

Într-o economie de piaţă, sistemul financiar-bancar în ansamblul său, îndeplineşte rolul de intermediere financiară, în sensul că fondurile băneşti se pot transfera de la agenţii economici şi populaţie care le deţin în surplus, la agenţii şi populaţia care sunt în deficit. Instituţiile bancare deţin un rol esenţial în cadrul sectorului financiar, în buna desfăşurare a activităţii unităţilor economice şi a economiei în ansamblu. Drept urmare, de-a lungul timpului s-a manifestat o preocupare permanentă pentru crearea unui sistem bancar funcţional, capabil să ofere o gamă largă de produse şi servicii, care să satisfacă exigenţele tuturor potenţialilor clienţi, de la apariţia primelor manifestări bancare până în prezent.

Dacă banii sunt utilizaţi ca marfă (capital de împrumut), atunci banca poate fi privită ca o instituţie a sistemului financiar, care acumulează mijloacele temporar libere (economiile) ale unor agenţi economici (deponenţi, creditori) şi le acordă cu împrumut din numele său altor agenţi economici (debitori), respectând principiile de rambursare ulterioară, de plată a dobânzii, de scadenţă etc.

23

Dacă folosim moneda în calitate de mijloc de circulaţie şi mijloc de plată, atunci banca are rolul instituţiei care facilitează efectuarea decontărilor (în numerar şi prin virament) între agenţii economici.

În ambele cazuri, banca îşi asumă rolul de intermediar în circulaţia resurselor financiare (în primul caz – de la creditor la debitor, în al doilea – de la plătitor la beneficiar) şi din această cauză, în literatura economică (mai cu seamă occidentală), la nivel macroeconomic, banca este examinată ca un intermediar financiar.

Aşadar, băncile sunt principalii intermediari financiari din economie, a căror activitate de bază se concentrează în jurul următoarelor elemente caracteristice15:

- pun în circulaţie creanţe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată şi, implicit, al masei monetare;

- facilitează formarea capitalului disponibil în economie;- permit coordonarea procesului economisire – investire în scopul sporirii volumului

total de resurse alocate economiei. O bancă reprezintă o instituţie de credit autorizată să efectueze, în principal, activitatea de colectare a fondurilor atât de la persoane juridice, cât şi de la persoane fizice sub forma depozitelor sau instrumentelor negociabile plătibile la cerere sau la scadenţă, precum şi de acordare a creditelor16.

În Uniunea Europeană se utilizează conceptul de „instituţie de credit” pentru a defini activitatea de mai sus. Instituţia de credit reprezintă o entitate a cărei activitate constă în „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în contul propriu”17.

Enciclopedia britanică defineşte o instituţie bancară ca fiind o „instituţie financiară care realizează tranzacţii cu bani şi substitute ale banilor şi furnizează diferite tipuri de servicii financiare. Băncile acceptă depozite şi acordă credite, profitul provenind din diferenţa între dobânda încasată pentru creditele acordate şi dobânda plătită pentru depozitele constituite”18.

Astfel, băncile sunt considerate a fi atât instituţii financiare, cât şi instituţii de credit, întrucât ele oferă atât servicii bancare cât şi alte servicii financiare.

Băncile, în calitatea lor de intermediari financiari, au un dublu rol19:1. emit propriile lor titluri, negociabile, în scopul mobilizării activelor monetare disponibile în economie;2. achiziţionează pe cele emise de agenţii nebancari, plasând astfel o parte din resursele mobilizate.

15 Basno Cezar, Dardac Nicolae – Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 12.16 Legea nr. 58/1998, Legea bancară publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 121/1998, cu amendamentele ulterioare.17 Directiva Parlamentului European şi Consiliul Uniunii Europene nr. 2000/12/EC din 20 martie 2000 privind accesul la activitate şi exercitarea profesiunii de către instituţiile de credit, publicată în Official Journal L 126, 26/05/2000 şi modificată prin Directiva Parlamentului European şi Consiliul Uniunii Europene nr. 2000/28/CE.18 www.brittanica.com 19 Basno Cezar, Dardac Nicolae – Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 12.

24

De asemenea, se poate spune că poziţia privilegiată a băncilor faţă de celelalte instituţii financiare este asigurată prin intermediul celor două funcţii pe care băncile le îndeplinesc:

- constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale clienţilor şi plasarea acestora spre fructificare, în principal prin acordarea de credite pe diferite termene;

- asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor, care să susţină creşterea economică, prin efectuarea de viramente şi plăţi în numerar.

Pentru a putea funcţiona, orice bancă are nevoie de o autorizaţie emisă de Banca Centrală Naţională sau de autoritatea naţională de supraveghere financiară. În baza autorizaţiei, băncile au dreptul să ofere produse şi servicii bancare, cu respectarea prevederilor legale în materie, dar şi a regulilor de prudenţă bancară.

Băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele operaţiuni20:

- deschiderea de conturi în lei şi valută;- atragerea de depozite la cerere, la termen;- încheierea unor acorduri de împrumut (acordarea de împrumuturi şi linii de credit

în lei şi valută pe termen scurt, mediu şi lung), operaţiuni de factoring şi scontarea bonurilor de tezaur, inclusiv forfetare;

- efectuarea operaţiunilor bancare în România şi în străinătate;- emiterea şi gestionarea instrumentelor de credit şi plată;- plăţi şi decontări;- leasing financiar;- transferuri de fonduri;- emiterea de garanţii bancare şi asumarea angajamentelor;- emiterea cărţilor de credit şi operarea cu acestea;- cumpărarea şi vinderea titlurilor de valoare guvernamentale;- efectuarea de tranzacţii în numele băncii şi în contul clientului cu: instrumente

băneşti negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit), valute, instrumente financiare derivate, metale preţioase, titluri de valoare;

- gestionarea portofoliului clienţilor;- păstrarea în custodie a titlurilor de valoare şi gestionarea acestora;- acordarea de consultanţă bancară şi financiară;- prestarea unor servicii bancare electronice.

Totalitatea băncilor care funcţionează într-o economie formează sistemul bancar. Sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare de resurse băneşti a persoanelor fizice şi juridice şi de canalizare a acestora printr-un proces reglementat de alocare către activităţi utile şi profitabile. În cadrul acestui sistem se disting:

Bănci centrale. Au rolul de a emite bancnote şi monede, de a implementa politica monetară a statului, de a autoriza şi supraveghea activitatea tuturor băncilor din sistemul bancar naţional (ex. Banca Naţională a României, www.bnro.ro).

20 Legea nr. 58/1998, Legea bancară, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 121/1998, cu amendamentele ulterioare.

25

Bănci de investiţii. Au atât rolul de a garanta vânzarea acţiunilor şi obligaţiunilor, cât şi pe cel de a acorda consultanţă în privinţa fuziunilor (ex. Goldman Sachs în SUA, www.gs.com).

Bănci specializate în finanţarea comerţului. Sunt bănci al căror obiect de activitate constă, în mod tradiţional, doar în furnizarea de fonduri de finanţare a comerţului. Aceste bănci asigură asemenea fonduri şi sub alte forme decât creditele clasice (ex. EXIMBANK - Romania, www.eximbank.ro).

Bănci de economii. În mod tradiţional, aceste bănci aveau ca obiect de activitate atragerea de depozite şi acordarea de credite ipotecare (ex. CEC Bank, www.cec.ro). În prezent, băncile de economii oferă o gamă variată de produse şi servicii bancare şi nu se mai deosebesc fundamental de celelalte bănci.

Bănci „off-shore”. Sunt bănci situate în state cu jurisdicţii considerate a fi „paradisuri fiscale”, de regulă şi „bănci private” (ex. băncile situate în Elveţia, Andorra, Insulele Virgine, Insulele Cayman etc.).

Bănci comerciale. Sunt bănci care, spre deosebire de băncile de investiţii, îşi axează oferta, în cea mai mare parte, pe servicii pentru marile organizaţii (ex. ING Bank - Olanda, www.ingbank.nl).

Bănci de retail. Sunt bănci ai căror clienţi sunt exclusiv persoanele fizice (ex. Volksbank - Austria, www.volksbank.co.at).

Bănci universale. Acestea au mai multe obiecte de activitate dintre cele menţionate mai sus (ex. BCR, www.bcr.ro; BRD, www.brd.ro; Raiffeisen Bank, www.raiffeisen.ro etc.).

Bănci private. Gestionează activele unor persoane, fizice sau juridice, foarte bogate (ex. Union Bank of Switzerland, www.ubs.com).

De menţionat că fiecare sistem bancar naţional are particularităţile lui, în ceea ce priveşte denumirea băncilor şi tipurile activităţilor cuprinse sub această denumire.

În perioada de tranziţie, sistemul bancar românesc a cunoscut o dezvoltare structurală şi calitativă a activităţii majorităţii băncilor, concentrarea pe produse specializate sau pe anumite segmente ale clientelei constituia o alternativă pentru menţinerea viabilităţii sistemului bancar, crescând în această perioadă numărul de unităţi bancare specializate pe anumite domenii.

Până în anul 1989, sistemul bancar din fostele ţări comuniste urmărea modelul sovietic şi anume o bancă centrală, care avea şi atribuţiile de principală bancă comercială şi câteva bănci specializate (pentru investiţii, pentru agricultură şi industrie alimentară, pentru comerţ exterior), precum şi casele sau cooperativele de economii, acestea din urmă având rolul de a atrage disponibilităţile băneşti ale populaţiei, folosindu-se apoi în economie prin intermediul băncii centrale.

BNR combina funcţiile unei bănci centrale cu unele din funcţiile unei bănci comerciale. În ciuda denumirii, banca centrală nu este o bancă în sensul băncii comerciale, ci o instituţie guvernamentală, care nu se preocupă de maximizarea profitului, ci de anumite scopuri pentru întreaga economie. Existau patru bănci specializate21:

- Banca Română de Comerţ Exterior pentru operaţiunile de comerţ exterior;- Banca de Investiţii pentru operaţiunile privind finanţarea pe termen lung a

economiei;21 Popescu Mihai – Produse şi servicii bancare, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, 2007, pag. 9.

26

- Banca Agricolă pentru operaţiunile din domeniul agriculturii şi industriei alimentare;

- Casa de Economii şi Consemnaţiuni pentru preluarea resurselor disponibile ale populaţiei.Acestea aveau conturi deschise la BNR şi primeau la nevoie credite pentru

suplimentarea resurselor (excepţie făcea CEC care redepunea banii populaţiei la BNR, activitatea de creditare fiind redusă).

După anul 1990, la începutul perioadei de tranziţie, în activitatea bancară din România s-au produs schimbări esenţiale. În luna decembrie a anului 1990 reforma sistemului bancar românesc a produs o separare structurală pe două niveluri a sistemului de tip monobancă.

- S-a definitivat prezenţa Băncii Naţionale ca bancă centrală;- Fostele bănci de stat (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca Agricolă, Banca

de Investiţii), pe baza unei hotărâri a Guvernului, au fost transformate în bănci comerciale, cu capital de stat şi autohton privat, aprobându-se şi noi statute de organizare şi funcţionare pentru aceste bănci.

Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă a implicat şi reorganizarea băncilor în societăţi pe acţiuni şi autonomia activităţii acestora, privatizarea şi apariţia de noi instituţii bancare cu capital autohton sau străin.

Potrivit BNR, la sfârşitul anului 1990 funcţionau 12 bănci dintre care 7 erau bănci persoane juridice române iar 5, sucursale ale băncilor străine; în 1995 existau 31 bănci dintre care 24 erau societăţi bancare persoane juridice române, iar 7 erau sucursale sau reprezentanţe ale băncilor străine; în 1998 existau 45 bănci dintre care 36 erau societăţi bancare persoane juridice române, iar 9 erau sucursale sau reprezentanţe ale băncilor străine.

Prin aderarea României la Uniunea Europeană, Sistemul Bancar Românesc se implică activ în derularea unor proiecte destinate modernizării sistemului bancar, printre aceste proiecte numărându-se şi proiectul zonei unice de plăţi în Euro (SEPA-Single Euro Payments Area), al cărui obiectiv este crearea unei economii europene mai transparente şi mai competitive.

Prin legea nr. 200/2002 (organizarea şi funcţionarea cooperativelor de credit), amendamentele aduse legilor 101/1998; 83/1998; 58/1998, noua lege bancară emisă în 2003 şi alte reglementări BNR s-a realizat o evoluţie remarcabilă a sistemului bancar românesc astfel22:

- alinierea sistemului bancar românesc la directivele Uniunii Europene (asigurarea unui sistem de raportare transparent intern şi internaţional;

- adoptarea reglementărilor Basel II;- creşterea autorităţii BNR ca organ de supraveghere al activităţii bancare;- stabilirea clară a modului în care o bancă poate fi declarată în faliment;- emiterea noii legii bancare în 2003 (asigurarea unui regim unitar pentru toate

instituţiile de credit; - reglementarea banilor electronici şi a activităţii legate de creditul electronic;- reglementarea transferurilor de fonduri în afara ţării şi invers;

22 Popescu Mihai – Produse şi servicii bancare, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, 2007, pag. 12-13.

27

- consfinţirea independenţei BNR ca instituţie de reglementare în domeniul bancar;- stabilirea obiectivului principal al BNR: stabilitatea preţurilor;- stabilirea sistemului de credit overdraft pentru băncile comerciale;- realizarea raportarilor contabile şi în sistemul IAS;- creşterea cerinţelor privind indicatorul de adecvare a capitalului de la 8 la 12

procente din activele ponderate cu riscul;- revizuirea sistemului de provizionare şi clasificare a creditului în funcţie de

performanţa financiară, serviciul datoriei şi iniţierea de proceduri judiciare;- stabilirea unui capital social minim de 32 milioane RON;- înfiintarea Biroului de Credit pentru monitorizarea riscului şi rambursării creditelor

persoanelor fizice.Prin realizarea acestui sistem de organizare bancară s-a creat un potenţial

considerabil de creştere şi dezvoltare a activităţii bancare, atât în domeniul clienţilor persoane juridice, cât şi pe termen mediu şi lung, în domeniul clienţilor persoane fizice.

Obiectivul principal al acordului Basel II (Directiva nr. 12 din 2000 a CE, revizuită şi actualizată) este acela de asigurare a unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al instituţiilor de credit, dar şi crearea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, înfiinţat în anul 1975 pe lângă Banca Internaţională de Reglementări de către grupul celor 10 mari state industrializate, are ca scop formularea standardelor de supraveghere generale, ghidurilor şi recomandărilor privind cele mai bune practici în domeniul bancar. În anul 1988, Comitetul Basel a elaborat un Acord privind capitalul concentrat asupra riscului de creditare, având drept scop să asigure un nivel adecvat al capitalului în sistemul bancar internaţional şi să creeze un sistem competitiv corect. În anul 1996 Acordul a fost completat în ce priveşte riscul de piaţă. Acordul a fost implementat în ţările G10 anul 1992.

Activitatea instituţiilor bancare în conformitate cu acest acord a dezvăluit un şir de imperfecţiuni. Astfel, în anul 1999 a fost elaborat proiectul unui Nou Acord asupra Capitalului – supranumit Basel II, menit să înlocuiască Acordul din 1988 ţinând cont de neajunsurile lui. Proiectul a trecut trei runde de consultări, de fiecare dată suferind modificări considerabile.

Elementele de bază ale Noului Acord asupra Capitalului au în vedere trei piloni: 1) cerinţele faţă de capitalul minim; 2) supravegherea asupra suficienţei capitalului; 3) disciplina de piaţă.

Internaţionalizarea bancară a fost marcată în ultimele decenii de patru factori majori care au influenţat activităţile de internaţionalizare a băncilor23:

- Schimbarea rolului internaţional al băncilor: eliminarea intermediarilor financiari,creşterea rolului pieţelor de capital;

- Transformarea industriei bancare mondiale: ridicarea restricţiilor, crizele financiare şi schimbarea noilor paradigme monetare;

- Apariţia structurilor economice în Uniunea Europeană;- Evoluţia produselor şi a serviciilor financiare.

23 Smith R., Walter I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997, p. 67.

28

În acest context şi în România a devenit necesară restructurarea sistemului bancar în vederea susţinerii financiare a tuturor activităţilor economice necesare procesului de reformă a economiei. Băncile din România şi-au remodelat opţiunile de afaceri şi structurile manageriale interne începând cu redefinirea organizării activităţii din perspectiva relaţiei cu clienţii şi recompartimentarea acesteia în funcţie de cerinţele clienţilor. Modificarea strategiilor bancare în România şi orientarea acestora tot mai mult către client, în special de băncile mari ce dispun de capacităţi financiare importante arată că se merge în direcţia practicată de băncile din economiile dezvoltate. Activităţile financiare sunt separate în funcţie de clienţi, nu de natura lor intrinsecă. La dorinţa clienţilor pentru pachete de servicii financiare complete există o tendinţă de integrare a serviciilor. Punându-se accent pe relaţia client-bancă, băncile sunt interesate în prezent de relaţiile de afaceri avantajoase pentru ambele părţi.

La sfârşitul anului 2009, în România funcţionau 42 de instituţii de credit (41 de bănci şi reţeaua cooperatistă CREDITCOOP), în scădere de la 43 în anul precedent. Din punct de vedere al originii capitalului, sistemul bancar prezenta următoarea structură24:

- 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, - 4 bănci cu capital majoritar privat autohton, - 25 de bănci cu capital majoritar străin şi- 10 sucursale ale unor bănci străine.

Băncile cu capital integral sau majoritar privat deţineau 92,7% din active (85,3% revenind instituţiilor cu capital integral sau majoritar străin inclusiv sucursalele băncilor străine), segmentul controlat de stat reprezentând doar 7,3%.

Un fenomen de dată relativ recentă este creşterea numărului de bănci de talie mijlocie (cu o pondere de 5-7% în activele totale), nu mai puţin de 6 bănci făcând parte din această categorie.

Capitalizarea sistemului bancar românesc a continuat să se majoreze şi în 2009, cu 8,1%. Din perspectiva ţării de origine a capitalului investit, Grecia (cu 26,6% din total capital) continuă să devanseze Austria (cu 16,9%) şi Olanda (cu 9,0%). Până în prezent, băncile cu capital majoritar grecesc au făcut faţă cu succes crizei internaţionale, în parte şidatorită reglementărilor prudenţiale mai conservatoare iniţiate de BNR în mod contraciclic în anii anteriori.

Ca urmare a liberalizării pieţei serviciilor, un număr de 207 instituţii străine au notificat intenţia de a oferi şi de a desfăşura activitate bancară în mod direct pe teritoriul României. Între acestea figurează 192 instituţii bancare, 3 instituţii financiare nebancare şi 12 instituţii emitente de monedă electronică.

Tabelul 2.1.Componenţa sistemului bancar pe forme de proprietate

- număr de bănci, sfârşitul perioadei -2008 2009

Bănci persoane juridice române, din care: 32 31Bănci cu capital integral sau majoritar de stat, din care: 2 2

24 Raport BNR 2009, pag. 31-32.

29

- cu capital integral de stat 1 1- cu capital majoritar de stat 1 1Bănci cu capital majoritar privat, din care: 30 29- cu capital majoritar autohton 3 4- cu capital majoritar străin 27 25Sucursalele băncilor străine 10 10Total bănci şi sucursale ale băncilor străine 42 41CREDITCOOP 1 1Total instituţii de credit 43 42Sursa: Raport BNR 2009, pag. 77.

În contextul modificărilor de structură menţionate anterior, ponderea activelor deţinute de băncile cu capital privat sau majoritar privat în totalul activelor sistemului bancar românesc era, la finele anului 2009, de 92,7%, (iar ponderea activelor băncilor cu capital străin sau majoritar străin, inclusiv sucursalele băncilor străine, a fost de 85,3%), în timp ce băncile cu capital integral sau majoritar de stat deţineau o pondere de numai 7,3%.

Alte instituţii care colaborează cu sistemul bancar românesc sunt25:Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul BancarObiectivul principal al Fondului este garantarea rambursării depozitelor constituite

la instituţiile de credit de către persoane fizice, persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică, potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite prin legea de funcţionare a Fondului, precum şi desfăşurarea activităţii ca administrator special, administrator interimar ori ca lichidator al instituţiilor de credit, în cazul desemnării sale în una din aceste calităţi. 

Biroul de CreditÎnfiinţat la iniţiativa sectorului bancar românesc, Biroul de Credit îşi propune să

sprijine participanţii la sistem prin furnizarea de informaţii reale, actualizate şi consistente referitoare la persoane fizice care au contractat credite de la bănci sau societăţi financiare, au achiziţionat un produs în sistem leasing sau au fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de asigurări. Biroul de Credit este o societate pe acţiuni care are ca acţionari 25 de bănci.

Biroul de Credit este operaţional din august 2004 şi, în prezent, gestionează date negative şi pozitive, date referitoare la fraudulenţi si inadvertenţe, provenite din surse bancare şi non-bancare.

Obiectul de activitate al Biroului de Credit include: Colectarea / prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi – persoane fizice ai participanţilor; Informaţii şi analize oferite participanţilor în scopul identificării şi cuantificării riscului de credit, creşterii calităţii creditelor, diminuării riscului de fraudă şi protejării creditorilor; Stabilirea criteriilor uniforme de apreciere a clientelei (scoring); Consultanţă financiar-bancară.

TransFonDCa urmare a eforturilor deosebite depuse atât de banca centrală, cât şi de

comunitatea bancară pentru o reformă structurală a sistemelor de plăţi şi decontări din

25 www.arb.ro

30

România, în prezent România dispune de un sistem de plăţi modern, la nivelul celor existente în Uniunea Europeană.

Operatorul Sistemului Electronic de Plăţi din România este TransFonD - Societatea de Transfer de Fonduri şi Decontări, o companie privată fondată de comunitatea bancară din România, având ca acţionari Banca Naţională a României (33,33%) şi 25 bănci comerciale (66,67%). Domeniul principal de activitate al TransFonD este furnizarea de servicii de compensare şi decontare a plăţilor fără numerar în monedă naţională, pentru instituţiile de credit, Banca Naţională a României, Trezoreria Statului şi alte instituţii financiare.

Principalele atribuţii ale TransFond sunt: administrarea şi operarea sistemului SENT(casa automată de compensare); administrarea tehnică şi operarea sistemului ReGIS (sistemul de decontare pe bază

brută în timp real), conform mandatului acordat de către Banca Naţională a României;

operarea tehnică a sistemului SaFIR (sistemul de depozitare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat);

asigurarea de servicii de suport pentru participanţii la cele trei sisteme.Institutul Bancar RomânInstitutul Bancar Român are ca principal obiectiv perfecţionarea profesională,

pregătirea şi specializarea personalului bancar, în conformitate cu cerinţele stabilite de instituţiile de credit şi Banca Naţională a României,  în cooperare cu Asociaţia Română a Băncilor şi cu programele aprobate de Consiliul de Administraţie.

Centrala Incidentelor de PlăţiÎnfiinţată în anul 1997 în cadrul Băncii Naţionale a României, Centrala

Incidentelor de Plăţi este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor cu instrumente de plată (cecuri, cambii, bilete la ordin), atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont), cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere). Transmiterea informaţiei la Centrala Incidentelor de Plăţi se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Centrala Riscurilor BancareÎnfiinţată în 2000 în cadrul Băncii Naţionale a României, Centrala Riscurilor

Bancare reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei instituţii de credit din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de credite si/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare sau care înregistrează întârzieri în efectuarea plăţilor, precum si a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt persoanele declarante - instituţiile de credit si societăţile de credit ipotecar - şi Banca Naţională a României. Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de Comunicaţii Interbancară.

ROMCARD

31

ROMCARD este o societate comercială pe acţiuni, înfiinţată în anul 1994 de cele mai importante cinci bănci din România, având ca obiect de activitate procesarea tranzacţiilor cu carduri bancare.

ROMCARD furnizează servicii privind tranzacţiile cu carduri bancare, domeniul sau de activitate incluzând autorizarea tranzacţiilor cu carduri, administrarea bazelor de date, switching naţional şi internaţional, decontarea şi procesarea tranzacţiilor cu carduri, soluţie de securitate pentru băncile acceptatoare şi emitente pentru servicii de e-commerce. Sistemul de procesare al ROMCARD este realizat si certificat conform standardelor internaţionale.

2.2. Banca Centrală – autoritate monetară

Banca Centrală reprezintă autoritatea monetară într-un stat. Privilegiile şi poziţia dominantă a băncii centrale în cadrul sistemului bancar naţional implică şi asumarea unor responsabilităţi. Banca centrală trebuie să exercite dreptul de control asupra politicii monetare într-o societate democratică.

De asemenea, trebuie să fie capabilă să influenţeze comportamentul sistemului bancar în sensul necesar pentru îndeplinirea scopurilor economice, influenţare care se realizează prin folosirea a două tipuri de instrumente: instrumente de piaţă şi instrumente administrative.

Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai ales cele comerciale crează o cantitate mult mai mare de monedă decât banca de emisiune, deoarece chiar volumul monedei scripturale este mult mai mare decât moneda efectivă pusă în circulaţie de aceasta din urmă. Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda legală sau, altfel spus, moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte forme de monedă (moneda scripturală) reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune de capacitate liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate acestui tip, clauze care implică posibilitatea transformării monedei private în monedă centrală26.

În literatura de specialitate există mai multe aprecieri şi clasificări în privinţa funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o bancă centrală. Vom aborda sintetic doar câteva dintre acestea27:

1. funcţia de centru al politicii monetare – reprezintă activitatea definitorie pentru profilul unei bănci centrale şi vizează necesitatea finanţării trezoreriei statului fără a afecta financiar şi monetar, menţinând puterea de cumpărare a banilor, o creştere economică neinflaţionistă şi echilibrul financiar caracteristic pieţelor financiare ordonate.

2. funcţia de emisiune monetară – băncile centrale sunt singurele emitente de bancnote cu putere liberatorie de plată.

3. funcţia de creditare a economiei naţionale – banca centrală este creditor de ultimă instanţă al economiei naţionale, acţionând în scopul supravegherii lichidităţii economiei.

26 http://www.ase.ro/upcpr/profesori/165/banca%20centrala.doc, pag. 1.27 Dedu Vasile – Gestiune bancară, Ediţia a II-a, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 20 – 25.

32

4. funcţia de bancă a băncilor – evidenţiază implicarea directă a băncii centrale în activitatea băncilor comerciale, pe mai multe planuri: reglementare administrativă; reglementarea şi gestionarea disponibilităţilor lichide deţinute de bănci în cont la banca centrală; asigurarea derulării normale a plăţilor între băncile comerciale şi în cadrul economiei.

5. funcţia de centru valutar – banca centrală participă activ la tranzacţiile de pe piaţa valutară determinând influenţarea cererii/ofertei de monedă pe această piaţă în scopul asigurării stabilităţii relative a cursului valutar şi a echilibrării dinamice a balanţei de încasări şi plăţi.

6. funcţia de bancă a statului – asigură finanţarea acţiunilor statului astfel încât să nu fie afectată puterea de cumpărare viitoare a monedei naţionale.

7. funcţia de reprezentant al statului în relaţiile financiare internaţionale – banca centrală este abilitată prin statut să reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale ţi în organismele financiare internaţionale.

Istoric, prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză (1668), Banca Angliei creându-se 30 de ani mai târziu (1694).

Banca Naţională a României (BNR), înfiinţată în anul 1880, este - din perspectivă cronologică - cea de-a 16-a bancă centrală din lume. Banca Naţională a României, instituţie publică independentă, are dreptul exclusiv de emisiune, fiind singura instituţie autorizată să emită însemne monetare, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Creare BNR are la bază legea 17 din 29 aprilie 1880 care prevedea „înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie”. Potrivit acestei legi, Banca Naţională a României se înfiinţa, pentru o perioadă de 20 de ani (începând din 1 iulie 1880), cu dreptul exclusiv de a emite „bilete de bancă la purtător”. Din punct de vedere al constituirii capitalului, acesta era de 30 milioane lei, din care zece milioane erau depuse de către stat, restul fiind constituit prin subscripţie publică.

La acea dată, operaţiunile BNR erau reprezentate de:- scontarea sau cumpărarea de poliţe, bilete la ordin sau alte efecte;- scontarea bonurilor de tezaur până la nivelul de 20% din nivelul capitalului vărsat;- tranzacţii cu metalele preţioase (aur şi argint);- primirea sumelor în cont curent şi în depozit, a titlurilor şi a metalelor pretioase.

Conform prevederilor Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, principalele atribuţii ale BNR sunt:

1. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb; 2. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,

promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare; 

3. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; 

4. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; 5. administrarea rezervelor internaţionale ale României.

33

În ceea ce priveşte instrumentele de politică monetară folosite de Banca Centrală, acestea sunt în general reprezentate de:

Mecanismul rezervelor minime obligatorii - constă în obligaţia pe care banca centrală o impune băncilor comerciale de a-şi păstra o parte din active în conturi deschise la aceasta. Banca centrală are astfel posibilitatea de a influenţa creşterea sau reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei procentuale a rezervelor.

Mecanismul de refinanţare - reprezintă un instrument de politică monetară prin care banca centrală îşi exercită funcţia de creditor de ultimă instanţă. Refinanţarea societăţilor bancare de către Banca Naţională a României este o operaţiune de creditare pe termen scurt, de regulă de maximum 90 de zile calendaristice, cu excepţia cazurilor în care Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României decide un alt termen. Creditele de refinanţare ce se pot acorda de către Banca Naţională a României societăţilor bancare sunt: creditul structural, creditul de licitaţie, creditul special şi creditul lombard (overdraft)28.

Taxa oficială a scontului - Nivelul ratei dobânzii pentru creditele structurale29 se stabileşte de către Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României şi reprezintă rata (taxa) oficială a scontului. Taxa oficială a scontului poate fi modificată fără preaviz şi este aplicabilă inclusiv creditelor structurale în derulare.

Operaţiunile pe piaţa liberă – Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă conduce la o distribure dinamică de bani efectivi între sistemul bancar şi Banca Centrală, acest instrument monetar având un rol important în influenţarea plasamentelor de credit în economie30. Operaţiunile pe piaţa liberă (open market) constau din vânzări/cumpărări de titluri de credit guvernamentale, respectiv certificate de trezorerie, bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat. Scopul acestor operaţiuni este de creştere sau scădere, după caz, a rezervelor băncilor, reprezentând cel mai important instrument al politicii monetare de care dispune Banca Centrală.

Mecanismul cursului valutar - Cursul valutar reprezintă raportul de schimb între două valute care se compară în cadrul mecansimului cursului de schimb. Pe plan internaţional, simbolizarea monedelor naţionale se realizează printr-o denumire cu 3 litere (primele două semnifică ţara emitentă, iar a treia - denumirea monedei respective). Diferenţa între cursul la cumpărare şi cel la vânzare se numeşte marjă (spread) şi reprezintă câştigul intermediarului deoarece el cumpără la un curs mai scăzut şi vinde apoi la un curs mai ridicat. Întotdeauna, cursul la cumpărare practicat de intermediar este mai mic decât cursul la vânzare al acestuia. Pentru clienţii de pe piaţa valutară care adresează intermediarilor ordine de vânzare/cumpărare, cursurile de schimb trebuie privite invers decât din punctul de vedere al intermediarilor. Ceea ce pentru intermediar reprezintă curs la cumpărare,

28 Regulamentul BNR nr. 3 din 10 iulie 1995, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.164 din 27 iulie1995, privind condiţiile şi modul de efectuare a refinanţării societăţilor bancare de către Banca Naţională a României.29 Creditul structural este o formă de refinanţare prin care societatea bancară este autorizată să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis de Banca Naţională a României, până la un anumit nivel şi în cadrul unui interval de timp (scadenţă) prestabilite. Garantarea se va face cu efecte de comerţ şi alte hârtii de valoare, acceptate de Banca Naţională a României.30 Dedu Vasile – Gestiune bancară, Ediţia a II-a, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 35.

34

pentru client este curs la vânzare, iar cursul la vânzare al intermediarului este curs la cumpărare pentru client.Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, Banca

Naţională a României a devenit membră a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), iar Guvernatorul BNR membru al Consiliului General al Băncii Centrale Europene (BCE). BCE este banca centrală responsabilă de euro, moneda unică europeană. Principala atribuţie a BCE este menţinerea puterii de cumpărare a euro şi, implicit, asigurarea stabilităţii preţurilor în zona euro. Aceasta din urmă este formată din cele 17 state ale Uniunii Europene care au adoptat euro începând cu anul 1999.

2.3. Principii ale contabilităţii bancare. Bilanţul bancar

Obiectivul fundamental al contabilităţii, de asigurare a unei imagini fidele asupra situaţiei financiare şi rezultatului exerciţiului, se realizează pe baza unor reguli, metode şi proceduri contabile care se fundamentează şi concretizează avându-se în vedere anumite principii şi convenţii contabile generale. În prezent se pune tot mai mult accent pe calităţile informaţiilor contabile, iar un element important în construirea tratamentelor contabile aferente diverselor tranzacţii îl reprezintă principiile contabile.

Principiile contabile, a căror respectare dau o imagine fidelă patrimoniului, sunt următoarele: principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii, principiul independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii bilanţului, principiul necompensării, principiul costului istoric, principiul supremaţiei realităţii asupra aparenţei, principiul regularităţii, sincerităţii şi imaginii fidele, principiul pragului de importanţă semnificativă31. În cazul băncilor pot apărea o serie de situaţii specifice în ceea ce priveşte aplicarea principiilor contabile generale.

Principiul prudenţei – urmăreşte să evite transferarea în viitor a incertitudinilor prezente. Acesta permite ca pierderile certe şi posibile, precum şi veniturile certe, să poată fi contabilizate. În cazul operaţiunilor de piaţă, atunci când sunt evaluate la preţul pieţei, acest principiu se evită.

Principiul permanenţei metodelor – asigură comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile prin menţinerea aceloraşi norme şi reguli de înregistrare în contabilitate. Aceste reguli pot fi schimbate numai în mod justificat şi în cazuri extraordinare.

Principiul independenţei exerciţiului – în activitatea băncii, un exerciţiu se desfăşoară pe o perioadă de 12 luni şi cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor angajate de bancă în perioada respectivă, indiferent de momentul în care acestea sunt încasate sau plătite (ex. dobânzile).

Principiul continuităţii activităţii – are la bază premiza că banca îşi continuă în mod normal activitatea, fără a face obiectul unor modificări/evenimente semnificative (ex. intrarea în stare de lichidare).

31 BNR – Planul de conturi al societăţilor bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia, pag. 10.

35

Principiul intangibilităţii bilanţului – presupune ca bilanţul de deschidere al unui exerciţiu să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent.

Principiul necompensării – se referă la faptul că nu se poate face nici o compensare între posturile de activ şi cele de pasiv din bilanţ, sau între venituri şi cheltuieli, în contul de rezultate. În activitatea bancară există însă o serie de excepţii de la acest principiu în cazul operaţiunilor cu titluri de tranzacţie, cu instrumente financiare la termen, swap-urile de dobânzi etc.

Principiul costului istoric – impune menţinerea activelor şi pasivelor bilanţiere la valoarea istorică de intrare, cu toate că în contabilitatea bancară se reevaluează periodic o serie de operaţiuni în funcţie de preţul pieţei.

Principiul pragului de importanţă semnificativă – impune ca toate informaţiile semnificative, care pot afecta deciziile utilizatorilor externi, să fie prezentate în situaţiile financiare elaborate.

Principiul supremaţiei realităţii asupra aparenţei – aspectul juridic este devansat în raport cu cel economic şi financiar.

Principiul regularităţii, sincerităţii şi imaginii fidele – urmăreşte furnizarea de informaţii clare, precise şi complete asupra patrimoniului, situaţiei financiare, rezultatului, operaţiunilor şi riscurilor asumate.

Este important de subliniat faptul că toate operaţiunile contabile înregistrate sunt exprimate în formă monetară, moneda naţională sau monede străine, în funcţie de specificul operaţiunii desfăşurate.

Băncile trebuie să prezinte un bilanţ care să grupeze activele şi datoriile după natura lor şi să le clasifice într-o ordine care reflectă lichiditatea lor relativă. De asemenea, băncile trebuie să prezinte o analiză a activelor şi pasivelor grupate pe categorii relevante de scadenţă, pe baza perioadei rămase de scurs între data bilanţului şi data contractuală a scadenţei. Este esenţial să se folosească aceleaşi categorii de maturităţi pentru active şi datorii, pentru a fi evidenţiată echilibrarea acestora. Aceasta clarifică măsura în care există o corelaţie între exigibilitatea activelor şi datoriilor şi gradul de dependenţă a băncii de alte surse de lichiditate.

Activul unei bănci se compune, în principal, din: numerar, conturi în lei şi valută la bănci, plasamente la alte instituţii, împrumuturi acordate clienţilor (persoane fizice, instituţii publice şi întreprinderi particulare), desfăşurate după scadenţe şi uneori şi destinaţie etc.

Pasivele unei bănci se compun, în principal, din resursele atrase de la clienţi: depozite (la vedere şi la termen) pentru persoane fizice, instituţii publice şi întreprinderi private, alte fonduri împrumutate, precum şi capital social, rezerve etc.

Capitalul social al băncii reprezintă o sursă proprie a acesteia, spre deosebire de celelalte elemente de pasiv (depozitele şi alte fonduri împrumutate) care reprezintă o sursă atrasă. În tabelul 2.2. se prezintă structura unui bilanţ bancar.

Tabelul 2.2.Bilanţul bancar

ACTIV PASIVI. Operaţiuni de trezorerie şi interbancare- Casa şi alte valori (lei şi valute)

I. Operaţiuni de trezorerie şiinterbancare- Conturi de corespondent şi depozite ale

36

- Conturi de corespondent şi depozite la bănci- Cont curent la banca centrală (lei şi valute)- Valori primite în pensiune (repo)- Alte active de trezorerie şi interbancare

băncilor- Împrumuturi de refinanţare de la banca centrală- Împrumuturi primite de la bănci- Valori date în pensiune (reverse repo)- Alte pasive de trezorerie şi interbancare

II. Operaţiuni cu clientela- Credite acordate clientelei nefinanciare: creanţe comerciale; credite de : trezorerie, pentru investiţii, pentru export, pentru bunuri imobiliare- Credite acordate clientelei financiare- Valori primite în pensiune (repo)- Conturi curente debitoare- Alte operaţiuni active cu clientela

II. Operaţiuni cu clientela- Împrumuturi primite de la clientela financiară- Valori date în pensiune (reverse repo)- Conturi curente creditoare- Conturi de depozit: la vedere, la termen, depozite colaterale- Certificate de depozit, carnete şi librete de economii- Alte operaţiuni pasive cu clientela

III. Operaţiuni active cu titluri- certificate de depozit emise de alte bănci comerciale- titluri de stat, bonuri de tezaur- obligaţiuni municipale- obligaţiuni corporative- acţiuni

III. Operaţiuni pasive cu titluri- Titluri date în pensiune livrată- Titluri de piaţă interbancară- Titluri de creanţă negociabile- Obligaţiuni- Alte datorii constituite prin titluri

IV. Valori imobilizate- Credite subordonate- Imobilizări corporale, necorporale şifinanciare

IV. Capitaluri proprii şi asimilate- Capital social- Prime legate de capital- Fonduri şi rezerve- Datorii subordonate- Rezultatul reportat- Rezultatul curent- Alte capitaluri propriiV. Alte pasive

TOTAL ACTIV TOTAL PASIVOperaţiuni extrabilanţiere: credite cedate (vândute); garanţii bancare; angajamente pentru linii de credit; acreditive; instrumente financiare derivate; operaţiuni pe piaţa valutară

Contul de profit şi pierdere al unei bănci include două mari componente: veniturile şi cheltuielile. Veniturile includ: venituri din dobânzi la împrumuturi, dobânzi la depozitele purtătoare de dobânzi, dobânzi la titlurile de valoare tranzacţionate, dividende etc. Cheltuielile includ: dobânzi plătite pentru depozitele la vedere şi la termen, salarii, asigurare socială, cheltuieli efectuate cu operaţiuni bancare, reclamă comercială etc.

2.4. Structura ofertei bancare. Relaţiile bancă – clienţi

37

Băncile fac parte din sectorul terţiar, fiind considerate prestatori de servicii bancare. Ele se plasează pe o poziţie de intermadiari între posesorii de disponibilităţi băneşti şi solicitanţii acestora. Oferta bancară reprezintă totalitatea serviciilor pe care banca le pune la dispoziţia clienţilor săi.

Oferta unei bănci către clienţii săi derivă din însăşi cele trei funcţii principale ale băncilor:

Să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şi juridice;

Să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte conturi;

Să acorde împrumuturi clienţilor care solicită credite, folosind depozitele atrase.Deşi oferite global, serviciile bancare sunt consumate individual. Esenţială rămâne

gruparea ofertei prin luarea în considerare a celor trei categorii de servicii:- de bază;- complementare;- suplimentare.

Oferta bancară este propusă direct clientelei; nici un intermediar nu se intercalează circuitului de distribuţie. Reţeaua de unităţi (sucursale, filiale, agenţii) este administrată d către bancă şi acest fapt determină o concordanţă totală – pentru client – între imaginea băncii şi imaginea unităţii bancare unde are contul. Produsele şi serviciile bancare pot face obiectul unei diferenţieri. Oferta poate cuprinde elemente inovatoare care să o particularizeze între ofertele concurenţei. Banca îşi poate diferenţia oferta prin:

- distribuţie, în sensul îmbunătăţirii suportului fizic al serviciului prestat, prin furnizarea acestuia la domiciliul clientului;

- intermediul personalului;- diferenţierea propriei imagini în special cu ajutorul simbolurilor şi al mărcii.

Diferenţierea cea mai pronunţată se obţine printr-o calitate înaltă a serviciilor. Consumatorii nu despart calitatea serviciului de cinstea, corectitudinea, încrederea pe care banca le-o inspiră.

Oferta bancară este condiţionată de către un cadru juridic şi de anumite reglementări. Acestea sunt stabilite cu scopul de a asigura concurenţa în sectorul bancar şi pentru a limita poziţiile de monopol. Băncile nu trebuie să se angajeze într-o concurenţă neloială. Un alt set de limitări au în vedere asigurarea eficienţei activităţii de supraveghere realizată de Banca Naţională.

Activitatea de bază tradiţională a unei bănci comerciale este structurată în: Operaţiuni pasive, cele de constituire a resurselor; Operaţiuni active, cele prin care banca îşi angajează resursele în vederea

acordării de credite şi deci a obţinerii de profit; Operarea transferurilor monetare; Alte servicii.

Operaţiunile pasive reprezintă pentru orice bancă acele operaţiuni de constituire a resurselor. Ele cuprind totalitatea serviciilor bancare, oferite atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, de constituire şi utilizare a depozitelor bancare. Alături de aceste

38

servicii bancare din cadrul operaţiunilor pasive fac parte operaţiunile de lombardare, propriul capital şi fondurile de rezervă. Gama operaţiunilor pasive include:

1. Depozitele la vedere. Depozitele sunt considerate principala sursă a fondurilor bancare. Depozitele la vedere au mai multe forme de existenţă:

a. conturile curente - băncile aplică un regim special acestor conturi, fie că nu acordă dobândă, fie că se bonifică o dobândă redusă. Conturile curente se pot deschide în lei sau în valută.

Pe măsură ce dezvoltarea tehnologică pătrunde în sistemul bancar, băncile oferă o paletă tot mai mare de facilităţi şi servicii legate de utilizarea conturilor curente. Dintre noile servicii oferite care însoţesc serviciul de bază, fac parte:

- Carduri de retragere de numerar (cash card) de la distribuitoarele automate de numerar sau de la ghişeele automate de bancă ATM (Automated Teller Machine);

- Ordine de plată permanente (Standing order);- Debitare directă (Direct debit);- Cărţi de debit/credit (Debit card/Credit card);- Operaţiuni bancare prin telefon/internet – banca la domiciliu.b. conturile de depozit sau de economii - asigură fructificarea unor economii pe

termen mai lung. Unele bănci aplică restricţii şi cu privire la retrageri. Eliberarea fondurilor se poate face şi imediat, la cerere, dar dobânda calculată în acest caz este mai mică.

2. Depozitele la termen creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare potrivit concurenţei între deponent şi bancă privind termenele, dobânzile şi celelalte condiţii de depunere. Contul de depozit este disponibil atât pentru persoane fizice cât şi pentru persoane juridice, iar depozitele se pot constitui fie în lei, fie în valută, la majoritatea băncilor. Băncile stabilesc o sumă minimă necesară pentru deschiderea unui cont de depozit (plafon minim) şi perioada de timp a depozitului (o lună, trei, şase sau douăsprezece luni).

3. Rescontul - reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont sau, de regulă băncii de emisiune.

4. Operaţiuni de lombardare - reprezintă operaţiuni de împrumut pe garanţii de efecte publice: operaţiuni şi bonuri de tezaur, operaţiuni prin care banca de depozit obţine de la banca de emisie resurse pe termen scurt, valorificându-şi astfel deţinerile de hârtii de valoare.

5. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă - acestea au aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor. În marea lor majoritate societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni.

Operaţiunile active cuprind totalitatea serviciilor de creditare oferite de o bancă şi operaţiunile de plasament.

Unii specialişti structurează oferta bancară în funcţie de modul de solicitare a acesteia în32:

Produse bancare – oferite de bancă clientelei sale şi în cadrul lor se include:- acordarea de credite;

32 Popescu Mihai – Produse şi servicii bancare, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, 2007, pag. 24-25.

39

- plasamente de obligaţiuni emise de stst sau societăţi particulare pentru procurarea de fonduri;

- atragerea de economii în depozite pe diferite termene;- consultanţă;- gestionarea portofoliului de hârtii de valoare;- schimb valutar;- închirierea de seifuri etc.

Servicii bancare – solicitate de clienţi, cum ar fi:- evidenţa operaţiunilor în conturi curente;- operaţiunile de casă;- operaţiunile privind instrumentele de plată şi de credit;- emiterea de scrisori de garanţie bancară etc.

Alţi specialişti grupează oferta bancară în:♦ credite şi depozite;♦ servicii.

Serviciile sunt produse născute din operaţiunile pe care banca le efectuează în contul clienţilor săi. Situaţia patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată imediat prin oferirea acestor servicii. Executarea unui ordin de virament, remiterea unui cec spre încasare, introducerea unui titlu de bursă sunt servicii ale căror costuri afectează costurile de prelucrare şi nu costurile capitalurilor (costul unui virament este independent de suma viramentului).

Literatura de specialitate oferă şi următoarea grupare a produselor şi serviciilor bancare33:

1. Produse si servicii bancare oferite clienţilor persoane juridice:- Produse de bază: conturi curente (în monedă naţională sau valută);- Produse de economisire: conturi pentru depozite la termen în lei şi valută (cu

scadenţă la 30, 60, 90, 120, 180, 270 şi 360 zile, existând posibilitatea capitalizării dobânzii);

- Certificate de depozit: disponibile în diverse combinaţii de sume în monedă naţională şi pe diferite perioade de scadenţă;

- Produse de creditare: credite în monedă naţională şi valută pentru (necesităţi de producţie, linii de credite, proiecte de investiţii, export, descoperit de cont etc.), factoring, forfetare;

- Garanţii bancare (emitere de garanţii bancare şi consultanţă pentru diverse operaţiuni în monedă naţională şi valută, emitere de garanţii bancare pentru operaţiunile de leasing, emitere/ notificare a acreditivelor stand-by, emitere de rapoarte pentru clienţi etc.);

- Carduri de debit/ credit (în lei/ valută );- Operaţiuni valutare (plăţi/ încasări în numerar, schimburi valutare, operaţiuni de

comerţ exterior, incasso documentar, ordine comerciale de plată, emiterea şi confirmarea acreditivelor, avalizarea cambiilor, remiterea spre încasare a cecurilor comerciale, acceptarea si vânzarea cecurilor de călătorie etc.);

33 Drăgulănescu N.G., Drăgulănescu M. – Motivaţii şi obstacole în managementul calităţii serviciilor bancare, Facultatea de Management Financiar, Institutul Bancar din România.

40

- Servicii diverse: cumpărarea - vânzarea de valută contra monedei naţionale sau a altei monede; consultanţă pentru evaluarea firmelor (pentru privatizare, fuziune, lichidare, mărire de capital, etc.), evaluarea activelor (elaborarea de planuri de afaceri, elaborarea de studii de fezabilitate, analizarea oportunităţilor de investiţii, efectuarea de analize financiare, finanţarea proiectelor, realizarea de tranzacţii pe piaţa extrabursieră etc.), utilizarea unor instrumente de plată fără numerar , tranzacţii valutare (operaţiuni pe piaţa monetară internă şi internaţională, tranzacţii valutare - spot sau la termen – pe piaţa internă şi internaţională, tranzacţii valutare cu opţiuni pe piaţa internaţională), servicii bancare legate de emisiuni de titluri financiare, managementul portofoliului de obligaţiuni, casete de valori.

2. Produse şi servicii bancare oferite clienţilor persoane fizice:- Conturi curente ( în monedă naţională sau valută );- Produse de economisire: conturi pentru depozite la termen (în monedă naţională

şi valută, cu scadenţă la 30, 60, 90, 120, 180, 270 si 360 zile, dobânda fiind plătită la scadenţă sau lunar), certificate de depozit (disponibile în diverse combinaţii de sume);

- Credite în lei/ valută (pentru construcţii de locuinţe, case de vacanţă, cumpărarea de apartamente, cumpărarea de maşini, cumpărarea de teren pentru construirea de locuinţe, cumpărarea de bunuri de larg consum);

- Carduri de debit/ credit (în lei/ valută);- Tranzacţii valutare (operaţiuni pe piaţa monetară internă şi internaţională,

tranzacţii valutare cu opţiuni pe piaţa internaţională, plăţi şi încasări în numerar, schimburi valutare, acceptarea si vânzarea cecurilor de călătorie etc.);

- Servicii diverse (emisiuni de titluri financiare, casete de valori etc.).Majoritatea băncilor din România îşi împart clientela în concordanţă cu strategia

băncii, care stabileşte segmentele de clientelă prioritare în care banca acţionează. Astfel pot fi identificate următoarele categorii principale de clientelă şi segmentele aferente fiecărei categorii:Clienţi persoane juridice

- Clienţi persoane juridice corporate (agenţi economici de stat sau privaţi de mărime medie sau mare care pot fi organizaţi sub diverse forme);- Clienţi IMM (clienţii sunt selectaţi în funcţie de legislaţie, care stabileşte 2 criterii de selecţie – numărul de salariaţi (mai mic sau egal cu 250) şi cifra de afaceri anuală (mai mică sau egală cu echivalentul a 8 milioane Euro).

Fiecare bancă îşi segmentează categoriile principale de clientelă în funcţie de strategie, forma de organizare, gradul de evoluţie a managementului clientelei, însă în literatura de specialitate distingem:Clienţi persoane fizice

1. Persoane fizice autorizate (cabinete medicale, case de avocatură, notariate etc.);2. Clienţi private banking (clienţi persoane fizice cu depozite semnificative);3. Clienţi persoane fizice.

Indiferent de serviciile acordate de bancă clienţilor, indiferent dacă sunt persoanele fizice sau juridice, relaţiile client-bancă cunosc în evoluţia sa 4 etape:

41

1. Iniţierea relaţiilor client-bancă: Clientul se interesează de serviciile acordate de bancă. Banca apelează la marketing-ul bancar, aceasta se va efectua în 3 direcţii distincte:

A. Publicitatea - băncile întreprind măsuri de reclamă, scopul acesteia este atragerea clienţilor;

B. Sales promotion – are efectul invers publicităţii, banca încearcă să atragă şi să promoveze operaţiunile;

C. Public relation – atragerea clienţilor în mod indirect prin influenţarea opiniei publice (apariţii la televiziune, comunicate de presă etc.);

2. Parafarea relaţiei client-bancă: Se stipulează condiţiile ambelor părţi (ex. termene, dobânzi, condiţii de reziliere, comisioane etc.).

3. Menţinerea relaţiei client-bancă: Clientul este mulţumit de bancă, iar banca menţine relaţii cu clientul dacă el este solvabil şi îşi respectă angajamentele asumate.

4. Încheierea relaţiei client-bancă: Clientul va refuza banca, dacă aceasta nu dispune serviciile pe care le doreşte sau dacă are costuri mari.

REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢII BANCARE ÎN ROMÂNIA

Obiective: Cunoaşterea cadrului juridic ce reglementează activitatea bancară în

România; Înţelegerea regulilor şi principiilor activităţii bancare; Cunoaşterea rolului şi a obiectivelor reglementărilor prudenţiale în

activitatea bancară;

42

Cunoaşterea legislaţiei care reglementează, în România, procedura falimentului băncilor.

3.1. Autorizarea, organizarea şi conducerea băncilor3.2. Reguli şi principii ale activităţii bancare3.3. Prudenţa bancară3.4. Falimentul bancar

3.1. Autorizarea, organizarea şi conducerea băncilor

Anul 1991 a reprezentat pentru economia românească începutul organizării sistemului bancar pe principiile economiei de piaţă. În acest an au intrat în vigoare două legi bancare de importanţă deosebită, legea privind activitatea bancară34, respectiv legea privind statutul Băncii Naţionale a României35.

Principalele reglementări juridice care conturează cadrul legislativ ce guvernează în prezent sistemul bancar românesc sunt:

Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind statutul BNR, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/30.06.2004;

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027/27.12.2006;

Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 480/18.07.2007;

Ordonanţa de urgenţă nr. 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 179/23.03.2009;

Legea nr. 270 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului;

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor financiare dintr-un conglomerat financiar;

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi a altor acte normative;

Ordonanţa Guvernului nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit, cu modificările ulterioare;

Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale la care statul este acţionar, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2009 privind serviciile de plată;

34 Legea nr. 33 din 29 martie 1991 privind activitatea bancară, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 3 aprilie 1991.35 Legea nr. 34 din 29 martie 1991 privind statutul BNR, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 3 aprilie 1991.

43

Legea nr. 197/2010 pentru aprobarea OUG 113/2009; Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.21/2009 privind instituţiile de plată

cu modificările ulterioare; Legea nr. 93/2009 privind institutiile financiare nebancare; Regulament nr. 20/2009 privind institutiile financiare nebancare; Norme în aplicarea legilor.

Procesul integrării României în Uniunea Europeană a presupus armonizarea legislaţiei naţionale la dispoziţiile legislaţiei comunitare. Ne referim cu precădere la transpunerea în legislaţia naţională a unor Directive ale Parlamentului European şi ale Consiliului privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit, adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit (directive aferente Acordului Basel II) etc. Transpunerea aspectelor de natură tehnică din directivele menţionate a fost realizată în cadrul reglementărilor emise de BNR şi pot fi accesate pe pagina web a BNR, www.bnro.ro.

În România, nu se permite nici unei entităţi să desfăşoare activitate bancară, fără autorizarea prealabilă a Băncii Naţionale a României. Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia acordată unei bănci, persoană juridică română sau unei filiale sau sucursale a unei bănci străine la solicitarea băncii sau ca măsură de sancţionare.

Organizarea şi managementul băncilor sunt stabilite prin documentele lor de înregistrare, în conformitate cu legislaţia comercială în vigoare şi în conformitate cu legea bancară.Normele Băncii Naţionale a României dau detalii privind capitalul minim atât al băncilor autorizate de Banca Naţională a României, cât şi al celor care urmează a fi autorizate. Prevederile normelor se aplică şi sucursalelor băncilor străine.

Fiecare bancă trebuie să deţină un regulament propriu de funcţionare, aprobat de către organele statutare, prin care se vor stabili, cel puţin, următoarele:

structura organizatorică a băncii; atribuţiile fiecărui departament din bancă şi relaţiile dintre ele; atribuţiile sucursalelor băncii; atribuţiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor şi pasivelor şi

al comitetului de credit; competenţele şi responsabilităţile managerilor băncii, conducerii executive, şefilor

de sucursale ale băncii, precum şi altor funcţionari care sunt angajaţi în operaţiuni bancare şi financiare în numele şi contul băncii;

auditul intern al băncii.Fiecare bancă este o persoană juridică română, organizată ca o societate comercială

pe acţiuni.Structura reţelei unei bănci se compune din următoarele:

centrală; sucursale; filiale; agenţii.

44

Sucursalele, filialele şi agenţiile sunt unităţi operaţionale ale băncii şi sunt într-o legătură directă cu clienţii acesteia (persoane fizice şi persoane juridice). Organizarea şi conducerea unei bănci se stabilesc prin actul constitutiv al acesteia şi în concordanţă cu legislaţia comercială şi cea bancară.

Astfel, o bancă este condusă, în general, de către următoarele organe:o Adunarea generală a acţionarilor stabileşte sarcinile generale ale activităţii bancare;o Consiliul de administraţie include: preşedintele, vice-preşedinţii şi membrii aleşi de către Adunarea generală a acţionarilor;o Un comitet numit de către Consiliul de administraţie, care efectuează managementul operaţional al băncii. Acest comitet aduce la îndeplinire toate hotărârile Consiliului. Comitetul se compune din preşedinte, vice-preşedinte şi membri.o Preşedintele, vice-preşedinţii şi directorii departamentelor băncii realizează managementul curent al băncii.o Comisia auditorilor independenţi.

Centrala băncii coordonează activitatea sucursalelor, filialelor şi agenţiilor şi supraveghează punerea în aplicare a normelor, regulamentelor şi legilor bancare.

Activitatea centralei unei bănci este organizată în departamente, servicii şi birouri. Cele mai importante departamente ale unei bănci sunt:• Departamentul de sinteză (Coordonare şi strategie);• Departamentul trezorerie;• Departamentul tezaur şi casierie;• Departamentul de metodologie şi control;• Departamentul operaţiuni comerciale externe;• Departamentul operaţiuni necomerciale externe;• Departamentul credite;• Departamentul internaţional;• Departamentul pieţe de capital;• Departamentul investiţii proprii;• Secretariatul general;• Departamentul servicii informatice;• Departamentul resurse umane;• Departamentul juridic;• Departamentul contabilitate.

Băncile efectuează numai operaţiunile stipulate în reglementările emise de Banca Naţională a României. Băncile trebuie să-şi organizeze operaţiunile în concordanţă cu regulile de prudenţă bancară şi cu respectarea legii.

Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, la momentul subscrierii. La constituire, aportul de capital se varsă într-un cont, cu o dobândă la vedere sau la termen, deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei banci străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Contul de capital se blochează până la înmatricularea băncii în registrul comerţului.

45

Băncile trebuie să menţină în permanenţă un nivel minim al capitalului social, în formă bănească, în conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României. Sucursalele băncilor străine trebuie să menţină în permanenţă un capital de dotare, la nivelul prevăzut prin reglementările Băncii Naţionale a României, pentru capitalul social minim al băncilor, persoane juridice române.

Băncile repartizează, în baza legii, 20% din profitul brut pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit egalează capitalul social, apoi, maximum 10%, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net. Băncile repartizează din profitul brut, în baza legii, sumele destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor acordate.

Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci. Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către bănci, prin societăţi distincte, constituite în acest scop.

Unul dintre obiectivele principale ale Băncii Naţionale a României în domeniul reglementării contabile îl reprezintă crearea unui cadru unitar pentru aplicarea regulilor contabile la nivelul instituţiilor supravegheate de Banca Naţională a României, în concordanţă cu cerinţele directivelor europene şi cu cele mai bune practici în materie.

Băncile trebuie să ţină permanent evidenţa contabilă, în concordanţă cu prevederile legii contabilităţii şi ale reglementărilor specifice date în aplicarea acesteia, şi să întocmească situaţii financiare adecvate, pentru a reflecta în mod corespunzător operaţiunile şi condiţia lor financiară. Evidenţa contabilă şi situaţiile financiare ale unei bănci trebuie să reflecteze, de asemenea, operaţiunile şi situaţia financiară a filialelor, sucursalelor şi a celorlalte sedii secundare, pe bază individuală şi, după caz, pe bază consolidată.

Reglementările aplicabile instituţiilor supravegheate de Banca Naţională a României, începând cu exerciţiul financiar al anului 2009, sunt Reglementările contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituţiilor de credit, instituţiilor financiare nebancare şi Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, aprobate prin Ordinul Băncii Naţionale a României nr. 13/2008, care prevăd faptul că situaţiile financiare anuale individuale se întocmesc în conformitate cu directivele europene, iar situaţiile financiare consolidate în conformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS).

3.2. Reguli şi principii ale activităţii bancare

Principiile fundamentale pe care trebuie să le respecte angajaţii instituţiilor de credit în relaţiile profesionale pe care acestia le au cu clienţii sau cu autorităţile, precum si cu alţi angajaţi din celelalte instituţii de credit, sau cu ceilalţi angajaţi ai instituţiei de credit în care îşi desfăşoară activitatea, sunt următoarele36:

46

- integritatea morală, principiu conform căruia angajaţilor le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei pe care o deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;

- imparţialitatea şi nediscriminarea, principiu conform căruia angajaţii instituţiilor de credit sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea atribuţiilor de serviciu;

- profesionalismul şi transparenţa, principiu conform căruia angajaţii instituţiilorDe credit au obligaţia de a-si îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate,Competenţă, eficienţă, corectitudine, claritate si constiinciozitate;

- respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare, principiu conform căruia angajaţii instituţiilor de credit vor respecta legislaţia aplicabilă activităţii pe care o desfăşoară, precum şi reglementările interne ale acestor instituţii;

- confidenţialitatea, principiu care statuează obligaţia angajaţilor instituţiilor de credit de a nu transmite informaţii confidenţiale despre faptele, datele şi informaţiile referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi la orice fapte, date sau informaţii, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor, către persoane care nu sunt autorizate să primească astfel de informaţii. Angajaţii instituţiilor de credit sunt obligaţi să păstreze secretul profesional asupra oricărei informaţii ori date nedestinate publicării, de care a luat cunostinţă în cursul exercitării funcţiilor sale şi nu va folosi aceste informaţii pentru obţinerea de avantaje personale, orice abatere fiind sancţionată conform legii.

Persoanele care nu au calitatea de angajat al instituţiei de credit, dar sunt abilitate să solicite şi să primească informaţii ori date de natura secretului profesional în domeniul bancar, sunt obligate să păstreze confidenţialitatea acestora şi le pot utiliza numai în scopul pentru care le-au solicitat, sau le-au fost furnizate potrivit legii ori acordurilor încheiate.

- prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie, spălare de bani şi finanţare a actelor de terorism, prin raportarea oricăror tranzacţii care pot avea legătură cu acestea şi evitarea finalizării unor astfel de tranzacţii, în conformitate cu prevederile legale;

- exercitarea de către angajaţii instituţiilor financiar-bancare a unei activităţi prudente în desfăşurarea tranzacţiilor financiare, prin gestionarea responsabilă a resurselor proprii ale instituţiei de credit şi prin informarea corectă a clienţilor asupra produselor si serviciilor bancare oferite;

- responsabilitatea socială, principiu care are în vedere implicarea în rezolvarea diferitelor probleme sociale, precum şi sprijinirea promovării şi realizării unor iniţiative umanitare;

- evitarea denigrării, principiu potrivit căruia angajaţii instituţiilor de credit îşi vor exercita activitatea cu bună credinţă, potrivit uzanţelor oneste, cu respectarea intereselor părţilor implicate şi a cerinţelor concurenţei loiale, în condiţiile concrete ale pieţei;

Conflictul de interese apare atunci când există o situaţie de incompatibilitate între calitatea de angajat al instituţiei de credit şi statutul personal al acestuia, transpusă prin orice acţiune sau inacţiune care poate afecta reputaţia instituţiei de credit. Angajaţii pot desfăşura activităţi în afara instituţiei de credit cu condiţia să nu prejudicieze activitatea şi 36 Asociaţia Română a Băncilor (ARB) – Cod de etică bancară, Bucureşti, 2009.

47

poziţia deţinută ca angajat al instituţiei de credit. Fiecare angajat trebuie să evite implicarea în activităţi care intră în conflict cu interesele instituţiei de credit şi ale acţionarilor săi.

Pentru evitarea conflictelor de interese, inclusiv a situaţiilor care pot genera conflicte de interese, angajaţilor instituţiei de credit le revin următoarele obligaţii:- Să nu urmărească un interes financiar sau personal si să acţioneze doar în interesul instituţiei de credit pentru care lucrează, al acţionarilor acesteia şi al clienţilor;- Să nu urmărească un interes personal în rezultatul serviciului furnizat clientului sau al unei tranzacţii realizate în contul clientului, care să fie diferit de interesul clientului în ceea ce priveşte respectivul rezultat;- Să nu împrumute bani din surse proprii clienţilor sau de la clienţii instituţiei de credit;- Să nu ofere alte servicii decât cele ale instituţiei de credit, sau ale grupului din care face parte conform atribuţiilor stabilite prin fişa postului sau de către şefii ierarhici superiori;- Să nu accepte cadouri sau recompense de la clienţi, colaboratori, furnizori, în vederea facilitării obţinerii unor servicii sau avantaje. Excepţie fac cadourile cu valoare simbolică, participările la evenimente al căror refuz ar putea afecta relaţia instituţiei de credit cu clientul;- Să nu caute obţinerea de beneficii sau avantaje ce rezultă din calitatea de angajat al instituţiei de credit, să nu se folosească de informaţiile obţinute în calitate de angajat al instituţiei de credit pentru beneficiul propriu sau al unei terţe persoane, direct sau indirect, şi să respecte cu stricteţe regulile referitoare la confidenţialitatea tranzacţiilor;- Să nu participe cu scopul de a obţine un beneficiu propriu, direct sau indirect, la tranzacţii financiare/comerciale, ca rezultat al informaţiilor obţinute în calitatea sa de angajat al instituţiei de credit;- Să nu folosească bunurile ori însemnele (emblema, antetul, sigla etc.) instituţiei de credit în scopuri personale şi să nu angajeze numele instituţiei de credit în afaceri personale.

Instituţiile de credit vor respecta principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări şi vor oferi produse şi servicii de calitate tuturor clienţilor.

La solicitarea de produse şi servicii bancare, precum şi pe parcursul derulării relaţiilor cu clienţii, angajaţii instituţiilor de credit vor prezenta toate caracteristicile, condiţiile şi costurile produselor şi serviciilor oferite.

Orice modificare a clauzelor contractuale pentru produsele şi serviciile de care beneficiază clienţii se va face cu informarea şi acceptul acestora.

Prin aplicarea principiului prudenţei necesare, instituţiile de credit vor lua măsuri adecvate pentru a controla identitatea clienţilor săi, neacceptând un client decât după finalizarea procedurilor de verificare.

3.3. Prudenţa bancară

Controlul prudenţial are ca obiectiv împiedicarea manifestării riscurilor interne şi externe la nivelul unei instituţii de credit, precum şi evitarea propagării acestora.

48

Există un cadru implicit pentru reglementarea şi supravegherea bancară poate fi găsit în „Core Principles” emis de Comitetul pentru supraveghere bancară de la Basel. Cadrul cuprinde 4 seturi de măsuri, distincte şi totuşi complementare, şi anume37:

1. măsuri legale şi instituţionale referitoare la formularea şi implementarea politicii publice, respectând sectorul financiar, şi, în particular, sistemul bancar;2. măsuri regulatorii privind formularea legilor, a politicilor, prescripţiilor, ghidurilor sau directivelor aplicabile instituţiilor de credit (cerinţele de capital, ghidurile de management al riscurilor, înregistrările contabile şi provizioanele);

3. măsuri de supraveghere cu respectarea implementării regulamentelor de supraveghere şi monitorizării aplicării lor;4. măsuri de siguranţă ce asigură un cadru pentru manevrarea dificultăţilor de natura lichidităţii şi solvabilităţii ce pot afecta instituţiile de credit individuale sau sistemul bancar ca întreg, sau pentru împărţirea pierderilor financiare ce pot apare (exemplu: scheme de asigurare a depozitelor).

Indicatorii de prudenţă bancară se exprimă, în general, prin anumite raporturi şi au ca sferă de cuprindere principalele aspecte ale gestiunii bancare. Respectarea acestor indicatori orientează strategia bancară şi permite armonizarea cu legislaţia europeană – în vederea integrării ţărilor europene – şi cu cea internaţională.

Pricipalele cerinţe prudenţiale pe care trebuie să le respecte băncile sunt38: Nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii

şi totalul activelor şi elementelor în afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul lor de risc;

Expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a acesteia şi nivelul fondurilor proprii ale băncii;

Expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a expunerilor mari şi nivelul fondurilor proprii;

Nivelul minim de lichiditate, determinat în funcţie de scadenţele creanţelor şi angajamentelor băncii;

Clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora şi constituirea provizioanelor specifice de risc;

Poziţia valutară, exprimată procentual în funcţie de nivelul fondurilor proprii; Administrarea resurselor şi plasamentelor băncii; Extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale băncii.

Principalii indicatori de prudenţă bancară calculaţi de bănci şi raportaţi la Banca Naţională a României sunt:

1. Creditele şi plasamentele care se clasifică în următoarele categorii39:- standard;

37 Georgescu-Golosoiu Ligia – Mijloace, modalităţi şi instrumente de plată, www.biblioteca-digitala.ase.ro. 38 Art. 45 lit. a) – h) din Legea bancară.39 Regulamentul nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit şi Normele metodologice nr. 12/2002 pentru aplicarea Regulamentului nr. 5/2002, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626/23 august 2002.

49

- în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);

- substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);

- îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);

- pierdere.Clasificarea creditelor şi a plasamentelor se face prin aplicarea simultană a

următoarelor trei criterii:• serviciul datoriei care reprezintă capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei;• performanţa financiară reprezintă reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii financiare ale unei entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economicofinanciari calculaţi pe baza datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice, denumite în continuare situaţii financiare) şi calitativi;• iniţierea de proceduri judiciare reprezintă cel puţin una dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanţelor: darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului; declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau juridice.

Categoriile de performanţă financiară sunt notate de la A la E, în ordinea descrescătoare a calităţii acesteia.

2. Persoanele aflate în relaţii speciale cu banca sunt40:1. - reprezentanţii Autorităţii pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului în adunarea generală a acţionarilor băncii;2. - administratorii băncii (inclusiv conducătorii băncii) şi auditorii financiari, persoane fizice, ai băncii, precum şi persoanele fizice desemnate să reprezinte societăţile de audit financiar care au calitatea de auditor financiar;3. - auditorii financiari, persoane juridice autorizate care asigură băncii, pe bază contractuală, servicii de audit financiar;4. - membrii unor comisii special constituite potrivit dispoziţiilor legale în vigoare (comisia de supraveghere specială a băncii, comisia de privatizare a băncii etc.);5. - orice acţionar, persoană juridică, ce exercită controlul efectiv asupra băncii, acţionarii unei astfel de persoane juridice, care deţin cel puţin 10% din capital, şi administratorii acesteia;6. - orice acţionar semnificativ al băncii;7. - orice acţionar care şi-a desemnat un reprezentant având una dintre calităţile prevăzute la primele trei poziţii;8. - orice societate comercială la al cărei capital social banca are o participaţie de cel puţin 10%;9. - orice societate comercială la care una dintre persoanele prevăzute la pct. 1-8 deţine controlul efectiv;10. - personalul Băncii Naţionale a României care exercită atribuţii decontrol sau de supraveghere bancară;

40 Norma nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 245/1 iunie 1999.

50

11. - membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României etc. Băncile nu pot acorda împrumuturi persoanelor precizate la pct. 1-4 cu care se află în relaţii speciale.

Trebuie menţionat, de asemenea, că suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii.

Suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia, nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.

În vederea efectuării activităţii de supraveghere, băncile sunt obligate să raporteze, lunar, Băncii Naţionale a României nivelul împrumuturilor nete acordate persoanelor cu care se află în relaţii speciale şi, respectiv, cel al împrumuturilor nete acordate personalului propriu, precum şi familiilor acestuia, prin intermediul formularului „Situaţia împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca, personalului propriu, precum şi familiilor acestuia”.

3. Banca Naţională a României stabileşte, de asemenea, nivelul minim al capitalului băncilor41. Băncile trebuie să menţină în permanenţă capitalul social şi fondurile proprii cel puţin la nivelurile minime stabilite prin norme.

Trebuie precizat, de asemenea, că la înfiinţarea unei bănci vărsămintele în contul capitalului social trebuie efectuate în formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii, într-un cont deschis la o bancă persoană juridică română sau la o sucursală a unei bănci străine autorizată să funcţioneze pe teritoriul României. Limita minimă a capitalului social şi cea a fondurilor proprii ale unei bănci se stabilesc la 370 miliarde lei.

Băncile autorizate de Banca Naţională a României până la data intrării în vigoare a Normelor nr. 6 trebuie să atingă nivelul de 370 miliarde lei în două etape, acestea trebuind să dispună, începând cu data de 31 mai 2003, atât de un capital social, cât şi de fonduri proprii de cel puţin 320 miliarde lei şi, începând cu data de 31 mai 2004, atât de un capital social, cât şi de fonduri proprii de cel puţin 370 miliarde lei.

4. În vederea limitării riscului de credit, băncile sunt obligate:a) să dispună de proceduri administrative şi de control intern adecvate, care să permită supravegherea şi gestionarea riscului de credit, precum şi încadrarea permanentă a indicatorilor de solvabilitate, a expunerilor mari şi a împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca, personalului propriu, precum şi familiilor acestuia, în limitele prevăzute de prezentele norme;b) să asigure o evidenţă extracontabilă corespunzătoare, care să stea la baza întocmirii raportărilor de prudenţă bancară.

5. Nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii. Băncile trebuie să raporteze Băncii Naţionale a României nivelul expunerilor mari prin intermediul formularului „Situaţia expunerilor mari” şi al formularului „Structura grupurilor care reprezintă un singur debitor, faţă de care banca înregistrează expuneri mari”.

6. În România, supravegherea riscului de lichiditate se realizează42:

41 Normele nr. 16/2002 privind capitalul minim al băncilor şi sucursalelor băncilor străine, publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 683/16 septembrie 2002.42 Normele nr. 1/2001 privind lichiditatea, cu modificările şi completările ulterioare, publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 201/20 aprilie 2001.

51

a) de bănci;b) de Banca Naţională a României, pe baza indicatorului de lichiditate raportat de bănci.

Limita minimă a indicatorului de lichiditate este 1 şi se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă.

Lichiditatea efectivă se determină de către instituţiile de credit prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara bilanţului.

7. Calculul activului, al pasivului şi al activului net ale băncilor, persoane juridice române, în scopul stabilirii stării de insolvabilitate a acestora se face în baza Normei nr. 9 din 27/09/1999 pentru calculul valorii activului şi pasivului băncilor în vederea stabilirii stării de insolvabilitate a acestora, precum şi pentru modificarea şi completarea modelelor situaţiilor financiar-contabile pentru bănci şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor şi al guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 1.524/362/1998. Băncile sunt obligate să calculeze şi să raporteze, lunar, din motive de prudenţă, activul net. În situaţia în care activul net are o valoare negativă, respectiv valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său, banca în cauză este considerată insolvabilă conform prevederilor Legii nr. 83/1998.

8. În vederea limitării riscurilor ce pot apărea ca urmare a desfăşurării operaţiunilor valutare de către bănci, Banca Naţională a României reglementează43

nivelul maxim al poziţiilor valutare individuale ajustate şi al poziţiei valutare totale şi se aplică băncilor persoane juridice române, denumite în continuare bănci.

Poziţia valutară într-o anumită deviză reprezintă, conform normelor, soldul net al patrimoniului în deviza respectivă, fiind expresia riscului valutar.

Creşterea puternică a pieţei bancare româneşti sub aspectul volumului şi complexităţii tranzacţiilor desfăşurate a impus îmbunătăţirea permanentă a procesului de supraveghere, monitorizarea sistemului bancar axându-se cu preponderenţă pe analiza riscurilor pe care le implică, direct sau indirect, activitatea bancară. Au fost dezvoltate, astfel, metode de analiză şi cuantificare vizând nu numai performanţele financiare ale băncilor, ci şi corelarea profilului lor de risc cu aptitudinile de gestionare a riscurilor.

În acest sens au fost înfiinţate şi în România centrale de risc bancare, cunoscute şi sub denumirea de birouri de credit sau registre de credit. Acestea sunt organizaţii care gestionează baze de date care cuprind informaţii privind îndatorarea şi comportamentul de plată al debitorilor bancari, pe care le pun la dispoziţia instituţiilor de credit membre. Înainte de a acorda un credit unui client, instituţiile bancare verifică la centralele de risc bonitatea acestuia pentru a evalua cât mai adecvat riscul de neplată la care s-ar putea expune.

În prezent, în România există două registre de credit. Primul registru, denumit Centrala Riscurilor Bancare, este administrat de la înfiinţarea sa în 2000, de Banca Naţională a României. El înregistrează atât informaţii pozitive, cât şi negative. Cel de-al doilea registru, gestionat de societatea comercială Biroul de Credit SA, a fost înfiinţat la iniţiativa a 24 de bănci care operează în România. Operaţional din august 2004, acest 43 Normele nr. 4/2001 privind supravegherea poziţiilor valutare ale băncilor, publicate în M.O. nr. 631/2001.

52

registru privat gestionează informaţii negative transmise de bănci. Planurile de dezvoltare ale registrului prevăd trecerea sa, începând cu luna aprilie 2005, la o aşa numită fază pozitivă, în cadrul căreia vor fi prelucrate informaţii referitoare la toţi debitorii şi la toate creditele contractate de aceştia din sistemul bancar. De asemenea, se are în vedere ca registrul să înregistreze şi date din afara sectorului bancar. Fişierele se dovedesc a fi, pentru instituţiile bancare, un instrument foarte util de analiză a riscului de credit.

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere). Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în două fişiere: I. Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente: o Fişierul naţional de cecuri (FNC), o Fişierul naţional de cambii (FNCb), o Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO) şi

II. Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de plăţi majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie emise „la purtător”, cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe numele unei persoane fizice/juridice nu pot fi şterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe judecătoreşti.

Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la CIP a unui incident de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea titularilor de cont care le generează în sistemul bancar.

În baza informaţiilor recepţionate de CIP de la persoanele declarante, aceasta are obligaţia:

transmiterii unei Declaraţii privind interdicţia bancară de a emite cecuri tuturor centralelor băncilor, care au obligaţia să distribuie această informaţie în propriul sistem intrabancar;

transmiterii unei Declaraţii de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor către centrala băncii plătitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de cec, cambie sau bilet la ordin, în eventualitatea prezentării acestuia la plată de către o persoană de rea credinţă. Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau

juridică are cont deschis are obligaţia recuperării formularelor de cec necompletate sau greşit completate eliberate anterior, cu excepţia cecurilor utilizate pentru retragerea de numerar. În cazul în care nu recuperează toate formularele de cec necompletate sau greşit completate, trebuie să le anuleze şi să transmită această informaţie la CIP, într-un interval

53

de maximum 15 zile calendaristice de la data emiterii Declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.

Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel: - de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea

de formulare de cecuri titularilor de cont;- de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin

transmiterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Administratiei si Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din evidenţele proprii sau prin publicarea acestor informaţii în Mass-media;

- de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate mai sus, alte instituţii ale statului cu atribuţii de supraveghere şi control, precum şi de către Mass-media, pe baza datelor solicitate CIP;

- de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute mai sus, prin intermediul băncilor;

- de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei bănci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la CIP, respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu colaborării cu acel partener.

Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci, înainte de a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de instrumente de plată avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la CIP ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.

La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a CIP pentru a solicita informaţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta să acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana desemnată în titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri de credit. Aceeaşi atitudine prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă de trăgător.

Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de deschidere de cont curent pentru un nou client.

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei persoane declarante (instituţie de credit sau instituţie financiară nebancară înscrisă în Registrul special) din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare (20.000 RON), precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:I. Registrul central al creditelor (RCC) conţine informaţii de risc bancar raportate

de persoanele declarante şi este actualizat lunar;

54

II. Registrul creditelor restante (RCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

III. Registrul grupurilor de debitori (RGD) conţine informaţii despre grupurile de persoane fizice si/sau juridice care reprezintă un grup de debitori si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

IV.Registrul fraudelor cu carduri (RFC) conţine informaţii despre fraudele cu carduri produse de către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line. Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a CRB sunt persoanele

declarante şi Banca Naţională a României. Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de Comunicaţii Interbancară.  

Raportările efectuate de persoanele declarante conţin următoarele informaţii: datele de identificare a debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o

expunere mai mare sau egală cu limita de raportare (20.000 RON); informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul

beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data acordării şi data scadenţei, valuta în care s-a acordat creditul, comportamentul creditului, suma acordată, suma datorată utilizata si suma datorata neutilizată la momentul raportării, suma restantă;

informaţii privind grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un grup de debitori: denumire grup, cod grup, componenţa grup;

informaţii privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor card, tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată. Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către persoanele declarante

se face în două moduri: rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana

declarantă i-a raportat în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul lunar conţine toate informaţiile disponibile la Centrala Riscurilor Bancare referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate persoanele declarante, fără a se preciza identitatea instituţiei creditoare (situaţia riscului global);

ca răspuns la interogările (cereri de consultare) on-line în cazul cărora persoanele declarante pot solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante (pe o perioadă de şapte ani). Trebuie precizat că pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile

sunt furnizate necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii - debitori potenţiali, accesul persoanelor declarante este condiţionat de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor respectivi.

Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări din Uniunea Europeană cu un grad ridicat de intermediere financiară, cum sunt: Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Spania.

3.4. Falimentul bancar

55

Legislaţia care reglementează, în România, procedura falimentului băncilor, conform Directivei Uniunii Europene în domeniu, se compune din:

- Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/20026;

- Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, cu modificările ulterioare, respectiv: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 186/19998 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind falimentul băncilor; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/20019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor.

În stabilirea soluţiilor de rezolvare a falimentului, trebuie să se aibă în vedere următoarele:

- creşterea încrederii publicului în bănci şi în stabilitatea sistemului bancar;- asigurarea unui tratament imparţial pentru toţi creditorii;- asigurarea disciplinei de piaţă.Cele mai utilizate metode de soluţionare a falimentului sunt:Metoda restituirii depozitelor. În cadrul acestei metode, lichidatorul (fondul de

garantare) trece la lichidarea activelor şi restituie depozitele în limitele de asigurare, apoi, îşi recuperează cheltuielile, iar sumele rămase se împart, în mod proporţional, creditorilor neasiguraţi.

Metoda cumpărării şi asumării. În condiţiile acestei metode, asiguratorul, în calitate de lichidator, contractează cu o bancă sănătoasă cumpărarea activelor băncii falite, precum şi preluarea responsabilităţii asupra tuturor pasivelor.

În literatura de specialitate internaţională, în aria de cuprindere a semnificaţiei falimentului se includ nu numai falimentele urmate de lichidarea băncii, ci şi cazurile în care se realizează, sub supravegherea statului, fuziunea băncii în suferinţă cu o altă bancă sănătoasă care îi preia activele şi-şi asumă obligaţiile asigurând continuitatea.

GESTIONAREA INSTRUMENTELOR DE PLATĂ ŞI DE CREDIT UTILIZATE ÎN SISTEMUL BANCAR

Obiective: Cunoaşterea modului de utilizare şi gestionare a principalelor instrumente

de plată şi credit utilizate în sistemul bancar; Înţelegerea circuitelor funcţionale ale principalelor instrumente de plată şi

credit utilizate în sistemul bancar.

4.1. Numerarul ca instrument de plată. Casieria băncii

56

4.2. Viramentul bancar. Ordinul de plată4.3. Cecul4.4. Standing order4.5. Cambia4.6. Biletul la ordin4.7. Incasso-ul documentar4.8. Acreditivul documentar4.9. Garanţiile bancare

4.1. Numerarul ca instrument de plată. Casieria băncii

Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională, într-un interval de timp dat, constituie masa monetară.

Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii.

Într-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor .

Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active, în funcţie de gradul de lichidatate44:

a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda divizionară); b) moneda de cont (scripturală); c) depunerile la termen şi în vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid, putând fi

transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. Moneda efectivă este una din componenetele importante ale masei monetare; este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală).

Moneda de cont (moneda scripturală), respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, în aceasta din urmă sau invers. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. În practica ţărilor dezvoltate, majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont, cu ajutorul cecurilor (plăţilor prin virament). Cele două componente ale masei monetare au, aşadar, acelaşi rol, se pot suplini şi transforma una în cealaltă; între ele există doar deosebiri de stare, ca formă de existenţă. În timp ce

44 Tobă Daniel – Macroeconomie, Universitatea din Craiova, 2003, pag. 21-22.

57

numerarul are o existenţă fizică materială, moneda de cont este un simbol, se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic.

Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. Mai mult, depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere, datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. De aceea, se apreciează că aceste active, deşi au un grad mai scăzut de lichiditate, ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi, deci, pot fi incluse în structura masei monetare.

Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară; unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile, obligaţiunile ş.a. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii. Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate, motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate.

Numerarul se compune din: Bancnote; Monede; Instrumente similare cu numerarul, folosite ca mijloc direct de

plată şi acceptate pe scară largă în tranzacţii.

Primele două componente sunt emise de băncile centrale sau de guverne. Acest drept de emisiune al băncii centrale sau al guvernului se numeşte seigniorage45.

Instrumentele de plată similare cu numerarul („documente de titlu pentru încasare”) sunt următoarele:

Ordine condiţionate; Dividende; Obligaţiuni la purtător; Ordine poştale; Cecuri de călătorie neutilizate; Tichete de masă, cupoane; Carduri; Monedă electronică.

Activitatea casierului bancar constă, printre altele, în primirea de la client a numerarului şi a instrumentelor cu numerar cum sunt, de exemplu, cecurile şi alte

45 Georgescu-Golosoiu Ligia – Mijloace, modalităţi şi instrumente de plată, www.biblioteca-digitala.ase.ro.

58

instrumente („documente de titlu pentru încasare”) în vederea creditării conturilor clientului respectiv.

Obligaţiile casierului se referă la următoarele aspecte: Casierul trebuie să se asigure că numele şi numărul contului clientului bancar sunt indicate clar; Atunci când clientul plăteşte la ghişeu, casierul trebuie să verifice corectitudinea numelui şi a numărului contului clientului al cărui cont urmează să fie creditat; Casierul trebuie să numere biletele de bancă prezentate de către client la ghişeu şi să le sorteze pe cupiuri; Casierul bifează fiecare plată efectuată la ghişeu şi îşi aşează biletele de bancă în casă.

4.2. Viramentul bancar. Ordinul de plată

Mijloacele de plată fără numerar, respectiv instrumentele de plată (transfer credit, debitare directă, card de plată, cec, cambie şi bilet la ordin), permit transferul fondurilor deţinute în conturi deschise la instituţii de credit sau la Trezoreria Statului, în baza primirii unei instrucţiuni de plată.

Efectuarea unei plăţi fără numerar prin transfer de fonduri de la plătitor la beneficiar implică o serie de operaţiuni bancare care, în prezent, sunt permise doar instituţiilor autorizate şi supravegheate prudenţial (respectiv instituţiilor de credit) şi Trezoreriei Statului.

Principalele etape ale unei plăţi fără numerar sunt următoarele46:

Figura 4 - Etapele unei plăţi fără numerar

46 www.bnro.ro.

59

Faza tranzacţională cuprinde iniţierea, validarea şi transmiterea unei instrucţiuni de plată. În funcţie de tipul de instrument, instrucţiunea de plată poate fi iniţiată de debitor (spre exemplu, în cazul transferului credit), sau de beneficiar (spre exemplu, în cazul debitării directe). În aceasta fază au loc o serie de operaţiuni, care vizează în principal verificarea identităţii părţilor implicate în tranzacţie, a autenticităţii instrumentului de plată utilizat şi a integrităţii datelor aferente tranzacţiei.

În faza de compensare şi decontare, instituţiile (instituţiile de credit şi Trezoreria Statului) schimbă între ele creanţele rezultate din plăţile fără numerar, prin intermediul sistemului de plăţi pentru plăţi de mică valoare şi volum mare, şi decontează soldurile nete ale acestor creanţe prin intermediul sistemului ReGIS.

ReGIS este sistemul RTGS naţional pentru plăţi în lei oferit de BNR. Sistemul este folosit pentru decontarea operaţiunilor băncii centrale, a transferurilor interbancare, precum şi a plăţilor în lei de valoare mare (peste 50.000 lei) sau urgente. Sistemul asigură procesarea în timp real (respectiv pe o bază continuă) şi decontarea în banii băncii centrale, cu finalitate imediată.

Viramentul este operaţiunea de plată/transfer efectuată de către o bancă prin care, la ordinul clientului sau/şi în baza disponibilului existent în contul acestuia, se va realiza transferul unei sume de bani din contul clientului respectiv în contul unui beneficiar desemnat de acesta, prin debitarea contului clientului şi creditarea contului beneficiarului.

La baza acestor operaţii stă moneda scripturală (banii de cont) reprezentând disponibilităţile băneşti aflate în conturile bancare, bani care circulă între aceste conturi prin intermediul operaţiunilor de virament. Aceste monede scripturale pot fi atât monede naţionale (în cazul ţării noastre lei), cât şi monede ale altor state (valută sau devizele), fapt care determină o delimitare a banilor de cont şi un plasament al acestora în conturi diferite: conturi în lei şi conturi în valută (devize).

O particularitate a viramentului este reprezentată de plasamentul băncilor care formează circuitul dintre ordonator şi beneficiar. Dacă viramentul se realizează între bănci din acelaşi stat se poate vorbi despre un virament naţional (care poate fi între filialele, sucursalele aceleaşi bănci sau între bănci diferite care implică transfer de fonduri între acestea) sau, dacă se realizează între bănci plasate în state diferite se poate vorbi despre un virament internaţional (care are acelaşi specific, cu deosebirea că implică un transfer internaţional al fondurilor).

În România, în conformitate cu Norma – cadru47 nr. 15 din 19/08/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie, cu modificările ulterioare, plăţile în lei se efectuează prin utilizarea ordinului de plată irevocabil pe suport hârtie (Figura 5a şi 5b).

47 Norma – cadru nr. 15 din 19/08/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 119 bis din 14/06/1995, cu modificările ulterioare.

60

Figura 5a – Ordin de plată (modele)

61

Figura 5b – Ordin de plată (explicaţii completare)

Ordinul de plată pe suport hârtie reprezintă orice dispoziţie necondiţionată dată în formă scrisă unei instituţii de credit de a plăti o anumită sumă de bani, unui beneficiar.

Ordinul de plată conţine următoarele menţiuni obligatorii:1. ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani în cifre şi litere; ordinul

trebuie să fie clar şi precis exprimat şi să se refere la plata unei sume de bani exprimată în lei;

2. numele sau denumirea plătitorului, aşa cum figurează în Registrul Comerţului sau în actul de identitate şi, după caz, numărul contului acestuia la societatea bancară iniţiatoare conform codificării acesteia;

3. numele sau denumirea beneficiarului, aşa cum figurează în Registrul Comerţului sau în actul de identitate şi, după caz, numărul contului acestuia deschis la societatea bancară destinatară conform codificării acesteia;

4. denumirea societăţii bancare iniţiatoare aşa cum figurează în Registrul Comerţului;

5. denumirea societăţii bancare receptoare aşa cum figurează în Registrul Comerţului;

6. elementul care să permită autentificarea emitentului de către societatea bancară iniţiatoare este semnătura emitentului sau a unei persoane recunoscute de societatea bancară receptoare ca împuternicită a emitentului; semnătura trebuie să fie autografă, manuscrisă şi executată cu cerneală sau alte substanţe chimice de culoare albastră sau neagră care să nu se degradeze înainte de expirarea perioadei de arhivare;

7. denumirea de „ORDIN DE PLATĂ„ înscrisă în clar şi la vedere pe aceeaşi faţă a formularului OPH pe care se află înscrisă suma;

8. data emiterii, care trebuie să fie unică, posibilă şi certă;9. informaţii din care să se poată reconstitui şirul neîntrerupt al circulaţiei OPH pe

parcursul efectuării transferului-credit până la finalizarea acestuia.

62

4.3. Cecul

Cecul reprezintă un ordin necondiţionat dat în scris de către o persoană (titularul unui cont creditor deschis la banca respectivă) unei alte persoane care trebuie să fie o bancă, semnat de către persoana care a dat ordinul şi solicitând băncii să plătească la cerere o anumită sumă de bani fie la ordinul titularului de cont, fie la ordinul unui terţ, fie la ordinul purtătorului.

Persoana care trage cecul se numeşte trăgător. Banca prin care se trage cecul se numeşte banca trasă sau banca plătitoare.Persoana asupra căreia cecul tras este plătibil se numeşte tras sau beneficiar. În cazul în care trăgătorul trage un cec plătibil în favoarea sa, atunci trăgătorul şi

trasul sunt una şi aceeaşi persoană.Cele mai importante tipuri de cecuri utilizate în România sunt:a) cecul la purtător. Acesta reprezintă instrumentul care conţine în textul său o

menţiune specială „la purtător” sau „plătibil la purtător” sau nu conţine nici o menţiune (Figura 6).

Figura 6 – Filă de cec la purtător

b) cecul barat. Acesta reprezintă instrumentul pe care trăgătorul sau posesorul cecului poate face o barare prin înscrierea a două linii paralele, orizontale sau oblice pe faţa cecului; aceasta înseamnă că beneficiarul va trebui să recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec.

63

Figura 7 – Cec barat

Bararea poate fi: generală - atunci când nu se specifică nici o menţiune între cele două linii; specială - atunci când între cele două linii se specifică denumirea unei bănci.

Bararea generală poate fi transformată în barare specială.

c) cecul certificat – prin acest instrument, banca (trasul) confirmă pe cec existenţa disponibilului necesar efectuării plăţii, iar persoana care a emis cecul (trăgătorul) nu mai poate retrage fonduri din contul său până la expirarea perioadei de prezentare.

d) cecul de călătorie – este instrumentul prin care trăgătorul poate condiţiona plata acetuia de identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul (posesorul) şi semnătura persoanei care încasează cecul respectiv la prezentare. De fapt, posesorul cecului depune o primă semnătură pe cec în momentul în care îl cumpără, iar a doua semnătură o face în momentul încasării acetuia, în prezenţa funcţionarului bancar de la ghişeul băncii sau în momentul efectuării unei plăţi, în prezenţa beneficiarului. Acest instrument de plată este un instrument sigur (Figura 8).

64

Figura 8 – Cec de călătorie

Aşadar, cecul reprezintă un instrument de plată utilizat de titularul contului bancar cu disponibil corespunzător în contul respectiv. Fondurile disponibile au rezultat dintr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasari sau din acordarea unui credit48.

Cecul este un instrument de plată care pune în legătură, în procesul creării sale trei persoane:

1. Trăgătorul este persoana care creează instrumentul (emite cecul), el fiind titularul contului bancar.

2. Trasul este întotdeauna banca la care trăgătorul are un cont bancar deschis. Trasul va plăti cecul prezentat numai dacă trăgătorul are disponibil suficient în contul său.

3. Beneficiarul este persoana care va primi banii. Această persoană poate să fie o terţă persoană sau însuşi trăgătorul.Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui depozit constituit la bancă,

dă un ordin necondiţionat acesteia (trasul) să plătească o sumă determinată unei terţe părţi (sau însuşi trăgătorului), aflate în poziţia de beneficiar.

48 Legea nr.59/1934 asupra cecului, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de Urgenţă nr. 38 din 26 / 03 / 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului - Monitorul Oficial nr. 284 din 11/04/2008.

65

Figura 9 – Circuitul cecului

Ca urmare, în circuitul cecului, cele trei persoane puse în legătură prin cecefectuează toate operaţiunile legate de acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, proprietarul legitim îl încasează, iar trasul îl plăteşte. Pentru ca trăgătorul să poate emite cecuri, banca trebuie să-i elibereze clientului său un carnet de cec care conţine formulare de cecuri în alb. Proprietarul carnetului de cecuri completează formularul, îl semnează şi predă beneficiarului care îl va prezenta, la rândul său, băncii sale pentru încasare.

Posibilităţile de circulaţie ale unui cec sunt:a) Simpla remitere – este cazul cecului la purtător care în momentul emiterii, nu

indică expres beneficiarul sau poartă menţiunea la „purtător”. Acest cec, urmează a fi plătit fie persoanei desemnate ca beneficiar, fie deţinătorului instrumentului.

b) Cesiunea de creanţă ordinară - în cazul în care un cec este emis pe numele unei anumite persoane şi conţine menţiunea „nu la ordin”. În acest caz, numai persoana nominalizată poate să-l încaseze.

c) Girarea - operaţiunea prin care se transmit, o dată cu remiterea şi toate drepturile rezultate din cec. Girarea reprezintă o menţiune făcută pe verso-ul cecului în favoarea oricui, inclusiv în favoarea trăgătorului (Figura 10).

Cecul este plătibil numai la vedere, adică la prezentarea acestuia la bancă.În România, termenele de prezentare la plată a cecurilor emise şi plătibile sunt:

- 8 zile, pentru cecurile plătibile chiar în localitatea în care a fost emis;- 15 zile, în celelalte cazuri.

Aceste termene sunt calculate începând cu ziua următoare datei emiterii cecului.Prezentarea cecului după expirarea termenului legal are ca efect pierderea dreptului

legal de acţiune împotriva giranţilor anteriori în cazul în care cecul nu ar fi plătit.

TrasulBanca emitentului

TrăgătorTitularul contului bancar

Beneficiar(trăgătorul/terţă persoană)

66

Figura 10 - Cec barat cu girare

Pentru a fi valabil, cecul trebuie să conţină următoarele meţiuni obligatorii (Figura 10):

denumirea „CEC” înscrisă chiar în textul instrumentului; ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani; numele trasului, respectiv numele băncii la care trăgătorul are un cont deschis; locul plăţii, respectiv localitatea şi adresa băncii la care plata urmează a fi

efectuată; data şi locul emiterii instrumentului, respectiv ziua, luna, anul, precum şi numele

localităţii; semnătura trăgătorului.

În momentul în care clienţii unei bănci (trăgătorii) emit cecuri, acestea trebuie să fie prezentate la bancă (banca plătitoare) pentru a fi încasate. Banca are obligaţia de a plăti cecul în favoarea clienţilor săi în condiţiile următoare:

• clientul are suficiente fonduri disponibile în contul său;• cecul a fost tras corect şi semnat de către client (trăgător);• nu există nici un alt motiv legal pentru ca banca să nu efectueze plata.Beneficiarul băncii are obligaţia de a colecta cecurile de la propriii săi clienţi

pentru încasare. Banca va remite cecurile spre plată.În momentul prezentării la ghişeul băncii a unui cec, casierul trebuie să verifice

următoarele elemente:- Dacă data este corectă: Este cecul post-datat sau expirat? Post-datat: înseamnă

că cecul a fost prezentat la bancă înaintea datei specificate pe cec. Expirat: înseamnă că cecul a fost prezentat la bancă după şase luni de la data înscrisă pe el. În ambele situaţii cecul nu se poate încasa.

- Trasul (beneficiarul): În cazul în care cecul este barat sau barat pentru un anumit cont, atunci astfel de instrucţiuni trebuie implementate.

67

- Conţinutul instrumentului: În cazul în care există diferenţe între suma înscrisă în cuvinte şi suma înscrisă în cifre, suma plătibilă este cea meţionată în cuvinte. Oricum, banca este împuternicită să returneze cecul neonorat pe care se înscrie „cuvintele şi cifrele diferite”. Banca plătitoare are dreptul să solicite clientului său să-şi completeze cecul cu termeni clari şi corecţi.

- Semnătura trăgătorului: Semnătura trebuie şi ea verificată pentru ca banca să fie sigură că semnătura de pe cec corespunde cu cea din specimenul de semnături păstrat cu grijă de bancă. Semnătura este una genuină.

- Girarea: Girarea instrumentului reprezintă operaţiunea prin care se transmit, o dată cu remiterea şi toate drepturile rezultate din cec. Girarea reprezintă o menţiune făcută pe verso-ul cecului în favoarea oricui, inclusiv în favoarea trăgătorului. Noul beneficiar poate, la rândul său, să gireze cecul.

Sunt cunoscute două tipuri de girare: Girarea în alb - în cazul în care nu este indicată nici o persoană la girare. O astfel de girare în alb poate transforma ordinul cecului într-un cec la purtător; Girarea specială - este cazul în care cel care girează cecul specifică şi persoana în favoarea căreia este girat cecul.

4.4. Standing order49

Standing order reprezintă mijlocul prin care băncile pot să se asigure că anumite plăţi curente către anumite persoane juridice şi organizaţii suntefectuate la data scadenţei. Aceste plăţi pot fi efectuate odată pe an, trimestrial, lunar sau oricând sunt solicitate.

Pentru că numai clientul poate să-şi efectueze plăţile regulate importante, acesta trebuie să-şi informeze banca cu privire la detaliile necesare pentru efectuarea plăţii, de exemplu: suma de bani care urmează a fi plătită, unde şi cum se va efectua plata (Figura 11).

Clientul poate efectua plăţi prin oricâte standing orders doreşte. Detalii cu privire la efectuarea fiecărei plăţi prin standing order payment apar în extrasul de cont al clientului.

Banca Naţională a România a adoptat norme-cadru50 pentru executarea de către banca plătitorului, la date şi în sume fixate în prealabil, de ordine de plată în favoarea unui terţ, denumite ordine de plată programată, iar conform practicii internaţionale, STANDING ORDER, prescurtat OPP.

Banca plătitorului execută ordinele de plată programată numai pe baza clauzelor contractuale convenite expres în acest scop cu plătitorul prin contract încheiat cu respectarea legii şi a reglementărilor Băncii Naţionale a României.

49 în traducere, „ordin permanent”.50 Norma-cadru nr. 9 din 13/06/1996, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 179 din 06/08/1996 privind executarea ordinelor de plată programate (STANDING ORDER).

68

Figura 11 – Standing Order

Banca plătitorului verifică înaintea semnării datelor de identificare obligatorii ale plătitorului, cele ale beneficiarului fiind declarate pe propria răspundere de către plătitor, inclusiv cele codificate, din punct de vedere al acurateţei, actualităţii, şi unicităţii, pentru limitarea riscurilor generale de erori de identificare. În caz de incertitudine asupra unor date, părţile pot conveni prin contract răspunderi corespunzătoare.

4.5. Cambia

Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Titlul este emis de trăgător  în calitate de creditor care dă ordin unui debitor al său denumit tras să plătească o anumită sumă la o dată determinată în timp, unui beneficiar sau la ordinul acestuia (Figura 12).

69

Figura 12 - Cambia

Acceptarea cambiei, în legislaţia română, reprezintă angajamentul luat de către tras faţă de orice posesor legitim de a plăti cambia la scadenţă. Trasul nu este obligat prin lege să accepte, dar, în cazul în care acceptă, el devine debitorul principal.

Figura 13 – Circuitul cambiei

Prezentarea cambiei la acceptare, poate fi: Facultativă - putând fi făcută oricând până la scadenţă; sau Obligatorie - atunci când trăgătorul indică, în mod expres, în titlu acest lucru,

fixând sau nu un termen pentru prezentare, sau atunci când cambia este plătibilă la un anume timp de la vedere, în termen de un an de la data emiterii.Prezentarea la acceptare poate fi făcută oricând, dacă trăgătorul nu a fixat un

termen pentru prezentare, dar nu mai târziu de data scadenţei. Prezentarea la acceptare poate fi făcută, la domiciliul trasului, atât de posesorul cambiei, cât şi de un simplu deţinător al ei.

Acceptarea este înscrisă într-o rubrică specială pe cambie. Ea se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie echivalentă şi este semnată de către tras.

Tras

Trăgător Beneficiar

70

Cambia care are sau nu menţiunea „la ordin” se poate transmite prin gir. Girul reprezintă actul prin care posesorul cambiei numit girant transferă altei persoane numită giratar toate drepturile izvorând din cambie. Toate menţiunile privind circulaţia cambiei prin gir se fac pe verso-ul instrumentului. Girul trebuie să fie necondiţionat şi semnat de către girant.

În cazul în care trăgătorul a înscris pe cambie menţiunea „nu la ordin”, instrumentul se transmite prin cesiune de creanţă ordinară. Cesiunea de creanţă ordinară este un act prin care creditorul numit cedent transferă dreptul său de creanţă unei alte persoane numită cesionar.

Spre deosebire de gir, cesiunea de creanţă ordinară devine valabilă numai începând cu momentul notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul acceptă prin act autentic.

O cambie poate fi, de asemenea, avalizată. Avalul reprezintă angajamentul necondiţionat prin care un terţ sau un semnatar al cambiei – avalistul – altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine garant pentru obligaţiile unui co-obligat faţă de o cambie – avalizantul.

Avalul se dă pe o cambie sau pe un act separat, utilizându-se una din expresiile „pentru aval” sau “pentru garanţie” urmate de semnătura avalistului. Avalistul este obligat să indice persoana pentru care dă avalul.

Scadenţa este termenul la care cambia trebuie plătită. Instrumentul trebuie să indice cu precizie ziua sau termenul maxim în interiorul căruia creditorul trebuie să se prezinte la plată. Scadenţa trebuie să rezulte cu precizie din textul cambiei.

Scadenţa poate fi:• la vedere;• la un anumit timp de la vedere;• la un anumit timp de la data emiterii;• la o dată fixă.

Posesorul cambiei care nu este plătibilă la vedere trebuie să o prezinte la plată în ziua scadenţei sale sau la cel mult două zile de la aceasta. Această prezentare trebuie efectuată în locul desemnat pe cambie.

Scontarea cambiei este o formă de credit acordat de către o bancă posesorului cambiei; la prezentarea pentru scontare, banca îi achită contravaloarea, înainte de scadenţă, percepându-i un comision (taxa scontului).

În cazul neplăţii la scadenţă de către tras, posesorul cambiei trebuie să facă un protest înainte de a putea face recurs împotriva celorlalţi semnatari ai cambiei. În cazul în care o cambie este „încasată” de către o bancă, aceasta trebuie să facă protestul în caz de neplată.

4.6. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un instrument prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti beneficiarului sau celui care este posesorul legitim al instrumentului o sumă determinată, la o anumită dată. Biletul la ordin este un titlu de credit care pune în legătură în procesul creării sale două persoane: emitentul şi beneficiarul. Titlul este creat de către emitent, în

71

calitate de debitor care se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentarea unui beneficiar aflat în calitate de creditor (Figura 14).

Figura 14 – Biletul la ordin

În conformitate cu prevederile legale51 în vigoare, creatorul biletului la ordin (emitentul sau subscriitorul) trebuie să introducă în textul titlului denumirea de „bilet la ordin”.În ceea ce priveşte denumirea de bilet la ordin, ca element obligatoriu al acestui titlu, Banca Naţională a României şi instituţiile de credit vor aplica pentru biletul la ordin prevederile normelor-cadru.

În cazul emiterii unui bilet la ordin, emitentul (subscriitorul) debitor se obligă în mod necondiţionat să plătească o sumă de bani. Banca Naţională a României şi instituţiile de credit nu vor accepta în operaţiunile lor decât bilete la ordin care au indicată scadenţa pe faţa titlului. Biletul la ordin care nu are scadenţa menţionată este socotit plătibil la vedere.

În lipsa unei menţiuni speciale, locul emisiunii titlului este socotit loc de plată şi în acelaşi timp loc al domiciliului emitentului. Biletul la ordin care nu arată locul unde a fost emis se socoteşte semnat în locul arătat lângă numele emitentului.

Prevederile legale stipulează ca Banca Naţională a României şi instituţiile de credit să nu accepte în cadrul operaţiunilor lor biletele la ordin cărora le lipsesc una sau mai multe din menţiunile obligatorii stipulate de lege ca trebuind să fie cuprinse într-un astfel de titlu. Această reglementare a activităţii este, în general, valabilă cu excepţia următoarelor cazuri:

a) în situaţia în care indicarea scadenţei nu se face în mod expres pe titlu, se va considera biletul la ordin ca fiind plătibil la vedere;

51 Banca Naţională a României - Norma-cadru nr. 6 din 08/03/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 119bis din 14/06/1995 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cambii şi bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994, cu modificările ulterioare.

72

b) în situaţia în care indicarea locului de plată nu se face în mod expres pe titlu, se va considera, ca loc de plată al biletului la ordin, locul emiterii titlului, care este în acelaşi timp şi loc al domiciliului emitentului;

c) în situaţia în care în biletul la ordin nu se arată locul unde a fost emis, se consideră ca loc al emiterii locul indicat lângă numele emitentului.

Datorită caracterului formal al biletului la ordin, dacă titlului îi lipseşte vreuna din condiţiile obligatorii menţionate, titlul este nul.

4.7. Incasso-ul documentar

Incasso-ul documentar reprezintă o modalitate de plată simplă, puţin costisitoare, dar care prezintă riscuri mai ales pentru exportator.

Folosirea incasso-ului se bazează pe efectuarea plăţii după livrarea şi depunerea documentelor care atestă livrarea, respectiv: factura, documentele de transport, poliţa de asigurare, certificate de calitate etc. Prin această modalitate exportatorul acordă importatorului un credit comercial fără dobândă pe perioada cuprinsă între momentul expedierii mărfii şi momentul încasării contravalorii acesteia, respectiv după scurgerea timpului de curier bancar.

Organizarea plăţii prin incasso-ul documentar presupune un risc important pentru exportator, acesta expediind bunurile contractate fără o garanţie concretă şi anticipată expedierii respective.

Incasso-ul documentar constă în remiterea de către creditor/furnizor la banca sa a documentelor care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi în asigurarea plăţii imediat ce cumpărătorul este avizat de către banca sa că documentele de expediţie au fost depuse şi îi stau la dispoziţie.

Având în vedere perioada îndelungată până la încasare (până la 45 de zile), exportatorul se confruntă cu mai multe riscuri: riscul de neplată, riscul de pierdere/ deteriorare a mărfurilor pe timpul transportului, riscul de curs de schimb etc.

Pornind de la aceste riscuri, incasso documentar este din ce în ce mai puţin folosit pe plan internaţional, locul său fiind luat de către acreditivul documentar, care deşi este mult mai costisitor este utilizat în majoritatea contractelor internaţionale.

Avantajul utilizării incasso-ului pentru exportator constă în faptul că acesta are garanţia că importatorul va intra în posesia documentelor de livrare numai contra plăţii sau acceptului de plată al acestora.

Avantajele utilizarii incasso-ului pentru importator: nu are nici o obligaţie până la sosirea documentelor la banca lui; nu plăteşte mărfurile importate decât la ridicarea documentelor.

73

Figura 15 – Mecanismul derulării incasso-ului documentar

Succint, mecanismul derulării incasso-ului documentar este următorul:-    la livrarea mărfii conform contractului comercial internaţional prin care partenerii au convenit la plata prin incasso documentar, exportatorul intră în posesia documentelor care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale, de regulă factura, documentul de transport, poliţa de asigurare, certificatul de calitate şi una sau mai multe cambii.-    setul de documente însoţit de ordinul de plată/încasare la incasso este prezentat băncii exportatorului (banca remitentă) care, după ce verifică corectitudinea întocmirii documentelor, le remite băncii importatorului, însoţite de un document propriu – incasso documentar - în cadrul căruia preia (şi traduce) întocmai instrucţiunile primite de la exportator (ordonator) în ordinul de încasare/plată;-    banca importatorului (banca prezentatoare) avizează importatorul în legătură cu sosirea documentelor şi, în funcţie de instrucţiunile primite în incasso documentar, le remite importatorului contra plată, sau contra acceptării cambiei;-    pe baza avizului de efectuare a plăţii, banca importatorului creditează contul băncii exportatorului şi îl debitează pe cel al importatorului cu suma reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate;-    la primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului şi îi creditează contul.

Derularea plăţilor internaţionale prin incasso-ul documentar se realizează cu participarea următoarelor persoane juridice:

emitentul ordinului de încasare sau remitentul documentelor; banca remitentă (banca exportatorului); banca importatorului (care realizează plata la prezentarea documentelor);

74

trasul (importatorul).În mod concret, operaţiunile declanşate de incasso-ul documentar sunt grupate tot

pe patru etape (Figura 15):1. Contractul – stipulează în mod expres folosirea incasso-ului ca modalitate de

plată;2. Expedierea mărfurilor - exportatorul procedează, conform contractului, la

expedierea bunurilor destinate importatorului. Concomitent, întocmeşte documentele care atestă expediţia şi fundamentează relaţia de plată internaţională. Aceste documente se depun la banca comercială care îl serveşte pe exportator. Banca remitentă expediază documentele primite spre banca importatorului, declanşând ordinul de încasare contra documente. Banca cumpărătorului îl anunţă pe acesta de sosirea documentelor şi i le înmânează contra avizului de plată.

3. Plata - pe baza avizului de plată primit de la tras (importator), banca sa va transfera semnele băneşti cerute de stingerea datoriei internaţionale prin intermediul sistemelor informatice şi de comunicare care leagă cele două bănci.

4. Evaluare riscuri - pe parcursul derulării modalităţii de plată, dar mai cu seamă la sosirea bunurilor contractate şi deja plătite, are loc analizarea riscurilor economice şi valutare pe care le poate determina modalitatea de plată respectivă şi stabilirea măsurilor de contracarare.

Pot interveni următoarele categorii de riscuri:- economice: risc de neplată (pentru exportator), risc privind posibilitatea de

neprimire a mărfurilor, calitate redusă, preţuri diferite etc. (pentru importator);- valutare: scăderea cursului valutar la moneda de plată (pentru exportator),

creşterea cursului valutar la moneda de plată (pentru importator).

4.8. Acreditivul documentar

  Acreditivul a fost utilizat încă de la începutul secolului al XIX-lea în marile centre financiare ale vremii – Paris, Amsterdam, Londra - în negoţul cu Extremul Orient, prezentând elementele de structură regăsite şi astăzi în practica în materie: caracterul documentar, fermitatea angajamentului bancar, siguranţa oferită partenerilor, formalismul.

Într-o accepţiune modernă se poate discuta însă după primul război mondial, când, după crearea Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris în 1920 au debutat şi primele încercări de elaborare a unor reguli uniforme în materie de acreditiv documentar în vederea facilitării plăţilor internaţionale şi implicit, pentru dezvoltarea schimburilor internaţionale.

Primele „Reguli şi uzanţe uniforme privitoare la acreditivul documentar” au fost adoptate în anul 1933 dar au fost privite cu reticenţă de multe ţări printre care SUA şi Marea Britanie. După al doilea război mondial însă, SUA – devenind primul exportator către ţările europene – a fost interesată de un sistem de plăţi internaţionale cât mai riguros şi sigur, drept pentru care a sprijinit adoptarea textului revizuit în 1951. Acumularea de experienţă, dar şi creşterea numărului de ţări interesate în aplicarea Regulilor şi Uzanţelor au impus o nouă revizuire în 1962. Regulile şi uzantţle devin cu adevărat internaţionale în

75

1974 când Publicaţia nr. 274 este recunoscută de un organism ONU, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional. Textul cunoaste imbunatatiri si adaptari la noile cerinte în 1984 (Publicaţia nr. 400). În 1993, prin Publicaţia nr. 500 (ultima revizuire) s-a urmărit: simplificarea Regulilor şi Uzanţelor Uniforme nr. 400; facilitarea şi standardizarea practicilor bancare; sporirea integrităţii şi siguranţei acreditivului prin intermediul prezumţiei de irevocabilitate; clarificarea obligaţiilor băncii emitente şi respectiv confirmatoare; rezolvarea problemelor referitoare la condiţiile nedocumentare; enumerarea detaliată a elementelor necesare pentru acceptarea fiecărui tip de document de transport – toate acestea pentru a mări eficienţa utilizării acreditivului documentar. Prin Publicatia CCI nr. 511 s-a realizat o comparaţie cuprinzătoare între Regulile şi Uzanţele Uniforme nr. 500 şi 400.

Procedura acreditivului constă în emiterea unui acreditiv în favoarea exportatorului (beneficiar) de către banca importatorului (banca emitentă) la cererea importatorului (ordonator).

Acreditivul documentar (Letter of Credit) este modalitatea de plată cea mai frecvent utilizată în tranzacţiile internaţionale. Este solicitat în mod deosebit în cazul contractelor de valoare ridicată sau atunci când există îndoieli în ceea ce priveşte solvabilitatea partenerului/ partenerilor de afaceri.

Principalul avantaj al acestei tehnici de plată este garanţia pe care o oferă celor implicaţi - exportator, importator, bănci - cu referire la apărarea intereselor acestora în procesul efectuării de plăţi, fără a mai lua în calcul faptul că buna sa executare cere din partea exportatorului o muncă de administrare riguroasă - având consecinţe benefice în buna desfăşurare a relaţiilor contractuale datorită obligativităţii de respectare a clauzelor de acreditiv -  iar din partea importatorului suportarea de costuri specifice, motiv pentru care se afirmă că acreditivul documentar constituie un mijloc de siguranţă şi de control reciproc, având drept scop să asigure pe vânzător că va încasa contravaloarea mărfurilor livrate, dacă a efectuat livrarea în termenii şi în condiţiile stabilite de cumpărător.

Acreditivul documentar reprezintă angajamentul ferm asumat de către o bancă (emitentă, ordonatoare)  la ordinul/cererea şi în conformitate cu instrucţiuni precise transmise către aceasta, în contul clientului său (exportatorul), de a plăti o anumită sumă de bani (reprezentând contravaloarea exportului) către o terţă persoană (beneficiarul acreditivului, vânzătorul) contra documentelor atestând efectuarea obligaţiei (livrarea mărfii) pe care exportatorul se obligă să le emită şi să le prezinte în condiţiile şi la termenele stabilite de ordonatorul acreditivului.

În plus, există posibilitatea ca banca emitentă/ordonatoare să plătească sau să accepte, ca urmare a ordinului dat de beneficiarul acreditivului, cambii care au fost trase de către beneficiar, să accepte sau să negocieze cambii.

Acreditivele documentare sunt clasificate în: acreditiv documentar revocabil - poate fi anulat sau modificat oricând fără

înştiinţarea prealabilă a beneficiarului. Acest tip de acreditiv este întâlnit mai rar. acreditiv documentar irevocabil - reprezintă angajamentul ferm al băncii

notificatoare de a efectua plata fără recurs. Acreditivele documentare irevocabile pot fi modificate sau anulate numai cu acordul părţilor.Acreditivele documentare irevocabile pot fi confirmate sau neconfirmate de către banca notificatoare.

76

acreditivul la vedere. Acesta permite efectuarea plăţii imediat ce documentele au fost prezentate.

acreditivul cu plata amânată. Acest tip de acreditiv a devenit foarte popular în ultima vreme. În acest caz, plata documentelor nu se face în momentul prezentării acestora la bancă de către bneficiar, ci la o dată ulterioară, menţionată în acreditiv. Termenii unui astfel de acreditiv statuează, de exemplu: „disponibil după prezentarea următoarelor documente … dar plătibile numai ... zile după data facturii / conosamentului. Data prezentării, etc”.

acreditivul transferabil. Este acel tip de acreditiv în baza căruia beneficiarul poate cere băncii plătitoare să permită utilizarea în totalitate sau parţial de către unul sau mai mulţi terţi (beneficiari secundari). Astfel, acreditivul poate fi transferat de la beneficiarul original către unul sau mai mulţi beneficiari.

acreditivul subsidiar sau „spate în spate” (engl. back to back). În baza acestui acreditiv, beneficiarul primului acreditiv poate să îl ofere ca „garanţie” băncii notificatoare pentru asigurarea celui de al doilea acreditiv.

acreditivul cu clauză roşie (engl. red clause). Acest acreditiv încorporează o concesie specială acordată beneficiarului, în sensul că îi permite băncii notificatoare să-i dea ca avans un procent din valoarea totală a acreditivului înaintea prezentării documentelor de transport. La origine, această clauză era scrisă cu cerneală roşie pentru a atrage atenţia.

acreditivul documentar reînnoibil (engl. revolving). Acreditivul este deschis pentru o anumită valoare urmând ca banca să-l reîntregească automat pentru fiecare nouă tranşă; totalul sumelor reînnoite trebuie să se încadreze în valoarea globală a acreditivului. Scopul acestui acreditiv este de a înlocui o serie de acreditive către acelaşi beneficiar.

acreditivul stand-by. Acest tip de acreditiv poate fi emis de o bancă în numele unui client şi în favoarea unei părţi terţe din străinătate. El acţionează ca o garanţie pentru banca emitentă în favoarea unui beneficiar din străinătate.

În derularea unui acreditiv documentar sunt implicate patru părţi (Figura 16), şi anume:

1. ordonatorul (importatorul/ cumpărătorul), cel care solicită băncii sale deschiderea acreditivului documentar, înscrisurile conţinând denumirea şi sediul ordonatorului, debitorul sau beneficiarul importului de mărfuri (dacă acesta este altul decât cumpărătorul din contractul comercial) - pentru acesta acreditivul constă într-o declaraţie de plată irevocabilă în favoarea exportatorului, condiţionată de prezentarea documentelor solicitate contractual şi inserate drept clauze de acreditiv de către beneficiar la banca sa;

2. banca emitentă (banca importatorului), cea care la solicitarea importatorului îşi asumă angajamentul de plată, înscrisurile conţinând denumirea şi sediul băncii ordonatoare (emitente) care deschide acreditivul, a băncii plătitoare sau a aceleia care negociază cambii;

3. beneficiarul acreditivului (exportatorul/vânzătorul), cel în favoarea căruia a fost deschis acreditivul şi cel care prezintă setul de documente în bancă în vederea încasării contravalorii mărfurilor livrate, înscrisurile conţinând momentul deschiderii acreditivului, important pentru exportatorul care nu livrează marfa înainte de a fi anunţat

77

cu privire la deschiderea acreditivului - pentru acesta acreditivul documentar apare ca o promisiune irevocabilă de plată din partea unei bănci, condiţionată de prezentarea de către el, într-un anumit termen, a setului de documente care atestă expediţia mărfii sau care sunt solicitate expres contractual şi se reflectă în condiţiile de derulare a acreditivului documentar;

4. banca exportatorului (banca avizatoare/notificatoare/plătitoare/negociatoare), cea care îl deserveşte pe beneficiarul acreditivului.

Figura - 16 – Mecanismul derulării acreditivului documentar

Derularea plăţii prin acreditiv documentar implică parcurgerea mai multor etape:- Încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi includerea modalităţii de plată prin acreditiv documentar; - Importatorul dă ordin băncii sale în privinţa deschiderii acreditivului, pe baza disponibilului care îl are deja în contul său, sau pe baza unui credit pe care banca îl acordă în acest scop;- Deschiderea acreditivului şi înştiinţarea băncii exportatorului; - Avizarea exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului;- Confirmarea de către banca exportatoare a concordanţei datelor din acreditiv cu clauzele din contractul încheiat, precum şi alte clauze indicate de importatorul ordonator, dar care nu contravin spiritului contractului; - Livrarea mărfurilor, conform condiţiilor contractului de vânzare-cumpărare încheiat şi a clauzelor convenite în acreditiv; - Remiterea de către exportator la bancă a documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor, documente ce au fost indicate în mod expres în acreditiv, în numărul de exemplare solicitat; - Plata contravalorii mărfurilor pe baza documentelor, în cazul în care acreditivul este domiciliat în ţara vânzatorului exportator; - Banca firmei exportatoare remite documentele băncii firmei importatoare/ordonatoare, debitând-o în valuta prevazută în acreditiv; - Banca importatorului, pe baza documentelor primite şi verificate drept corespunzătoare condiţiilor din acreditiv, efectuează plata, creditând banca firmei exportatoare; - Banca firmei importatoare transmite documentele către aceasta care, pe baza lor, va intra în posesia mărfurilor.

78

Ofiţerul de cont de la bancă verifică dacă agentul a completat corect toate rubricile formularului de cerere, dacă semnăturile persoanelor autorizate de pe formular corespund cu cele din lista specimenelor de semnătură, dacă cererea este însoţită de factura comercială şi/sau de contractul comercial extern. Apoi, lucrătorul bancar procedează la verificarea prealabilă a disponibilităţilor valutare din contul agentului. Dacă acesta nu are disponibilităţi bancare valutare se apelează la cele în lei sau se creditează contul în lei întocmindu-se ordin de cumpărare de valută (dacă are valută, se face alimentarea directă sau verificarea disponibilului de cont).

După efectuarea acestor formalităţi, întreaga documentaţie este înaintată centralei băncii, la serviciul acreditive. Lucrătorul bancar de aici va deschide un acreditiv în limba engleză, conform cererii de deschidere a acreditiului, îi va da un număr de referinţă, îl va înregistra în registru, va opera notele contabile de blocaj, de percepere comision pentru deschiderea acreditivului şi speze pentru telex/SWIFT. Se va înregistra de asemenea, constituirea disponibilului de plată (cash colateral), cu data valutei, la maxim 2 zile de la data deschiderii acreditivului.

După vizarea documentaţiei de către director, se va cifra conţinutul acreditivului şi se va trimite la o bancă corespondentă a băncii ordonatorului. În momentul primirii acreditivului, banca exportatorului îl va descifra (pentru a se asigura că nu este un fals) şi va examina termenele şi condiţiile acreditivului.

Astfel, banca exportatorului poate să se rezume la rolul de simplu transmiţător al deschiderii creditului sau poate fi solicitată de către banca importatorului să confirme deschiderea acreditivului. În acest caz, pe formular se adaugă la instrucţiuni speciale, menţiunea „vă rugăm să-l avizaţi pe beneficiar şi să adăugaţi confirmarea Dvs.”. Dacă băncii respective i se cere numai să-l avizeze pe beneficiar, se înscrie formula „această deschidere de cont vă este transmisă pentru avizarea beneficiarului fără vreun angajament din partea Dvs”.

În final, în condiţii normale de rerulare a operaţiunilor, banca exportatorului  va întocmi un telex/adresă către banca importatorului în care se specifica că exportatorul a fost înştiinţat despre deschiderea acreditivului.

Acreditivul este considerat acceptat prin prezentarea documentelor băncii corespondente. De aceea, pentru a evita neînţelegerile, orice eroare descoperită în momentul primirii acreditivului documentar trebuie să fie imediat semnalată importatorului, pentru ca aceasta să ordone băncii emitente să efectueze modificările cuvenite.

Utilizarea de către exportator a acreditivului documentar în raport cu banca corespondentă se bazează pe două principii:

- principiul forţei executorii a documentelor - prezentarea de către exportator a documentelor prescrise obligă banca la plata sumei prevăzute în acreditivul documentar;

- principiul forţei executorii a termenelor - termenul de expediere a mărfurilor ca şi termenul de valabilitate al acreditivului sunt esenţiale. Banca are obligaţia de a plăti numai dacă aceste termene au fost respectate. Dacă termenul de expediere a mărfii nu este menţionat printr-o dată calendaristică se consideră că el coincide cu data expirării acreditivului.            

79

4.9. Garanţiile bancare

Garanţia bancară este folosită în contractele comerciale pentru acoperirea lipsei de lichidităţi şi ca asigurare împotriva riscurilor de ordin financiar.

Garanţia bancară reprezintă o obligaţie fermă, irevocabilă şi necondiţionată a băncii (garant) de a plăti o anumită sumă Beneficiarului în cazul neîndeplinirii de către clientul băncii (Ordonator) a obligaţiilor contractuale (de a onora o plată sau de a presta un serviciu). 

În cadrul garanţiilor, se disting următoarele părţi implicate:

1. Ordonatorul garanţiei care este debitorul principal. Acestei părţi contractante îi solicită beneficiarul (partenerul de contract) o garanţie. În consecinţă, ordonatorul solicită unei

terţe persoane – garantul – o garanţie.2. Beneficiarul garanţiei este cel în favoarea căruia garantul emite garanţia.3. Garantul este debitorul secundar, cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de

către debitorul principal, le îndeplineşte el.Termenii privind utilizarea acestor garanţii au fost stabiliţi de Camera de Comerţ

Internaţională de la Paris in 1978, prin documentul cunoscut sub denumirea de ,,Publicaţia nr. 325”, urmat apoi de Publicaţia nr. 458 din 1992. Ambele publicaţii sunt valabile şi în prezent, oferind condiţiile de utilizare a scrisorilor de garanţie bancară.

De obicei, garanţiile se supun legislaţiei naţionale a băncii emitente. Sunt cunoscute două metode de emitere a garanţiilor bancare, după cum urmează:

- Directă, prin utilizarea băncii din ţara vânzătorului pentru a emite garanţia în favoarea cumpărătorului extern;

- Indirectă, banca din ţara vânzătorului împuterniceşte o bancă străină să emită o garanţie în favoarea cumpărătorului.

Aceste garanţii se pot folosi în următoarele situaţii: în cazul participării la licitaţii (organizatorul unei licitaţii poate solicita

participanţilor un astfel de document); sub formă de garanţie oferită vânzătorului într-un contract comercial; sub formă de garanţie de restituire a unui avans plătit; în alte activităţi care solicită garanţii.

În general, băncile acordă scrisori de garanţie bancară pentru orice categorie de societate comercială, companii naţionale, regii autonome etc. Condiţiile  pe care acestea trebuie să le îndeplinească diferă de la o bancă la alta. În principiu, societatea trebuie să fie activă de cel puţin un an, să înregistreze profit, ultimul bilanţ să arate o creşterea a cifrei de afaceri, să aibă stabilitate financiară, să nu figureze cu incidente de plată în evidenţa CIP (Centrala Incidentelor de Plăţi) şi să fie cu plata creditelor la zi. În plus, fiecare bancă poate solicita şi alte documente pe care le consideră necesare.

Valoarea creditului acordat prin acest tip de garanţie, precum şi perioada lui se stabilesc printr-un contract încheiat între bancă şi clientul său şi se pot acorda în lei (cu valabilitate pe tot teritoriul ţării) sau în valută.

Pentru că oferă un grad foarte ridicat de protecţie împotriva riscului de neplată, scrisoarea de garanţie bancară este utilizată pe scară largă în ţara noastră, multe societăţi

80

comerciale din România condiţionând încheierea contractelor comerciale de utilizarea acesteia.

81

SERVICII BANCARE ELECTRONICE

Obiective: Definirea conceptului de transfer electronic al fondurilor; Cunoaşterea unor mecanisme privind transferul electronic al fondurilor; Înţelegerea structurii şi a caracteristicilor cardurilor.

5.1. Transferul electronic al fondurilor5.2. Cardurile bancare5.3. Internet Banking-ul

5.1. Transferul electronic al fondurilor

Plăţile electronice reprezintă transferuri de fonduri iniţiate de o mare varietate de instrumente de plată, cum ar fi cardurile, cecurile electronice, ordinele, sau instrucţiunile, de plată sau transfer electronice, prin tranzacţii care au loc lavariate terminale de plată reale, fixe sau mobile, sau virtuale, şi sunt destinate achitării contravalorii unui produs sau serviciu care a fost achiziţionat52.

Transferul electronic de fonduri reprezintă un ansamblu de tehnici informatice, electronice, telemetrice, care permite schimbul de fonduri între parteneri, prin intermediul băncilor şi a unor sisteme speciale de transfer, într-un timp foarte scurt.

Un transfer electronic presupune, finalmente, deplasarea responsabilităţii financiare de la o bancă expeditoare către o bancă receptoare, care nu este neaparat urmare a unui act de comerţ, legăturile electronice între bănci fiind asigurate de regulă de intermediari care facilitează acest transfer electronic, fie că acest intermediar este o asociaţie din care fac parte cele două bănci, fie că este un furnizor independent de servicii de plată/transfer la care apelează cele două bănci.

De-a lungul timpului s-au dezvoltat multe astfel de sisteme de intermediere a transferului electronic de fonduri, naţionale sau domestice, şi internaţionale sau transfrontaliere.

Transferurile electronice se pot face în timp real (online), cum sunt cele care au loc practic în totalitate prin Internet sau prin reţele private de telecomunicaţii, sau pot fi numai iniţiate în timp real, transferul efectiv urmând a avea loc în următoarele zile prin mijloace electronice, parţial electronice, sau tradiţionale non-electronice.

52 Electronification of Payments in Europe, European Central Bank, ECB, Monthly Bulletin, May 2003.

82

În toate ţările dezvoltate există câte unul sau mai multe sisteme domestice de transfer electronic de fonduri între bănci. Aceste sisteme EFT (Electronic Funds Transfer) sunt indispensabile într-o economie modernă întrucât reduc la minim durata unui transfer de fonduri între două bănci, această durată fiind în general de ordinul a câtorva minute până la maxim o zi, automatizează operaţiile şi reduc riscul operaţiunii. Sistemele de transfer se bazează în general pe o reţea proprie, privată, de telecomunicaţii, iar băncile care folosesc serviciul se supun unui acelaşi regulament care specifică formatul datelor ce ordonă transferul, modalitatea detaliată în care acesta se execută, orarul, comisioanele, condiţiile speciale, etc. Între toate tipurile de transfer electronic de fonduri, transferul electronic interbancar are de departe cel mai mare volum, atât ca număr de tranzacţii cât şi ca valoare a fondurilor transferate.

ACH (Automated Clearing House) din SUA este sistemul naţional american de transfer electronic de fonduri între bănci. Tranzacţiile ACH (ACH entries) sunt de două feluri – de debit şi de credit. O tranzacţie de debit (ordin de debitare) este emisă de un iniţiator (originator) către un receptor (receiver) de la care se preiau fonduri, adică contul receptorului este debitat în favoarea contului iniţiatorului, în vreme ce o tranzacţie de credit (ordin de creditare) produce efectul invers – contul receptorului este creditat din contul iniţiatorului. Tranzacţiile se prezintă sub forma unor mesaje standardizate, în mai multe formate, conform regulilor NACHA53. Iniţiatorii şi receptorii ACH pot fi persoane fizice, companii sau unităţi ale administraţiei centrale sau locale (government), care au conturile la băncile participante la sistem. Băncile care execută o tranzacţie de credit (adică sunt debitate) au responsabilitatea de a constata dacă există fonduri suficiente în contul ce va fi debitat.

Fedwire este un sistem de transfer electronic de fonduri de tip RTGS (Real Time Gross Settlement service), serviciu de decontare individuală în timp real, destinat în special transferurilor de fonduri mari (peste 50.000 USD), care aparţine şi este operat de banca centrală a SUA cu filialele sale, Federal Reserve Banks. Sistemul transferă fondurile practic instantaneu, printr-o reţea proprie sigură de telecomunicaţie (FEDNET), fiecare tranzacţie fiind executată individual, iar transferul fiind final şi irevocabil odată ce tranzacţia a fost procesată de una din cele 12 bănci regionale (Reserve Banks) care constituie împreună banca centrală a SUA54.

Prin Circulara nr.9/2001, Banca Naţională a României a înfiinţat Transfond S.A., societate cu capital privat ai cărei acţionari sunt toate băncile româneşti, în calitate de agent al BNR însărcinat cu compensarea plăţilor şi încasărilor interbancare, transferul de fonduri între bănci, între bănci şi BNR, între bănci şi casele de compensaţii interbancare, etc. Participanţii la sistemul Transfond sunt BNR, băncile, Trezoreria Statului, casele de compensare autorizate şi alţi titulari de conturi de decontare. Sistemul Transfond este un sistem de tip RTGS (Real Time Gross Settlement system) destinat în principal transferurilor de mare valoare (peste 500 milioane lei) care se fac în aceiaşi zi bancară (până la 16:30), şi individual, adică tranzacţie cu tranzacţie, dar poate fi folosit şi pentru transferul unor sume de valoare mai mică. Odată ce a fost procesată de centrul de

53 NACHA are în prezent peste 12.000 de membri instituţii financiare şi oferă serviciile pentru peste 3,5 milioane de companii şi pentru peste o sută de milioane de clienţi, având, în 2001, un volum de 8 miliarde de tranzacţii cu o valoare cumulată de 22,2 trilioane de dolari.54 Fedwire Funds Service - www.frbservice.org.

83

procesare al Transfond, o tranzacţie de transfer este considerată finală şi irevocabilă. Sistemul este folosit şi pentru transferurile electronice naţionale între băncile româneşti acceptatoare şi emitente care îşi fac decontarea interbancară a tranzacţiilor cu carduri în sistemele de carduri Visa şi MasterCard.

SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication) a luat fiinţă în anul 1973, în Belgia, ca societate privată pe acţiuni, non profit, prin participarea a 239 de bănci din 15 ţări. Scopul acestei companii era de a oferi instituţiilor financiare din întreaga lume, servicii de transfer rapid de fonduri pe o bază standardizată. La sfârşitul anului 2000 la SWIFT erau conectate 192 de ţări cu peste 3000 de bănci membre şi 7125 de utilizatori care au transmis 1,3 miliarde de mesaje. Băncile româneşti au aderat la SWIFT, ca membre, în 1992, iar în prezent sunt 25 de bănci membre şi 13 bănci utilizatoare (bănci care nu sunt membre SWIFT, dar care lucrează prin intermediul băncilor membre). Din totalul transferurilor de fonduri efectuate de ţările europene prin SWIFT, România deţinea la finele anului 2002 o cotă de piaţă de 6%.

SWIFT operează o reţea proprie de telecomunicaţii globale prin care circulă mesaje de plată ce reprezintă, în esenţă, ordine ale expeditorului către receptor pentru efectuarea unei plăţi. Mesajele sunt criptate iar integritatea lor este verificată printr-un cod MAC. Sistemul dispune de un puternic centru de procesare şi de un centru de rezervă (în SUA şi Olanda). Reţeaua proprie va trece în 2004 de la actualul protocol X.25, la protocolul IP (SWIFT Net). Mesajele financiare, de plată şi de altă natură conexă, sunt standardizate conform reglementărilor SWIFT (mesaje cu formate MT, bazate pe standardul ISO 15027). Fiecare participant la SWIFT, care are un cod unic în sistem, dispune, în propriul sistem bancar informatizat, de o aplicaţie certificată SWIFT, care formează interfaţa cu SWIFT şi prin care acceseazăpachetul de servicii al companiei, procesarea desfăşurându-se în timp real (online), sau prin fişiere, în aceiaşi zi, sau în zilele următoare (conform naturii serviciului).

Figura 17 – Schemă SWIFT de transfer interbancartSursa: Vasilache Dan, Plăţi electronice, 2004

84

Soluţia SWIFT de plăţi/transeruri este foarte flexibilă şi permite formarea voluntară de grupuri de bănci (CUG, Closed User Group, grup închis de utilizatori) care doresc să schimbe mesaje financiare între ele, şi să-şi transfere fonduri numai între ele. În acest scop grupul îşi desemnează una dintre bănci drept instituţie centrală a grupului, iar aceasta va fi responsabilă cu stabilirea şi implementarea regulilor grupului şi va face decontarea individuală şi în timp real (de tip RTGS), sau decontarea netă, între toate băncile grupului. Grupul, indiferent în ce ţară va fi format, va folosi infrastructura SWIFT, şi va ţine seama de legislaţia bancară aplicabilă instituţiei centrale a grupului.

Banca Centrală Europeană (ECB, European Central Bank) a creat sistemul TARGET, iar Asociaţia Bancară a zonei Euro (ABE, Association Bancaire pour l’Euro, sau EBA, Euro Banking Association), a creat sistemele EURO1, STEP1 şi STEP2, în cadrul unui proiect mai larg, aflat în curs de implementare şi numit SEPA (Single European Payment Area).

Sistemul TARGET (Trans-European Automated Real-Time Gross settlement Expres Transfer) a fost creat în 1999 de către ECB, care îl şi operează, şi este un sistem de decontare individuală (gross), tranzacţie cu tranzacţie, în timp real (tip RTGS, Real Time Gross Settlement), şi în euro. Sistemul a fost creat prin interconectarea sistemelor euro naţionale de tip RTGS ale tuturor ţărilor membre EMU, împreună cu centrul de procesare TARGET al ECB. La sistem pot participa şi alte ţări din Uniunea Europeană care nu sunt membre EMU. În prezent este în curs de dezvoltare generaţia următoare a sistemului numită TARGET2. TARGET foloseşte serviciul SWIFT FIN oferit de SWIFT în calitate de furnizor de servicii de reţea şi transport de mesaje.

TARGET este cel mai important sistem de plăţi şi decontări electronice din zona euro. Sistemul României de tip RTGS, operat de Transfond, este cuplat de asemenea la TARGET.

Sistemul este folosit pentru decontările ECB, transferurile interbancare transfrontaliere de valoare mare în euro, şi pentru alte plăţi în euro, cu decontarea efectuată în bani ai băncii centrale, în timp real, şi cu finalitate imediată, în aceiaşi zi (intraday finality). O tranzacţie durează de ordinul secundelor şi nu depăşeşte de regulădouă minute. Mesajul cu raportul asupra execuţiei reuşite a unui ordin de plată este trimis către banca centrală naţională care a emis ordinul, de asemeni în timp real. Lichidităţile din sistemul TARGET sunt în principiu disponibile în permanenţă tuturor participanţilor. Băncile centrale naţionale vor asigura fără cost creditul zilnic (intraday) către participanţi, în limita unei sume pe care participanţii şi-o vor stabili ei înşişi, furnizând un colateral adecvat. În acest fel se elimină riscul de creditare în decontare (settlement risc).

Western Union şi MoneyGram sunt probabil cele mai cunoscute sisteme de transfer electronic de fonduri între persoane. Atât expeditorul cât şi receptorul trebuie să fie de regulă prezenţi într-una din agenţiile care poartă însemnul unuia din cele două sisteme (locaţiile agenţiilor sunt de regulă în bănci).

Western Union, care aparţine gigantului First Data Corporation, dispune de peste 170.000 de locaţii în peste 190 de ţări din toată lumea, iar MoneyGram, care aparţine companiei Viad, dispune de peste 60.000 de locaţii în 160 de ţări din toată lumea.

85

Western Union oferă numeroase servicii de transfer de fonduri între persoane, sau de plăţi de la persoane către companii, sau de la companii către persoane, iniţiate din agenţiile sale, de la telefon sau prin Internet.

În serviciul cel mai răspândit, un expeditor-persoană fizică intră într-o agenţie, înmânează operatorului suma de transferat în numerar, la care adaugă comisioanele (10%-15% din valoare), indică numele destinatarului căruia îi trimite banii, şi la ce adresă de agenţie, iar operatorul iniţiază tranzacţia la calculator şi îi comunică expeditorului MTCN (Money Transfer Central Number) – numărul tranzacţiei de transfer de bani. Banii se expediază în mai multe valute şi se primesc la destinaţie în moneda locală sau în dolari SUA. Expeditorul va comunica destinatarului acest număr, iar destinatarul va putea ridica banii de la agenţia de destinaţie pe baza acestui număr de tranzacţie, şi arătând că ştie cât, cine, şi de unde, i-au fost trimişi banii. Compania foloseşte sistemul propriu de telecomunicaţii pentru transmiterea tranzacţiei, care are forma unui mesaj ce constituie un ordin de plată către banca în care se află agenţia destinatarului. Destinatarul poate încasa banii de regulă în câteva minute (maxim 10 minute de la depunerea de către expeditor).

5.2. Cardurile bancare

Cardul bancar este un instrument de acces la unul sau mai multe conturi bancare, care permite deţinătorului efectuarea de plăţi şi retrageri de numerar prin debitarea contului/conturilor respective.

Sub o formă arhetipală, cardul a apărut pentru prima dată în SUA în 1914, fiind emis de compania Western Union în scopul încurajării cumpărăturilor şi fidelizării clienţilor- card proprietar, privat.

În 1950 Frank McNamara împreună cu Ralph Schneider crează primul card de credit pentru plăţi în restaurant având marca Diners Club card, iar în 1958 Bank of America introduce precursorul cardului universal modern sub numele de BankAmericard.

În 1976 cardul BankAmericard devine card-ul Visa. Urmare a asocierii Bank of America cu alte bănci formează Visa International.

În anul 1995 apare în România primul card de plată în lei, numit Prima, emis de BRD.

Clasificarea cardurilor din punct de vedere a realizării fizice:

1. Card cu bandă magnetică (magnetic stripe card) contine informatii inregistrate magnetic

2. Card cu cip (Chip Card, Smart Card) cu circuit electronic integrat sau card inteligent cu funcţie de memorie sau microprocesor. Pot prezenta

două soluţii constructive: cu interfaţă cu contacte şi cu interfaţă fără contacte (cu antenă)

3. Carduri hibride: cu banda magnetica si cu cip.După natura contului bancar asociat se evidenţiază:

86

1. Card de debit - acesta permite posesorului să obţină bunuri sau servicii prin debitarea directă a contului personal. Prin acest card, numerarul poate fi retras la nivel naţional sau internaţional şi permite reglarea tranzacţiilor făcute de comercianţii afiliaţi la reţea.

2. Card de credit - în calitate de instrumet de plată, acesta atestă posesorul ei că i s-a deschis o linie de credit pe o anumită perioadă de timp şi că pe baza acesteia, el poate face plăţi şi retrageri de numerar până la un anumit plafon prestabilit.

3. Card de companie (business card) pe acelasi cont bancar de companie se emit mai multe carduri.

4. Card virtual: serveste plătilor pe Internet. 5. ePortmoneu (ePurce) card cu cip in interiorul căruia este un cont (căruia îi

corespunde un cont bancar asociat) operaţiile făcându-se în memoria cip-ului.

După natura emitentului se disting următoarele tipuri de carduri:1. Emise de instituţii financiare: în principal bănci2. Emise de instituţii nefinanciare (ex. lanţuri de magazine).

Figura 18 – Schema de principiu a plăţilor electronice intermediate de card

Mecanismul de decontare a plăţilor realizate cu ajutorul cardului (exemplificat pe cazul VISA) este următorul (Figura 19):

1. Posesorul cardului cumpără bunuri sau servicii de la un comerciant cu un card VISA;

2. Înainte de finalizarea tranzacţiei, comer-ciantul transmite datele tranzacţiei la banca acceptatoare (Acquirer). Aceasta transmite un mesaj prin VisaNet pentru a solicita autorizarea din partea băncii emitente (Issuer). Banca emitentă răspunde cu un mesaj de autorizare prin VisaNet;

87

3. Documentul tranzacţiei (în format electronic sau pe suport de hârtie) este transmis de comerciant băncii acceptatoare (în aceiaşi zi sau în ziua următoare);

4. Banca acceptatoare iniţiază un al doilea mesaj prin care solicită VISA decontarea tranzacţiei;

5. VISA solicită băncii emitente decontarea tranzacţiei;6. VISA trimite suma băncii acceptatoare;7. Banca emitentă trimite suma băncii de decontare cu care lucrează VISA;8. Banca acceptatoare plăteşte comerciantului contravaloarea bunurilor vândute;9. Lunar, posesorul cardului primeşte extrasul în care apare tranzacţia efectuată;10. Posesorul cardului achită suma (în cazul cardului de credit).

Figura 19 – Mecanismul de decontare a plăţilor efectuate cu ajutorul cardului

Principalele date de identificare prezente pe card sunt:a) pe faţa cardului:

numele titularului sau al deţinătorului autorizat; numărul de card format din 16 cifre; data expirării (în format luna-an (LL/AA), cardul fiind valid până în ultima zi

calendaristică a lunii trecute); sigla băncii care a emis cardul şi unde este deschis contul curent accesat prin

intermediul cardului; organizaţia internaţională de carduri sub a cărei siglă a fost emis cardul (Visa sau

MasterCard).b) pe spatele cardului:

panelul cu semnătura deţinătorului de card sau cea a utilizatorului autorizat (cardul va fi semnat în momentul predării de către unitatea teritorială clientului);

cod de securitate (ultimele trei cifre ale numărului de şapte cifre şi care este utilizat în cazul tranzacţiilor efectuate în mediu virtual).

88

Prin Regulamentul nr. 4/2002 al BNR, cardul este definit ca un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care permite deţinătorului său să utilizeze disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe numele său la emitentul cardului ori să utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului, în vederea efectuării, cumulativ sau nu, a următoarelor operaţiuni:

1. plăţi la comercianţii acceptatori – achiziţionare de bunuri/servicii la comercianţii care afişează sigla organizaţiei de carduri:

în mediu electronic - EFT/POS – autorizare pe bază de semnătură şi/sau cod PIN; în mediu manual - Imprinter (Zip-Zap) - numai pe bază de semnătură; în mediu virtual (Internet/Telefon/Fax) – autorizarea pe bază de semnătură,

niciodată nu este utilizat codul PIN.2. retrageri de numerar:

de la ATM-uri (bancomate) care afişează sigla organizaţiei de carduri – întotdeauna pe bază de cod PIN;

de la ghişeele bancare care afişează sigla organizaţiei de carduri – întotdeauna pe bază de cod PIN şi semnătură.Emiterea cardurilor de platăCardurile de plată sunt emise de către o bancă sau de către o altă instituţie

financiară.În momentul în care o bancă emite un card de plată, ea deschide titularilor,

persoane fizice sau juridice, conturi. Banca are obligaţia să asigure acestor titulari (persoanelor fizice şi juridice pentru activitatea de emitere şi persoanelor juridice pentru activitatea de acceptare a cardurilor de plată) extrase de cont lunare care conţin următoarele detalii:

sumele aferente operaţiunilor efectuate; spezele şi comisioanele băncii; dobânzile bonificate la depozitele colaterale; dobânzile bancare percepute pentru creditele acordate; data efectuării operaţiunilor; denumirea comercianţilor şi locul de desfăşurare al operaţiunilor respective.

Deschiderea conturilor personale are loc după semnarea contractului de emitere a cardurilor de plată. }nchiderea conturilor se face la cererea posesorului cardului sau din iniţiativa băncii, în cazul în care nu au fost respectate clauzele prevăzute în contractul de emitere.

Pentru persoanele juridice care au calitatea de acceptanţi de carduri de plată, deschiderea contului se face la cererea acestora, după ce a fost semnat contractul de acceptare.

Operaţiunile de încasări şi plăţi se fac cu consimţământul clienţilor bancii şi potrivit clauzelor contractuale.

Banca creditează contul comerciantului cu contravaloarea tuturor documentelor de vânzare-cumpărare primite spre decontare, după deducerea comisioanelor şi spezelor bancare.

În activitatea de emitere a cardurilor bancare se întâlnesc următoarele operaţiuni:a. prezentarea persoanelor fizice la unităţile băncii şi efectuarea următoarelor operaţiuni:

89

- completarea cererii de emitere a cardului de plată (pe un formular tipizat);- semnarea contractului de emitere;- depunerea documentelor necesare aprobării cererii de emitere.

b. verificarea de către bancă a cererilor de emitere şi deschidere a contului.În baza documentelor primite, banca determină elementele de personalizare

necesare emiterii cardului şi codificarea datelor personale.c. eliberarea cardurilor de către posesorii autorizaţi.

Acest proces are loc la ghişeele băncilor, după depunerea sumelor reprezentând taxa de emitere, taxa anuală de utilizare a cardului şi constituirea plafonului minim lunar al disponibilităţilor în contul personal. La primirea cardului, titularul semnează pe verso, în spaţiul special destinat. Codul personal de identificare aferent unui card, prescurtat conform practicii internaţionale – PIN (Personal Identification Number), abreviere utilizată şi în limba română, este atribuit de emitentul unui deţinător de card, cod pe care utilizatorul poate fi pus în situaţia de a-l reproduce, în vederea verificării identităţii deţinătorului, în cazul unei plăţi prin card deservită de un automat programabil.

În cazul în care plata se face prin transfer electronic, PIN-ul poate fi considerat ca echivalentul electronic al semnăturii deţinătorului.d. utilizarea cardurilor de plată pentru achitarea mărfurilor achiziţionate de la comercianţii acceptaţi ai acestui tip de instrument de plată pentru retragere de numerar de la ghişeele băncii şi ATM.

Posesorii cardurilor de plată procedează după cum urmează: cardul este prezentat la comerciantul acceptant, se completează şi se semnează documentele care atestă închiderea tranzacţiilor.e. organizarea şi funcţionarea de către banca emitentă a unui centru de procesare şi autorizare care să verifice validitatea operaţiunilor efectuate.f. decontarea documentelor care atestă realizarea operaţiunilor de către bancă, operaţiuni care se fac după primirea acestora de la comerciaţi.

Acceptarea cardurilor de plată se realizează prin reţeaua de distribuitoare automate de numerar (ATM-uri) care este destinată eliberării de numerar din conturile de card. ATM-urile pot fi utilizate de orice utilizator de card, indiferent de banca emitentă a acestuia, 24 de ore din 24, respectiv 7 zile pe săptămână.

Distribuitorul automat de numerar este un dispozitiv electromagnetic care permite unui utilizator de card accesul la dreptul deţinătorului de a retrage disponibil din cont sub formă de bancnote şi, uneori, de monede metalice. Reţeaua de imprintere şi POS-uri (Point of Sale) este formată din aparate manuale şi respectiv electronice, puse gratuit la dispozitia comercianţilor, clienţi ai unei bănci, pentru acceptarea la plată a cardurilor, pentru bunuri şi servicii. Aceste aparate sunt utilizate şi în teritoriu pentru eliberarea de numerar de la ghişeele băncilor, acolo unde nu există ATM-uri.

Condiţiile de utilizare ale cardului reglementează reguli generale pe care un posesor trebuie să le respecte pe durata cardului emis de bancă, cu privire la: modul de utilizare a cardului, funcţionarea contului de card (alimentarea de cont, înregistrarea plăţilor în cont), dobânzi, comisioane şi alte speze percepute de bancă, păstrarea cardului şi numărul de identificare personal alocat de bancă (PIN), refuzul de plată şi modificări ale datelor declarate, suspendarea cardului şi terminarea relaţiilor dintre bancă şi posesorul cardului.

90

Condiţiile de utilizare sunt specifice fiecărui tip de card emis de bancă, fiind prezentate şi incluse, de regulă, pe verso-ul cererii de emitere a cardului.

Prin semnarea cererii de emitere, posesorul se angajează să respecte necondiţionat condiţiile de utilizare, iar cererea de emitere şi condiţiile de utilizare ale cardului vor prezenta contractul de emitere al cardului încheiat între bancă şi solicitant.

5.3. Internet Banking-ul

Cu serviciile Internet Banking pot fi administrate în orice moment conturile curente şi depozitele, se pot face plăţi, schimburi valutare şi multe altele, toate la un cost mai mic decât cel practicat la ghişeele băncilor.

Principalul avantaj pe care îl oferă serviciul Internet Banking este mobilitatea. Practic, clientul se poate loga la contul său de Internet Banking direct din browser de la orice computer cu conexiune la internet, fără să mai fie nevoie de instalarea unor programe suplimentare. Serviciul este disponibil non-stop, deşi tranzacţiile se vor desfăşura efectiv în timpul programului de lucru al băncii.

Pe lângă administrarea contului/conturilor curente, a conturilor descoperite, a depozitelor bancare şi a cardurilor de debit/credit, serviciile de Internet Banking dau posibilitatea de a face plăţi, de a stabili data ordinelor de plată şi de a vizualiza istoricul

tranzacţiilor. Internet Banking-ul este utilizat cel mai

frecvent pentru plata facturilor, cum sunt cele la telefonie mobilă şi fixă, televiziune prin cablu, internet sau gaze.

Unii clienţi privesc cu scepticism serviciile de Internet Banking, asta şi pentru că sunt bombardaţi cu mesaje spam care conţin link-uri către site-uri de phishing.

Băncile au crescut siguranţa tranzacţiilor online prin implementare paginilor web securizate SSL  şi criptate pe 128 biţi, a tastaturilor virtuale, iar unele bănci au introdus şi dispozitivele Digipass, ce generează un cod unic necesar autentificării utilizatorului.

Fiecare bancă îşi denumeşte propriul produs ce permite clienţilor să plătească on-line, în moduri diferite. Termenii Internet Banking sau Online Banking nu au înţelesuri diferite, ci pur şi simplu sunt termeni diferiţi, utilizaţi pentru a desemna serviciile de plăţi on-line.

Pe lângă economia de timp, principalul avantaj al serviciilor bancare online este faptul că se percep comisioane mult mai mici decât dacă aceleaşi operaţiuni ar fi efectuate la ghişeul unei bănci.

Utilizarea Internet Bankingului nu presupune cunoştinţe avansate de utilizare a calculatorului iar cele mai multe bănci vor pune la dispoziţie un manual şi vor explica pas cu pas cum trebuie se procedează pentru a face plăţi în deplină siguranţă. Pentru a putea beneficia de serviciile de Internet Banking în primul rând e nevoie de un cont la banca aleasă. În general se percepe o taxă pentru activarea serviciului, dar sunt şi bănci care nu percept o asemenea taxă.

91

CADRUL GENERAL AL RISCURILOR BANCARE

Obiective: Cunoaşterea modului de cuantificare a riscurilor bancare; Înţelegerea cadrului general al riscurilor bancare;

6.1. Elemente conceptuale6.2. Identificarea, măsurarea şi gestionarea riscurilor bancare

6.1. Elemente conceptuale

Riscul devine tot mai clar o funcţie a competenţei manageriale, nu ţine de un destin implacabil, ci de capacitatea conducerii de a anticipa evoluţia segmentului pe care activează şi de a valorifica optim oportunităţile.

Desfăşurarea activităţii oricărei entităţi economice într-un mediu concurenţial, indiferent de poziţia acesteia pe piaţă, este expusă riscurilor. Pentru manageri este important de cunoscut limitele de la care îşi desfăşoară activitatea sub ameninţarea riscului.

Riscul poate fi: previzibil - atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuţi cu anticipaţie; neprevizibil - determinat de situaţii fortuite.

În economie sunt unele sectoare care, prin specificul lor, comportă riscuri mai mari. Sectorul bancar este un exemplu în acest sens.

Funcţiile sistemelor tradiţionale de credit s-au extins atât pe pieţele naţionale cât şi pe cele internaţionale. Pieţele financiare au devenit mult mai fragile, mai supuse hazardului. Acest fenomen a condus la o creştere sporită a incertitudinii şi, în consecinţă, la multiplicarea riscurilor specifice mediului bancar.

Numeroase evenimente au arătat că problemele principale cu care se confruntă băncile rezultă din sporirea riscurilor. Astfel, unii economişti consideră că la baza problemelor înfruntate de către bănci se află factorii macroeconomici. Alţi economişti consideră că riscurile depind de variaţiile nivelului veniturilor prevăzute a se obţine şi ale nivelului cheltuielilor acoperite din acestea.

92

„Cauza cea mai frecventă a pierderilor şi insolvabilităţii băncilor este dificultatea acestora de a face faţă unor evenimente ce se pot produce, dar care nu au fost prevăzute”55.

Entităţile economice au atât elemente specifice cât şi elemente comune, un element comun fiind obiectivul finalizarii activităţii cu profit.

Băncile nu fac notă discordantă din acest punct de vedere, activitatea lor specifică fiind atragerea de disponibilităţi pe care, împreună cu capitalurile proprii, să le plaseze într-un mod cât mai rentabil.

Succesul în afaceri depinde de asumarea unor riscuri. Fără asumarea unui element de risc profitul realizat poate fi destul de scăzut. Asumându-se mai multe riscuri, cresc şi şansele obţinerii unui profit mai mare. Pentru un bancher acest lucru înseamnă studierea posibilităţilor de investiţii pe pieţele financiare care să aducă profit clienţilor şi acţionarilor băncii dar, totodată, şi reducerea riscului la un nivel acceptabil. Este o chestiune care ţine de un management bancar eficient.

Fiecare domeniu al activităţii bancare este supus riscului de pierdere. „Riscul există permanent, el însoţeşte ca o umbră toate afacerile băncii şi se produce sau nu, în funcţie de condiţiile care i se creează.”56.

Termenul de risc provine din limba latină, expresia “re-secare” însemnând ruptură într-un echilibru.

Riscul se poate defini ca fiind „probabilitatea ca un eveniment nedorit să aibă loc”57. Lipsa de siguranţă ataşată acestui fenomen nu este o caracteristică a activităţii bancare. Măsurile de protecţie împotriva riscurilor sunt, însă, elemente comune oricărei politici manageriale.

Într-o definiţie mai simplistă, “riscul reprezintă pericolul de a suferi o pierdere”58. Riscurile fac obiectul unei mari atenţii în bănci. Astfel, atunci când definesc riscul,

cei mai mulţi cercetători se concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora. Este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piaţă, de credit sau de lichiditate.

Alţi autori se concentrează asupra unor pierderi (potenţiale sau efective) cauzate de riscuri cu totul aleatoare şi necontrolabile (fraude, incendii, catastrofe naturale).

Prin prisma celor de mai sus, vom defini riscul din punct de vedere managerial ca fiind „probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect”59. În acelaşi context, prin expunere la risc înţelegem “valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta o instituţie financiară”60. Expunerea la risc poate fi, deci, efectivă sau potenţială.

Având în vedere importanţa expunerii la risc a unei bănci, vom face o clasificare a riscurilor bancare în fucţie de acest criteriu în următorul paragraf.

În concluzie, putem afirma despre risc că este un „fenomen care apare pe parcursul derulării operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţilor 55 V. Dedu -Management bancar , Ed. Sildan’94, 1996.56 I. Nitu - Managementul riscului bancar , Ed. Expert, 2000.57 N.Dănila ,A.O. Berea - Management bancar ,Ed. Economică, 2000.58 R.Răduţ - Managementul activelor şi pasivelor unei societăţi bancare, IBR, 2001.59 L.Roxin - Gestiunea riscurilor bancare, EDP, 1997.60 Idem 59.

93

respective prin deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi”61.

Managementul activităţii de zi cu zi a băncilor se este supus riscurilor. Acest lucru nu înseamnă, însă, că se şi pot rezolva pierderile generate de ele. Riscurile trebuie identificate şi, totodată, trebuie utilizate instrumente, tehnici şi metode specifice de diminuare sau evitare a influenţei lor negative asupra băncii.

Evoluţia economiei mondiale obligă la o atentă politică de măsurare a riscurilor pentru a obţine profituri acceptabile în condiţiile influenţei pe care o bancă o poate suferi din partea factorilor externi concurenţiali .

Managerii băncilor comerciale îşi asumă toate riscurile specifice în acest proces de obţinere a profitului, dar în condiţii de prudenţă în care trebuie avuţi în vedere următorii factori:

respectarea regulilor prudenţiale impuse de autorităţile de reglementare;

profitul scontat să justifice expunerea la riscul asumat; eventualele pierderi să nu deterioreze grav situaţia

financiară a băncii ,ele putând fi acoperite din profit sau din provizioane;

riscul trebuie atent dimensionat astfel încât pierderea produsă prin materializarea acestuia să poata fi considerată normală pentru activitatea băncii şi să nu conducă la o deteriorare a imaginii acesteia.

Riscul bancar este o componentă importantă atât a managementului, cât şi a strategiei unei bănci. În conformitate cu strategia adoptată, obiectivul major al băncii este obţinerea de profituri la nivelul scontat, obiectiv a cărui realizare presupune existenţa anumitor condiţii de incertitudine, respectiv asumarea unui risc.

În aceste condiţii, banca urmăreşte maximizarea profitului odată cu menţinerea riscului la un nivel acceptabil. Banca poate accepta numai expuneri la risc profitabile şi nu-şi asumă nici un risc individual sau cumulat care nu poate fi măsurat sau ale cărui consecinţe ar putea aduce prejudicii băncii şi poziţiei acesteia pe piaţă.

Riscul bancar este considerat deopotriva cauză şi efect. El poate determina prin producere consecinţe din cele mai neprevăzute dar, totodată, poate fi declanşat ca urmare a apariţiei unor fenomene atât cunoscute cât şi necunoscute.

Un management al riscurilor performant are menirea de a minimiza apariţia şi efectele riscurilor bancare cunoscute şi specifice.

Există mai multe riscuri, mai multe măsurători pentru fiecare risc, mai multe instrumente de gestiune a riscurilor. În consecinţă, nu există o metodă unică de administrare a riscurilor, ci mai multe. Astfel se explică de ce gestionarea riscurilor rămâne specifică fiecărei bănci.

Băncile care administrează riscurile au avantaje concurenţiale semnificative. Ele îşi asumă mai „conştient” riscurile şi planifică efectele evoluţiilor adverse ale evenimentelor viitoare.

Din cele prezentate mai sus putem trage concluzia că numai băncile a căror manageri gestionează cu atenţie riscurile pot supravieţui şi se pot dezvolta în condiţiile în

61 I.Niţu - Managementul riscului bancar, Ed. Expert, 2000.

94

care concurenţa dintre bănci s-a intensificat şi lupta pentru o cotă de piaţă cât mai mare a devenit din ce în ce mai dură.

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică, precum şi diversitatea cauzelor care conduc la producerea acestor riscuri mă determină să cred că o clasificare unică nu este posibilă.

De aceea, în cadrul acestui paragraf, voi încerca o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura de specialitate, fără a pretinde totuşi că a fost cuprins totul.

1. În primul rând, literatura de specialitate62 împarte riscurile cu care se confruntă o bancă în riscuri generale, pentru orice tip de afaceri şi în riscuri specifice activităţii bancare.

a) În categoria riscurilor generale se includ:1) riscuri comerciale. Această grupă de riscuri cuprinde:

riscul client/produs - constituie riscul de lansare a unui nou produs sau riscul concurenţial şi provine din inadaptarea unui produs sau serviciu la nevoile şi aşteptările clientelei sau din starea concurenţei la un moment dat. riscul sectorial - reprezintă riscul legat de gradul de dependenţă sectorială al unei bănci. riscul de imagine comercială - reprezintă riscul de percepţie negativă a unei bănci de către clientela sa existentă sau potenţială. Acest risc apare atunci când o bancă este implicată într-un scandal mass-media, când se află în criză de lichidităţi sau când este insolvabilă.

2) riscuri aferente bunurilor şi personalului: riscul accidental - este riscul legat de realizarea unor evenimente neintenţionate care afectează securitatea fizică a bunurilor şi persoanelor. riscul delictual - este riscul legat de realizarea unor evenimente intenţionat, delictuale, care pun în pericol securitatea fizică a bunurilor şi a persoanelor. Băncile, prin natura lor, sunt expuse la deturnarea de fonduri, furturi şi atacuri armate.

3) riscuri operaţionale şi tehnice: riscul din tratamentul operaţiunilor - corespunde riscului legat de tratamentul administrativ şi contabil al operaţiunilor. riscuri aferente activităţii informatice. Aceste riscuri se pot clasifica pe trei nivele:- riscul informatic 1 - este riscul legat de probabilitatea apariţiei unor erori în conceperea programelor informatice;- riscul informatic 2 - este riscul legat de tratamentele informatice ce pot avea ca origine probleme de funcţionare a aplicaţiilor în producţie sau a softurilor;- riscul informatic 3 - vizează pericolele legate de probabilitatea unor erori, pierderi sau alterări ale datelor transmise prin telefon, fax, telex, poştă şi Internet.

4) riscuri de gestiune internă: riscul de reglementare - desemnează riscul legat de neaplicarea dispoziţiilor legale sau a reglementărilor proprii activităţii sau profesiunii; riscul deontologic - reprezintă neaplicarea principiilor deontologice specifice sectorului bancar;

62 N.Dardac, T.Vâşcu - Monedă -credit, Ed. ASE, 2002.

95

riscul strategic - cunoscut şi sub denumirea de risc de management, exprimă probabilitatea de a nu alege strategia bancară optimă în condiţiile date; riscul de insuficienţă funcţională - se defineşte ca fiind insuficienţă sau organizarea necorespunzătoare a unuia dintre serviciile băncii (contabilitate, control intern, marketing etc.); riscul resurselor umane - vizează componenţa, pregătirea profesională etc.; riscul de dependenţă - apare atunci când utilizarea unei tehnologii leagă banca de furnizorul acesteia; riscul de comunicare - exprimă riscul legat de comunicarea de către bancă a rezultatelor şi strategiei sale.

b) Riscurile specifice băncilor cuprind:1) riscuri financiare:

riscul ratei dobânzii - reprezintă riscul de pierdere sau de lipsă a câştigului datorită evoluţiei ratelor de dobândă; riscul de schimb - poate fi definit ca fiind pierderea antrenată de variaţia cursului devizelor în raport cu devizele de referinţă în care banca şi-a exprimat creanţele sau datoriile; riscul de lichiditate - exprimă incapacitatea băncii de a-şi finanţa operaţiunile curente datorită necorelării scadenţelor resurselor cu cele ale plasamentelor; riscul titlurilor cu venit variabil - reprezintă riscul de pierdere sau de absenţă a câştigului ca urmare a variaţiei valorii titlurilor deţinute de bancă.

2) riscuri de contrapartidă: riscul de clientelă - reprezintă probabilitatea ca în timp clientul să devină insolvabil sau să nu-şi poată onora obligaţiile către bancă. riscul interbancar - exprimă riscul specific apărut ca urmare a falimentului unei instituţii de credit - client. Acest risc mai este întâlnit şi sub denumirea de “risc de contrapartidă bancară “ sau “risc de semnătură bancară” . riscul de ţară - reprezintă posibilitatea ca un stat să nu dorească sau să nu-şi poată onora obligaţiile financiare faţă de un alt stat sau faţă de instituţiile bancare internaţionale.

2. O bancă se confruntă cu riscuri datorate atât gestiunii interne a băncii, cât şi mediului în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. Marile crize economice au afectat într-o mare măsură şi băncile. Făcându-se o analiză a marii crize din 1930, riscurile au fost împărţite în următoarele categorii63: riscuri de sistem - cauzate de o scădere a ofertei de bani, precum şi de anumite restricţii impuse băncilor.

riscul de preţ - se referă la posibilitatea ca ratele dobânzii să crească brusc în condiţiile în care banca deţine active cu o scadenţă mai lungă decât cea a pasivelor. riscul de credit - apare atunci când împrumuturile nu sunt rambursate la termenul stabilit. riscul de funcţionare - rezultă din fraude, incompetenţe sau efectuarea unor operaţiuni ineficiente.

63 V.Dedu - Management bancar, Ed. Sildan’94, 1996.

96

riscul din reglementări - se referă la schimbări inopinante ale reglementărilor bancare şi ale legilor, care împiedică băncile să acţioneze eficient şi în siguranţă.

3. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului, există64:-riscuri determinate de piaţa produsului;-riscuri determinate de piaţa capitalului.

a) Riscurile de pe piaţa produsului sunt: riscul de creditare - este riscul cel mai important de

pe piaţa produsului, el datorându-se deprecierii valorii ca o consecinţă a falimentului sau nerambursării împrumutului.

riscul de strategie (de afaceri) - reprezintă riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită competiţiei sau uzurii morale (de exemplu, în activitatea de emitere a cardurilor, unele bănci au amânat această acţiune, nemaiputând obţine astfel un avantaj competitiv).

riscul datorat reglementărilor bancare riscul de operare - constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcţioneze

corect. riscul de marfă - preţurile mărfurilor pot să afecteze uneori imprevizibil

băncile având un impact general atât asupra economiilor, cât şi asupra debitorilor.(De exemplu, creşterea preţului energiei poate acţiona asupra inflaţiei, contribuind la creşterea ratelor dobânzii, efectul repercutându-se asupra unor active financiare bazate pe o rată fixă a dobânzii).

riscul resurselor umane - este o formă de risc dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal. În cadrul acestui risc se individualizează riscul pierderii personalului cheie şi riscul motivării neadecvate a salariaţilor.

riscul legal - îmbracă două forme:-responsabilitatea creditorilor atunci când debitorii pretind că falimentul lor

se datorează băncii care a promis că va acorda credite suplimentare;-litigii legate de deşeuri toxice depozitate pe terenul deposedat ce a stat la

baza acordării creditului ca garanţie. După deposedarea terenului, ar trebui efectuate cheltuieli mai mari decât valoarea lui pentru neutralizarea radioactivităţii.

riscul de produs - se referă la riscul ca produsele oferite de o instituţie financiară să se uzeze şi să devină necompetitive.

b) Din punct de vedere al pieţei de capital, există următoarele riscuri: riscul ratei dobânzii - este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar

la schimbările ratelor dobânzii. Fluctuaţia preţului activelor şi pasivelor datorită schimbării ratei de dobândă poate transforma diverse riscuri (de exemplu, riscul de creditare) în ameninţări majore la adresa băncii.

riscul de lichiditate - este cel mai important risc al pieţei de capital şi constă în faptul că banca nu dispune de lichidităţi corespunzătoare pentru a acoperi obligaţiile financiare la un moment dat.

riscul valutar - apare la orice cumpărare sau vânzare de monedă, alta decât cea evidenţiată în contabilitate. Acest risc afectează atât piaţa produselor, cât şi piaţa de capital.

64 I.Niţu - Managementul riscului bancar, Ed. Expert, 2000.

97

riscul de decontare - se referă la transferul de sume între băncile locale şi cele internaţionale.

riscul de bază - este o variantă a riscului ratei dobânzii. Pentru protecţia împotriva ratei dobânzii se pot utiliza combinaţii de tranzacţii având diferite active de bază. Ca instrumente de hedging pot fi utilizate contractele futures.

4. În literatura de specialitate65 se întâlneşte şi o clasificare în funcţie de expunerea la risc a societăţii bancare.

Expunerea la risc a unei bănci este generată atât de ansamblul activităţii sale cât şi de fiecare tip de operaţiune efectuată. Astfel se delimitează strict expunerea pură la risc (riscuri pure) şi expunerea suplimentară (riscuri lucrative). Rezultă de aici că riscurile sunt de două tipuri: -riscuri pure; -riscuri lucrative.

a) Riscurile pure apar ca urmare a desfăşurării activităţii bancare curente, de fiecare zi. Aceste riscuri, la rândul lor, pot fi de mai multe tipuri:

riscuri fizice - se pot manifesta ca avarieri sau distrugeri ale clădirilor , maşinilor, accidente sau distrugeri ale liniilor de telecomunicaţii.

riscuri financiare - pot apare ca pierderi de date, de documente, distrugeri de arhive.

riscuri criminale şi frauduloase - (utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, întocmirea dosarului de credit în baza unor documente false, deturnări de fonduri, existenţa unor bancnote false, tâlhării).

riscuri de răspundere - (presupun nerespectarea actelor normative în vigoare, a normelor şi a circularelor băncii, erori de gestiune a conturilor,erori de ordin bursier, acordări abuzive de credite, greşeli de consultanţă).

b) Riscurile lucrative (speculative) apar ca urmare a derulării unor operaţiuni prin care se încearcă obţinerea unui profit suplimentar. Aceste operaţii pot genera şi cheltuieli suplimentare şi, deci, pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite

nerambursate la scadenţă, pierderi din portofoliul de titluri sau dintr-o structură defectuoasă a activelor băncii.

5. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile se pot clasifica în: -riscuri financiare, asumate în gestiunea bilanţului; -riscuri de prestare, caracteristice sferei serviciilor bancare; -riscuri ambientale (generate de operarea băncii într-un mediu

concurenţial strict reglementat de autoritatea bancară). Având în vedere cele prezentate mai sus, voi prezenta principalele tipuri de riscuri

asumate de către bănci, în tabelul următor:

Clasificarea riscurilor în funcţie de caracteristicile bancareTabelul 6.1.

65 L.Roxin - Gestiunea riscurilor bancare, EDP, 1997.

98

Caracteristica bancară Grupa de risc Tipuri de risc

Operaţii bilanţiere FinanciarRisc de creditareRisc de lichiditateRisc de piaţăRisc de faliment

Servicii bancare De prestareRisc operaţionalRisc tehnologicRisc al produselor noiRisc strategic

Cadrul de activitate AmbientalRisc de fraudăRisc economicRisc concurenţialRisc legal

Sursa: L.Roxin - Gestiunea riscurilor bancare, EDP,Ediţia a III-a, 2000

a) Riscurile financiare sunt considerate cele mai importante riscuri deoarece proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În aceasta grupă de riscuri se includ:

riscul de creditare - (denumit şi risc de insolvabilitate a debitorilor sau risc de nerambursare) - exprimă probabilitatea neîncasării efective la scadenţă a fluxului de venituri anticipat.

riscul de lichiditate - exprimă probabilitatea de apariţie a incapacităţii de finanţare a operaţiilor bancare curente.

riscul de piaţă - apare ca risc de variaţie a ratei dobânzii, risc valutar şi risc de variaţie a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de piaţă să afecteze negativ profitul bancar.

riscul de faliment - (de capital) exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă şi ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Între toate aceste riscuri se exercită o interacţiune permanentă. Astfel, de exemplu, un risc sporit de creditare poate genera riscul lichidităţii dacă banca nu are suficiente active lichide pentru a putea face faţă obligaţiilor sale scadente în lipsa sumelor rezultate din rambursarea creditelor. În cazul în care banca nu atrage rapid resurse de pe piaţă apare riscul de faliment (de capital). O politică excesivă de creditare, corelată cu o lichiditate inadecvată, reprezintă o cauză frecventă a falimentului bancar.

În sistemul bancar, problemele cu care se confruntă o bancă pot afecta negativ şi băncile partenere existând permanent un risc de contaminare. Acest risc specific ansamblului băncilor este numit risc sistemic, gestiunea acestuia fiind asigurată de banca centrală (prin reglementări privind rezervele minime obligatorii, indicele de adecvare a capitalului, indicatorii de lichiditate, creditele de refinanţare).

Nu înseamnă, însă, că fiecare bancă nu trebuie să urmărească soliditatea partenerilor săi, în funcţie de toate informaţiile de care poate dispune.

b) Riscurile de prestare sunt riscuri care afectează sfera serviciilor bancare. Acestea pot fi:

99

riscul operaţional - exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să asigure servirea clienţilor într-un mod rentabil. În acest context sunt importante atât oferta de servicii, cât şi capacitatea conducerii de a evalua şi controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii.

riscul tehnologic - exprimă probabilitatea alegerii incorecte a momentului începerii sau încheierii ciclului de viaţă a unui produs bancar.

riscul produsului nou - este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Reprezintă probabilitatea cumulată a producerii unor evenimente adverse în perioada de lansare a unui nou produs.

riscul strategic - reprezintă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condiţiile date (economice, monetare, valutare, sociale, politice).

c) Riscurile ambientale cuprind riscuri cu un puternic impact asupra performanţei bancare, dar asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Aceste riscuri exprimă probabilitatea ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii. Această grupă de riscuri cuprinde:

riscul de fraudă - este un risc de ordin intern inclus totuşi în această grupă deoarece pentru bancă, actele şi intenţiile salariaţilor reprezintă o necunoscută externă greu controlabilă. Riscul de fraudă este un risc intern şi exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor acte contrare intereselor băncii, de către angajaţii acesteia.

riscul economic - este determinat de evoluţia mediului economic în care funcţionează banca şi clienţii acesteia. Reprezintă probabilitatea diminuării performanţei băncii ca urmare a unei evoluţii adverse a condiţiilor de mediu.

riscul concurenţial - reprezintă probabilitatea reducerii profitului în condiţiile modificării raporturilor de piaţă în defavoarea băncii.

riscul legal - se referă la faptul că băncile trebuie să-şi desfăşoare activitatea conform reglementărilor legale chiar dacă acestea le dezavantajează în raport de alte instituţii financiare concurente. Există o permanentă incertitudine în ceea ce priveşte evoluţia viitoare a cadrului normativ şi momentul implementării noilor reglementări.

Ca incidenţă şi amploare a pierderilor provocate, riscurile financiare sunt cele mai semnificative pentru bănci. Totodată, ”riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul băncii”66. Gestiunea adecvată a acestor riscuri conduce la un plus de stabilitate a băncii.

6. Din punct de vedere al alocării riscurilor în cadrul sistemului financiar pot exista 67:

-riscuri diversificabile;-riscuri nediversificabile.

66 M.Stoica - Management bancar, Ed. Economică, 1999.67 L.Roxin - Gestiunea riscurilor bancare, EDP, 1997.

100

a) Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziţii bilanţiere pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Putem reduce expunerea globală a unei bănci la un anumit risc mărind numărul operaţiunilor şi partenerilor vizaţi a genera acel risc.

b) Riscurile nediversificabile sunt riscurile care rămân relativ semnificative ca expunere chiar şi după ce toate posibilităţile de a folosi legea numerelor mari au fost utilizate.

În practică, orice poziţie, bilanţieră sau extrabilanţieră, comportă atât elemente diversificabile cât şi elemente nediversificabile. De exemplu, riscul de nerambursare a unui credit are o componentă nediversificabilă (cea generată de riscul economic) şi o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client.

Din cele prezentate mai sus, se poate trage concluzia că o clasificare a riscurilor bancare nu este un lucru uşor de făcut. Clasificarea riscurilor se dovedeşte de multe ori subiectivă deoarece cercetătorii care au abordat această problemă au pus accent mai mult pe latura teoretică.

În literatura de specialitate se identifică multiple categorii principale de risc în funcţie de criteriile alese ca fiind primare sau secundare. Din acest motiv se explică şi modul de tratare a clasificării riscurilor, acelaşi risc regăsindu-se în acelaşi timp în mai multe categorii.

Totuşi, majoritatea clasificărilor includ riscurile financiare, acestea fiind de o importanţă vitală pentru existenţa şi dezvoltarea armonioasă a băncii.

Astfel, o gestiune inadecvată a riscului de creditare, riscului de rată a dobânzii şi a riscului valutar poate conduce la un risc de lichiditate şi, în caz extrem, la riscul de insolvabilitate al băncii.

6.2. Identificarea, măsurarea şi gestionarea riscurilor bancare

Riscul ratei dobânzii se datorează fluctuaţiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la activele cât şi la pasivele din portofoliul băncii. Riscul se repercutează asupra băncii sub două forme: pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variaţii neconvenabile a ratei dobânzii; deteriorarea situaţiei patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare a variaţiei ratei dobânzii.

Riscul ratei dobânzii apare ca urmare a deţinerii de active şi pasive cu dobândă fixă care diferă ca scadenţă şi preţ, dar şi din deţinerea de active şi pasive cu dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuaţiile ratei dobânzii.

În funcţie de caracteristicile cash-flow-urilor generate de activele şi pasivele băncii, modificarea ratelor dobânzii poate determina creşterea sau scăderea veniturilor nete din dobânzi şi a valorii activelor şi pasivelor sale.

La începutul anilor ’80, multe bănci comerciale occidentale au suferit probleme serioase de cash-flow din cauza diminuării marjelor nete ale dobânzii şi au intrat în criză de fonduri, cu toate că pierderile din creditele acordate au fost nesemnificative. Valoarea acestora pe piaţă a scăzut până când multe dintre ele au devenit insolvabile.

101

Eforturile de gestionare a riscului ratei dobânzii forţează băncile să-şi stabilească obiective financiare clare în ceea ce priveşte venitul net din dobânzi, să-şi măsoare expunerea la risc şi să formuleze strategii pentru atingerea obiectivelor. Aceste obiective şi strategii reflectă în mod normal opinia conducerii băncii faţă de acţiunile ce vor duce la maximizarea veniturilor, profiturilor şi deci al capitalului băncii.

În literatura de specialitate68 întâlnim o sintetică formulare a acestor obiective: ” banca trebuie să încerce să obţină cea mai mare marjă posibilă într-o manieră care să asigure stabilitatea acestei marje în timp”. Minimizarea expunerii globale a băncii la riscul de rată a dobânzii presupune deci atât maximizarea marjei cât şi minimizarea volatilităţii ei. În condiţiile în care marjele sunt în scădere, stabilizarea nivelului lor devine obiectivul principal. Abia după aceasta se poate încerca o maximizare a acestui nivel. Gestiunea marjei dobânzii bancare devine astfel obiectiv de gestiune a riscului deşi, prin natura sa, marja dobânzii bancare este un indicator de rentabilitate.

Managementul riscului ratei dobânzii constă în măsurarea riscului şi în gestiunea acestuia.

În majoritatea băncilor, estimarea riscului ratei dobânzii se face apreciind în ce fel anumite schimbări ale ratei dobânzii vor afecta câştigurile băncii. Într-o bancă, în mod normal, dobânzile la pasive se restabilesc mai rapid decât la active. În acest caz, câştigul din dobânzi creşte dacă dobânzile scad şi scade atunci când dobânzile cresc.

Un bun management al activelor/pasivelor utilizează anumite tehnici de măsurare pentru a stabili cum vor fi afectate viitoarele câştiguri din mişcările potenţiale ale ratei dobânzii.

Fiecare tehnică de măsurare porneşte de la o ipoteză simplificată şi, prin urmare, prezintă anumite limite. Din acest motiv este necesară rigoare în interpretarea rezultatului măsurării riscului. Anumite informaţii de bază formează fundamentul tuturor tehnicilor de măsurare.

Esenţiale pentru măsurarea riscului ratei dobânzii sunt acurateţea şi actualitatea informaţiilor cu privire la termenele de ajustare a dobânzilor la active şi pasive. Vital în determinarea mărimii riscului ratei dobânzii este cunoaşterea momentului în care dobânzile la active şi la pasive pot suferi modificări.

O tehnică de măsurare frecventă este utilizarea unui raport în care sunt prezentate aceste informaţii de bază. Acest raport prezintă activele şi pasivele ale căror dobânzi pot fi restabilite în cadrul unei perioade de timp în viitor. Raportul este cunoscut sub numele de raportul GAP asupra ratei dobânzii.

Rapoartele GAP sunt folosite pentru a estima modificările potenţiale ale venitului net din dobânzi pe un termen scurt. Dar ele pot fi imprecise, uneori chiar greşite, putând conduce la concluzii false. Au fost dezvoltate numeroase metode de prevenire a deficienţelor rapoartelor GAP.

Cele mai bune rezultate pot fi obţinute utilizând simulările pe calculator. Simulatoarele proiectează

68 L.Roxin -Gestiunea riscurilor bancare, EDP, 1997.

102

câştigurile ce se obţin într-o varietate de scenarii ale ratei dobânzii. Ele nu trebuie să fie prea complexe sau extinse.

Au fost create modele simple dar eficiente pentru a putea utiliza computerele personale. În general, modelele utilizează acelaşi tip de informaţii luate din rapoartele GAP. Ele oferă în plus posibilitatea de a utiliza informaţii privind ratele curente ale dobânzii asociate activelor şi pasivelor existente. Pornind de la aceste date şi adăugând previziunile asupra viitoarelor rate ale dobânzii, modelele anticipează viitorul câştig obţinut din dobânzi într-o varietate de scenarii privind rata viitoare a dobânzii.

Nivelul înalt şi instabilitatea ratei dobânzii au condus la creşterea complexităţii managementului portofoliului financiar. Riscul mare al ratei dobânzii a făcut ca strategia de management a activelor şi pasivelor bancare să devină o problemă foarte importantă pentru băncile comerciale. Multe bănci au dat dovadă de încetineală în adaptarea tehnicilor de control a riscului ratei dobânzii în condiţiile în care este un fapt dovedit că bancherii trebuie să-şi optimizeze tehnicile de management a riscurilor pentru a supravieţui într-un mediu tot mai competitiv.

Măsurarea riscului ratei dobânzii presupune determinarea poziţiei băncii faţă de riscul de dobândă aferent activelor şi pasivelor cu dobândă fixă, cât şi a activelor şi pasivelor cu dobândă variabilă.

Determinarea poziţiei băncii faţă de riscul de dobândă constă în determinarea discrepanţei dintre activele şi pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în portofoliu (metoda GAP) sau determinarea duratei de recuperare ( intervalul de timp necesar pentru ca un activ/pasiv să fie recuperat la valoarea de piaţă determinată în funcţie de rata dobânzii de pe piaţă).

Determinarea discrepanţei aferente activelor şi pasivelor prin metoda GAP constă în determinarea poziţiei băncii. Grafic, metoda se prezintă astfel :

Active Pasive Active Pasive

poziţie scurtă poziţie lungă

103

Cu

dobândă

variabilă

Cu

dobândă

variabilă

Cu

dobândă

variabilă

Cu

dobândă

variabilă

GAP = A – PO bancă are poziţia scurtă de dobândă atunci când GAP este negativ, adică

valoarea activelor cu dobândă variabilă este mai mică decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă. Această situaţie este: favorabilă - în cazul scăderii ratei dobânzii; nefavorabilă - în cazul creşterii ratei dobânzii.

O bancă are poziţia lungă de dobândă atunci când GAP este pozitiv, adică valoarea activelor cu dobândă variabilă este mai mare decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă. Creşterea sau scăderea ratei dobânzii în această situaţie produce efecte contrare cazului în care GAP este negativ. Astfel, situaţia este: favorabilă - în cazul creşterii ratei dobânzii; nefavorabilă - în cazul scăderii ratei dobânzii.

Dacă se urmăreşte determinarea discrepanţei aferente întregului portofoliu de active-pasive se va folosi un grafic al scadenţelor în care activele şi pasivele sunt grupate pe orizonturi mici de timp, în funcţie de scadenţă.

Graficul scadenţelor permite să se determine discrepanţa pentru fiecare clasă de scadenţă (GAP periodic) care pune în evidenţă riscul de dobândă aferent fiecărui orizont de timp (GAP cumulativ). Pe baza graficului se poate determina raportul de sensibilitate:

RST=1 indică pentru orizontul considerat o concordanţă între active şi pasiveRST<1 arată o poziţie scurtă, defavorabilă creşterii ratei dobânziiRST>1 arată o poziţie lungă, defavorabilă scăderii ratei dobânzii

Calculul riscului de dobândă al băncii prin utilizarea metodei Duration GAP (DGAP) constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ şi pasiv apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active şi pasive al băncii.

Comparând duratele medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului băncii se pot întâlni trei situaţii posibile care sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 6.2.Cresc dobânzile Scad dobânzile

durata de recuperare activ > durata de recuperare pasiv

situaţie defavorabilă situaţie favorabilă

durata de recuperare activ < durata de recuperare pasiv

situaţie favorabilă situaţie defavorabilă

durata de recuperare activ = durata de recuperare pasiv

situaţie neutră situaţie neutră

104

Sursa : M.Stoica - Management bancar , Ed. Economică ,1999

În vederea gestionarii ratei dobânzii managerii băncii trebuie să parcurgă următoarele etape: să studieze structura activelor şi pasivelor sensibile la modificările de dobândă; să delimiteze capitalurile proprii ale băncii de depozitele clienţilor; să fixeze orizonturi de timp în funcţie de scadenţa activelor şi pasivelor.

În cazul în care o parte din plasamente sunt constituite din fonduri proprii acestea vor fi analizate separat ţinând cont de factorul timp (se va folosi tehnica actualizării) şi apoi se va aplica metoda GAP. Această metodologie de calcul îi fereşte pe proprietarii băncii de pierderea (diminuarea) capitalului propriu.

Pentru gestiunea riscului de rată a dobânzii banca trebuie să analizeze structura activelor şi pasivelor determinând dependenţa acestora faţă de schimbările ratei dobânzii. Trebuie evidenţiate activele şi pasivele sensibile şi cele nesensibile la variaţiile ratei dobânzii. În orice moment e necesară cunoaştere a diferenţei dintre activele şi pasivele sensibile la rata dobânzii.

Gestiunea riscului constă pe de o parte, în menţinerea GAP-ului şi DGAP-ului la valoarea 0, adică să se realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor şi pasivelor iar, pe de altă parte, în acoperirea riscului.

Managementul băncii trebuie să adapteze dobânzile şi scadenţele aferente activelor şi pasivelor astfel încât să se ajungă la un portofoliu imun la variaţiile ratei dobânzii. În

acest mod, variaţia veniturilor obţinute din activele sensibile la dobândă compensează variaţia costurilor de atragere a resurselor într-o anumită perioadă. Acest tip de management poartă denumirea de mangement defensiv al activelor şi pasivelor. Conform managementului defensiv (GAP=0) se conservă marja netă de dobândă, evitându-se pierderile din variaţiile pe piaţă ale ratei dobânzii.

În cazul în care se poate prognoza cu un grad ridicat de certitudine, creşterea sau scăderea într-o anumită perioadă de timp a ratei dobânzii pe piaţă, printr-un management ofensiv se poate valorifica în folosul băncii acest trend, mărindu-se marja neta de dobândă.

Acoperirea riscului este metoda de care managementul băncii face uz datorită faptului că este greu de realizat un portofoliu imun la variaţiile ratei dobânzii.

Odată măsurat riscul de rată a dobânzii, banca poate să-şi acopere riscul folosind diverse instrumente derivate pe pieţele la termen ori condiţionate sau prin ajustări ale GAP-ului.

Managementul activelor şi pasivelor a fost dezvoltat pe la mijlocul anilor ’70 ca o cale de a menţine performanţele băncii în faţa unor rate ale dobânzii înalte şi instabile.

Obiectivul managementului activelor şi pasivelor ca şi obiectivul managementului activelor care a fost folosit între 1940-1950 şi al managementului pasivelor, preferat în anii ’60, este să maximizeze câştigul acţionarilor băncii menţinând riscul la un nivel acceptabil.

Managementul activelor şi pasivelor realizează acest obiectiv prin coordonarea managementului lichidităţii, investiţiilor, creditelor şi pasivelor. Aceste funcţiuni trebuie

105

să fie coordonate deoarece ratele înalte şi fluctuante ale dobânzii pot să afecteze drastic venitul net al dobânzii din gestionarea instrumentelor purtătoare de dobânzi.

În prezent, băncile îşi analizează portofoliile de active şi pasive ca un tot integrat încercând să determine modul în care întregul portofoliu al băncii contribuie la obiectivele sale generale de profitabilitate adecvată şi risc acceptabil.

Managementul integrat al activelor şi pasivelor oferă băncii o armă defensivă pentru rezolvarea presiunilor sezoniere asupra depozitelor şi creditelor sale şi o armă ofensivă pentru constituirea portofoliului de active şi pasive care să promoveze obiectivele băncii.

Obiectivul general al managementului activelor şi pasivelor este formularea strategiilor şi luarea măsurilor care să modeleze bilanţul băncii astfel încât acesta să contribuie la realizarea obiectivelor stabilite.

În literatura de specialitate69 se consideră că „obiectivul principal al managementului activelor şi pasivelor îl reprezintă maximizarea sau cel puţin stabilizarea marjei băncii în condiţiile unui nivel acceptabil de risc “.

Înainte de a prezenta managementul integrat al activelor şi pasivelor trebuie analizate strategiile de management a activelor şi a pasivelor.

Strategia de management a activelor porneşte de la premisa că suma şi tipul depozitelor pe care le are o bancă şi volumul altor împrumuturi pe care aceasta le poate atrage depind în cea mai mare măsură de clienţii săi. Conform acestei teorii, agenţii economici şi persoanele fizice sunt cei care determină cuantumul depozitelor şi disponibilităţilor pe care doresc să le păstreze în bancă.

Deciziile pe care conducerea băncii le poate lua se refera nu la depozite, ci la domeniul plasamentelor, în general, la domeniul activelor. Banca îşi exercită controlul asupra alocării depozitelor pe care le primeşte hotărând cine primeşte credite şi pe ce termene.

Conform acestei strategii, necesarul de lichiditate al băncii este asigurat printr-o administrare atentă a creditelor. Creditele se acordă predominant pe termen scurt pentru a fi acoperite din depozitele existente. Fiind pe termen scurt, ele finanţează în general necesarul de capital circulant al clienţilor. La finele ciclului capitalului circulant, clientul îşi va vinde produsele şi va obţine lichidităţile pentru rambursarea creditului. Banca se poate baza pe lichidităţile din recuperarea creditelor iar în situaţia în care necesarul de lichidităţi este mai mare, ea poate investi în titluri de stat sau în alte active uşor lichidabile.

Strategia de management a activelor se bazează pe ideea că banca îşi poate acoperi necesarul de lichidităţi prin convertirea activelor în numerar. Din păcate, creditele nu se transformă uşor în lichidităţi. Unele credite trebuie reeşalonate, banca fiind nevoită să găsească noi surse de finanţare. O bancă trebuie să fie pregătită să acorde credite şi pe termen lung. O astfel de decizie presupune noi surse de finanţare, pe lângă depozitele pe termen scurt.

Strategia de management a pasivelor. Pe măsură ce competiţia între bănci creşte, băncile trebuie să acorde o atenţie tot mai mare atragerii de noi surse de finanţare şi monitorizării structurii şi costurilor depozitelor şi altor pasive. Băncile trebuie să ia decizii în concordanţă cu anumite obiective:69 I.Niţu - Managementul riscului bancar, Ed. Expert, 2000

106

atragerea de surse care să minimizeze costul fondurilor, fapt ce permite obţinerea unui profit sporit şi creşterea capitalului. stabilirea unei structuri a depozitelor, împrumuturilor şi capitalului care să asigure nivelul dorit de stabilitate a fondurilor disponibile astfel încât banca să le poată plasa în active cu randament înalt, impunându-se deseori investirea fondurilor pe o durată mai mare şi la un risc mai mare.

Obiectivul fundamental al strategiei de management al pasivelor este de a obţine un control asupra surselor de fonduri comparabil cu controlul deţinut de bancă asupra activelor sale. Pârghia principală de control o reprezintă preţul (rata dobânzii) pentru a obţine volumul, structura şi costul pe care le doreşte.

Dacă cererea de credit este mare, banca poate mări rata dobânzii pe care o oferă la depozite sau la împrumuturile de pe piaţa monetară la un nivel superior competitorilor săi, iar fondurile băncii se vor majora. Pe de altă parte, atunci când banca are un surplus de lichidităţi comparativ cu posibilităţile sale de plasament, ea poate lăsa neschimbată dobânda pasivă sau chiar o poate diminua lăsând competitorii să ofere dobânzi mai mari pentru fondurile disponibile pe piaţă.

Dezvoltarea strategiei de management a pasivelor şi creşterea volatilităţii dobânzilor şi a riscurilor au determinat elaborarea unei strategii de management al fondurilor. Această strategie este o abordare mai echilibrată a managementului activelor şi pasivelor care accentuează mai multe obiective esenţiale: managerii băncii trebuie să exercite un control strict asupra volumului, structurii şi veniturilor, respectiv costurilor, atât ale activelor, cât şi ale pasivelor în scopul realizării obiectivelor pe termen scurt şi lung ale băncii. controlul managementului asupra activelor trebuie coordonat cu controlul asupra pasivelor astfel încât să existe o corelaţie între gestiunea activelor şi cea a pasivelor. Această coordonare permite maximizarea marjei dintre veniturile băncii obţinute din plasamente şi cheltuielile cu resursele atrase. veniturile şi cheltuielile sunt generate de ambele laturi ale bilanţului. Politicile băncii trebuie să conducă la maximizarea veniturilor şi la minimizarea cheltuielilor aferente serviciilor bancare care generează crearea de active sau pasive.

Opinia tradiţională, conform căreia veniturile băncii trebuie să provină din credite şi investitii face loc unei noi teorii conform căreia banca vinde o gamă de servicii financiare pentru fiecare din acestea stabilind un preţ care să acopere costurile.

Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate pentru intermediarii financiari. În esenţă, acest indicator ne dă o măsura a raportului dintre veniturile obţinute din dobânzi (percepute) şi cheltuielile făcute cu plata dobânzilor (bonificate). La baza calculării sale se află deci compararea acestor două elemente. Marja este indicator de rentabilitate deoarece pentru fiecare intermediar financiar cele mai importante venituri/cheltuieli sunt cele din/cu dobânzi.

În practica bancară se folosesc trei indicatori ai marjei dobânzii: marja absolută, marja procentuală brută şi marja procentuală netă.

Marja absolută a dobânzii bancare mai poartă denumirea ăi de marjă netă a dobânzii şi se exprimă prin veniturile nete din dobânzi. Marja absolută se calculează astfel:

Marja absolută = Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzile

107

Ea exprimă capacitatea băncii de a-şi acoperi cheltuielile. O marjă adecvată a dobânzii bancare este aceea care este suficientă pentru a susţine sarcina bancară şi a obţine un profit satisfăcător (în concordanţă cu obiectivele strategice stabilite).

În literatura de specialitate70 sarcina bancară este definită ca reprezentând “ diferenţa dintre alte cheltuieli bancare şi alte venituri bancare “. Acest mod de definire a acestei mărimi reflectă abordarea clasică, în care băncile sunt considerate intermediari financiari. Ca urmare, intermedierea bancară trebuie să genereze suficiente venituri pentru a acoperi costul ansamblului operaţiilor bancare şi profitul impus. Sub presiunea reducerii marjelor dobânzii sarcina bancară tradiţională pozitivă s-a transformat într-o mărime negativă prin creşterea aportului altor venituri decât cele din dobânzi.

Marja procentuală brută a dobânzii bancare se calculează în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii la suma activelor investite (de la care se încasează dobânzi).

Marja procentuală netă a dobânzii se calculează ca diferenţă între nivelul mediu al ratei dobânzii percepute şi nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate.

Ultimii doi indicatori sunt utili pentru a măsura tendinţele şi a compara băncile din acest punct de vedere.

Variaţia diferenţei de dobânzi este determinată de variaţia a trei factori: a ratei, a volumului şi a mixului.1. Primul factor, variaţia ratei ( R ), indică efectul modificării ratei dobânzii între două momente succesive. Variaţia ratei dobânzii se deduce conform formulei:

R = ( R2 - R1) V1

unde:R = variaţia ratei dobânzii;R1 = rata dobânzii la momentul 1;R2 = rata dobânzii la momentul 2;V1 = expresia volumului la momentul 1.

2. Variaţia volumului ( V ) identifică efectul modificării volumului de resurse sau plasamente între două momente succesive. Variaţia volumului se calculează astfel:

V = ( V2 - V1 ) R1

unde:V2=expresia volumului la momentul 2.

3. Variaţia mixului ( M ), conform literaturii de specialitate nu este foarte clar definită. Ea poate fi mai degrabă asimilată cu variaţia reziduală sau neexplicată. Variaţia mixului se poate determina prin ecuaţia:

M = ( R2 - R1 ) (V2 - V1 )Există o multitudine de factori care afectează mărimea marjei nete de dobândă. În

literatura de specialitate71 se consideră că cei mai importanţi sunt următorii:1. fluctuaţiile ratei dobânzii;2. modificarea ecartului dintre dobânda activă şi dobânda pasivă;3. modificarea volumului de active şi de pasive;4. modificarea structurii portofoliului.

70 L.Roxin - Gestiunea riscurilor bancare, EDP, 1997.71 I.Niţu - Managementul riscului bancar ,Ed. Expert, 2000.

108

Unii dintre aceşti factori sunt controlabili (cel puţin parţial), în timp ce asupra altora banca nu are nici un control. În cadrul managementului activelor şi pasivelor se analizează impactul tuturor acestor factori asupra marjei nete.

Metoda GAP presupune o monitorizare continuă a fiecărei părţi a bilanţului contabil al băncii, divizat în grupuri de elemente (în funcţie de vechime), al căror flux de lichidităţi este sesnsibil/insensibil la variaţiile ratei dobânzii pe termen scurt.

Grafic metoda se reprezintă astfel: Activ Pasiv ASD SASPS PSD

SASPN PND

AND SANPNK K

unde:ASD=active sensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;AND=active insensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;PSD=pasive sensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;PND=pasive insensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;K= capitaluri proprii;SASPS=susţinerea parţială a activelor sensibile cu pasive sensibile;SASPN= susţinerea parţială a activelor sensibile cu pasive insensibile;SANPNK= susţinerea parţială a activelor insensibile cu pasive insensibile şi

capitaluri proprii.În tabel este prezentată o bancă, care are volumul activelor sensibile la rata

dobânzii mai mare decât volumul pasivelor sensibile la dobândă. În această situaţie, activele sensibile la rata dobânzii (ASD) sunt susţinute parţial (SASPS) de pasive sensibile la rata dobânzii(PSD) şi parţial (SASPN) de pasive insensibile la rata dobânzii (PND). Activele insensibile la rata dobânzii (AND) sunt susţinute (SANPNK) atât din pasive insensibile la rata dobânzii (PND), cât şi din capitalurile proprii ale băncii (K).

Diferenţa dintre activele sensibile şi pasivele sensibile poate fi negativă când pasivele sensibile depăşesc activele sensibile şi pozitivă, când activele sensibile depăşesc pasivele sensibile. Deseori este utilizat şi raportul dintre activele sensibile şi pasivele sensibile: un raport supraunitar arată că activele sensibile depăşesc pasivele sensibile, un raport subunitar arată că pasivele sensibile depăşesc activele sensibile.

Poziţia echilibrată a variaţiei ratei dobânzii este considerată atunci când diferenţa dintre activele sensibile şi pasivele sensibile este egală cu 0 sau raportul lor este egal cu 1.

Este important de menţionat că metoda GAP nu ţine cont de evoluţia valorii de piaţă a activelor,pasivelor şi capitalurilor băncii, valorile cu care se operează sunt valori contabile, nu valori de piaţă.

Analiza GAP presupune parcurgerea următoarelor etape:1. Selectarea de către managementul băncii a orizontului de timp în cadrul căruia se va determina gradul de sensibilitate a activelor şi pasivelor la dobândă.

109

2. Gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp, în funcţie de scadenţa sau de perioada de timp până la prima posibilă modificare a dobânzii.3. Stabilirea preţului pe orizonturile considerate pentru activele şi pasivele sensibile la dobândă.4. Calcularea GAP-ului ca diferenţă între activele sensibile la dobândă şi pasivele sensibile la dobândă pentru fiecare orizont de timp.5. Interpretarea rezultatelor în funcţie de valoarea GAP-ului.

GAP=ASD-PSDunde activele şi pasivele sensibile la dobândă sunt cele din orizonturile considerate.

Informaţiile se utilizează fie pentru a proteja marja netă de dobândă împotriva modificării ratelor dobânzii, fie pentru a modifica dimensiunea GAP-ului în încercarea de a creşte marja netă de dobândă.

Protejarea presupune reducerea volatilitatii marjei nete de dobândă atât prin ajustarea directă a activelor sensibile sau a pasivelor sensibile la dobândă, cât şi prin utilizarea unor instrumente de hedging a riscului de rată a dobânzii. Instrumentele de hedging sunt frecvent folosite de băncile occidentale care au la dispoziţie pieţe de capital bine dezvoltate pe care se tranzacţionează aceste instrumente.

În cadrul analizai GAP activele şi pasivele se împart în două categorii:a) active şi pasive sensibile la variaţia nivelului general al ratelor dobânzii pe piaţă;b) active şi pasive insensibile la variaţia nivelului general al ratelor dobânzii pe piaţă.

Analiza de sensibilitate ia în calcul variaţiile de dobândă încasată (în cazul activelor) şi de dobândă plătită (în cazul pasivelor), în funcţie de schimbările ratelor dobânzii pe piaţă, luând în considerare efectul schimbării ratelor dobânzii asupra valorii elementului bilanţier respectiv.

Activele sensibile sunt considerate activele ale căror rate de dobândă variază în funcţie de nivelul ratei dobânzii existente pe piaţă într-un anumit interval de timp.

Activele insensibile sunt considerate activele ale căror rate de dobânzi nu variază în funcţie de nivelul ratei dobânzii pe piaţă într-un anumit interval de timp.

Pasivele cu dobândă sensibilă sunt considerate pasivele ale căror rate de dobândă variază în funcţie de nivelul ratei existente pe piaţă într-un anumit interval.

Pasivele insensibile sunt considerate pasivele ale căror rate de dobândă nu variază în funcţie de evoluţia ratei dobânzii de pe piaţă de-a lungul unei perioade de timp.

Efectul modificării ratelor de dobândă de pe piaţă asupra marjei nete şi, implicit, asupra profitabilităţii băncii se cuantifică cu ajutorul GAP-ului şi indicelui de sensibilitate.

GAP-ul poate fi exprimat în două feluri:a) în valoare absolută: GAP=ASD-PSD

b) în valoare relativă:

unde GAPrel =GAP în valoare relativăIndicatorul de sensibilitate la rata dobânzii se determină ca raport între activele

sensibile şi pasivele sensibile la dobândă:

110

GAP-ul în valoare relativă şi indicele de sensibilitate sunt utilizaţi pentru comparaţii între bănci din punct de vedere al sensibilităţii la variaţia ratelor de dobândă de pe piaţă.

În practică se pot întâlni trei situaţii:1. GAP-ul este egal cu zero, adică activele sensibile sunt egale cu pasivele sensibile. GAPrel este şi el egal cu zero, iar indicele de sensibilitate are valoarea 1.2. GAP-ul este pozitiv, adică activele sensibile sunt mai mari decât pasivele sensibile. În acest caz, GAPrel este pozitiv, iar indicele de sensibilitate este mai mare ca 1. Se poate spune că banca are o sensibilitate faţă de active. Băncile care sunt sensibile la active vor înregistra o creştere a marjei nete de dobândă atunci când rata dobânzii pe piaţă creşte şi vor înregistra o scădere a marjei nete de dobândă atunci când ratele dobânzii scad pe piaţă.3. GAP-ul este negativ, adică activele sensibile sunt mai mici decât pasivele sensibile. În acest caz şi GAPrel este negativ, iar indicele de sensibilitate la rata dobânzii este mai mic ca1. În această situaţie, banca are o sensibilitate faţă de pasive. Băncile care sunt sensibile la pasive vor înregistra o scădere a marjei nete de dobândă atunci când creşte rata dobânzii pe piaţă, deoarece prin creşterea ratei dobânzii pe piaţă creşte costul resurselor. De asemenea, băncile vor înregistra o creştere a marjei nete de dobândă atunci când scade rata dobânzii pe piaţă, deoarece scade costul surselor de finanţare.

Pentru o analiză eficientă cu ajutorul GAP-ului, managerii băncii trebuie să fixeze orizonturi de timp scurte. Frecvenţa schimbărilor în rata dobânzii nu poate fi prognozată cu acurateţe datorită imposibilităţii anticipării momentului schimbării.

Schimbările în valoarea portofoliului de active faţă de schimbările în valoarea portofoliului de pasive influenţează valoarea de piaţă a capitalului băncii. Spre deosebire de analiza GAP, analiza DGAP (Duration GAP) pune accent pe variaţia valorii de piaţă a capitalului, activelor şi pasivelor băncii, DGAP analizând efectele produse de fluctuaţiile ratei dobânzii asupra portofoliului băncii.

Durata este caracteristica oricarui tip de activ şi pasiv din portofoliul băncii. Riscul de rată a dobânzii poate fi determinat comparând durata activelor cu cea a pasivelor din portofoliul băncii. Conducerea băncii poate ajusta acest GAP de durată pentru a se proteja sau pentru a accepta riscul de rată a dobânzii în scopul speculativ de a câştiga din variaţiile ratei dobânzii.

În literatura de specialitate72 durata este definită ca reprezentand “timpul mediu de recuperare a valorii iniţiale a unui instrument de valoare “. Durata este şi un indicator de sensibilitate deoarece variază în funcţie de valoarea actuală a fluxurilor de venituri, valoare care, la rândul ei, se modifică în funcţie de variaţia dobânzii pe piaţă. În acest caz se consideră că durata exprimă variaţia valorii unui activ/pasiv la variaţia dobânzii. Durata poate fi calculată pentru ansamblul activelor şi pasivelor sensibile la dobândă sau pentru Gap-uri.

Durata totală a activelor şi pasivelor băncii, grupate în funcţie de scadenţe este egală cu media ponderată a duratei fiecărei clase de active şi pasive.

În funcţie de variaţia ratei dobânzii pe piaţă şi de valoarea duratei totale, marja dobânzii suportă următoarele influenţe:

72 M.Stoica - Management bancar ,Ed. Economică, 1999.

111

Duratele A/P Ratele dobânzii pe piaţă cresc

Ratele dobânzii pe piaţă scad

Durata A > Durata P Marja scade Marja creşteDurata A < Durata P Marja creşte Marja scadeDurata A = Durata P Marja rămâne aceeaşi Marja rămâne aceeaşi

Sursa: L.Roxin - Gestiunea riscurilor bancare ,EDP, 1997

Băncile sunt preocupate de reducerea expunerii la riscul pe care-l pot genera atât activele, cât şi pasivele din portofoliu. Dacă banca încasează rambursările la active înainte de a face plăţi la pasive, apare riscul ca ea să reinvestească rambursările încasate la rate mai reduse ale dobânzii. Dacă banca rambursează pasive înainte de a încasa rambursări la active, apare riscul de a plăti mai mult la rambursările din pasive. Diferenţele care apar ca urmare a nesincronizarii cash-flow-ului activelor şi pasivelor se reflectă în duratele medii ale activelor şi pasivelor din portofoliul băncii.

Conceptul “duration” reprezintă durata medie de viaţă a unui instrument financiar şi se bazează pe valoarea actualizată în fiecare an a fluxurilor monetare ce vor fi încasate sau plătite.

Formula de calcul pentru durata medie de viaţă a unui instrument financiar a fost concepută de Macaulay :

unde:D=durata;CF =fluxul monetar; n = numărul de ani până la scadenţă; r=rata dobânzii.Cu ajutorul duratei poate fi scrisă următoarea formulă:

unde:dV =variaţia valorii titlului; V =valoarea titlului d r =variaţia ratei de dobândă.Dacă vom combina formulele anterioare va rezulta următoarea relaţie:

112

Conform formulei, durata unui activ/pasiv variază liniar cu valoarea de piaţă a activului/pasivului. Ecuaţia ne permite să calculam variaţia valorii de piaţă a unui activ/pasiv la fluctuaţiile ratei dobânzii a cărei durată este cunoscută.

Efectul variaţiei ratei dobânzii asupra valorii de piaţă a capitalului băncii este dat de mărimea decalajului numit Duration GAP (DGAP). Capitalul băncii va rămâne insensibil la fluctuaţiile ratei dobânzii atunci când intervalul de durată DGAP=0

DGAP=DA - µDPunde:

DGAP=diferenţa de durată între active şi pasive;DA=durata activului determinată ca sumă a duratei fiecărui activ înmulţit cu

ponderea valorii de piaţă a fiecărui activ în activul total;DP=durata pasivului determinată ca sumă a duratei fiecărui pasiv înmulţit cu

ponderea valorii de piaţă a fiecarui pasiv în total pasiv; µ= ponderea pasivelor în total active (µ=P/A).

dacă DGAP-ul este pozitiv, valoarea de piaţă a capitalului scade când ratele dobânzii cresc şi creşte când ratele dobânzii scad; dacă DGAP-ul este negativ, valoarea de piaţă a capitalului creşte când ratele dobânzii cresc şi scade când ratele dobânzii scad.

Cu cât valoarea absolută a DGAP-ului este mai mare, cu atât riscul de rată a dobânzii este mai mare.

Dacă banca doreşte ca marja netă de dobândă să nu fie inflenţată de fluctuaţiile ratei dobânzii, DGAP-ul se va determina astfel:

DGAP= VASD (1-DASD) - VPSD (1-DPSD)unde:VASD=valoarea de piaţă cumulativă a activelor sensibile la rata dobânzii;VPSD=valoarea de piaţă cumulativă a pasivelor sensibile la rata dobânzii;DASD=durata compusă a activelor sensibile la rata dobânzii, determinată ca sumă a duratei fiecărui activ înmulţit cu ponderea activului în total active;DPSD=durata compusă a pasivelor sensibile la rata dobânzii determinată ca sumă a duratei fiecărui pasiv înmulţit cu ponderea pasivului în total pasiv. dacă DGAP-ul este pozitiv, marja netă de dobândă se va diminua când cresc ratele dobânzii şi va creşte când ratele dobânzii scad; dacă DGAP-ul este negativ, marja netă de dobândă se va diminua când scad ratele dobânzii şi va creşte când ratele dobânzii cresc; dacă DGAP=0 riscul de rată a dobânzii este eliminat.

Operaţiunile extrabilanţiere reprezintă o posibilitate tot mai larg folosită de bănci pentru protejarea faţă de riscurile specifice (cum ar fi riscul de rată a dobânzii). Aceste operaţiuni nu angajează resursele administrate de bănci în cadrul lor patrimonial.

În domeniul acoperirii riscului de rată a dobânzii operaţiunile extrabilanţiere au o largă utilizare sub forma: swap-ului de dobânzi;

113

convenţii de anticipaţie asupra ratei dobânzii (Forward Rate Agreement); contracte de limitare a dobânzii.

„Operaţiunile SWAP privind dobânzile fac obiectul unui contract prin care părtile convin să schimbe între ele fluxurile de dobânzi aferente unui capital naţional şi în cadrul unei perioade determinate “73.

Oportunitatea unor asemenea operaţiuni decurge din faptul că: în contractele de împrumut dobânzile sunt practicate fie în condiţii de fixitate, cu valabilitate de-a lungul întregii perioade a împrumutului, fie în condiţii de variabilitate. agenţii economici implicaţi în relaţiile de credit existente doresc să-şi optimizeze poziţiile privind plăţile sau încasările de dobânzi.

În tranzacţiile de tip SWAP rata dobânzii este independentă de masa creditului. Tranzacţiile de acest tip permit companiilor care nu au acces pe pieţele financiare să schimbe tipul de rată a dobânzii pentru un credit primit.

FRA este “o operaţiune prin care cele două părţi convin un împrumut exprimat la un nivel dat a cărui rată a dobânzii este stabilită iniţial “74.

FRA este o garanţie şi nu un depozit atras sau plasat.Convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii produc efecte la o dată în viitor

(dată de lichidare) anterioară şi diferită de scadenţă.Grafic, operaţiunea este reprezentată astfel:

Durata creditului

data contractului data de lichidare scadenţa

La data lichidării,operaţiunea se va încheia prin plata diferenţei de dobânzi între rata convenită şi dobânda de piaţă. Evaluarea sumelor de plata se face în ajunul zilei de lichidare în care se efectuează plata.

Convenţia de anticipaţie privind rata dobânzii poate fi utilizată pentru speculaţie, arbitraj şi acoperire.

În cazul speculaţiei, operatorul care anticipează o creştere a ratelor dobânzii cumpără un CAARD prin care se asigură de o anumită rată a dobânzii. În cazul în care anticipaţia se realizează, cumpărătorul se va afla într-o poziţie avantajoasă. Dimpotrivă, operatorul care anticipeaza o scădere a ratelor dobânzii va vinde un CAARD şi, în caz de realizare, se va afla în poziţia vânzătorului de mai sus.

Gama de operaţiuni de arbitraj este foarte largă. Printre operaţiunile de arbitraj asupra dobânzii pe termen scurt menţionez : arbitraje disponibilităţi contra CAARD; arbitraje CAARD contra altui instrument financiar la termen ( de exemplu, swap).

Operaţiunile de acoperire CAARD sunt utilizate în afara ratei dobânzii pe termen scurt.

Contractele de limitare a dobânzii sunt considerate o succesiune de opţiuni de dobânzi. Tipurile de contracte de limitare a dobânzii cele mai cunoscute sunt CAP, FLOOR şi COLLAR.

73 C.Basno ,N.Dardac - Produse,costuri şi performanţe bancare ,Ed. Economică, 2000.74 C.Basno ,N.Dardac - Produse,costuri şi performanţe bancare ,Ed.Economică, 2000.

114

În primul caz, CAP, funcţia contractului rezultă din denumire (cap=acoperire) şi este aceea de a proteja pe beneficiarul de credit în cazul creşterii dobânzii.

Contractul are la bază un împrumut noţional (convenţional) de o anumită sumă şi se axează pe o anumită perioadă. Semestrial, de regulă la încheierea semestrului, se constată diferenţele existente, iar vânzătorul va face plăţile aferente.

Contractele FLOOR acţionează ca o limită inferioară minimă a dobânzii (cuvântul floor din limba engleză înseamnă duşumea).

Cumpărătorul unui contract FLOOR este protejat faţă de scăderea exagerată a dobânzii asigurându-şi astfel un randament minim. Vânzătorul contractului FLOOR se obligă să acopere, la analizele semestriale, diferenţele între dobânda FLOOR şi dobânzile (mai mici) practicate pe piaţă.

Contractele COLLAR acţionează ca un guler, ca un manşon în ambele capete ale spaţiului de variaţie a dobânzii. Contractul COLLAR este, de fapt, o combinaţie între contractele CAP şi FLOOR.

Operatorul care recurge la contractul COLLAR achiziţionează un contract CAP la un interval de dobândă dat şi vinde un FLOOR la un nivel inferior. În acest mod, operatorul se asigură de un nivel de refinanţare maxim consimţind, totodată, să cedeze vânzătorului orice beneficiu suplimentar ce ar proveni din scăderea dobânzilor.

Contractele de limitare a dobânzii au cea mai mare utilitate în operaţiunile de acoperire, în care se dovedesc ideale pentru prevenirea efectelor defavorabile ale variaţiei ratei dobânzii asigurând, totodată, posibilitatea de a beneficia de efectele favorabile.

MANAGEMENTUL RISCULUI INDIVIDUAL DE CREDITARE

Obiective: Cunoaşterea principiilor analizei riscului individual de creditare; Formarea capacităţii de analiză a unei solicitări de credit; Definirea şi calcularea indicatorilor sintetici de analiză a bonităţii

clienţilor.

115

7.1. Principiile analizei riscului individual de creditare7.2. Etapele analizei solicitării de creditare7.3. Indicatori sintetici de analiză a bonităţii clienţilor. Credit scoring-ul

7.1. Principiile analizei riscului individual de creditare

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze deloc sau să se realizeze doar parţial. Acest risc mai este numit şi risc de insolvabilitate a debitorului.

Gestiunea adecvată a acestui risc este vitală în activitatea bancară deoarece principala operaţiune efectuată de către bănci constă în acordarea de credite în condiţii de reducere la maxim a expunerii la riscuri şi asigurare a unei profitabilităţi corespunzătoare riscului asumat. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie să analizeze solicitările de credit pentru a putea cuantifica nivelul de risc asumat.

Un credit nu se acordă decât dacă se poate estima că probabilitatea rambursării o depăşeşte pe cea a nerambursării.

Analiza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonităţii clientului , a posibilităţilor acestuia de a rambursa creditul la scadenţă. Astfel, analiza clientului are la bază unele principii care iau în considerare toate aspectele financiare sau nefinanciare care au o influenţă asupra activităţii clientului, profitului, precum şi asupra capacităţii de rambursare a creditului. În literatura de specialitate75 aceste principii sunt întâlnite sub denumirea de „Cei şase „C” ai creditului“: Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (Numerarul), Colateralul, Condiţiile şi Controlul. Pentru a acorda creditul, banca trebuie să urmărească îndeplinirea acestor principii.

Cei şase „C” ai credituluiCaracterul Capacitatea Cash-ul

-istoricul clientului privind rambursarea creditelor

-experienţa altor bănci cu acest client

-performanţele clientului în prognozarea rezulta- telor activităţii sale

-ratingul de credit -existenţa unor

garantori, giranţi pentru

-identitatea clientului şi a giranţilor

-copii ale statutului , convenţiilor, contracte- lor de societate şi ale altor documente care atestă capacitatea legală a clientului de a lua credit

-descrierea istoricului, a structurii legale, a pro- prietarilor, a obiectului

-evidenţa istorică a vân-zărilor, profiturilor şi dividendelor

-acurateţea fluxului prognozat de fonduri

-disponibilitatea rezerve- lor de lichidităţi

-viteza de rotaţie a stocurilor, clienţilor şi creditorilor

-structura capitalului şi gradul de îndatorare

75 I.Niţu - Managementul riscului bancar, Ed.Expert, 2000.

116

credit de activitate, a produse- lor şi a principalilor clienţi şi furnizori ai activităţii solicitantului de credit

-controlul cheltuielilor

-evoluţia acţiunilor clientului ( dacă sunt cotate )

-calitatea managemen- tului

-raportul de auditColateral Condiţii Control

-proprietatea asupra activelor

-vechimea activelor -vulnerabilitatea la

uzura morală -valoarea de realizare -gradul de

specializare al activelor -gajuri, ipoteci şi

restricţii -active în leasing -acoperirea cu

asigurare -garanţii şi waranturi

emise -poziţia băncii faţă de

ceilalţi creditori -situaţia obligaţiilor

faţă de fisc şi a proceselor intentate clientului

-necesităţi viitoare probabile de finanţare

-poziţia clientului în cadrul ramurii şi cota sa de piaţă

-performanţa clientului în comparaţie cu alte firme similare

-climatul competitiv pentru produsele clientului

-expunerea clientului la ciclul de activitate şi la schimbarea tehnologiei

-condiţiile pieţei forţei de muncă

-impactul inflaţiei asupra situaţiilor financiare

-perspectiva pe termen lung a ramurii

-reglementările, factorii politici şi de mediu

-reglementările bancare aplicabile în ceea ce priveşte trăsăturile şi calitatea creditelor acceptabile

-documentaţie adecvată

-documentaţie de credit întocmită corespunzător

-înscrierea cererii de credit în liniile politicii băncii privind activita- tea de creditare

-informaţii din surse externe specializate privind factorii externi care ar putea afecta rambursarea creditului

Principala operaţiune efectuată de către băncile comerciale constă în acordarea de credite, creditele situându-se, ca pondere, pe primul loc în cadrul plasamentelor băncilor. Modul în care banca alocă fondurile poate influenţa în mare măsură dezvoltarea economică la nivel local sau naţional. Pe de altă parte, orice bancă îşi asumă riscuri atunci când acordă credite şi poate înregistra pierderi dacă unii debitori nu îşi onorează obligaţiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate dacă operaţiunile de creditare sunt organizate şi gestionate într-un mod adecvat.

Gestiunea globală a riscului de credit are la bază 2 principii :a) Diviziunea riscului de creditare

Conform acestui principiu se urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor, în mod special, a creditelor. Concentrarea clienţilor într-un

117

singur domeniu de activitate este periculoasă pentru o bancă deoarece acel sector poate fi afectat de o recesiune care poate conduce la dificultăţi în rambursarea creditelor de către agenţii economici.

În sfera creditării persoanelor fizice, diversificarea portofoliului constă în primul rând într-o diversificare teritorială. La creditarea agenţilor economici importantă este diversificarea sectorială sau economică. În cazul în care banca acordă credite unor clienţi suverani, vitală este diversificarea geografică. Pe de altă parte, se poate întâmpla ca cererile de creditare ale unor companii de talie mare să depăşească posibilităţile legale de angajament ale unei singure bănci. O soluţie în acest caz o reprezintă constituirea de pool-uri bancare.b) Limitarea riscurilor

Acest principiu are caracter normativ şi autonormativ.Fiecare bancă, în funcţie de calitatea mediului economic, asigură limitarea

riscurilor în două moduri: global şi analitic. Astfel:- banca fixează o limită internă a angajamentului sau global, în operaţiuni riscante. Se stabileşte o limită maximă pentru ponderea activităţilor riscante în total active.- banca fixează plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni situaţia în care ar putea apărea modificări semnificative în situaţia economică a clienţilor, care i-ar putea afecta negativ expunerea la risc.

Foarte utile se pot dovedi şi limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză. Este de preferat ca banca să fie pregătită pentru eventualitatea producerii unei crize oricât de improbabilă ar fi aceasta.

Pe de altă parte, Banca Centrală, ca autoritate în sistemul bancar, îşi asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidate la risc, în cadrul sistemului bancar stabilind norme cu caracter obligatoriu.

Dintre normele cele mai importante elaborate de Banca Naţională a României pentru limitarea riscului de credit putem aminti următoarele:

împrumuturile mari acordate de către o societate bancară unui singur debitor nu pot depăşi, cumulate, 20% din fondurile proprii ale băncii.

suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.

fiecare bancă trebuie să-şi clasifice creditele acordate în cinci categorii (standard, în observaţie, substandard, îndoielnic, pierdere) şi pe baza acestor categorii să-şi constituie provizioane corespunzătoare.

împrumutul mare este definit ca fiind egal cu suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garanţiilor şi a altor angajamente asumate în numele acestuia, în lei şi valută, ce depăşeşte 10% din fondurile proprii ale băncii.Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza şi

monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii:- indicatori de structură;- indicatori de dinamică;- indicatori relativi.

118

În scopul limitării riscului de creditare, cea mai importantă funcţie a managementului unei bănci este de a controla şi analiza calitatea portofoliului de credite. Slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar.

Analiza se concentrează asupra eventualelor modificări ale calităţii portofoliului de credite faţă de momentul acordării împrumuturilor şi condiţiile iniţiale stabilite de bancă pentru derularea acestora datorită unor factori imprevizibili.

Analiza şi clasificarea portofoliului de credite se face ţinând cont de performanţele financiare ale clienţilor şi de capacitatea acestora de a-şi onora obligaţiile la scadenţă.

În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, băncile încadrează creditele în una din următoarele categorii:

Categoria A – performanţele financiare ale clientului sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei. Totodată se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu se pot menţine la acelaşi nivel într-o perspectivă mai îndelungată.

Categoria C – performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar cu o evidentă tendinţă de înrăutăţire.

Categoria D – performanţele financiare sunt scăzute şi au o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

Categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi există perspectiva clară că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Această încadrare a agenţilor economici se face pe baza analizei financiare ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care se coroborează apoi cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile.

Serviciul datoriei în combinaţie cu performanţele financiare permit încadrarea creditului într-una din cele cinci grupe de calitate conform următoarei matrici:

Serviciul datoriei bun slab necorespunzătorPerformanţe financiare

A Standard în observaţie SubstandardB în observaţie Substandard îndoielnicC Substandard îndoielnic PierdereD îndoielnic Pierdere PierdereE Pierdere Pierdere Pierdere

Băncile se asigură împotriva riscului de creditare prin constituirea de provizioane. Sistemul de provizioane reglementat de normele în vigoare este destinat să protejeze capitalul băncii, depozitele persoanelor fizice şi juridice şi să acopere eventualele pierderi aferente creditelor ce prezintă incertitudini în recuperare.

Băncile constiuie provizioane specifice de risc în conformitate cu Normele B.N.R. nr. 3/1994. Nivelul acestor provizioane se stabileşte în funcţie de clasificarea creditelor astfel:

Clasificare credit Nivelul provizionului specific

Standard 0%în observatie 5%

119

Substandard 20%îndoielnic 50%Pierdere 100%

Dezvoltarea unui sistem performant de analiză şi evaluare a portofoliului de credite, precum şi determinarea nivelului optim de provizioane reprezintă domenii de mare interes pentru conducerea băncii, cu atât mai mult cu cât volatilitatea mediului economic determină necesitatea unor abordări prudente în activitatea operatorilor pe piaţa financiară.

7.2. Etapele analizei solicitării de creditare

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie evaluat în comparaţie cu beneficiile pe care banca se aşteaptă să le obţină din acordarea creditelor. Aceste beneficii se pot grupa în două categorii: beneficii directe şi beneficii indirecte.

Beneficiile directe sunt reprezentate de dobânzile şi comisioanele încasate de către bancă, care sunt aferente creditului acordat, la care se poate adăuga soldul creditor al contului clientului, sold reprezentând garanţia creditului.

Beneficiile indirecte sunt incerte şi mai dificil de cuantificat şi constau în iniţierea sau menţinerea unei relaţii cu clientul care poate conduce la o creştere a depozitelor sau la o creştere a cererii pentru alte servicii bancare.

În literatura de specialitate76 se consideră că analiza creditului se realizează secvenţial în baza următoarelor etape:

I. Analiza managerială şi economico-financiară a debitorului;II. Analiza solicitării de credit;III. Adoptarea deciziei de creditare;IV. Analiza periodică a portofoliului de credite.Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă şi o

alta calitativă. Dimensiunea calitativă a analizei creditului constă în analiza istoricului datelor

financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate financiare pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul şi capacitatea sa de a supravieţui în cazul apariţiei unor fenomene economice adverse.

Dimensiunea calitativă a analizei creditului este, în general, mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă se referă la obţinerea de informaţii în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta doreşte creditul, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul ţinând cont de estimarea condiţiilor economice din viitor şi a eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării creditului şi a dobânzilor aferente.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plată; caracterul debitorului; capitalul ( averea ) debitorului;

76 V. Dedu - Gestiune şi audit bancar , Ed. Naţional, 2001.

120

garanţiile; condiţiile de mediu.

Dintre aceste elemente, capacitatea de plată este cea mai importantă.Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt de

ordin intern : selecţia defectuoasă a dosarelor de creditare; supravegherea neadecvată a evoluţiei calităţii clienţilor.

I. În momentul în care o societate comercială se adresează Băncii cu o solicitare de credit, banca procedează la realizarea unei analize detaliate privind firma respectivă. Întreprinderea este solicitată să depună o documentaţie complexă care cuprinde:1. cererea de credit semnată de persoane autorizate;2. statutul societăţii;3. hotărârea judecătorească de înfiinţare;4. contractul de societate;5. certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului;6. ultimul bilanţ contabil vizat de Administraţia Financiară;7. contul de profit şi pierdere;8. balanţele de verificare pe ultimele 4 luni;9. lista bunurilor materiale şi a valorilor ce se pot constitui în garanţii pentru creditul acordat.

Firma trebuie să vină cu o activitate economică care să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În acest scop, întregul univers intern şi extern al întreprinderii este supus unei analize şi interpretări riguroase pentru a fi depistate efectele posibile ale unor evenimente politice, sociale, economice, militare sau ale unor schimbări tehnologice în evoluţia cererii, precum şi influenţa inflaţiei, a recesiunii etc.

După analiza economico-financiară a agentului economic, banca realizează o analiză nonfinanciară. Aceasta o completează pe cea economico-financiară confirmând rezultatele obţinute în urma analizei financiare, fiind necesară pentru obţinerea unei imagini cât mai fidele despre un client. Analiza nonfinanciară se derulează într-un cadru mai puţin formal, prin vizite la sediul clientului şi discuţii cu conducerea şi eventual cu acţionarii şi salariaţii firmei.

Cunoaşterea în ansamblu a factorilor nonfinanciari şi interpretarea lor corectă, alături de analiza financiară şi aspecte legate de garanţiile asiguratorii este foarte importantă în luarea unei decizii de creditare adecvate de către bancă.

Este important ca banca să cunoască şi să culeagă informaţii din sectorul în cadrul căruia agentul economic activează pentru a putea evalua riscul de ramură studiind următoarele aspecte:

- gradul de industrializare;- locul ocupat de agentul economic în cadrul ramurii respective;- profitabilitatea şi competitivitatea ramurii respective;- nivelul costurilor fixe;- modificările capitalului.Trebuie identificate elementele ce definesc reputaţia, calificarea, experienţa în

conducere.

121

Strategia dezvoltării societăţii trebuie cunoscută şi analizată pentru a putea aprecia riscurile viitoare.

Agentul economic este obligat să conducă contabilitatea proprie şi să respecte prevederile legale în vigoare. În acest sens se urmăreşte:

- capacitatea agentului economic de prognozare şi funadamentare a veniturilor şi cheltuielilor;

- posibilitatea determinării nivelului costului pe produs;- posibilitatea stabilirii cheltuielilor fixe în costul produsului;Pentru acceptarea cererii de creditare rolul hotărâtor îl au performanţele economice

şi financiare realizate de firma solicitatoare de credit în perioada precedentă şi cele estimate pentru perioada de angajare a creditului. Aceste performanţe sunt evaluate în cadrul analizei economico-financiare.

Analiza economico-financiară se bazează pe informaţiile financiare furnizate de client ( bilanţ, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare ) .

După ce solicitantul de credit a fost primit printre clienţii băncii, i se acordă o recunoaştere oficială a performanţelor sale.

II. În acel moment, după încheierea etapei I, urmează analiza solicitării de credit, care va stabili dacă cerinţele de finanţare ale firmei în corelaţie cu destinaţia ce se va da creditului, corespund exigenţelor băncii.

Această etapă se împarte în trei subetape:1. Identificarea scopului şi a nivelului creditului solicitat;2. Identificarea surselor de rambursare a creditului;3. Identificarea garanţiilor creditului.

După parcurgerea primelor două etape, banca trebuie să ia o decizie privind acordarea creditului.

III. În această etapă intervin factori care ţin de posibilităţile de creditare ale băncii şi de politica de creditare. Această etapă se descompune în trei subetape:1. Corelarea cu resursele băncii:

Pentru a acorda creditul, banca trebuie să dispună de resurse disponibile pentru acest scop. Banca deţine resurse proprii provenind din operaţiuni pasive, dar poate atrage resurse şi de pe piaţă. Resursele alocate de bancă în scopul acordării creditului trebuie corelate cu acesta din punct de vedere al scadenţei şi al costului. Totodată, banca urmăreşte ca nivelul şi destinaţia creditului să se încadreze în politica de creditare a băncii şi în reglementările prudenţiale.2. Adoptarea şi comunicarea deciziei de creditare:

Având la dispoziţie analiza atât a clientului, cât şi a solicitării de credit, Comitetul de credite este de acord ca cererea de credit înaintată de firma analizată să fie admisă la creditare. După adoptarea ei, decizia de creditare este comunicată solicitantului. Acesta, împreună cu banca, va proceda la încheierea contractului de credit.3. Analiza realizării deciziei de creditare:

Pe parcursul perioadei de utilizare a creditului, banca analizează evoluţia stării economice şi financiare a debitorului previzionând nivelul riscului de nerambursare a creditului angajat. Această analiză este efectuată de Serviciul datoriei care poate constata la agentul economic analizat dacă acesta are sau nu rate restante la creditele acordate sau

122

plăţi restante către furnizori. În perspectivă, în funcţie de situaţia concretă a agentului economic şi de strategia acestuia, se pot urmări : evoluţia volumului activităţii ( cifra de afaceri, producţia ); evoluţia rezultatelor financiare; îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţa internă şi externă.

IV. Analiza periodică a portofoliului de crediteAceastă etapă se referă mai mult la gestiunea globală a riscului de credit.

7.3. Indicatori sintetici de analiză a bonităţii clienţilor. Credit scoring-ul

În activitatea de creditare, pentru adoptarea unor decizii temeinic fundamentate, analiza performanţelor economoco-financiare obţinute de agenţii economici se face pe baza analizei bonităţii acestora. Bonitatea se determină pe baza unor indicatori financiari ce indică capacitatea unităţilor de a-şi achita obligaţiile care urmează să şi le asume prin semnarea contractului de credit. Indicatorii se determină pe baza principalelor situaţii financiar-contabile întocmite de agenţii economici. Calcularea acestor indicatori se face:

- la acordarea creditului;- semestrial, pentru calculul provizioanelor;- la solicitarea conducerii băncii.

Principalii indicatori financiari ( cantitativi ), calculaţi de către inspectorii băncii sunt:

1. Lichiditatea – exprimă capacitatea agentului economic de a-şi acoperi obligaţiile de plată pe termen scurt prin transformarea rapidă a mijloacelor sale circulante în disponibilităţi. Cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât este mai mare şi gradul de acoperire al obligaţiilor de plată ale agentului economic.

2. Solvabilitatea – arată gradul în care capitalul social vărsat al clientului asigură acoperirea datoriilor. O solvabilitate bună este atunci când indicatorul are valoarea peste 40%, limita minimă fiind de 20%.

3. Rentabilitatea – este indicatorul care evidenţiază capacitatea agentului economic de a-şi acoperi cheltuielile efectuate din veniturile realizate şi de a obţine un anumit profit. La un nivel redus al acestui indicator, banca manifestă o mare prudenţă la acordarea creditului.

4. Gradul de îndatorare – arată cât din volumul total al activelor clientului este acoperit din credite bancare şi datorii către terţi. Situaţia optimă este când indicatorul are o valoare de până la 50%.

5. Acoperirea dobânzii – arată ponderea cheltuielilor cudobânda în cifra de afaceri realizată de client. Indicatorul este mai bun cu cât este mai redus.

Punctajul indicatorilor se realizează astfel:

Nr.Crt.

Indicatori (%) Punctaj

10 8 5 2 0

1. Lichiditatea Peste 100

85,1-100 70,1-85,0 50,1-70,0 Sub 50

2. Solvabilitate Peste 40,1-50,0 30,1-40,0 20,1-30,0 Sub 20

123

503. Rentabilitatea Peste 10 5,1-10,0 2,6-5,0 1,1-2,5 Sub 14. Grad de îndatorare Sub 30 30,1-50,0 50,1-65,0 65,1-80,0 Peste 805. Acoperirea dobânzii Sub 20 20,1-40,0 40,1-60,0 60,1-80,0 Peste 80

Factorii calitativi completează evaluarea performanţelor financiare a împrumutatului, cu ajutorul acestora apreciindu-se activitatea agentului economic şi în lumina perspectivei activităţii.

Factorii calitativi analizaţi, cu punctajul aferent, pot fi prezentaţi schematic după cum urmează:

Nr. crt.

Factorul calitativ analizat

Aspecte analizate Punctaj

1. Managementul activităţii

Pregătire profesională

Studii superioare economice

3

Alte studii superioare

2

Studii post liceale 1Experienţă în funcţii de conducere

Peste 5 ani 4

1 – 5 ani 3

Sub 1 an 1

Experienţa în domeniul de activitate

Peste 5 ani 4

1 – 5 ani 3

Sub 1 an 1

Asigurarea conducerii

Echipă 3

O singură persoană 2

Participarea conducerii la capitalul societăţii

1

TOTAL MAXIM 15

2. Activitatea clientului

Caracterul activităţii

permanent 3Sezonier şi ciclic 2

Sfera de activitate

Producţie-prestări servicii

3

comerţ 2altele 1

Produsele şi serviciile sunt

De strictă necesitate 3De lux 2altele 1

Evoluţia cifrei de afaceri

În creştere 2

În declin 0

124

Modalitatea de vânzare a produselor

Cu plata imediată 2

Pe credit comercial 1

Modalitatea de plată a furnizorilor

La un anumit timp 2

La vedere 1

TOTAL MAXIM 15

3. Calitatea acţionariatului

Capital majoritar privat 5Societăţi sau companii naţionale 5Capital majoritar sau integral de stat 5În curs de privatizare 3Societăţi de stat unde nu se poate realiza privatizarea

0

TOTAL MAXIM 5

Numărul maxim de puncte acumulate pe baza indicatorilor nefinanciari este de 35.Numărul maxim de puncte care poate fi obţinut de un debitor prin cumularea

punctajului de la indicatorii financiari (50 puncte) cu cel de la indicatorii nefinanciari (35 puncte) este de 85.

În urma evaluării performanţelor financiare, firmele sunt incluse în una din categoriile de performanţă notate de la A la E. Corespondenţa dintre punctajul obţinut şi categoria de performanţă este arătată în tabelul de mai jos:

Categoria de performanţă

Punctaj obţinut Situaţia

A 69-85 Foarte bunăB 53-68 BunăC 37-52 SatisfăcătoareD 21-36 NesatisfăcătoareE Sub 21 Slabă (pierdere)

Categoria A – performanţele financiare ale clientului sunt foarte bune şi permit

achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei. Totodată se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu se pot menţine la acelaşi nivel într-o perspectivă mai îndelungată.

125

Categoria C – performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar cu o evidentă tendinţă de înrăutăţire.

Categoria D – performanţele financiare sunt scăzute şi au o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

Categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi există perspectiva clară că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Exemplificare formular scoring (CEC BANK):

126

127

ANALIZA ELEMENTELOR PRIVIND STATUTUL FINANCIAR AL APLICANTULUI UNUI CREDIT

(PERSOANĂ JURIDICĂ)

Obiective: Cunoaşterea modului de cuantificare a performanţelor întreprinderii în

termeni de rentabilitate şi risc, pe baza documentelor contabile de sinteză; Înţelegerea modului de fundamentare a bugetelor de venituri şi cheltuieli; Capacitatea de armonizare a relaţiei rentabilitate – risc în cadrul

echilibrului financiar dintre necesarul de active circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea lui;

Definirea ansamblului deciziilor pe termen lung prin care se trasează traiectoriile posibile în vederea asigurării poziţiei întreprinderii în mediul economic concurenţial

2.1. Universul financiar al întreprinderii moderne2.2. Analiza echilibrului financiar şi a rezultatelor întreprinderii2.3. Diagnosticul financiar al întreprinderii prin sistemul de rate2.4. Bugetele de venituri şi cheltuieli2.5. Deciziile de finanţare ale întreprinderii

8.1. Universul financiar al întreprinderii moderne

Componenta privată a finanţelor vizează constituirea şi gestiunea resurselor necesare agenţilor economici în vederea realizării obiectului lor de activitate în condiţii de normalitate şi profitabilitate. Drept urmare, se poate spune că universul financiar al întreprinderii cuprinde „totalitatea legăturilor de repartiţie din interiorul acesteia, precum şi a legăturilor de repartiţie cu economia naţională şi economia mondială”77.

Obiectul finanţelor private include:- modalităţile de constituire a capitalului social;- repartizarea profitului;- plasarea disponibilităţilor;- obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare activităţii;- moblilizarea creanţelor;- lichidarea obligaţiilor.

Gestiunea financiară a întreprinderii trebuie să fie capabilă să asigure:1. coordonarea relaţiilor dintre componentele mediului financiar al întreprinderii;

77 Bran Paul – Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pag. 70.

128

2. stăpânirea constrângerilor financiare fundamentale şi urmărirea obiectivelor financiare majore;3. operaţionalizarea responsabilităţilor privind analiza financiară şi gestiunea financiară pe termen scurt şi lung.

Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii poate fi definit prin referinţă la elementele componente ale sistemului financiar reprezentate în figura 4.

Figura 4 – Întreprinderea şi mediul său financiarSursa: Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P. Bucureşti, 2003, pag. 11

Reprezentarea din figura 4 evidenţiază clar că gestiunea financiară trebuie să asigure, pentru toate întreprinderile, „coordonarea instrumentelor sau activelor financiare, a variabilelor şi a procedurilor de reglare în vederea realizării relaţiilor cu partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare”78. Drept urmare, gestiunea financiară concentrează un ansamblu de metode de analiză şi tehnici operative care permit întreprinderilor şi altor organisme să-şi asigure pătrunderea certă şi eficientă în mediul lor financiar.

Obiectivul fundamental al gestiunii financiare este reprezentat de maximizarea valorii întreprinderii.

Maximizarea valorii întreprinderii presupune trei implicaţii majore, care definesc mai clar rolul gestiunii financiare79:- angajarea patrimoniului în proiecte de investiţii care îl valorifică la o rentabilitate sperată superioară; gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor ce trebuie realizate de întreprindere în diferite proiecte şi activităţi;

78 Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P. Bucureşti, 2003, pag. 11.79 Panaite Ileana – Alice – Finanţele întreprinderii-note de seminar, Ed. ASE, Bucureşti, 2000, pag. 5.

Întreprindere

Instrumente de plată, de finanţare şi de acoperire a

riscului

Instituţii financiare

specializate

Pieţe de active financiare

Proceduri juridice de reglare

Variabile de reglare

129

- gestiunea financiară are rolul de a evita disiparea patrimoniului cu ocazia unui faliment şi să asigure menţinerea solvabilităţii şi a unui echilibru financiar al întreprinderii;- gestiunea financiară trebuie să pună în aplicare instrumentele de acoperire corespunzătoare pentru asigurarea protecţiei adecvate contra acestor riscuri.

Celor trei responsabilităţi fundamentale atribuite finanţelor şi discutate în paragraful anterior li se adaugă următoarele sarcini operaţionale80:

1. Analiza financiară:- analiza echilibrului financiar;- analiza rezultatelor întreprinderii;- analiza fluxurilor financiare;- diagnosticul financiar al rentabilităţii şi al riscului.

2. Deciziile financiare:- de investiţii;- de finanţare;- de repartizare a profitului;- de trezorerie (gestiunea trezoreriei şi a ciclului de exploatare).3. Controlul de gestiune:- identificarea şi corectarea abaterilor;- ajustarea prevederilor bugetare;- revizuirea proiectelor iniţiale.

În practică, gestiunea financiară are menirea să satisfacă cerinţele funcţiunii financiare, al cărei obiectiv este reprezentat de „punerea în aplicare a unui sistem de metode şi tehnici de gestiune financiară care să determine creşterea valorii întreprinderii, respectiv creşterea valorii de piaţă a acţiunilor la întreprinderile mari cotate la bursă, sau asigurarea independenţei financiare şi a rentabilităţii în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii”81.

Funcţiunea financiară a întreprinderii acoperă două mari domenii de analiză:Domeniul operaţional pentru gestiunea fluxurilor financiare- cuprinde activităţi cu efecte directe asupra resurselor financiare (contractare de credite, operaţiuni de încasări şi plăţi etc.).

Domeniul funcţional responsabil de prelucrarea şi difuzarea datelor financiare în mediul intern şi extern al întreprinderii- cuprinde activităţi cu efecte indirecte asupra capitalului.

Viabilitatea unei întreprinderi depinde, în bună măsură, de buna organizare a activităţii financiare (compartimente, birouri, servicii, departamente etc.), astfel:

- compartiment de previziune financiară;- compartiment decontări;- compartiment salarizare;- compartiment casierie;- compartiment preţuri şi tarife;- compartiment analize economico-financiare;- compartiment control financiar/audit financiar.

Această structurare în compartimente poate fi extinsă/restrânsă, în funcţie de necesităţile practice. 80 Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P. Bucureşti, 2003, pag. 22.81 Vintilă Georgeta – Op.cit., pag. 24.

130

Diagnosticarea „stării de sănătate financiară” a întreprinderii la încheierea exerciţiului contabil face obiectul analizei financiare a întreprinderii. Aceasta urmăreşte să pună în evidenţă punctele tari şi slabe ale gestiunii financiare şi să ofere explicaţii cu privire la cauzele care au generat diferite dificultăţi.

Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau extern), obiectivele diagnosticării financiare sunt orientate spre evidenţierea rentabilităţii şi a riscului.

8.2. Analiza echilibrului financiar şi a rezultatelor întreprinderii

Din necesităţi practice, dar şi prin contribuţia a numeroşi reprezentanţi ai gândirii contabile, contabilitatea şi-a creat o serie de posibilităţi de sistematizare şi generalizare a informaţiei sale, dintre care cea mai importantă lucrare a primit numele de bilanţ.

Principiul dublei reprezentări a patrimoniului înseamnă că în bilanţ se află înscris patrimoniul dar privit din două puncte de vedere. Pe de o parte este privit din punct de vedere al formei sale concrete şi astfel patrimoniul îmbracă forma de active imobilizate şi active circulante. Pe de altă parte, acelaşi patrimoniu este privit în bilanţ din punct de vedere al provenienţei şi astfel privit, patrimoniu îmbracă forma de surse patimoniale.

In sens economic, patrimoniul denumeşte totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane (fizice sau juridice). Această definiţie este corectă şi din punct de vedere juridic dacă prin bun înţelegem atât bunurile materiale ce compun averea unei persoane, cât şi toate drepturile pe care le are aceasta şi care au un conţinut economic.

Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanţul stabilit la sfârşitul perioadei de gestiune (semestru, an) descrie separat elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii82.

Activul se compune din bunuri deţinute de întreprindere (drepturi de proprietate exercitate asupra lucrurilor) şi creanţe (drepturi asupra terţilor).

Dreptul de proprietate evidenţiază posibilitatea utilizării bunurilor în scopul consumului, producţiei sau fructificării acestora pentru obţinerea unor venituri.

Dreptul de creanţă este expresia angajamentelor contractate de anumiţi parteneri, cum sunt clienţii ale căror termene de plată convenite în avans au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitorii întreprinderii în calitatea lor de beneficiari, pentru angajamentele de rambursare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia sub formă de dobândă.

Pasivul se compune din capitaluri proprii şi din datorii contractate de întreprindere şi nerambursate încă.

Din punct de vedere economic, bilanţul dezvăluie capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurile sunt prezentate atât sub aspectul originii lor, sub forma resurselor (aporturi de capital, rezerve, datorii, beneficii etc.), cât şi al modului de utilizare (bunuri economice, creanţe, pierderi etc.). Rezultatul acestui mod de interpretare îl constituie ecuaţia economică a bilanţului:

sau82 Vintilă Georgeta – Op.cit., pag. 33-56.

UTILIZĂRI = RESURSE

131

Analiza lichiditate – exigibilitate a situaţiei financiare a întreprinderii are la bază elaborarea bilanţului financiar. Acesta se prezintă similar unui cont. Activele sunt asimilate utilizărilor, fiind structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, iar pasivele sunt considerate resurse, fiind structurate în ordinea crescătoare a gradului de exigibilitate.

Drept urmare, elementele de activ vor fi structurate în ordinea descrescătoare a termenului la care acestea se vor materializa în monedă lichidă. Separând această ierarhie a activelor în imobilizări (caracterizate prin durată de rotaţie mai mare de un an) şi activele circulante (cu lichiditate mai mică de un an) va rezulta structura nevoilor de finanţare: întrebuinţări permanente, respectiv întrebuinţări temporare.

Elementele de pasiv sunt ordonate în funcţie de scadenţa acestora. Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii (capital social, rezerve, subvenţii, provizioane reglementate), respectiv datoriile pe termen mediu şi lung, a căror scadenţă depăşeşte un an. Aceste elemente vor fi asimilate resurselor permanente. Restul datoriilor, caracterizate printr-o scadenţă mai apropiată de un an, sunt încadrate resurselor temporare.

Compunerea pe orizontală a bilanţului financiar poate fi interpretată astfel: Partea superioară a bilanţului reflectă structura financiară prin stabilitatea

elementelor din care este alcătuit. Compararea resurselor stabile cu întrebuinţările stabile pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen lung.

Partea inferioară a bilanţului reflectă echilibrul financiar pe termen scurt prin evidenţierea conjuncturii economice şi a ciclului de activitate.

În situaţia în care mărimea surselor permanente este mai mare decât cea a întrebuinţărilor stabile, se constituie un fond de rulment care apare ca o marjă de securitate financiară83, de fapt un surplus de resurse durabile care poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor circulante.

Structura bilanţului financiar este prezentată în figura 5.

UTILIZĂRI RESURSEImobilizărinecorporale Capital socialImobilizări corporale

Diferenţe din reevaluare

Imobilizări Rezultat reportat

83 Georgeta Vintilă – Op.cit., pag. 33-56.

132

ACTIV = PASIV

financiare Fonduri diverse

NEVOI PERMANENTE

CAPITALURI PROPRIIDatorii cu scadenţa mai mare de 1 an

StocuriProvizioane pentru riscuri şi cheltuieli

Clienţi, furnizori – debitori, alte creanţe

CAPITALURI PERMANENTE

Disponibilităţi în bănci, casa etc.

NEVOI TEMPORARE 

Datorii financiareFurnizori, clienţi creditori, alte datoriiCredite bancare curente

   RESURSE TEMPORARE

TOTAL NEVOI

TOTAL RESURSE

Figura 5 - Structura bilanţului financiar

Analiza patrimonială are ca primă etapă determinarea activului net contabil, expresia cea mai simplă a valorii patrimoniului întreprinderii. Acest indicator se calculează ca diferenţă între activul total (suma bunurilor din patrimoniul întreprinderii, exclusiv activele fictive) şi suma datoriilor contractate. Acelaşi rezultat va fi obţinut prin însumarea capitalului social cu rezultatele sau rezervele care se cuvin asociaţilor.

Pornind de la abordarea juridică a bilanţului se desprinde conceptul de Situaţie Netă (SN).

Situaţia netă este expresia valorică a drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra întreprinderii:

O situaţie netă pozitivă denotă o gestiune economică sănătoasă. Creşterea valorii acestui indicator poate fi datorată reinvestirii unei părţi din profit şi reprezintă un mod de evidenţiere a atingerii obiectivului primordial al gestiunii financiare, maximizarea valorii patrimoniale.

O situaţie netă negativă este rezultanta încheierii cu pierderi a exerciţiilor financiare anterioare şi semnalează o probabilă stare prefalimentară a întreprinderii. În acest caz, aşa cum rezultă din relaţia de calcul, activele nu pot acoperi datoriile întreprinderii. Ramânînd neacoperite, datoriile cad în sarcina creditorilor, care şi-au asumat riscul de insolvabilitate.

Fondul de rulment constituit la nivelul întreprinderii permite acesteia să facă faţă fără dificultăţi diverselor riscuri care se manifestă pe termen scurt. Acest instrument garantează solvabilitatea, aflându-se la dispoziţia întreprinderii în caz de probleme de natură comercială

133

Situaţia Netă = Activ – Datorii Totale

(scăderea vânzărilor, întârzierea încasărilor de la clienţi, accelerarea plăţilor către furnizori etc.).

Fondul de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la finanţarea echilibrului pe termen scurt. Neînscrierea fondului de rulment într-un post distinct din pasivul bilanţier este consecinţa gestiunii unitare şi globale a fondurilor întreprinderii, fără a distinge fondurile destinate investiţiilor de cele pentru producţie (exploatare). Utilizarea globală permite întreprinderii alocarea fondurilor acolo unde nevoia de finanţare impune acest lucru.

Provenienţa surplusului de resurse permanente duce la distingerea a două accepţiuni asupra fondului de rulment:

Fondul de rulment financiar – se determină pe baza bilanţului financiar, fără a ţine cont de structura resurselor durabile. Acest indicator poate fi calculat în două moduri, rezultatul fiind însă acelaşi:

Ca diferenţă între capitalurile permanente şi utilizările stabile:

sau

Ca diferenţă între activul circulant net şi datoriile pe termen scurt:

Această relaţie, specifică sistemelor contabile anglo-saxone, evidenţiază prin fondul de rulment un surplus de active circulante nete în raport cu datoriile pe termen scurt.

Fondul de rulment propriu – este expresia excedentului de capitaluri proprii asupra imobilizărilor nete, neluând deci în calcul datoriile pe termen lung. Meritul acestui indicator este faptul că pune în evidenţă gradul de de autonomie financiară a întreprinderii. Relaţia de calcul care permite determinarea acestui indicator este următoarea:

Fondul de rulment împrumutat – reflectă fracţiunea din fondul de rulment care nu este acoperită de capitalurile proprii:

134

FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanente (exclusiv amortizări şi provizioane) (valoarea netă)

FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanente (plus amortizări şi provizioane) (valoarea brută)

FRF = Activ circulant net - Datorii mai mici de 1 an şi (cu lichiditate < 1 an) pasive de trezorerie

FRF propriu = Capitaluri proprii - Imobilizări nete

FRF împrumutat = FRF - FRF propriu

În funcţie de valorile pe care le ia indicatorul Fondul de Rulment Financiar, pot apare trei situaţii diferite ale echilibrului financiar:1. Capitaluri permanente > Activ imobilizat net FRF > 0

Capitalurile permanente acoperă o parte din nevoia de finanţare a activelor circulante, egală cu mărimea fondului de rulment. Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung.2. Capitaluri permanente < Activ imobilizat net FRF < 0

O astfel de situaţie denotă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, ceea ce echivalează cu un dezechilibru financiar. Dacă în cazul întreprinderilor care au ca obiect de activitate comerţul, acest dezechilibru este permis, datoriile financiare către furnizori fiind asimilate în acest caz resurselor permanente datorită continuităţii acestora, în cazul întreprinderilor cu activitate industrială, situaţia este deosebit de periculoasă atât sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt (care au finanţat imobilizările înainte ca acestea să intre în funcţiune, sau înaintea degajării surplusului de monedă din vânzări, corespunzător amortizării), cât şi sub aspectul costului ridicat de procurare a creditelor pe termen scurt, uneori în condiţii de dobândă, penalităţi, rambursare şi garantare mai puţin avantajoase decât în cazul creditelor pe termen mediu sau lung.3. Capitaluri permanente ş Activ imobilizat net FRF ş 0

Acest caz, foarte puţin probabil să apară în practică, denotă o armonie totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.

Având ca finalitate evidenţierea echilibrului care trebuie menţinut între nevoile temporare şi resursele temporare, bilanţul financiar stă la baza unui alt indicator de echilibru, denumit nevoia de fond de rulment (NFR). Relaţia de calcul a acestui indicator este următoarea:

O valoare pozitivă a acestui indicator pune în evidenţă un surplus de nevoi temporare (stocuri şi creanţe) nefinanţate de resurse pe termen scurt. Această situaţie poate fi considerată normală atunci când este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Dacă nu este cazul aplicării unei astfel de politici, nevoia de fond de rulment pozitivă este expresia unui decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, ceea ce se traduce prin încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor.

Nevoia de fond de rulment negativă semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile temporare. Aceasta este o situaţie favorabilă pentru întreprindere atunci când este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii de exploatare cu scadenţe mai mari.

Această situaţie favorabilă, întâlnită îndeosebi la întreprinderile cu activitate de comerţ este prezentată în figura 6:

135

NFR = Nevoi Temporare – Resurse Temporare (fără disponibilităţi) (exclusive credite bancare pe termen scurt)

Figura 6 - Decalajele favorabile între încasarea clienţilor şi plata furnizorilor

Această situaţie, tradusă printr-o nevoie de fond de rulment de semn negativ şi de mărime egală cu surplusul de resurse temporare atrase este avantajoasă pentru întreprindere deoarece nevoia de fond de rulment se constituie într-o resursă pe termen scurt. Această nevoie nu mai trebuie finanţată, ci, dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulemnt, degajând o trezorerie netă pozitivă.

Relaţia de calcul pentru determinarea trezoreriei nete este următoarea:

Trezoreria Netă ş Fond de Rulment – Nevoia de Fond de Rulment

O valoare pozitivă a trezoreriei nete evidenţiază întregul echilibru financiar al întreprinderii. Prin constituirea unui fond de rulment superior nevoii de finanţare pe termen scurt, execedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a eficienţei activităţii, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Această îmbogăţire a trezoreriei este o situaţie favorabilă pentru întreprindere care astfel beneficiază de lichidităţi care pot fi utilizate fie pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt, fie pentru efectuarea de plasamente pe piaţa financiară. În acest caz, pe lângă consolidarea echilibrului financiar, trezoreria netă permite atingerea autonomiei financiare pe termen scurt.

Trezoreria netă negativă înregistrată ca urmare a insuficienţei fondului de rulment de a acoperi nevoia de finanţare a activelor circulante, semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar care trebuie acoperit prin contractarea de credite pe termen scurt. În acest caz întreprinderea se vede pusă în situaţia dependenţei de resursele financiare externe. Această situaţie, defavorabilă, impune obţinerea celui mai mic cost de procurare a noilor surse de finanţare.

Dacă fondul de rulment acoperă strict nevoia de fond de rulement, fără a degaja excedent de trezorerie, se poate vorbi de asigurarea unui echilibru perfect al trezoreriei. În acest caz se impune analiza variaţiilor nevoii de fond de rulment pentru a nu ameninţa acest fragil echilibru.

136

timp

timp

Stocaj + vânzare

Încasare contravaloareAprovizionare

Achitarea furnizorilor

Excedent de trezorerie

Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei, determinat conform relaţiei:

CF ş TN1 – TN0

Dacă fluxul monetar net al exerciţiului (cash-flow-ul perioadei) este pozitiv, aceasta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă, o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă este expresia unei situaţii inverse.

În ceea ce priveşte analiza pe baza bilanţului funcţional, aceasta are ca obiectiv prioritar impactul diferitelor operaţii asupra trezoreriei. Gruparea posturilor bilanţiere în vederea analizei se va baza pe legătura acestora cu ciclul de exploatare. Altfel spus, rolul bilanţului funcţional este de a exprima interdependenţa dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale.

Bilanţul funcţional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare din punct de vedere economic a întreprinderii, punând în evidenţă utilizările şi sursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.

Ciclurile întreprinderii sunt: de investiţii, de exploatare, de finanţare şi de trezorerie. Regruparea acestor operaţiuni în cadrul bilanţului funcţional şi caracteristicile de bază ale acestuia sunt prezentate în figura 7.

Figura 7 - Analiza funcţională

Realizarea echilibrului funcţional este pusă în evidenţă de cele 4 niveluri ale bilanţului funcţional:1. fondul de rulment pentru exploatare (FRE) sau nivelul finanţării stabile;2. nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare (NFRE);3. nivelul NFR în afara exploatării (NFRAE);4. nivelul valorilor de trezorerie.

Principalii indicatori ai echilibrului funcţional sunt: 1. Fondul de FRNG ş Resurse durabile – Nevoi stabile

ANALIZA FUNCŢIONALĂ

Regruparea diferitelor operaţii pe funcţii

Preponderenţa realităţii economice şi financiare asupra

viziunii juridice

Funcţia de exploatare

Operaţii vizând obiectul de activitate

Funcţia de investire

Operaţii care permit menţinerea şi dezvoltarea mijloacelor de producţie

Funcţia de finanţare

Operaţii care susţin nevoia de finanţare a celorlalte funcţii

137

rulment funcţional sau FR net global (FRNG)

FRNG ş Capitaluri permanente – Activ imobilizat netFRNG ş (Resurse durabile - Amortizare) - Imobilizări neteFRNG ş (Nevoi ciclice + Nevoi de trezorerie) - (Resurse ciclice + Resurse de trezorerie)

2. Nevoia de fond de rulment totală (NFRT)

NFRT ş Nevoi ciclice – Resurse cicliceNFRT are două componente:

- nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE)- nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE)

NFRE ş ACE – DENFRAE ş ACAE – DAEACE – active circulante de exploatare;DE – datorii de exploatare;ACAE - active circulante în afara exploatării;DAE - datorii în afara exploatării.

3. Trezoreria netă (TN)

TN ş Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie

Echilibrul funcţional are la bază ecuaţia fundamentală a trezoreriei, care se determină pornind de la activul şi pasivul bilanţului funcţional:

FRNG – (NFRE + NFRAE) ş TNProcedând la exemplificarea concretă în ceea ce priveşte întocmirea bilanţului

funcţional în cazul întreprinderii analizate, obţinem următoarea structură:AIAE RPR

IEIMPRUMUTURIFRNG

NEVOI STABILE

RESURSE DURABILE

StocuriDATORII DIN EXPLOATARE

Creanţe de exploatare NFRE

Creanţe diverse

DATORII DIVERSENFRAENFR

NEVOI CICLICE

RESURSE CICLICE

Disponibilităţi

CREDITE DE TREZORERIETN

TOTAL UTILIZĂRI

TOTAL RESURSE

Contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate este documentul contabil de sinteză care măsoară performanţele activităţii întreprinderii în cursul perioadei analizate.

138

El sintetizează şi explică într-o formă analitică fluxurile economice aferente perioadei de gestiune, prin prisma raporturilor de echilibru dintre venituri şi cheltuieli.

Structurarea în contul de profit şi pierdere a informaţiilor84 privind activitatea unei întreprinderi pe cele trei niveluri (exploatare, financiar şi excepţional) permite calcularea unor indicatori valorici care caracterizează comportamentul economic al întreprinderii, cunoscuţi sub denumirea de solduri intermediare de gestiune. Aceşti indicatori se prezintă sub forma unor solduri denumite şi marje, care pun în evidenţă etapele formării rezultatului exerciţiului în concordanţă cu structurile de venituri şi cheltuieli aferente activităţii unei întreprinderi.

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei domenii de activitate oferă posibilitatea determinării unor marje de acumulări băneşti potenţiale destinate să îndeplinească o anumită funcţie de renumerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune. Aceste solduri reprezintă de fapt palierele succesive în formarea rezultatului final al exerciţiului. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheindu-se cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului).

Structura contului de rezultate permite pe cele trei tipuri de activităţi degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să remunereze factorii de producţie şi să asigure finanţarea activităţii viitoare. Acestea poartă numele de solduri intermediare de gestiune (SIG).

Soldurile intermediare de gestiune sunt trepte succesive care duc la formarea rezultatului final. Fiecare sold intermediar reprezintă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

Marja comercială reprezintă excendentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora. Costul de cumpărare al mărfurilor (vândute/revândute) include preţul de cumpărare (preţ fără TVA) majorat cu cheltuielile de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.

Valoarea adăugată (primul sold intermediar de gestiune) exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie (forţă de muncă şi capital) peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a întreprinderii.

EBE exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a întreprinderii cu influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii finale şi a capacităţii de dezvoltare a întreprinderii. EBE exprimă astfel măsura resurselor degajate de exploatare pe baza cărora întreprinderea exercită decizii strategice. Luând în calcul veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, indicatorul capătă o semnificaţie deosebită în termen de resurse financiare (EBE reprezentând fundamentul autofinanţării întreprinderii) şi trezorerie (EBE măsoară trezoreria potenţială degajată de exploatare şi decalajele dintre scadenţa încasării creanţelor şi plata datoriilor).

Rezultatul exploatării reflectă mărimea absolută a rentabilităţii de exploatare obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate).

84 Georgeta Vintilă – Op.cit., pag. 78-128.

139

Rezultatul net al exerciţiului evidenţiază mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi renumeraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net (dacă se înregistrează) trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi reale, altfel el va rămâne doar un potenţial de finanţare.

Figura 8 – Cascada soldurilor intermediare de gestiune

+

Vânzări de mărfuri- Costul mărfurilor vândute

= Marja comercială

Producţia vândută+ Producţia stocată+ Producţia imobilizată

= Producţia exerciţiului

- Consumurile provenite de la terţi

= Valoarea adăugată

- Subvenţii de exploatare- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate- Cheltuieli cu personalul

= Excedent brut de exploatare (EBE)

- Reluări asupra provizioanelor pentru exploatare- Alte venituri (din exploatare)- Amortizarea si provizioanele calculate (din exploatare)- Alte cheltuieli de exploatare

= Rezultatul exploatării (profit)

+ Venituri financiare- Cheltuieli financiare

= Rezultat curent (înainte de impozitare)

+ Rezultat excepţional- Impozit pe profit

= Rezultat net al exerciţiului

140

Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă. Acest indicator se determină pe baza contului de rezultate.

EBE+ Alte venituri din

exploatare- Alte cheltuieli din

exploatare+ Venit financiar

- Cheltuieli financiare+ Venit excepţional

- Cheltuieli excepţionale- Impozit pe profit

ş CAF

2.3. Diagnosticul financiar al întreprinderii prin sistemul de rate

Diferitele forme de exprimare ale ratelor de rentabilitate au o valoare informaţională variată şi oglindesc multiplele laturi ale activităţii economico-financiare ale firmei.

Rentabilitatea întreprinderii poate fi analizată prin trei categorii de rate:- rate de rentabilitate comercială;- rate de rentabilitate economică;- rate de rentabilitate financiară.

Ratele de rentabilitate comercială exprimă corelaţia dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra de afaceri, dând expresie politicii comerciale a întreprinderii. Acestea sunt:1. Rata marjei comerciale: pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii, apreciind influenţa constrângerilor pieţei şi a politicii preţurilor de vânzare.

2. Rata EBE exprimă capacitatea activităţii de exploatare de a degaja profit.

3. Rata marjei nete este expresia eficienţei globale a întreprinderii.

4. Rata marjei nete de exploatare pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare.

141

5. Rata marjei brute de autofinanţare este expresia cantitativă a surplusului de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi.

6. Rata marjei valorii adăugate exprimă rezultatul brut de care dispune întreprinderea după scăderea cheltuielilor de exploatare.

Rata rentabilităţii economice reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obţinerea acestuia. În calculul ratei rentabilităţii economice, la numărător se poate utiliza rezultatul exploatării sau excedentul brut din exploatare, iar la numitor mijloacele economice totale (activul total) sau o parte a acestora.

Rata rentabilităţii economice este independentă de structura financiară (gradul de îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de elementele excepţionale.

Rata rentabilităţii economice, se poate stabili astfel:

sau

Modificarea ratei a rentabilităţii economice, se explică prin prisma celor doi factori direcţi: viteza de rotaţie a activului total şi rata rentabilităţii comerciale sau rata marjei brute la 1 leu vânzări, a cărei analiză poate fi aprofundată prin intermediul celor trei factori indirecţi (structura producţiei vândute pe produse, preţurile medii de vânzare unitare şi costurile unitare).

Rentabilitatea financiară exprimă corelaţia dintre profit şi capitaluri în calitatea lor de surse de finanţare a activităţii întreprinderii. Circumscris sferei de cuprindere a capitalurilor, proprii şi permanente, analiza ratei rentabilităţii financiare se pliază acestei structurări.1. Rentabilitatea financiară netă măsoară în mărime relativă remunerarea capitalurilor acţionarilor aduse ca aport, sau a profitului net lăsat la dispoziţia firmei pentru autofinanţare. Rata în cauză, reflectă corelaţia dintre profitul net, ca venit al acţionarilor şi capitalurile proprii ale întreprinderii.

2. Rentabilitatea financiară înainte de impozit are rolul de a evidenţia corelaţia dintre capitalul permanent şi profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile

142

şi a impozitului pe profit. Acestă rată de rentabilitate pune în evidenţă şi faptul că marja brută trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor cu dobânzile, ca formă de remunerare a datoriilor pe termen scurt, mediu şi lung, cât şi a impozitul pe profit, astfel încât firma să obţină profit net, care să permită remunerarea acţionarilor săi.

3. Randamentul capitalurilor proprii evidenţiază capacitatea întreprinderii de a-şi remunera acţionarii pe baza capitalurilor proprii.

Echilibrul financiar trebuie înţeles ca un ansamblu de corelaţii care se formează în procesul de rotaţie a capitalului. În starea generală de echilibru financiar se circumscriu atât egalităţi cât şi inegalităţi, cu semnificaţiile lor economice.

Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii, investiţii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.

Principalele rate folosite sunt:1. rata autonomiei financiare - reflectă ponderea capitalului propriu în cadrul surselor ce sunt la dispoziţia întreprinderii pentru o perioadă mai mare de 1 an:

Exprimă în ce proporţie capitalul permanent se regăseşte în capitalul propriu. Cu cât valoarea ratei este mai mare şi tinde spre 1, cu atât situaţia financiară a

întreprinderii, din punct de vedere al autonomiei financiare, este mai bună.

2. rata de finanţare a stocurilor pe seama fondului de rulment:

Rata evidenţiază proporţia corespunzătoare din fondul de rulment funcţional care finanţează partea cea mai stabilă a nevoilor de fond de rulment legate de exploatare, respectiv stocurile.

Raportul poate fi considerat satisfăcător dacă fondul de rulment reprezintă aproximativ 2/3 din stocuri.

3. rata de finanţare a activelor circulante pe seama fondului de rulment:

Rata de finanţare a activelor circulante pe seama fondului de rulment semnifică faptul că ansamblul activelor circulante este finanţat din fondul de rulment.

Creşterea valorii raportului corespunde unei atenuări a structurii de finanţare, iar diminuarea lui exprimă deteriorarea situaţiei.4. rata de finanţare a necesarului de fond de rulment:

143

Rata menţionată poate fi mai mare, egală sau mai mică decât 100, după cum trezoreria netă este pozitivă, egală cu zero sau negativă.

5. rata de autofinanţare a activelor:

Dacă valoarea raportului este mai mare decât unu, înseamnă că întreprinderea dispune de capacitate de autofinanţare suficientă pentru a finanţa investiţiile, respectiv a creşte nevoia de fond de rulment pentru exploatare, generată de acestea.

6. rata datoriilor:

Această rată este complementară cu rata de autofinanţare a activelor. Cu cât valoarea ei este mai scăzută cu atât gradul de îndatorare este mai mic.

7. rata de finanţare a imobilizărilor pe seama capitalului propriu:

Dacă rata este mai mare decât 100, atunci întreprinderea înregistrează un fond de rulment propriu pozitiv, iar o parte a activelor circulante este finanţată pe seama acestuia.

8. rata de finanţare a activelor imobilizate pe seama capitalului permanent, arată înce proporţie investiţiile întreprinderii sunt finanţate pe seama capitalului permanent:

Dacă rata este mai mare decât 100 se înregistrează un fond de rulment pozitiv. Aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii pe baza acestor rate se realizează

ţinându-se cont de dinamica lor la nivelul întreprinderii, precum şi prin compararea cu ratele medii ale ramurii de activitate a întreprinderii.

Ratele de lichiditate caracterizează situaţia financiară a întreprinderii pornind de la partea de jos a bilanţului financiar. Aceste rate măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.

Lichiditatea este proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată

la scadenţă.Capacitatea de plată este reprezentată de solvabilitatea imediată şi exprimă

capacitatea mijloacelor băneşti disponibile la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp (de obicei până la 30 de zile) de a acoperi obligaţiile scadente pentru acelaşi interval de timp. Pentru analiza lichidităţii şi solvabilităţii unei firme se recomandă folosirea metodei ratelor. Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se impune compararea pasivelor pe termen scurt cu resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă.

Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat pentru

144

aprecierea gradului în care firma face faţă obligaţiilor pe termen scurt. Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:1. Rata lichidităţii generale (RLG), se determină prin raportarea valorii activelor curente la valoarea pasivelor curente.

Activele curente includ disponibilităţile, valorile mobiliare foarte lichide, efectelecomerciale de primit şi stocurile, iar pasivele curente sunt formate din efecte comerciale de plătit, credite bancare pe termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu şi lung a căror scadenţă este în cadrul exerciţiului financiar curent impozite de plătit şi alte obligaţii (în principal cele salariale).

Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment care îi permite întreprinderii să facă faţă incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficienţă a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor la cererea creanţierilor.

2. Rata lichidităţii restrânse (RLR), este cunoscută şi sub denumirea de “rata rapidă” sau “testul acid (quick ratio)”, potrivit teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.

Ca modalităţi de calcul, rata se poate determina, astfel: prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente şi împărţirea

diferenţei astfel obţinute la valoarea pasivelor curente:

prin raportarea sumei creanţelor şi disponibilităţilor la datoriile exigibile pe termen scurt (pasivele curente), şi anume:

Această rată este de regulă subunitară. Ea trebuie însă analizată şi interpretată cu prudenţă prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanţelor (număr de clienţi, ponderea lor în totalul creanţelor etc.). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte solvabilitatea parţială.

3. Rata lichidităţii imediate (RLI), realizează corespondenţa dintre elementele cele mai lichide ale activului cu obligaţiile imediat exigibile ale pasivului. Această rată, cunoscută şi sub denumirea de rata capacităţii de plată imediate, măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor, utilizând disponibilităţile existente, astfel:

Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, dar care poate fi consecinţa unei utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile.

145

Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.

Pentru a măsura gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor sale se utilizează rata solvabilităţii globale (RSG). Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate şi active cirulante) şi se determină, astfel:

Solvabilitatea este rezultatul unei activităţi eficiente, iar lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot avea caracter temporar, dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate globală.

Rata solvabilităţii globale, exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung şi scurt, precum şi marja de creditare a întreprinderii. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti, imediate şi îndepărtate, faţă de terţi. Tot aşa, o valoare situată sub acest nivel evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii.

Ratele de îndatorare evidenţiază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Comparând finanţarea externă prin datorii cu fondurile proprii, ratele pun în evidenţă componenţa datoriilor din pasiv, dar şi repartiţia capitalurilor permanente între fondurile proprii şi cele împrumutate pe termen mediu şi lung.

Pot fi calculate următoarele rate de îndatorare:1.Rata levierului sau coeficientul total de îndatorare reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea activităţii întreprinderii. Acest indicator poate fi interpretat şi ca o rată a autonomiei a întreprinderii în declin, gradul în care angajamentele sale, pe termen scurt sau lung, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii.

Relaţia de calcul este:

Cu cât rata levierului este mai mare decât unu, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanţierii săi. Dacă levierul este subunitar, banca va acorda în continuare împrumuturi în condiţii de garanţie sigură.

2. Rata datoriilor financiare exprimă gradul de îndatorare pe termen lung. Pentru o bună funcţionare a întreprinderii se impune ca această rată să nu depăşească valoarea de 0,5.

Relaţia de calcul:

3. Rata independenţei financiare, care este recomandat să fie mai mare sau egală cu 0,5, măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente.

146

4. Rata capacităţii de împrumut pune în balanţă resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung.

Pentru valori ale lui RCI subunitare, capacitatea de împrumut a întreprinderii este saturată.

5. Rata capacităţii de rambursare exprimă capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe terme lung.

Cu cât valoarea raportului este mai mică, cu atât este mai mare capacitatea de rambursare.

6. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare evidenţiază capacitatea de plată a serviciului datoriei contractate. Dacă valoarea raportului depăşeşte pragul de 0,6, întreprinderea în cauză riscă să intre în stare de faliment.

7. Costul îndatorării se calculează potrivit relaţiei:

Dacă rata medie a dobânzii este mai mică decât rata de rentabilitate economică a întreprinderii analizate, atunci îndatorarea favorizează finanţarea prin împrumuturi, caz în care efectul de levier are o influenţă benefică asupra rentabilităţii capitalurilor proprii.

8. Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală:

Metoda scorurilor (scoring) a fost şi este folosită, în special, de către investitorii şi creditorii întreprinderii, pentru a stabili nivelul riscului la care se expun dacă şi-ar investi lichidităţile de care dispun într-o astfel de firmă. Ea este un instrument important, aflat la dispoziţia managementului executiv, de sesizare din timp a problemelor cu care se confruntă sau se va confrunta în viitor.

Scorul se constituie într-o metodă de diagnostic care constă în măsurarea şi interpretarea riscului la care se expune investitorul, creditorul, dar şi întreprinderea în sine, în activitatea viitoare.

Modelul AltmanÎn concepţia lui Altman, declinul unei companii traversează cinci faze:

147

I. apariţia semnalelor de declin (descreşterea profitabilităţii, descreşterea cifrei de afaceri, creşterea datoriilor, descreşterea lichidităţilor etc.), de regulă desconsiderate;

II. existenţa semnalelor clare pentru care însă nu se iau măsuri, existând speranţa ca acestea să dispara fără nici o intervenţie;

III. acţiunea puternică a factorilor de declin cu agravări serioase ale situaţiei financiare;

IV. colapsul, imposibilitatea echipei manageriale de a asigura masuri corective;

V. intervenţia, fie prin acţiuni de redresare, fie declararea falimentului.Modelul Altman se bazează pe următoarea formulă:

Z ş 3,3 x1 + 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5

unde:

Pe baza experimentării acestei ecuaţii pe un număr mare de firme s-a constatat că gradul de încredere pe perioada de un an este de 95%, iar plajele de valori ale scorului Altman, cu ajutorul cărora firma poate fi caracterizată, sunt:▫ Când Z < 1,81 firma este insolvabilă, aflându-se în fazele IV sau V descrise mai sus;▫ Când 1,81 < Z ≤ 2,90 firma este considerată în dificultate, aflându-se în fazele II sau III;▫ Când Z > 2,90 firma poate fi considerată sănătoasă economic.

Modelul Canon şi Holder presupune determinarea scorului Z cu ajutorul ecuaţiei:Z ş 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5

x1 reprezintă rata lichidităţii parţiale ( reduse ), care se determină cu ajutorul a două relaţii:

ssau

148

x2 reprezintă rata stabilităţii financiare, care se determină pe baza formulei de calcul:

x3 reprezintă rata ( nivelul ) cheltuielilor financiare, calculată cu ajutorul formulei:

x4 este rata de remunerare a personalului, sau ponderea cheltuielilor cu personalul din valoarea adăugată:

x5 este dat de ponderea excedentului brut de exploatare în valoarea adăugată:

Pe baza valorilor scorului astfel determinat, se poate stabili care este probabilitatea de faliment a unităţii, conform tabelului de mai jos:

SCOR Z Probabilitatea de faliment

Negativ0 – 1,5

1,5 – 4,0

80%75 – 80%

70 – 75%

Firma în situaţienefavorabilă Z≤4

4,0 – 8,5

9,5

50 – 70%

35%

Firma în situaţie incertă4 < Z < 9

10,013,0

16,0

30%25%

15%

Firma în situaţie favorabilăZ ≥ 9

Mai mare ca 16 Sub 15%

Funcţia de scor stabilită de Centrala Bilanţurilor a Băncii Franţei cuprinde o ecuaţie cu 8 factori:

Z ş -1,255x1 + 2,003x2 – 0,824x3 + 5,221x4 – 0,689x5 – 1,164x6 + 0,706x7 +1,408x8

unde: x1 este rata cheltuielilor financiare:

x2 rata de acoperire a capitalului investit :

x3 rata capacităţii de rambursare a datoriilor:

149

x4 rata marjei brute de exploatare:

x5 durata medie a creditului – furnizori:

x6 rata de creştere a valorii adăugate:

x7 durata medie a creditului clienţi:

x8 rata investiţiilor fizice:

În funcţie de valoarea scorului Z, se disting:◦ o zonă nefavorabilă: Z < - 0,25 ;◦ o zonă de incertitudine: – 0,25 ≤ Z ≤ 0,125 ;◦ o zonă favorabilă: Z > 0,125.

2.4. Bugetele de venituri şi cheltuieli

Bugetul reprezintă previziunea cifrată a afectărilor de resurse şi de responsabilităţi pe centre de activităţi, în vederea realizării cât mai eficiente a obiectivelor strategice ale întreprinderii. Procesul bugetar are rolul de a orienta activitatea tuturor compartimentelor întreprinderii spre acelaşi obiectiv: rentabilitate, lichiditate, diminuarea riscurilor etc85.

Principalele caracteristici ale bugetelor întreprinderilor sunt:- armonizează activitatea tuturor compartimentelor funcţionale;- orientează activitatea tuturor compartimentelor;- atenuează tendinţa tuturor compartimentelor de a-şi supraevalua nevoile de finanţare.

Sistemul planificării financiare poate cuprinde trei tipuri de bugete:1. bugete de orientare generală (pe termen lung);2. bugete anuale (specifice diferitelor activităţi economice ale

întreprinderii);3. bugete rezultative (pentru estimarea situaţiei patrimoniale şi

monetare, care rezultă din aplicarea bugetelor specifice).Bugetele de venituri şi cheltuieli se întocmesc anual, cu defalcare pe trimestre şi

cuprind următoarele formulare86:

85 Georgeta Vintilă – Op.cit., pag. 255.86 Panaite Ileana – Alice – Finanţele întreprinderii-note de seminar, Ed. ASE, Bucureşti, 2000, pag. 72-75.

150

1. bugetul activităţii generale – conţine date referitoare la veniturile, cheltuielile şi reziultatele preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate în anul precedent;2. bugetul activităţii de producţie – se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente producţiei – marfă;3. bugetul activităţii de trezorerie – reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de provenienţă, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi generatoare de cheltuieli şi plăţi, având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului necesar desfăşurării activităţii în condiţii normale;4. bugetul activităţilor de încasări şi plăţi în valută – se întocmeşte de agenţii economici care au încasări şi plăţi în valută;5. bugetul activităţii de investiţii – se dimensionează sursele de acoperire a cheltuielilor pentru investiţii;6. împrumuturi garantate de stat – se completează pe baza acordurilor sau contractelor încheiate, pe fiecare garant, exprimat atât în lei, cât şi în valută;7. rezerve;8. repartizarea profitului;9. principalii indicatori economici şi financiari – agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori:1) pragul de rentabilitate ş costuri fixe / (preţ livrare unitar – costuri variabile unitare)2) lichiditatea globală generală ş active circulante / datorii curente3) lichiditatea redusă ş (active circulante - stocuri) / datorii curente4) lichiditatea imediată ş trezoreria / datorii pe termen scurt5) securitatea financiară ş capitaluri financiare / datorii pe termen mediu şi lung6) rata rentabilităţii economice ş profitul din activitatea de exploatare / total active7) rata rentabilităţii financiare ş profit net / capitaluri proprii8) solvabilitatea patrimonială ş capitaluri proprii / total pasiv rata generală a solvabilităţii ş capital străin / capital propriu9) gradul de îndatorare ş plăţi exigibile / total activ10) rata profitului ş profit brut / cifra de afaceri11) FR şi active circulante – obligaţii12) perioada de recuperare a creanţelor (debitori + facturi neîncasate) / cifra de afacerii x 36513) perioada de rambursare a datoriilor ş (obligaţii / cifra de afaceri) x 36514) rotaţia stocurilor ş cifra de afaceri / (total stocuri – facturi neîncasate)15) productivitatea muncii ş cifra de afaceri / număr total personal16) ponderea salariilor în costuri ş salarii directe / costuri directe de producţie

2.5. Deciziile de finanţare ale întreprinderii

Criteriile financiare pentru evaluarea proiectelor de investiţii au în vedere87:a) influenţa proiectelor asupra reziultatelor şi rentabilităţii întreprinderii;b) influenţa lor asupra echilibrului financiar;c) influenţa proiectelor asupra nivelului riscului suportat de întreprindere.87 Georgeta Vintilă – Op.cit., pag. 353-354.

151

Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii presupune, în general, două obiective legate de natura deciziei ce urmează a fi luată. Ea vizează, în primul rând, asigurarea unei comparaţii între proiectele concurente între care trebuie să se definească o ordine de prioritate. Ea vizează şi formularea unei aprecieri pertinente asupra valorii intrinsece a unui proiect, fiind vorba în acest caz de decizia de acceptare – respingere.

Proiectele de investiţii pot fi evaluate prin metode tradiţionale şi/sau prin metode fondate pe actualizare.

Vom prezenta în continuare câteva dintre principiile metodelor fondate pe actualizare. O investiţie este acceptabilă dacă valoarea sa actuala netă este pozitivă, adică dacă ea contribuie la creşterea valorii actuale totale a întreprinderii.

Pentru a calcula criteriul VAN este suficientă calcularea valorii actuale a fluxurilor de lichidităţi viitoare generate de investiţie, apoi deducerea sumei iniţiale a investiţiei.

Dacă se notează cu F fluxul de lichidităţi aşteptat a se obţine în urma investiţiei pentru perioada t, suma investiţiei cu I0, rata de actualizare cu kt pentru un flux care se produce la finele perioadei t, atunci VAN este egală cu:

Durata de viaţa a investiţiei fiind de n perioade, investiţia este acceptată dacă valoarea actuală a fluxurilor de lichidităţi este superioară costului investiţiei I0.

Rata de actualizare k reprezintă costul de oportunitate al capitalului investit. În condiţii de certitudine, rata de actualizare este reprezentată de rata dobânzii pe piaţa financiară. Dacă apar condiţii de incertitudine, determinarea acestei rate depinde de costul riscului.

Dacă fluxul de lichidităţi produs de investiţie este constant, este posibilă recurgerea la următoarea formulă de calcul:

În anumite modele financiare se presupune că fluxurile de lichidităţi generate de investiţie cresc cu o rată constantă g pe un orizont de timp infinit. În aceste condiţii:

Capitalizarea este operaţiunea inversă actualizării. Dacă în loc de a investi o sumă I0 într-un proiect oarecare, se plasează I0 cu rata k, se obţine la finalul perioadei n o valoare viitoare de:

Investiţia este rentabilă dacă:

Se poate deci substitui criteriul valorii actuale cu criteriul valorii capitalizate dacă piaţa financiară este perfectă şi dacă ratele aferente împrumutului sunt întotdeauna egale cu k.

VAN-ul posedă o proprietate remarcabilă, aceea a aditivităţii. Cum VAN-urile sunt cuantificate în unităţi monetare, la acelaşi moment, este posibil de a le adiţiona. Astfel,

152

VAN-ul combinaţiei a două proiecte este egală cu suma VAN-urilor fiecărui proiect. În consecinţă, valoarea actuală totală a unei întreprinderi este egală cu suma valorilor actuale ale diferitelor investiţii care le compun. Această proprietate este fundamentală deoarece ea permite simplificarea procesului de alegere a investiţiei.

Perioada (termenul de recuperare) se defineşte ca fiind numărul de perioade necesare pentru a recupera fondurile investite. Recuperarea se apreciază făcând cumulul fluxurilor de lichidităţi aşteptate ale investiţiei. Criteriul perioadei de recuperare poate să conducă la respingerea proiectelor acceptabile prin VAN şi invers, la acceptarea proiectelor nerentabile, după pragul de acceptare reţinut.

Acest criteriu poate, de asemenea, sa conducă, în cazul proiectelor mutual exclusive, la reţinerea proiectului cel mai puţin rentabil în sensul VAN-ului.

Rata de rentabilitate contabilă se determină raportând beneficiul mediu realizat de investiţie la suma investiţiei medii, determinată contabil. Beneficiile datorate investiţiei se calculează presupunând, pe de o parte, că există identitate a fluxurilor de lichidităţi de exploatare şi a unei variaţii a necesarului de fond de rulment egală cu zero, iar pe de altă parte, că nu există impozitare a rezultatelor.

Acceptarea sau respingerea proiectului presupune că se poate calcula rata de rentabilitate contabilă, fie calculată asupra ansamblului activelor întreprinderii, fie pornind de la o medie sectorială. Dar, un asemenea prag este în totalitate arbitrar.

Rata internă de rentabilitate (RIR) sau rata internă de randament este rata de actualizare pentru care se obţine o VAN nulă. Se determină rezolvând ecuaţia:

RIR poate fi reprezentată grafic: ea se situeaza la intersecţia funcţiei reprezentând VAN-ul în funcţie de rata de actualizare şi axa absciselor (Figura 20).

Figura 20 – VAN şi RIR

VAN-ul fiind pozitiv pentru toate ratele de actualizare inferioare ratei de rentabilitate internă se ajunge la concluzia că investiţia este acceptabilă dacă rata de rentabilitate a investiţiei este superioară ratei de actualizare, adică costului de oportunitate a fondurilor investite.

Atunci când se recurge la rata internă de rentabilitate se consideră ipoteza implicită că rata de rentabilitate a fluxurilor reinvestite este chiar rata internă de rentabilitate.

153

Evaluarea valorii viitoare în anul n a fluxurilor reinvestite la RIR se face astfel:

Pe de altă parte, ţinând cont de definiţia RIR, se ajunge la:

Se poate demonstra astfel că în ipoteza ratei de reinvestire, aceasta este chiar RIR-ul. Această ipoteză diferă de cea care presupune recurgerea la VAN, unde rata de reinvestire este rata de actualizare.

Ipoteza de reinvestire legată de RIR este inacceptabilă. Criteriul VAN presupune că va fi întotdeauna posibilă plasarea fluxurilor viitoare la rata de actualizare reţinută, care poate varia cu perioada.

În anumite cazuri, întreprinderea trebuie să aleagă între mai multe proiecte şi, deci, să stabilească un clasament. Clasamentele obţinute pot diferi după criteriul reţinut: VAN şi RIR. Aceste divergenţe pot avea mai multe origini: diferenţă între sumele investite sau în profilul fluxurilor.

În cazul alegerii dintre două proiecte a celui optim, având la bază sumele investite, diferite, criteriul VAN va conduce la alegerea unuia dintre proiecte, în timp ce criteriul RIR va determina alegerea celuilalt.

În concluzie, chiar dacă rata internă de rentabilitate are fundamente teoretice mai solide decât perioada de recuperare şi rata de rentabilitate contabilă, acest lucru poate conduce în anumite cazuri la alegeri diferite decât cele indicate de VAN. Ca urmare, ea trebuie utilizată cu multă prudenţă.

În acest paragraf voi face referire la criteriile financiare recomandate de Banca Mondială în vederea alegerii unui proiect de investiţii.

Banca Mondială propune patru criterii de selecţie, după cum urmează:1. Valoarea actualizată netă (VAN)

Relaţia de calcul este următoarea:

unde:V0 – valoarea actuală a cash-flow-urilor viitoare (CFt ), inclusiv a valorii reziduale (VRn);I0 – cheltuielile iniţiale de investiţii.

Aşadar, valoarea actualizată netă se determină ca diferenţă între fluxurile de trezorerie viitoare şi actualizate la rata dobânzii de piaţă, respectiv valoarea lor actuală pe de o parte şi capitalul investit, pe de altă parte.

Regula VAN porneşte de la ipoteza conform căreia capitalurile (I) pot fi oricând reinvestite pe piaţa monetară la rata dobânzii de pe piaţă (k) pentru a obţine fluxuri de trezorerie viitoare (CF).

Toate proiectele care vor avea VAN pozitivă sunt preferabile plasamentelor monetare la o dobândă de piaţă k.2. Rata internă de rentabilitate (RIR)

Pentru n perioade, RIR se calculează potrivit formulei:

154

Considerând rata medie a dobânzii ca un randament de referinţă în materie de investiţii, regula VAN de evaluare a proiectelor de investiţii poate fi transpusă şi în termeni de rentabilitate specifici fiecărui proiect de investiţii.

Regula RIR este echivalentă cu regula VAN în selecţia proiectelor de investiţii.3. Rata internă de rentabilitate modificată (RIRM)

Pentru n perioade, formula de calcul recomandată de Banca Mondială este următoarea:

unde rt este rata de rentabilitate specifică întreprinderii, la care pot fi reinvestite veniturile viitoare.

Inconvenientul RIR este ipoteza mai puţin realistă a reinvestirii constante în aceeaşi întreprindere şi la aceeaşi RIR a veniturilor viitoare , motiv pentru care s-a propus utilizarea unei RIR modificate, în ipoteza reinvestirii veniturilor viitoare la o rată de rentabilitate specifică întreprinderii şi nu proiectului de investiţii analizat.4. Termenul de recuperare (TR)

Termenul de recuperare exprimă numărul de ani de recuperare, prin casf-flow-urile medii anuale actualizate (CFact/an) a capitalului investit (I0).

Termenul de recuperare reprezintă numărul de ani după care suma fluxurilor marginale de trezorerie actualizate devine egală şi acoperitoare cu suma investiţiei.

Acest indicator asigură o alegere a variantelor de investiţii în funcţie de rapiditatea recuperării capitalului investit.

155

PROCEDURI BANCARE PRIVIND APROBAREA CREDITELOR

Obiective: Cunoaşterea procedurilor privind aprobarea creditelor; Înţelegerea modului de fundamentare a creditelor pentru accesarea de

fonduri europene post aderare; Formarea capacităţii de întocmire a unui dosar de creditare.

9.1. Proceduri privind aprobarea creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice9.2. Acordarea de credite pentru accesarea de fonduri europene post aderare

156

9.1. Proceduri privind aprobarea creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice

Baza legală: O.U.G. nr.99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, cu

modificarile si completarile ulterioare; Regulamentul Bancii Nationale a Romaniei nr.3/2007 privind limitarea riscului de

credit la creditele destinate persoanelor fizice, cu modificarile si completarile ulterioare;

Directiva nr.2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului Uniunii Europene din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei nr.87/102/CEE a Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 1986 cu modificarile si completarile ulterioare;

O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificarile si completarile ulterioare etc.În activitatea de aprobare a creditelor destinate persoanelor fizice, altele decat

creditele prin card, de perfectare a contractelor de credit, de incheiere a protocoalelor de colaborare, precum si de aprobare a unor operatiuni ce pot fi solicitate de clienti pe parcursul derularii creditelor, vor fi respectate prevederile procedurilor bancare interne, coroborate cu prevederile reglementarilor interne privind creditarea persoanelor fizice, ale celorlalte reglementari interne in vigoare ale Bancii, precum si cu reglementarile privind activitatea bancara, normele, instructiunile si regulamentele emise de Banca Nationala a Romaniei, orice alte reglementari legale incidente si statutul propriu de functionare.

Pentru cresterea eficientei si operativitatii procesului de aprobare a creditelor, propunerea de acordare a creditului (PAC) se analizeaza si se avizeaza/se aproba conform competentelor, la nivel teritorial si/sau la nivel central, dupa caz. In propunerea de acordare a creditului se mentioneaza toate nivelele in competenta carora intra analiza si avizarea/aprobarea creditului in cauza.

Analiza si avizarea/aprobarea propunerii de acordare a creditului la un nivel de competenta superior se efectueaza numai daca aceasta a fost analizata la nivelul de competenta inferior si pentru care urmare analizei s-a luat o decizie favorabila. Propunerea de acordare a creditului pentru care urmare analizei la nivelul de competenta inferior nu s-a luat o decizie favorabila nu mai este inaintata spre analiza si avizare/aprobare nivelului de competenta superior.

In cazul in care unitatile teritoriale ale Bancii sunt autorizate sa aprobe credite, cererile de credit sunt solutionate, in functie de garantiile care se constituie, astfel:

a. in cazul creditelor pentru care se constituie garantii personale: maxim 2 zile lucratoare de la data inregistrarii cererii in Registrul General de intrare-iesire al unitatii teritoriale autorizate a Bancii;

b. in cazul creditelor pentru care se constituie garantii reale: maxim 5 zile lucratoare de la data inregistrarii cererii in Registrul General de intrare-iesire al unitatii teritoriale autorizate a Bancii.

In cazul in care unitatile teritoriale ale Bancii nu sunt autorizate sa aprobe credite, cererile de credit sunt analizate si inaintate spre avizare/aprobare unitatii imediat

157

superioare, insotite de intreaga documentatie de credit care a stat la baza analizei efectuate la nivelul unitatii teritoriale in cauza, urmand sa se asigure solutionarea acestora, in functie de garantiile care se constituie, dupa cum urmeaza:

a. in cazul creditelor pentru care se constituie garantii personale: maxim 4 zile lucratoare de la data inregistrarii cererii in Registrul General de intrare-iesire al unitatii teritoriale neautorizate a Bancii;

b. in cazul creditelor pentru care se constituie garantii reale: maxim 7 zile lucratoare de la data inregistrarii cererii in Registrul General de intrareiesire al unitatii teritoriale neautorizate a Bancii.

In termen de 30 de zile calendaristice de la depunerea dosarului de credit, dar nu mai mult de 60 de zile calendaristice de la depunerea cererii de solicitare a creditului, Banca raspunde in scris clientului sau, la solicitarea expresa a acestuia, in alta forma aleasa de client si acceptata de Banca, cu privire la acordarea sau neacordarea creditului.

Pentru creditele aflate in competenta de aprobare a Centralei, propunerea de acordare a creditului se inainteaza la Centrala in copie fata/verso, spre analiza si avizare/aprobare conform competentelor, insotita de urmatoarele documente (transmise tot in copie fata/verso), dupa caz:a. hotararea/hotararile Comitetului/Comitetelor de Credite al/ale unitatii/ unitatilor teritoriale in cauza;b. cererea de credit;c. declaratia pe proprie raspundere;d. documentele care atesta si certifica realizarea veniturilor eligibile luate in calcul (adeverinta de salariu, adeverinta de stare materiala etc., dupa caz), inclusiv fisa fiscala cu veniturile realizate in anul anterior sau un alt document eliberat de angajator cu veniturile realizate in anul anterior sau in anul in curs, un alt document fiscal, dupa caz;

In situatia in care unitatile teritoriale ale Bancii identifica anumite riscuri din analiza documentatiei de credit primita (desfaceri ale contractului de munca din motive disciplinare, perioade repetate sau indelungate de suspendare a contractelor de munca, etc.), care nu pot fi identificate in baza documentatiei restranse care insoteste propunerea de acordare a creditului, unitatea teritoriala a Bancii va prezenta explicit, in propunerea de acordare a creditului, riscurile identificate.e. formularul tip scoring de stabilire a bonitatii clientului;f. raportul de evaluare a bunurilor propuse a fi admise in garantie;g. avizul de legalitate;h. oferta de creditare (simulare grafic de rambursare), insotita de documentele „Comunicarea privind oferta de creditare” si „Informatii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”.

Documentele transmise vor fi insotite de un opis semnat de catre analistul credite si contrasemnat de seful Serviciului Credite si vor fi numerotate si semnate pe fiecare pagina de catre analistul credite (documentele vor fi indosariate respectand ordinea de mai sus, incepand cu opisul, propunerea de acordare a creditului, hotararea Comitetului, etc., oferta de creditare inmanata clientului, insotita de documentele mai sus mentionate, fiind astfel ultimele documente din dosar).

Persoanele mentionate mai sus, ca semnatare ale opisului, vor inscrie in clar, sub semnatura, numele, prenumele si functia.

158

Documentatia mentionata mai sus se transmite la Centrala letric, prin posta, Serviciului Analiza Credite Persoane Fizice.

Propunerea de acordare a creditului se va transmite si in format electronic, atat Serviciului Analiza Credite Persoane Fizice cat si Directiei Administrarea Riscurilor.

Pagina/paginile din propunerea de acordare a creditului cuprinzand conditiile de aprobare si derulare propuse de unitatile teritoriale, precum si cele cu semnaturile membrilor Comitetului/Comitetelor de Credite al/ale unitatii/unitatilor teritoriale, se va/vor transmite si scanata/scanate directiilor mentionate. Propunerile de acordare a creditelor se transmit la Centrala dupa avizarea favorabila a acestora de catre Comitetul/Comitetele de Credite al/ale unitatii/unitatilor teritoriale in cauza.

Propunerile de acordare a creditelor analizate de unitatile teritoriale din subordinea sucursalelor, se transmit la Centrala de catre sucursalele in subordinea carora se afla unitatile teritoriale respective.

Propunerea de acordare a creditului se supune spre analiza si avizare/ aprobare in termen de 5 zile lucratoare de la data inregistrarii documentatiei in Registrul Intern de intrare-iesire al Serviciului Analiza Credite Persoane Fizice. In cazul in care se solicita completarea documentatiei, termenulmentionat mai sus se calculeaza de la data completarii acesteia.

Cererea de credit poate fi respinsa chiar daca sunt indeplinite conditiile formale pentru aprobare, in situatia in care clientul nu prezinta credibilitate pentrurambursarea la scadenta a creditului si pentru plata dobanzilor aferente si a altor costuri daca este cazul. Credibilitatea, ca e lement esential al fundamentarii deciziei de creditare, rezulta din:a. relatiile anterioare cu Banca si cu alte institutii de credit;b. situatia familiala si financiara;c. informatiile obtinute, dupa caz, prin:- interogarea Sistemului Informatic al Biroului de Credit;- consultarea bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare;- consultarea aplicatiei Embargo si a bazelor de date disponibile in aplicatiile informatice ale Bancii - Qbank ghiseu sau Qbank centralizat, pentru stabilirea clasei de risc aferenta riscului de spalare de bani in care a fost incadrat clientul prin rularea scoringului din aplicatia AML;- consultarea altor baze de date existente la dispozitia Bancii;- alte informatii din surse credibile.

In cazul in care respingerea cererii de credit se bazeaza pe consultarea unei baze de date, clientul este informat imediat si fara costuri suplimentare, in scris sau, la solicitarea expresa a clientului, in forma aleasa de acesta si agreata de Banca, conform optiunii inscrisa de client pe cererea de credit, in legatura cu rezultatul acestei consultari si cu caracteristicile bazei de date consultata.

Informatiile nu se pun la dispozitia clientului in cazul in care furnizarea unor astfel de informatii:- este interzisa prin norme nationale ce transpun legislatia europeana sau care creaza cadrul legal pentru aplicarea acesteia;- contravine obiectivelor de ordine publica sau securitate publica.

159

Prin intocmirea si semnarea de catre parti a contractului de credit, respectiv a actelor aditionale la contractele de credit, capata temei juridic toate operatiunile de credit si de garantie ce se efectueaza de Banca dupa aprobarea creditului. Contractul de credit este actul incheiat intre Banca si client prin care se materializeaza acordul de vointa intre cele doua parti. Actele aditionale la contractele de credit se incheie utilizand aceleasi proceduri cu privire la modul de intocmire, semnare, eliberare si pastrare ca si in cazul contractului la care se refera.

Contractul de credit inceteaza de drept la achitarea integrala a datoriilor ce decurg din acesta. In situatia in care se inregistreaza restante, contractul de credit ramane in vigoare si produce efecte juridice pana la data recuperarii integrale a sumelor datorate de client, inclusiv prin executare silita.

Dupa perfectare, contractele de credit se inregistreaza in Registrul contractelor de credit - raportul „Situatia creditelor acordate in perioada” si raportul „Situatia creditelor acordate salariatilor si familiei in perioada”, la care se face referire in reglementarile interne privind creditarea persoanelor fizice.

In reglementarile interne referitoare la caracteristicile specifice fiecarei categorii de credite sunt prevazute fluxuri si termene specifice de perfectare a contractelor de credit, pe categorii de credite.

La intocmirea contractelor de credit, se au in vedere prevederile reglementarilor interne privind creditarea persoanelor fizice, ale O.U.G. nr.50/2010 privind contractile de credit pentru consumatori, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si precizarile din prezenta sectiune.

Calculul DAE se efectueaza avand in vedere:(1) DAE reprezinta costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca

procent anual din valoarea totala a creditului, inclusiv costurile aferente si este egala, pe o perioada de un an, cu valoarea actuala a tuturor angajamentelor, trageri, rambursari si cheltuieli (costuri), prezente sau viitoare, convenite si acceptate de client si de Banca.

(2) DAE se calculeaza in conformitate cu formula matematica de mai jos (ecuatia fundamentala prin care se exprima echivalenta dintre trageri, pe de o parte, rambursari si cheltuieli (costuri), pe de alta parte):

160

(3) Pentru calculul DAE se determina costul total al creditului pentru consumator, care cuprinde toate costurile pe care clientul trebuie sa le suporte in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre Banca, inclusiv dobanda si orice alt tip de costuri.

(4) Exceptie fac urmatoarele costuri:a. cheltuielile platibile de client pentru nerespectarea oricaruia dintre angajamentele sale stipulate in contractul de credit (ex.: dobanzile penalizatoare);b. cheltuielile care cad in sarcina clientului in cazul in care acesta solicita servicii suplimentare aferente creditului acordat, pe parcursul derularii acestuia (comisionul unic pentru servicii prestate la cererea clientilor);c. alte costuri, in afara pretului de achizitie pe care, pentru achizitii de bunuri si servicii, clientul este obligat sa le plateasca, indiferent daca tranzactia este efectuata in numerar sau pe credit (cele legate de asigurari si/sau garantii, costurile aferente publicitatii garantiilor constituite, inclusiv taxele notariale).

DAE se calculeaza in momentul incheierii contractului de credit, cu respectarea dispozitiilor conform carora in orice anunt publicitar si in orice oferta pentru astfel de contracte trebuie sa se mentioneze DAE, in mod clar si inteligibil.

Calculul DAE se efectueaza prin apelarea procedurii automate de calcul, avandu-se in vedere urmatoarele prezumtii:a. respectivul contract de credit urmeaza sa ramana valabil pentru perioada prevazuta in contractul de credit, convenita de catre parti;b. partile semnatare ale contractului de credit isi indeplinesc obligatiile contractuale in conditiile si in termenele convenite in contractul de credit.

In cazul contractelor de credit care cuprind clauze ce permit variatii ale ratei dobanzii aferente creditului, DAE se calculeaza pe baza ipotezei conform careia rata

161

dobanzii aferente creditului si celelalte costuri vor ramane fixe in raport cu nivelul initial si se aplica pana la incetarea contractului de credit.In orice anunt publicitar si in orice oferta pentru un contract de credit destinat clientilor, afisate in locuri publice, trebuie sa se mentioneze DAE, in mod clar si inteligibil, si sa se respecte reglementarile legale in domeniu privind publicitatea. Informatiile standard privind contractele de credit nu trebuie sa induca in eroare clientii prin utilizarea unor expresii tehnice, juridice sau specifice unui anumit domeniu financiar bancar, prin utilizarea de prescurtari sau initiale ale unor denumiri, cu exceptia celor prevazute de lege sau de limbajul obisnuit.

Termenii tehnici vor fi explicitati la solicitarea clientului, in scris, fara costuri suplimentare.

Contractul de credit scris trebuie sa includa, in mod clar si concis, informatiile prevazute in O.U.G nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificarile si completarile ulterioare, si in reglementarile interne privind creditarea persoanelor fizice, tinand cont si de faptul ca:a. in ceea ce priveste dobanda variabila practicata de Banca, se vor aplica urmatoarele reguli:

- dodanda va fi compusa dintr-un indice de referinta ROBOR, EURIBOR sau LIBOR la o anumita perioada, in functie de valuta creditului, la care Banca adauga o marja, fixa pe toata perioada derularii contractului;

- Banca poate reduce marja si/sau poate aplica un nivel mai redus al indicelui de referinta, aceasta avand dreptul ca, pe parcursul derularii contractului, sa revina la valoarea marjei mentionate in contract la data incheierii acestuia si/sau la nivelul real al indicelui de referinta, in vigoare la data revenirii;

- modul de calcul al dobanzii trebuie indicat in mod expres in contract, cu precizarea periodicitatii si/sau a conditiilor in care survine modificarea ratei dobanzii variabile, atat in sensul majorarii cat si in cel al reducerii acesteia;

- elementele care intra in formula de calcul al dobanzii variabile si valoarea acestora vor fi afisate pe site-urile de Internet si la sediul unitatilor teritoriale ale Bancii;

Formula de calcul al ratei anuale a dobanzii (RAD):RAD = ROBOR xM/ EURIBOR xM /LIBOR xM + marja fixa,

unde „x” este numarul de luni pentru care se ia in calcul cotatia indicelui de referintab. in legatura cu dreptul clientului de a primi pe hartie sau pe un alt support durabil, informatii in legatura cu orice modificare a ratei dobanzii aferente creditului, la solicitarea expresa a clientului, inscrisa pe cererea de credit sau pe un document separat prezentat de client, se poate conveni inscrierea in contractul de credit ca informatiile privind orice modificare a ratei dobanzii, determinata de modificarea indicelui de referinta public utilizat de Banca, sa-I fie transmise de catre Banca prin intermediul unui extras de cont/grafic de rambursare pus la dispozitia acestuia de la data modificarii, la sediul Bancii, in conformitate cu prevederile contractuale;c. in contractul de credit vor fi mentionate si elementele de cost care cad in sarcina clientului si care sunt exceptate de la calculul DAE.

In cazul in care valoarea exacta a acestor componente este cunoscuta, o astfel de valoare trebuie sa fie indicata. In caz contrar, trebuie sa fie indicata o metoda de calcul sau, pe cat posibil, o cat mai realista valoare estimativa.

162

d. celelalte conditii esentiale ale contractului de credit se stabilesc in functie de obiectul fiecaruia.

Clientul are dreptul sa achite anticipat, in orice moment, integral sau partial, obligatiile sale rezultate din contractul de credit. In cazul achitarii anticipate a obligatiilor sale contractuale, clientul are dreptul la o reducere a costului total al creditului. Aceasta reducere consta in dobanda si costurile aferente perioadei dintre data rambursarii anticipate si data prevazuta pentru încetarea contractului de credit. Dreptul clientului de a rambursa anticipat nu poate fi conditionat de plata unei anumite sume de bani minime sau de un anumit numar de rate.

Perfectarea contractelor de creditAnalistul de credite: (1) Completeaza cererea de credit, dupa aprobarea creditului, in spatiul special

rezervat.(2) Intocmeste prin programul informatic contractul de credit, verifica

concordanta clauzelor acestuia cu conditiile de aprobare a creditului si, dupa caz, cu avizul de legalitate emis de consilierul juridic alocat si il semneaza conform prevederilor Contract de credit (model) sau modele standard, in cel putin trei exemplare avand urmatoarea destinatie:a. un exemplar se pastreaza in dosarul constituind portofoliul de contracte de credit al Bancii;b. un exemplar pentru client;c. un exemplar pentru dosarul de credit.

(3) Transmite contractul de credit ofiterului relatii clienti/ofiterului cont/ofiterului servicii clienti in scopul prezentarii spre semnare clientului si, dupa caz, celorlalte persoane implicate.

Ofiţerul relatii clienti/ofiter cont/ofiter servicii clienti:(4) Prezinta contractul de credit spre semnare clientului si, dupa caz, girantilor si

membrilor familiei clientului ale caror venituri au fost luate in calcul la evaluarea bonitatii acestuia. Contractul de credit se semneaza in fata salariatului Bancii.

(5) Prezinta contractul de credit spre semnare sotului/sotiei clientului, in cazul in care clientul este casatorit, inclusiv in situatia in care este despartit in fapt.

(6) Elibereaza un exemplar de contract fiecarei parti semnatare conform prevederilor reglementarilor interne privind creditarea persoanelor fizice.

Analist credite: (7) Inregistreaza contractele de credit in registrul contractelor de credit.(8) Inscrie pe toate exemplarele contractului de credit simbolul si numarul

acestuia, precum si data inregistrarii.(9) Procedeaza la perfectarea actelor aditionale la contractele de credit, care se

incheie utilizand aceleasi proceduri cu privire la modul de intocmire, semnare, eliberare si pastrare ca si in cazul contractului la care se refera.

9.2. Acordarea de credite pentru accesarea de fonduri europene post aderare

Programul Operaţional Regional are ca obiectiv strategic sprijinirea unei dezvoltări economice şi sociale durabile şi echilibrate teritorial, a tuturor Regiunilor

163

României, potrivit nevoilor lor specifice, cu accent pe sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor - potenţiali poli de creştere urbani, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi a infrastructurii de bază, pentru a face din Regiunile României, în special cele mai slab dezvoltate, locuri atractive pentru muncă, viaţă şi petrecerea timpului liber.

Autoritatea de management este Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor (MDLPL), iar organismele intermediare sunt cele 8 agenţii de Dezvoltare Regională. Efectuarea plăţilor este efectuată de Direcţia Autorizare Plăţi Programe din cadrul MDLPL.

Alocarea financiară indicativă pe axe este prezentată în tabelul 9.1.Tabel 9.1.

Alocarea financiară indicativă pe axeFinanţare (FEDR + buget

naţional)Mil.Euro %

1. Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor – potenţiali poli de creştere

1391,17 31,74

2. Îmbunătăţirea infrastructurii de transport regionale şi locale

876,71 20,00

3. Îmbunătăţirea infrastructurii sociale 657,53 15,004. Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional şi local

709,89 16,19

5. Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului 616,76 14,076. Asistenţa tehnică 131,50 3,00TOTAL 4383,58 100,00

Programul operaţional sectorial – Creşterea competitivităţii Economice are ca obiective generale:

Creşterea productivităţtii întreprinderilor româneşti pentru reducerea decalajelor faţă de productivitatea medie la nivelul Uniunii;

Măsurile întreprinse vor genera până în 2015 o creştere medie a productivităţii de cca. 5,5% anual şi vor permite României să atingă un nivel de aproximativ 55% din media UE.Autoritatea de management, responsabilă cu managementul şi implementarea

programului este Ministerul Finanţelor.Alocarea financiară indicativă pe axe este prezentată în tabelul 9.2.

Tabel 9.2.Alocarea financiară indicativă pe axe

Finanţare (FEDR + buget naţional)

Mil.Euro %1. Un sistem inovativ de producţie 1079,82 35,862. Cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi inovarea pentru competitivitate

646,25 21,46

3. Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor pentru 469,43 15,59

164

sectoarele privat şi public4. Creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea durabilă a sistemului energetic

725,54 24,10

5. Asistenţa Tehnică 90,04 2,99TOTAL 3011,10 100,00

Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013 are ca obiective generale:

Creşterea competitivităţii sectoarelor agro-alimentar şi forestier; ÎImbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural prin utilizarea durabilă a terenurilor

agricole şi forestiere; Creşterea calităţii vieţii în mediul rural şi încurajarea diversificării economiei

rurale; Demararea şi funcţionarea iniţiativelor de dezvoltare locală.

Autoritatea de management, responsabilă cu managementul şi implementarea programului este Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Alocarea financiară indicativă pe axe este prezentată în tabelul 9.3.Tabel 9.3.

Alocarea financiară indicativă pe axeFinanţare (FEDR + buget

naţional)Mil.Euro %

1. Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic 3967,31 39,792. Îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale 2293,41 23,003. Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale

2473,74 24,81

4. LEADER-Demararea şi funcţionarea iniţiativelor de dezvoltare locală

235,07 2,36

5. Asistenţa tehnică 376,12 3,77Completări pentru plăţi directe 625,14 6,27TOTAL 9970,79 100,00

Procedura privind acordarea de credite pentru accesarea de fonduri europene post-aderare la CEC Bank

Produsele CEC Bank pentru accesarea de fonduri europene sunt:A. Linia de credit pentru proiecte de investiţii finanţate din fonduri europene;B. Creditul punte pentru proiecte de investiţii finanţate din fonduri europene;C. Creditul de investiţii pentru proiecte de investiţii finanţate din fonduri europene.

Clienţi potenţiali eligibili sunt: Autorităţi ale Administraţiei Publice Locale (AAPL) - consiliile locale ale

comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor Municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca autorităţi deliberative;

165

Agenţi economici – reprezintă orice entitate care se încadrează în categoria persoanelor juridice (inclusiv cooperative agricole, sau alte forme de asociere în agricultură).Condiţiile de eligibilitate pentru accesarea de fonduri europene au în vedere

următoarele aspecte:a. îndeplinesc condiţiile generale de creditare conform Normei privind activitatea

de creditare a persoanelor juridice, cu modificările ulterioare;b. îndeplinesc criteriile de eligibilitate prevăzute pentru programul operaţional în

care se încadrează proiectul de investiţii. Responsabilitatea de a verifica respectarea de către clienţi a acestor conditii de eligibilitate revine Autorităţii de Management/Organismului Intermediar, Contractul de Finanţare încheiat între aceste instituţii şi client reprezentând documentul care confirmă că aceste criterii sunt îndeplinite;

c. se încadrează în limita plafonului de risc stabilit de CEC Bank (nivelul maxim potenţial de expunere al băncii faţă de un singur debitor);

d. se încadrează în clasele de performanţă financiarăa A, B sau C; Se acceptă creditarea clienţilor din categoria D sau E doar dacă creditul este garantat exclusiv cu cash colateral sau cu garanţie bancară/garanţia statului. Conform Procedurii de garantare, cash-ul colateral poate fi constituit de către client sau de către o terţă persoană fizică sau juridică;

e. figurează în evidenţele CRB cu serviciul datoriei A sau figurează în evidenţele CRB cu serviciul datoriei B sau C, cu sume mai mici de 3500 RON la momentul analizei;

f. are sau va deschide cont curent la o unitate a CEC Bank;g. nu se află, la momentul solicitării, în litigiu cu CEC BANK S.A., altă bancă sau

instituţie a statului, pentru neîndeplinirea unor obligaţii contractuale/acord de finanţare din fonduri publice sau de altă natură, anterioare acestei solicitări;

h. nu înregistrează la momentul solicitării datorii publice, datorii restante la bugetul de stat, bugete speciale şi locale prevăzute de legislaţia în vigoare;

i. nu figurează în CIP cu interdicţie de emitere de cecuri, în ultimele 12 luni.Pentru societăţile comerciale care au mai puţin de 12 luni de activitate, finanţarea

se poate acorda numai dacă clientul prezintă o sursă alternativă de plată pentru datoriile către CEC Bank, pe care acesta nu are capacitatea să le susţină, cum ar fi: o altă firmă din grup care generează suficient numerar, venituri semnificative ale acţionarilor cu care aceştia pot credita firma pe perioada derulării creditului (dividende, salarii), venituri din alte activităţi desfăşurate de către familia acţionarului/asociatului majoritar etc. Pentru aceste firme clasa de risc general de creditare va fi cel mult C (chiar dacă din evaluarea riscului general de creditare reiese o încadrare în clasele A sau B ).

Caracteristicile comune produselor pentru accesarea de fonduri europene se referă la:1. Rata dobânzii: este în conformitate cu reglementările interne în vigoare, stabilită în funcţie de PRRON, PREUR, ROBOR, EURIBOR, după caz. De regulă, dobânda se plăteşte lunar, din disponibilităţile aflate în contul curent al clientului.2. Valuta: creditele pot fi acordate în RON/EURO, după caz.3. Documente solicitate: sunt prezentate în Lista documentelor necesare, specifice fiecărei categorii de clienţi (autorităţi publice/agenţi economici). Planul de afaceri şi

166

Studiul de fezabilitate vor fi întocmite de clienţi conform cerinţelor prevăzute în „Ghidul Solicitantului” aferent programului operaţional în care se încadrează proiectul de investiîie. CEC nu va solicita prezentarea acestor documente şi în formatul prevăzut în reglementările proprii. La elaborarea cash-flow-lui sau fluxului de numerar previzionat în care se cuprinde proiecţia situaţiei economico-financiare, se va avea în vedere şi încasarea de către client a grantului.4. Eliberarea Scrisorii de Confort: se poate adresa fie Autorităţtii de Management/Organismului intermediar, fie clientului. Ea este valabilă 120 de zile calendaristice de la emitere şi serveşte ca document justificativ de atestare a capacităţii clientului de cofinanţare a proiectului eligibil. Dacă în situaţia economico-financiară şi patrimonială a clientului au apărut modificări substanţiale care determină încadrarea clientului într-o clasă de risc care nu este eligibilă, sau nu mai sunt îndeplinite anumite condiţii impuse de reglementările proprii ale Băncii, Banca va înştiinţa clientul şi Autoritatea de Management/Organismul Intermediar printr-o notificare de retragere a Băncii din finanţare.5. Eliberarea scrisorilor de garanţie bancară: întocmirea şi eliberarea de scrisori de garanţie bancară se efectuează conform prevederilor din Procedura privind emiterea scrisorilor de garanţie bancară nr. 345/2005, cu modificările şi completarile ulterioare.6. Analiza creditelor: se efectuează conform Notei de serviciu nr. 11/2008 privind analiza şi aprobarea creditelor acordate persoanelor juridice. Valoarea totală a proiectului de investiţie se consideră valoarea care conţine TVA.7. Aprobarea/avizarea creditelor: se face la nivelul agenţiilor, sucursalelor sau Centralei Băncii, în funcţie de competenţele de aprobare a creditelor, stabilite de reglementările interne în vigoare.8. Garanţii: Se poate accepta orice garanţie sau mix de garanţii dintre cele acceptate de Bancă, conform „Procedurii generale privind garantarea creditelor”. Suplimentar, se va constitui garanţie reală mobiliară asupra soldurilor creditoare prezente şi viitoare ale conturilor şi subconturilor curente ale clientului deschise la Bancă (inclusiv cont curent special). Ca regulă generală, bunurile achiziţionate/realizate din fondurile europene nerambursabile nu se pot constitui drept garanţie pentru creditele acordate de Bancă. Pentru proiectele realizate în mai multe tranşe, constituirea garanţiilor se va putea realiza progresiv, pe măsura efectuării tragerilor din credit, astfel încât orice sumă care urmează să fie trasă din credit să fie acoperită cu garanţii la nivelul prevăzut în „Procedura generală privind garantarea creditelor”.9. Destinaţia creditului: Unitatea teritorială a CEC Bank trebuie să verifice şi clientul trebuie să facă dovada utilizării creditului conform destinaţiei aprobate. În acest sens, orice tragere din credit/linia de credit pentru investiţii, se efectuează în baza documentelor justificative prezentate de client. Nu se acceptă finanţări pentru achiziţii în cadrul aceluiaşi grup.

Contractele de Finanţare dintre Autorităţile de Management şi clienţi se încheie în lei şi de asemenea granturile se primesc numai în lei.

Conturile curente speciale deschise de clienţi sunt verificate zilnic, automat, pe toată durata de creditare şi sunt setate astfel încât clienţii să nu poată retrage sumele din aceste conturi. Ca regulă generală, conturile curente speciale se vor închide după lichidarea creditului şi a dobânzilor aferente, cu excepţia cazurilor în care, până la acea

167

dată, clienţii nu au primit toate granturile aferente proiectului. În aceste situaţii, la data încasării grantului, unitatea teritorială înştiinţează Direcţia Finanţări şi Investiţii financiare din Centrală, care solicită Direcţiei Dezvoltare, Implementare şi Administrare Proiecte Informatice deblocarea contului pentru retragerea sumelor de către client.10. Taxe şi comisioane: Conform politicii de preţuri în vigoare, taxele şi comisioanele care se pot percepe sunt:a. Comision de analiză;b. Comision de reanaliză;c. Taxa de evaluare a garanţiilor;d. Taxa de contraexpertiză a rapoartelor de evaluare;e. Comision de gestiune;f. Comision de neutilizare (nu se aplică pentru liniile de credit pentru investiţii);g. Comision de reeşalonare;h. Comision de rescadenţare;i. Comision de rambursare anticipată care nu se va aplica în cazul decontărilor din fonduri europene;j. Comision de refinanţare;k. Comisioane specifice scrisorilor de garanţie bancară.11. Dobânzi majorate: Pentru nerambursarea ratelor din credit la termenele stabilite prin graficul de rambursare, clientul va plăti Băncii dobânzi majorate conform reglementărilor interne în vigoare.15. Credite personalizate: Creditele personalizate sunt creditele care urmează structuri flexibile, adaptate nevoilor clienţilor, în limita cadrului legal. Creditele personalizate se adresează unor clienţi sau unor tranzacţii ale căror caracteristici diferă de cele descrise anterior. De regulă, modul de analiză şi de acordare a creditelor personalizate este similar cu cel al creditelor standard, diferă doar competenţa de aprobare a acestora. Indiferent de caracteristicile sale, creditul personalizat va fi supus spre aprobare Comitetului de Credite din Centrală, Comitetul de Direcţie sau de către Consiliul de Administraţie al Băncii, după caz.

A. Linia de credit pentru accesarea de fonduri europene1. Destinaţie: modalitate de creditare pe termen scurt, mediu sau lung a clienţilor care dezvoltă proiecte de investiţii prin care se accesează fonduri europene nerambursabile care se realizează în mai multe tranşe şi care îndeplinesc următoarele condiţii:- au fost declarate eligibile conform precizărilor cuprinse în „Ghidul Solicitantului” aferent programului operaţional în care se încadrează proiectul de investiţie;- s-a semnat contractul de finanţare cu Autoritatea de Management/Organismul Intermediar.

Linia de credit se acordă de către CEC pentru:- pre-finanţarea parţială sau integrală a grantului aferent proiectelor de investiţii şi/sau- co-finanţarea cheltuielilor eligibile aferente proiectelor de investiţii şi/sau- finanţarea cheltuielilor neeligibile aferente proiectelor de investiţii.2. Durata de creditare: maxim 10 ani

Durata de creditare se stabileşte în funcţie de cheltuielile susţinute din linia de credit, durata de implementare a proiectelor de investiţii, durata de încasare a ajutorului financiar nerambursabil şi capacitatea de rambursare a clientului. În cazul în care se

168

acordă credit numai pentru pre-finanţarea grantului, durata de creditare va fi mai scurtă şi se va stabili în funcţie de data la care se estimează că se va deconta ultima tranşă a grantului.3. Mod de derulare: revolving în perioada de implementare a proiectului de investiţii, de regulă pentru o perioadă de maxim 3 ani (inclusiv perioada estimată pentru decontarea ultimei tranşe de la Autoritatea de Plată), urmată de stabilirea de scadenţe fixe pentru soldul nerambursat al liniei de credit la finele acestei perioade. Perioada de implementare a proiectului de investiţie se va stabili având în vedere perioada stabilită în Contractul de Finanţare încheiat între Autoritatea de Management/Organismul Intermediar şi client, la care se va adăuga perioada estimată pentru decontarea ultimei tranşe de la Autoritatea de Plată.

Pe parcursul perioadei de implementare a proiectului de investiţii clientul va putea face trageri şi rambursări din linia de credit, în funcţie de tranşele de realizare a proiectului de investiţie. Dacă plafonul liniei de credit a fost consumat integral, se vor putea efectua trageri doar în limita rambursărilor efectuate de client, sume care pot proveni din disponibilităţile clientului sau din tranşele decontate de Autoritatea de Plată şi care vor reîntregi plafonul liniei de credit acordată.4. Valoarea liniei de credit: până la 100% din valoarea totală a proiectului de investiţie, pentru toate tipurile de clienţi, în funcţie de bonitatea clientului şi garanţiile prezentate de acesta. Valoarea liniei de credit se poate stabili la nivelul a două sau trei tranşe, iar pentru realizarea proiectului de investiţie, clientul poate trage suma ce reprezintă prima tranşă, realizează prima fază din proiect, înaintează documentele justificative la Autoritatea de Plată, iar la primirea grantului aferent tranşei (în proporţia aferentă fiecărui program operaţional) se reîntregeşte linia de credit, din care se vor trage sumele necesare pentru realizarea tranşei următoare.

De asemenea, în dimensionarea liniei de credit se va ţine cont dacă proiectul de investiţie se pre-finanţează din fonduri europene sau de la bugetul de stat, de numărul de tranşe în care se realizeză plăţile (decontarea din fonduri europene), dar şi de termenul în care clientul intenţionează să implementeze proiectul de investiţie. Este posibil ca Autoritatea de Plată să-i deconteze clientului cheltuielile aferente primei faze a proiectului de investiţie după ce a început realizarea celei de a doua faze din proiect. Acordarea tranşelor următoare (după tragerea contravalorii sumelor din credit care vor fi înaintate prin primul decont la Autoritatea de plată) este condiţionată de depunerea de către client a Notificării privind suma preautorizată la plată (o copie conformă cu originalul).5. Contribuţia proprie a clientului pentru obţinerea liniei de credit – nu este obligatorie.6. Dobânda:

a) În perioada de implementare a proiectului de investiţie clientul plăteşte doar dobânda aferentă sumelor utilizate din linia de credit. Ca regulă generală, în această perioadă, dobânda se încasează lunar din disponibilităţile clientului aflate iîn contul curent, la aceeaşi dată de scadenţă stabilită de comun acord cu clientul şi pentru rambursarea liniei de credit, cu respectarea prevederilor interne privind monitorizarea creditelor acordate persoanelor juridice. Pentru clienţii care în perioada de implementare a proiectului de investiţie nu dispun de sursele necesare pentru achitarea dobânzilor (start-upuri, clienţi care îşi desfăşoară activitatea în domeniul agricol, clienţi cu activitatea sezonieră, alţi clienţi care nu dispun de sursele necesare achitării dobânzilor în perioada

169

de implementare a proiectului de investiţie) se poate accepta plata dobânzilor datorate, prin reţinerea acestora din valoarea tranşei decontată de Autoritatea de Plată din fondurile europene (grant), diferenţa reîntregind plafonul liniei de credit. Deoarece nu se cunosc datele la care conturile curente speciale sunt alimentate cu sume reprezentând granturi, se stabileşte o singură scadenţă pentru dobândă, la finele perioadei de implementare.

Dobânda datorată de client la data primirii grantului va fi egală cu dobânda calculată la zi. Dacă sumele decontate de Autoritatea de Plată nu sunt suficiente pentru acoperirea dobânzilor datorate de client, diferenţa neachitată va fi scoasă la restanţă, dacă clientul nu achită din propriiledisponibilităţi. În acest sens, automat va fi verificat şsi contul curent al clientului deschis la Bancă. Sumele rămase din grant după reţinerea dobânzii se utilizează pentru reîntregirea liniei de credit.

b) În perioada de rambursare a liniei de credit, clientul achită dobânda lunar, la aceeaşi dată cu data scadenţei pentru rata de credit, conform graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor, din disponibilităţile aflate în contul curent.7. Rambursarea liniei de credit aflată în sold la data finalizării proiectului de investiţie se va face, de regulă, lunar. În cazuri foarte bine justificate, în funcţie de specificul activităţii fiecărui client, scadenţele pot fi stabilite trimestrial/semestrial/sezonier, în rate egale sau inegale, după caz. Aceste scadenţe se stabilesc la data încheierii contractului de linie de credit odată cu graficul orientativ de rambursare al liniei, astfel:- pentru perioada de implementare se evidenţiază dobânda datorată de client, în ipoteza că linia este utilizată permanent la maxim;- pentru perioada de rambursare se stabilesc sumele datorate de client la fiecare scadenţă, luând în calcul ipoteza că nu s-a primit grantul.

La sfârşitul perioadei de implementare, în funcţie de soldul efectiv al liniei de credit graficul va fi refăcut. Sumele reprezentând tranşele decontate de Autoritatea de Plată din fonduri europene nerambursabile vor fi folosite în vederea reîntregirii/rambursării/rambursării anticipate a liniei de credit şi a plăţii dobânzii aferente, indiferent de data scadenţei liniei de credit.

B. Creditul punte pentru accesarea de fonduri europene1. Destinaţie: modalitate de creditare pe termen scurt a clienţilor care dezvoltă proiecte de investiţii ce se realizează într-o singură tranşă, prin care se accesează fonduri europene şi care îndeplinesc următoarele condiţii:- au fost declarate eligibile conform precizărilor cuprinse în „Ghidul Solicitantului” aferent programului operaţional în care se încadrează proiectul de investiţie;- s-a semnat contractul de finanţare cu Autoritatea de Management/Organismul Intermediar.

Creditul se acordă de către CEC pentru pre-finanţarea parţială sau totală a grantului aferent proiectelor de investiţii eligibile, până la data decontării acestor sume de către Autoritatea de Plată.2. Durata de creditare: maxim 6 luni3. Mod de derulare – se va stabili o singură scadenţă pentru rambursarea creditului, în funcţie de data la care se estimează că se va face decontarea tranşei de către Autoritatea de Plată, avându-se în vedere şi data prevăzută pentru decontarea tranşei din Declaraţia de Eşalonare a Plăţilor.

170

4. Valoarea creditului: de până la 100% din valoarea totală a grantului, ce urmează a fi decontat de către Autoritatea de Plată, pentru toate tipurile de clienţi, în funcţie de bonitatea clientului şi garanţiile prezentate de acesta.5. Contribuţia proprie a clientului pentru obţinerea creditului – nu este obligatorie6. Dobânda: clientul va plăti lunar, din disponibilităţile proprii, doar dobânda aferentă sumelor utilizate din credit. Scadenţele de dobândă se vor stabili la aceeaşi dată de scadenţă stabilită de comun acord cu clientul şi pentru rambursarea creditului.7. Rambursarea: Creditul punte se rambursează la data primirii grantului de la Autoritatea de Plată. Dacă sumele încasate din grant nu sunt suficiente, creditul punte este scos la restanţă numai la scadenţa finală a creditului, dacă nu a fost achitat din disponibilităţile proprii ale clientului.

C. Creditul de investiţii pentru accesarea de fonduri europene1. Destinaţie: modalitate de creditare pe termen scurt, mediu sau lung a clienţilor care dezvoltă proiecte de investiţii care, de regulă, se realizează într-o singură tranşă şi în afară de grant clientul doreşte şi finanţare pentru cheltuieli neeligibile şi/sau cota lui de co-finanţare în proiect (în particular pot apare situaţii în care proiectul se realizează în mai multe tranşe, dar termenul de realizare nu îi permite să aştepte decontarea sumelor de către Autoritatea de Plată din fondurile europene nerambursabile).2. Durata de creditare: maxim 10 ani3. Perioada de graţie:

maxim 3 luni pentru creditele pe termen scurt maxim 6 luni pentru creditele pe termen mediu maxim 12 luni pentru creditele pe termen lung

4. Mod de derulare:Creditul va avea o perioadă de utilizare (de tragere) şi o perioadă de rambursare.

Perioada de utilizare a creditului se stabileşte având în vedere perioada de realizare a proiectului de investiţie stabilită în Contractul de Finanţare încheiat între Autoritatea de Management/Organismul Intermediar şi client.5. Perioada de tragere: este determinată de la data convenită pentru prima tragere din credit şi până la data convenită pentru angajarea integrală a acestuia, conform contractului de credit. Creditul poate fi acordat integral sau în tranşe până la o anumită dată, sau eşalonat la date fixe, conform graficului de utilizare a creditului, ce se va anexa la contractul de credit.6. Valoarea creditului: va putea fi de până la 100% din valoarea totală a proiectului de investiţie, în funcţie de bonitatea clienţilor şi de garanţiile prezentate.7. Contribuţia proprie a clientului pentru obţinerea creditului - nu este obligatorie.8. Dobânda

a) De regulă, în perioada de graţie clientul va plăti dobânda aferentă sumelor utilizate dincredit, lunar, la aceeaşi dată de scadenţă stabilită de comun acord cu clientul şi pentru rambursarea creditului, din disponibilităţile proprii.

b) În perioada de rambursare a creditului, dobânda se achită de către client lunar, din disponibilităţtile acestuia, la aceeaşi dată cu data scadenţei pentru rata de credit, conform graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor.

171

9. Rambursarea creditului se va face, de regulă, lunar. În cazuri foarte bine justificate, în funcţie de tipul de client şi de specificul activităţii acestuia, scadenţele pot fi stabilite trimestrial/semestrial/sezonier, în rate egale sau inegale, după caz.

MARKETINGUL BANCAR. ELABORAREA POLITICILOR DE MARKETING

Obiective: Cunoaşterea mixului de marketing bancar; Înţelegerea modului de fundamentare a politicilor de marketing în

domeniul financiar - bancar.

172

10.1. Politica de produs10.2. Politica de preţuri10.3. Politica de comunicare10.4. Politica de comercializare

Băncile oferă servicii pure sau însoţite de produse care servesc drept suport fizic pentru serviciul de bază şi de asemeni oferă servicii secundare. Serviciile bancare se bazează pe folosirea echipamentelor (automate de vânzare, calculatoare) şi pe utilizarea personalului calificat care le prestează. Majoritatea serviciilor bancare necesită prezenţa consumatorului şi a prestatorului în timpul realizării lor. În condiţiile inseparabilităţii producţiei de consum a apărut preocuparea corelării serviciilor efectiv prestate cu aşteptăriile consumatorilor, în momentul întâlnirii acestora.

Calitatea serviciilor bancare depinde în mare măsură de interacţiunea eficientă a personalului de contact cu clienţii. Aceasta la rândul ei este în strânsă corelaţie cu calităţile personale ale angajaţilor, cu nivelul lor de instruire, cu ajutorul şi sprijinul pe care aceştia îl găsesc în activitatea de prestare pe care o desfăşoară.

Prestarea de servicii bancare este influenţată de mai multe elemente, aşa cum se poate observa din figura următoare (Figura 21):

BANCA

Sistem de organizare

internă

Suport fizic

Personal de contact

Invizibil clientului

Vizibil clientului

Serviciul A

Alte servicii

Client 1

Alţi clienţi

PublicitateFormalităţi de platăDobânziTelefoaneRelaţii cu presaComunicaţii oraleSondaje de piaţăAvantaje acordate personalului

Activitatea de prestare a serviciului

173

Raporturi directe Raporturi indirecte

Figura 21 – Elementele componente ale prestării unui serviciu bancar88

Optica de marketing nu constă numai dintr-o abordare exterioară, ci şi dintr-una interioară, între cele două existând o relaţie de interacţiune.

Marketingul extern are în vedere activitatea obişnuită a băncii, de a investiga nevoia consumatorului, de a oferi un serviciu sub formă de ofertă potenţială (serviciu promis).

Marketingul intern se referă la activitatea băncii de pregătire şi motivare a propriilor angajaţi cu scopul de a presta consumatorilor servicii de calitate89. El are la bază un sistem de comunicaţie internă, care la rândul lui cuprinde un mix corespunzător.

Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin atunci când şi personalul este abordat într-o optică de marketing, banca realizând, mai întâi, cunoaşterea (investigarea nevoilor) personalului, iar apoi utilizarea sa prin alcătuirea unui mix specific, în cadrul căruia, componenta centrală o reprezintă comunicaţia internă (promovarea), corelată cu postul proiectat conform pregătirii, aspiraţiilor şi nevoilor băncii (produs), salariu şi alte recompense (preţ), precum şi managementul aferent (distribuţia)90.Banca trebuie să instruiască permanent şi să motiveze propriul personal pentru a lucra ca o echipă în scopul satisfacerii clienţilor. Pentru ca să existe o calitate ridicată a serviciilor în permanenţă, banca trebuie să impună tuturor angajaţiilor o orientare de marketing spre satisfacerea clienţilor. Marketingul intern trebuie să devanseze marketingul extern.

Marketingul interactiv are în vedere capacitatea personalului de a presta serviciul efectiv, creat şi livrat, în momentul întâlnirii cu clientul, având un nivel corespunzător celui aşteptat de acesta, în baza promisiunilor făcute. În marketingul serviciilor calitatea depinde de ambele aspecte: prestatorul şi calitatea prestaţiei. O prestaţie ireproşabilă nu înseamnă neapărat un client satisfăcut.

Grafic, conţinutul marketingului serviciilor bancare poate fi reprezentat astfel (Figura 22):

88 Kotler Ph. – Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1997.89 Kotler Ph. – Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1997.90 Olteanu Valerică – Marketingul serviciilor – teorie şi practică, Ed. Uranus, Bucureşti, 1999.

174

Figura 22 – Conţinutul marketingului serviciilor bancareSursa: Olteanu Valerică – Marketingul serviciilor – teorie şi practică, Ed. Uranus, Bucureşti, 1999.

O bancă de succes îşi concentrează atenţia în satisfacerea nevoilor clienţilor dar şi a propriilor angajaţi. Trebuie înţeleasă bine corelaţia serviciu – profit care accentuează legătura dintre profitul băncii, angajaţii ei şi satisfacerea clienţilor.

10.1. Politica de produs

Din punctul de vedere al marketingului, oferta bancară este alcătuită dintr-un serviciu global care cuprinde o serie de servicii unitare însoţite uneori şi de un suport tangibil (carnetul de cecuri, cartea de credit, etc). Ba chiar mai mult, prestarea serviciilor bancare este însoţită şi de o serie de factori materiali, tangibili cum ar fi ambianţa şi elementele materiale ale personalului de servire. Ambianţa include totalitatea elementelor materiale care asigură cadrul în care se realizează contactul prestatorului cu clientul, cum sunt: clădirile, mobilierul, decorul, caracterul funcţional al condiţiilor organizatorice, etc. Elementele specifice ale personalului de servire cuprind aspectul fizic, vestimentaţia, comportamentul verbal şi nonverbal, cadourile oferite de firmă, etc. De asemenea, un loc prioritar în cadrul ofertei bancare îl ocupă şi comunicaţiile referitoare la produs. Acestea

BANCA

ANGAJAŢII CLIENŢII

MARKETING INTERN

Comunicare internă

MIX (job, comunicare,

salariu, management)

MARKETING EXTERN

Investigare client

MIX (produs, preţ, promovare, distribuţie)

MARKETING INTERACTIV

Cunoaşterea aşteptării –

Contact direct

MIX (produs, preţ vânzare efectivă)

175

cuprind ansamblul informaţiilor transmise de bancă clienţilor potenţiali cu scopul de a facilita prezentarea produsului şi a întări argumentaţia emotivă sau raţională ce stă la baza deciziei de cumpărare91.

Cunoaşterea unui produs de către public este legată de imaginea sa. Imaginea unui produs este sinteza reprezentărilor mentale de natură cognitivă, afectivă, socială şi personală a produsului în rândul cumpărătorilor. Oricât de diferită ar fi această imagine, pentru bancă este vital să fie una favorabilă. Este important să se cunoască ce imagine percep diferitele segmente de clienţi căci, imaginea are o caracteristică importantă, şi anume aceea de a influenţa. Imaginea pe care o are un anumit segment de clienţi pentru un produs, poate influenţa alte segmente. Referitor la imagine, trebuie menţionat faptul că ea evoluează în timp, se transformă. Din acest motiv, o bancă trebuie să-şi analizeze periodic imaginea în răndul clienţilor. Ba mai mult în epoca actuală, a înaltei tehnologii, când datorită progreselor telecomunicaţiei lumea devine din ce în ce mai mică şi concurenţa din ce în ce mai mare, băncile tind să ofere o cât mai largă paletă de servicii şi produse, clienţii nemaiputând diferenţia clar oferta unei bănci de a celeilalte. În aceste condiţii imaginea devine un puternic element concurenţial.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare, cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci. Acestea sunt bănci comerciale, de tip universal, care au primit dreptul să efectueze toată gama de operaţiuni bancare.

Rolul băncilor comerciale într-o economie este strâns legat de principala lor calitate, aceea de a fi intermediar în relaţia economii - investiţii. Economiile atât ale agenţilor economici, cât şi ale persoanelor fizice reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi destinate unei utilizări viitoare. Ele sunt absolut necesare evoluţiei societăţii. Investiţiile reprezintă o realitate a economiei, a expansiunii ei, ce îi afectează pe agenţii economici şi populaţia. Resursele necesare realizării investiţiilor sunt fie propriile economii, fie creditele acordate de bănci, în procesul de reciclare şi valorificare a capitalurilor monetare în economie.

Băncile s-au afirmat esenţial ca instituţii monetare, ca intermediari monetari. Caracteristica semnificativă a lor este transformarea activelor monetare în monedă. În cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp şi intermediarii monetari care au ca funcţii: colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu şi lung, direct către beneficiari sau prin angajarea de capitaluri pentru recreditare.

Băncile comerciale au ca principală caracteristică aceea că efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare. Ele au o activitate diversă care se poate modifica în funcţie de cererea existentă pe piaţă, în funcţie de propriile posibilităţi şi bineînţeles de obiectivele propuse.

Activitatea de bază tradiţională a unei bănci comerciale este structurată în: Operaţiuni pasive, cele de constituire a resurselor; Operaţiuni active, cele prin care banca îşi angajează resursele în vederea

acordării de credite şi deci a obţinerii de profit; Operarea transferurilor monetare;

91 Florescu, C. (coordonator) – „Marketing” – Marketer, Grup Academic de Marketing şi Management, Bucureşti 1992.

176

Alte servicii.În lucrarea de faţă prezentăm o scurtă trecere în revistă a produselor şi serviciilor

oferite de o bancă comercială universală plecând de la structura de bază a ofertei bancare.Operaţiunile pasive reprezintă pentru orice bancă acele operaţiuni de constituire a

resurselor. Ele cuprind totalitatea serviciilor bancare, oferite atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, de constituire şi utilizare a depozitelor bancare. Alături de aceste servicii bancare din cadrul operaţiunilor pasive fac parte operaţiunile de lombardare, propriul capital şi fondurile de rezervă.

Gama operaţiunilor pasive include:A. Depozitele la vedere, care în fapt au mai multe forme de existenţă:

a. conturile curente;b. conturile de depozit sau de economii;

B. Depozitele la termen;C. Rescontul;D. Operaţiuni de lombardare;E. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă;A. Depozitele la vedere. Depozitele sunt considerate principala sursă a fondurilor

bancare. Depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţi în cont sau retrageri din cont. Cu toate acestea ele reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

a. Conturile curente. Funcţia principală a contului curent este prestarea unor servicii numeroase şi laborioase care solicită un efort din partea băncii. Aşa se face că majoritatea băncilor aplică un regim special acestor conturi, fie că nu acordă dobândă, fie că se bonifică o dobândă redusă. Conturile curente se pot deschide în lei sau în valută. Unele bănci condiţionează deschiderea acestor conturi de existenţa unei sume iniţiale minime, iar retragerile se pot face în limita acestei sume, care rămâne permanent în cont. În ţara noastră ca practică generală, plăţile din conturile curente se fac numai în limita disponibilităţilor existente în cont. Totuşi în anumite condiţii, unele bănci au început să practice şi plăţi in descoperit de cont (overdraft) pentru clienţii de încredere, dacă în mod cert urmează o încasare şi deci perioada de creditare este foarte scurtă.

Pe măsură ce dezvoltarea tehnologică pătrunde în sistemul bancar, băncile oferă o paletă tot mai mare de facilităţi şi servicii legate de utilizarea conturilor curente. Dintre noile servicii oferite care însoţesc serviciul de bază, enumerăm:

Carduri de retragere de numerar (cash card) de la distribuitoarele automate de numerar sau de la ghişeele automate de bancă ATM (Automated Teller Machine);

Ordine de plată permanente (Standing order); Debitare directă (Direct debit); Cărţi de debit/credit (Debit card/Credit card) Operaţiuni bancare prin telefon/internet – banca la domiciliu.

b. Conturile de depozit sau de economii. Acestea asigură fructificarea unor economii pe termen mai lung. Unele bănci aplică restricţii şi cu privire la retrageri. Eliberarea fondurilor se poate face şi imediat, la cerere, dar dobânda calculată în acest caz este mai mică.

177

B. Depozitele la termen. Acestea creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare potrivit concurenţei între deponent şi bancă privind termenele, dobânzile şi celelalte condiţii de depunere. Forma principală de atragere a acestor depozite este contul de depozit de investiţii. Contul de depozit este disponibil atât pentru persoane fizice cât şi pentru persoane juridice, iar depozitele se pot constitui fie în lei, fie în valută, la majoritatea băncilor. Băncile stabilesc o sumă minimă necesară pentru deschiderea unui cont de depozit (plafon minim) şi perioada de timp a depozitului (o lună, trei, şase sau douăsprezece luni). În baza sumelor depozitate unele bănci acordă clienţilor împrumuturi, al căror nivel se situează în general, până la 80% din suma depusă în cont.

Avantajele pe care le oferă contul de depozit pentru clienţi sunt: Obţinerea unei rate mai mari a dobânzii; Accesul la dobândă lunară, care este depusă într-un cont curent; Posibilitatea împrumutului fără alte garanţii.

C. Rescontul. Reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alta bănci, băncilor de scont sau, de regulă băncii de emisiune92. Profitul înregistrat de banca de depozit rezultă din diferenţa dintre dobânda la care se scontează (mai mare) şi taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.

D. Operaţiunile de lombardare. Reprezintă operaţiuni de împrumut pe garanţii de efecte publice: operaţiuni şi bonuri de tezaur, operaţiuni prin care banca de depozit obţine de la banca de emisie resurse pe termen scurt, valorificându-şi astfel deţinerile de hârtii de valoare.

E. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă. Acestea au aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor. În marea lor majoritate societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni.

Operaţiunile active cuprind totalitatea serviciilor de creditare oferite de o bancă şi operaţiunile de plasament. Băncile îşi angajează resursele în vederea îndeplinirii funcţionalităţilor statutare şi a obţinerii de profit.Serviciile de creditare

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă, care dacă este practicată corect aduce profituri importante. Procesul de creditare are un rol important economic, deoarece băncile pun la dispoziţie astfel banii necesari dezvoltării economice. Într-o economie competitivă, activităţile specifice sectorului terţiar trebuie să se concentreze asupra nevoilor clienţilor şi să dezvolte aceste produse şi servicii pentru satisfacerea noilor cerinţe, mareu diversificate, ale acestora.

Tipurile de credite acordate de bănci sunt în continuă diversificare în concordanţă cu cerinţele clienţilor. Vom încerca o clasificare a acestora în funcţie de diferite criterii astfel:

În funcţie de perioada de acordare:a) Credite pe termen scurt;b) Credite pe termen mediu;c) Credite pe termen lung;

În funcţie de debitorul băncii:a) Credite acordate persoanelor fizice;

92 Basno C., Dardac,N., Floricel, C. – “Monedă, Credit, Bănci”, Ed. D.P. Bucureşti, 1994

178

b) Credite acordate persoanelor juridice;c) Credite acordate altor bănci;d) Credite acordate statului;

În funcţie de calitatea lor:a) Credite performante;b) Credite nerambursate la scadenţă;

În funcţie de domeniile împrumuturilor specializate93:a) Domeniul imobiliar;b) Domeniu energetic;c) Domeniul minereurilor şi al exploatărilor miniere;d) Domeniul agriculturii;e) Finanţarea activităţilor comerciale;f) Corespondenţă bancară;g) Finanţarea proiectelor de investiţii;h) Leasing;i) Swaps (restructurarea portofoluilui de creanţe);j) Capitalul de risc.

Creditele pe termen scurt – acestea sunt operaţiunile de împrumut de sume de bani, pe o perioadă ce nu depăşeşte 12 luni. Ele sunt rambursabile integral la scadenţă. În România acest serviciu se acordă numai celor mai buni clienţi şi la o rată a dobânzii mare. Creditele în descoperit de cont se acordă atât persoanelor juridice pentru a le ajuta să facă faţă situaţiilor în care banii de la debitori nu au fost încasaţi încă, cât şi persoanelor fizice pâna la primirea salariului.

Creditele pe termen mediu – durata lor de rambursare este de la 1 an la 5 ani. Se acordă pentru activitatea de import-export şi investiţii. Termenele şi condiţiile creditării sunt cuprinse într-un contract de credit.

Creditele pe termen lung – sunt acele împrumuturi a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani. Se acordă pentru investiţii pe termen lung, cu durata de folosinţă îndelungată, de exemplu creditele pentru construirea de locuinţe. Şi aceste tipuri de credite sunt rambursate eşalonat.

Credite acordate persoanelor fizice – acest tip de credit este mai ales un credit de consum, care se acordă pe termene diferite (de la foarte scurt la lung). El presupune existenţa unor garanţii certe, iar nivelul dobânzii percepute este eşalonat de-a lungul perioadei creditării. Forme ale creditului acordat persoanelor fizice sunt: Credit pentru construcţii de locuinţe, pe termen lung, cu garanţii ipotecare; Credit pentru cumpărarea de case este acordat şi când un client doreşte să achiziţioneze o casă nouă, înainte ca vânzarea vechii proprietăţi să se fi încheiat; Credit pentru cumpărări de automobile; Creditul pentru folosinţă îndelungată etc.

Credite acordate persoanelor juridice - înainte ca banca să-şi ia acest tip de răspundere ea se va asigura că acel client are o reputaţie bună şi că plăţile pot fi făcute în orice condiţii, chiar şi neprevăzute. Banca ia întotdeauna o contravaloare de la clienţi astfel încât suma obligaţiunii ce poate fi solicitată de la client să acopere suma ce trebuie să o achite. Lista serviciilor de creditare pentru societăţi este foarte mare. Totuşi se

93 Derek, F.C. – “Bank Strategic Management and Marketing”, Ed. John Willey & Sons, NY,1986

179

remarcă faptul că societatea preferă in special servicii bancare ca: finanţarea proiectelor de investiţii, creanţe în alte valute pe termen lung, finanţarea exporturilor, a importurilor. Termenul împrumutului poate fi scurt sau lung, rata dobânzii poate fi fixă sau fluctuantă, creditul poate fi amortizat pe durata de viaţă a împrumutului sau la sfârşitul creditării. Garanţiile pot să acopere toată valoarea împrumutului sau numai o parte a acestuia.

În general putem vorbi de următoarele tipuri de credite ce se acordă prin bănci agenţilor economici: Credite destinate necesarului de capital fix, cum ar fi de exemplu creditele pentru lucrări de construcţii sau de amenajare a locurilor profesionale; Credite destinate creanţelor comerciale; Credite de trezorerie etc.

Creditele de trezorerie au mai multe forme: Avansurile în cont curent; Linia de credit; Creditele speciale;

Creditele de cumpărare; Creditele pentru stocuri; Creditele de prefinanţare.

În afară de tipurile de credite amintite deja, având ca destinaţie persoanele juridice, considerăm că trebuie menţionate şi alte alternative de finanţare menite aceleiaşi pieţe.

Factoring. Este un tip de credit care, de regulă, este oferit de către companii specializate în acordarea acestui tip de finanţare. În ultimii ani îl întâlnim şi ca serviciu bancar. Serviciul de factoring presupune administrarea în beneficiul clientului a activităţii de facturare, contabilitate financiară şi colectarea datoriilor.

Leasing financiar mai este cunoscut şi sub denumirea de contract de închiriere şi cumpărare în rate, şi poate fi destinat şi persoanelor fizice. Leasingul este o formă de împrumut ce oferă oportunităţi substanţiale pentru bănci. De regulă leasingul furnizează băncii o rată a dobânzii superioară faţă de cea a creditelor convenţionale. Multe bănci au înfiinţat filiale specializate pentru realizarea operaţiunilor de leasing, în scopul asigurării finanţării exporturilor de maşini, utiliaje, echipamente industriale.

Credite acordate altor bănci - băncile se împrumută reciproc, pe termen scurt. Ele apelează la piaţa interbancară din următoarele considerente: pentru a depăşi problemele legate de nevoia rapidă de lichidităţi; a oferi fonduri, pe termen scurt, în cazul finanţării suplimentare a unor companii; pentru a permite băncilor mari să atragă fonduri în baza cărora să acorde credite în favoarea băncilor mici care nu pot să împrumute direct de pe piaţă.

Credite acordate statului - Guvemul se împrumută prin emiterea de obligaţiuni care sunt socotite, de regulă, investiţii sigure. Băncile cumpără aceste titluri guvernamentale.

Creditele performante reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de execuţie, a căror durată de acordare nu este expirată; iar debitorii şi-au achitat toate datoriile faţă de bancă.

Creditele nerambursate la scadenţă reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin contractul de credit. În cazul expirării termenului de scadenţă creditul rămas se trece într-un cont separat, de credite restante, dobânda acestuia fiind majorată.

Operaţiunile de plasament sunt alături de serviciile de creditare o cale de plasare a resurselor băncilor în vederea obţinerii de profituri. Ele reprezintă achiziţia de efecte publice şi acţiuni.

Băncile oferă servicii privind plăţile prin transferul fondurilor atât electronic cât şi prin instrumente de plată în numele şi la cererea clienţilor lor. Banca percepe un comision

180

pentru acest serviciu, comision care variază în funcţie de valoarea sumei şi tehnica de transfer a banilor. Acest comision aduce venit băncii. Instrumentele de plată cum sunt cecul, cambia, biletul la ordin, ordinul de plată şi sistemele de plată electronice au devenit înlocuitori ai comisionului. Băncile trebuie să identifice noi modalităţi de folosire a acestora. Aceste instrumente de plată, caracterizate prin rapiditate şi încredere au permis creşterea eficienţei şi vitezei de transfer a banilor.

Servicii privind transferurile în numerarLa noi în ţară plata direct în numerar este cea mai utilizată metodă de transfer a

fondurilor, mai ales, în cazul în care sunt implicate persoane fizice. Operaţiunile cu numerar generează importante costuri pentru o bancă legate de emiterea, colectarea, depozitarea, asigurarea securităţii. Pe plan internaţional se manifestă tendinţe de înlocuire a operaţiunilor cu numerar prin alte instrumente de plată.

Servicii privind transferurile având ca suport hârtiaCecurile. Acestea sunt instrucţiuni scrise către o bancă de a plăti, din contul celui

care ordonă plata, o anumită sumă de bani, unei persoane specificate. Cambia. Este un instrument de plată ce exprimă obligaţia asumată de un debitor de

a plăti la scadenţă o sumă de bani determinată în favoarea unui beneficiar. Cambia se poate sconta (vinde) la o bancă comercială. Posesorul obţine contravaloarea mai puţin o dobândă, iar banca devine beneficiarul cambiei.

Trata bancară este folosită pentru tranzacţii ce implică sume mari de bani — ca de exemplu plata unei case sau a unei maşini. Ea este folosită de vânzător în cazul când vrea să evite riscul unui cec ce nu poate fi onorat. În momentul emiterii tratei, contul cumpărătorului este imediat debitat cu valoarea descrisă pe trată plus taxa ce o incumbă.

Biletul la ordin. Reprezintă instrumentul prin care emitentul se angajează să plătească la un anumit termen o sumă de bani în favoarea beneficiarului sau celui care-l deţine.

Ordinul de plată. Este o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul acestuia, unei societăţi bancare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani.

Poliţa bancherului sau CEC certificat. Poliţa bancherului este un document însoţitor al cecului, în cazul în care beneficiarul nu mai doreşte să aibă siguranţa că, la prezentare, acesta va fi în mod sigur onorat.

Ordinul permanent. Este o împuternicire dată de un client băncii sale de a plăti cu regularitate, o sumă determinată din contul său unui beneficiar specificat, la anumite date, pe un timp limitat (prima de asigurare, rate de împrumut).

Debitarea directă. Se aseamănă cu ordinul de plată, dar nu banca plătitorului are iniţiativa plăţii, ci beneficiarul urmăreşte datoria scadenţei şi informează banca asupra sumei ce trebuie plătită.

Giro-creditul băncii. Este o instrucţiune scrisă, dată de către plătitor băncii sale, pentru adebita contul cu o anumită sumă de bani, în favoarea unui partener.

Cărţile de plată (Cardul) — ca monedă electronică. Cartea de plată este un instrument cu ajutorul căruia se poate efectua plata unui produs sau serviciu, având la bază un sistem organizat pe baze contractuale între deţinător, emitent şi comerciant sau prestator. Este un instrument de plata fără numerar.

Tipuri de cărţi de plată în raport de funcţiile specifice pe care le îndeplinesc sunt:

181

Cartea de credit — Credit card —indică faptul că posesorului i-a fost deschisă o linie de credit pentru o anumită perioadă şi pe baza căreia se pot face plăţi sau retrage numerar până la un plafon prestabilit.

Cartea de debit — Debit card — permite posesorului să dobândească bunuri sau servicii prin debitarea directă a contului său personal în limita disponibilităţilor băneşti.

Cartea multifuncţională — Cardul multifuncţional.Servicii privind transferurile bancare având ca suport moneda electronicăDebitor automat de numerar (Cash Dispenser Bancomat) este un depozit

electromagnetic care permite unui utilizator de card accesul la retragerea numerarului sub formă de bancnote şi monede metalice.

Automatul bancar sau ATM. Este un depozit electromagnetic care permite utilizatorului autorizat, retragerea de numerar, solicitarea de informaţii privind situaţia contului personal, transferul de fonduri, formarea de dispoziţii, acceptarea de depozite. Serviciile oferite de aceste automate includ:

- retrageri băneşti — cash (inclusiv în alte valute decât cea în care este deschis contul în funcţie de ţara unde este amplasat automatul);

- soldul contului;- solicitarea unei declaraţii (situaţia conturilor din bancă);- cererea unui formular de cec;- informaţii despre alte servicii oferite de bancă;- plata creditelor şi plata unor facturi;- depuneri bancare;- listarea câtorva din ultimile tranzacţii din cont.

Terminale la punctele de vânzare — EFTPOS. Implică transferul fondurilor din contul unui client direct în contul vânzătorului, simultan cu operaţiunea de vânzare.

Banca la domiciliu (Telephone banking). Banca la domiciliu semnifică realizarea tranzacţiilor bancare prin telefon, modalitate ce a devenit posibilă odată cu dezvoltarea sistemelor informatice moderne. Serviciile oferite clienţilor care nu mai sunt nevoiţi să se deplaseze la bancă sunt: informaţii asupra soldului; solicitări de carnete de cecuri; transferuri între conturi; plata facturilor.

Sistemul videotext este un sistem video cu transmisie telefonică.Servicii privind transferurile internaţionale de fonduri. Băncile din diferite ţări

stabilesc, între ele, relaţii de corespondent bancar, având deschis pe bază de reciprocitate conturi, pe de o parte, pentru a uşura şi a permite o cât mai rapidă mişcare a banilor, iar pe de altă parte pentru a asigura securitatea transferurilor internaţionale de fonduri.

Alte Servicii oferite de bănci. Aceste servicii se referă la:Serviciile valutare - sunt oferite de bănci pentru că majoritatea călătorilor au

nevoie de unele sume mici în valuta ţării în care sosesc pentru acopenirea unor cheltuieli imediate (înainte de a ajunge la o bancă).

Cecurile de călătorie - sunt un mijloc popular de a transfera fonduri în străinătate şi care prezintă un grad de securitate mai ridicat decât banii lichizi.

Eurocecurile şi cardurile eurocec - permit unui călător să încaseze valoarea lor sau să achiziţioneze bunuri/servicii când apare simbolul alb şi albastru al Uniunii Europene.

182

Conturile valutare - sunt utile afacerilor care se fac în mod frecvent în ţara valutei în care se deschide contul întrucât reduce riscul valutar.

Serviciile valutare şi de călătorie ale băncilor se dezvoltă tot mai mult pe măsură ce afacerile se internaţionalizează tot mai mult iar febra turismului între ţări atinge tot mai multe categorii ale populaţiei de pe tot globul.

Poliţele de asigurare de călătorie sunt oferite de bănci pentru toate tipurile de vacanţe şi călătorii. Ele pot acoperi la un cost rezonabil cheltuielile medicale, întârzierile şi urmările acestora într-o călătorie, proprietăţile (bunurile) pierdute şi altele.

De asemenea, banca oferă următoarele produse/servicii: Plăţi privind derularea cheltuielilor guvernamentale; Încasarea taxelor şi amenzilor; Consemnarea de depozite; Casete pentru păstrarea valorilor; Seifurile; Depuneri pentru o noapte; Achziţionarea şi vânzarea acţiunilor; Serviciul de consultanţă în afaceri; Servicii de consultanţă privind gestiunea monetară şi a trezoreriei; Servicii de consultanţă privind previziunea ratei de schimb valutar; Servicii de educaţie financiară şi bancară; Păstrarea depozitelor; Operaţiuni cu devize, monede străine şi metale preţioase; Servicii de procesare a datelor; Factoring; Servicii de corespondenţă bancară; Serviciile de brokeraj ; Administrarea investiţiilor; Planurile de participare personală (PEPs); Aranajamentele de pensii; Asigurarea pe viaţă; Serviciile de custodie şi de executor.

Din această multitudine de produse şi servicii bancare prezentate anterior, o bancă îşi stabileşte propria ofertă în funcţie de segmentele ţintă de clienţi selectaţi, de posibiltăţile materiale, umane şi financiare de care dispune, de particularităţile mediului său extern şi în funcţie de propriile obiective de dezvoltare.

În România doar o parte din serviciile enumerate mai sus sunt disponibile. Teoretic, factorii care determină o dezvoltare continuă a produsului bancar sunt

următorii: Ciclul de viaţă al produsului94. Banca ar trebui să aibă produse în diferite

faze din ciclul lor de viaţă fiindcă dacă majoritatea serviciilor lor vor fi în faza de declin, profiturile s-ar reduce şi astfel nu s-ar genera venituri pentru finanţarea cercetării noilor produse.

Acţionarii. Dacă banca nu introduce noi produse şi profiturile scad, acţionarii s-ar putea să nu mai investească în bancă.

Pierderea cotei de piaţă. Când banca îşi pierde cota de piaţă şi profitul este afectat, ar trebui introduse noi servicii pentru a recâştiga cota de piaţă.

Cererile şi oportunităţile de piaţă. Pot apărea noi posibilităţi pe piaţă şi deci banca ar dori să dezvolte noi servicii pentru a satisface aceste noi nevoi şi cerinţe ale clienţilor potenţiali, de a le oferi suficiente satisfacţii pentru a le schimba obiceiurile.

Practic, aceşti factori vor determina în România dezvoltarea industriei bancare în mod organic, pe măsură ce toate ingredientele necesare creării şi ofertei lor vor putea fi regăsite în sistem.

10.2. Politica de preţuri

94 Pistol, Gh.M. – Marketing, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2003.

183

Din punctul de vedere al clientului preţul plătit pentru serviciile bancare nu este singurul cost implicat în achiziţionarea şi folosirea acestora. Atunci când cumpără un serviciu bancar (ca de altfel orice produs) clientul se aşteaptă să primească un set de beneficii a căror valoare anticipată depăşeşte costul perceput pentru obţinerea lor. Aceste „cheltuieli” cuprind atât elemente financiare cât şi nefinanciare.

În cadrul elementelor financiare ale costului unui serviciu bancar, clientul nu percepe doar preţul pe care îl plăteşte, ci şi cheltuielile prilejuite de cercetare, analiza pieţei, achiziţionarea şi folosirea serviciului. Uneori deplasarea, plătirea unui taxi sau benzina, parcarea sau alte cheltuieli personale prilejuite cu ocazia cumpărării unui serviciu bancar sunt percepute ca făcând parte din cost.

În cadrul elementelor nonfinanciare se poate include timpul, efortul, discomfortul asociat cu cercetarea, analiza, achiziţonarea şi folosirea serviciilor. Clientul participă uneori efectiv în prestare şi percepe ca un efort fizic şi/sau mental expunerea la elemente ca gălăgia, căldura, mirosul, etc. Serviciile bancare, care de multe ori cer decizii majore din partea clienţilor, pot produce anxietate, aceasta ar putea fi interpretată ca o „cheltuială” psihologică.

Suma tuturor acestor elemente reprezintă cheltuiala pe care clientul o suportă (figura 23).

184

Figura 23 - Costul serviciilor bancare perceput de client

Când achiziţionează anumite servicii bancare clientul cântăreşte şi compară beneficiile obţinute cu cheltuielile pe care le suportă. Clientul uneori este dispus să plătească în plus pentru a economisi timp, efort sau pentru a dispune de un anume confort. Banca trebuie să vină în întâmpinarea acestor solicitări şi să ofere pachete de servicii pe diferite nivele, chiar dacă serviciul de bază este acelaşi, serviciile adiţionale, pot diferenţia preţul. Cercetarea de marketing poate ajuta prin a determina cât de mult valorează în mintea clienţilor, anumite îmbunătăţiri pe care banca le poate aduce în scopul creşterii valorii servicilor sale. Posibile abordări pot fi:

Reducerea timpului de achiziţionare, prestare şi consum; Minimalizarea eforturilor psihologice în fiecare etapă; Eliminarea efortului fizic la care clientul este expus; Reducerea neplăcerilor senzoriale prin crearea unui mediu ambiant atractiv,

reducerea zgomotului, instalarea unui mobilier şi echipament confortabil, etc.Având grijă de aceste aspecte semnificative pentru client, banca poate practica un

preţ ridicat pentru acelaşi nivel calitativ al serviciilor principale oferite.

Cheltuieli legate de cercetare

Cheltuieli legate de achiziţionare şi

folosire

Cheltuieli după achiziţionare

Timp

Bani

Efort fizic

Efort psihologic

Efort senzorial

Urmărire

Rezolvarea unor probleme

Costuri de operare

Cheltuieli accidentale

185

Stabilirea strategiilor de preţ pentru serviciile bancare ridică multe probleme manageriale. Trebuie acoperite costurile fixe, variabile şi bineînţeles trebuie avută în vedere obţinerea unui profit. Difereţele dintre marketingul serviciilor şi marketingul produselor afectează şi strategiile de preţ.

Intangibilitatea. Este mult mai dificil pentru o bancă să calculeze costurile financiare pe care le presupune prestarea unor servicii intangibile prestate pentru clienţi, în comparaţie cu un producător de bunuri, care poate identifica mai uşor costurile legate de forţa de muncă, materiale, utilaje, depozitare, transport, etc.

Irepetabilitatea. Nu este întotdeauna uşor pentru bancă să definească un serviciu şi care ar trebui să fie baza de calcul a preţului acestuia. Ca să facă lucrurile şi mai complexe, aparent acelaşi serviciu nu costă la fel ca să îl prestezi şi nici nu are aceeaşi valoare pentru clienţi diferiţi, mai ales dacă aceştia percep calitatea diferit.

Dificultatea evaluării servicilor. Intangibilitatea performanţei serviciilor bancare şi faptul că o mulţime de activităţi, necesare prestării de calitate, rămân invizibile clienţilor, face ca aceştia să evalueze mult mai greu, în comparaţie cu bunurile, raportul dintre ceea ce obţin şi ceea ce plătesc.

Importanţa factorului Timp. Preţul serviciilor bancare poate fi influenţat şi de timpul necesar prestării performante a acestora, care de altfel este perceput de client ca făcând parte din valoarea serviciului. Aşa cum am mai amintit clienţii sunt uneori dispuşi să plătească mai mult pentru o prestare promtă. Câteodată o prestare rapidă poate ridica şi costul unui serviciu, reflectând folosirea unui echipament special sau plata unui salariu pentru extra timpul lucrat de către personal.

Disponibilitatea canalelor de distribuţie, atât fizice cât şi electronice. Folosirea unor canale diferite de distribuţie pentru acelaşi serviciu, de exemplu serviciile bancare oferite on-line, nu numai că are implicaţii diferite pentru bancă, din punctul de vedere al costului, dar afectează şi experienţa clientului în ceea ce priveşte prestarea. Timpul poate fi redus, cheltuielile cu deplasarea nu mai există. Anumiţi clienţi preferă avantajul unei tranzacţii impersonale, alţii, dimpotrivă, nu se simt confortabil cu folosirea tehnologiei pe care o implică auto-prestarea şi preferă contactul personal cu prestatorul bancar. Aşa că o tranzacţie prestată folosind un anumit canal de distribuţie poate avea valoare pentru un client şi nu pentru altul.

În stabilirea preţului serviciilor trebuie avute în vedere şi anumite aspecte legate de etică. Stabilirea preţului unui serviciu este complexă. De exemplu cărţile de credit: tradiţional băncile care emit carduri de credit obţin venituri din două surse: un procent mic din valoarea fiecărei tranzacţii şi o rată a dobânzii (18-24%) pentru balanţele rămase neplătite la sfârşitul lunii. Rata dobânzii poate fi considerată ca un cost al unui împrumut. Cum cărţile de credit au devenit tot mai populare, costurile pentru bănci au început să crească pe două fronturi. Mai întâi tot mai mulţi clienţi întârzie plata şi se afundă în datorii uriaşe. În al doilea rând, pe măsură ce concurenţa a crescut, costurile de marketing au crescut şi noi categorii de carduri au fost lansate pe piaţă. Din punctul de vedere al veniturilor, creşterea concurenţei a determinat băncile să ofere rate ale dobânzii reduse şi tot mai mulţi clienţi plătesc integral datoria la sfârşitul lunii.

Orice decizie legată de strategia de preţ trebuie să se bazeze pe obiectivele clare, precise pe care banca le are în acest domeniu. Sunt trei obiective principale în stabilirea

186

preţului: crearea de venituri, acoperirea capacităţii şi satisfacerea cererii de piaţă (Tabelul 10.1.).

Tabelul 10.1.Obiective pentru stabilirea strategiilor de preţ

Crearea de VenituriCrearea profitului

Maximizarea profitului Atingerea unui nivel de profit dorit

Acoperirea costurilor Acoperirea totală a costurilor Acoperirea costurilor unui anumit serviciu Acoperirea costurilor suplimentare prin vânzarea către un client suplimentar

Acoperirea capacităţii Folosirea preţului ca instrument de reglare a cererii cu oferta la un moment

dat, folosind la maxim capacitatea de prestareObiective orientate către cerere

Maximizarea cererii ( atunci când capacitatea de prestare o permite) pentru a asigura un anumit nivel minim de venituri;

Identificarea modalităţilor diferite de plată pentru diferitele segmente de consumatori având în vedere beneficiul reciproc;

Oferirea diferitelor metode de plată, inclusiv credit, pentru a încuraja achiziţionarea de servicii.

Băncile care urmăresc în stabilirea preţului, crearea de venit, maximizarea profitului trebuie să-şi cunoască în detaliu costurile. Analiza costurilor este esenţială. Băncile care urmăresc acoperirea capacităţii de prestare, vor folosi preţul pentru a atrage cererea într-o perioadă lentă, sau pentru a descuraja cererea într-o periadă aglomerată. Singura problemă aici este aceea că preţul trebuie schimbat relativ frecvent, ceea ce poate crea confuzie şi frustrare din partea clienţilor. În plus reducerea de preţ în domeniul serviciilor poate fi interpretată ca o reducere a calităţii.

Noile servicii, în mod particular au probleme în atragerea de clientelă. De aceea lansarea pe piaţă a unor servicii cu preţ promoţional, poate fi folosită ca metodă de stimulare a încercării. Imaginea băncii trebuie să fie percepută ca fiind una de succes.

Strategia de preţ se bazează pe trei elemente majore: costul, concurenţa şi valoarea oferită clientului. Costurile pe care o bancă trebuie să le acopere impun de cele mai multe ori un preţ minim pentru un anumit serviciu oferit. Valoarea ofertei şi puterea de cumpărare determină limita maximă a preţului. Preţurile concurenţei pentru servicii similare determină nivelul preţului care ar trebui să fie practicat.

Preţul bazat pe cost. Această abordare implică stabilirea preţului in funcţie de costurile financiare ale băncii. Organizaţiile care vor să realizeze un profit trebuie să stabilească un preţ de aşa natură încât să recupereze toate costurile, fixe şi variabile şi bineînţeles să realizeze o marjă de profit. Băncile intră în categoria firmelor prestatoare de servicii care nu au totală libertate în a-şi stabili nivelul de preţ, datorită reglementărilor legale în domeniu.

187

Preţul bazat pe competiţie. Băncile oferă produse şi servicii relativ asemănătoare, diferenţierea pe piaţă fiind mai mult o problemă de imagine. De aceea urmărirea concurenţilor, a schimbărilor pe care aceştia le fac, a preţurilor pe care le percep, este foarte importantă. Atunci când consumatorii percep oferta bancară ca fiind similară, preţul devine un puternic element concurenţial. În această situaţie banca cu cele mai mici costuri de producţie va avea de câştigat. O asemenea bancă are două opţiuni: fie să practice un preţ redus, pe care concurenţa nu şi-l poate permite, câştigând astfel clienţi, fie să practice un preţ mai ridicat, impus de piaţă şi astfel să realizeze un profit mai ridicat decât competiţia.

Preţul bazat pe valoare. Nici un client nu va plăti mai mult pentru un serviciu dacă nu crede că merită. Băncile trebuie să desfăşoare în permanenţă o activitate de cercetare a valorii percepute de client a serviciilor prestate. Această strategie în domeniul serviciilor este adesea fără succes datorită unei neclare distincţii între preţ şi valoare. Berry şi Yadav propun trei strategii distincte pentru identificarea şi comunicarea valorii unui serviciu95: reducerea nesiguranţei, dezvoltarea relaţiilor cu clienţii şi conducerea bazată pe costuri reduse.

Strategiile de preţ pentru reducerea nesiguranţei. Dacă consumatorii nu sunt siguri de valoarea pe care o vor primi cumpărând un anumit serviciu oferit de o bancă, pot decide să rămână clienţii unei bănci pe care deja o cunosc, sau pot decide să nu achiziţioneze deloc acel serviciu. Sunt trei căi de a reduce această nesiguranţă, ele pot fi folosite separat sau în combinaţie.

Garantarea serviciilor, care asigură rambursarea totală a preţului în cazul în care clientul nu este satisfăcut. Când este bine definită şi aplicată, garanţia serviciului înlătură riscul asociat de cumpărarea unui serviciu intangibil.

Preţurile aducătoare de beneficii presupun stabilirea unui preţ pentru acea parte din serviciu care aduce beneficii clientului. Aceasta presupune o cercetare atentă a tuturor părţilor componente ale unui serviciu şi identificarea acelora apreciate de client.

Niveluri fixe ale preţului, care presupun stabilirea în avans, înainte de prestare, a unui preţ fix pentru un anumit serviciu pentru a evita orice surpriză neplăcută. În esenţă riscul este transferat de la client la prestator, în cazul în care serviciul cere mai mult timp sau necesită costuri suplimentare.

Strategiile de Preţ pentru dezvoltarea Relaţiilor cu Clienţii. Cum afectează strategia de preţ relaţiile pe termen lung cu clienţii? Reducerea de preţ cu scopul de a atrage noi clienţi nu este o abordare benefică pentru o bancă care doreşte să atragă noi clienţi care să îi fie loiali. Studiile arată ca cei care sunt atraşi datorită reducerilor de preţ oferite pot fi uşor pierduţi ca şi clienţi, fiind atraşi de concurenţă. Strategii combinate oferă clienţilor avantaje legate de preţ şi nu numai pentru a consolida legăturile cu o singură bancă. Ca o alternativă banca poate oferi o reducere de preţ pentru un client care cumpără un pachet mai mare de servicii. Cu cât numărul serviciilor achiziţionate de un client este mai mare, cu atât relaţiile cu banca sunt mai apropiate.

95Leonard Berry & Manjit Yadav, ”Capture and Communicate Value in the Pricing of Services”, Sloan Management Review 37, 1996.

188

Conducerea bazată pe costuri reduse. Serviciile prestate la un cost redus diminuează presiunea financiară pe care clientul o resimte sau pot permite achiziţionarea mai multor servicii în acelaşi timp. O problemă care trebuie depăşită în cazul practicării unor preţuri scăzute, este aceea de a convinge clientul că preţul redus nu este în detrimentul calităţii. Clientul trebuie să perceapă preţul redus ca o valoare mai mare pentru cât plăteşte. O a doua problemă este aceea de a menţine costurile reduse pentru a permite crearea de profit.

Schimbările în strategia de preţ aduc de cele mai multe ori plângeri din partea clienţilor. Băncile îşi realizau propriul profit din diferenţa dintre rata dobânzii plătită pentru depuneri şi rata încasată pentru sumele acordate cu împrumut. Cu timpul şi mai ales datorită concurenţei acastă diferenţă este tot mai mică şi insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor. De aceea ca să genereze venituri, băncile solicită tot mai mari taxe pentru tranzacţii şi taxe periodice. Astfel faptul că băncile solicită taxe pentru folosirea ATM-urilor au generat plângeri din partea clienţilor.

Comunicarea preţului către clienţi trebuie făcută cu mare grijă şi cu etică profesională. Clienţii trebuie să cunoască preţul înainte de achiziţionare, şi de asemenea, cum, unde şi când trebuie plătit. Aceste informaţii trebuie prezentate într-o manieră inteligibilă, fără ambiguităţi, astfel încât clientul să nu se simtă dezinformat sau chiar înşelat.

Managerii trebuie să decidă dacă includ sau nu informaţiile legate de preţ în publicitatea serviciului. Poate fi potrivită prezentarea legăturii ce există între cost şi preţ. Oricum, personalul băncii trebuie să fie pregătit să răspundă promt la întrebările legate de preţ, plată şi credit. În sfârşit când preţul este prezentat ca şi notă de plată standardizată, banca trebuie să se asigure că aceasta este clară, inteligibilă şi corectă.

10.3. Politica de comunicare

Promovarea vânzărilor reprezintă un ansamblu de tehnici prin care se urmăreşte îmbogăţirea conţinutului ofertei prin adăugarea unei valori suplimentare la nivelul produsului/serviciului, preţului, distribuţiei, pe o perioadă limitată de timp, ţinând seama de obiectivele băncii şi cu scopul de a câştiga un avantaj temporar faţă de concurenţă. Potrivit lui Philip Kotler, promovarea vânzărilor constă într-un “ansamblu divers de instrumente specifice, majoritatea pe termen scurt, destinate să stimuleze achiziţionarea mai rapidă sau într-un volum mai mare a unor produse sau servicii de către consumatori. Promovarea vânzărilor poate ajuta la introducerea unui nou serviciu prin susţinerea publicităţii. Ea nu poate crea singură o imagine de marcă, de exemplu, lipsa de publicitate nu poate fi compensată prin promovarea vânzărilor, de asemeni imaginea negativă a unui serviciu sau bănci nu poate fi modificată cu ajutorul promovării. Aceste două căi trebuie să fie folosite împreună pentru o eficienţă maximă.

În dezvoltarea unui program de promovare a vânzărilor, orice bancă trebuie să îşi stabilească un set de obiective şi apoi să-şi selecteze cele mai potrivite tehnici şi instrumente pentru a atinge acele obiective.

Preţul este un element de importanţă majoră în luarea deciziei de cumpărare. De aceea, o reducere de preţ chiar şi temporară, poate reprezenta un instrument promoţional deosebit de eficient. Dacă reducerea de preţ durează mai mult, atunci cumpărătorul se

189

obişnuieşte şi nu îl mai consideră o favoare. Din această categorie fac parte ofertele speciale, cupoanele de reducere, remizele, ofertele de rambursare, rabaturile cantitative, taxe şi comisioane avantajoase, o politică a dobânzii care să stimuleze puternic vânzarea unui anumit produs bancar la un moment dat.

Vânzările grupate reprezintă ansamblul de tehnici promoţionale ce vizează vânzarea simultană sau succesivă a două sau mai multe produse la un preţ global inferior celui rezultat prin însumarea preţurilor individuale (facilităţi de credit la clienţii foarte importanţi).

Cadourile şi primele promoţionale privesc facilităţile pe care vânzătorul înţelege să le acorde cumpărătorului, oferind prime, obiecte sau servicii. Oferirea de cadouri constă în a asocia un avantaj temporar unui produs, specialiştii recomandând ca obiectul care va fi oferit să fie atrăgător şi să corespundă cu imaginea produsului/serviciului. Tot mai multe sunt companiile care folosesc Internetul ca mediu promoţional, mai ales pentru jocuri şi concursuri de tot felul. Un exemplu este concursul oferit de Raiffeisen Bank şi VISA “Nu doar agenţii secreţi au o viaţă palpitantă...” în perioada 6 decembrie 2002 - 19 februarie 2003. Folosind cardul Visa/Visa Electron la cumpăraturi se putea câştiga o excursie la Londra, plus multe alte premii.

Figura 24 – Material promoţional concurs Raiffeisen Bank

Din punct de vedere al clienţilor prezenţi într-o bancă, publicitatea la locul vânzării (PLV) are un rol de informare privind oferta, condiţiile de livrare, nivelul dobânzii etc. Ea aminteşte clienţilor de existenţa unui produs/serviciu şi favorizează contactul direct cu acesta. PLV poate îmbrăca forme variate — de la afişele şi panourile clasice până la cele electronice şi televiziune cu circuit închis. Acestea sunt situate de obicei în zone foarte circulate şi plasate strategic.

Programele de loialitate – aceste programe, aşa numite şi de continuitate în frecvenţa cumpărărilor, sunt un instrument de promovare destinat să reţină clienţii şi să-i recompenseze pe cei mai buni. Dacă clienţilor li se oferă un motiv să se reîntoarcă să cumpere mai multe servicii, ei vor cheltui mai mult. Aceste programe au un mare succes pe piaţa bancară, unde concurenţa este mare şi diferenţierea serviciilor mică. Cu cât clientul foloseşte mai mult şi mai des serviciul, cu atât mai mari avantajele pentru el (folosirea unui anumit card).

190

Toate aceste tehnici de promovare a vânzărilor cunosc în prezent o mare diversificare, gama lor îmbogăţindu-se continuu. După modul cum acţionează asupra cumpărătorilor se pot delimita însă, trei categorii de tehnici: tehnici de semnalare, tehnici de prezentare şi tehnici de stimulare care pun accentul pe avantajele pe care le pot obţine cumpărătorii care apelează la produsele/serviciile (băncile) respective.

În realizarea unui program publicitar o bancă trebuie să parcurgă următoarele etape:

Figura 25 - Etapele Programului Publicitar

1. Identificarea audienţei ţintă. Pentru elaborarea unui program publicitar eficient prima etapă absolut necesară este identificarea audienţei ţintă. Toate celelalte aspecte ale programului sunt influenţate de caracteristicile consumatorilor vizaţi. Cunoaşterea în amănunt şi înţelegerea deplină a stilului de viaţă, atitudinilor şi tuturor datelor demografice ale segmentului ţintă sunt esenţiale. Crearea mesajului depinde de ţintă, plasarea lui în mass media, planificarea timpului de difuzare, totul depinde de caracteristicile audienţei ţintă. Pentru a elimina posibilele erori de judecată, datorate subiectivismului, ale segmentelor de populaţie, specialiştii recomandă ca deciziile programului publicitar să se bazeze pe o reală cercetare de marketing a audienţei ţintă.

2. Stabilirea obiectivelor. Sunt două categorii majore de obiective: obiective legate de comunicaţii, ce pot fi clasificate după scopul principal în a informa, a convinge şi a reaminti şi o a doua categorie, obiective financiare, sau legate de vânzări şi anume de a atrage un anumit număr de noi clienţi, de a vinde un anumit număr de carduri, sau de a deschide un anumit număr de conturi, etc.

3. Stabilirea bugetului publicitar. Sunt patru metode consacrate de stabilire a bugetului publicitar, pentru fiecare produs şi piaţă.

Procentaj din volumul vânzărilor. Tot ceea ce se poate permite. În funcţie de competiţie. În funcţie de obiective.

Indiferent de metoda folosită, decizia de a stabili cât anume se va cheltui pentru publicitate este foarte dificilă.

Identificarea audienţei ţintă

Stabilirea obiectivelor comunicaţionale şi de vânzări

Stabilirea bugetului

Decizii legate de mesaj, strategie,

execuţie.

Decizii legate de media

EvaluareImpactul comunicaţional,

evaluarea vânzărilor

191

4. Decizii legate de mesaj. În legătură cu cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească publicitatea, trebuie stabilit cu claritate scopul pentru care ea este realizată şi de asemenea natura produselor şi serviciilor sau a investiţiei ce fac obiectul mesajului publicitar.

Publicitatea produselor şi serviciilor bancare apare necesară nu numai pentru beneficiarii acestora ci şi pentru instituţie însăşi. Imaginea favorabilă realizată asigură creşterea numărului de depozite ale clienţilor precum şi atragerea capitalului de pe piaţa financiară, elemente cu ponderea cea mai mare în totalul resurselor unei bănci. În acelaşi timp publicitatea crează o emulaţie competitivă între bănci informând atât despre scopurile generale cât şi despre cele specifice fiecăreia, realizându-se în acest mod optimizarea şi uneori diversificarea produselor/serviciilor bancare. Mijloacele publicitare folosite de bănci în realizarea mesajului sunt cele clasice, dintre acestea cele mai frecvent folosite fiind: mijloacele grafice, poligrafice şi audio-vizuale.

5. Decizii legate de media. În această etapă a programului publicitar câteva sunt deciziile ce trebuiesc luate: cele legate de expunere, frecvenţă şi impact; decizii legate de alegerea celui mai potrivit medium şi a vehicolelor din cadrul acestuia etc. Mediile majore de transmitere a mesajelor publicitare includ: presa, radioul, televiziunea, cinematograful, Internetul, publicitatea exterioară şi cea directă, la care se adaugă cea efectuată prin tipărituri. În rândul acestora din urmă se includ: afişul, catalogul, prospectul, pliantul, agende şi calendare.

Totuşi, specialiştii consideră Internetul ca fiind viitorul publicităţii. In principal publicitatea pe Internet poate fi distribuită în următoarele forme:1. Paginile world wide web. (de exemplu, www.raiffeisenbank.ro)2. Bannere.3. E-mail.4. Skyscrapers – zgârie-nori. Sunt anunţurile publicitare plasate pe verticală, în dreapta sau stânga ecranului unei pagini de web.5. Pop-up, minisit-uri, superstitials. Anunţurile pop-up, care îţi apar brusc pe ecran în timp ce vizitezi o pagină de web, sunt arhicunoscute celor ce navighează pe Internet.6. Reţeaua B2B, de la afacere la afacere. Reţeaua de publicitate business to business a apărut la începutul anului 2000.

Este recunoscută de toate băncile importanţa creării unei aparenţe vizuale unice, distincte, alcătuită din elemente tangibile care să contribuie la crearea şi recunoaşterea imaginii corporaţiei. De asemenea, toate băncile mari care şi-au creat o imgine distinctă pe piaţă, au ales una sau mai multe culori reprezentative, utilizate în logo, pentru diferenţierea băncii respective de alte bănci. Folosind toate aceste elemente, banca îşi poate construi imaginea, credibilitatea, personalitatea, creând acea parte vizibilă a serviciilor intangibile pe care le oferă. Iată siglele câtorva bănci ce acţionează pe piaţa românească:

192

Manifestările promoţionale includ participarea la manifestări cu caracter expoziţional precum şi sponsorizarea şi mecenatul. Aceste tehnici de promovare încalcă linia distinctă dintre publicitate, promovarea vânzărilor şi relaţiile publice. Mai ales sponsorizarea şi mecenatul sunt tehnici folosite de băncile din întreaga lume pentru a-şi promova imaginea, dar pentru aceasta este necesar ca publicul să fie informat.

Sponsorizarea reprezintă activitatea unei firme de susţinere financiară a unor manifestări publice, în scopul de a-şi face cunoscute marelui public mărcile sub care îşi oferă produsele/serviciile pe piaţă; este un instrument de comunicaţie permiţând legarea directă a imaginii unei bănci de un eveniment atractiv pentru marele public. Aceata oferă băncii oportunitatea de a veni în contact direct şi de a dezvolta relaţii strânse cu clienţi potenţiali într-un climat relaxant, total opus celui de afaceri.

Mecenatul reprezintă un sprijin material, financiar sau moral acordat fără contrapartidă directă din partea unui anunţător, pentru exercitarea unor activităţi de interes general.

O posibilă concluzie în urma prezentării în paralel a acestor două forme de comunicare ar putea fi aceea că sponsorizarea şi mecenatul sunt punctele extreme ale unui proces în care sponsorizarea se caracterizează printr-o dominaţie a intereselor proprii ale întreprinderii, iar mecenatul printr-o dominaţie a intereselor sportive, culturale, social politice. Între aceste două extreme există un număr mare de forme intermediare, care permit o aliere a angajamentului sportiv, cultural sau socio-politic cu interesele băncii.

În domeniul bancar promovarea şi educarea clienţilor, merg mână în mână. Nu are sens o campanie promoţională agresivă pentru lansarea unui nou serviciu, de exemplu, dacă consumatorii actuali şi potenţiali nu sunt siguri de beneficiile pe care serviciul le poate oferi, sau pur şi simplu nu ştiu cum să folosească acel serviciu. Sigur că în principal aici intervin forţele de vânzare, propriul personal care are rolul de a educa clienţii. Numai că acesta nu este întotdeauna disponibil, pentru a ajuta clienţii în momentul şi la locul dorit de aceştia. Abordarea tradiţională a problemei se face cu ajutorul materialelor tipărite, broşuri, manuale cu instrucţiuni, diagrame, disponibile de obicei la sediul băncii sau la ATM-uri.

193

În ultimul timp însă, se întâlnesc tot mai multe materiale audio şi video. Multe bănci au video terminale în sedii, unde clienţii pot fi informaţi despre serviciile oferite, avantaje etc. Liniile de telefon gratuite sunt de asemenea des utilizate. De exemplu, pe piaţa româneascã, Raiffeisen Bank a introdus un număr de telefon gratuit pentru clienţii săi actuali şi potenţiali, unde aceştia pot suna gratuit: 0800-802 0202, luni-vineri: 8:00- 20:00; sâmbata: 9:00-15:00, număr apelabil fără prefix, din întreaga ţară, de la posturi telefonice fixe. Acest număr este promovat vizibil în pagina de web a băncii. Ultimul tip de material este cel electronic, oferit în paginile de web sau sub formă de CD-ROM-uri.

10.4. Politica de comercializare

În serviciile bancare amenajarea spaţiului fizic de contact dintre propriul personal şi clienţi joacă un rol vital în crearea imaginii băncii, în formarea unei experienţe pozitive pentru client, asigurând astfel calitatea şi productivitatea. Tot mai multe servicii bancare însă sunt autoprestate datorită dezvoltării tehnologice sau prestate în alte locaţii decât sediul băncii.

Natura serviciilor bancare influenţează şi determină strategia de distribuţie. Sistemul de livrare este acela prin care banca asigură prestarea serviciilor sale clienţilor. Îmbunătăţirea livrării duce la creşterea eficienţei şi atrage clienţii. Noua tehnologie din telecomunicţii, incluzând Internetul, dă posibilitatea prestatorilor să livreze servicii aproape oriunde cu viteza luminii prin canalele electronice. De asemenea, multe bănci care pun accentul pe livrarea de la persoană la persoană au aplicat noi formule de distribuţie adoptând soluţia deschiderii de cât mai multe oficii noi, mici, oferind clienţilor posibilitetea satisfacerii nevoilor de servicii bancare în locurile pe care aceştia le frecventează.

Deciziile pe care trebuie să le ia o bancă în legătură cu configurarea canalelor sale de distribuţie încep cu analiza serviciilor principale şi continuă cu asigurarea livrării tuturor serviciilor suplimentare. Toate acestea pot fi grupate în figura următoare:

Figura 26 - Livrarea Serviciilor şi Evaluarea Performanţei

Multe bănci ca prestatoare de servicii financiare îsi extind activitatea şi în sfera investiţiilor şi acţionează astfel ca un intermediar care distribuie servicii create de firme de investiţii, care nu au canale de distribuţie proprii. Multe bănci prestează şi servicii de asigurare în cooperare cu firme de asigurări. Pentru aceasta se percepe un comision la vânzare.

Conceptul de marketing al

serviciilor

Conceptul de prestare al serviciilor

Conceptul de livrare al serviciilorNatura contractului dintre bancă şi clientUnde şi când trebuie să aibă loc livrarea?Etapele livrării serviciilorImaginea şi atmosferaFolosirea intermediarilorNatura produsuluiProtocol pentru alocarea capacităţii limitate de prestare.

Evaluarea performanţei de către clienţi, manageri, angajaţi

194

Deciziile legate de unde, când şi cum un serviciu bancar este livrat au un impact major în formarea unei experienţe pozitive pentru client, pentru că pe de o parte determină gradul de colaborare dintre angajaţi şi clienţi şi pe de altă parte determină preţul şi alte costuri pe care banca trebuie să le acopere. Sigur că există anumite servicii bancare care necesită prezenţa prestatorului şi deci contactul fizic dintre acesta şi client, dintre echipamentele şi facilităţile băncii şi client. Pentru acestea clientul trebuie să se deplaseze la sediul băncii sau banca poate asigura prestarea la sediul clientului, sau folosind telecomunicaţiile?

Amplasamentul băncii, al sediilor şi programele de funcţionare sunt foarte importante atunci când clientul trebuie să fie prezent – atât pe parcursul prestării sau cu ocazia iniţierii sau terminării tranzacţiei.

Întâlnirea prestatorului cu clientul la jumătatea distanţei dintre ei, înseamnă că de fapt că clientul nu vede niciodată sediul băncii sau nu întâlneşte în persoană prestatorul. Tranzacţia se poate face la telefon, prin fax, prin poştă sau e-mail. Beneficiul serviciului este foarte important pentru client, căruia o bună parte din activităţile legate de prestare îi rămân ascunse. Cărţile de credit şi serviciile de asigurare sunt astfel de exemple. Pentru cele mai bune rezultate un model nou de afacere trebuie creat atunci când telecomunicaţiile înlocuiesc sau sunt adăugate modului clasic de livrare.

Deciziile pe care banca le face, legate de locul prestării şi timpul în care serviciile sunt accesibile clienţilor trebuie să se bazeze pe nevoile şi aşteptările acestora. Sigur că elemente legate de concurenţă şi tipul de serviciu sunt de asemenea importante. O bancă trebuie să fie accesibilă clienţilor ei. Depinde de zona geografică, de aglomeraţie, de densitatea populaţiei sau de densitatea afacerilor dacă banca va deschide un nou sediu sau nu. Pentru deschiderea unui nou sediu o bancă nu are nevoie de mult spaţiu, are nevoie însă de tehnologie. Există bănci care decid să opereze prin multe sedii mici, dar să maximizeze acoperirea geografică. Şi nu este vorba doar de un sediu efectiv, dacă ne gândim la ATM-uri, care oferă o mulţime de servicii bancare, ele pot fi amplasate oriunde: magazine, spitale, universităţi, aeroporturi, clădiri care sunt destinate sediilor unor afaceri, etc. Câteodată băncile cumpără spaţiu de la un prestator de servicii complementare şi deschid un mic ghişeu într-un supermarket, sau aeroport, sau de-a lungul unor auitostrăzi aglomerate.

Mutarea către spaţiul cibernetic, prin folosirea Internetului este tendinţa majoră actuală, inclusiv în domeniul bancar. Anumite servicii bancare sunt necesare clienţilor la orice oră din zi, în fiecare zi de-a lungul anului (serviciile oferite de ATM, de exemplu). Multe bănci însă decid să ofere serviciile de bază într-un program fix de 36-40 de ore pe săptămână. Acest program este neaccesibil multor persoane care lucrează full-time, sau ore suplimentare. Unele bănci oferă un program prelungit cu o oră, două, zilnic sau program de jumătate de zi sâmbăta, tocmai pentru a veni în întâmpinarea cererii clienţilor lor.

Cel mai frecvent utilizat canal de autoprestare este ATM-ul. Această invenţie a revoluţionat lumea bancară, făcând serviciile accesibile non stop, într-o multitudine de locaţii. Băncile au aderat la o reţea globală, ca să facă serviciile lor accesibile în tot mai multe puncte geografice. Aceasta înseamnă că o anumită bancă poate să ofere servicii clienţilor altor bănci, percepând un anumit comision. Cercetările arată că imaginea băncii este pusă în primejdie când clienţilor li se percep tot mai multe comisioane pentru

195

folosirea ATM-urilor altor bănci, şi mai mult chiar, este de comun acord ştiut faptul că personalul de contact are un rol major în păstrarea clienţilor, folosirea extinsă a ATM-urilor poate determina (mai ales dacă nu sunt ale băncii în cauză) pierderea loialităţii clienţilor.

În folosirea ciberspaţiului, patru sunt inovaţiile recente de mare interes: Crearea telefoanelor mobile „smart”, care permit accesul utilizatorului la

Internet în orice moment. De recunoaştere a vocii, care permite clienţilor să dea informaţii şi să ceară

prestarea unor servicii vorbind la microfon/telefon. Crearea paginilor de web, care oferă informaţii, preiau comenzi, reprezintă

canale de distribuţie şi de comunicaţie. Comercializarea cardurilor „smart”, care conţin un microcip ce

înmagazinează informaţii despre client şi acţionează ca un portofel electronic ce conţine bani digitali. Acest portofel se reumple automat dintr-un card special conectat la modemul computerului personal şi la contul bancar, datorită unui „cititor” de card.

Evidenţa fizică se referă la elementele tangibile pe care clienţii le pot observa în spaţiul în care serviciul este prestat, ca şi elementele tangibile folosite în comunicaţie, marca, logo-ul, simbolurile. Evidenţa fizică cea mai puternică, pe care o are clientul este atunci când acesta se deplasează la sediul băncii şi văd personalul băncii la lucru.

Ambianţa fizică a mediului inconjurător poate crea o impresie pozitivă sau negativă asupra fiecaruia dintre cele cinci simţuri. Tot mai multe bănci acordă importanţă crescută amenajării interioare pe care o oferă clienţilor.

Ambianţa poate influenţa comportamentul clientului în trei moduri: Ca mediu creator în atragerea atenţiei clienţilor. Identificarea băncii în mediul

concurenţial. Atrage clienţii ţintă. Ca mediu purtător de mesaje, folosind simboluri pentru a comunica cu

audienţa ţintă despre natura serviciilor, calitatea lor. Ca mediu de creare a efectelor angajând culori, texturi, sunete pentru a crea o

experienţă unică, plăcută.

196

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae – Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, E.D.P., Bucureşti, 1999.2. Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005.3. Bodnar, Fl. Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001.4. Bran Paul – Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.5. Colbert Jean-Baptiste – Lettres, Instructions, Mémoires, citat de Gh. Popescu în Fundamentele gândirii economice, Ed. Anotimp, Cluj Napoca, 1993.6. Dedu Vasile – Gestiune bancară, Ediţia a II-a, E.D.P., Bucureşti, 1999.7. Drăgulănescu N.G., Drăgulănescu M. – Motivaţii şi obstacole în managementul calităţii serviciilor bancare, Facultatea de Management Financiar, Institutul Bancar din România.8. Duverger Maurice - Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, citat de Văcărel Iulian în Finanţe publice. Teorie şi practică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.9. Georgescu-Golosoiu Ligia – Mijloace, modalităţi şi instrumente de plată, www.biblioteca-digitala.ase.ro. 10. Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.11. Panaite Ileana – Alice – Finanţele întreprinderii-note de seminar, Ed. ASE, Bucureşti, 2000.12. Popescu Mihai – Produse şi servicii bancare, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, 2007.13. Smith R., Walter I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997.14. Trotabas Louis – Finances publiques, Paris, 1964, citat de Gliga I. – Dreptul finanţelor publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.15. Văcărel I. (coord.) – Finanţe publice, Ed. A VI-a, E.D.P., 2007.16. Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl. Bercea, M. Toma – Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.17. Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999.18. Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P. Bucureşti, 2003.*** BNR – Planul de conturi al societăţilor bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia*** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.*** Directiva Parlamentului European şi Consiliul Uniunii Europene nr. 2000/12/EC din 20 martie 2000 privind accesul la activitate şi exercitarea profesiunii de către instituţiile de credit, publicată în Official Journal L 126, 26/05/2000 şi modificată prin Directiva Parlamentului European şi Consiliul Uniunii Europene nr. 2000/28/CE.*** http://www.ase.ro/upcpr/profesori/165/banca%20centrala.doc*** Legea nr. 58/1998, Legea bancară publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 121/1998, cu amendamentele ulterioare.*** Raport BNR 2009

197

*** Regulamentul BNR nr. 3 din 10 iulie 1995, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.164 din 27 iulie1995, privind condiţiile şi modul de efectuare a refinanţării societăţilor bancare de către Banca Naţională a României.*** Asociaţia Română a Băncilor (ARB) – Cod de etică bancară, Bucureşti, 2009.*** Legea nr. 197/2010 pentru aprobarea OUG 113/2009; *** Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 480/18.07.2007;*** Legea nr. 270 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului;*** Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/20026;*** Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale la care statul este acţionar, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2009 privind serviciile de plată; *** Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, cu modificările ulterioare, *** Legea nr. 93/2009 privind institutiile financiare nebancare; *** Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind statutul BNR, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/30.06.2004;*** Norma nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 245/1 iunie 1999.*** Norma nr. 9 din 27/09/1999 pentru calculul valorii activului şi pasivului băncilor în vederea stabilirii stării de insolvabilitate a acestora*** Normele metodologice nr. 12/2002 pentru aplicarea Regulamentului nr. 5/2002, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626/23 august 2002.*** Normele nr. 1/2001 privind lichiditatea, cu modificările şi completările ulterioare, publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 201/20 aprilie 2001.*** Normele nr. 16/2002 privind capitalul minim al băncilor şi sucursalelor băncilor străine, publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 683/16 septembrie 2002.*** Normele nr. 4/2001 privind supravegherea poziţiilor valutare ale băncilor, publicate în M.O. nr. 631/2001.*** Ordinul Băncii Naţionale a României nr. 13/2008*** Ordinul guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 1.524/362/1998*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/20019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor.*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 186/19998 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind falimentul băncilor; *** Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi a altor acte normative;*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027/27.12.2006;*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor financiare dintr-un conglomerat financiar;

198

*** Ordonanţa de urgenţă nr. 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 179/23.03.2009; *** Ordonanţa Guvernului nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit, cu modificările ulterioare; *** Regulament nr. 20/2009 privind institutiile financiare nebancare; *** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.21/2009 privind instituţiile de plată cu modificările ulterioare;*** Regulamentul nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit *** www.arb.ro *** www.brittanica.com *** www.bnro.ro

199