UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE MANAGEMENT BRASOVAn universitar 2012-2013 Sem. IAn III Management

MANAGEMENTUL INVESTITIILORNote de curs

Titular: Prof.dr. Elena Doval

Obiective generale:- înţelegerea locului pe care îl ocupă investiţiile în cadrul dezvoltării economice şi a distincţiei dintre

investiţii şi dezinvestiţii;- însuşirea factorilor de creştere a eficienţei economice în general şi a investiţiilor în special;- înţelegerea factorului timp în calculul eficienţei economice a investiţiilor;- deprinderea aplicării unor tehnici de evaluare a proiectelor de investiţii şi de decizie optimă;- însuşirea unor tehnici de luare a deciziilor în investiţii şi dezinvestiţii;- înţelegerea importanţei studiului de fezabilitate în proiectele de investiţii; - dezvoltarea abilităţilor de aplicare a tehnicilor de previziunea investiţiilor, de previziunea a venitului net

actualizat în proiecte de investiţii, de construire a bugetului de investiţii şi analiza de senzitivitate.

Bibliografie obligatorie: Doval E., Managementul investiţiilor, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008

Prezentarea sumara a cursului: Obiective, termeni cheie, principalele abordari si concepte, bibliografie, intrebari de autoevaluare, model de test de evaluare

NOTA: Cursul constituie, de asemenea, bază pentru evaluarea studenţilor la examenul de licenţă (disciplină opţională la examenul de licenţă).

Lecţia 1 INVESTIŢIILE ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Obiective:

Înţelegerea conceptului de dezvoltare economică Clarificarea căilor de creştere economică Înţelegerea locului şi rolului investiţiilor în creşterea economică Diferenţierea noţiunilor de dezvoltare economică şi investiţii

Noţiuni cheie: Dezvoltare economică; Creştere economică; Progres economic; Progres tehnic; Dezvoltare durabilă; Management strategic; Restructurare; Privatizare; Investiţii

1.1. Conceptul de dezvoltare economică

Dezvoltarea economică implică crestere economică şi progres economic, deşi reciproca nu este valabilă. Dezvoltarea economica presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică, în mecanismele şi structurile organizaţionale, în cultura organizatională. În sensul creşterii economice, dezvoltarea exprimă evoluţia unor mărimi economice agregate în cadrul unui orizont de timp, la nivel naţional sau internaţional şi măsoară efectele pozitive în planul vieţii economice şi sociale prin intermediul unui indicator cum ar fi PIB pe locuitor. Dezvoltarea economică presupune, de asemenea, îmbunătăţirea standardului de viaţă al oamenilor şi este masurat de regulă prin venitul pe locuitor. Dezvoltarea economică este asociată dezvoltării durabile, în cadrul careia criteriul esenţial devine asigurarea egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă pe planetă, astfel încât să existe compatibilitate între efectele economice, cele socio-umane, cele ecologice, să se îmbine armonios cu justiţia socială şi democraţia, atât pe plan naţional, cât şi mondial.

In sensul progresului economic, dezvoltarea exprimă tendinţa evolutivă de ameliorare a performanţelor globale ale funcţionării economiei naţionale reflectate asupra calităţii vieţii şi nivelului de civilizaţie. Creştere economică: sporirea cantitativă a activităţilor şi rezultatelor acestora, adică mărirea reală a unui indicator macroeconomic agregat de tipul PIB total sau PIB pe locuitor, într-o perioadă de timp şi într-un spaţiu delimitat.Progres economic: schimbarea calitativă a conţinutului factorilor de producţie şi a relaţiilor din viaţa economică pentru a se adapta la cerinţele progresului social. Dezvoltare durabilă : asigurarea echilibrului optim între factorii economici, sociali şi naturali în scopul asigurării dezvoltării prezente şi viitoare.Programe strategice : totalitatea acţiunilor programate pe termen lung care să conducă la schimbare în sens pozitiv. Progres tehnic: activitatea creatoare, rezultatul procesului de innovare. Include: cercetarea ştiinţifică, elaborarea tehnologiilor, crearea produselor noi, Dezvoltare umană : asigurarea bazei materiale şi spirituale pentru satisfacerea nevoilor crescânde a factorilor umani. Cauza cresterii economice o constituie cererea agregată (CA) compusa din: Cheltuieli pentru consumul individual (C ) ; Cheltuieli ale întreprinderilor pentru investiţii (I ) ; Cheltuieli publice, guvernamentale ( G ) ; Cheltuieli efectuate de străinătate (exportul) (X ) ; Cheltuieli efectuate cu importul (H). Astfel că: CA = C + I + G + X – HCererea agregată crescatoare crează cerere de produse pe piaţă, ceea ce stimulează întreprinderile să sporească producţia, crescând numărul de locuri de muncă, precum şi capacităţile de producţie, cu efect stimulator asupra progresului tehnic, dezvoltării umane şi dezvoltării durabile.La nivel microeconomic, dezvoltarea economică presupune ansamblul de transformări cantitative, structurale şi calitative la nivelul organizaţiei sau întreprinderii, cu alte cuvinte presupune schimbare în structura şi cultura organizatională, în producţie şi tehnologie, în marketing şi vânzări, în modul de tratare a oamenilor şi în management. (detalii curs, pag.11-17).

1.2.Căi de creştere economicăFactorii creşterii economice sunt: sporirea resurselor economice disponibile şi creşterea eficienţei utilizării resurselor.A. Căi de sporirea resurselor economice disponibile: progresul tehnic, innovaţia tehnologică, transferul de tehnologie, dezvoltarea industriei telecomunicaţiilor (IT); restructurarea economică, privatizarea; investiţiile: investiţii directe străine, achiziţii şi fuziuni; B. Căi de cresterea eficienţei utilizării resurselor: management strategic; dezvoltarea personalului; dezvoltarea durabilă. (detalii curs, pag. 17-25).

1.3. Rolul investiţiilor în creşterea economicăLa baza efortului de creştere economică se află investiţia economică ce are ca rezultat mărirea potenţialului productiv, acumularea de capital material, financiar şi uman.Investiţiile pot fi: în bunuri de capital durabile, investiţii în stocuri şi investitii în titluri financiare. Patrimoniul unei întreprinderi se constituie ca un portofoliu de proiecte de investiţii din investiţii strategice (imobilizări),

Dezvoltare economica

Sporirea resurselor

Eficienta utilizarii

resurselor

● Progres tehnic● Restructurare economica● Privatizare● Investitii

● Management strategic● Dezvoltarea personalului● Dezvoltarea durabila

Crestere economica

Progres economic

investiţii funcţionale (nevoia de fond de rulment, investiţii de echilibru (trezoreria) având ca surse: capitalul propriu şi datoriile (bănci, alţi creditori).Investiţiile se realizează din excesul de venituri, din economii sau din surse atrase şi împrumutate. Pentru ca investiţiile să fie eficiente este necesar să se asigure echilibrul între investiţii şi sursele de investiţii. (detalii curs, pag. 25-28).

1.4. Armonizarea noţiunilor de dezvoltare şi de investiţii/dezinvestiţiiAnalizând cele doua noţiuni definite mai sus, rezultă unele dezacorduri sau nepotriviri atât din punctul de vedere al complexităţii, cât şi al conţinutului. Întrucât noţiunea de dezvoltare este largă şi include noţiunea de investiţie, reciproca nefiind valabilă, armonizarea noţiunilor poate fi realizată prin definirea domeniului comun de acţiune (tabel curs). În situaţia în care are loc o reducere a capitalului real avem o dezinvestiţie. Armonizând noţiunile, putem afirma că dezvoltarea se poate obţine şi prin alternanţa investiţie-dezinvestiţie. (detalii curs, pag.28-30).

Intrebari de autoevaluare Care sunt cele două sensuri ale dezvoltării economice? Ce fel de transformări presupune dezvoltarea economică la nivel macro-economic? Care sunt factorii creşterii economice? Cum se realizează sporirea resurselor economice disponibile? Prin ce căi se realizează creşterea eficienţei utilizării resurselor? Ce căi de creştere economică cunoaşteţi? Care este rolul investiţiilor în creşterea economică?

Lecţia 2INVESTIŢIILE ORGANIZAŢIEI

Obiective: Înţelegerea şi însuşirea noţiunilor de investiţii şi dezinvestiţii Clarificarea grupării investiţiilor Diferenţierea dintre investiţiile din cadrul organizaţiei şi investiţiile din afara organizaţiei Însuşirea caracteristicilor investiţiilor

Noţiuni cheie: Investiţii, Dezinvestiţii, Investiţii internaţionale, Proprietăţi imobiliare, Bunuri mobile, Investiţii directe, Investiţii de portofoliu, Risc

2.1. Definirea investiţiilor

În literatura de specialitate există mai multe formulări pentru a defini investiţiile organizaţiilor:a) Definirea contabilă şi juridică: Definirea contabilă şi juridică a investiţiilor pune accent pe natura

elementelor achiziţionate, întrucât investiţiile sunt considerate cheltuieli care se concretizează în achiziţii de bunuri de folosinţă îndelungată. Din punctul de vedere al organizaţiei, bunurile de folosinţă îndeleungată sunt: imobilizări sau active corporale, financiare şi necorporale (terenuri, construcţii, echipamente, mijloace de transport, titluri de participare, brevete sau mărci şi altele). Această definiţie permite suprapunerea viziunii contabile şi juridice asupra investiţiilor, având clar exprimate elementele patrimoniale referitoare la investiţii, dar nu ia în calcul elemente de investiţii care nu se pretează la o evaluare monetară explicită, cum sunt: creşterea valorii personalului prin training, creşterea clientelei prin operaţii de promovare şi publicitate, cheltuielile referitoare la brand şi altele care fac să sporească performanţele şi valoarea organizaţiei în timp.

b) Definirea psihologică: Definirea psihologică a investiţiilor pune accentul pe intenţia organizaţiei sau a managementului său de a decala în timp consumul şi de a investi. În acest sens mangementul organizaţiei se află într-o contradicţie psihologică, în care este constrâns să confrunte resursele imediate cu veniturile viitoare sperate.

c) Definirea financiară (monetară): Definirea monetară consideră investiţiile ca fiind toate cheltuielile efectuate în vederea obţinerii de venituri monetare în viitor (cash flow). Această definiţie însă diluează noţiunea însăşi de investiţie, deoarece nu toate cheltuielile care atrag după sine obţinere de flux monetar sunt investiţii.

Investiţia apare, la prima vedere ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului iniţial. La o analiză mai profundă investiţia este alocarea capitalurilor economisite în activităţi lucrative cu caracter profitabil care să majoreze valoarea capitalurilor iniţial acordate. În sens finanaciar investiţie înseamnă schimbarea unei sume de bani prezentă, certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare, superioare, probabile. În sens contabil, investiţia reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va genera fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare. (detalii curs, pag. 30-33).

2.2. Tipuri de investiţii şi de investitori

Tipologia investiţiilor se poate prezenta după mai multe criterii. La modul general, investiţiile se împart în:a) investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii (reproducţiei) bunurilor de capital scoase din funcţiune, ca urmare a uzurii lor fizice, a căror sursă este amortizarea;b) investiţii pentru dezvoltare, sau nete, destinate sporirii volumului capitalului tehnic real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul.

Criteriile de grupare a investiţiilor organizaţiilor sunt multiple. În scopul înţelegerii clare a noţiunii de investiţii, acestea se pot grupa astfel: după natura lor, după riscul pe care îl implică pentru viitorul organizaţiei, după forma patrimonială, după politica managerială şi după modul lor de realizare. Există desigur în literatura de specialitate şi alte tipuri de grupări.a) După natura lor investiţiile sunt:

investiţii tehnice: achiziţia sau construcţia unor active productive, cum sunt clădiri, echipamente, mijloace de transport;

investiţii financiare: cumpărarea titlurilor de participaţie la alte societăţi comerciale); investiţii sociale: cantină-restaurant, grădiniţă; investiţii umane: calificarea şi specializarea personalului; investiţii comerciale: reclamă, promovare.

b) După riscul pe care îl implică pentru viitorul organizaţiei, investiţiile sunt: investiţiile de înlocuire: destinate înlocuirii bunurilor de capital uzate fizic şi/sau moral, cu risc scăzut; investiţii pentru modernizare: destinate aducerii nivelului tehnic a echipamentului existent la un nivel

tehnic-tehnologic actual, cu risc moderat; investiţii de dezvoltare: destinate sporirii volumului capitalului tehnic, de extindere – secţii, fabrici,

reţea de distribuţie noi - cu risc mare; investiţii strategice: fuzionare cu altă societate comercială, deschiderea unei filiale în străinătate,

achiziţia de pachete de acţiuni, cu risc considerabil mare. c) După forma patrimonială investiţiile strategice sunt clasificate în:

investiţii în bunuri corporale: terenuri, construcţii, echipamente; investiţii în bunuri necorporale: know-how, marci comerciale; investiţii financiare: participaţii la alte societăţi comerciale.

d) După politica managerială investiţiile se grupează în: investiţii în interiorul organizaţiei: achiziţii de imobilizări necorporale şi corporale, de stocuri

suplimentare, cu scopul consolidării şi/sau extinderii activităţii; investiţii în exeriorul organizaţiei, cu scopul diversificării activităţii: plasamente de capital prin

participaţiuni la alte societăţi comerciale, valori mobiliare de plasament, portofoliu de investiţii financiare.

e) După modul de realizare investiţiile sunt: investiţiile directe (în bunuri fizice: clădiri, linii tehnologice şi alte echipamente, brevete şi licente etc.);

Acestea la rîndul lor se grupează după modul de execuţie în: achiziţii directe, cumpărate de pe piaţă; în antrepriză, executate de o întreprindere specializată; în regie, executate de întreprindere prin activităţi anexe.

investiţii indirecte (investiţii de portofoliu: depozite bancare, obligaţiuni guvernamentale, acţiuni ordinare, bonuri de tezaur, aur, opere de artă etc.).

Investitorii pot fi: organizaţiile, acţionarii sau proprietarii organizaţiilor, instituţii finanaciare, ca şi publicul larg. Aceştia pot proveni din ţara de origine sau din străinătate.

Investiţiile internaţionale se axează în special pe natura financiară a investiţiilor şi încorporează elementul de “straneitate”. Acestea se referă la acţiuni investiţionale privind: Cumpărări de acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară; Cumpărări de obligaţiuni

de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină; Construirea (înfiinţarea) unei societăţi comerciale noi sau deschiderea unei filiale într-o altă ţară;

Acordarea unui credit financiar unei organizaţii dintr-o altă ţară sau uneia străine ce operează pe propia piaţă;

Preluarea (achiziţia) unei firme străine sau fuzionarea cu o firmă străină; Participarea cu capital investiţional la constituirea unei societăţi mixte (“joint venture”); Încheierea de contracte internaţionale de leasing sau franchizing. (detalii curs, pag. 33-37).

2.3. Dezinvestiţiile

În general, când în economie suma investiţiilor brute este mai mică decât investiţiile de înlocuire, are loc o reducere a capitalului tehnic real, adică o dezinvestiţie. Dezinvestiţia cuprinde următoarele activităţi:

Vânzarea unei părţi din activele întreprinderii; Dezafectarea (demolarea, casarea, dezmembrarea) unei părţi din activele întreprinderii; Evacuarea utilajelor şi a deşeurilor periculoase; Organizarea activităţilor de recuperare şi valorificare a elementelor dezafectate.

Factorii care influenţează dezinvestiţia sunt: supraproducţia unor produse care nu mai întâlnesc cerere pe piaţă; gradul insuficient de utilizare a capacităţilor; declinul industriei în general; dificultăţi de aprovizionare (materii prime limitate etc.); calificarea insuficientă a forţei de muncă; conjunctura; concurenţa ridicată; tehnologia învechită; reorientarea strategică a organizaţiei; subcapitalizarea organizaţiei.

Factorii care se opun dezinvestiţiei sunt: pierderea prestigiului; pierderea cotei de piaţă; pierderea unor furnizori; erori manageriale; conflicte sociale ca urmare a disponibilizărilor de personal adiacente; diminuarea cifrei de afaceri.

Desfiinţarea activităţii unei organizaţii în întregime presupune oprirea treptată a activităţilor productive, închiderea treptată a sectoarelor de activitate, vânzarea prin „lichidare” a activelor patrimoniale.Dezinvestiţia poate avea un efect negativ, atunci când reducerea capitalului este efectul uzurii şi scoaterii din funcţiune a bunurilor de capital (echipamente, clădiri, stocuri), şi se asociază inversului dezvoltării sau regresului economic. Dezinvestiţia are un efect pozitiv, atunci când se vând active, clădiri, echipamente, tehnologii, know-how şi se crează surse noi pentru investiţii. În piaţa de capital dezinvestiţia constă în vânzarea unor pachete de acţiuni, în majorarea capitalului prin subscripţie publică, în emiterea de obligaţiuni, cu acelaşi efect de constituire a fondurilor pentru finanţarea investiţiilor. Dezinvestiţia se situează în sfera de raţionalizare a capitalului întreprinderii, de conversie strategică a unor active, de redistribuire a resurselor şi de prevenire a riscurilor. (detalii curs, pag. 37-39).

2.4. Investiţiile din cadrul organizaţiei

Investiţiile în cadrul organizaţiei reprezintă achiziţii (sau construcţii în antrepriză proprie) de proprietăţi imobiliare, bunuri mobile, investiţii comerciale şi investiţii în resurse umane. Investiţiile organizaţiilor pot fi analizate în funcţie de durata lor de funcţionare şi de gradul lor de lichiditate, astfel: investiţii în proprietăţi imobiliare, investiţii în bunuri mobile, investiţii comerciale şi investiţii în resurse umane. (detalii curs pag. 39-44).

2.5. Investiţiile din afara organizaţiei

Investiţiile din afara organizaţiei reprezintă investiţii realizate de persoane juridice sau persoane fizice care nu sunt în cadrul organizaţiei (noi acţionari, instituţii financiare, firme autohtone sau străine) cu scopul obţinerii de câştiguri financiare, atât venituri (dividende), cât şi sporirea capitalului. Investiţiile din afara organizaţiei au un rol pozitiv în mărirea capitalului disponibil pentru investiţii. Aceste investiţii pot fi directe sau investiţii de portofoliu. (detalii curs pag. 44-46).

2.6. Caracteristicile investiţiilor

Orice investiţie este definită de patru caracteristici: conţinutul concret individualizat de resurse, factorul timp, eficienţa sau efectul viitor al utilizării resurselor în prezent şi riscul investiţiilor.Continutul concret individualizat de resurse : Investiţiile reprezintă active patrimoniale. Acestea însă au corespondent în resurse. Din acest punct de vedere investiţiile sunt constituite din surse interne sau surse externe. Sursele de finanţare a investiţiilor le vom discuta în capitolul următor.Factorul timp: Procesul de realizare a investitiilor si de recuperare a fondurilor consumate se desfasoara in timp, investitiile si efectele lor precum si nivelul eficientei avand un pronontat caracter dinamic. Legatura dintre timp si investitii se manifesta pe multiple planuri, cel mai important fiind acela de multiplicare a investitiilor. Adica resursele umane si materialele atrase din circuitul economic curent si imobilizate in procesul investitional isi modifica valoarea pe masura ce timpul de imobilizare creste. O abordare corecta a proceselor investitionale necesita analiza lor dinamica, adica tinand seama de influenta multiplicatoare a factorului timp. Actualizarea tuturor fondurilor banesti se poate face in orice moment, la orice data, la orice zi calendaristica. In procesul investitional, actualizarea datelor se poate face fie inainte de adoptarea deciziei de investitii, astfel incat aceasta sa fie optima, fie dupa aceasta data, pentru a vedea daca recuperarea fondurilor investite se desfasoara sau nu conform prevederilor. Eficienta, care indica efectul viitor al utilizarii resurselor in prezent.In expresia sa cea mai generala, eficienta este atributul oricarei activitati umane de a produce efectul dorit; este relatia dintre cheltuielile de resurse si rezultatul obtinut intr-o activitate. Studiul eficientei unei activitati comporta patru dimensiuni: comparatia in spatiu si timp intre nivelul resurselor ; comparatia in spatiu si timp intre nivelul efectelor; comparatia in timp effort/efect si efect/effort; comparatia intre niveluri de eficienta. Abordarea notiunii de eficienta are in vedere: performante şi efecte in raport cu resursele consumate.Din punct de vedere cantitativ, corelatia dintre efecte si eforturi se exprima prin indicatori de eficienta. In analiza economica si financiara a proiectelor de investitii predomina abordarea dinamica a problemelor si, deci, utilizarea indicatorilor de eficienta calculati cu luarea in consideratie a actiunii factorului timp.Incertitudinea si riscul: Decizia de investitie trebuie sa ia in considerare incertitudinea si riscul implicate de proiect. Incertitudinea se refera la indoiala pe care o creeaza aparitia unui eveniment viitor. Riscul este o notiune sociala, economica, politica sau naturala a carei origine se afla in posibilitatea ca o actiune viitoare sa genereze pierder datorita informatiilor incomplete in momentul luarii deciziei sau inconsistentei unor rationamente de tip logic. Riscul exista atunci cand o multime de consecinte nefavorabile este asociata unor decizii posibile si se poate cunoaste sau determina sansa acestor consecinte. Cand aceasta sansa nu poate fi estimata cu ajutorul probabilitatilor analiza se face numai in sfera incertitudinii. (detalii curs, pag. 46-49).

Intrebari de autoevaluare Ce se înţelege prin investiţii la modul general? Cum se definesc investiţiile? După ce criterii se grupează investiţiile? Cum se grupează investiţiile după natura lor? Ce sunt investiţiile internaţionale? Ce sunt dezinvestiţiile? Care sunt investiţiile în cadrul organizaţiei? Care sunt investiţiile în afara organizaţiei? Care sunt caracteristicile investiţiilor?

Lecţia 3CONCEPTUL DE MANAGEMENT AL INVESTIŢIILOR

Obiective:

Înţelegerea conceptului de management la investiţiilor Însuşirea etapelor procesului managerial de investiţii Deprinderea procesului de luare a deciziei în investiţii Înţelegerea rolului dezinvestiţiilor în strategia managerială Însuşirea modalităţilor de determinare a dezinvestiţiilor în procesul managerial Dezvoltarea orizontului în politicile de investiţii

Termeni cheie: Managementul investiţiilor; Decizia de investiţii; Procesul de dezinvestiţii

3.1. Definirea conceptului

Managementul investiţiilor este o componentă a managementului strategic. Decizia de investiţii sau de dezinvestiţii este adoptată în contextul viitor, ca o alternativă strategică de adaptare a organizaţiei la mediul său în scopul obţinerii avantajului competitiv. Prin urmare, managementul investiţiilor reprezintă procesul decizional de amânare a consumului prezent de resurse strategice ale organizaţiei şi utilizarea acestora în investiţii cu scopul obţinerii unui consum viitor mai mare.

Managementul investiţiilor este un proces şi nu o colecţie de bunuri şi ia în considerare riscul de a nu obţine în viitor rezultatele aşteptate. Investiţia reprezintă o alocare permanentă de capitaluri în achiziţia de active imobilizate şi/sau financiare, care să permită creşterea rentabilităţii în condiţii de risc asumat. Investiţia este totalitatea cheltuielilor cu caracter ireversibil care se fac pentru cumpărarea de bunuri de capital. Achiziţia şi modernizarea capitalului fix şi a tehnologiilor, ca şi perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei sunt politici manageriale de creştere a eficienţei economice a organizaţiei. Întrucât resursele financiare ale organizaţiilor sunt limitate, în scopul constituirii de fonduri financiare suplimentare, managementul caută să atragă investitori din afara organizaţiei. Dezinvestiţia este parte a mangementului investiţional.

3.2. Managementul procesul de investiţii

Decizia de a investi se bazează pe luarea în considerare a următoarelor criterii economice:- raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin investiţii şi costul investiţiei;- raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobânzilor (costul de oportunitate);

Potrivit primului criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea costului. În raport de cel de-al doilea criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă rata venitului net actualizat este mai mare decât rata reală a dobânzii. În cadrul principalilor factori care influenţează creşterea sau descreşterea investiţiilor se situează: ritmul progresului tehnic; stocul bunurilor de capital în economie; cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital; anticipările cu privire la evoluţia vânzărilor şi profiturilor şi a nivelului taxelor din economie.Procesul managerial de investiţii cuprinde următoarele etape (fig.1, pag.51 curs):

planificarea investiţiilor în termeni de nevoi, resurse (capacitate) şi atitudine faţă de risc; cercetarea pieţei pentru a se analiza şansele de câştig şi riscurile (include culegerea informaţiilor privind

rata inflaţiei, rata dobânzii, indicatori de eficienţă); fundamentarea deciziilor de investiţii prin evaluarea activelor de capital disponibile şi selectarea

variantei optime; realizarea investiţiei prin sistemul de tranzacţii; controlul managerial al realizării investiţiilor; evaluarea performanţelor prin măsurarea eficienţei economice a investiţiei sau a randamentului său.

Dacă proiectul de investiţii este de anvergură şi are ca obiect, de exemplu: construcţia unei fabrici, a unui site sau parc industrial, a unui complex hotelier, aeroport etc., managementul investiţiilor se axează pe proiect şi parcurge un ciclu care presupune trei faze (fig.2, pag. 54 curs):

faza de pre-investiţii faza de investiţii şi faza de operare sau exploatare a investiţiei.

(detalii curs, pag.50-55).

3.3. Procesul decizional în investiţii

Ca orice proces decizional, deciziile în investiţii sunt compuse din următoarele elemente: obiective, decident, alternative strategice (variante decizionale), criterii decizionale, mediul şi mulţimea consecinţelor decizionale (fig.3, pag.56 curs). Deciziile de investire, dezinvestire sau de finanţare pe termen lung definesc axele principale ale planificării financiare şi corespund opiniei potrivit căreia, funcţia financiară a întreprinderii comportă trei misiuni fundamentale:

Care sunt activele de achiziţionat şi capitalurile de angajat în consecinţă? Care sunt activele ce trebuie dezangajate (dezinvestite) şi care sunt oportunităţile de realocare a

resurselor eliberate? Care sunt mijloacele sau modurile de finanţare posibile a nevoilor de fonduri ale întreprinderii?.

Managementul organizaţiei trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale în scopul maximizării valorii ei de piaţă:

condiţia utilizării resurselor existente în mod optim; condiţia oportunităţii creşterii sau descreşterii stocului de capital, denumită proces investiţional,

sau programare a investiţiilor sau bugetare a capitalului.Importanţa fundamentală a deciziei de investiţii în management rezultă din următoarele aspecte:

Investiţiile constituie pe termen lung suportul creşterii şi supravieţuirii organizaţiei. Sunt necesare investiţii de înlocuire a echipamentelor uzate, depreciate cu echipamente noi, mai performante, chiar şi simpla menţinere a ritmului de activitate actual al unei organizaţii;

Investiţiile consumă o parte substanţială a resurselor materiale, financiare şi umane ale organizaţiei; Decizia de investiţii implică resursele organizaţiei pentru o perioadă de timp medie sau lungă şi uneori

de o manieră ireversibilă. Ireversibilitatea este în general un aspect relativ, deoarece în contrapondere cu investiţiile sunt dezinvestiţiile, a căror decizie ia în considerare protejarea capitalului, prevenirea pierderilor. De asemenea, investiţiile financiare oferă o mai mare flexibilitate procesului de recuperare a cheltuielilor de capital;

Decizia de investiţii este influenţată de consideraţia mediului financiar al organizaţiei. Dezvoltarea organizaţiilor nu este un proces închis, deoarece este influenţată de politica amnagerială şi de variabile ale mediului extern: ale mediului economic, accesul la piaţă, posibilitatea de angajare a creditului bancar, posibilitatea de emisiune de acţiuni etc.

Complexitatea deciziei de investiţii depinde de amploarea fluxurilor informaţionale necesare şi posibil de obţinut.În general deciziile, dar şi deciziile de investiţii se iau în trei situaţii distincte sau combinaţii dintre ele: situaţie de certitudine, situaţie de incertitudine şi situaţie de risc. Indiferent de situaţia decizională (de certitudine, incertitudine sau de risc), decizia de investiţii comportă trei dimensiuni: dimensiunea strategică, dimensiunea investiţională şi dimensiunea financiară (fig.4, pag. 61 curs). Procesul decizional de investiţii de capital cuprinde patru etape:

identificarea oportunităţilor de investiţii dezvoltarea ideii de investiţii într-o propunere fermă selecţia proiectelor şi controlul proiectelor, incluzând şi post-auditul (fig.5, pag. 63 curs).

(detalii curs, pag. 55-66).

3.4. Procesul managerial al dezinvestiţiei

Dezinvestiţia reprezintă procesul de stopare imediată a efectelor negative din viitor din folosirea unor active sau dintr-o activitate care se impune a fi eliminată.Parametrii financiari ai dezinvestiţiei sunt: valoarea recuperabilă, durata de viaţă restantă, fluxul de venituri pierdute, valoarea reziduală viitoare pierdută şi rata de actualizare.Valoarea recuperabilă a unei dezinvestiţii constituie fluxul real de capitaluri formate de venitul realizat de activele asociate activităţii de referinţă, încheiate, diminuat cu cheltuielile aferente acestei acţiuni. Fluxul monetar pozitiv al valorii recuperabile, actualizat cu rata marginală a capitalului, se diminuează cu fluxul negativ reflectat de cheltuielile cu dezinvestiţia (demontare, demolare, salarii, cheltuieli de valorificare, cheltuieli de reorganizare etc.).

Durata de viaţă restantă a activelor supuse dezinvestirii se poate stabili pe baza informaţiilor previzionate cu privire la investiţie, actualizate la condiţiile concrete ale exploatării şi efectelor investiţiei în momentul luării deciziei de dezinvestiţii. Fluxul de venituri pierdute se determină între momentul opţiunii de a începe dezinvestiţia şi anul prevăzut pentru scoaterea din funcţiune în cadrul duratei de exploatare normale.

Fluxul rezultat reflectă excedentul brut de exploatare după impozitare şi economia fiscală asupra amortizării.

Valoarea reziduală viitoare pierdută reprezintă valoarea netă a veniturilor aferente imobilizărilor şi valorii de recuperat a nevoii de fond de rulment care nu se vor recupera la sfârşitul fiecărui an în cadrul duratei de viaţă restante a activităţii.

Rata de actualizare reprezintă costul capitalului sau rata de respingere aplicabilă unei activităţi, luând în considerare caracteristicile de risc similare proiectelor de investiţii. (detalii curs, pag. 66-71). Studiu de caz: curs pag.68-70

3.5. Politica de investiţii

În politica de investiţii se înscrie orice operaţie constând în angajarea pe termen lung a resurselor monetare, materiale sau umane în vederea creşterii potenţialului şi a performanţelor organizaţiei. Politicile de investiţii presupun: măsurarea resurselor angajate prin fluxurile de cheltuieli iniţiale, explicite sau implicite pe care operaţiile le cer; măsurarea performanţelor adiţionale şi potenţialul suplimentar aduse de operaţiile considerate, cu ajutorul surplusurilor monetare (cash flow) pe care le aduc; diversificarea resurselor necesare şi a rezultatelor obţinute prin evaluare cifrică; furnizarea fundamentului obiectiv pentru luarea deciziilor, prin aplicarea metodelor de evaluare a proiectelor; determinarea efortului privind rambursările monetare şi eficienţa sau utilitatea investiţiilor. (detalii curs, pag. 71-72).

Întrebări de autoevaluare: Cum definiţi managementul investiţiilor? Care sunt principalii factorii care influenţează creşterea sau descreşterea investiţiilor? Pe ce criterii economice se bazează decizia de a investi? Care sunt etapele procesului managerial de investiţii? În ce situaţii se iau deciziile de investiţii? Explicaţi dimensiunile deciziei de investiţii? Descrieţi procesul decizional de investiţii de capital! Descrieţi parametrii financiari ai dezinvestiţiei!

Lecţia 4SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

Obiective: Însuşirea surselor de creare a capitalului pentru finanţarea investiţiilor Diferenţierea tipurilor de fonduri de finanţare a investiţiilor Înţelegerea noţiunii de cost al finanţării proiectelor de investiţii

Noţiuni cheie: Capital, Costul capitalului; Fonduri de finanţare; Investiţii directe; Emisiune de acţiuni; Împrumuturi; Leasing; Finanţări nerambursabile

4.1. Crearea capitalului şi finanţarea investiţiilor

Capitalul ca esenţă a ştiinţelor economice reprezintă sursa de producere a unor bunuri şi servicii. Capitalul unei firme este alcătuit din active tangibile, care sunt prezentate în situaţiile financiare la cost istoric şi active intangibile, care nu se regăsesc întotdeauna în situaţiile financiare, cum ar fi: bunul renume, valoarea personalului, good-will-ul etc. şi care formează capitalul real. Sursa principală de creare a capitalului este populaţia (familiile, indivizii), de la care vin fondurile băneşti pentru cumpărarea de capital în mod direct sau în mod indirect prin taxe şi impozite. Câştigurile populaţiei nu se consumă în totalitate, iar economiile realizate devin parte a averii oamenilor, pe care apoi le investesc pentru a le aduce un venit suplimentar. Aceste economii

sunt date firmelor pentru a le folosi la cumpărarea de noi bunuri de capital. Canalizarea capitalului populaţiei către cea mai productivă utilizare se realizează prin intermediul pieţelor de capital. Capitalul sub formă de lichidităţi constituie capitalul financiar, iar cea mai lichidă formă este numerarul. În cadrul unei organizaţii fluxul numerarului apare succint ca în fig.1 (curs, pag. 75). Patrimoniul organizaţiei se constituie ca un portofoliu de proiecte de investiţii (fig.2, pag.76), compus din investiţii strategice, funcţionale şi de echilibru şi finanţate din capitalul propriu şi capitalul împrumutat. Oferta de capital se manifestă prin procesul de investiţii pe piaţa de capital, adică plasarea excedentului de capital în acţiuni emise de o intreprindere, în acţiuni tranzacţionate (cotate sau necotate), în active de capital (părţi din intreprinderi, societăţi mixte), în obligaţiuni (pe termen mediu şi lung) şi în bonuri de tezaur (trezorerie publică). Cererea de capital se manifestă prin procesul de dezinvestiţii pe piaţa de capital, adică absorbţia capitalului disponibil pe piaţa prin emisiune de acţiuni (emisiune publică, majorare de capital social), vânzare de active de capital sau înfiinţare de societate mixtă, împrumuturi prin emisiunea (autorizată) de obligaţiuni sau bilete de trezorerie. (detalii curs, pag. 73-77).

4.2. Clasificarea fondurilor de finanţare a organizaţiei

Fondurile constituite de organizaţii şi aflate la dispoziţia lor (fig.3) sunt clasificate după mai multe criterii:a) În funcţie de originea surselor de fonduri: surse proprii (exploatarea capitalului propriu- autofinanţare);

surse atrase (credite, împrumuturi, subvenţii, colaborări cu alţi parteneri); programe de finanţare internaţională

b) În funcţie de participarea la modificarea capitalului: creşterea capitalului; împrumuturi şi credite; autofinanţări în cadrul aceluiaşi exerciţiu financiar; subvenţii şi subscripţii publice; credite de asociere

c) În funcţie de temporalitatea lor: surse de finanţare pe termen scurt (până la 1 an); surse de finanţare pe termen mediu (2-5 ani); surse de finanţare pe termen lung (5-10 ani şi peste 10 ani).

Prin urmare, investitiile necesită resurse financiare care se pot constitui din surse interne sau surse externe (atrase). (Fig.4, pag.78 Sursele de finanţare ale organizaţiilor).

4.3. Surse de finanţare interne

Sursele interne sau autofinanţarea, exprimă capacitatea organizaţiilor de a produce resurse de investiţii din activitatea proprie (exploatare şi alte activităţi). Autofinanţarea se realizează urmând două căi: din profitul reinvestit şi din creşterile de capital. (detalii curs, pag. 79-81).

4.4. Surse de finanţare externe

Principalele sursele externe de finanţare provin din: investiţii directe; emisiune de acţiuni pe piaţa primară de capital către alţi investitori sau către publicul larg; împrumuturi: bancare (pe termen scurt, mediu şi lung de pe piaţa creditelor; creditul obligatar; creditul comercial, creditul ipotecar); obligaţiuni; împrumuturi participative ale bancilor, statului, sau ale organismelor internaţionale; alocaţii de la bugetul de stat pentru investiţii; leasingul; finanţări nerambursabile. (detalii curs, pag. 81-91).

4.5. Costul finanţării proiectelor

Finanţarea, în orice formă se realizează are un cost sau preţ. “Preţul” capitalului direct investit este dividendul, iar preţul capitalului împrumutat este dobânda. Rata nominală a dobânzii pentru un credit este compusă, în general, din rata reală a dobânzii (fără risc), la care se adugă prima de risc pentru inflaţie, gradul de lichiditate şi riscul instrumentului financiar. Factorii principali care influenţează costul banilor sunt: oportuntăţile de producţie/servicii; perioadele de timp preferate pentru consum; riscul; inflaţia. (detalii curs, pag. 91-92).

Întrebări de autoevaluare: Cum se crează capitalul? Cum se finanaţează investiţiile? De ce patrimoniul organizaţiei este considerat ca un portofoliu de investiţii? Cum se clasifică fondurile de finanţare a investiţiilor? Ce sunt investiţii directe; În ce constă emisiunea de actiuni? Care sunt instituţiile pieţei de capital din România? Care sunt tipurile de împrumut?

Ce este leasingul? Ce sunt finanţările nerambursabile? În ce constă costul finanţării proiectelor de investiţii?

Lecţia 5EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

Obiective:

Însuşirea abilităţilor de a distinge între eficienţa economică a activităţii şi eficienţa economică a investiţiilor;

Deprinderea calculării indicatorilor statici de eficienţă economică a investiţiilor; Înţelegerea semnificaţiei indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor.

Noţiuni cheie: Eficienţă economică; Eficienţa economică a investiţiilor; Termenul de recuperare; Investiţia specifică; Coeficientul de eficienţă a investiţiei; Cheltuieli recalculate; Randamentul economic al investiţiei

5.1. Definirea conceptului de eficienţă economică a investiţiilor

Eficienţa economică reprezintă o stare a activităţii economice determinată de un anumit consum de resurse pentru obţinerea unui anumit bun economic, într-un timp dat, când o producţie suplimentară dintr-un anumit bun, în condiţiile unor resurse limitate, nu se poate obţine decât dacă se reduce producţia unui alt bun economic. Prin urmare, este imposibil să se mărească volumul producţiei unui bun, fără a se micşora cantitatea produsă din alt bun. Această regulă este valabilă pentru toate activităţile care presupun alocarea şi utilizarea resurselor pentru a produce bunuri economice, ca şi pentru distribuirea lor în timp şi spaţiu. Caracteristica eficienţă economică apare atunci când bunurile sunt necesare societăţii, când sunt cerute pe piaţă, altfel, consumul resurselor se consideră o risipă. În principiu, eficienţa economică măsoară raportul dintre efectele obţinute în expresie fizică sau valorică (monetară) la eforturile depuse (resurse utilizate şi consumate) sau invers, raportul dintre eforturi şi efecte. În timp, se urmăreşte maximizarea raportului dintre efectele obţinute şi resursele consumate, sau minimizarea raportului dintre resursele consumate şi efectele obţinute. La nivel microeconomic, eficienţa economică se apreciază prin rentabilitatea firmei, iar la nivel macroeconomic, prin productivitatea muncii naţionale, cel mai important factor de creştere economică intensivă. Când bunurile sunt de natura „bunuri de capital” (investiţii), atunci vorbim despre eficienţa economică a investiţiilor. Eficienţa economică în acest caz, este raportul dintre randamentul viitor al bunurilor de capital (investiţiilor) şi preţul lor de ofertă şi se numeşte eficienţa marginală a capitalului. Randamentul viitor al capitalului (expected rate of return) reprezintă fluxul de venituri sau suma profiturilor scontate a fi obţinute după realizarea producţiei pe întreaga perioadă de funcţionare a bunurilor de capital. Preţul de ofertă al capitalului (costul capitalului) reprezintă costul de înlocuire a capitalului, respectiv preţul pe care firma trebuie să îl suporte la sfârşitul perioadei de funcţionare a bunului de capital înlocuit. Noţiunea de eficienţă marginală a capitalului indică mecanismul de analiză a echilibrului macroeconomic şi de creştere economică al modelului keynesian. Eforturile şi efectele se pot grupa utilizând diferite criterii. Eforturile se împart în două categorii : eforturi pentru producţie: cheltuieli materiale, cheltuieli cu manopera, cheltuieli cu logistica, cheltuieli de administraţie etc. şi eforturi pentru investiţii: cheltuieli cu achiziţia bunurilor de capital, cheltuieli cu importul, cheltuieli cu activităţile de construcţii-montaj etc. Eforturile se urmăresc în timp, şi se analizează eforturile anuale (investiţii anuale, consumul anual de resurse) şi eforturile totale (investiţia totală, importul total etc). De asemenea, eforturile se analizează după sursele de finanţare, după gradul de disponibilitate a resurselor, după posibilităşile de regenerare (raportul investiţii-dezinvestiţii). Efectele se clasifică în mai multe grupe, astfel: după locul de apariţie: efecte directe (la nivelul activităţii analizate) şi efecte indirecte (obşinute la beneficiari); după momentul la care apar: efecte prezente şi efecte viitoare; după perioada în care se realizează: efecte anuale şi efecte totale (pe întreaga perioadă de desfăşurare a activităţii); după gradul de cuprindere: efecte globale (brute, cum sunt valoarea producţiei, încasările totale etc.) şi efecte nete (după scăderea cheltuielilor realizate, profitul, venitul net, aportul valutar etc.); după gradul de cunoaştere: efecte programate şi efecte realizate. În evoluţia efectelor în funcţie de eforturile depuse se întâlnesc trei situaţii ( fig.1, pag.96) (detalii curs, pag. 94-98).

5.2. Factori de creştere a eficienţei economice a investiţiilor

Întrucât eficienţa economică este o noţiune complexă, aceasta este influenţată de o multitudine de factori, care pot fi grupaţi după următoarele trei criterii:

după modul cum acţionează în asigurarea creşterii eficienţei economice sunt: factori cu acţiune directă (influenţează direct activitatea analizată): creşterea capitalului fix; creşterea calităţii; creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime (consumurile reduse); ridicarea nivelului de pregătire profesională a forţei de muncă; perfecţionarea metodelor de management; promovarea progresului tehnic; asigurarea disciplinei tehnologice; structura exporturilor şi factori cu acţiune indirectă, sunt acei factori care acţionează în amonte sau în aval de activitatea analizată: modernizarea activităţilor conexe – infrastructura; creşterea performanţelor utilajelor la producători; creşterea calităţii materiilor prime aprovizionate; creşterea calităţii sistemului de învăţământ şi training; modificarea structurii cererii de produse şi servicii pe piaţă; schimbări în preferinţele, exigenţele şi gradul de civilizaţie al consumatorilor.

după caracterul lor, factorii creşterii eficienţei economice sunt: factori tehnici, includ aspecte care vizează progresul tehnic în scopul creşterii randamentului utilajelor, a productivităţii muncii, a gradului de prelucrare a materiilor prime; factori economici, includ pârghiile economice, cum sunt: preţul, creditul, dobânda; factori naturali: condiţii de climă, fertilitatea solului, bogăţia zăcămintelor, acţionează de regulă în ramurile primare ale economiei (agricultură, industrie extractivă, silvicultură); factori sociali, care contribuie la stimularea creşterii eficienţei economice (cointeresarea materială, motivarea - delegarea, crearea condiţiilor de trai şi de muncă, instruirea)

după sfera de cuprindere, factorii de creştere a eficienţei economice sunt: factori generali, aplicaţi oricărui domeniu de activitate, de ex. progresul tehnic; factori specifici, aplicaţi numai unui domeniu restrâns, de ex. structura exporturilor şi importurilor.

Factorii de creştere a eficienţei economice pot fi: cantitativi şi calitativi. (detalii curs, pag. 99-101).

5.3. Măsurarea eficienţei economice

Eficienţa economică nu se poate măsura printr-un singur indicator, deoarece, atât eforturile, cât şi efectele sunt determinate de complexitatea mediului economic şi reflectă aspectele sale cantitative şi calitative. Pentru a surprinde varietatea de informaţii referitoare la eforturi, efecte şi a raportului dintre acestea, în scopul măsurării eficienţei economice se utilizează un sistem de indicatori în care, fiecare indicator reflectă un anumit criteriu de eficienţă. Indicatorii de eficienţă se calculează la nivel macro-economic şi la nivel micro-economic. La nivel macro-economic se măsoară: eforturile, adică resursele consumate la nivelul întregii economii, ca de exemplu: consumul de materiale, consumul de forţă de muncă, volumul investiţiilor etc.; efectele la nivelul întregii economii, ca de exemplu: produsul naţional net, produsul intern brut, produsul global brut; raportul dintre efecte şi eforturi, adică eficienţa economică, prin: produsul naţional net la 1 leu investit, produsul intern brut pe cap de locuitor etc. La nivel micro-economic se măsoară: eforturile pentru realizarea activităţii, ca de exemplu: cheltuieli de producţie, volumul investiţiilor, numărul de salariaţi, etc. efectele rezultate în urma activităţii, ca de exemplu: capacitatea de producţie, valoarea producţiei, încasările valutare, profitul, volumul vănzărilor etc. Raportul dintre efecte şi eforturi, adică eficienţa economică, prin: rata profitului, productivitatea muncii pe salariat, producţia la un milion lei capital fix, volumul vănzărilor la 1 milion lei capital fix, investiţia specifică, etc. În literatura de specialitate se prezintă o serie de grupări ale indicatorilor de eficienţă economică, din care cităm clasificarea profesorilor Vasilescu şi Românu: indicatori cu caracter general, care sunt comuni oricărei industrii (sfere de activitate), ca de exemplu: vânzări, investiţii, profit; indicatori de bază, care sunt diferiţi în funcţie de obiectul analizei, ca de exemplu: rata rentabilităţii, productivitatea muncii; indicatori specifici, care prezintă particularităţi în anumite sectoare de activitate (aprovizionare, producţie, investiţii); indicatori suplimentari, care reflectă eforturile suplimentare şi evident, efectele suplimentare, obţinute prin sporirea consumului de resurse. Aceiaşi autori grupează indicatorii cu caracter general în: indicatori generali ai activităţii economice; indicatori ai eficienţei factorilor de producţie; indicatori de structură a resurselor consumate şi a rezultatelor obţinute. Indicatori generali ai activităţii economice.Indicatorii generali caracterizează eficienţa de ansamblu a activităţii economice, indiferent de nivelul la care se realizează. Principalii indicatori sunt: rata profitului şi cheltuieli la 1000 lei producţie, care se calculează pe întreaga activitate sau pe produs. Indicatori ai eficienţei factorilor de producţie. Principalii factori ai creşterii economice sunt: capitalul fix, materiile prime şi forţa de muncă , astfel că eficienţa economică a acestora se apreciază prin

următorii indicatori:Producţia la 1000 lei capital fix, Indicele de valorificare a materiilor prime, Consumul specific de material, Productivitatea muncii. Indicatori de structură ale resurselor consumate şi ale rezultatelor obţinute. Aceşti indicatori se exprimă sub forma ponderilor unui element al categoriei economice în total categorie. De exemplu: ponderea muncitorilor în total salariaţi; fondul de timp efectiv lucrat în fondul de timp maxim disponibil; ponderea materiilor prime din import în volumul total al materiilor prime etc. (detalii curs, pag. 101-105). Studiu de caz: pag.105-107.

5.4. Indicatorii eficienţei economice ale obiectivelor de investiţii

Ca şi indicatorii de eficienţă economică, indicatorii de eficienţă economică a obiectivelor de investiţii se tratează după sfera de referinţă (Vasilescu I, Românu I, Cicea C, 2000) în: indicatori care reflectă eforturile investiţionale, ca de exemplu: investiţia totală, structura investiţiei totale, mărimea imobilizărilor, cheltuielile anuale de producţie, numărul de salariaţi etc.;indicatori catre reflectă efectele investiţionale, ca de exemplu: capacitatea de producţie, valoarea producţiei, încasările valutare etc.; raportul dintre efecte şi eforturi investiţionale, ca de exemplu: coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor, investiţia specifică, termenul de recuperare etc.; Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor sunt: statici, la un anumit moment, de regulă la finele unui an; dinamici, când ţin cont de factorul timp. Indicatorii statici oferă informaţii semnificative asupra investiţiei şi sunt uşor de calculat, dar au dezavantajul că nu ţin cont de influenţa factoruli timp asupra proceselor investiţionale şi de producţie. Aceşti indicatori se utilizează în special în studiile de oportunitate şi prefezabilitate, iar în studiile de fezabilitate se completează cu indicatorii dinamici. În acest capitol vom discuta de indicatorii statici. La nivel micro-economic, se propune clasificarea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor în patru grupe (Vasilescu I, Românu I, Cicea C, 2000): indicatori cu caracter general, se referă la cei care se utilizează în activitatea generală; indicatori de bază, se referă la eforturile şi efectele investiţionale şi exprimă eficienţa economică a investiţiilor; indicatori suplimentari, care completează setul de informaţii din activităţi adiacente, ca de exemplu: bilanţul energetic, randamentul utilajelor etc.; indicatori specifici, care reflectă particularităţi ale unor sectoare de activitate.

5.4.1. Indicatorii cu caracter general

Aceşti indicatori surprind imaginea generală a eforturilor şi efectelor care caracterizează activitatea întreprinderii. Aici se cuprind: Capacitatea de producţie, Numărul de salariaţi, Cheltuielile de producţie, Valoarea producţiei sau a vânzărilorProfitul (beneficiul), Productivitatea muncii, Consumurile specifice de materii prime, materiale, utilităţi, Consumurile specifice influenţează costul producţiei şi rentabilitatea obiectivului de investiţii. (detalii în curs, pag.108-109).

5.4.2. Indicatori de bază

Indicatorii de bază ai eficienţei investiţiilor sunt: valoarea investiţiei, durata de execuţie şi de funcţionare a obiectivului de investiţii, investiţia specifică, termenul de recuperare, coeficientul de eficienţă economică, cheltuieli recalculate, randamentul investiţiei.Valoarea investiţiei, reprezintă totalitatea resurselor sau mărimea fondurilor necesare pentru realizarea obiectivului de investiţiiDurata de execuţie şi de funcţionare a bunului de capital (obiectivului de investiţii). Când obiectivul de investiţii este de natura unei construcţii sau linii tehnologice, de la data luării deciziei de investiţii şi până la scoaterea din uz a obiectivului de investiţii intervin patru perioade de timp, care se evidenţiază distinct, având influenţă asupra eficienţei investiţiei (fig.3, fig.4.,pag.110,111).Investiţia specifică, reflectă efortul investiţional făcut pentru realizarea unui obiectiv şi rezultatele obţinute exprimate prin capacitatea de producţie.Termenul de recuperare a investiţiilor, reprezintă perioada de timp în care investiţia se recuperează din profit în urma utilizării obiectivului de investiţii.Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (este inversul termenului de recuperare a investiţiei). Exprimă efectul net anual sau profitul anual ce se obţine la un leu investit.Cheltuieli echivalente sau recalculate. La acelaşi volum de efecte economice obţinute se pot face eforturi mai mari de investiţii sau eforturi suplimentare în cheltuieli de producţie. Aceasta înseamnă că un anumit efect economic se poate obţine fie cu un volum mai mare de cheltuieli de producţie, dar cu o investiţie mai mică, fie cu un consum mai mare de resurse investiţionale şi cu cheltuieli de producţie mai mici. Efortul financiar total ar

fi suma efortului investiţional şi suma cheltuielilor de producţie. Dar, investiţia se realizează o singură dată, în timp ce cheltuielile se înregistrează anual pe toată durata de viaţă a obiectivului de investiţii.Pentru a facilita însumarea celor două categorii se utilizează cheltuieli echivalente.Randamentul economic al investiţiilor. Randamentul investiţiei asigură comparabilitatea între profitul final obţinut în urma realizării obiectivului de investiţii şi efortul investiţional (lei profit final, după recuperarea investiţiei la 1 leu investit). (Relaţiile de calcul şi detalii în curs, pag. 107-116). Studiu de caz pag. 117. Probleme de rezolvat pag. 121-123).

5.4.3. Indicatori specifici ai eficienţei economice a investiţiilor

În funcţie de industrie, sau ramura de activitate, pe lângă indicatorii cu caracter general şi indicatorii de bază se calculează indicatori specifici. Principalii indicatori pe tipuri de industrii utilizaţi în evaluarea eficienţei proiectelor de investiţii sunt în curs pag. 117-120.

Întrebări de autoevaluare:- Care sunt principalii factori cantitativi şi calitativi de creştere a eficienţei economice în sistemul de

afaceri ? Enumeraţi, grupaţi şi caracterizaţi factorii identificaţi.- Care este raţionamentul în decizia de investiţii, ştiind că optimul are caracter temporar?- Care sunt indicatorii de bază ai eficienţei economice a investiţiilor?Arătaţi modul de calcul şi

semnificaţia lor.- Care sunt indicatorii specifici ai eficienţei economice a investiţiilor?

Lecţia 6 FACTORUL TIMP ÎN INVESTIŢII

Obiective:

Înţelegerea factorilor de actualizare a investiţiilor în vederea utilizării lor în practică; Aprofundarea analizei proiectelor de investiţii de capital fix la diferite momente ale procesului

investiţional; Însuşirea abilităţilor de a interpreta semnificaţia indicatorilor principali de eficienţă a investiţiilor în

funcţie de factorul timp.

Termeni cheie: factor de fructificare, factor de compunere pentru un an, factor de reducere, factor de discontare, factor de anuitate, factor de recuperare a capitalului, rata de actualizare, costul mediu ponderat al capitalului, momentele de referinţă ale actualizării

6.1. Timpul – caracteristică a investiţiilor

Procesele economice, inclusiv cele investiţionale, sunt dinamice, deoarece sunt supuse schimbărilor din mediul intern şi extern al organizaţiei. Prin urmare, investiţiile şi efectele lor, precum şi nivelul eficienţei, sunt variabile de timp. Investiţia se realizează într-o anumită perioadă de timp, deci cheltuielile se fac în general, eşalonat, apoi veniturile ce se obţin în urma exploatării obiectivului de investiţii, se obţin într-o perioadă de timp. Aceeaşi sumă de bani cheltuită sau obţinută în perioade diferite de timp are o altă valoare economică, prin urmare este necesară asigurarea comparabilităţii între noţiunile economice la un anumit moment în timp.

6.1.1. Tehnica actualizării

În scopul asigurării comparabilităţii la un anumit moment de timp se foloseşte tehnica actualizării. Tehnica actualizării se utilizează în fundamentarea deciziilor manageriale în întreaga activitate economică, prin urmare şi în procesul investiţional. Actualizarea poate fi privită din două sensuri: spre viitor şi dinspre viitor. Legatura dintre timp şi investiţii se manifestă pe multiple planuri, cel mai important fiind acela de multiplicare a investiţiilor. O abordare corectă a proceselor investiţionale necesită analiza lor dinamică, ţinând seama de influenţa multiplicatoare a factorului timp. Capitalul “X” investit cu eficienţa (profitul) “e” devine în timp, dupa “h” ani de rotaţie a capitalului un capital “Y” (capitalul capitalizat), conform relaţiei :Y= X (1+e), unde: (1+e)se numeşte factor de fructificare, de multiplicare, de compunere pentru o unitate monetară capitalizată şi exprimă efectul asupra sumei iniţiale când creşterea se face cu un ritm mediu anual “e”. În teoria şi practica

economică coeficientul de eficienţă economică “e” se înlocuieşte cu un coeficient de actualizare “a”, care este o funcţie de rata inflaţiei (r ), rata dobânzii (r ), rata de risc (r ) şi riscul mediu sau eficienţa medie a ramurii

(industriei) (r ). Coeficientul “a” este costul capitalului. Pentru evaluarea la un moment viitor a unor sume din prezent se utilizează:Y = X (1+a) , Pentru evaluarea în prezent a unor sume ce se vor obţine în viitor se utilizează:

Y = X ( ) , (1+a) se numeşte factor de capitalizare sau actualizare.

Tehnica de actualizare pentru pregătirea proiectelor de investiţii poate fi folosită prin utilizarea următorilor factori:a. Factorii de fructificare sau de compunere pentru 1: (1 + a) arată ce devine o sumă initială când creşterea se face cu un ritm mediu anual egal cu e (eficienţa).

b. Factorul de fructificare sau compunere pentru 1 pe an: şi permite calcularea valorii la care va

creşte pană la sfârşitul unui an h stability stabilit o sumă constantă depozitată la sfarşitul fiecărui an cu rata de dobândă stabilită.

c. Factorul fondului de reducere: , exprimă depozitul uniform necesar în fiecare an pentru a ajunge

la 1 la un an dat şi permite stabilirea plăţii anuale uniforme, care trebuie depusă în fiecare an, pentru a fi investită cu scopul de a avea o suma prestabilită la un moment dat. Acesta se foloseşte pentru a determina cât trebuie economisit anual în condiţiile folosirii cu o anumită eficienţă pentru a recupera suma investită la sfârşitul duratei de folosire, sau ce sumă trebuie depusă anual cu dobână compusă pentru a avea la un moment dat o sumă predeterminată.

d. Factorul de actualizare sau de discontare: , exprimă cât valoreaza astazi un leu luat, la o data

viitoare h şi permite determinarea valorii de astazi a unei sume cheltuite sau obţinute în viitor.

e. Valoarea prezentă a unui factor de anuitate (factorul de discontare cumulat): , exprimă ce

valoare are astăzi o sumă egală cu 1 cheltuită sau obtinută anual într-o oarecare perioada de timp. Valoarea prezentă a unui factor de anuitate, pentru un anumit număr de ani, este suma tuturor factorilor de discontare pentru anii luaţi în calcul.

f. Factorul de recuperare a capitalului: , exprimă cât trebuie plătit anual pentru a asigura

achitarea unui împrumut de o unitate monetară în h ani, cu dobanda compusă pe soldul neplătit. Cu relaţia (6.9) se pot calcula ce plăţi constante anuale vor fi necesare pentru a achita un împrumut într-o perioadă de timp, în condiţiile unei anumite rate a dobânzii (rata şi dobânda).

Actualizarea tuturor fondurilor băneşti se poate face în orice moment, la orice dată, în orice zi calendaristică.

6.1.2. Componentele factorului de actualizareFactorul de actualizare este o funcţie de: rata inflaţiei, rata dobânzii şi risc (riscul de ţară, în cazul investiţiilor străine, riscul ramurii sau industriei, riscul afacerii, riscul investiţional etc.). Inflaţia: În condiţiile unei economii stabile, cu o cotă nesemnificativă a inflaţiei, compararea în timp a veniturilor şi cheltuielilor efectuate reflectă situaţia reală. Într-o economie inflaţionistă, nivelul ridicat al inflaţiei este corelat cu incertitudinea şi riscul în economie. Calculele de eficienţă şi rentabilitate ale activităţii economice şi ale investiţiilor întâmpină greutăţi în previzionare şi întreaga activitate managerială în adoptarea deciziilor este influenţată negativ. Actualizarea la inflaţie a indicatorilor valorici (venituri şi cheltuieli) realizate în perioade trecute şi care se vor realiza într-o perioadă viitoare, cu ajutorul indicilor. Rata dobânzii reflectă raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţă, dar şi nivelul de risc pe care şi-l asumă vânzătorul sau cumpărătorul de bani. Întodeauna o afacere nouă este mult mai riscantă şi rata dobînzii este mai mare, decăt o investiţie sigură imobiliară la care rata dobânzii este mai scăzută. Factorii determinanţi în calculul ratei dobânzii sunt lichiditatea şi elasticitatea cererii. Dacă lichiditatatea depinde de activitatea organizaţiei, în general elasticitatea cererii este o pârghie a statului, care

intervine în economie pentru diferite reglaje macro-economice. Riscul este privit ca un fenomen care provine din circumstanţe pentru care decidentul este în măsură să identifice evoluţii sau evenimente posibile şi chiar probabilitatea producerii acestora, fără a fi în măsură să precizeze cu exactitate care dintre evenimente se va produce efectiv.

6.1.3 Determinarea ratei de actualizareÎn condiţiile în care se neglijează premium-ul de risc care reflectă faptul că unele finanţări sunt mai riscante decât altele se poate utiliza ecuaţia lui Fisher. Costul mediu ponderat al capitalului. Capitalul, indiferent de provenienţă, este un factor de producţie, şi aşa cum utilizarea unui factor de producţie se face în schimbul unui preţ plătit proprietarului sau furnizorului, utilizarea capitalului generează un cost pentru organizaţie, care trebuie plătit deţinătorului (bănci, acţionari, cumpărători de obligaţiuni emise etc.). Din punctul de vedere al deţinătorilor de capitaluri acest cost este remunerearea sau preţul renunţării la cheltuirea unei părţi din venit pentru consumul curent şi econmisirea acesteia în speranţa unui consum viitor mai substanţial.

6.1.4. Momentele de referinţă ale actualizării

În procesul investiţional de bunuri fixe timpul poate fi analizat din punctul de vedere a unor perioade importante de timp. Data la care se face actualizarea se numeşte moment de referinţă. Principalele momente de referinţă din viaţa economică a unui obiectiv sunt (fig. 3, pag.141): m = momentul adoptării deciziei; n = momentul începerii lucrărilor; p = momentul punerii în funcţiune a obiectului de investiţii; u = momentul începerii restituirii împrumuturilor; v = momentul scoaterii din funcţiune a obiectului de investiţii. Din fig.3 rezultă 5 momente şi 4 perioade de timp. Perioadele sunt: g - perioada necesară pentru proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice; d - perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii; f - perioada de graţie scursă între momentul punerii în funmcţiune şi începerea restituirii fundurilor împrumutate; D = De - perioada de funcţionare eficientă a obiectivului de investiţii. (relaţii de calcul, studii de caz, detalii, curs pag. 124-141).

6.2. Actualizarea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor în capital fix

Pentru determinarea în dinamică a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor la diferite momente se parcurg următorii paşi, propuşi de prof. Românu (2000): Pas 1: se calculează indicatorul în formă statică; Pas 2: se stabileşte momentul de referinţă la care se face actualizarea pe axa timpului şi se marchează momentul de referinţă cu zero şi se notează momentele principale: n, p,v.; Pas 3: se înscrie indicatorul pe axă şi se trasează dreptunghiurile actualizării: pentru investiţie şi pentru profit. Prin aceste dreptunghiuri se stabileşte formula de calcul utilizând factorul de actualizare sau de fructificare (fig.4, pag.143); Pas 4: se compară datele actualizate cu cele iniţiale.Se observă din graficul din fig.3 că momentele sunt marcate vertical cu o linie îngroşată. Faţă de acest moment se analizează timpul în care se petrec evenimetele, respectiv proiectarea şi realizarea investiţiei şi obţinerea profitului prin exploatarea obiectivului de investiţii. Astfel:

- la momentul luării deciziei, proiectarea, execuţia obiectivului şi obţinerea profitului se află într-un timp viitor, astfel că valoarea acestora se actualizează cu rata de discontare;

- la momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii, valoarea investiţiei se află la un moment trecut, deci suma cheltuită se actualizează cu rata de capitalizare, iar profitul cu rata de discontare;

- la momentul începerii achitării ratelor la creditul luat pentru finanţarea investiţiei, după o perioadă de graţie, investiţia şi profitul obţinut pănă la acest moment (P1) se află la un timp trecut şi se actualizează cu rata de capitalizare, în timp ce profitul ce se va realiza după acest moment se află la un timp viitor, iar suma va fi actualizată cu rata de discontare;

- la momentul scoaterii din funcţiune, valoarea investiţiei şi profitul se află la un moment trecut, deci sumele se actualizează cu rata de capitalizare.

Relaţiile de calcul ale indicatorilor de eficienţă a investiţiile (randamentul şi termenul de recuperare la diferite momente în curs, pag. 144-150). Studiu de caz: pag.150-157.

Întrebări de autoevaluare:

- Ce relaţie există între factorul de actualizare şi factorul de fructificare sau capitalizare? Argumentaţi.

- Cum se modifică principalii indicatori dinamici de eficienţă economică a investiţiilor – randamentul şi termenul de recuperare - atunci când sunt actualizaţi la diferite momente?

- Cum sunt indicatorii dinamici de eficienţă economică a investiţiilor faţă de cei statici. Argumentaţi.- Care sunt principalele momente de referinţă ale actualizării indicatorilor de eficienţă economică a

investiţiilor?- Care sunt factorii utilizaţi în tehnica de actualizare pentru pregătirea proiectelor de investiţii?

Lecţia 7

INCERTITUDINEA ŞI RISCUL ÎN INVESTIŢII

Obiective:

Înţelegerea semnificaţiei de risc şi de incertitudine şi diferenţierea conţinutului noţiunilor Însuşirea tipurilor de risc Dobândirea abilităţilor de identificare a riscurilor în managementul investiţiilor Înţelegerea noţiunii de risc a investiţiilor Construirea competenţelor privind determinarea riscurilor unui proiect de investiţii

Noţiuni cheie: risc; incertitudine; prag de rentabilitate; Criteriul Bayes- Laplace ; Criteriul maximizării; Criteriul Maximax; Criteriul Hurwics; Criteriul minimizării sau maximizării regretelor

7.1 Semnificaţia noţiunilor de risc şi incertitudine

Noţiunea de risc derivă din doua surse: din latină şi are o conotaţie pesimistă, cuvântul risicum însemnând un rezultat negativ al unei provocări şi din arabă, cuvântul risq implicând “orice a fost dat de Dumnezeu şi din care se obţine profit”, având o conotaţie pozitivă. Combinând cele două sensuri, riscul se poate defini ca fiind “un viitor incert care îmbunătăţeşte sau înrăutăţeşte o poziţie. Se remarcă trei aspecte în această definiţie: Riscul este probabilistic, incluzând incertitudinea; Riscul este simetric, adică rezultatul poate fi plăcut sau neplăcut, fără a forţa sensul într-o magnitudine echivalentă; Riscul implică schimbare, dacă nu există schimbare, nu există risc. Definiţia este in concordanţa cu ideea de volatilitate, ca măsură a riscului şi se exprimă matematic. Riscul este o noţiune socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierdere datorită informaţiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenţei unor raţionamente de tip logic. De aceea, riscul poate fi definit în termeni economici, sociali, culturali şi politici. Se apreciază că percepţia riscului de către un individ sau de către o organizaţie este influenţată de trei elemente: Variabilitatea rezultatelor; Atitudinea faţă de risc; Gradul de discreţie faţă de asumarea sau neasumarea riscului. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de risc în afaceri, dar şi în alte domenii, chiar personale, există două tipuri de atitudine: Aversiune faţă de risc; Toleranţă la risc sau dorinţa de a-şi asuma riscul. Atitudinea faţă de risc este influenţată de educaţie, societate, religie. Această atitudine se poate modifica dacă există o compensaţie pentru asumarea riscului, numită primă de risc. Prima de risc este câştigul minim suplimentar faţă de valoarea aşteptată necesar pentru ca un individ cu aversiune faţă de risc să îşi asume un risc. (Detalii curs, pag.158-163).

7.2. Clasificarea şi definirea riscurilor

Literatura de specialiate defineşte riscul în general în acelaşi mod, dar clasificarea comportă o mulţime de detalieri, care sunt exprimări ale realităţii. Diferitele categorii de risc pot fi “aranjate” în funcţie de dimensiunea mediului: îndepărtat, apropiat sau intern (fig.1, pag. 164). Principalele riscuri la care se expune o oranizaţie sunt: riscul de ţară, riscuri la nivelul economiei naţionale şi riscuri specifice organizaţiei. (detalii curs, pag. 164-176).

7.3. Riscul în procesul investiţional

Riscul în procesul investiţional este o măsură a tuturor efectelor unei investiţii şi în general se exprimă cantitativ. Riscul investiţional este influenţat de alte tipuri de risc, fiind situat “într-un spaţiu de risc”. Principalele tipuri de risc care influenţează riscul investiţional pot fi: riscul economic şi financiar, riscul tehnologic, riscul organizaţional, riscul de piaţă şi riscul de mediu. Riscurile concrete care influenţează procesul investiţional şi desigur decizia managerială pentru investiţii sunt: riscul creditului

(finanţării), care ar putea să nu fie rambursat în întregime (cu consecinţe grave, de pierdere a proprietăţilor gajate, sau la termenele scadente, cu riscul creşterii costului capitalului împrumutat); riscul fluxului de numerar (cash flow-ului), care ar putea să nu fie realizat prin corelaţie cu celelalte riscuri (organizaţionale, de piaţă, de mediu etc.); riscul ratei dobânzii, care poate fluctua în sensul ieşirii din limitele previziunilor; riscul cursului de schimb valutar (când investiţia se referă la importuri de echipamente, sau când investiţia va fi utilizată pentru producţie destinată exportului; levierul financiar (reflectă raportul dintre capital şi datorii şi care depinde de opţiunea acţionarilor sau a proprietarilor de capital); levierul operaţional (reflectă raportul cheltuielilor variabile în cifra de afaceri). (relaţii de calcul, exemple şi detalii curs, pag. 177-185).

7.4. Criterii economice de analiză a riscului în proiectele de investiţiiAnaliza riscului şi incertitudinii în proiectele de investiţii se bazează pe metode statistico-matematice a datelor privind evoluţia previzionată a indicatorilor de venituri, costuri, profit, flux de numerar etc. Când mediul este incert în realizarea previziunilor, de regulă, se utilizează metoda scenariilor. Principalele metode utilizate în analiza riscurilor şi incertitudinii sunt: Criteriul Bayes- Laplace; Criteriul maximizării; Criteriul Maximax; Criteriul Hurwics; Criteriul minimizării sau maximizării regretelor. (relaţii de calcul, studii de caz şi detalii în curs, pag. 185-191).

Întrebări de autoevaluare:

- Cum poate fi definit riscul?- Ce diferenţă este între risc şi incertitudine?- Cum se clasifică riscul?- Ce reprezintă riscul de ţară?- Cum se corelează nivelul riscului cu ciclul de viaţă al produselor?- Exemplificaţi riscuri în investiţii de modernizare, de dezvoltare şi strategice.- Ce particularităţi au riscurile în investiţiile financiare?- Care sunt principalele metodele de determinare a riscului în procesul investiţional?- În ce constă criteriul Hurwicz de determinare a riscului unei investiţii? - Calculaţi pragul de rentabilitate pentru un obiectiv de investiţii în care cheltuielile fixe reprezintă

45% din total cheltuieli, cifra de afaceri este de 12,000 RON şi total cheltuieli reprezintă 92% din cifra de afaceri.

Lecţia 8FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE INVESTIŢII

Obiective:- înţelegerea şi aplicarea metodelor de evaluare a proiectelor de investiţii;- dobândirea abilităţilor necesare luării deciziei privind proiectele de investiţii;- construirea competenţelor pentru interpretarea rezultatelor obţinute în evaluarea proiectelor de investiţii

şi fundamentarea deciziilor

Noţiuni cheie: angajamentul de capital, valoarea netă actualizată, indicele de profitabilitate, termenul de recuperare, rata internă de rentabilitate, testul Bruno

8.1. Angajamentul de capital

Exprimă costurile totale iniţiale de investiţii, pentru construirea capacităţilor de producţie proiectate şi a costurilor ulterioare punerii în funcţiune, pentru exploatarea acestora, exclusiv amortizarea, exprimate în valoare actuală, la un moment de referinţă, de regulă momentul începerii lucrărilor de investiţii. In general, se urmăreşte minimizarea angajamentului de capital la un nivel dat al capacităţii de producţie, de venituri totale şi

avantaje economice totale.Angajamentul de capital se recomandă a fi folosit ca şi criteriu de alegere a variantelor la proiectele de investiţii realizate în domeniile de interes public, finanţate de la buget. Orizontul de timp pentru calculul capitalului angajat este alcătuit din : durata de proiectare (g), durata de execuţie a lucrărilor de investiţii (d) şi durata eficientă de funcţionare (De). Angajamentul de capital se recomandă a fi folosit ca şi criteriu de alegere a variantelor la proiectele de investiţii realizate în domeniile de interes public, finanţate de la buget, urmărind minimalizarea Kta. Acest indicator poartă şi denumirea de costuri totale actualizate (Cta). O alternativa a angajamentului de capital o reprezintă indicatorul costul global (

), care exprimă valoarea totală a costurilor iniţiale de investiţii şi a costurilor ulterioare de exploatare a clădirilor, în general a construcţiilor şi de mentenanţă, pe perioadă de viaţă economică a proiectului de investiţii sau pe o durată convenită de timp, de circa 20-25 ani.

8.2. Raportul dintre veniturile totale actualizate si angajamentul de capital actualizat

Analiza venituri-costuri reprezintă concepţia fundamentală a evaluării economice şi financiare a proiectelor de investiţii. Încă de la începutul pregătirii deciziei, se acordă o mare atenţie calculului şi analizei raportului venituri/costuri pe variante de proiecte şi alternative.Diferitele modele de comparare a veniturilor cu costurile au ca scop stabilirea legăturii dintre aceşti doi parametri ai proiectului, lucru foarte important pentru măsurarea eficienţei, dar şi din punctul de vedere al posibilităţilor de a asigura fondurile necesare finanţării, al costurilor mari ale acesteia sau ale altor resurse deficitare.

8.3. Valoarea netă actualizată (VNA) sau venitul net actualizat

Valoarea netă actualizată (VNA) sau venitul net actualizat ( ) constituie un indicator fundamental pentru evaluarea economică şi financiară a unui proiect de investiţii, caracterizând, în valoare absolută, aportul de avantaj economic al unui proiect dat de investiţii, câştigul, răsplata sau recompensa investitorului pentru capitalul investit în proiectul respectiv, exprimate sub formă de cash flow sau flux de numerar în valoare actuală sau ca valoare netă actualizată. Indicatorul se mai numeste şi valoarea neta actualizată (VNA) totală sau cumulată. Acest indicator pune în evidenţă surplusul total de cash flow în raport cu costul de investiţii necesar, toate exprimate în valori actuale. Definit prin intermediul valorii nete, exprimă suma algebrică a valorii

nete actuale pe orizontul de timp (d + D). Semnificaţia este de a determina valoarea economică a unui proiect de investiţii, urmărindu-se creşterea acestei valori prin optimizarea deciziei de investiţii după criteriul maximizării . Deci, se preferă proiectele care se caracterizează prin maxim.

8.4. Indicele de profitabilitate sau rentabilitate

Indicele de profitabilitatea sau de rentabilitate Ip caracterizează nivelul raportului dintre CFta şi fondurile de investiţii Ita care stau la baza proiectului şi generează acel volum de . Indicele de profitabilitate permite selectarea variantelor eficiente de proiect la care Ip > 1 şi ordonarea acestora după valoarea descrescătoare a indicelul Ip. Cu cât indicele este mai mare, cu atât proiectul este mai eficient.

8.5. Rata internă de rentabilitate

Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă acea rată a dobânzii compuse care, atunci când se foloseşte ca rată de actualizare (a) pentru calculul valorii actuale a fluxurilor de cash flow şi de investiţii ale proiectelor, face ca suma valorii actuale a cash flow-ului să fie egală cu suma valorii actuale a costurilor de investiţii şi deci, valoarea netă actuală totală să fie nulă.

Pentru a > RIR, proiectul de investiţii nu mai este eficient, deoarece I ta devine mai mare ca volumul CFta şi va avea o valoare negativă. Dacă a < RIR, VNta este pozitiv, deci proiectul de investiţii devine acceptabil.

5.6. Cursul de revenire net actualizat sau testul Bruno

Cursul de revenire net actualizat sau cursul de revenire al valutei sau testul Bruno caracterizează costul intern, exprimat în moneda naţională, al unei unităţi de valută externă obţinută fie prin exportul de produse, fie economisite prin înlocuirea importului, ca urmare a realizarii diferitelor proiecte de investiţii care au asemenea scopuri şi obiective.

Cursul de revenire net actualizat (CRNa) serveşte la aprecierea competitivităţii activităţii agenţilor economici din ţară pe piaţa internaţională. Acest test permite evitarea deciziilor de investiţii care asigură obţinerea/economisirea de valută externă cu un cost intern prea mare.

(relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 192-211).

Întrebări de autoevaluare:

- Care sunt principalele tehnici de evaluare a proiectelor de investiţii în vederea fundamentării deciziei?

- Care este momentul la care se actualizează indicatorii în evaluarea proiectelor de investiţii?- Ce este rata internă de rentabilitate şi care este scopul determinării acesteia?- Se include amortizarea în capitolul cheltuieli de producţie? Motivaţi.- Cum trebuie să fie VAN pentru ca un proiect să fie acceptat?

Lecţia 9

PARTICULARITĂŢI ÎN EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Obiective: ● familiarizarea cu terminologia utilizată în standardele internaţionale privind abordările în evaluarea firmelor ● posibilitatea realizării distincţiei dintre diferite tipuri de valoare utilizate în domeniul managementului şi tranzacţiilor de obiective de investiţii ● înţelegerea conceptului de active intangibile sau corporale şi însuşirea modalităţilor de evaluare a acestor proprietăţi ● însuşirea abilităţilor de a face distinţie între diferite tehnici de evaluare a firmelor, activelor şi acţiunilor sau a altor titluri financiare ● construirea abilităţilor de a decide asupra utilizării celei mai potrivite metode de evaluare în funcţie de circumstanţe (achiziţie, fuziune, restructurare, vânzare, privatizare, înfiinţarea unei firme mixte de tip “joint venture” etc.)

Noţiuni cheie: valoare, abordarea prin cost, abordarea prin venit, abordarea prin comparaţia vânzărilor, activ net corectat, multiplicatori de piată, valoare reziduală

Indiferent de obiect, investiţiile poată denumirea de investiţii de capital. Dacă în capitolul anterior am analizat modalitatea de evaluare a proiectelor de investiţii în capital fix, acest capitol abordează aspecte specifice evaluării proiectelor de investiţii în imobilizări necorporale, în firme sau afaceri şi în acţiuni sau alte titluri financiare. Funcţie de tipologia datelor utilizate ca bază în estimarea valorii unei investiţii (firmei,. afacerii, activului) şi a atractivităţii ei, în orice decizie de investiţii a unei firme, se disting trei categorii de abordări în evaluare: abordarea prin cost, bazată pe principiul substituţiei; abordarea prin comparaţia vânzărilor, bazată pe ajustarea preţurilor plătite pentru active comparabile; abordarea prin venit, prin determinarea valorii actuale a beneficiilor economice viitoare rezultate din deţinerea proprietăţii respectiv a bunurilor. De asemenea, se disting trei categorii de tehnici de evaluare:a) valoarea activelor care utilizează date din situaţiile financiare (bilanţ contabil) pentru a estima valoarea

acestora;

b) multiplicatorii de piaţă care utilizează preţul acţiunilor pentru a stabili o bază comparativă pentru valoare;c) tehnicile cash flow actualizat care utilizează previziunile în vederea stabilirii valorii prezente.

9.1. Valoare şi preţ în evaluare

Plecând de la fundamentele teoriei economice ale valorii tratate de clasici este necesar a se diferenţia clar conceptele de valoare şi preţ. Prin valoare, se întelege acea calitate conventională a unui obiect care i se atribuie pe baza unei expertize, cu alte cuvinte, pe baza unei examinări specializate şi estimări matematice. Valoarea nu este un fapt ci o opinie. Preţul, adica preţul plătit efectiv, în contrast cu valoarea, este un fapt împlinit, real. Deci, preţul este un fapt.Comparând un preţ excesiv de mare dat într-o tranzacţie cu valoarea rezonabilă rezultată din evaluare, chiar daca valoarea este serioasă, preţul plătit rămâne un fapt, iar valoarea o opinie. Rezulta de aici, faptul că, în general, un cumparator, nu plăteşte cu uşurinţă un preţ nerezonabil pe un obiect pe care l-ar putea revinde fara să piardă, sau este convins ca ar putea rentabiliza investiţia sa astfel încât să stabilească un echivalent între preţul plătit şi valoarea rezonabilă opinată.Prin urmare, valoarea determinată de evaluator, ca fiind normală, rezonabilă, realistă sau "de piaţă" devine utilă cumpărătorului în tranzacţia la care participă. (detalii în curs, pag. 213-218).

9.2. Valoarea activelor de capital pe baza valorii contabile ajustate

Valoarea contabilă include unele active la costul istoric, unele la valoarea de lichidare, unele la valoarea curentă şi altele la valoarea estimată a vieţii utile utilizând metode de amortizare arbitrare. În funcţie de regulile contabile şi de tipul şi vârsta activelor, valoarea contabilă se situează de-a lungul unui spectru cuprins între costul istoric şi valoarea curentă. În mod sigur valoarea contabilă nu estimează valoarea economică, deoarece activele nu sunt evaluate şi nu utilizează valoarea prezentă a fluxurilor viitoare previzionate de cash. În scopul aprecierii valorii utilizând datele contabile se procedează la ajustarea valorii pentru a oferi o estimare cât mai apropiată de valoarea economică. Activele se clasifică în acest scop în: active tangibile, active intangibile şi active în afara bilanţului. Cursul tratează în continuare: Evaluarea activelor tangibile (Abordări în evaluarea proprietăţilor (construcţii, terenuri) şi a bunurilor mobile (echipamente) şi Abordări în evaluarea stocurilor); Evaluarea activelor intangibile (Metode de evaluare a activelor intangibile). Metodele principale de evaluare a elementelor de capital intangibil sunt: Metoda capitalizării venitului net viitor, Metoda costului, Metoda comparabilităţii valorii de piaţă. Evaluarea mărcii comerciale; Evaluarea elementelor patrimoniale din afara bilanţului. Elementele patrimoniale din afara bilanţului pot fi: leasing-uri, active sau pasive de pensii sau pasive legate de salariaţi, sau orice alte pasive contingentale.Evaluarea firmei pe baza valorii contabile ajustate. Evaluarea constă în analizarea fiecărui element patrimonial de natura active sau pasive, evidenţiate în bilanţ, în afara bilanţului sau aflate în realitate şi neevidenţiate. Fiecare element se evaluează după metoda cea mai potrivită: active imobilizate corporale, active imobilizate necorporale, active circulante, pasive curente, alte elemente. Cu diferenţele rezultate din evaluare se operează corecţii în bilanţul firmei, rezultând valoarea contabilă ajustată, sau activ net corectat (ANC). (relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 219-230).

9.3. Evaluarea cu ajutorul multiplicatorilor de piaţă

Atracţia pentru utilizarea multiplicatorilor provine din simplitatea calculelor şi din posibilitatea comparării multiplicatorilor între diferite ţări, sectoare de activitate sau între firme. Principalii multiplicatori utilizaţi sunt: câştigul din dividende, preţul faţă de valoarea contabilă, multiplicatorul “q” a lui Tobin, preţul faţă de câştig (PER), preţul faţă de cash flow, valoarea firmei faţă de PIDIAD (engl. EBITDA), adică profitul înainte de dobânzi, impozite, amortizare şi depreciere morală. Dacă firmele sunt cotate, practic nu este necesar a se utiliza multiplicatori, valoarea de piaţă este clar prezentată în situaţiile financiare publicate. Punctul de plecare pentru determinarea multiplicatorilor de piaţă. (relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 230-239).

9.4. Evaluarea pe bază de Cash-flow actualizat

Valoarea se determină pe două nivele: la nivelul capitalului şi la nivelul firmei. Evaluarea la nivelul capitalului este utilă pentru investitorii care cumpără sau vând pachete relativ mici de acţiuni, şi care nu au control asupra structurii capitalului sau asupra politicii de dividende. Evaluarea la nivelul firmei consideră fluxurile de cash înainte de finanţare şi după impozitare şi le actualizează printr-o rată de actualizare dupa impozitare, care poate fi CMPC (engl. WACC, sau weighted average cost of capital), adică costul mediu

ponderat al capitalului. Se parcurg următorii paşii: determinarea orizontului de previziune; previzionarea contului de profit; previzionarea NFR; previzionarea cash-flow; determinarea valorii reziduale; estimarea ratei de actualizare; actualizarea cash flow; pregătirea situaţiilor financiare ataşate. Metoda se utilizează în achiziţii, în decizii de diversificare, în înfiinţări de societăţi mixte (j-v), în studiile de fezabilitate pentru obţinerea finanţării unui obiectiv de investiţii, fiind din ce în ce mai mult utilizată de analiştii de capital. (relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 239-246).

9.5. Avantajele şi limitele metodelor de evaluare

Nu toate metodele expuse mai sus sunt utile în orice situaţie. În plus, în funcţie de necesităţi se pot utiliza şi alte metode, sau alţi multiplicatori, având ca bază, de exemplu, suprafaţa în mp la un magazin de tip supermarket sau numărul de abonamente la o firmă de telefoane mobile. Principalele avantaje şi dezavantaje ale metodelor de evaluare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Tabel nr. 9, pag. 247). (detalii în curs, pag. 219-230).

Întrebări de autoevaluare:

Ce diferenţă exită între valoare şi preţ în evaluare? Ce este valoarea de piaţă? Care sunt cele trei abordări în evaluare? Care sunt cele trei tehnici de evaluare a unei fime? Care sunt multiplicatorii de piaţă şi prin ce se deosebesc între ei? Care sunt paşii de urmat în evaluarea unei firme prin cash flow net actualizat? Ce diferenţă există între capitalizarea directă şi capitalizarea prin cash flow? La ce este utilă relaţia lui Fisher? Ce reprezintă PER în piaţa de capital din România?

Lecţia 10

PREVIZIUNEA ÎN PROIECTELE DE INVESTIŢIIObiective: ● Dezvoltarea competenţelor privind elaborarea previziunilor în managementul investiţiilor ● Înţelegerea rolului şi a modului de proiectare a bugetului de investiţii ● Însuşirea tehnicii analizei de senzitivitate a unui proiect de investiţiiNoţiuni cheie: modelul Domar, bugetul de investiţii, analiza de senzitivitate

10.1. Tehnica elaborării previziunilor în investiţii

Previziunea investiţiilor porneşte de la anticiparea volumului de activitate pentru viitor (producţie şi servicii, aprovizionare, vânzări, piaţă) şi se continuă cu determinarea necesarului de capital, care cuprinde şi investiţiile. Abordarea previziunii investiţiilor cuprinde trei părţi:- Prima parte se referă la previziunea întregii activităţi a firmei sau organizaţiei, de unde se determină acţiunile strategice de suplimentare a capitalului prin achiziţia unor noi active corporale sau necorporale, financiare sau circulante, sau modernizarea activelor fixe existente.- A doua parte se referă la previziunea activităţii legate nemijlocit de proiect şi vizează alternative.- A treia parte se referă la implicaţiile proiectului de investiţii asupra previziunilor elaborate pentru întreaga activitate.

10.1.1. Previziunea întregii activităţi a firmei

Această etapă are în vedere strategia firmei cu ţelurile, obiectivele, acţiunile şi planurile de punere în practică a acesteia. Necesarul de investiţii se determină cu ajutorul unui model matematic. Dintre modelele utilizate în practică pot fi: funcţia de producţie Cobb-Douglas sau modelul Domar.

10.1.2. Previziunea activităţii legate de proiectul de investiţii

Pentru un proiect de investiţii elementele de previzionat sunt: producţia şi respectiv vânzările; volumul de investiţii necesar atingerii nivelurilor de producţie sau vânzare estimate; cheltuielile şi profitul; fluxul de

numerar. Pentru a estima aceste elemente se pot utiliza diferite metode de previziune: metoda trendului şi funcţii matematice dependente de timp, coeficientul de corelaţie între o variabilă dependentă şi una sau mai multe variabile independente, urmând a se stabili funcţia care aproximează această legătură, alte metode. Stabilirea tendinţei cât mai corect este o problemă dificilă şi comportă parcurgerea mai multor etape, astfel:

I. Stabilirea elementului sau indicatorului de previzionat (de exemplu: producţia), a variabilei dependente y şi a factorilor care influenţează evoluţia indicatorului considerat, adică a variabilelor independente x1, x2, ...xn. Dacă variabila independentă este timpul atunci funcţia matematică este o funcţie de trend.

II. Culegerea datelor despre evoluţia variabilei dependente şi a celor independente.III. Stabilirea tipului de funcţie care asigură aproximarea variabilei dependente în raport cu variabilele

independente: funcţia exponenţială, funcţia putere, funcţia logaritmică, funcţia logistică, funcţia semilogaritmică etc.

Metodele de alegere a tipului de funcţie matematică pot fi: prin analogie cu forma curbelor mai multor funcţii matematice; prin determinarea regulilor de evoluţie a variabilelor independentă şi dependentă. IV. Determinarea coeficientul de corelaţie corespunzător funcţiei m.V. Determinarea coeficienţilor funcţiei matematice de previziune. VI. Scrierea funcţiei de previziune şi a relaţiei care exprimă legătura dintre variabila dependentă şi

variabilele independente cu valorile calculate pentru coeficienţii funcţiei, corelaţie care se referă la perioada analizată.

VII. Calcularea variabilei dependente pe baza funcţiei considerate şi testarea funcţiei matematice de previziune stabilită. Valorile statice şi cele calculate se compară în baza funcţiei stabilite prin intermediul unor indicatori de variaţie şi intensitate ai funcţiei: abaterea medie liniară, dispersia medie pătratică, abaterea medie standard, abaterea procentuală, coeficientul de variaţie.

VIII. Previzionarea variabilei dependente pe baza funcţiei alese şi calculul necesarului de investiţii cu ajutorul funcţiei de producţie stabilite iniţial.

(relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 249-260).

10.2. Construirea bugetului de investiţii

Bugetarea investiţiilor reprezintă promovarea fondurilor pentru un „eveniment unic” de la început până la sfârşit, dealungul unei perioade de timp specificate, spre deosebire de bugetarea operării, care reprezintă promovarea fondurilor pentru activitatea curentă, pe o perioadă specificată, de regulă anul financiar. Procesul de bugetare a investiţiilor implică : procesul de luare a deciziilor privind investiţiile; măsurarea fluxului de numerar asociat propunerii de investiţii şi evaluarea atractivităţii acestui flux de numerar faţă de costul proiectului de investiţii; bugetarea capitalului. În scopul luării deciziilor este necesar să se determine dezirabilitatea proiectului de investiţii prin tehnicile de evaluare şi de asemenea, să se determine cât de bine se potriveşte proiectul de investiţii cu finanţarea acestuia. Dezirabilitatea proiectului de investiţii se determină prin: Previzionarea veniturilor şi cheltuielilor aferente proiectului într-o perioadă de timp; Evaluarea fluxului de numerar generat de investiţie cu aplicarea celui mai potrivit cost al capitalului ca rată de discontare sau actualizare; Definirea diferitelor alternative şi a restricţiilor în previzionare; Verificarea concordanţei dintre proiectul de investiţii şi strategia generală; Considerarea costurilor de oportunitate. Finanţarea se referă la cea mai bună sursă de susţinere financiară a proiectului, dintre care: capitalul propriu din profitul reinvestit, credite bancare pe termen mediu şi lung, leasing financiar sau operaţional, contribuţii guvernamentale, sponsori (grant-uri), aranjamente bancare sindicalizate (pentru investiţii publice şi private mari, ca de exemplu: aeroport, parc de distracţii, autostradă etc.). Bugetul de investiţii cuprinde două părţi, ca în tabelul 5, pag. 251, respectiv: intrările şi ieşirile de fluxuri de numerar. (relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 260-263).

10.3. Analiza de senzitivitate

Analiza de senzitivitate înseamnă stabilirea gradului de senzitivitate sau de sensibilitate a proiectului de investiţii la modificările ce apar în activitatea de utilizare a obiectivului de investiţii pe parcursul duratei de viaţă sau de utilizare. Dintre modificările ce pot apare în viitor, exemplificăm: schimbarea pieţei de aprovizionare, a resurselor de materii prime, a preţurilor acestora; uzura morală care determină scăderea preţurilor la echipamentele de mâna a doua; creşterea salariilor; creşterea preţurilor energiei şi gazului,

schimbări în piaţa de vânzare, modificarea cantităţilor cerute pe piaţă, deci modificarea nivelului producţiei, prelungirea sau scurtarea duratei de realizare a obiectivului de investiţii sau a perioadei de atingere a parametrilor proiectaţi, depăşirea sau diminuarea volumului de investiţii prevăzut iniţial, etc. Aceste modificări ce pot apare constituie riscul şi incertitudinea în procesul investiţional. Deci investiţia reprezintă o cheltuială certă pentru un viitor incert. Consecinţa modificărilor este modificarea ratei interne de rentabilitate a proiectului de investiţii, ceea ce impune recalcularea. Prin urmare, scopul analizei de senzitivitate este de a stabili viabilitatea deciziilor în condiţii de incertitudine sau de variaţie probabilă a factorilor, parametrilor şi condiţiilor exogene considerate la pregătirea proiectelor de investiţii. Această analiză presupune deci imaginarea tuturor modificărilor posibile şi previzionarea valorii nete actualizate cu o rată internă de rentabilitate adecvată prin metoda scenariilor în care, pe baza previziunilor iniţiale se modifică unele variabile şi se recalculează eficienţa economică a proiectului, pentru a se lua decizii. Analiza este este o procedură iterativă, care ia în considerare diferite modificări posibile ale factorilor exogeni şi impactul lor asupra indicatorilor de eficienţă economică şi financiară.(exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 263-267).

Întrebări de autoevaluare;

● Care sunt principalele particularităţi în previziunea investiţiilor?● Care sunt paşii de urmat în procedura de previziune a necesarului de investiţii?● Care sunt etapele bugetului de investiţii?● În ce constă analiza de senzitivitate a unui proiect de investiţii?● Cum trebuie să fie pragul de rentabilitate pentru ca riscul proiectului să fie minim?

Lecţia 11

TIPURI DE DECIZII ÎN MANAGEMENTUL INVESTIŢIILORObiective: ● Familiarizarea cu procesul de luare a deciziilor în procesul investiţional în diferite circumnstanţe; ● Dobândirea capacităţii de apreciere a meritelor şi dezavantajelor unor metode de luare a deciziilor; ● Însuşirea competenţelor necesare utilizării unor metode şi tehnici de luare a deciziilor privind investiţiile în obiective de construcţii, echipamente de producţie, piaţa de capital, marketing şi resurse umane.

Noţiuni cheie: Decizia de amplasare optimă a obiectivului de investiţii; Decizia de fundamentare a capacităţii optime de producţie; Metoda Kaufmann, Modelul preţului activelor de capital, Modelul de arbitraj, Randamentul investiţiilor în marketing, Investiţia optimă pentru instruirea resurselor umane

Managementul investiţiilor, aşa cum succint este prezentat în capitolul al treilea, presupune procesul de luare a deciziilor în diferite circumstanţe. Fără a epuiza situaţiile decizionale, considerăm util a surprinde principalele aspecte privind decizii în situaţia investiţiilor în: obiective de construcţii; echipamente necesare producţiei; acţiuni şi alte titluri financiare; marketing şi branding; programe de instruire a resurselor umane.

11.1. Decizii de investiţii în obiective de construcţii

Fundamentarea eficienţei economice aferente unui proiect de investiţii presupune şi alegerea amplasamentului pentru viitorul obiectiv economic, când acesta este de natura imobilizărilor corporale (teren cu construcţii şi echipamente). Această fundamentare se realizează având în vedere o serie de criterii care caractrizează o zonă de amplasare, specificul proceselor de producţie sau dimensiunea capacităţii de producţie necesară. Criteriile care fundamentează deciziile sunt de mai multe categorii, grupate în: criterii economice, criterii sociale, criterii tehnologice, criterii strategice, criterii ecologice şi criterii specifice şi cuprind o serie de factori de influenţă a deciziilor.Dintre metodele cele mai utilizate în decizia de amplasare a unui obiectiv de investiţii sunt: metoda minimizării efortului specific şi metoda minimizării cheltuielilor de transport.

11.2. Probleme de decizii de investiţii în echipamente de producţie

11.2.1. Capacitatea optimă de producţie

Dimensionarea capacităţii optime de producţie are ca scop stabilirea nivelului de capacitate de producţie pentru care cheltuielile totale (investiţia şi producţia) sunt minime. Capacitatea de producţie indică producţia maximă ce poate fi realizată într-o perioadă de timp (an, lună, oră) în condiţiile:folosirii depline, intensive şi extensive a capacităţii (capitalul fix al întreprinderii); celui mai bun regim de lucru; organizarea raţională a producţiei şi a muncii. Capacitatea de producţie depinde de indicatorul de utilizare intensivă şi de timpul de lucru. Capacitatea optimă de producţie este dată de nivelul capacităţii de producţie pentru care efortul cu investiţia şi cu producţia ce revine pe o unitate de capacitate este minim.

11.2.2. Momentul optim de achiziţie şi înlocuire a utilajelor

Echipamentele au determinate o durată de viaţă economică prin proiect şi prezentată în documentaţia tehnică. În cadrul politicilor manageriale de amortizare a capitalului imobilizat se stabileşte durata de viaţă normală a echipamentelor. De cele mai multe ori însă, durata normală sau durata economică de viaţă a echipamentelor nu coincide cu realitatea, datorită condiţiilor specifice de exploatare a lor. Sunt cazuri în care durata de viaţă reală depăşeşte durata de viaţă normală şi cazuri când echipamentele nu mai sunt economice, deşi funcţionează. Una din metodele cele mai mult utilizate în practică pentru alegerea momentului optim de înlocuire sau de modernizare a unui echipament este metoda Kaufmann. Metoda presupune înlocuirea utilajelor atunci când cheltuielile actualizate cu întreţinerea şi funcţionarea acestora depăşesc cheltuielile actualizate totale pentru achiziţionarea unor noi utilaje şi cu reparaţiile aferente acestora.

11.2.3. Alegerea variantei optime de achizitie a utilajelor

Deoarece efortul total al investiţiei cuprinde valoarea investiţiei şi cheltuielile care se fac cu întreţinerea şi repararea utilajelor, cu luarea în considerare a factorului timp. O metodă de alegere a variantei optime de achiziţie a utilajelor o constituie metoda minimizării sumei de recuperat anual. Costul anual cu reparaţiile se discontează la momentul achiziţionării utilajului, după care se însumează cu valoarea de achiziţie, se ponderează cu factorul de recuperare a fondurilor cheltuite pentru a se stabili suma ce trebuie recuperată, având în vedere suma totală cheltuită cu achiziţia, cu întreţinerea şi cu repararea utilajului.(relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 269-280).

11.3. Decizii în investiţii financiare

Pentru ca o investiţie pe piaţa financiară să fie eficientă aceasta trebuie să asigure: rentabilitate minim realizabilă la nivelul economiei naţionale (dobânda la bonurile de tezaur, titluri de stat, ca plasament sigur, fără risc); o primă de risc sistematic corespunzătoare incertitudinii investiţiei respective. Având în vedere aceste aspecte, decizia de a investi în piţa financiară se bazează pe metode de evaluare a investiţiei în condiţii de risc. Principalele metode recomandate sunt: Modelul preţului activelor de capital (engl. CAPM = capital assets pricing model), elaborat de cercetătorii americani Marcowitz şi Sharp; Modelul de evaluare a dividendelor (engl. DVM = dividend valuation model); Modelul de arbitraj (engl. APT = arbitrage pricing theory), elaborat de cercetătorul american Ross S. (relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 281-286).

11.4. Decizia de investiţii în marketing

11.4.1 De la marketing-mix la marketing relaţional

Marketingul se asociază în orice definiţie mixului compus din „cei 4 P”- produs, preţ, poziţie în lanţul de distribuţie şi promovare. Această teorie a mixului de marketing prevedea strategia de atragere a consumatorilor şi beneficiarilor pentru a câştiga noi pieţe, a penetra în nişe ale unor segmente de piaţă şi a vinde cât mai multe produse. Schimbările ce au avut loc pe piaţa mondială, caracterizată prin creştere puternică a competiţiei, globalizarea, explozia în tehnologie şi în special în tehnologia informaţiei au condus la schimbări în caracteristicile consumatorilor şi beneficiarilor. Aceste schimbări se referă la: maturitatea consumatorilor şi beneficiarilor, care au devenit mai sofisticaţi şi chiar experţi în cumpărarea produselor şi serviciilor; discernământ în selectarea produselor şi serviciilor dintre multitudinea de produse şi servicii similare oferite pe

piaţă; cunoştinţe în căutarea, selectarea şi alegerea produselor şi serviciilor prin utilizarea tehnologiei informaţiei.

11.4.2. Investiţiile în marketingul strategic

Marketingul relaţional şi brandingul necesită fonduri financiare semnificative din partea firmelor (uneori peste 5% din cifra de afaceri) care se regăsesc în bugetele de marketing, dar şi cheltuieli care sunt cuprinse în bugetele de investiţii. Deşi, din punct de vedere contabil aceste cheltuieli sunt curente, aparţinând unui exerciţiu financiar, totuşi pot fi considerate investiţii pentru că, pe de o parte, aceste cheltuieli se repetă pe o perioadă mai îndelungată, iar pe de altă parte acestea îşi „arată” efectul în timp, fiind supuse acţiunii factorului de discontare şi a riscului şi incertitudinii.Ca şi investiţiile de capital, cele destinate activităţilor de marketing strategic trebuie să demonstreze un randament relevant al investiţiilor. (relaţii de calcul, exemple şi detalii în curs, pag. 286-292).

11.5. Decizia de investiţii în resurse umane

Investiţia în resurse umane include o serie de cheltuieli legate de activităţi specifice domeniului, respectiv în recrutarea personalului, evaluarea posturilor, evaluarea performanţelor, monitorizarea activităţii. beneficiile investiţiei în resurse umane sunt evidente: creşterea contribuţiei persoanelor cu pregătire superioară la progresul societăţii, prin depunerea de activităţi novatoare, creative, cu productivitate sporită; scăderea şomajului pentru lucrătorii cu nivel superior de instruire; scăderea cheltuielilor de protecţie socială; scăderea manifestărilor antisociale; creşterea bunăstării. În fond, cheltuielile cu instruirea resurselor umane reprezintă o investiţie în capitalul intangibil al firmei. În acest sens, teoria acumulării şi funcţia de producţie Cobb Douglas vin în ajutor, pentru a explica şi cuantifica necesarul de funduri financiare de alocat pentru investiţii de instruire. (relaţii de calcul, exemple, studii de caz şi detalii în curs, pag. 292-297).

Întrebări de autoevaluare: ● Prin ce metode se poate fundamenta decizia de amplasare optimă a unui obiectiv de investiţii în construcţii? ● De ce depinde capacitatea optimă de producţie? ● Care este momentul optim de înlocuire a utilajelor? ● Care sunt principalele model utilizate în decizia de investiţii în piaţa de capital? ● De ce cheltuielile de marketing şi cu instruirea resurselor umane pot fi considerate investiţii?

Lecţia 12

DOCUMENTAŢIA ÎN PROIECTELE DE INVESTIŢII

Obiective: ● Însuşirea tipurilor de documentaţii utilizate în proiectele de investiţii ● Diferenţierea între diferitele tipuri de documentaţii utilizate în managementul investiţiilor referitoare la proiectele de investiţii ● Dobândirea competenţelor necesare întocmirii unei documentaţii privind finanţarea investiţiilor Noţiuni cheie: studiul de oportunitate, studiul de prefezabilitate, studiul de fezabilitate, caietul de sarcini, planul de afacere, raportul de evaluare

Documentaţia în proiectele de investiţii se întocmeşte înainte de realizarea investiţiilor. Aceasta diferă în funcţie de natura investiţiei şi de cerinţele finanţatorului. De regulă, documentaţia se întocmeşte în trei faze: studiul de oportunitate, studiul de prefezabilitate şi studiul de fezabilitate. n orice situaţie pentru început se întocmeşte un studiu de oportunitate care identifică necesităţile de investiţii corelat cu posibilităţile de a investi. Dacă se constată oportunitatea investiţiei se întocmeşte studiul de prefezabilitate care are rolul de a servi la selecţia preliminară şi/sau la calificare în cazul unei licitaţii. Urmează întocmirea studiului de fezabilitate, care este un plan detaliat de abordare a investiţiei. În situaţia finanţării investiţiei prin atragerea fondurilor din afara firmei sau prin împrumuturi şi/sau granturi se întocmeşte şi planul de afacere, care susţine cererea de finanţare prin proiecţia în viitor a indicatorilor economico-financiari şi ai activităţii firmei legată de obiectivul de investiţii

pentru a se dovedi capacitatea de rambursare a surselor financiare. Un alt document necesar în investiţii în situaţia achiziţiilor publice este caietul de sarcini, care este elaborat de beneficiarul investiţiei şi este utilizat pentru organizarea licitaţiilor sau a selecţiei de proiecte de investiţii. Caietele de sarcini sunt, de asemenea, utilizate de constructori şi sunt elaborate de proiectant. În situaţia investiţiilor într-o firmă (prin achiziţia în întregime, prin fuziune, prin înfiinţarea unei societăţi comerciale mixte de tip « joint-venture », sau pentru achiziţia directă a unui pachet majoritar de acţiuni) se întocmeşte raportul de evaluare, care oferă o opinie profesională asupra valorii de piaţă a tranzacţiei. (detalii în curs, pag. 298-320).

Întrebări de autoevaluare: ● Care sunt documentele specifice care se întocmesc pentru un proiect de investiţii? ● De ce este necesar studiul de oportunitate? Dar cel de pre-fezabilitate? ● Ce conţine un studiu de fezabilitate? ● Care este utilitatea unui caiet de sarcini? ● Cum se defineşte planul unei afaceri? ● Ce reprezintă raportul de evaluare? ● Care sunt principalele erori care trebuie evitate în întocmirea documentaţiei pentru investiţii?