EDUCATIA PRENATALÃ

I. Prezentare generalã, scop, impact, efecte

Ce este educaţia prenatalã ?

     Fiecare mamã, fiecare tatã, fiecare familie, fiecare ţarã doreşte sã aibã copii sãnãtoşi, inteligenţi şi echilibraţi. Dar foarte puţini sunt aceia care ştiu cã venirea pe lume a unor astfel de copii poate fi favorizatã.

     Studiile ştiinţifice şi psihologice întreprinse în lume în ultimele decenii dovedesc realitatea unei educaţii prenantale naturale, pe care viitorii pãrinţi au posibilitatea s-o aplice pozitiv în viaţa lor zilnicã, cu ajutorul profesioniştilor şi cu sprijinul societãţii. Ea pune în luminã importanţa perioadei prenatale în devenirea fiinţei omeneşti.                    

            Educaţia prenatalã rezultã dintr-un ansamblu de procese naturale prin care fiinţa de formeazã, se dezvoltã şi se informeazã – într-un cuvânt se educã. Noua fiinţã face lucrul acesta prin puterile vieţii ce i-a fost transmisã şi cu ajutorul materialelor fizice şi a stimulãrilor senzoriale, afective, mentale, spirituale pe care le primeşte de la mama sa şi, prin ea, de la tatã şi de la mediu. Aceste elemente – pozitive sau negative – sunt integrate în memoria subconştientã, celularã a fiinţei în formare, adicã în structura ei de bazã, fizicã şi psihicã.

În timpul celor 9 luni de sarcinã, copilul prenatal îşi construieşte primele baze ale

-         sãnãtãţii (organe, sisteme, funcţii)

-         sezorialitãţii (organe de simţ, sisteme senzoriale, funcţii senzitive)

-         afectivitãţii (perceperea emoţiilor, sentimentelor şi gândurilor mamei)

-         predispoziţiilor sale de caracter (nedorit, va avea tendinţa sã fie temãtor şi agresiv ; aşteptat cu iubire, va fi încrezãtor, deschis şi creativ)

-         modurilor sale de relaţionare (schema de bazã a relaţiilor sale viitoare va semãna cu cea pe care pãrinţii o stabilesc cu el).

                                                              *

Pentru copilul prenatal, totul este hranã – el ne având capacitatea de a aceepta ceea ce este  favorabil/benefic şi de a respinge ceea ce este nociv.   

Dacã pãrinţii cunosc aceste procese naturale, ei au posibilitatea sã fereascã copilul de tot ce e nociv şi sã-i dea cele mai bune elemente în toate planurile.

Altfel spus, ei pot sã alimenteze cu informaţii pozitive banca de date care se constituie, la noua fiinţã, la nivel celular.

      Timp de 9 luni, celula se formeazã şi se informeazã în acelaşi timp ; fiinţa se educã în timp ce se formeazã şi se dezvoltã.

       Educaţia fiinţei umane, de la concepţie pânã la moarte, se realizeazã prin 3 procese esenţiale :

1. impregnarea ;

2. imitaţaia/identificarea ;      

3. experimentarea

            Cum stau lucrurile în cazul copilului in utero ?

·        El experimenteazã suptul, deglutiţia şi o motricitate variatã. Sã menţionãm activitatea muşchilor respiratori care, încã din perioada fetalã, se antreneazã pentru a-şi îndeplini viitoarea funcţie şi ajutã la propulsarea sângelui cãtre creierul în formare. Fetusul reacţioneazã prin mişcare şi modificarea ritmului cardiac la stimulãrile senzoriale şi emoţionale pe care le primeşte.

·        Işi imitã el mama   ? Se întâmplã ca un copil de câteva luni sã reproducã poziţii corporale şi mai târziu cuvinte specifice utilizate de mamã sau de însoţitor în timpul sarcinii.

·        Impregnarea este maximã. Prin transmitere directã, prin fluxurile hormonale sau prin empatie, copilul primeşte senzaţiile, emoţiile, gândurile mamei sale, care îi stimuleazã - sau îi inhibã – funcţiile şi organele. El reacţioneazã la aceşti stimului şi memoria acestor prime reacţii coloreazã viitoarea lui personalitate.

                                                                  *

  În ce constã educaţia prenatalã şi rolul viitorilor pãrinţi ?

  Din rãdãcina latinã « educo » au derivat douã noţiuni complementare : una, de « a da la ivealã », « a scoate din », « a creşte », cealaltã de « a hrãni », « a avea grijã de ».

   Aceste douã aspecte fac parte integrantã din educaţia prenatalã conştientã, care propune sã i se dea embrionului şi apoi fãtului, « hrana » fizicã, senzorialã, afectivã, mentalã şi spiritualã care sã mobilizeze, sã dinamizeze şi sã transforme în competenţe toate potenţialitãţile pe care le conţine celula iniţialã.

    Este util sã facem corect distincţia dintre instruire şi educaţie.

·        Instruirea este un proces de transmitere de cunoştinţe şi abilitãţi. Or, din acest punct de vedere, noi nu avem nimic a-l învãţa pe fãt.

·        Educaţia priveşte dezvoltarea la maximum a potenţialitãţilor fiinţei (capital genetic şi probabil program personal).

În acest sens putem vorbi de educaţie prenatalã şi de rolul viitorilor pãrinţi ca educatori ai copilului prenatal.

·        Mama asigurã 50% din capitalul genetic şi permite  oului embrionar sã atingã stadiul de nou-nãscut. Acest rol formator este îndeplinit de sângele ei, care furnizeazã materialele necesare construiri corpului precum şi hormonii corespunzãtori stãrilor sale emoţionale. Imaginile sale mentale sunt transmise copilului pe cãi încã necunoscute.

O viitoare mamã informatã se poate hotãrî sã pozitiveze, în mãsura posibilului – şi fãrã a se culpabiliza pentru ce nu e posibil – aceastã educaţie prenatalã care se petrece în fiinţa ei : 

-         adoptând un mod de viaţã sãnãtos

-         menţinând o stare interioarã tonicã, optimistã şi iubitoare

-         comunicând cu copilul prindialog interior, mângâier, voce vorbitã sau cântatã

-         utilizând puterea creatoare a imaginaţiei : imagini mentale şi gânduri pozitive

Ea poate în acelaşi timp sã fie receptivã la copil, sã încerce sã-i cunoascã nevoile, gusturile, eventual caracterul şi programul de viaţã.

·        Tatãl asigurã 50 % din capitalul genetic (şi un hormon protector care împiedicã respingerea embrionului).

Un viitor tatã informat îşi conştientizeazã şi asumã rolul patern

-         înconjurând mama şi copilul cu tandreţe

-         creînd un climat de calm şi securitate 

-         comunicând cu copilul prin voce – vorbitã sau cântatã – şi prin atingere. El creazã astfel primele legãturi fundamentale şi structurante pentru copil.

-         participând la însoţirea sarcinii, la alegerea modului de naştere şi la pregãtirea ei.

                                                                 *

Consecinţele aplicãrii educaţiei prenatale naturale sunt multiple :

·        pentru copil 

-         asigurã prevenţia fundamentalã a disfuncţiilor fizice

   şi psihice ne transmisibile genetic şi le atenueazã pe  

   acestea din urmã, atunci când ele existã ;

-         favorizeazã formarea unei fiinţe sãnãtoase, echilibrate, stabile, deschise şi creative

·        pentru cuplul parental 

-         permite viitorilor pãrinţi sã experimenteze o dezvoltare

personalã deosebitã, o adevãratã renaştere ;

-         îmbogãţeşte şi consolideazã viaţa cuplului ;

-         favorizeazã o naştere uşoarã şi fericitã ;

-         faciliteazã educarea copilului, apoi a adolescentului datoritã legãturilor pãrinţi/copil stabilite de timpuriu.

·        pentru societate 

-         consolideazã familia, celula de bazã a colectivitãţii

-         previne abandonul şi violenţa domesticã

-         aduce economii substanţiale în diferite domenii : sãnãtate – prin sarcini şi naşteri mai uşoare, mame şi copii mai sãnãtoşi şi mai fericiţi ; securitate – copii concepuţi, purtaţi în pântece şi aduşi pe lume în spiritul respectului, iubirii, încrederii au toate şansele sã devinã fiinţe non-violente, cooperante şi creative ; viaţã socialã – aceşti copii au integrat în structura lor fundamentalã capacitatea de a iubi, de a dialoga, de a coopera, de a gãsi soluţii echitabile la conflictele care se ivesc inevitabil în viaţa familialã, profesionalã, socialã, internaţionalã.

Viitoarele fiinţe vor fi apte sã ceeze un nou echilibru social şi o pace durabilã în lume.

Educaţia părinţilor înainte de naştere: un paradox sau o certitudine?

 

Când un cuplu aşteaptă un copil, deîndată ce află vestea, după surpriza şi bucuria trăite de cei doi viitori părinţi, apar şi întrebările:  “Cum va fi sarcina ? Dar naşterea ? Cum va fi copilul ? Va fi sănătos ? Oare o să fac faţă ? Ce-ar trebui să ştiu / să fac?  Cum se va schimba viaţa mea ? Pe cine să întreb ?”

 

Foarte probabil acest cuplu va urma tradiţiile din familie, modelele transmise din generaţie în generaţie, exemplele vii ale prietenilor, ale rudelor, ale vecinilor, va deveni receptiv la o multitudine de informaţii culese din cărţi, de pe internet sau din mass-media, la recomandările medicului de familie sau ale altor cadre medicale, a altor profesionişti care le-ar putea acorda un sprijin.

 

Viitorii părinţi (mai ales mama) încep să îşi facă griji pentru copil şi devin receptivi;  ei au nevoie de informaţii pe care să le aplice imediat. Şi au dreptate, fiindcă într-adevăr, calitatea vieţii prenatale are un efect determinant asupra dezvoltării viitorului copil.

 

Există deja numeroase studii care demonstrează legătura dintre starea fizică şi psihică a mamei în timpul sarcinii şi starea de sănătate a copilului: de exemplu un studiu efectuat de Universitatea din Bristol realizat pe un numar de 14.000 de familii numit „Studiul longitudinal Avon privind influenţa părinţilor asupra copiilor”, cunoscut popular sub numele de „Copiii anilor 90”. Astfel, oamenii de ştiinţă au descoperit faptul că mamele care manifestau o anxietate profundă în timpul sarcinii, în special în ultimul trimestru,  au avut un risc crescut cu 50% de a naşte copii cu probleme severe emoţionale şi de comportament. Mamele au oferit informaţii despre comportamentul şi dificultăţile emoţionale ale copiilor prezente la cca 4 ani de la naştere.

Un alt exemplu îl reprezintă studiile care demonstrează impactul pe care modul de viaţă al părinţilor înainte de concepţie îl are asupra sănătăţii şi dezvoltării copilului. Când taţii sunt fumători, sperma lor este afectată şi riscul de îmbolnăvire de cancer pentru copilul lor poate creşte. Copiii se pot naşte de asemenea cu o greutate sub medie, şi pot fi expuşi la riscul de moarte subită ; iata suficiente motive pentru a pregăti atent concepţia. Dacă mamele consumă alcool în momentul concepţiei, creşte riscul de a da naştere unor copii cu anomalii faciale pe care vor trebui sa le privească apoi toată viaţa. 

Pentru a evita şi alte malformaţii, cuplurile se pot pregăti pentru o concepţie conştientă, încercând să elimine încărcarea cu metale grele sau alte substanţe toxice, să evite medicaţiile de orice fel, să adopte o nutriţie cît mai naturală.

Viitorul copil aflat în pântecul mamei - universul tainic în care se petrec primele 9 luni ale vieţii lui- se află într-un proces de formare continuă.

Copilul devine un receptacol al  tuturor influenţelor produse de gîndurile, sentimentele şi actele mamei.

 În timpul sarcinii, emoţiile mamei sunt comunicate chimic fetusului prin placentă, bariera celulară dintre sângele matern şi cel fetal. Moleculele chimice “semnal”, eliberate în sângele mamei ca răspuns la emoţii, traversează placenta şi induc în celulele ţintă ale copilului un efect  identic cu răspunsul produs în celulele ţinta ale mamei. Deşi copilul în dezvoltare nu este « conştient » de elementele care au produs răspunsul emoţional al mamei, el este conştient de consecinţele fiziologice ale emoţiilor şi de senzaţiile produse.

 Dacă în timpul sarcinii mama are o dificultate şi resimte o perioada mai lunga de timp o emoţie negativă, care se repetă ciclic, copilul este « programat » prin acest chimism comportamental să aibă o anumită reacţie. La nivel subconştient, se poate dezvolta o reacţie de apărare, copilul simţindu-se « vizat » de emoţia negativă a mamei şi în acest caz :

-se poate simţi răspunzător (vinovat) de trăirile mamei

-manifestă teama că ar putea fi respins

-se culpabilizează

-manifestă desconsiderare faţă de propria persoană

-poate manifesta o reacţie de respingere faţă de mamă, etc.

Existenţa substratului biochimic al emoţiilor explică de ce în perioada prenatală  copilul dezvoltă o « memorie » comportamentală,  care va influenţa comportamentul său de mai târziu ca adult.

Este de reţinut faptul că în situaţia copiilor expuşi în timpul dezvoltării lor prenatale la atitudini negative sau distructive, consecinţele comportamentale sus-menţionate pot fi atenuate sau chiar anulate din punct de vedere psihologic, odată ce aceste situaţii sunt recunoscute.

Părinţii trebuie să devină conştienţi de faptul că încă din momentul concepţiei, de-a lungul dezvoltarii pre/postnantale, gândurile lor, atitudinile şi comportamentele lor vor influenţa profund  evoluţia copilului lor şi sănătatea lui.

 Când se vorbeşte de educaţie, aproape automat se presupune că cel educat va fi copilul, încă de mic el se doreşte a fi modelat asemeni unui aluat pentru a deveni întruchiparea vie a gândului creator manifestat de părinţii lui! Mai târziu, la şcoală, procesul continuă. Formarea unui comportament dezirabil poate fi sau nu încununată de succes.

 De cele mai multe ori, părinţii şi-ar dori să ştie care este secretul unei educaţii eficiente, dacă sunt reguli universale pe care le-ar putea aplica şi la propriul copil.  Uneori regulile funcţionează, alteori nu. Unii copii sunt receptivi, alţii sunt de-a dreptul refractari. Fiecare părinte şi-ar dori să ştie cu precizie de ce depinde succesul educaţiei copilului său.

 

Dar dacă acest succes sau eşec ar depinde de modul în care părinţii au trăit perioada prenatală ? Cum am putea afla ?

 În cazul în care copiii provin din concepţii şi sarcini nedorite, educaţia lor ridică numeroase probleme, starea lor de sănătate psihică şi fizică fiind mult afectată.

 Un studiu unic privind evoluţia copiilor nedoriţi a fost efectuat  în trei ţări: Suedia, Finlanda şi Cehoslovacia; evaluarea copiilor proveniţi din sarcini nedorite s-a făcut la diferite vîrste : la 28 de zile după naştere, la 8 ani, 14 şi 16 ani, la 23 de ani ; situaţia lor a fost comparată  cu cea a copiilor proveniţi din loturi de control, copii de aceeaşi vârstă şi sex.  S-a constatat că într-o proporţie mult mai mare, comparativ cu grupul de control,  copiii nedoriţi au fost născuţi prematur, au prezentat handicapuri la naştere, au prezentat risc mai mare pentru probleme psihosociale, delicvenţă, au avut rezultate mai slabe la învăţătură, necesitînd un ajutor mai consistent la şcoală din partea profesorilor şi mai multe consulturi psihiatrice ; la 14 ani s-a constatat că aceşti copii prezentau în proporţie dublă scoruri mici ale coeficientului de inteligentţă ( <86) faţă de copiii din lotul martor, iar mamele lor îi caracterizau ca fiind încăpăţânaţi, răutăcioşi şi nervoşi. Profesorii i-au caracterizat ca fiind mai hiperactivi şi mai puţin sociabili; la vîrsta de 23 de ani, de 3 ori mai mulţi tineri proveniţi din lotul de copii nedoriţi au făcut infracţiuni, comparativ cu lotul de control.   

Întrebaţi despre modul lor de viaţă şi despre cît de fericiţi sunt, aceşti copii au exprimat într-o măsură mult mai mare nemulţumirea, îngrijorarea, tristeţea, comparativ cu copiii din grupul de control.  Ei au relatat faptul că în general nu au menţinut o legătura strânsă cu părinţii, şi că au suferit repetate dezamăgiri în relaţiile lor umane. S-a constatat de asemenea că aceştia erau majoritatea în tratament psihiatric, fumau mai mult, consumau mai multă cafea şi mai mult alcool decît copiii doriţi proveniţi din grupul de control.  

Iată câteva argumente solide pentru a reconsidera eficienţa educaţiei copiilor.

Într-adevăr, poate ar trebui să discutăm mai întâi despre o educaţie a părinţilor înainte de naştere.

De fapt, tot ce părinţii ar putea dori mai bun pentru copiii lor, pentru formarea lor, s-ar putea iniţia în perioada prenatală. Cum ?

·        Luînd în considerare, chiar înainte de concepţie, impactul pe care îl are viaţa prenatală asupra dezvoltării viitorului copil;

·        Manifestînd iubirea din primele momente ale sarcinii conştiente, trimiţând mesaje pozitive viitorului copil;

·        Aplicând discernământul pentru a selecta acele condiţii care sunt deosebit de benefice dezvoltării copilului: hrană adecvată, relaxare, respiraţii corespunzătoare, impregnând simţurile cu stimuli armonioşi: imagini frumoase, muzică de calitate, plimbări lungi în natură, evitarea toxicelor şi pe cât se poate a poluării;

·        Cultivând relaţii şi gînduri pozitive cu cei din jur, părinţii încercând să activeze cea mai pozitivă latură a fiinţei lor.

 Mama poate începe comunicarea cu copilul încă din primele momente ale existenţei lui prenatale, vizualizându-l în lumină, cum se formează din sîngele ei, într-o tainică osmoză cu trupul şi sufletul ei.

Tatăl are un rol la fel de important, asigurând suportul psihologic al mamei şi copilului, manifestându-şi afecţiunea faţă de copil prin gândul, vocea şi gesturile lui.

 

Prin ce mecanism secret modul de viaţă al viitorilor părinţi poate avea consecinţe concrete asupra dezvoltării copilului ?

 Un răspuns ar putea fi dat de cercetările lui Masaru Emoto.  “Mesajele apei” este

cartea sa în care descrie proprietăţile extraordinare ale apei de înregistrare şi memorizare. 

Plecând de la cercetările desfăşurate la Berkeley de biochimistul Lee Lorenzen auspra rezistenţei magnetice a apei, Masaru Emoto a supus eşantioane de apă la diferite influenţe: muzici structurante sau destructurante, sentimente de iubire sau ură, gânduri de viaţă sau de moarte, rugăciuni... Aceste eşantioane au fost îngheţate, apoi cristalele de apă – la o temperatură cuprinsă între –5° şi  0° - au fost fotografiate sub microscop electronic. Aranjarea cristalelor indică splendoarea sau oroarea cu care apa a fost impregnată. Cristalele pot reflecta o armonie perfectă sau haosul.                               

 Să nu uităm că în proporţie de peste 70% corpul omenesc este constituit din apă. Orice gând, orice sentiment, impregnează apa din ţesuturile noastre.  Când oul uman est fecundat, el este constituit din apă în proporţie de 90%. Oare această apă biologică nu este cea care captează şi înregistrează această primă informaţie : calitatea iubirii părinţilor în momentul concepţiei ? Şi acest proces de  impregnare nu continuă oare pe tot parcusul sarcinii, dat fiind că fătul se alimentează prin sângele matern şi este scăldat de lichidul amniotic ?

 Câte lucruri s-ar schimba daca am putea observa copilul prenatal, această fiinţă care comunică, care transmite semnale de satisfacţie sau de suferinţă, care explorează şi se adaptează, care visează, reacţionează, care simte atingeri, gusturi, mirosuri, care aude sunetele securizante produse de mamă, vocea ei, vocea tatălui, care trăieşte într-o lume a tuturor posibilităţilor !

 Câte nemulţumiri, îngrijorări, temeri s-ar putea evita, ştiind ce efecte nedorite pot produce în organismul copilului ! 

Un comportament natural al părinţilor în timpul sarcinii, manifestat cu multă iubire şi puţină voinţă,  poate preveni cu adevărat boli, dificultăţi, probleme care ar putea surveni în viaţa copilului.

 Vestea bună este că această influenţa pozitivă poate continua şi după naştere ; chiar dacă părinţii nu au beneficiat de o educaţie prenatală, multe lucruri sunt aplicate spontan de viitorii părinţi, iar altele, pot fi puse în practică imediat după naştere.

 În momentele de graţie în care privirea mamei şi bebeluşului se contopesc, în timpul actului deopotrivă voluptos şi sacru al alăptării, energia iubirii poate vindeca răni, poate atenua clişee, poate consolida caractere.

Mai târziu, pe tot parcursul vieţii, părinţii vor vedea rodind seminţele înscrise adânc în copilul lor, sădite în momentul concepţiei şi în perioada prenatală.

Iar dacă rodul  va fi, simbolic vorbind, îmbelşugat, atunci înseamnă că educaţia părinţilor înainte de naştere  a devenit o certitudine.   

 

Bibiografie selectivă

1.     Bertin, Marie- Andree, « Tout savoir sur l’Education prenatale, au benefice de l’enfant a naitre et du couple », Ed. Favre SA, Lausanne, 2003

2.     Thaler, D. S., (1994). The evolution of genetic intelligence, Science 264, 224-225.

3.     Pennisi, E., (1996). A new look at maternal guidance, Science 273, 1334-1336.

4.     Beveridge M, Glover V, ALSPAC Study Team.  British Journal of Psychiatry Vol180 pp502-508

5.     David Charmberlain, Ph.D,  Early and Very Early Parenting: Very Early Parenting Starts Before Conception; Life before Birth

Statutul de părinte începe înainte de concepţie

Parinte inainte de Conceptie

David B. Chamberlain, Editor « Viata inainte de Nastere »

 Un grup din ce in ce mai mare de părinţi moderni consideră că sănătatea lor, obiceiurile, mediul lor de viaţă vor determina calitatea concepţiei şi ştiu faptul că acest « control al calităţii » îl va scuti pe copilul lor de multe suferinţe şi handicapuri. Şi ei conştientizează că obişnuinţa utilizării alcoolului, drogurilor, tutunului este teratogena putând crea malformaţii fetale.

Când taţii sunt fumatori, sperma lor este afectată şi poate creşte riscul de îmbolnavire de cancer a copilului lor. Copiii se pot naşte de asemenea cu greutate sub medie, şi pot fi expusi la riscul de

moarte subită. ; iata suficiente motive pentru a pregati atent conceptia. Dacă mamele consumă alcool in momentul conceptiei, creste riscul de a da naştere unor copii cu anomalii faciale pe care vor trebui sa le privească apoi toată viaţa.  Pentru a evita şi alte malformaţii, cuplurile se pot pregăti pentru o concepţie conştientă, incercând să elimine incărcarea cu metale grele din alimentaţie, evitând medicaţiile de orice fel, se pot pregătă dpdv. al nutriţiei înainte de contopirea ovulului cu spermatozoidul.

Prezenţa unei cantităţi suficiente de acid folic in organismul părinţilor înainte de concepţie va preveni dezvoltarea normală a tubului neural, protejând copilul de spina bifida şi anencefalie. 

Stress-ul ocupational poate să produca o scădere a fertilităţii sau o afectare a copilului in perioada de dezvoltare intrauterina, cu consecinţe asupra comportamentului imediat sau mai tardiv.

Importanța emoțiilor mamei în dezvoltarea umană

Emotiile mamei si dezvoltarea umana

Timp de aproape 100 de ani am fost convinsi sa credem ca destinul nostru este determinat genetic. Potrivit acestei conceptii bazate pe dogmele stiintelor medicale traditionale,dezvoltarea organsimului nu ar fi altceva decat o « citire » a programelor genetice mostenite.

Dogma, denumita oficial « prioritatea ADN-ului » presupune ca genele prin capacitatea lor de a deveni active sau de a se inactiva, joaca un rol cauzal determinant in controlul expresiei biologice si al comportamentului. Astfel s-a ajuns la conceptul de « determinanta genetica », la afirmatia ca vietile noastre sunt pre-determinate de programele genetice. De cate ori apareau deviatii in comportament sau alterari ale fiziologiei, geneticienii deterministi le puneau imediat pe seama defectelor genetice sau mutatiilor.

Adeptii determinismului genetic sustin ca expresiile fiziologice si comportamentale sunt determinate inca din momentul conceptiei, cand are loc unirea genelor spermatozoidului cu ale ovulului. Potrivit acestei viziuni mecaniciste, contributia materna la dezvoltarea fetusului se reduce la simpla oferta de suport metabolic. Aceasta dogma traditionala care atribuie o semnificatie redusa impactului factorilor pre si perinatali devine radical contestata de cercetarile recente din domeniul biologiei celulare.

In contrast cu teoriile determinismului genetic, devine evident faptul ca expresia organismica este dinamic si intim legata de influentele de mediu. Genele din nucleu reprezinta intr-adevar tiparul pentru fabricarea proteinelor, molecule responsabile pentru caracterele fizice si pentru mecanismele care stau la baza comportamentului. S-a descoperit insa si acum este acceptat faptul ca reglarea expresiei genetice, care presupune activarea sau inactivarea genelor, nu este o proprietate intrinseca a genelor ci este controlata de semnalele de mediu. (Nijhour, 1990). Suntem de asemenea constienti acum de faptul ca organismele aflate sub stress sunt capabile sa-

si modifice ADN-ul si sa creeze noi gene in efortul de a se adapta la provocarile aduse de mediu (Thaler, 1994).

Am putea spune ca organismele nu sunt genetic determinate ci mai degraba se dezvolta in echilibru cu mediul lor si selecteaza sau, daca este necesar, rescriu programele genetice care le pot asigura supravietuirea.

Un articol in « Science » intitulat « O noua perspectiva in ghidajul matern » (Penisi, 1996), revela faptul ca parintii transmit mult mai mult decat material genetic progeniturii lor. Raportul face cunoscut faptul ca parintii aduc contributia lor non-genetica care influenteaza intr-o maniera esentiala dezvoltarea copilului, cu implicatii profund ecologice si evolutive. Studiile citate revela faptul ca in ceea ce priveste contibutia materna, aceasta poate sa creasca sansele de supravietuire a fatului si poate chiar influenta abilitatea speciei de a se adapta la mediu. Dovezi recente demonstreaza, in cazul unui copil care prezinta un defect genetic, faptul ca “expresia “ acestui defect poate fi extrem de variabila. De exemplu, sindromul Tourette, care se mainfesta prin ticuri motorii si vocale severe, se datoreaza prezentei unui singur defect genetic care se manifesta dominant. Totusi, acest defect genetic poate produce grade de severitate foarte variabile. Este acum recunoscut ca variabilitatea larga a expresiilor genetice este reglata de factori non-genetici, incluzind influentele mediului prenatal (Wolf, et.al., 1996).

« Efectele pe care le poate avea mama asupra fatului traseaza o cale importanta pentru a modifica viitorul prin aport de continut informational si de continut material. Acest continut poate fi… orice poate influenta modul de dezvoltare a embrionului » [ibid]. In ceea ce priveste influenta continutului material, este binecunoscut rolul biochimiei mamei in dezvoltarea fetala. Suntem mai ales atenti la mentinerea unui status nutritional adecvat in timpul sarcinii. Cercetari mai recente atrag atentia publicului asupra efectului debilitant pe care il au asupra sarcinii toxinele materne si drogurile, cum ar fi fumul de tigara, alcoolul sau cocaina.

Aproape oricine este intr-un fel sau altul familiarizat cu impactul pe care-l are asupra dezvoltarii umane aspectul material (continutul biochimic) al mamei. Cu toate acestea, foarte putini sunt constienti de faptul ca, in timpul sarcinii, permanent de la mama la fat trece un continut informational. Informatia transmisa de la mama la fat priveste starea mediului, asa cum se reflecta in atitudinile de viata pe care mama le manifesta. Emotiile mamei, cum ar fi frica, mania, iubirea, speranta, pot sa modifice biochimic expresia genetica a progeniturii. Perceptiile noastre despre mediu si emotiile care le insotesc produc in organism raspunsuri biologice prin eliberarea in sange a unor molecule “semnal”. Aceste “semnale” produse in sange de o anumita emotie activeaza specific proteine receptoare de pe suprafata celulelor din tesuturi si organe. Acesti receptori activati devin comutatori moleculari care determina adaptarea sistemului metabolic si comportamentului organismului, pentru a face fata provocarilor mediului. Raspunsurile fiziologice la semnalele de mediu includ reglarea sistemului nervos, a organelor endocrine si a functiilor cardiovasculare, respiratorii, digestive si excretorii.

In timpul sarcinii, perceptia mediului de catre parinte este comunicata chimic fetusului prin placenta, bariera celulara dintre sangele matern si cel fetal. Moleculele chimice, eliberate in sangele mamei ca raspuns la emotii, traverseaza placenta si induc un efect in celulele tinta ale copilului, identic cu raspunsul produs in celulele tinta ale mamei. Desi copilul in dezvoltare nu este « constient » de detaliile care au produs raspunsul emotional al mamei, el este constient de consecintele fiziologice ale emotiilor si de senzatiile produse.

In timpul dezvoltarii sale in mediul uterin inchis, copilul are o viziune asupra mediului asa cum este ea definita de perceptia parintelui si de comportamentul sau. Comportamentele parentale sunt in general ciclice si, atunci cand se repeta, ele dezvolta un anumit chimism comportamental la fat. Prin urmare, perceptiile parentale si raspunsul parental la stress-ul din mediu sunt impartasite fatului si servesc la programarea expresiei comportamentului sau.

« Memoriile » comportamentale sunt partial legate de aparitia unor celule specializate si a unor receptori tisulari proteinici care servesc drept « filtre » in amintirea semnalelor din trecut. « Filtrele » comportamentale dobandite in timpul « programarilor » pre- si perinatale sunt calea prin care Natura il pregateste pe nou-nascut sa functioneze in mediul in care traiesc parintii.

Tehnic vorbind, aceste filtre « invatate » il vor ajuta pe copil sa se adapteze mult mari repede si cu succes la mediul de acasa. Experienta parintilor ajuta « pre-programarea » comportamentului copilului, pentru a face fata cu succes exigentelor de mediu in care va trai.

Este important de remarcat ca evenimentele parentale individuale de furie si frica nu perturba neaparat « fiziologia » copilului pe cale de dezvoltare. Numai emotiile manifestate « cronic », in mod continuu, si-au dovedit efectul perturbator in timpul sarcinii. De exemplu, parintii care nu isi doreau sa aiba un copil, parintii care sunt in mod continuu preocupati de sansele lor de supravietuire si deci implicit si de cele ale copilului lor, femeile care sufera abuzuri fizice si psihice in timpul sarcinii, reprezinta situatii unde influentele adverse de mediu petrecute in perioada sarcinii si nasterii copilului il pot afecta pe acesta. Acestea sunt toate cazuri de abuzuri repetate dupa un anumit tipar, total diferite fata de situatiile in care parintii isi pot exprima ocazional si tranzitor o anumita emotie in exces.

Este de retinut faptul ca aceste consecinte comportamentale pentru copiii expusi in timpul dezvoltarii lor prenatale la atitudini negative sau distructive pot fi anulate din punct de vedere psihologic, odata ce aceste situatii sunt recunoscute.

Din aceasta perspectiva noua, suportul parental reprezinta evident mult mai mult decat o simpla sursa metabolica si un adapost sigur pentru dezvoltarea fatului. Perceptiile si atitudinile parintilor in perioada prenatala ajuta fatul sa se pregateasca sa invete a se adapta la noul mediu. Este evident avantajul pentru supravietuire oferit de « programarea » prenatala. Din nefericire, majoritatea parintilor nu sunt constienti de faptul ca emotiile si comportamentele lor influenteaza direct pe copil in perioada prenatala. In consecinta, furia si frica parentala manifestata constant compromite dezvoltarea copilului si sanatatea lui, deoarece stress-ul emotional are un impact

chimic asupra fatului. In uter, fatul dobanideste « atitudini » despre viata in functie de modul in care descifreaza semnalele « comportamentale » prezente in sange. Cu totii suntem constienti de chimia emotionala care afecteaza in mod evident punctele noastre tari si slabiciunile noastre. Cand este vorba de copilul in dezvoltare, aceeasi chimie va avea impact similar asupra fetus-ului.

Noile cercetari referitoare la influentele materne si de mediu in ceea ce priveste expresia genelor subliniaza nevoia urgenta de a recunoaste « rolul parental constient ». In manifestarea rolului de parinte in mod constient, conceptul de « familie » devine o realitate din momentul conceptiei. Parintii trebuie sa devina constienti de faptul ca inca din momentul conceptiei, de-a lungul dezvoltarii pre si postnantale, gandurile lor, atitudinile si comportamentele lor vor influenta profund dezvoltarea copilului lor si sanatatea lui.

Importanța emoțiilor mamei în dezvoltarea umană

  Emotiile mamei si dezvoltarea umana

Timp de aproape 100 de ani am fost convinsi sa credem ca destinul nostru este determinat genetic. Potrivit acestei conceptii bazate pe dogmele stiintelor medicale traditionale,dezvoltarea organsimului nu ar fi altceva decat o « citire » a programelor genetice mostenite.

Dogma, denumita oficial « prioritatea ADN-ului » presupune ca genele prin capacitatea lor de a deveni active sau de a se inactiva, joaca un rol cauzal determinant in controlul expresiei biologice si al comportamentului. Astfel s-a ajuns la conceptul de « determinanta genetica », la afirmatia ca vietile noastre sunt pre-determinate de programele genetice. De cate ori apareau deviatii in comportament sau alterari ale fiziologiei, geneticienii deterministi le puneau imediat pe seama defectelor genetice sau mutatiilor.

Adeptii determinismului genetic sustin ca expresiile fiziologice si comportamentale sunt determinate inca din momentul conceptiei, cand are loc unirea genelor spermatozoidului cu ale ovulului. Potrivit acestei viziuni mecaniciste, contributia materna la dezvoltarea fetusului se reduce la simpla oferta de suport metabolic. Aceasta dogma traditionala care atribuie o semnificatie redusa impactului factorilor pre si perinatali devine radical contestata de cercetarile recente din domeniul biologiei celulare.

In contrast cu teoriile determinismului genetic, devine evident faptul ca expresia organismica este dinamic si intim legata de influentele de mediu. Genele din nucleu reprezinta intr-adevar tiparul pentru fabricarea proteinelor, molecule responsabile pentru caracterele fizice si pentru mecanismele care stau la baza comportamentului. S-a descoperit insa si acum este acceptat faptul ca reglarea expresiei genetice, care presupune activarea sau inactivarea genelor, nu este o proprietate intrinseca a genelor ci este controlata de semnalele de mediu. (Nijhour, 1990). Suntem de asemenea constienti acum de faptul ca organismele aflate sub stress sunt capabile sa-

si modifice ADN-ul si sa creeze noi gene in efortul de a se adapta la provocarile aduse de mediu (Thaler, 1994).

Am putea spune ca organismele nu sunt genetic determinate ci mai degraba se dezvolta in echilibru cu mediul lor si selecteaza sau, daca este necesar, rescriu programele genetice care le pot asigura supravietuirea.

Un articol in « Science » intitulat « O noua perspectiva in ghidajul matern » (Penisi, 1996), revela faptul ca parintii transmit mult mai mult decat material genetic progeniturii lor. Raportul face cunoscut faptul ca parintii aduc contributia lor non-genetica care influenteaza intr-o maniera esentiala dezvoltarea copilului, cu implicatii profund ecologice si evolutive. Studiile citate revela faptul ca in ceea ce priveste contibutia materna, aceasta poate sa creasca sansele de supravietuire a fatului si poate chiar influenta abilitatea speciei de a se adapta la mediu. Dovezi recente demonstreaza, in cazul unui copil care prezinta un defect genetic, faptul ca “expresia “ acestui defect poate fi extrem de variabila. De exemplu, sindromul Tourette, care se mainfesta prin ticuri motorii si vocale severe, se datoreaza prezentei unui singur defect genetic care se manifesta dominant. Totusi, acest defect genetic poate produce grade de severitate foarte variabile. Este acum recunoscut ca variabilitatea larga a expresiilor genetice este reglata de factori non-genetici, incluzind influentele mediului prenatal (Wolf, et.al., 1996).

« Efectele pe care le poate avea mama asupra fatului traseaza o cale importanta pentru a modifica viitorul prin aport de continut informational si de continut material. Acest continut poate fi… orice poate influenta modul de dezvoltare a embrionului » [ibid]. In ceea ce priveste influenta continutului material, este binecunoscut rolul biochimiei mamei in dezvoltarea fetala. Suntem mai ales atenti la mentinerea unui status nutritional adecvat in timpul sarcinii. Cercetari mai recente atrag atentia publicului asupra efectului debilitant pe care il au asupra sarcinii toxinele materne si drogurile, cum ar fi fumul de tigara, alcoolul sau cocaina.

Aproape oricine este intr-un fel sau altul familiarizat cu impactul pe care-l are asupra dezvoltarii umane aspectul material (continutul biochimic) al mamei. Cu toate acestea, foarte putini sunt constienti de faptul ca, in timpul sarcinii, permanent de la mama la fat trece un continut informational. Informatia transmisa de la mama la fat priveste starea mediului, asa cum se reflecta in atitudinile de viata pe care mama le manifesta. Emotiile mamei, cum ar fi frica, mania, iubirea, speranta, pot sa modifice biochimic expresia genetica a progeniturii. Perceptiile noastre despre mediu si emotiile care le insotesc produc in organism raspunsuri biologice prin eliberarea in sange a unor molecule “semnal”. Aceste “semnale” produse in sange de o anumita emotie activeaza specific proteine receptoare de pe suprafata celulelor din tesuturi si organe. Acesti receptori activati devin comutatori moleculari care determina adaptarea sistemului metabolic si comportamentului organismului, pentru a face fata provocarilor mediului. Raspunsurile fiziologice la semnalele de mediu includ reglarea sistemului nervos, a organelor endocrine si a functiilor cardiovasculare, respiratorii, digestive si excretorii.

In timpul sarcinii, perceptia mediului de catre parinte este comunicata chimic fetusului prin placenta, bariera celulara dintre sangele matern si cel fetal. Moleculele chimice, eliberate in sangele mamei ca raspuns la emotii, traverseaza placenta si induc un efect in celulele tinta ale copilului, identic cu raspunsul produs in celulele tinta ale mamei. Desi copilul in dezvoltare nu este « constient » de detaliile care au produs raspunsul emotional al mamei, el este constient de consecintele fiziologice ale emotiilor si de senzatiile produse.

In timpul dezvoltarii sale in mediul uterin inchis, copilul are o viziune asupra mediului asa cum este ea definita de perceptia parintelui si de comportamentul sau. Comportamentele parentale sunt in general ciclice si, atunci cand se repeta, ele dezvolta un anumit chimism comportamental la fat. Prin urmare, perceptiile parentale si raspunsul parental la stress-ul din mediu sunt impartasite fatului si servesc la programarea expresiei comportamentului sau.

« Memoriile » comportamentale sunt partial legate de aparitia unor celule specializate si a unor receptori tisulari proteinici care servesc drept « filtre » in amintirea semnalelor din trecut. « Filtrele » comportamentale dobandite in timpul « programarilor » pre- si perinatale sunt calea prin care Natura il pregateste pe nou-nascut sa functioneze in mediul in care traiesc parintii.

Tehnic vorbind, aceste filtre « invatate » il vor ajuta pe copil sa se adapteze mult mari repede si cu succes la mediul de acasa. Experienta parintilor ajuta « pre-programarea » comportamentului copilului, pentru a face fata cu succes exigentelor de mediu in care va trai.

Este important de remarcat ca evenimentele parentale individuale de furie si frica nu perturba neaparat « fiziologia » copilului pe cale de dezvoltare. Numai emotiile manifestate « cronic », in mod continuu, si-au dovedit efectul perturbator in timpul sarcinii. De exemplu, parintii care nu isi doreau sa aiba un copil, parintii care sunt in mod continuu preocupati de sansele lor de supravietuire si deci implicit si de cele ale copilului lor, femeile care sufera abuzuri fizice si psihice in timpul sarcinii, reprezinta situatii unde influentele adverse de mediu petrecute in perioada sarcinii si nasterii copilului il pot afecta pe acesta. Acestea sunt toate cazuri de abuzuri repetate dupa un anumit tipar, total diferite fata de situatiile in care parintii isi pot exprima ocazional si tranzitor o anumita emotie in exces.

Este de retinut faptul ca aceste consecinte comportamentale pentru copiii expusi in timpul dezvoltarii lor prenatale la atitudini negative sau distructive pot fi anulate din punct de vedere psihologic, odata ce aceste situatii sunt recunoscute.

Din aceasta perspectiva noua, suportul parental reprezinta evident mult mai mult decat o simpla sursa metabolica si un adapost sigur pentru dezvoltarea fatului. Perceptiile si atitudinile parintilor in perioada prenatala ajuta fatul sa se pregateasca sa invete a se adapta la noul mediu. Este evident avantajul pentru supravietuire oferit de « programarea » prenatala. Din nefericire, majoritatea parintilor nu sunt constienti de faptul ca emotiile si comportamentele lor influenteaza direct pe copil in perioada prenatala. In consecinta, furia si frica parentala manifestata constant compromite dezvoltarea copilului si sanatatea lui, deoarece stress-ul emotional are un impact

chimic asupra fatului. In uter, fatul dobanideste « atitudini » despre viata in functie de modul in care descifreaza semnalele « comportamentale » prezente in sange. Cu totii suntem constienti de chimia emotionala care afecteaza in mod evident punctele noastre tari si slabiciunile noastre. Cand este vorba de copilul in dezvoltare, aceeasi chimie va avea impact similar asupra fetus-ului.

Noile cercetari referitoare la influentele materne si de mediu in ceea ce priveste expresia genelor subliniaza nevoia urgenta de a recunoaste « rolul parental constient ». In manifestarea rolului de parinte in mod constient, conceptul de « familie » devine o realitate din momentul conceptiei. Parintii trebuie sa devina constienti de faptul ca inca din momentul conceptiei, de-a lungul dezvoltarii pre si postnantale, gandurile lor, atitudinile si comportamentele lor vor influenta profund dezvoltarea copilului lor si sanatatea lui.

Educația prenatală timpurie și foarte timpurie

Educație parentală pentru sarcină, naştere şi perioada postnatală

După David Chamberlain

Calitatea de părinți ne dă ocazia de a trăi una din cele mai profund emoționale experiențe pe care le oferă viața. Sosirea unui copil aduce, în general, cu sine un sentiment mai acut al responsabilității şi ne alimentează temerile şi speranțele. Ca părinți, avem o îndatorire extraordinară: aceea de a creşte o micuță şi miraculoasă individualitate, total dependentă, absolut încrezătoare şi complet diferită de toate celelalte. Ȋn ea trebuie să facem să crească semințele viitoarei maturități. Cei mai mulți dintre noi dorim cu ardoare să asigurăm copiilor noştri o bază emoțională suficient de solidă pentru ca ei să poată creşte şi să ducă o viață de adulți mulțumitoare.

 Ca părinți mulți dintre noi am vrea ca iubirea noastră profundă pentru copii să fie de-ajuns pentru ca ei să crească aşa cum am dori. Ştim că dacă avem nevoie de ajutor pentru a afla cum să îmbăiem sau să hrănim bebeluşul, îl putem obține. Cu toate acestea, înclinăm să credem că, dacă am trecut prin experiența de a fi fost un copil care a crescut, ar trebui să ştim cum să ne ocupăm de viața emoțională a unui copil, fără a avea nevoie de ajutor. Putem fi ajutați să devenim părinți, iar majoritatea cursurilor sunt focalizate pe modul cum să modelăm comportamentul copiilor, fără a-i brutaliza. Dacă sunteți însărcinată sau dacă aveți un bebeluş, aveți tendința să considerați că nu aveți nevoie să învățați despre aptitudinile parentale decât în momentul în care acesta începe să-şi manifeste propria individualitate. Din cauza stresului vieții moderne, este uşor să ne trezim acaparați, de fiecare dată, de problemele momentului. Dar, în felul acesta, riscăm, ca părinți, să facem «treabă de cârpaci». Ȋnțelegând dezvoltarea emoțională a bebeluşilor noştri şi de ce anume au nevoie, pentru dezvoltarea vieții lor emoționale devenim mai apți să le asigurăm cel mai bun start în viață. Căci dacă este adevărat că funcția parentală este parțial instinctivă, este la

fel de adevărat că ea este în mare măsură învățată. Această înțelegere este relativ nouă, iar informațiile noastre pot fi acum reactualizate.

 Ȋn ultimii 25 de ani, am aflat extrem de multe datorită cercetărilor de psihologie, în special asupra copiilor foarte mici. Prin observarea cu noi tehnologii, suntem acum prima generație care ştie lucruri despre viața de dinainte de naştere, fiind martorii multor aspecte ale inteligenței în lucru. Până acum era creditată ideea că inteligența este localizată în creier – că “inteligență” însemnă “gândire” şi întrucât creierul nu este complet dezvoltat decât după naştere, se credea că nu există itneligență sau conştiență înainte de naştere. Acum ştim că conştiința începe înainte de naştere. Ce înseamnă acest lucru pentru părinți? Aceasta însemnă că avem deosebita responsabilitate de a-i trata, de la început, pe bebeluşi ca pe nişte ființe inteligente. Şi întrucât ei intră în această relație cu noi într-o stare de neajutorare şi de dependență absolută, gata să ne iubească şi să aibă în noi totală încredere, e necesar ca noi să răspundem acestei încrederi cu blândețe şi respect.

 

A fi părinte în mod conştient : aptitudini de relaționare, reflectare şi separare.

Invățând temele dezvoltării care sunt relaționarea, reflectarea şi separarea precum şi abilitățile care le susțin încă de timpuriu îi veți da bebeluşului cel mai bun start cu putință. Aceste teme sunt permanente şi se manifestă pe tot parcursul vieții. Toți avem nevoie să ne ataşăm şi să creăm o legătură. Toți avem nevoie să fim înțeleşi şi toți avem nevoie să fim respectați ca indivizi cu experiențe şi trăiri personale.

 Să vedem, în câteva exemple, în ce fel învățarea şi utilizarea acestor teme pot fi de ajutor în sarcină şi naştere. Am avut o discuție cu o viitoare mămică aflată la începutul sarcinii şi care era foarte tulburată. Ea spunea, cu ochii în lacrimi : « Toată lumea spune că sarcina este o experiență minunată. Iar eu mă simt îngrozitor, ca şi când sunt invadată de o ființă străină. De ce acest bebeluş îmi face mie aşa ceva?» Am stat îndelung de vorbă cu ea şi am aflat că toată viața resimțise acut intruziunea mamei ei – nu fusese ascultată şi nu fusese tratată ca un individ. Ea se simțea luată prin suprindere de noua viață care se dezvolta în ființa ei. I-am explicat că ea reacționa la experiența relației cu mama sa şi că bebeluşul nenăscut făcea exact ce trebuia să facă, şi anume să creeze o legătură cu ea. Am încurajat-o să stea de vorbă cu micuțul. Ne-a mărturisit mai târziu că a vorbit cu copilul in utero, aşa cum îi sugerasem şi asigurându-l că face exact ce trebuie. Faptul de a-i fi explicat că îi era frică din cauza mamei ei, că aceasta era problema ei şi că el nu făcea nimic greşit i-a permis aceste viitoare mame să stabilească o legătură cu copilul, înainte ca acesta să se nască. Faptul că şi-a înțeles propria emoție şi că a separat-o de el a ajutat-o foarte mult să-şi găsească liniştea. Şi întrucât ştim că fătul trăieşte in utero emoțiile mamei prin hormonii din lichidul amniotic, această stare crescândă de linişte a favorizat dezvoltarea bebeluşului. Astfel, eşecul al relaționării şi depresia post partum au putut fi evitate. O privire retrospectivă asupra trăirilor noastre şi a evoluției lor ne va ajuta să fim nişte

părinți mai conştienți şi mai buni. Ne-am simțit apropiați şi ataşați? Ne-am simțit înțeleşi? Am fost tratați ca indivizi de când eram mici? Punctele noastre vulnerabile se vor reactiva în contact cu copiii noştri. Asta nu înseamnă să ne învinovățim părinții, dar cu toții avem câteva cucuie şi vânătăi. Având aceste puncte vulnerabile şi separându-le de copiii noştri rupe lanțul. Dacă părinții noştri ne-au rănit fără voia lor, şi-ar fi dorit să repare răul şi să nu-l perpetueze!

 Crearea unei legături se produce prin contacte pline de afecțiune: prezență iubitoare, atingere, contact vizual şi sunet.

 Reflectarea empatică este o abilitate de ascultare. Să-i arăți copilului că îl auzi şi îl înțelegi şi că eşti “acordat”/”pe recepție” în/ la comunicarea cu el asigură legătura şi susține dezvoltarea individului în devenire.

 Chiar şi în timpul naşterii, copiii au propria lor experiență. Bebeluşii simt presiunea contracțiilor şi-şi folosesc întreaga energie, mâinile şi picioarele, pentru a-şi face loc să iasă. Când mama a avut o naştere grea, copilul a fost încercat emoțional, îi este frică. Atunci când cineva poate fi acolo, la naştere, pentru a răspunde nevoilor emoționale ale bebeluşului, explicându-i ce se întâmplă, reflectându-i trăirea şi redându-i sentimentul de siguranță, pentru copil, trauma emoțională a naşterii este considerabil redusă.

“A separa” înseamnă a ne însuşi trăirileşi a le exprima ca fiind ale noastre – a face afirmații la persoana I. Acest lucru este important, deoarece nu suntem sfinți şi nu avem sentimente perfecte. De exemplu, să-i spui, cu blândețe, unui nou născut: “Am văzut că te-ai speriat când mama şi tata au țipat unul la altul şi s-au certat. Uneori adulții se supără/mânie, mai ales când sunt obosiți. Tu eşti OK şi te iubim” modifică efectul disputei. Deşi este adevărat că disputele adulților reprezintă un stres pentru copii (chiar şi in utero), a nu fi niciodată supărat/mânios este o aşteptare nerealistă atât în ceea ce ne priveşte pe noi, cât şi în ceea ce-i priveşte pe copii.

 A ne exersa conştient funcția de părinte ne va permite să creştem copii a căror indentitate individuală să devină punctul lor de referință, locul din ei înşişi prin care se simt conectați cu ceilalți. Atunci copiii devin adulți care se pot implica în mod semnificativ în viață . Copiii care au o stare interioară de bine se interesează de ceilalți/cei din jur. Copiii noştri vin într-un timp al istoriei în care ştim mai clar ca niciodată că micuții cresc mai bine într-un climat emoțional de siguranță şi încredere. Când ei pot conta pe faptul că nevoia lor profundă şi capacitatea lor de a stabili cu noi o legătură emoțională va genera o relație în care o inimă deschisă de adult îi ascultă şi se îngrijeşte de ei, li se oferă şansa să devină viitorii cetățeni de care planeta noastră are nevoie.

Mamele in devenire care sunt stresate vor avea copii turbulenti

Influența stresului asupra dezvoltării viitorului copil

Mamele in devenire care sunt stresate vor avea copii turbulenti

 Femeile care au trait experiente de stress si anxietate, in special in ultima parte a sarcinii, se expun la un risc crescut de a naste copii cu probleme emotionale si comportamentale mai tarziu in viata: iata ce s-a descoperit printr-un studiu recent. De-a lungul timpului s-a studiat la animale legatura care exista intre stress-ul din perioada prenatala si problemele comportamentale aparute la progenituri. Se pare ca aceste probleme persista si la varsta adulta.

Pana de curand nu exista o evaluare sistematica similara a acestui fenomen  in ceea ce priveste dezvoltarea umana.

 Cercetarile efectuate la Institutului de Psihiatrie de la Colegiul Imperial de Scolii de Medicina din Bristol si Plymouth au scos in evidenta legatura existenta intre stress-ul si anxietatea mamelor din timpul sarcinii si problemele comportamentale aparute la copiii lor.

 Studiul utilizat de Universitatea din Bristol s-a realizat pe un numar de 14.000 de familii in „Studiul longitudinal Avon privind influenta parintilor asupra copiilor” , cunoscut popular sub numele de „Copiii anilor 90”.

Sanatatea si dezvoltarea subiectilor implicati a fost monitorizata din primele stadii ale sarcinii. Mamele in devenire au raportat starile lor de stress si anxietate si aceleasi intrebari li s-au adresat in diferite momente si dupa nasterea copiilor lor. Mamele au oferit informatii despre comportamentul copiilor si dificultatile emotionale ale acestora existente la 47 de luni. S-a realizat si un screening care a masurat gradul de hiperactivitate a copiilor. 

 Oamenii de stiinta au descoperit faptul ca mamele care manifestau anxietate puternica in timpul sarcinii au avut un risc crescut cu 50% de a naste copii cu probleme severe emotionale si de comportament. Perioada de sfarsit a sarcinii a fost considerata o perioada foarte vulnerabila in acest sens. Aceasta asociere a fost luata in considerare tinand cont si de existenta altor factori cum ar fi fumatul, aportul de alcool in timpul sarcinii si factori sociali cum ar fi stress-ul economic.

 Studiul demonstreaza posibilitatea de interventie pentru a reduce stress-ul la mamele insarcinate cu scopul de a impiedica dezvoltarea ulterioara a problemelor emotionale la copiii lor.

 

Note bibliografice

“Maternal antenatal anxiety and children’s behavioural/emotional problems at 4 years” O’Connor TG, Heron J, Golding J.

Beveridge M, Glover V, ALSPAC Study Team.  British Journal of Psychiatry Vol180

Intelepciunea Celulelor Tale

după Bruce Lipton

Fiecare celulă este un organism inteligent. O poţi îndepărta din corp, o poţi pune într-o cutie Petri şi îşi va conduce propria sa viaţă: va face faţă mediului, va creşte, se va reproduce, şi va forma comunităţi cu alte celule. În corpul nostru există o mare comunitate de celule care trăiesc împreună în armonie.  Într-un vas de cultură, celulele se comportă ca entităţi individuale. În corp, se comportă ca o comunitate; indivizii nu pot face ceea ce vor fiindcă atunci coeziunea s-ar destrăma. Când celulele sunt împreună într-o comunitate, dobândesc o inteligenţă centrală care coordonează activitatea celulelor individuale din grup. De fapt celulele se subordonează acestei ordinii mai înalte a vocii centrale. O fiinţă umană este cuprinde o comunitate de peste 50 de trilioane de celule care funcţionează la unison în armonie, căutând să se conformeze cererilor vocii centrale. Si această voce centrală este cea care dobândeşte şi învaţă percepţiile cu care operăm pe tot parcursul vieţii noastre.  

Există trei surse de percepţii care controlează viaţa. Sursa numărul unu este genetica, care furniează instinctele comune tuturor oamenilor, aspecte de bază cum ar fi retragerea automată a mâinii din faţa focului. Al doilea set de percepţii sunt cele derivate din mintea subconştientă, partea care controlează toate funcţiile la care nu trebuie să ne gândim. Deîndată ce ai învăţat să mergi, programul care controlează mersul devine o parte a minţii subconştiente.  Trebuie doar să ai intenţia de a merge şi creierul va coordona acest comportament. A treia sursă a percepţiilor vine de la mintea conştientă. Mintea conştientă poate rescrie oricare dintre programele subconştiente pe care le-ai dobândit şi poţi merge chiar înapoi să schimbi activitatea genetică. Mintea conştie ntă este unică deoarece poate schimba o întreagă istorie a percepţiilor pentru a se angaja în diferite comportamente şi moduri de viaţă.

Cum învaţă bebeluşii

În dezvoltarea umană, cânt spermatozoidul şi ovulul se întâlnesc, se presupune că soarta lor este controlată de genele moştenite. Rolul femeii în dezvoltarea fetală a fost redus la contribuţia sa la nutriţie prin componentele din sângele ei care trec prin placentă la fetus. Dar sângele ei conţine mult mai mult decât substanţe nutritive. Sângele conţine toată moleculele informaţionale cum ar fi hormonii şi moleculele emoţiilor. Mama îşi ajustează întotdeauna fiziologia şi emoţiile sale pentru a face faţă cerinţelor vieţii. Întrucât sângele ei trece prin placentă la fetus, acesta experimentează şi simte ceea ce mama simte. Aceasta este o idee super-inteligentă a Mamei Naturi. Când se naşte, copilul va trăi în acelaşi mediu pe care-l percepe şi mama, ea ajutându-l astfel să se “adapteze” la condiţiile curente. Dacă mama percepe lumea ca fiind ameninţătoare, ea transmite către fetus semnale complet diferite faţă de situaţia când percepe mediul înconjurător ca pe un loc primitor, cald. 

Când hormonii de stress traversează placenta, ei ajung la aceeaşi receptori ţintă la copil ca şi la mamă. Aceşti hormoni produc o constricţie mai mare a vaselor de sânge din viscere, trimiţând

mai mult sânge către periferie, pregătind fetusul pentru o reacţie comportamentală de tip luptă sau fugă. La copilul prenatal în dezvoltare, acest fenomen va conduce la o dezvoltare mai mare a sistemului musculo-scheletic pentru a crea un corp mai mare, cu o creştere consecutivă a funcţiei creierului limbic care să controleze acest răspuns. Într-o lume cu adevărat instabilă, această mamă creează un copil care va avea un mare avantaj datorită abilităţii sale de a fi un luptător cu şanse de supravieţuire crescute. Genele controlează într-adevăr dezvoltarea planului după care este alcătuit corpul fizic, dar cât de mult sau de puţin se vor dezvolta unele organe depinde direct de fluxul substanţelor chimice purtătoare de informaţie care sunt transportate din sângele mamei la placentă.     

Se acceptă acum faptul că atunci când se naşte, copilul este complet capabil să experimenteze aproape toate emoţiile adulţilor. Nou –născuţii pot exprima furie, gelozie, mânie, dragoste şi tristeţe. Rezultă faptul că atât mama cât şi tatăl modelează de fapt fiziologia şi comportamentul copilului pentru a-l pregăti să intre în lumea lor. Dacă părinţii consideră că lumea este o sursă de necazuri, copilul va fi afectat. De exemplu, dacă părinţii nu-şi doresc un copil, această informaţie, sub forma moleculelor emoţiilor, trece placenta! Fetusul ştie deja că suportul părinţilor săi nu îi este garantat.                                                                                 Este foarte important să recunoaştem faptul că a crea un copil implică un proces foarte important, dinamic, interactiv, între părinţi şi viitorul copil. Ultimele studii privind patologia umană au revelat clar faptul că probleme care ne afectează ca adulţi, cum ar fi bolile cardiovasculare, cancerul şi obezitatea, au într-adevăr rădăcinile în perioadele preconcepţiei, perioada prenatală şi neonatală. Condiţiile în care se dezvoltă copilul în uter îl modelează pentru tot restul vieţii sale din punct de vedere al comportamentului său şi al fiziologiei sale.

Când se naşte copilul, el fixează expresia părinţilor săi timp de ore întregi şi învaţă să citească expresia lor facială. Acest fapt este deosebit de improtant deoarece expresia facială a părintelui îl învaţă pe copil despre această lume nouă. Pe măsură ce copilul explorează această lume, dacă întâlneşte ceva “nou” şi părintele exprimă facial frică, el învaţă imediat că acel lucru trebuie evitat. Copilul se va retrage din faţa a tot ce consideră ameninţător, şi acesta este un răspuns foarte sănătos pentru supravieţuire. Prin această legătură şi în toate interacţiunile lor, părinţii programează răspunsurile copilului. Când părinţii nu sunt prezenţi şi nu stabilesc această legătură, apar probleme de dezvoltare a copilului, numte tulburări de ataşament. Aceşti copii manifestă dificultăţi în concentrare şi în exprimare similare cu problema deficitului de atenţie. Oamenii de ştiinţă au demonstrat că modul de a răspunde la stimulii înconjurători, dobândit de la părinţii noştri, este extrem de important în modelarea propriei noastre fiziologii, a sănătăţii noastre, a bolilor pe care le vom  manifesta mai târziu în viaţă. 

Integrarea în societate                                                                                                                            Iată cum un copil învaţă rapid să se  integreze în societate: creierul copilului poate să descarce experienţe la o viteză extrem de înaltă.  Din momentul în care se naşte până la aproximativ şase ani de viaţă se află într-o stare de învăţare accelerată. Copiii învaţă şi asimilează informaţiile în funcţie de

modul cum îi tratăm şi cum interacţionăm cu ei.  Înţelegem că prin hipnoză că am putea descărca informaţii în subconştientul cuiva scurt-circuitând mintea conştientă.  De ce este important acest lucru? Fiindcă între data naşterii şi vârsta de aproximativ 6 ani, activitatea cerebrală a copilului demonstrată electroencefalografic este similară cu cea a unei transe hipnotice, deci tot ceea ce copilul învaţă este descărcat în mintea inconştientă.  Mintea inconştientă înregisrează şi redă aceste programe. Gândiţi-vă la toate regulile din societate, modul de viaţă, nuanţele limbajului. Un copil în vârstă de trei ani este capabil să înveţe trei limbi diferite fără să facă confuzii între gramatica, vocabularul sau sintaxa fiecăreia dintre ele. Către vârsta de 8 sau 9 ani este destul de dificilă învăţarea unei singure limbi străine! Care este diferenţa? Când copilul este sub vârsta de 6 ani, mintea conştientă nu este prea dezvoltată aşa încât nu interferă cu programarea. Experienţele de viaţă observate sunt direct descărcate în mintea inconştientă. În aceeaşi perioadă copilul dezvoltă ideea de identitate de sine şi toate aceste programe sunt rulate apoi pe tot parcursul vieţii sale.

Puterea minţii

Suntem puternici şi capabili să facem lucruri care sunt numite miracole. Miracolele sunt de fapt fenomene pe care ştiinţa nu le înţelege încă. Miracole deosebite se petrec în fiecare zi. De exemplu, unii oameni au cancer şi brusc percepţia lor se schimbă, experimentând o remisiune spontană. Schimbându-şi percepţiei despre viaţă, se reprogramează celulele. Aceasta este expresia mecanismelor epigenetice, procese moleculare care înapoiază individului întreaga sa putere.  În viziunea noii ştiinţe, percepţia  potrivit căreia noi „suntem victime ale celulelor noastre” începe să piardă teren în favoarea  convingerii că avem puterea de a controla celulele noastre. 

Există multe cazuri de-a lungul timpului care au demonstrat puterea gândului. Efectul placebo este într-adevăr „un efect al percepţiei”.  Dacă gândeşti că ceva te va ajuta, credinţa în sine va conduce la vindecare. Printre cele mai bine vândute medicamente de pe piaţă sunt medicamentele SSRI cum ar fi Prozac şi Zoloft, şi firmele  producătoare au recunoscut singure că efectul lor nu este superior efectului placebo.  Noi nu ştim să extragem prea multe beneficii din efectul placebo, din ideea că putem controla prin credinţele  noastre biologia şi psihologia noastră.  De fapt, este stabilit deja acum că  o treime  din toate vindecările medicale, inclusiv cele chirurgicale, sunt datorate efectului placebo.

Dar ceea ce este cel mai important şi care a fost scăpat din vedere este  efectul opus numit “efectul nocebo”. Se produce atunci când un gând sau o credinţă negativă intervine în modelarea biologiei noastre. De exemplu, dacă un profesionist, un medic, un specialist spune că vei muri în 3 luni şi îl crezi, atunci probabil ţi-ai setat această dată în ceasul perceptual, şi începi să te detaşezi de viaţă pentru ca efectiv să mori în 3 luni.

De fapt, efectele placebo şi nocebo sunt 2 feţe ale aceleiaşi monede care reprezintă de fapt efectul percepţiei.

Dar iată că apare această problemă: mintea conştientă poate procesa în jur de 40 biţi de informaţie pe secundă dar mintea inconştientă poate procesa 40 de milioane biţi de informaţie în aceeaşi secundă. Este evident, mintea inconştientă este un procesor de informaţie de un milion de ori mai puternic decât mintea conştientă. Cu toţii credem că ne conducem viaţa cu mintea conştientă. Aceasta doresc de la viaţă. Doresc să fac toate aceste lucruri minunate. Dar viaţa noastră nu ne îndeplineşte intenţiile sau dorinţele; există de aceea tendinţa de a spune “nu pot obţine ceea ce doresc, lumea este ostilă”. Luăm astfel rolul victimei. Noi insight-uri au revoluţionat această idee. Se   ştie acum că 95-99% din activitatea noastră cognitivă vine de la mintea inconştientă; doar mai puţin de 5% este influenţată sau controlată de mintea conştientă.

Când facem afirmaţii sau gândim pozitiv, folosim acest micuţ procesor care are o influenţă de mai puţin de 5%, ceea ce înseamnă că depindem de puterea voinţei pentru a surclasa mintea inconştientă. Acest lucru este aproape imposibil deoarece de îndată ce ne îndreptăm atenţia în altă parte, în mod automat ne întoarcem la programele prestabilite din mintea inconştientă. Gândirea pozitivă este o idee excelentă, mult mai bună decât gândirea negativă, dar în timp ce te angajezi cu mintea conştientă în gândirea pozitivă, mintea inconştientă, cu limitările ei şi programele de auto-sabotare conduce de fapt totul! În consecinţă, în majoritatea cazurilor, gândirea pozitivă nu ajută prea mult.

Mintea conştientă este puternică în sensul că poate conduce orice în corpul uman; se credea că poate conduce numai sistemul voluntar: muşchii scheletici, braţele şi picioarele, dar iată că yoghinii au demonstrat că pot schimba temperatura corpului, tensiunea arterială sau ritmul cardiac. Mintea conştientă poate controla  orice parte a corpului dacă se concentrează acolo. Cu toate acestea, mintea conştientă, fiind un procesor mic (40 bit/secundă) nu are capacitatea de a controla atâtea lucruri cât poate să facă în acelaşi timp mintea inconştientă (40 milioane bit/secundă).

Majoritatea oamenilor de-abia dacă-şi utilizează mintea conştientă. Ei îşi desfăşoară existenţa zilnică urmând programele stocate în mintea lor inconştientă. Ce programe va rula mintea inconştientă? Răspunsul este: exact programele care au fost descărcate în ea. Fără variaţiuni sau abateri de la temă. Ceea ce a fost învăţat va fi rulat întreaga viaţă, dacă nu intrăm în mintea inconştientă pentru a rescrie programul. Mintea conştientă ignoră cel mai adesea programele care se desfăşoară în mintea inconştientă deoarece mintea conştientă şi inconştientă operează în tandem: una nu o observă pe cealaltă. Deci dacă lucrurile  în viaţa mea nu merg aşa cum aş dori, este pentru că universul nu îmi oferă ocazia sau pentru că mă sabotez singur(ă)? Aproape inevitabil ne sabotăm pe noi înşine cu programe limitatoare stocate în mintea noastră inconştientă.

Este oare important să mergem înapoi să identificăm modul în care s-a produs programarea inconştientă? Deloc. Mintea inconştientă nu are trecut sau viitor. Ea operează cu timpul prezent tot timpul. Odată ce un semnal din mediu soseşte, acţionează un receptorcare angajează efectorul care apoi coordonează  răspunsul. Aceasta este mintea inconştientă. Nu este nimeni acolo. Nu este nimeni să vorbească sau să negocieze în mintea inconştientă. Trebuie să găsim alte căi pentru a influenţa şi a avea impact asupra programării minţii inconştiente. Una din abordări este ceea ce Budhiştii numesc mindfulness- să fii complet conştient(ă) tot timpul şi să iei decizii cu mintea creativă, nu din obişnuinţa minţii inconştiente. Practicile extrem-orientale oferă diferite variante în acest sens. Alte abordări includ hipnoterapia clinică şi un nou domeniu numit “psihologie energetică” care include diferite moduri de identificare şi rescriere a programelor din mintea noastră inconştientă.

Asumarea responsabilităţii personale                                                                                                                          Noua biologie este foarte importantă deoarece ne arată de ce ne lipseşte responsabilitatea personală, de ce nu recunoaştem cât suntem de puternici în ce priveşte controlul vieţii noastre şi a ceea ce se întâmplă în lumea noastră, de ce ne aflăm pe  o cale unde întâmpinăm rezistenţe şi lumea noastră se prăbuşeşte. Ne distrugem mediul înconjurător. Ne aflăm în tot felul de crize, incluzând criza sănătăţii. Fricile pe care le trăim accentuează criza sănătăţii deoarece fricile noastre produc mecanisme de apărare care inhibă mecanismele de creştere şi funcţia sistemului imun. Suntem într-un ciclu de escaladare a fricii şi bolii.  Toate acestea sunt o chemare la trezire. Depinde de fiecare din noi să intrăm în sfârşit în posesia capacităţilor noastre.

Noua ştiinţă a epigeneticii şi mecanicii cuantice recunoaşte rolul important al câmpurilor invizibile în controlul vieţii, care include gândurile şi energiile care contribuie la realitatea noastră. Această nouă viziune schimbă modul în care privim lumea. Ştim acum că ne controlăm genele noastre. Ne cotrolăm vieţile noastre. Gândurile noastre sunt reale şi tangibile. Ele ne influenţează psihologia. Fizicienii încep acum să recunoască faptu că universul este o construcţie mentală.

Toată această cunoaştere ne redă puterea. În mintea noastră inconştientă se descarcă programele corespunzătoare vieţii pe care o trăim.  Tot ceea ce avem de făcut este să ne revedem viaţa şi să identificăm ce anume vrem să schimbăm. Dacă ne zbatem pentru nişte lucruri şi ele nu se împlinesc este pentru că aceasta reflectă sabotajul produs de un program subconştient asupra eforturilor noastre de a ajunge acolo. 

Nu trebuie să mergem înapoi pentru a afla cum am dobândit acest program; este ca şi cum am omorî mesagerul pentru mesajul adus. Deşi putem rescrie programele subconştiente untilizând o varietate de metode, până când ajungem să o facem suntem practic victime ale minţii noastre inconştiente. Nu suntem victime ale lumii, ci ale minţii noastre inconştiente. Când curăţăm şi limpezim aceste căi, recăpătăm forţa. Atunci şi numai atunci vom experiementa ceea ce a spus Iisus:” Vei putea face toate aceste miracole încă şi mai minunate de îndată ce o să crezi că poţi”.

Trebuie să recunoaşteţi ceva ce şi eu însumi trebuie să recunosc. Nu este numai reuşita de a dobândi trezirea în mintea mea conştientă; este  vorba de modul cum aplic această conştientizare în viaţa mea pentru a produce o schimbare.  În timp ce mintea ne poate conduce acolo, trebuie să facem ceva pentru a manifesta magia în viaţa noastră.  Ne aflăm într-o cursă disperată de a schimba ceea ce suntem şi cine suntem pentru a readuce atât mediul în care trăim cât şi planeta noastră în armonie, să readucem şansele de supravieţuire. Cu toţii suntem celule într-un organism mai larg numit omenire. Când avem această credinţă începem să ne susţinem reciproc în loc să ne omorâm unii pe alţii. Viitorul nostru depinde de recunoaşterea faptului că suntem cu mult mai împliniţi într-un întreg decât ca indivizi.

Gândiţi-vă la asta în modul următor: sub pielea voastră se află 50 de trilioane de celule care trăiesc în armonie într-un mediu foarte strâns. Aceste celule sunt foarte inteligente. Întotdeauna am considerat că tot ce este sub nivelul uman este mai puţin inteligent. Acesta este presupunerea noastră orgolioasă care ne va costa foarte mult. Dacă putem privi în corpul nostru şă vedem cum aceste trilioane de celule trăiesc în armonie, va trebui să recunoaştem asta: fiecare celulă este o fiinţă sensibilă ca fiecare dintre noi. Fiecare celulă trăieşte într-o comunitate şi are rolul de a susţine comunitatea. Există legi şi reguli. Celulele primesc slujbe, îndatoriri. Există un sistem de sănătate asigurat de sistemul imun. Gunoiul e transportat de către sistemul excretor. Sistemul digestiv furnizează hrana. Există o societate formată din trilioane de indivizi în interiorul corpului nostru care pot prospera când noi suntem sănătoşi, deşi cele câteva miliarde de oameni de pe suprafaţa planetei sunt atât de dezechilibraţi încât ne distrugem singuri mediul.

Această înţelegere ne întoarce la vârsta credinţei mistice potrivit căreia, “Răspunsul se află în interior”. Dacă dorim să înţelegem cum se poate organiza o populaţie de câteva miliarde de indivizi pe planeta noastră, răspunsul se află sub pielea noastră. Oamenii evoluează. Umanitatea se va desăvârşi ca o comunitate multi-umană şi în acel moment ne vom da seama că atunci când ne luptăm cu ceilalţi ne luptăm de fapt cu noi înşine.

Omenirea este un singur corp care conţine celule şi fiecare dintre noi este o celulă în această structură. De îndată ce înţelegem acest lucru, va trebui să încetăm să ne mai facem rău unii altora şi să începem să ne organizăm îns tructuri sociale care reflectă ceea ce se întâmplă în corpul omenesc. Când vom ajunge să facem asta, Pământul îşi va încheia evoluţia ca o celulă vie unică. Care este rolul nostru pe această celulă a Pământului? Suntem echivalentul proteinelor din membrana celulară a Pământului. Suntem proteinele “receptor” de pe suprafaţa pământului care primesc semnalele de la mediu şi proteinele “efector” care se angajează în controlul expresiei planetei!

Am pierdut declaraţia originară a misiunii noastre. Aborigenii care mai sunt încă printre noi ne reamintesc că suntem grădinarii, iar noi nu am făcut altceva până acum decât să devastăm Grădina. Dar pe măsură ce evoluăm vom începe să recunoaştem puterea conştiinţei noastre. Trebuie acum să ne organizăm viaţa pentru a planifica viitorul. Putem crea pe planetă o experienţă de viaţă total diferită. Când planeta îşi va încheia evoluţia va fi o celulă vie

individuală. Istoria evoluţiei revelă că de fiecare dată când un nivel de dezvoltare se desăvârşeşte, se alătură altor entităţi similare pentru a crea o structură socială mai puternică. Atunci, anticipez faptul că vom interacţiona cu alte planete, alte celule din spaţiu, şi vom începe să creăm o matrice imensă de celule vii - planete care alcătuiesc universul. Avem în faţa noastră mari speranţe şi posibilităţi. Trăim într-o grădină care ne oferă mult sprijin, care ar trebui să ne susţină pe toţi, unde ne putem bucura de viaţă şi de pace, de prosperitate şi fericire. 

Pe măsură ce formele de viaţă evoluează de la organizarea primitivă unicelulară la cea avansată a organismelor multicelulare, are loc o schimbare profundă privind trecerea de la utilizarea cu predominanţă a percepţiilor programate genetic (instincte) la utilizarea comportamentelor învăţate. Organinsele primitive îşi bazează funcţionalitatea în primul rând pe instincte. La organismele mai evoluate, în special la fiinţa umană, evoluţia creierului permite crearea unei baze de date importante de percepţii învăţate, ceea ce reduce dependenţa de instincte. 

Oamenii sunt “dotaţi” cu o abundenţă de instincte vitale propagate genetic. Majoritatea nu sunt evidente, deoarece ele operează sub nivelul conştienţei noastre, asigurând funcţionarea tuturor celulelor, ţesuturilor şi organelor. Anumite instincte generează comportamente observabile: răspunsul la supt al nou născutului, retragerea mâinii din faţa focului atunci când există pericolul de a se produce o arsură. 

“Fiinţa umană este mult mai dependentă de învăţare decât alte specii.  Noi nu avem instincte care să ne protejeze automat, cum ar fi de exemplu găsirea hranei sau a unui adăpost”.                                                                                                                          Oricât  de importante sunt instinctele în supravieţuirea noastră, percepţiile învăţate sunt şi mai importante, mai ales dacă luăm în considerare faptul că ele pot depăşi instinctele programate genetic.  Deoarece percepţiile direcţionează activitatea genelor şi angajează comportamente, percepţiile învăţate pe care le dobândim în timpul vieţii “controlează” aspectele fiziologice şi comportamentale ale vieţii noastre. Ansamblul instinctelor noastre şi a percepţiilor învăţate formează mintea subconştientă, care este sursa vocii “colective” pe care celulele noastre consimt să o urmeze. Deşi în momentul concepţiei suntem dotaţi cu percepţii înnăscute (instincte), începem să dobândim capacitatea de a “învăţa” percepţiile numai când sistemul nostru nervos devine funcţional. Până de curând se credea că funcţionalitatea creierului uman începe la un anumit timp după naştere. Această presupunere a fost invalidată de 2 pionieri ai studiului dezvoltării prenatale, Thomas Verny (1981) şi David Chamberlain (1988) care, alături de alţii, au revelat capacităţile senzoriale şi aptitudinile de învăţare deosebite ale sistemului nervos fetal.

Este extrem de important acest fapt, deoarece percepţiile experimentate de co##259;. Ceea ce a fost înv#259; se aflp style=259;. Ceea ce a fost înv#259; se aflp style=pilul prenatal vor avea un profund efect asupra fiziologiei şi dezvoltării sale ulterioare ca fiinţă umană. În esenţă, percepţiile experimentate de fetus sunt identice cu cele experimentate de mamă. Sângele fetal este în contact direct cu sângele matern prin placentă. Ca răspuns al percepţiilor mamei la mediu, sistemul său nervos activează eliberarea în circuitul sanguin al unor substanţe chimice- semnal

care coordonează comportamentele.  Aceste semnale reglatorii controlează funcţia, chiar şi activitatea genelor pentru acele ţesuturi şi organe care sunt necesare să se angajeze în răspunsul comportamental cerut. De exemplu, dacă mama este stresată de mediu, îşi va active sistemul adrenergic, un system de protecţie care produce luptă sau fugă. Aceşti hormoni de stress eliberaţi în sânge pregătesc corpul să se angajeze într-un răspuns de protecţie. În acest proces, se produce costrcţia vaselor din viscere, forţând sângele să hrănească muşchii periferici şi oasele care determină protecţie. Reflexul de luptă sau fugă depinde de creierul arhaic (hindbrain)  şi nu de raţionamentul conştient (creierul nou – forebrain). Pentru a facilita acest process, vasele de sânge din creierul anterior (forebrain) se contractă forţând sângele să treacă în hindbrain pentru a susţine funcţiile comportamentului reflex. Constrcţia vaselor de sânge din intestine şi din forebrain reprimă creşterea şi raţionamentul conştient (inteligenţa). 

Se cunoaşte deja faptul că, odată cu elementele nutritive, trec de la mamă la făt prin placenta şi substanţele semnal reglatoare determinate de stress. De îndată ce aceste substanţe semnal ajung în circulaţia sanguină fetală, ele determină acelaşi efecte la acelaşi organe ţintă ca şi în cazul mamei. Copilul prenatal experimentează simultan ceea ce mama percepe din stimulii mediului În medii stresante, sângele fetal se distribuie preferenţial către muşchi şi hindbrain, reducându-se fluxul către viscere şi forebrain. Dezvoltarea ţesuturilor şi organelor fetale este direct proporţională cu cantitatea de sânge primit. În consecinţă, o mamă care experimentează un stress cronic în perioada de sarcină va modifica profund dezvoltarea sistemelor fiziologice ale copilului care conduc la creştere şi protecţie.

Învăţarea percepţiilor dobândită de un individ începe să se producă încă din uter. Ceste percepţii învăţate se  împart în două categorii.

Prima categorie este reprezentată de percepţiile învăţate direcţionate către exterior, care „controlează” modul  în care răspundem la stimulii de mediu. Natura a creat un mecanism care facilitează acest proces precoce de învăţare. Atunci când întâlneşte stimuli noi în mediul său, nou născutul este programat să observe mai întâi cum reacţionează mama şi tata la acest semnal. Copiii sunt specialişti în interpretarea expresiilor faciale parentale, pentru a deosebi natura pozitivă sau negativă a noului stimul. Când un copil întâlneşte factori noi de mediu, îşi concentrează în general atenţia asupra expresiei faciale a părintelui pentru a învăţa cum să răspundă. Odată ce noua caracteristică a mediului este recunoscută, ea este asociată cu un răspuns comportamental adecvat. Acest program care cuplează un input (factor de mediu) cu un output (răspuns comportamental) este stocat în subconştient ca o percepţie învăţată. Ori de câte

ori apare stimulul, comportamentul „programat”, codificat în percepţia subconştientului, este imediat declanşat.  Comportamentul este bazat pe un mecanism simplu de răspuns la stimul. Percepţiile învăţate direcţionate către exterior sunt un răspuns la o multitudine de factori: de la simple obiecte la interacţiuni sociale complexe. Din perspectiva colectivităţii, aceste percepţii învăţate contribuie la dezvoltarea culturală a individului. „Programarea” parentală a comportamentului subconştient al copilului îl ajută pe acesta să se conformeze cu vocea „colectivă” sau cu credinţele comunităţii.

A doua categorie de percepţii dobândite sunt cele direcţionate către interior, care ne furnizează  credinţele despre „identitatea de sine”. Pentru a ne cunoaşte mai bine, învăţăm să ne privim pe noi înşine după modul în care ceilalţi ne privesc. Dacă un părinte îi furnizează copilului o imagine pozitivă sau negativă, această percepţie este înregistrată în subconştientul copilului.  Imaginea dobândită despre sine devine vocea „colectivă” a subconştientului care ne modelează fiziologia noastră (starea de sănătate, greutatea) şi comportamentul. Deşi fiecare celulă are o inteligenţă înnăscută, printr-o înţelegere mutuală, ea dă prioritate vocii „colective”, chiar dacă această voce direcţionează individul către activităţi auto-distructive.

 

Dacă un copil are percepţia despre sine că va reuşi, se va strădui continuu să realizeze asta. Dacă aceluiaşi copil i s-a transmis credinţa că ”nu este bun de nimic”, corpul va tarebuisă se conformeze cu această percepţie, utilizând chiar li auto-sabotajul dacă este nevoie, pentru a împiedica succesul. Biologia umană este atât de dependentă de percepţiile învăţate, încât  nu este deloc surprinzător că prin evoluţie am dobândit um mecanism care facilitează învăţarea rapidă. Activitatea cerebrală şi stările de conştienţă pot fi măsurate electronic prin electroencefalografie (EEG). Există 4 stări fundamentale de conştienţă care se deosebesc prin frecvenţa activităţii electromagnetice din creier. Timpul pe care fiecare individ şi-l petrece în fiecare din aceste 4 stări depinde de un tipar secvenţial care se exrpimă în timpul dezvoltării copilului. 

Undele Delta (0.5-4 Hz), nivelul de activitate cu cea mai jaosă frecvenţă, este exprimată prima dată în perioada cuprinsă între momentul naşterii şi  vârsta de doi ani. Când o persoană se află în starea delta, spunem că se află într-o stare de inconştienţă, asemănătoare somnului. Între vârsta de 2 şi 6 ani, copilul petrece mai mult timp într-o stare cu un nivel mai înalt de activitate denumit Theta (4-8 Hz). Activitatea Theta este starea pe care o experimentăm la trezire, când suntem încă pe jumătate adormiţi. Copiii se afla în aceasta stare cu o imaginatie foarte productiva atunci cand se joaca, creand prajituri delicoase facute din noroi sau armasari de poveste din maturi vechi

Copilul începe să manifeste preferenţial pe la vârsta de 6 ani o stare cu o frecvenţă şi mai înaltă, caracterizată prin prezenţa undelor Alfa. Ritmul Alfa (8-12 Hz) este asociat cu starea de conştienţă calmă. În jurul vârstei de 12 ani, încep să apară undele Beta, (12-35 Hz), nivelul cel mai înalt de activitate cerebrală, caracterizat ca şi „conştiinţă activă sau focalizată”. Este semnificativ acest mod de dezvoltare a activităţii cerebrale deoarece un individ nu manifestă în

general o conştiinţă activă (activitate alfa) până la vârsta de cinci ani, un copil până la această vârstă având o activitate cerebrală tip delta şi theta, ceea ce corespunde unei stări hipnagogice. Pentru a hipnotiza pe cineva este necesar să se producă o scădere a activităţii cerebrale până la aceste nivele. Copilul se află deci, în primii cinci ani de viaţă,  într-o continuă stare de „transă” hipnotică. În tot acest timp el descarcă programe controlate biologic fără măcar să existe un beneficiu sau o interferenţă cu discriminarea conştientă. Potenţialul unui copil este „programat” în mintea sa inconştientă în timpul perioadei de dezvoltare. Percepţiile învăţate se instalează în creier sub forma unor trasee sinaptice în creierul inconştient. Ceea ce numim conştiinţă se exprimă la nivel funcţional sub forma undelor alfa în jurul vârstei de 6 ani, corespunde componentei celei mai recente achiziţionate în creier, cortexul pre-frontal. Conştiinţa umană este caracterizată printr-o recunoaştere a „sinelui”. În timp ce majoritatea simţurilor noastre,  cum ar fi ochii, urechile şi nasul observă lumea din exterior, conştiinţa se aseamănă cu un „simţ” care observă lucrările interioare ale propriei comunităţi celulare. Conştiinţa experimentează senzaţii şi emoţii generate de corp şi are acces la informaţiile stocate care alcătuiesc biblioteca noastră perceptuală. Pentru a înţelege diferenţa dintre inconştient şi conştient, se poate face comparaţia cu structurile unui calculator: mintea inconştientă reprezintă componenta hard drive a creierului (ROM), în timp ce mintea conştientă este echivalentul desktop-ului (RAM). Ca şi un hard disk, mintea inconştientă poate stoca o cantitate inimaginabilă de informaţii perceptuale. Poate fi programat să rămână pe recepţie „on line”, aceasta însemnând că semnalele care intră merg direct la baza de date şi sunt procesate fără a exista nevoia unei intervenţii conştiente. În timp ce conştiinţa evoluează către o stare funcţională, majoritatea percepţiilor fundamentale despre viaţă sunt programate în hard drive. Conştiinţa poate accesa această bază de date şi o poate deschide pentru a revedea percepţiile învăţate mai demult, cum ar fi scenariul comportamental. Acest proces este echivalent cu cel al deschiderii un document de pe har drive pe desktop. În starea conştientă, avem capacitatea de a revedea scenariul şi de a edita programul dacă este corespunzător, la fel cum facem când deschidem documentele în calculatoarele noastre. Procesul de editare nu schimbă în nici un fel percepţia originală care este instalată în inconştient. Oricât ne-am revolta, nu putem modifica conştient programele înscrise în inconştient. Există însă posibilitatea de a restructura conştient principalele tipare şi cadre de referinţă limitate din inconştient.

Muzica în sarcina

           Efectul muzicii asupra omului a fost observat din timpuri străvechi ; chiar şi îngrijirea copiilor nenăscuți există de mii de ani. Chinezii aveau « Centre ale calmului şi liniştii », une mamele erau încurajate să se plimbe pe malurile râurilor pentru a-şi menține pacea şi seninătatea. Hinduşii credeaucă mamele trebuie învătate să-şi transfere gândurile fătului. Profesori formați special în acest scop împărtăşeau această filozofie şi dădeau mamelor tehnicile necesare în spații speciale, numite « Camerele gândului ». Ȋn acelaşi fel, în Japonia s-a dezvoltat o tehnică, numită Tai-kyo, întrucât se credea că vocile părinților şi ale familiei lărgite, gândurile şi simțămintele lor

au o influență asupra fătului. Toate sunetele dizarmonioase erau evitate. Există şi alte exemple, provenind din diferite culturi şi perioade istorice.

 

 

                               * * *

Ȋn prezent, aceste idei sunt redescoperite, în principal prin cercetări şi studii ştiințifice. Muzica şi sunetul încep să joace un rol activ în medicină, aşa cum o dovedesc studiile de neurobiologie şi psihologie. Ȋn această privință, terapia prin muzică îşi aduce contribuția la arta vindecării.

                                    * * *

Influența pozitivă a muzicii în perioada sarcinii a fost analizată în ultimii 20 de ani, datorită unei perioade de extraordinar progres ştiințific în înțelegerea noastră despre viața uterină şi consecințele ei viitoare. S-a stabilit că bebeluşul nenăscut este o ființă care aude, percepe şi simte.

  Studiile arată că totul afectează femeia însărcinată, nu numai medicamentele, alcoolul, fumatul şi dieta, ci şi emoțiile puternice şi gândurile, lăsând amprente durabile asupra copilului şi a viitorului său. Aceasta înseamnă că funcția parentală activă începe în timp ce copilul se dezvoltă încă în uter, din momentul concepției, fie că părinții sunt conştienți de acest lucru sau nu. De aceea, prima noastră îndatorire ca viitori părinți este să acceptăm această responsabilitate înainte de concepție şi, desigur, la instalarea sarcinii.

  Din cauza naturii şi calităților sale, muzica este extrem de potrivită cu această îndatorire de îngriji dezvoltarea fizică, emoțională, mentală şi spirituală a copilului nenăscut. 

                                         * * *

      Muzica influențează celulele şi organele corpului. Acest lucru este ilustrat vizual în lucrarările lui Ernst Chladni şi cele recente ale cercetătorului elvețian Dr. Hans Jenny, prin studiile ştiințifice pe care le-a întreprins asupra modului în care sunetul influențează materia şi pe care le-a numit “cymatics”. De pildă, atunci când o suprafață plată acoperită cu nisip este expusă la sunet, ea se va organiza în modele – unele extrem de frumoase şi simetrice, altele disparate, în funcție de frecvența sunetului (înălțimea lui), de numărul de decibeli (intensitatea sunetului), calitatea, sursa sonoră şi alte aspecte. Cântatul, fredonatul unui cântec, intonația pot avea efecte similare asupra corpului, energizându-l sau relaxândul. Ele pot, de asemenea, să modifice patternurile respiratorii şi starea de conştiență, armonizând emisfera cerebrală dreaptă şi stângă. S-a dovedit că muzica influențează digestia, circulația şi tensiunea arterială. Alegerea muzicii este, prin urmare, extrem de importantă în timpul sarcinii. Cântecele de leagăn, strâns legate de ea, influențează această perioadă de viață. Aceste cântece, transmise din generație în generație, i-

a liniştit pe copiile cu colici sau agitați din timpuri imemoriale, mai ales dacă aceste cântece au fost cântate din perioada în care bebeluşii se aflau încă în pântecul mamei. Cântecul de leagăn devenit familiar îi va da bebeluşului un confort emoțional, trezindu-i amintiri plăcute din viața uterină.Cercetările au dovedit că bebeluşii dezvoltă aminitiri prenatale. Cântecele şi muzica ascultată frecvent înainte de naştere va fi recunoscută după naştere. S-a putut observa cum copilaşii se întorceau, fizic, către sursa sunetului sau erau complet absorbiți de muzica pe are o auzeau.

                                      * * *

Auzul este primul simț care se dezvoltă la embrion, se pare că în a treia săptămână de sarcină. După Dr. Alfred Tomatis, auzul bebeluşului prenatal este funcțional la aproximativ a 4  -a sau a 5-a lună de sarcină. Importanța  acestui simț este dovedită şi de o conectare şi o distribuire extensivă a nervilor auditivi în restul corpului.  Se pare că am fost conectați la muzică din primele noastre zile de viață, iar acest lucru poate avea implicații suplimentare în întreaga noastră dezvoltare ca ființe umane.

   Copiii au semnalat părinților felul în care resimt anumite genuri muzicale; de exemplu, atunci când un bebeluş a început să lovească atât de tare cu picioarele, în timpul unui concert rock, încât mama a trebuit să plece imediat sau prin mişcări agitate prin care reacționează la sunetele puternice.

 Ultrasunetele ne-au permis să fim martori la reacțiile bebeluşilor la muzică atunci când se află în spațiul limitat al uterului. Dr.Verny şi mulți alții citează studii în care bebeluşii prenatali au arătat că îi preferă pe Mozart şi Vivaldi (muzică clasică şi barocă). Ȋn muzica barocă, pulsațiile mişcărilor lente sunt extrem de asemănătoare cu ritmul nostru cardiac în stare de repaus. La modul optim, muzica aleasă pentru sarcină

trebuie să fie repetată la intervale regulate şi să devină o adăugire firească şi plină de bucurie la viața de zi cu zi. Atunci când muzica aduce plăcere şi delectare părinților, aceste calităsi emoționale vor fi transmie şi copilului.  

                                          * * *

  Muzica întăreşte legătura prenatală. Unul din evenimentele cele mai plăcute şi mai intime pe care le trăieşte bebeluşul în uter este acela când mama cântă. Acesta este şi unul din primele dialoguri care se înfiripă între mamă şi copil. Cântecele care comunică iubie, acceptare şi bun venit copilului sunt cele mai liniştitoare pentru el. Ȋn aceste momente are loc un proces bidirecțional în cursul căruia între mamă şi copil se crează un puternic ataşament; copilul capătă încredere, trăieşte un sentiment de siguranță şi un sentiment de apartenență. Toate celelalte relaționări se vor contrui mai târziu pornind de la calitatea acestui prim schimb. Dacă suntem crescuți cu iubire, cu respect şi conecvență, vom avea tendința să-i tratăm şi noi pe ceilalți în acelaşi mod.

                                           * * *

          Personalitatea bebeluşului se formează în uter. Ȋn acest sens, Thomas Verny îl citează pe Leonardo da Vinci, care afirmă, într-unul din Caietele sale

“lucrul pe care îl doreşte mama îl găsim deseori imprimat în copilul pe care mama îl poartă în pântec la momentul dorinței... O teamă  sau o suferință psihică a mamei are mai multă putere asupra copilului decât asupra mamei, dat fiind că deseori copilul îşi pierde viața din cauza lor.”

 

     Psihiatrilor şi psihologilor le-au trebuie mai multe secole pentru a dovedi că această intuiție este adevărată. Deşi viețile noastre pot fi stresante, ceea ce contează cel mai mult este ce gândeşte şi simte mama în legătură cu copilul care se dezvoltă în pântecul ei, temerile şi speranțele ei. De aceea, gândruile şi sentimentele mamei furnizează materialul din care copilul îşi crează personalitatea. Nu ne referim la temeri trecătoare şi greutăți ale vieții de zi cu zi, ci la gândurile şi emoțiile negative cele mai importante şi recurente. Muzica are rolul ei în această privință, întrucât valorile noastre în viață sunt comunicate prin alegerea genurilor muzicale şi a versurilor. Muzica are impact asupra noastră prin câmpul vibrațional creat de sunet şi prin sentimentele pe care le exprimă sau le trezeşte cu armonia sau disonanțele ei.

                                         ***

  Programul muzical ales pentru sarcină şi naştere are darul să le redea viitorilor părinți pacea şi seninătatea. Muzica îi face pe aceştia să aceeadă o conştiință lăuntrică în care vor găsi iubirea şi armonia cu care să-şi îngrijească copilaşul nenăscut şi în care să trăiască ei înşişi.   

Stresul şi sarcina

Sarcina este o perioadă specială pentru o femeie şi pentru familia ei. Este o perioadă în care se produc multe schimbări – în corpul femeii însărcinate, în emoțiile ei şi în viaa familei. Oricât ar fi de binevenite, aceste schimbări aduc stresuri suplimentare în viața femeii însărcinae active, care deja trebuie să răspundă multor cerințe acasă şi la locul de muncă.

 

Cu toate acestea, stresul nu este întotdeauna, oligatoriu, un lucru rău. Când este gestionat corect, stresul ne poate da avântul necesar pentru a răspunde unor noi provocări. O femeie însărcinată ( sau oricine altcineva) care simte că face bine față stresului – îngrijindu-se corect, simțindu-se energizată mai degrabă decât golită şi funcționând bine acasă şi la serviciu – probabil că nu riscă să aibă  probleme de sănătate din cauza stresului.

 

Totuşi, atunci când stresul fizic sau emoțional se ridică la niveluri inconfortabile, el poate fi dăunător femeii însărcinate. Pe termen scurt, un nivel ridicat al stresului poate produce oboseală, somnolență, anxietate, o lipsă a poftei de mâncare sau nevoia de a mânca prea mult, dureri de cap şi de spate. Atunci când un nivelul ridicat al stresului se menține pe o perioadă mai lungă de timp, el poate contribui la potențiale probleme de sănătate severe, precum scăderea rezistenței la bolile infecțioase, tensiune arterială ridicată şi boli de inimă. Studiile sugerează că niveluri ridicate ale streuslui pot comporta riscuri în timpul sarcinii.

 

Vestea bună este că, pentru majoritatea femeilor, stresul nu este susceptibil să creeze probleme în sarcină. Femeile însărcinate pentru care se pune problema nivelului de stres cotidian şi capacității lor de a-i face față trebuie să adreseze medicului care le îngrijeşte . Un medic îi poate indica unei femei resursele de care dispune în colectivitate şi paşi simpli şi eficienți care s-o ajute să reducă stresul fizic şi emoțional şi să-i facă față.

 

Ce stresuri speciale au de înfruntat femeile însărcinate?

 

Disconforturile legate de sarcină (ca, de exemplu, greața, oboseala, urinatul frecvent, inflamațiile şi durerile de spate) pot reprezenta o sursă de stres, mai ales dacă femeia însărcinată încearcă să facă în timpul sarcinii tot ceea ce făcea înainte de a fi însărcinată. Femeia însărcinată îşi poate reduce stresul recunoscând că aceste simptome sunt temporare, iar medicul îi poate recomanda mijloace de a le face fată. Ea poate, de asemenea să se decidă să renunța la unele activități care nu sunt neapărat necesare atunci când se simte inconfortabil.

 

Modificările hormonale pot fi parțial răspunzătoare de variațiile stării de spirit resimțite în timpul sarcinii.  Aceste oscilații sunt obişnuite şi normale, aşa încât femeia însărcinată nu trebuie să-şi facă prea multe griji în privința lor. Ea trebuie totuşi să păstreze în minte faptul că din cauza acestor oscilații ale stării ei interioare e posibil să-i fie mult mai greu să facă față stresului.

 

In plus, multe femei însărcinate şi partenerii lor îşi fac griji cu privire la sănătatea copilului lor nenăscut, la capacitatea lor de a face față travaliului şi naşterii precum şi de a deveni buni părinți. Responsabilitățile financiare suplimentare sunt o altă sursă obişnuită de stres, mai ales dacă părinții prevăd o reducere a veniturilor lor – pe termen scurt sau lung – după ce s-a născut copilul. Toate aceste griji pot fi amplificate în cazul unei sarcini  cu risc crescut, caz în care

femeia însărcinată trebuie săşi reducă considerabil activitatea şi chiar să renunțe la slujbă devreme.

 

 

Unele studii sugerează că niveluri crescute de stres pot creşte riscul de naştere prematură şi de greutate scăzută la naştere. Un studiu întrepris în 1999, Scoala de Medicină din Los Angeles a Universității California constată că femeile care au trăit la niveluri înalte de stres la 18 – 20 des săptămâni de sarcină sunt susceptibile de a avea în sânge niveluri ridicate ale unui hormon care eliberează corticotropină (corticotrophine releasing factor)  Acest studiu şi alte similare au descoperit o posibilă legătură între nivelul crescut de CRH şi naşterea prematură.

 

CRH, care e produs de creier şi de placentă, este strâns legat de travaliu. El stimulează organismul să elibereze nişte substanțe chimice numite prostaglandine , care declansează contracțiile uterine. CRH este, de asemenea, primul hormon pe care creierul nostru îl secretă actunci când suntem sub stres. Cercetătorii continuă să exploreze ipoteza că femeile însărcinate care sunt supuse unor niveluri ridicate de stres în prima perioadă de sarcină au niveluri crescute de CRH care le stează « ceasornicul placentar » pentru o naştere prematură.

 

Un alt studiu recent sugerează că durata supunerii la stres   în  timpul sarcinii poate influența rezultatele acesteia.

 

Cercetători de la Universitatea  California din Irvine au descoperit că cu cât o femeie a fost supusă într-o etapă mai timpurie a sarcinii la un eveniment stresant (în acest studiu era vorba de un cutremur), cu atât ea era mai susceptibilă de a naşte mai devreme. Cercetători avansează ipoteza că femeile devin mai putin sensibile la stres pe măsură ce sarcina avansează, probabil pentru a proteja copilul de efectele nocive ale stresului.

 

Copiii născuți prematur au deseori o greutate scăzută la naştere. Totuşi, studiile sugerează că copiii femeilor care sunt supuse unor cote înalte de stres şi temere sunt mai susceptibile des a avea greutate sub normal, chiar atunci când sunt născuți la termen.  Uneii hormoni legați de stres (precum norepinefrina) pot  diminua afluxul de sânge către placentă, astfel încât e posibil ca copilul să nu mai primească hrana şi oxigenul de care are nevoie pentru o creştere optimă.

 

Stresul poate avea efecte adverse indirecte, prin modificarea comportamentlui femeii însărcinate. De exemplu, femeile care sunt supuse unor niveluri înalte de stres, pot să numai respecte relulile unei vieți sănătoase. Ele pot să sară peste mese sau să nu aleagă o hrană nutritivă, sau pot să  recurgă la țigări, alcool sau droguri care sunt toate legate de o greutate scăzută la naştere. Alcoolul şi unele droguri cresc de asemenea riscul de malformații congenitale.

 

După unele studii, nivelurile crescute de stres pot duce la complicații ale sarcinii. Câteva studii sugerează că, în raport cu femeile a căror activitate nu comportă stres, cele care fac o muncă stresantă sunt mai predispuse la preeclampsie (o afecțiune legată de sarcină care comportă, printre altele, o tensiune arterială ridicată şi care poate duce la o creştere fetală redusă şi alte probleme de sarcină). Există, de asemenea, temerea, că nivelurile înalte de stres pot creşte riscul de avort spontan. Studiile recente sugerează că aceste riscuri – dacă există – par a fi reduse pentru majoritatea femeilor.

Indivizii răspund diferit la stres ?

Fiecare dintre noi consideră ca stresante îndatoriri sau situații diferite. O îndatorire care pentru o anumită persoană este agreabilă poate fi foarte stresantă pentru o alta. De asememena, fiecare individ reacționează diferit la un anumit eveniment perceput ca stresant. Par a exista diferențe precise între felul pin care corpurile noastre răspund la stres, iair unele din aceste diferențe pot avea un impact asupra sarcinii.      

James McCubbin, PhD şi alți cercetători de la Colegiul de Medicină al Universității din Kentucky au măsurat tensiunea arterială a femeilor însărcinate după o probă stresantă de aritmetică. Inaintea testului, toate femeile au avut valori normale ale tensiunii arteriale. Conform acestui studiu din 1996, femeile cu tensiune diastolică ridicată (citirea tensiunii arteriale se face prin valorile tensiunii sistolice şi ale tensiunii diastolice, de exemplu:110/80) sunt mai predispuse la a avea copii cu greutate scăzută la naştere sau copii prematuri. Cercetătorii avansează ipoteza că nivelurile crescute ale hormonilor de stres pot afecta atât tensiunea arterială a mamei, cât şi creşterea şi dezvoltarea fătului. Studii similare sugerează că ar fi cu putință de identificat un grup de femei cu risc de naştere prematură şi de a aduce pe lume copii cu greutate scăzută la naştere şi propun tehnici de reducere a stresului pentru a diminua acest risc.

 

Cum pot femeile însărcinate să-şi diminueze stresul?

 

E necesar ca fiecare femeie însărcinată să identifice sursele de stres din viața ei – personale sau legate de activitatea pe care o desfăşoară – şi să dezvolte mijloace eficiente de a le gestiona.

Orice femeie – fie că este însărcinată sau nu – poate face mai bine față stresului din viața ei dacă este sănătoasă şi în formă bună.

 

O femeie însărcinată trebuie să respecte o dietă sănătoasă, să doarmă suficient de mult, să evite alcoolul, țigările, drogurileşi să facă mişcare regulat (cu consimțământul medicului). Este important ca o femeie însărcinată să nu sară peste mese, întrucât fătul are nevoie să fie hrănit permanent, iar perioadele lungi fără hrană provoacă stres în corpul femeii. Ea ar trebui să ia 3 mese pe zi, la care să adauge cel putin două gustări sănătoase, sau cinci-şase mese mai mici pe zi.  Mişcarea le ține pe femeile însărcinate în formă, previne obişnuitele dezagremente ale sarcinii (precum durerile de spate, oboseala şi constipația) şi reduce stresul.

 

Un sistem de relații de susținere – care poate include partenerul femeii, familia extinsă, prietenii şi alte persoane – poate ajuta femeia să reducă stresul din viața ei. Aceste persoane îi pot aduce informații, suport emoțional şi o pot ajuta cu îndatoririle casei. Unele studii sugerează că un bun sprijin poate de fapt să reducă riscul de naştere prematură şi de ggreutate scăzută la naştere, mai ales la femeile sărace şi cu rată înaltă de risc sau la femeile care se simt stresate.

 

In sarcină au fost folosite cu succes diverse tehnici de reducere a stresului. Printre acestea – biofeedback-ul, meditația, imaginația mentală controlată şi yoga (pentru femeile însărcinate). Dacă femeia însărcinată n a practicat aceste tehnici înainte, ea va avea nevoie de ajutorul unui expert.

La cursurile de educație pentru naştere se predau tehnici de relaxare ; aceste cursuri pot contribui la reducerea  anxietății învățându-i pe viitorii părinți la ce să se aştepte în cursul travaliului şi al naşterii. 

 

Dr.McCubbin a elaborat un plan simplu de relaxare pe care orice femeie însărcinată îl poate aplica :

1.            Relaxează-te, pentru sănătatea copilului şi a ta. Stresul poate afecta dezvoltarea bebeluşului.

2.            Acordă suficient timp pentru relaxare în fiecare zi. Relaxarea este importantă pentru tine şi pentru beleluş.

3.            Instalează-te comod. O cameră liniştită, fără telefon e cea mai potrivită. Este bine să stai culcată sau întinsă. Aşează-te uşor înclinată pe-o parte, cu burtica (şi copilul) susțintă de o pernă.

4.            Pregăteşte-te mental. Îndepărtează din minte orice ar putea-o distrage şi focalizează-te pe relaxare.

5.            Preia controlul. Tu controlezi relaxarea pe care o induci corpului şi bebeluşului tău.

6.            Concentrează-te asupra respirației. Fă respirații lente, regulate, adânci, din abdomen, nu din piept.

7.            Supravechează-ți muşchii. Învață să recunoşti tensiunea în principalele grupuri de muşchi din corpul tău.

8.            Elimină tensiunea din fiecare grup de muşchi. Obişnuieşte-te să simți cum tensiunea se dizolvă.

9.             Imaginează-te în locul tău preferat de odihnă – poate pe o plajă, lângă o apă care curge sau pe vârful unui munte.

10.         Exersează şi bucură-te de senzațiile plăcute pe care ți le-ai dăruit copilului şi ție însăți. Fă lucrul aceste o dată pe zi, timp de 20 sau 30 de minute. Relaxează-te pe întreaga durată a sarcinii.

 

Din fericire, majoritatea femeilor se adaptează bine la schimbările fizice şi psihice pe care le aduce sarcina. Totuşi, dacă o femeie însărcinată se simte copleşită de stres, ea trebuie să-şi consulte medicul care o îngrijeşte,  acesta putând să-i  recomande să vadă un psihiatru sau un psiholog  (un profesionist în domeniul sănătăţii mintale).

 

Există cercetări la ora actuală în lume care studiază legătura dintre reacțiile la stress şi naşterea prematură. Prematuritatea este principala cauză de moarte infantilă sau malformație. Aceşti cercetători caută să determine modul în care factorii de stres din mediul femeii însărcinate – inclusiv condițiile din cămin şi din vecinătate, ocupația, venitiul şi eventimentele importante din viață – pot contribui la riscul de naştere prematură. Ei cercetează, de asemenea, modul în care corpul răspunde fizic la stres, inclusiv prin creşterea teniunii arteriale, a ritmului caridac şi a nivelurilor diferiților hormoni de stres (inclusiv CRH) pentre a înțelege mai bine în ce fel stresul poate declanşa o naştere prematură. Un cercetător explorează posibilitatea ca stresul rezultat din rasism să explice de ce numărul mamelor americane africane care nasc prematur este de două ori mai mare decât al celor de rasă albă. O mai bună înțelegere a cauzelor naşterii premature ne poate conduce la noi mijloace de a o preveni şi trata.

Stresul în sarcină

Stresul şi sarcina

Sarcina este o perioadă specială pentru o femeie şi pentru familia ei. Este o perioadă în care se produc multe schimbări – în corpul femeii însărcinate, în emoțiile ei şi în viaa familei. Oricât ar fi de binevenite, aceste schimbări aduc stresuri suplimentare în viața femeii însărcinae active, care deja trebuie să răspundă multor cerințe acasă şi la locul de muncă.

 

Cu toate acestea, stresul nu este întotdeauna, oligatoriu, un lucru rău. Când este gestionat corect, stresul ne poate da avântul necesar pentru a răspunde unor noi provocări. O femeie însărcinată ( sau oricine altcineva) care simte că face bine față stresului – îngrijindu-se corect, simțindu-se energizată mai degrabă decât golită şi funcționând bine acasă şi la serviciu – probabil că nu riscă să aibă  probleme de sănătate din cauza stresului.

 

Totuşi, atunci când stresul fizic sau emoțional se ridică la niveluri inconfortabile, el poate fi dăunător femeii însărcinate. Pe termen scurt, un nivel ridicat al stresului poate produce oboseală, somnolență, anxietate, o lipsă a poftei de mâncare sau nevoia de a mânca prea mult, dureri de cap şi de spate. Atunci când un nivelul ridicat al stresului se menține pe o perioadă mai lungă de timp, el poate contribui la potențiale probleme de sănătate severe, precum scăderea rezistenței la bolile infecțioase, tensiune arterială ridicată şi boli de inimă. Studiile sugerează că niveluri ridicate ale streuslui pot comporta riscuri în timpul sarcinii.

 

Vestea bună este că, pentru majoritatea femeilor, stresul nu este susceptibil să creeze probleme în sarcină. Femeile însărcinate pentru care se pune problema nivelului de stres cotidian şi capacității lor de a-i face față trebuie să adreseze medicului care le îngrijeşte . Un medic îi poate indica unei femei resursele de care dispune în colectivitate şi paşi simpli şi eficienți care s-o ajute să reducă stresul fizic şi emoțional şi să-i facă față.

 

Ce stresuri speciale au de înfruntat femeile însărcinate?

 

Disconforturile legate de sarcină (ca, de exemplu, greața, oboseala, urinatul frecvent, inflamațiile şi durerile de spate) pot reprezenta o sursă de stres, mai ales dacă femeia însărcinată încearcă să facă în timpul sarcinii tot ceea ce făcea înainte de a fi însărcinată. Femeia însărcinată îşi poate reduce stresul recunoscând că aceste simptome sunt temporare, iar medicul îi poate recomanda

mijloace de a le face fată. Ea poate, de asemenea să se decidă să renunța la unele activități care nu sunt neapărat necesare atunci când se simte inconfortabil.

 

Modificările hormonale pot fi parțial răspunzătoare de variațiile stării de spirit resimțite în timpul sarcinii.  Aceste oscilații sunt obişnuite şi normale, aşa încât femeia însărcinată nu trebuie să-şi facă prea multe griji în privința lor. Ea trebuie totuşi să păstreze în minte faptul că din cauza acestor oscilații ale stării ei interioare e posibil să-i fie mult mai greu să facă față stresului.

 

In plus, multe femei însărcinate şi partenerii lor îşi fac griji cu privire la sănătatea copilului lor nenăscut, la capacitatea lor de a face față travaliului şi naşterii precum şi de a deveni buni părinți. Responsabilitățile financiare suplimentare sunt o altă sursă obişnuită de stres, mai ales dacă părinții prevăd o reducere a veniturilor lor – pe termen scurt sau lung – după ce s-a născut copilul. Toate aceste griji pot fi amplificate în cazul unei sarcini  cu risc crescut, caz în care femeia însărcinată trebuie săşi reducă considerabil activitatea şi chiar să renunțe la slujbă devreme.

 

 

Unele studii sugerează că niveluri crescute de stres pot creşte riscul de naştere prematură şi de greutate scăzută la naştere. Un studiu întrepris în 1999, Scoala de Medicină din Los Angeles a Universității California constată că femeile care au trăit la niveluri înalte de stres la 18 – 20 des săptămâni de sarcină sunt susceptibile de a avea în sânge niveluri ridicate ale unui hormon care eliberează corticotropină (corticotrophine releasing factor)  Acest studiu şi alte similare au descoperit o posibilă legătură între nivelul crescut de CRH şi naşterea prematură.

 

CRH, care e produs de creier şi de placentă, este strâns legat de travaliu. El stimulează organismul să elibereze nişte substanțe chimice numite prostaglandine , care declansează contracțiile uterine. CRH este, de asemenea, primul hormon pe care creierul nostru îl secretă actunci când suntem sub stres. Cercetătorii continuă să exploreze ipoteza că femeile însărcinate care sunt supuse unor niveluri ridicate de stres în prima perioadă de sarcină au niveluri crescute de CRH care le stează « ceasornicul placentar » pentru o naştere prematură.

 

Un alt studiu recent sugerează că durata supunerii la stres   în  timpul sarcinii poate influența rezultatele acesteia.

 

Cercetători de la Universitatea  California din Irvine au descoperit că cu cât o femeie a fost supusă într-o etapă mai timpurie a sarcinii la un eveniment stresant (în acest studiu era vorba de un cutremur), cu atât ea era mai susceptibilă de a naşte mai devreme. Cercetători avansează ipoteza că femeile devin mai putin sensibile la stres pe măsură ce sarcina avansează, probabil pentru a proteja copilul de efectele nocive ale stresului.

 

Copiii născuți prematur au deseori o greutate scăzută la naştere. Totuşi, studiile sugerează că copiii femeilor care sunt supuse unor cote înalte de stres şi temere sunt mai susceptibile des a avea greutate sub normal, chiar atunci când sunt născuți la termen.  Uneii hormoni legați de stres (precum norepinefrina) pot  diminua afluxul de sânge către placentă, astfel încât e posibil ca copilul să nu mai primească hrana şi oxigenul de care are nevoie pentru o creştere optimă.

 

Stresul poate avea efecte adverse indirecte, prin modificarea comportamentlui femeii însărcinate. De exemplu, femeile care sunt supuse unor niveluri înalte de stres, pot să numai respecte relulile unei vieți sănătoase. Ele pot să sară peste mese sau să nu aleagă o hrană nutritivă, sau pot să  recurgă la țigări, alcool sau droguri care sunt toate legate de o greutate scăzută la naştere. Alcoolul şi unele droguri cresc de asemenea riscul de malformații congenitale.

 

După unele studii, nivelurile crescute de stres pot duce la complicații ale sarcinii. Câteva studii sugerează că, în raport cu femeile a căror activitate nu comportă stres, cele care fac o muncă stresantă sunt mai predispuse la preeclampsie (o afecțiune legată de sarcină care comportă, printre altele, o tensiune arterială ridicată şi care poate duce la o creştere fetală redusă şi alte probleme de sarcină). Există, de asemenea, temerea, că nivelurile înalte de stres pot creşte riscul de avort spontan. Studiile recente sugerează că aceste riscuri – dacă există – par a fi reduse pentru majoritatea femeilor.

Indivizii răspund diferit la stres ?

Fiecare dintre noi consideră ca stresante îndatoriri sau situații diferite. O îndatorire care pentru o anumită persoană este agreabilă poate fi foarte stresantă pentru o alta. De asememena, fiecare individ reacționează diferit la un anumit eveniment perceput ca stresant. Par a exista diferențe precise între felul pin care corpurile noastre răspund la stres, iair unele din aceste diferențe pot avea un impact asupra sarcinii.      

James McCubbin, PhD şi alți cercetători de la Colegiul de Medicină al Universității din Kentucky au măsurat tensiunea arterială a femeilor însărcinate după o probă stresantă de

aritmetică. Inaintea testului, toate femeile au avut valori normale ale tensiunii arteriale. Conform acestui studiu din 1996, femeile cu tensiune diastolică ridicată (citirea tensiunii arteriale se face prin valorile tensiunii sistolice şi ale tensiunii diastolice, de exemplu:110/80) sunt mai predispuse la a avea copii cu greutate scăzută la naştere sau copii prematuri. Cercetătorii avansează ipoteza că nivelurile crescute ale hormonilor de stres pot afecta atât tensiunea arterială a mamei, cât şi creşterea şi dezvoltarea fătului. Studii similare sugerează că ar fi cu putință de identificat un grup de femei cu risc de naştere prematură şi de a aduce pe lume copii cu greutate scăzută la naştere şi propun tehnici de reducere a stresului pentru a diminua acest risc.

 

Cum pot femeile însărcinate să-şi diminueze stresul?

 

E necesar ca fiecare femeie însărcinată să identifice sursele de stres din viața ei – personale sau legate de activitatea pe care o desfăşoară – şi să dezvolte mijloace eficiente de a le gestiona. Orice femeie – fie că este însărcinată sau nu – poate face mai bine față stresului din viața ei dacă este sănătoasă şi în formă bună.

 

O femeie însărcinată trebuie să respecte o dietă sănătoasă, să doarmă suficient de mult, să evite alcoolul, țigările, drogurileşi să facă mişcare regulat (cu consimțământul medicului). Este important ca o femeie însărcinată să nu sară peste mese, întrucât fătul are nevoie să fie hrănit permanent, iar perioadele lungi fără hrană provoacă stres în corpul femeii. Ea ar trebui să ia 3 mese pe zi, la care să adauge cel putin două gustări sănătoase, sau cinci-şase mese mai mici pe zi.  Mişcarea le ține pe femeile însărcinate în formă, previne obişnuitele dezagremente ale sarcinii (precum durerile de spate, oboseala şi constipația) şi reduce stresul.

 

Un sistem de relații de susținere – care poate include partenerul femeii, familia extinsă, prietenii şi alte persoane – poate ajuta femeia să reducă stresul din viața ei. Aceste persoane îi pot aduce informații, suport emoțional şi o pot ajuta cu îndatoririle casei. Unele studii sugerează că un bun sprijin poate de fapt să reducă riscul de naştere prematură şi de ggreutate scăzută la naştere, mai ales la femeile sărace şi cu rată înaltă de risc sau la femeile care se simt stresate.

 

In sarcină au fost folosite cu succes diverse tehnici de reducere a stresului. Printre acestea – biofeedback-ul, meditația, imaginația mentală controlată şi yoga (pentru femeile însărcinate). Dacă femeia însărcinată n a practicat aceste tehnici înainte, ea va avea nevoie de ajutorul unui expert.

La cursurile de educație pentru naştere se predau tehnici de relaxare ; aceste cursuri pot contribui la reducerea  anxietății învățându-i pe viitorii părinți la ce să se aştepte în cursul travaliului şi al naşterii. 

 

Dr.McCubbin a elaborat un plan simplu de relaxare pe care orice femeie însărcinată îl poate aplica :

1.            Relaxează-te, pentru sănătatea copilului şi a ta. Stresul poate afecta dezvoltarea bebeluşului.

2.            Acordă suficient timp pentru relaxare în fiecare zi. Relaxarea este importantă pentru tine şi pentru beleluş.

3.            Instalează-te comod. O cameră liniştită, fără telefon e cea mai potrivită. Este bine să stai culcată sau întinsă. Aşează-te uşor înclinată pe-o parte, cu burtica (şi copilul) susțintă de o pernă.

4.            Pregăteşte-te mental. Îndepărtează din minte orice ar putea-o distrage şi focalizează-te pe relaxare.

5.            Preia controlul. Tu controlezi relaxarea pe care o induci corpului şi bebeluşului tău.

6.            Concentrează-te asupra respirației. Fă respirații lente, regulate, adânci, din abdomen, nu din piept.

7.            Supravechează-ți muşchii. Învață să recunoşti tensiunea în principalele grupuri de muşchi din corpul tău.

8.            Elimină tensiunea din fiecare grup de muşchi. Obişnuieşte-te să simți cum tensiunea se dizolvă.

9.             Imaginează-te în locul tău preferat de odihnă – poate pe o plajă, lângă o apă care curge sau pe vârful unui munte.

10.         Exersează şi bucură-te de senzațiile plăcute pe care ți le-ai dăruit copilului şi ție însăți. Fă lucrul aceste o dată pe zi, timp de 20 sau 30 de minute. Relaxează-te pe întreaga durată a sarcinii.

 

Din fericire, majoritatea femeilor se adaptează bine la schimbările fizice şi psihice pe care le aduce sarcina. Totuşi, dacă o femeie însărcinată se simte copleşită de stres, ea trebuie să-şi consulte medicul care o îngrijeşte,  acesta putând să-i  recomande să vadă un psihiatru sau un psiholog  (un profesionist în domeniul sănătăţii mintale).

 

Există cercetări la ora actuală în lume care studiază legătura dintre reacțiile la stress şi naşterea prematură. Prematuritatea este principala cauză de moarte infantilă sau malformație. Aceşti cercetători caută să determine modul în care factorii de stres din mediul femeii însărcinate – inclusiv condițiile din cămin şi din vecinătate, ocupația, venitiul şi eventimentele importante din viață – pot contribui la riscul de naştere prematură. Ei cercetează, de asemenea, modul în care corpul răspunde fizic la stres, inclusiv prin creşterea teniunii arteriale, a ritmului caridac şi a nivelurilor diferiților hormoni de stres (inclusiv CRH) pentre a înțelege mai bine în ce fel stresul poate declanşa o naştere prematură. Un cercetător explorează posibilitatea ca stresul rezultat din rasism să explice de ce numărul mamelor americane africane care nasc prematur este de două ori mai mare decât al celor de rasă albă. O mai bună înțelegere a cauzelor naşterii premature ne poate conduce la noi mijloace de a o preveni şi trata.

Bibliografie

www.educatieprenatala.org

Memoria este chintesenta experientei umane fara de care nu putem progresa, nu putem invata prin experienta, nu ne putem dezvolta identitatea personala. Memoria si invatarea sunt interdependente: invatarea depinde de memorie si in acelasi timp invatarea este dovada existentei memoriei.

In mod traditional, psihologia plaseaza inceputurile memoriei la varsta de 3 ani deoarece foarte putini oameni au capacitatea de a avea amintiri constiente inainte de aceasta varsta. Cu toate acestea, un volum mare de studii (cercetari) demonstreaza ca memoria exista inca din primul an de viata si chiar in perioada prenatala. Unii copii isi reamintesc spontan evenimentul nasterii (chiar aspecte tinute secret fata de ei), dar exprimarea acestor amintiri este amanata pana cand ei pot sa vorbeasca. Inainte de a folosi cuvintele, ei isi pot exprima amintirile non-verbal utilizand desene, folosind pantomima, aratand anumite zone de pe corp, sau reproducand sunetele unor dispozitive utilizate la nastere (cum ar fi aparatele de aspiratie). Acesti copii ne avertizeaza asupra faptului ca memoria si invatarea precoce sunt reale.

Este surpinzatoare documentatia privind memoria si invatarea fatului cu cateva luni inainte de nastere. A fost posibil sa aflam aceste lucruri prin observatia directa a comportamentului fetal utilizand ecografia. In cazul gemenilor, se observa dezvoltarea anumitor gesturi si obiceiuri la varsta gestationala de 20 de saptamani care persista si in viata lor postnatala. Intr-un caz, au fost vazuti, in perioada prenatala, un frate si o sora cum se jucau lipindu-si obrajii unul de celalalt prin membrana separatorie. La un an, jocul lor favorit era sa se aseze de-o parte si de alta a perdelei, chicotind, razand, atingandu-se, jucandu-se prin intermediul perdelei. Parintii interesati de comunicarea prenatala i-au invatat pe copii lor nenascuti "jocul loviturii cu piciorul". Cand copilul se misca si loveste, parintii ating abdomenul mamei si spun : "loveste, copile, loveste!"

Dupa ce copilul loveste, ei ating abdomenul in alt loc si fac din nou invitatia, iar copilul loveste chiar in locul indicat.

Anthony DeCasper de la Universitatea din Carolina de Nord a facut un experiment care a devenit faimos : mai multor femei gravide li s-a indicat sa citeasca o anumita poveste Ť pisica din palarie ť la intervale regulate, inainte de nastere. La nastere, copiilor li se dadea posibilitatea sa asculte vocea mamei spunind povestirea numai daca sugeau cu o anumita viteza un san artificial. Dupa cateva incercari, ei puteau sa suga la orice viteza li se cerea numai ca sa auda povestirea spusa de mama lor. La fel, anumite pasaje de muzica pe care au ascultat-o cu regularitate in perioada prenatala au fost identificate si preferate imediat dupa nastere. Intr-un experiment mai recent, cateva femei gravide din Franta au citit o poezioara pentru copi cu regularitate intre saptamana 33 si 37. La sfarsitul acestei perioade (fiind inca in uter), copiii au aratat ca au capacitatea de a invata si memora aceste rime comparativ cu altele pe care nu le mai auzisera inainte.

Copiii invata limba materna inainte de a se naste. Acest lucru este posibil deoarece auzul se dezvolta la varsta gestationala de 16 saptamani. Vocea mamei ajunge la uter cu putine distorsiuni deoarece undele sonore trec direct prin corpul ei. Invatarea limbii materne inca din perioada prenatala a fost demonstrata prin spectroscopie acustica, care da posibilitatea elaborarii unor portete detaliate ale sunetelor similare cu amprentele digitale. La varsta gestationala de 27 de saptamani, plansetul copilului deja contine ceva din maniera de a vorbi, din ritmurile si din caracteristicile vocii materne. Reactiile nou-nascutilor la limbaj se bazeaza pe sunetele auzite in uter. Bebelusii francezi prefera sa priveasca persoanele care vorbesc franceza iar bebelusii rusi prefera sa urmareasca persoanele care vorbesc rusa.

Dovezi neasteptate ale invatarii si memoriei prenatale provin de la studii ale gustului si mirosului. Pana de curand se considera ca olfactia este posibila numai in prezenta aerului si din aceasta cauza se considera ca invatarea mirosurilor nu era posibila in perioada prenatala. In prezent este recunoscuta interactiunea complexa a chemoreceptorilor la nivelul uterului. Multi compusi chimici, incluzand pe cei prezenti in dieta mamei, trec prin placenta si ajung intrauterin la copil, in timp ce altii trec in capilarele mucoasei nazale. Prin respiratia si inghitirea lichidului amniotic, bebelusul devine familiarizat cu dieta mamei, cum ar fi de exemplu, usturoiul. Chiar inainte de expunerea la mirosul laptelui de san, bebelusii deja cunosc si prefera laptele propriei lor mame. Schimbarile abrupte in dieta mamei in perioada perinatala pot produce confuzie bebelusului si pot afecta suptul.

Evenimentele traumatice din unitatile de terapie intensiva pentru nou-nascuti sunt imprimate adanc in memorie si pot afecta adultul de mai tarziu, capatand forma fricii. Edward, care s-a nascut prematur si a intrat in sectia de terapia intensiva pentru nou-nascuti la varsta de 29 de saptamani, a invatat sa se teama de sunetul si vederea benzii adezive. A invatat acest lucru dupa experienta smulgerii a mici bucati din pielea sa in timpul indepartarii padelelor monitorului. Ca tanar adult, teama de banda adeziva inca mai persista.

Copiii pot invata starea emotionala a mamei lor. Experimente efectuate in Australia au revelat faptul ca bebelusii nenascuti au participat la supararea mamelor lor cand acestea au urmarit timp de 20 de minute un fragment dintr-un film hollywoodian cu un efect perturbator. Cand au fost expusi la 3 luni dupa nastere, un timp scurt la aceeasi elicula, au aratat recunoasterea experientei

invatate anterior. Studii efectuate in cazul a o mie de copii ale caror mamei au suferit diferite grade de depresie in timpul sarcinii, au manifestat si ei depresie la nastere, proportional cu scorurile de depresie obtinute de mame.

Mesajul important adus de toate aceste descoperiri este ca memoria si invatarea par sa reprezinte o caracteristica naturala a fiintei umane inca de la inceputul celor noua luni petrecute in uter si primii ani ai copilariei, definiti ca perioada dinaintea aparitiei vorbirii. Poate ca cea mai mare surpriza este ca viata in uter este extrem de activa si interactiva iar uterul, este de fapt, o scoala !

Bibliografie

www.nou-nascuti.ro

Tara, o tanara de 24 de ani din Sri Lanka a fost diagnosticata cu hipertensiune cronica cu doar patru luni inaintea primei sale sarcini. Desi a fost sanatoasa in copilarie si s-a dezvoltat normal in timpul pubertatii, cand a ajuns la varsta de 22 de ani indexul masei corporale i-a ajuns la 29, ceea ce inseamna "supraponderalitate". Prima sarcina i-a fost complicata de hipertensiunea cronica si de preeclampsie (o stare patologica a femeii insarcinate, care apare dupa a 20-a saptamana de sarcina, caracterizata prin hipertensiune arteriala, prezenta de proteine in urina si crestere in greutate, ale carei complicatii sunt suferinta fetala sau moartea la nastere). Astfel, tanara a nascut prin cezariana la 33 de saptamani. La cea de-a treia sarcina, a fost diagnosticata cu diabet zaharat de tip II si a nascut un baietel de 4,1 kg tot prin cezariana. Cand a implinit 42 de ani, Tara a inceput sa ia medicamente pentru diabetul zaharat de tip II si pentru hipertrigliceridemie. Noua ani mai tarziu, a suferit un infarct minor, care a lasat-o cu o slabiciune a partii stangi a bratelor si picioarelor. Propria sa mama suferise de hiperglicemie in timpul sarcinii, era supraponderala si a murit la 54 de ani din cauza complicatiilor date de hipertensiunea arteriala.

Aparent, s-ar parea ca in cazul Tarei, suferintele mamei sale i s-ar fi transmis in timp, iar tanara la randul ei ar fi influentat cel putin viata intrauterina a propriilor copii. (complicatii la prima sarcina, fat macrosom la sarcina numarul 3). Un Simpozion al Societatii Americane de Genetica Umana din Philadelphia a prezentat problema originii fetale a bolilor adultilor.

Potrivit fiziologului J. Law de la Colegiul de Medicina Veterinara al Universitatii Cornell, majoritatea oamenilor gresesc atunci cand spun ca omul este produsul genelor - abordarea corecta, potrivit profesorului amintit ar fi ca omul este un "rezultat" al mediului. Anumite caracteristici ale mediului intrauterin pot conduce la schimbari pe termen lung. Toti vorbitorii de la Simpozion au subliniat ca fetusul vulnerabil este cel care este infometat in uterul mamei, o stare denumita intarzierea cresterii intrauterine. Un asemenea copil este nascut aproximativ la termen, dar are o greutate mult sub cea normala - adica este "mic pentru perioada de gestatie", si nu prematur. Adaptarile care au permis fetusului sa continue sa creasca in ciuda "foametei" la care a fost supus au devenit, mai tarziu, pe parcursul vietii, factori de risc pentru anumite boli. "Aceste adaptari schimba in mod permanent structura si fiziologia corpului in dezvoltare." spune

David Barker de la Unitatea Epidemiologica de Mediu MRC din Southampton, Marea Britanie. Rezultatul final se poate concretiza in boala arteriala coronariana, infarct, hipertensiune si/sau diabet de tip II.

Dovezile ca evenimentele din timpul vietii fetusului pot pregati scena pentru bolile adultilor sunt atat epidemiologice, cat si experimentale.

Dovezi epidemiologice

Mai mult de 100 de studii coreleaza in mod clar greutatea scazuta la nastere cauzata de restrictiile de crestere intrauterina cu incidenta crescuta a factorilor de risc clasici ai bolilor cardiovasculare si cu bolile efective. Legaturile dintre perioada intrauterina si viata adulta par a avea sens. Fatul subnutrit isi redistribuie fluxul sangvin pentru a-si proteja organele cheie, cum ar fi creierul. Functia endocrina si compozitia corpului se schimba. Acesti copii au masa musculara redusa, si acesta este locul de actiune al insulinei. Greutatea scazuta la nastere si cresterea accelerata in greutate in timpul copilariei pun bazele bolii coronariene de inima si a diabetului de tip II. Unele persoane care sufera de boli cronice au crescut in mod diferit inainte de nastere si in timpul copilariei. Schimbarile in rezistenta la insulina pot conduce la diabet: niveluri anormale ale hormonului stresului, artere rigide si prea putini nefroni pot conduce la hipertensiune.

Dovezi epidemiologice interesante vin din evidentele de sanatate din timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial. O analiza a indivizilor care erau in stadiul de fetusi in timpul unei perioade de foamete care a durat 7 luni in Olanda in 1943 este graitoare: expunerea prenatala a condus la incapacitatea mentinerii, cu 50 de ani mai tarziu, a homeostaziei glucozei. Paul McKeigue, un epidemiolog de la Scoala Londoneza de Igiena si Medicina Tropicala a analizat Studiul Uppsala Birth Cohort care a urmarit 14.611 barbati si femei nascuti intre 1915 si 1929. Inregistrarile includ greutatea la nastere, statistici despre morbiditate si mortalitate si sunt legate de datele recensamintelor. Interesant, greutatea scazuta la nastere cauzata de restrictiile de crestere intrauterine prevede mortalitate in copilaria timpurie, dar nu este legata aparent de boli sau moarte intre varsta de 15 si 64 de ani. Abia dupa varsta de 65 de ani inceputurile de viata private de hrana au ca si ecou boli cardiovasculare (ca si cauza primara a mortii). Acest asa-numit sindrom al copilului mic nu produce anormalitati ale lipidelor, ci tensiune arteriala ridicata si intoleranta la glucoza.

Dovezi experimentale

Studiile de caz si cele epidemiologice ofera stimulentul pentru experimente care testeaza in mod direct ipoteza ca infometarea in uter se "traduce" mai tarziu prin diabet si boli cardiovasculare. Profesorul Nathanielsz lucreaza cu fetusi de oi, expunand capul in timp ce oaia este anesteziata. Cercetarile pe oi de pana acum au identificat niste diferente esentiale in fiziologie inainte si dupa nastere. Fatul si adultul au raspunsuri diferite la glucocorticoizi. Nu putem accepta ca ceva care

se intampla dupa nastere sa se intample si inaintea nasterii. Exista un set de regli complet diferite in interiorul uterului. De exemplu, expunerea la glucocorticoizi a unui fat creste functia tiroida. Aceeasi expunere dupa nastere descreste functia tiroida. In mod normal, producerea crescuta de glucocorticoizi a unui fat il ajuta sa faca fata presiunilor unui uter contractat si rigorilor unei nasteri.

Productia endogena de glucocorticoizi la un fat poate juca un rol profund in schimbarile sistemului cardiovascular. Primul mediu din pantecele mamei joaca un rol la fel de important in aflarea modului in care va reactiona sistemul cardiovascular.

Modelul experimental testat pe rozatoare

In laboratorul de biologie moleculara al departamentului de chimie al Universitatii Vrije din Amsterdam, dr. Cees Oudejans a adoptat o alta abordare experimentala privind originile fetale ale bolilor adultilor. Acesta a dezvoltat un model de disfunctie placentara al rozatoarelor, legand artera care controleaza fluxul sangvin de embrion, rezultand o intarziere a cresterii embrionare. Rezultatul a fost ca aceste rozatoarele isi mentin un exces persistent de horomoni somatostatini si in viata de adult - un efect care nu apare la rozatoarele subnutrite in stadiul de pui. Somatostatinul este un hormon pancreatic ce afecteaza rata absorbtiei de nutrienti in sange. Asadar, malnutritia inainte de nastere este diferita de cea post-natala.

Cercetarile lui Oudejan arata clar cum legatura dintre mama si fat joaca un rol important in predispunerea rozatoarei la dezechilibre hormonale. Placenta imobilizeaza nutrienti de la mama. Controlul embrionic prenatal al cresterii placentei este asemanator cu controlul cresterii hipotalamusului de dupa nastere.

Actiunea stresului si a alcoolului

Ideea ca stresul la care este supus embrionul si mama acestuia poate cauza boli in viata de adult mai are un drum lung de parcurs de la ipoteza la teorie. Este nevoie de multe experimente noi si modalitati de a preveni aceste boli. De exemplu, boala cardiovasculara poate sa apara din cauza conditiilor intrauterine nefavorabile; cercetatorii trebuie sa afle care sunt stimulii care cauzeaza aceste conditii. Intarzierea cresterii embrionului afecteaza in mod dramatic, dar selectiv si permanent exprimarea unui subset de gene. Pentru aceasta, este nevoie de studii ale placentei functionale din timpul sarcinilor.

Cercetatorii de la Universitatea din Harvard au avertizat asupra pericolului pe care il presupune starea de stres la femeile insarcinate. Ei au descoperit ca o stare prelungitã de stres _i contactul cu anumici alergeni pot predispune la sugarul hrãnit la piept imbolnavirea de astm infantil. Cercetatorii americani au explicat ca stresul la femeile insarcinate poate influenta sistemul imunologic al bebelusului. Una din concluziile studiului realizat in mediu urban asupra a 387 de mame lactante si care au fost supuse la niveluri diferite de stres a fost ca expunerea la alergeni (acarienii din praful locuintei) in timpul sarcinii duce la cresterea nivelului de imunoglobulina E, anticorpul care are legatura cu imunitatea.

Alt studiu recent arata ca femeile care consuma alcool in cantitati moderate (o sticla de vin pe spatamana), in timpul sarcinii, isi expun copiii unui risc dublu de a suferi de depresie si anxietate, mai tarziu in viata. Insa, de multe ori, aceste probleme nu sunt vizibile decat atunci cand copilul inainteaza in varsta. Totusi, asa cum fumatul nu are intotdeauna ca rezultat cancerul la plamani, asa si expunerea fatului la alcool nu are intotdeauna consecintele amintite.

Potrivit cercetatorilor britanici de la Institute of Cancer Research, cancerul poate fi transmis, in cazuri rare, de la mama la fat in timpul sarcinii. Celulele anormale existente in corpul unei mame in varsta de 28 de ani bolnava de leucemie au trecut prin placenta, afectand fatul. Mama a murit de leucemie la o luna dupa ce a dat nastere unei fetite, diagnosticata cu cancer la doar 11 luni. Desi nu era vorba de aceeasi boala, medicii cred ca exista o legatura intre cele doua cazuri. Pana in prezent au fost intalnite 17 cazuri de cancer transmis de la mama la fat, de obicei fiind vorba de leucemie sau cancer de piele. Mai mult, studiile efectuate pe gemeni identici au aratat ca, in caz ca unul din frati este bolnav de cancer, exista sanse mai mari ca si celalalt sa se imbolnaveasca.

Bibliografie

www.doctor.info.ro