UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM “ION MINCU”
ȘTEFAN RADOCEA
.
TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ
MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE
REZUMAT
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC
PROF. DR. ARH. DANIELA RĂDULESCU-ANDRONIC
BUCUREȘTI, 2015
2 REZUMAT
TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 3
REZUMAT
Am pornit la drum cu convingerea că arhitectura are nevoie de
sprijin pentru a putea lumina sensul construirii. Arhitectul se întâlnește, în
dorința de a proiecta pentru cineva, într-un anumit loc, cu dorințele și
aspirațiile altcuiva. Arhitectura nu poate să se revendice în ea însăși, ci este
un tovaraș de drum. Înțelegând limbajul caselor și cunoscând drumul,
arhitectul este cel ce conduce omul spre acea casă, sau loc, ce va fi proprie
numai lui. El este o călăuză, precum cea din filmul lui Andrei Tarkovsky,
ce te privește din urmă și către care te uiți pentru a verifica dacă te îndrepți
în direcția corectă. Subiectul proiectului este acela ce îl va locui odată ce
acesta se va fi construit.
Lucrarea pornește de la alte două percepții personale. Trăim într-o
societate marcată încă de traumele fizice şi morale provocate în anii
dictaturii comuniste. Am plecat la un drum nou fără a ne asuma pe deplin
istoria şi problemele societăţii şi am reuşit astfel o construcţie socială ce nu
are la bază valori şi principii autentice. Atomizarea socială generată de
practicile comunismului se percepe astăzi, poate cel mai uşor, prin relaţia
tensionată dintre românul contemporan şi comunitatea în care trăieşte.
Indiferenţa faţă de spaţiile aparţinând comunităţii, faţă de bunul public, chiar
faţă de patrimoniul cultural şi istoric sunt realităţi ale vieţii cotidiene.
Împlineam opt ani în momentul răsturnării lui Nicolae Ceaușescu,
așadar amintirile mele din epoca de aur sunt relativ puține. Multe locuri și
lucuri le știu din povestirile părinților și bunicilor mei. Îmi aduc aminte și
acum cum mi se părea o poveste de demult când aflam despre spitalul în
care m-am născut și care dispăruse cu doar câțiva ani înainte. Nu îmi aduc
aminte aproape nimic despre cartierul ce s-a demolat în momentul
construirii noului centru civic. Chiar și povestirile erau acompaniate de
îndemnul de a nu spune nimic la școală, de teama de a nu ajunge la urechile
4 REZUMAT
cui nu trebuie; de altfel suspiciunea era paradigma acelor vremuri, trăiai cu
temerea că oricine poate spune oricând securității ce auzea că povestești.
Trăiam cu o anume frică, o neîncredere în lumea exterioară.
Țin bine minte de asemenea nesiguranța vieții cotidiene și a zilei de
mâine. Poate datorită cozilor care erau pretutindeni, a dificultății cu care
puteam cumpăra mâncare, a bucuriei primirii unui pachet cu banane,
ciocolată sau un mic joc de la bunica din străinătate, lucruri pe care în
România nu le puteai găsi. Dar poate cel mai bine îmi aduc aminte de
timiditatea cu care părinții mei povesteau, tocmai pentru a mă proteja, de
iminența demolării casei în care locuiam împreună cu unchiul tatălui meu,
pe dealul Filaretului. Nu realizam exact ce înseamnă și nu credeam că se va
întâmpla vreodată, și din fericire nu s-a întâmplat, să fim mutați din casa
aceasta, să nu mai parcurg în fiecare dimineață și seară drumul pe
bulevardul Mărășești până la școală sau la bunicii mei. Dar simțeam această
amenințare din ce în ce mai puternic odată cu finalizarea tot mai multor
blocuri dinspre Rondul Coșbuc (acum Regina Maria) și a Casei Republicii
(acum a Poporului). Simțeam această temere în comportamentul părinților
mei, ce lucrau acolo unde aceste idei monstruoase erau transpuse în
proiecte.
Teza și-a propus lectura orașului din perspectiva creșterii prin
schimbare, prin înlocuire, și cercetarea acelor lucruri ce pot contribui la
înțelegerea felului în care vom putea recupera o relație firească cu mediul în
care locuim. Parcurgerea istoriei traumatice a demolării împreună a spațiului
vital și a conștiinței sociale trebuie înțeleasă și ca o încercare de împăcare cu
trecutul. Simptomele acestei tensiuni interioare, ce se pot desluși astăzi în
felul în care ne construim viața, reprezintă, pe atât cât ne deranjează
prezența lor, șansa de a vindeca. Într-o înțelegere precum cea specifică
teoriei traumei, simptomul însuși nu este problema, ci mecanismul prin care
reacționăm la un impuls traumatic, fiind astfel necesar în procesul de
depășire a traumei. Nu vom putea realiza acest lucru decât înțelegând felul
în care trauma s-a instalat și care sunt mecanismele ce au blocat și blochează
în continuare eliberarea sentimentelor dureroase, descoperind cauza traumei
ce a dus la producerea simptomelor atât de vizibile astăzi.
TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 5
Locul în care toate aceste tensiuni și frământări, cu care se confruntă
societatea românească, au atins intensitatea maximă este fără îndoială
Bucureștiul. Loc și spațiu al identității românești, Bucureștiul colorat, plin
de diversitate și vitalitate cumulează acțiuni urbane și sociale de amploare,
păstrând în „carnea” sa atât romanticele grădini ale caselor ce se
îngrămădeau în jurul unei biserici cât și rănile, unele incă deschise, ale
intervențiilor brutale din perioada comunistă. Bucureștiul pare să adune și să
păstreze tot.
Lucrarea este structurată în patru capitole. Aceasta încearcă să
analizeze problema țesuturilor urbane traumatizate, rezultate în urma unor
acțiuni violente, și să descopere modalități de reumplere cu viața. Drama
milioanelor de oameni ce au suferit în timpul regimului comunist este
completată de trauma produsă orașului, iar găsirea unei forme de
însănătoșire a societății românești nu poate decât să includă reflecția asupra
problemelor cu care se confruntă orașul.
În primul capitol am încercat să deslușim acele lucuri pe fundalul
cărora se desfășoară viața cotidiană. Am căutat, pe parcursul acestui capitol,
să facem un ocol în filosofie pentru a găsi urmele, în sens fenomenologic,
acelor lucruri ce definesc ființarea și spațiul vital al acesteia. Această scurtă
incursiune ne-a fost cerută de convingerea că aflarea originilor cuvintelor și
a cercetării înțelesului acestora are nevoie de coaserea plasei ce le prinde
împreună.
Ne-am concentrat, la început, asupra definirii unui rost al ființării,
pornind de la esența sa și de la nevoia de a ordona un set de lucruri ce
compun personalitatea noastră. Am descoperit aici nevoia unei ființe de-a
face lucrurile și de a le folosi, de a le mânui. Lucrurile ne sunt la
îndemână, iar acestea determină mișcarea noastră în lume, orientarea și
cuprinderea orizontului spațial. Orânduirea acestor lucruri în jurul nostru și
găsirea unui centru, ca loc al interiorității, înseamnă pătrunderea în
intimitate. Aici, în spațiul privat, ne regăsim, suntem feriți de privirea
celuilalt. Dar, tot aici, îl descoperim și pe celălalt, pe cel cu care împărtășim
intimitatea și care împlinește menirea pășirii în interior.
6 REZUMAT
Spațiul public este teritoriul exteriorității, locul în care suntem
văzuți de ceilalți. Menirea acestuia este de a face posibilă devenirea.
Faptul-de-a-fi-în-deschis definește aflarea omului într-un exterior și asumă
distanțarea de celălalt. Sfera publică se poate contura doar în legătură cu cea
privată. Locuirea interioară își găsește echilibrul în felul în care se deschide
către vecinătatea exterioară.
În spațiul exterior, teritoriul vast al locurilor și lucrurilor aranjate de
om, găsim și terenuri ale căror esență ține de dezorganizare. Acestea sunt
locuri împinse de forțe exterioare către dezordine, locuri abandonate de
practica cotidiană. Pentru a le putea umple din nou de viață trebuie să
înțelegem istoria și să le vedem absența.
Descoperirea originii termenilor puși împreună de teză – traumă,
identitate (urbană) și memorie – urmărește cântărirea bagajului de
informații pe care acestea îl aduc în cuprinsul cercetării. Aruncarea unei
priviri asupra definițiilor de dicționar și a posibilității acestora are menirea
de a contura drumul pe care îl propune studiul.
Primul intermezzo aduce în prim plan experiența personală de la care
a pornit dorința de a investiga acele lucruri pe care terenurile dezgolite de
viața anterioară ni le șoptesc și de a găsi măsura în care aceste șoapte ne pot
conduce pe drumul regăsirii echilibrului locuirii. Intenția de a propune o
construcție ce ar putea conține istoria suferințelor celor ce s-au împotivit
regimului comunist a adus hotărârea că acesta trebuie să se edifice într-un
loc ce poartă urmele suferinței orașului și împreună cu acesta.
Proiectul propune așezarea Muzeul Victimelor Terorii și Represiunii
Comuniste din România în zona fostei mahalale Udricani, demolată în mare
măsură de proiectul pentru Centrul Civic în anii 80, dar care păstrează
urmele unor viețuiri din mai multe epoci istorice. Proiectarea depozitului
memoriei este acompaniată de întrezărirea unei posibile re-nașteri a
cartierului prin atenția către lucrurile vizibile și invizibile pe care acesta le
păstrează.
TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 7
Cel de-al doilea capitol urmărește înțelegerea felului în care
oamenii sunt atinși de evenimente violente ce le modifică identitatea prin
cercetarea modului în care trauma este percepută în medicină. Investigarea
etapelor și diferitelor modalități de care medicina dispune în tratarea
pacienților ne va putea oferi o bază de reflecție asupra felului în care
arhitecții pot readuce viața în zonele urbane și în comunitățile ce păstrează
prin însuși tipul de dezvoltare o memorie traumatică.
Dacă pentru un traumatism fizic regulile medicinei de urgență
răspund necesității de a interveni rapid, în tratarea traumelor psihice
procesul primar diferă. Pentru a putea influența dezvoltarea bolii trebuie să
recunoaștem cauzele și să înțelegem condițiile în care aceasta se manifestă.
Important este, de asemenea, să putem deosebi cauzele de urmări.
Studierea cauzelor apariției rănilor psihice a dus la formularea teoriei
ce semnalează importanța atașamentului pentru sănătatea sufletească a
oamenilor. Atașamentul este un principiu natural și universal. Noi ne
raportăm celorlalți prin relații de atașament. Oamenii devin dependenți
sufletește față de ceilalți prin sentimentele pe care le împărtășesc.
Atașamentul este cel care ne definește apartenența. Ruperea acestor legături
într-o comunitate duce la pierderea certitudinilor fundamentale. Ne sunt
atacate rădăcinile sociale și emoționale, valorile spirituale deprinse de mici,
fundația pe care ființa noastră este zămislită. Sentimentul de identitate se
dizolvă în neantul în care ne aflăm.
Formele în care trauma psihică apare și se manifestă sunt extrem de
variate, acestea fiind în general categorisite în funcție de forța exterioară ce
intervine asupra organismului. Experiențele traumatice se întind pe perioade
de timp lungi, fiind parte a unui proces evolutiv. Spre deosebire de stres, în
cazul traumei nu există posibilitatea de a fugi, sentimentele fiind
încremenite și imobilizate în interior. Mecanismele de urgență duc, în cazul
traumei, la o amorțire a energiilor, la o relaxare a senzațiilor.
Consecințele experiențelor traumatice se regăsesc atât pe termen
scurt, imediat după încetarea evenimentului, cât și pe termen lung, la mult
timp după, uneori chiar atunci când noi le considerăm uitate pe acestea. La
8 REZUMAT
început, imediat după trăirea experienței, ne simțim anesteziați, ca și când
simțurile ne sunt reduse, și continuăm să acționăm mecanic, fără voință și
inițiativă. După un timp acestea devin parte a rutinei zilnice și pot astfel să
pară parte a vieții normale. Experiența traumatică poate avea efecte chiar
dacă persoana nu este conștientă de procesul ce are loc în interior. Pot fi
influențate percepțiile, gândurile, emoțiile și acțiunile fără un stimul
exterior evident. Percepția asupra lumii și a lucrurilor este influențată de
rămășițele ascunse ale experienței traumatice.
Depășirea traumei presupune o transformare progresivă multiplă.
Oamenii ce au suferit experiențe traumatice balansează între încercarea de a
nega trauma, de a încerca să continue viața ca și cum aceasta nu ar fi
existat, având iluzia controlului asupra acesteia și resemnarea că vindecarea
nu va mai putea fi posibilă vreodată. Reacția comună în aceste cazuri este
aceea de evitare a confruntării cu realitatea evenimentului. Fuga de sine se
datorează în principal temerii readucerii în prim plan a amintirilor
traumatice și de posibilitatea rememorării experienței. În încercarea de a ține
la distanță această parte a memoriei, persoanele se concentrează în activități
frenetice, ce îi țin ocupați tot timpul, arătând o grijă specială pentru
persoanele apropiate.
Răspunsul privind trauma este în general diferit. Procedeele terapiei
traumei derivă așadar din diferitele opinii privind fenomenul traumei.
Specific traumei este faptul că realitatea dispare în înconștient. Pentru
vindecare este nevoie de o reconstruire a acestor realități, de o aducere a
lor în conștiință. Informația ce conține adevărul este cunoscută în adâncul
sufletului nostru, doar că nu avem acces conștient la aceasta. Recunoașterea
neputinței noastre de a ajunge la ea deschide calea către vindecare.
În încercarea de a cunoaște adevărul trebuie mai întâi să ne împăcăm
cu mediul în care ne împlinim ființarea. Apropierea sensibilă față de sufletul
celuilalt și de locurile ce ne înconjoară va face posibilă vindecarea.
„Dragostea vindecă rănile sufletești.” (Ruppert, 2012: 360)
TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 9
Un al doilea intermezzo spune povestea încercării de a îndruma1
așezarea cu măsură, cu sensibilitate, într-un țesut istoric al orașului
București. Proiectul de atelier în cadrul Universității „Ion Mincu” propunea
două exerciții legate și gândite în complemetaritate. Astfel într-o aceeaşi
zonă de studiu, pentru primul proiect studenţilor le era indicată o folosinţă
(în cazul atelierului nostru cămin pentru studenţi) căreia trebuiau să îi
găsească un loc potrivit, iar pentru cel de-al doilea proiect, într-un loc
precis (intersecţia Traian cu Labirint) în urma analizei, studenţii urmau să
propună o funcţiune adecvată (publică şi având o componentă de cultură).
Primul proiect funcţiona (şi) ca etapă de analiză pentru cel de-al doilea.
În cele din urmă, discutând, punându-ne de acord şi ştiind unii de
alţii, studenţii au căutat de cele mai multe ori în mod firesc integrarea în
ţesut; un dublu ţesut, pe de o parte construit, iar pe de altă parte, poate mai
important, un ţesut al vieţii oamenilor acolo. Un ţesut căruia căutăm să ne
supunem şi în care nu azvârlim obiecte autonome ci aşezăm case, pe cât se
poate, asemenea.
În al treilea capitol am trecut în revistă succint istoria zbuciumată a
Bucureștilor pentru a înțelege cauzele și contextul problemei țesuturilor
destructurate, rezultate în urma demolării din ultimii ani ai regimului
comunist. Istoria unui oraş poate fi reconstituită din „semnele” pe care
acesta le păstrează sau anulează în evolutia sa. Pentru o înţelegere a
traumelor oraşului Bucureşti şi o eventuală descoperire a valorilor care îl
pot vindeca, am considerat necesară o privire retrospectivă asupra a ceea ce
au însemnat intervenţiile structuratoare pentru ţesutul urban şi pentru
specificul Bucureştilor de altădată.
De la grupare de sate la o metropolă a secolului XXI, Bucureștiul a
uitat de grija pentru locurile și lucrurile ce conturau orânduirea vieții. Istoria
recentă, cea a ultimei perioade a regimului comunist, este cea mai dureroasă
pentru oraș și pentru locuitorii săi. În proiectul comunist arhitectura a
devenit mijloc de manipulare a conștiinței umane.
1 Împreună cu prof.dr.arh. Anca Oțoiu și șef de lucrări dr.arh. Cristina Constantin
10 REZUMAT
„...a existat mereu un miez neschimbat: casele îmbrăcau
viețile oamenilor. Or, „blocurile” nu manifestau pic de
respect pentru viață și nici pic de milă pentru oameni.
Experimentul cu „blocuri” a arătat altceva: că ele pot strica
traiul și mentalitatea omului.” (Biciușcă, 2005: 45)
Apogeul agresiunii asupra orașului și a locuitorilor săi a fost atins în
anii „epocii de aur”. Proiectul pentru Noul Centru Civic al Bucureștiului și
edificarea „Casei Poporului” implică ștergerea completă a oricărei urmă de
viață anterioară din centrul istoric al orașului. În Bucureștiul perioadei
comuniste au fost demolate peste 40000 de construcții (locuințe, edificii
administrative, monumete de artă și cultură) dintre care 20 de biserici și
mânăstiri, de pe o suprafață de aproximativ 450 de hectare de teren (4,5
kilometri pătrați), din totalul de 250 de km pătrați ai orașului, fiind mutați
din casele lor, de pe o zi pe alta, mai bine de 30000 de oameni numai pentru
construirea Centrului Civic.
Câteva voci au încercat să pună în discuție felul în care ne raportăm
la distrugerile din anii ‘80, dar sentimentul general este că istoria aceasta
este atât de dureroasă încât preferăm să o ascundem. „Este frecvent ca atari
traume, ale unor comunități prigonite și mai ales dispersate, să nu facă
obiectul unei colectări de date.” (Bonciocat, 2013) Eșecul concursului
București 2000 și aviditatea noastră de a exploata peste măsură proprietatea
personală, fără să ne intereseze ce se întâmplă cu cele vecine, sunt dovadă a
neîmpăcării cu sine și cu memoria colectivă. Conștiința locurilor și a
lucrurilor comune nu poate fi recâștigată decât prin asumarea nedreptăților
produse în toți acești ani.
Mutarea forțată a oamenilor în noile locuințe „tip”, îngrămădite în
blocuri rupte de spațiul exterior, a dus la atomizarea societății, la dizolvarea
legăturilor dintre oameni. Adunați la un loc, într-un singur imobil, oamenii
s-au îndepărtat. Recuperarea unui firesc al locuirii trebuie să pornească de la
conștientizarea faptului că aceste locuri nu posedă atributele unei locuiri
TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 11
sănătoase și de la regăsirea spațiilor exterioare comune și reașezarea unei
viețuiri în comunitate2.
Cel de-al treilea intermezzo a propus un ocol spre un loc încărcat de
memorie. Cimitirul Săracilor aparține Memorialului Victimelor
Comunismului și al Rezistenței, instiuție ce are ca scop păstrarea Memoriei.
Parte a Muzeului de la Sighet, deschis în fost închisoare, Cimitirul este locul
în care au fost îngropați fără cruce cei ce și-au găsit sfârșitul în temnița
regimului comunist din anii 50.
Intervenția propusă, pentru realizarea unui turn clopotniță și loc de
privire a cimitirului, a dorit să atingă cât mai puțin pământul, cel ce în fapt
păstrează memoria și este simbol al suferinței pentru libertatea conștiinței.
Cei doi pereți verticali prind între ei și susțin platforma și grinda pe care se
așează clopotul, agățând pe exteriorul lor scările. Construcția se deschide
către troiță, latura lungă a cimitirului, și, mai departe, către peisajul din zare.
Urcarea și coborârea devin parte a unui parcurs liniar și se petrec pe latura
exterioară a pereților pentru ca doar răgazul opririi pe platformă să permită
observarea de la înălțime a Cimitirului.
Capitolul patru aduce în discuție ceea ce ar putea însemna un
posibil început de vindecare și se oprește asupra unor încercări de a
reconstrui „sănătos”, prin păstrarea momentelor evoluției unor clădiri. În
final, vom parcurge povești, ale unor orașe și comunități, de asimilare și
depășire a unor evenimente traumatice.
Memoria, ca fundație a identității noastre și act conștient al
discernerii adevăratei rezonanțe a motivului transcedental al vieții, a
motivului de a fi în lume, este fără îndoială liantul construcției viitorului.
Doar prin modelele păstrate în memorie devenirea noastră capătă un sens, o
direcție, doar ele ne pot hrăni încrederea și speranța. Fără acestea prezentul
își pierde vigoarea, riscăm să ne rătăcim și să ne înstrăinăm.
Memoria colectivă, așa cum o definește Maurice Halbwachs3, este
formată din informații și date despre viața trăită, colectate și răspândite de
2 Pleșu, 2014, 69 op.cit.
12 REZUMAT
un grup specific, comunitate sau societate. Cauza recuperării vieții trecute
din vestigiile și din terenurile absenței, forme construite sau goale ale
orașului noastre, este așadar una de interes regional.
Arhitectura este precum o materie spongioasă, absoarbe timpul
pentru ca ulterior să-l înapoieze. Oraşul european, martor al unei istorii
proprii, implică o stratificare geologică a vârstelor sale, ilustrată la nivelul
ţesutului urban, al monumentelor sale de arhitectură, spaţiilor publice. Acest
proces de sedimentare de materie şi de memorie este în continuă facere.
Straturi noi de informaţie sunt adăugate peste cele vechi, aşa cum generaţiile
actuale îşi construiesc viitorul deasupra moştenirii lăsate de înaintaşi.
Norberg-Schultz consideră că arhitectura este martor al istoriei, ea
are un caracter arhival, dezvoltându-se paralel cu tradiţia şi înglobându-le în
spiritul locului. Prezenţa comună a unui acum şi a unui atunci devine unul
din straturile concomitent prezente. Nici vechiul nu este superior noului,
nici noul nu este superior vechiului, cele două capătă un statut axiologic.
Memoria (colectivă), ce defineşte astfel identitatea unui spaţiu şi a
unei comunităţi, este cea care asigură umplerea cu fiinţă a unui loc.
Programatic, regimul comunist și-a propus ștergerea istoriei și a tradițiilor
românilor, crearea omului fără memorie, a unui om nou ce nu trebuia să aibă
cunoștiință de nimic din ceea ce a fost înainte, din ce a avut sau a făcut.
Efectele acestei campanii sunt încă vizibile. Societatea încă suferă, iar
singura șansă de a îmbunătății starea acesteia pornește de la înființarea
acelei instituții care să resusciteze memoria colectivă și conștiința fiercăruia
dintre noi.
În cazul obiectelor ce păstrează istoria traumatică a devenirii lor
intervenția trebuie sa fie cu atât mai atentă. Straturile vor trebui păstrate cu
mult respect pentru suferința ce o amintesc, pentru a fi mai apoi îngrijite de
noua intervenție. Între aceste două puncte se va putea balansa atitudinea
noastră în încercarea ridicării unui edificiu nou peste unul vechi. Acceptarea
trecutului, oricât de dureros ar fi acesta, este vitală pentru clădirea sănătoasă.
3 Halbwachs, 1992 op.cit.
TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 13
Această păstrare vizibilă a urmelor traumatice face posibilă vindecarea și
asigură că violența nu se va mai repeta.
Cele trei clădiri, ale căror istorie a refacerii am investigat-o, sunt
încărcate de valoari ce capătă valențe patrimoniale. Alte Pinakothek, Neus
Museum și Kolumba sunt imobile reprezentative pentru memoria și voința
colectivă a unei comunități. Sigur, învățămintele lor trebuiesc aplicate la
măsura fiecărei situații în parte și cu aceeși măsură potrivită a lucrurilor. Dar
trebuie remarcată hotărârea unei societăți și a unor arhitecți de a construi cu
sensibilitate față de urmele trecutului, de a readuce viața în interiorul unor
clădiri prin păstrarea mărturiilor istoriei în trupul lor.
În cele din urmă, am grupat sub titlul povești ale (ne)împăcării
patru istorii ale unor comunități ce au încercat să se împace cu evenimentele
violente pe care le-au suferit. Experiențele sunt diferite, forța exterioară
distructivă diferă. Este diferit și contextul în care aceasta survin. Orașul
Gibellina a fost distrus în întregime de un eveniment natural, un cutremur
puternic și neașteptat, ce i-a obligat pe cei ce au supraviețuit să construiască
o nouă localitate în apropierea celei vechi. Mostarul a suferit datorită
războiului pornit între membrii aceleași societăți. Orașul a devenit exemplar
pentru întreaga țară. De la un loc al toleranței, al conviețuirii, a ajuns un
simbol al destrămării și divizării. La București un studiu, încheiat cu mici
intervenții în spațiul public al vecinătății blocurilor construite în perioada
comunistă, încearcă să reanime „spatele blocului”. Analiza acestor zone
propune activarea lor printr-o serie de amenajări a unor locuri de întâlnire a
locuitorilor, menite să îi reîmprietenească pe aceștia cu teritoriul vecinătății
și al orașului. Tăierea Berlinului în două a fost momentul de culme, dar nu
finalul, al unor decenii de distrugeri și suferințe. Zidul Berlinului simboliza
divizarea timpului și a lumii germane. În viețuirea lor, oamenii încarcă
lucrurile din jurul lor cu semnificații culturale. Locurile și obiectele devin
simboluri ce întrupează dorințe, frici și valori. Ele primesc rolul de ne aminti
asupra identității noastre și a comunității din care facem parte. Aceste
lucruri sunt rareori controversate, fiind în general păstrătoare ale unor
evenimente pozitive. Berlinul este exemplul contrar, unde, într-un mediu
politizat în mare măsură, monumentele nelitigioase sunt excepția. Zidul și
14 REZUMAT
alte monumente ale Berlinului aduc aminte fapte controversate din istoria
recentă; fapte care nu sunt acceptate de toată lumea ca fiind parte a
identității urbane.
*
Dezvoltarea orașului București este în continuare o temă sensibilă.
Teza nu și-a propus să o rezolve sau să impună o direcție de creștere și
devenire a acestuia. Am urmărit, însă, punerea într-o altă lumină a urmelor
pe care orașul le păstrează și deschiderea unui nou orizont al apropierii de
locurile familiare. În anii de după căderea comunismului am încercat să
acoperim urmele dureroase, să ascundem tumora, perpetuând trauma și am
edificat reinterpretări ale cutiilor de chibrituri comuniste ce au servit drept
locuinţe. Tot ce am întreprins pentru a recâştiga zonele destructurate ale
orașului a fost guvernat de un interes imediat.
Este important, acum, să găsim echilibrul con-viețuirii pornind de la
confruntarea sensibilă a trecutului, de la însușirea rănilor prezente în
identitatea urbană și asumarea că un mediu steril nu ne va însănătoși. Să ne
cunoaștem locurile vieții și istoriile lor și să ne apropiem cu dragoste de
ele.
*