Terapia Cognitiva Pentru Tratarea Timiditatii

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Iași

Terapia cognitiv-comportamentală în tratarare

timidității la adolescent

Masterand :

Asofronie Andreea, FMRF, an II

Timiditatea – definiții, cauze, manifestări

1. Definiţie

„Ca și cuvântul stres, termenul de timiditate acoperă realități diferite. El caracteriza oamenii temători, plini de frică, lipsiți de încredere, de îndrăzneală, discreți în relațiile sociale și s-a generalizat începând cu secolul XVIII” (Cristophe, 2001, p. 81). Timiditatea caracteriza toate stările în care o persoană se simțea stânjenintă în prezența altora. Astăzi nu există o definiție universal acceptată a timidității. Totuși, trebuie să păstrăm această denumire pentru un tip particular de anxietate socială care exprimă „un mod de a fi durabil și obișnuit, marcat de o tendință pronunțată de a se retrage și de a evita de a lua inițiativa în orice situație socială, o stângăcie în interacțiunile sociale, în ciuda unei oarecare dorințe de a se confrunta cu anumite schimbări” (Cristophe, 2011, p. 82).

Shorter Oxford Dictionary oferă următoarea caracterizare a oamenilor timizi : „Se sperie cu ușurință ; sunt greu de abordat din cauza sfielii, prudenței sau neîncrederii ; temători în a se angaja într-o acțiune ; prudenți, îndărătnici, șovăitori; potrivnici acceptării vreunui principiu sau abordării vreunui subiect ; rezervați din prea multă prudență ; precauți când vorbesc ; sfioși în a se afirma ; extrem de rușinoși” (Doubtfire, 1997, p. 13).

2. Cauzele timidităţii

Complexele de inferioritate

Complexul de inferioritate este “tendința de a nega sistematic valoarea propriilor capacități în

raport cu cele ale altor persoane” (Picardat, 1998, p. 13).

Timidul se judecă în sinea lui, luând ca punct de referință persoanele care îl impresionează,

deducându-și, în acest mod, inferioritatea. Dacă, de exemplu, vede o persoană care are abilități

foarte bune de comunicare, se va gândi imediat că el nu va reuși niciodată să se exprime cu atâta

ușurință. Dacă întâlnește o persoană îmbrăcată cu gust sau coafată cu naturalețe, va găsi propria

ținută vestimentară stridentă, iar coafura, prost aranjată sau lipsită de farmec. Va merge până

acolo încât va pune sub semnul întrebării propria capacitate de a-și alege îmbrăcămintea sau de a

cere corect coaforului tunsoarea care-i vine cel mai bine (Picardat, 1998). Timiditatea îi

afectează, astfel, viaţa socială.

Dar lucrul poate fi mai grav, complexul de inferioritate putând atinge și viața sentimentală.

Astfel, adesea, o persoană timidă nu îndrăznește să-și exprime sentimentele față de persoana

iubită, deoarece se simte incapabilă atât să fie plăcută de aceasta, cât și să o facă fericită.

Complexul de inferioritate acționează la fel și în viața profesională a individului. Găsirea unui

loc de muncă este o veritabilă cursă cu obstacole pentru timid. Simplul demers de prezentare a

capacităților proprii, viitorului patron, este o încercare grea. Presupunem că acest obstacol este

trecut și persoana timidă este angajată. Este probabil ca aceasta să rateze ocazia unei promovări

deoarece se simte incapabilă să dobândească noi cunoștințe și va considera că ar fi mai potrivit

pentru acel post un alt coleg.

La școală, copiii și adolescenții timizi se manifestă prin izolare, evitarea contactului vizual (mai

ales față de profesori), pasivitate, teamă (nu ridică mâna la ore), determinate de complexe de

inferioritate.

În sfârșit, complexul de inferioritate este adesea datorat unei personalități foarte influențabile.

“Persoana timidă resimte dificultăți în a-și exprima și a-și susține propriile opinii, deoarece are

impresia că ceilalți știu mai multe lucruri și posedă o mai bogată experiență de viață” (Picardat,

1998, p. 14).

Deși complexul de inferioritate este, într-adevăr, o judecată negativă asupra propriei persoane, el

ascunde și două mari calități : umilința și capacitatea de a-i asculta pe ceilalți.

Teama de ridicol

Pentru timid, „privirea celuilalt este o încercare teribilă. Comportamentul timidului se schimbă

radical atunci când simte că este privit. Are impresia, deodată că toate slăbiciunile sale sunt

descoperite. El se imaginează singur în mijlocul mulțimii de acuzatori care îl examinează cu

lupa sub toate aspectele” (Picardat, 1998, p. 15).

El își închipuie că este judecat fie sub aspect fizic (înățime, fizionomie, vestimentație, coafură,

mers stângagi), fie în ceea ce privește modul de a gândi, de a vorbi, de a se comporta. Prima lui

temere este de a nu fi judecat negativ (are impresia că pare neinteresant). A doua temere este

frica de a nu fi obiect de batjocură, de ironie (Priviți cât e de neîndemânatic!). În final, ceea ce îl

marchează mai presus de orice pe timid este teama de a nu fi arătat cu degetul : e greu să suporți

o privire, dar a fi ironizat succesiv de un întreg grup de persoane este de-a dreptul o tortură.

Toate acest situații presupun existența unei relații directe cu o persoană, dar timidul poate suferi

la fel de mult de teama de ridicol și în cazul contactelor indirecte. Astfel, de exemplu, telefonul îl

sperie deoarece nu știe cum să se exprime. Imaginația lui lucrează și îi amplifică obsesia că s-ar

putea exprima rău, sau că s-ar putea să nu fie înțeles sau auzit.

Teama de ridicol este deci „teama de judecata negativă a celorlalți” (Picardat, 1998, p. 16).

Falsa imagine (idee) despre sine

În general, o imagine proastă asupra propriei persoane poate avea următoarele cauze : un eșec, o

experiență insuficientă de viață, lenea, obișnuința sau minciuna și proasta evaluare a propriului

fizic. Mai jos, vom prezenta mai detaliat aceste cauze ale timidității.

Falsa imagine despre sine datorată unui eșec

Foarte adesea, toate necazurile unui timid provin dintr-un eșec vechi, care l-a încredințat asupra

incapacităților sale dintr-un domeniu particular. Primul eșec îl face să se îndoiască de propriile

capacități, al doilea îl descurajează, iar tentativele ulterioare, dacă mai există, sunt făcute fără

speranța de a reuși, ceea ce, bineînțeles, nu-i permite să reușească (Picardat, 1998).

În general, toți oamenii trebuie să persevereze pentru a reuși și a căpăta încredere în ei înșiși.

Individul care încearcă să schieze și cade mereu în zăpadă se va crede incapabil să schieze. Mai

rău decât atât, se poate foarte bine ca el să generalizeze impresia și să înglobeze în același

raționament orice sport de echilibru asemănător (patine, schi nautic).

Tot astfel, în urma unui eșec școlar sau universitar, timidul poate să se convingă că nu va reuși

niciodată în viața profesională, ceea ce este complet fals, întrucât există chiar șefi de

întreprinderi, vedete de cinema și mulți alții care au reușit fără diplomă în foarte multe domenii.

Falsa imagine de sine datorată unei experiențe insuficiente de viață

Prea adesea, oamenii uită că viața înseamnă evoluție și transformare. Diferitele etape prin care

trecem de-a lungul vieții sunt cunoscute de toată lumea (copilărie, tinerețe, maturitate,

bătrânețe). Spre deosebire de acestea, dezvoltarea legată de spirit este aproape necunoscută.

Așa cum fizicul nostru se transformă treptat, chiar dacă noi nu suntem conștienți de aceasta, tot

așa se întâmplă și cu spiritul nostru.

El evoluează, schimbându-și capacitățile. Așadar, spiritul este fantastic. „El asimilează mii de

informații, creind fără încetare noi idei care vin să completeze arsenalul cunoștințelor aflate la

dispoziția unui individ” (Picardat, 1998, p. 17). Dacă spiritul nostru evoluează, atunci toate

capacitățile noastre vor merge în același sens.

Falsa imagine despre sine datorată lenei, obișnuinței sau minciunii

Omul are o înclinație naturală de a face cât mai puțin efort posibil, așa încât motive ca lipsa de

îndemânare sau incompetența sunt bine venite, scutindu-l de orice tentativă de a-și dovedi

contrariul. Este bine ca o astfel de atitudine să fie evitată, deoarece nimic nu este mai puternic

decât obișnuința. Astfel, cel care a evitat din lene și obișnuință să acționeze, uită că nici nu a

încercat cu adevărat să acționeze. El nu constată decât un lucru : n-a făcut acel lucru niciodată,

așadar este incapabil să-l facă (ceea ce, evident, îl satisface într-o oarecare măsură, deoarece nu

va mai fi nevoie să încerce).

Așadar, „Falsa idee despre sine poate fi rezultatul unei atitudini voit leneșe” (Picardat, 1998, p.

18).

Falsa imagine despre sine datorată fixației pe un detaliu fizic

Se întâmplă ca printre cauzele timidității să fie un detaliu fizic ce nu corespunde normelor de

frumusețe actuale, de exemplu, sprâncenele foarte stufoase, chelia, piciorul plat. Aceste mici

defecte există, nu pot fi negate. Dar nu trebuie să dăm prea mare importanță acestor defecte. A

face o fixație pe un detaliu duce la exagerarea importanței lui și deci la o evalure greșită a

propriei persoane.

Oamenii nu sunt judecați după micile lor imperfecțiuni, pe care toți le avem, ci după

personalitatea lor. Ea este cea care atrage sau nu simpatia. Toată lumea poate obține simpatie și

respect prin propriile calități.

Falsa idee despre ceilalți

Nu suntem singuri pe lume, iar timiditatea se naște din confruntarea cu ceilalți. Am văzut cum ne

înșelăm în privința propriei persoane, a capacităților noastre, dar ne înșelăm adesea și cu privire

la ceilalți.

Acești ceilalți care ne impresionează atât de mult sunt ca și noi ; sunt supuși acelorași îndoieli

asupra propriei persoane și sunt la fel de vulnerabili. Și ei se înșeală la fel de mult asupra lor și

asupra celorlalți. Cu toate acestea, timidul, trecând de la o extremă la alta, le atribuie celorlalți

toate capacitățile pe care și le refuză lui. Încă o dată se minte pe sine însuși, deși știe foarte bine

că nimeni nu este perfect (Picardat, 1998).

Celălalt pare că vorbește cu dezinvoltură, că abordează persoanele de sex opus fără complexe, că

are o încredere de nezdruncinat în el și reușia sa profesională. Totuși, noi nu vedem decât fațada,

fără a ști ce se petrece cu adevărat în sinea lui. Toți oamenii sunt fundamental asemănători, fiind

supuși acelorași incertitudini. Singura diferență obiectivă este că unii acționează (chiar dacă

pentru a ajunge aici au ezitat îndelung), în timp ce alții rămân imobili.

Timidul nu-i vede pe ceilalți, el nu privește decât temerile și defectele sale imaginare. Astfel, el

nu se simte numai inferior în sinea lui, dar crede că este considerat inferior și de către cei din

jurul său. Falsa idee despre ceilalți pe care o are timidul este o supraevaluare a capacităților

celorlalți.

Această impresie este, însă, și o formă de egoism : timidul crede că e judecat, că e considerat

ridicol, ca și cum persoanele din anturajul său nu s-ar gândi decât la el. El raportează totul la sine

în sens negativ, desigur, uitând că ceilalți se gândesc, înainte de orice, la ei înșiși.

Cum se manifestă timiditatea?

La nivel cognitiv

Timidul dezvoltă clişee mintale semnificative (Dumitriu, 1997) :

Complex de inferioritate : Când intru în clasă, toţi se uită la mine ca la ceva neobişnuit.

Anticipaţie negativă : Dacă dau un răspuns greșit, ceilalţi colegi vor râde de mine ; Nu ştiu

dacă voi suporta să mă despart de ea.

Falsă identificare : De atunci, nu cred să mai fi fost atât de obraznică şi îndrăzneaţă.

Autoagresivitate : Nu suport să-i fie cuiva milă de mine.

Generalizare forţată : Tot ce spunea mama despre mine era adevărat, aşa că am crezut-o şi de

atunci nu m-am mai băgat în grupurile de fete şi băieţi.

Supraevaluare socială : Întotdeauna am dat atenţie părerilor oamenilor şi toate evenimentele,

chiar nesemnificative, mi-au rămas adânc sculptate în memorie.

Supracompensaţie : Când a început şcoala, m-am refugiat în învăţătură.

La nivel fizic

Îmbujorarea

Atunci când se emoționează, fața timidului devine brusc stacojie. El resimte acest lucru ca pe o

căldură la nivelul obrajilor, al nasului și al frunții.

Tremuratul

Atunci când nu reușește să se calmeze, mâinile timidului încep să tremure, lucru cu atât mai

vizibil în cazul în care persoana ține în mână o foaie de hârtie sau scrie. Foaia amplifică

mișcarea, iar scrisul frumos se transformă într-o înșiruire de curbe nesigure.

Accelerarea bătăilor inimii

Confruntat cu diferite situații, timidul își simte inima bătând mai repede și câteodată strângându-

se până la durere. Ea pompează sângele și îl pune în circulație cu toată viteza în corpul timidului,

ca și cum acesta ar face sport. De aceea, o criză de timiditate este adesea însoțită de un brusc

acces de oboseală fizică.

Respirația sacadată

Într-o criză de timiditate, persoana în cauză nu respiră complet, având impresia că se sufocă

literalmente.

Crisparea stomacului

Involuntar, în timpul unei crize, corpul timidului se încordează, iar stomacul se crispează,

întrucât acesta este un centru nervos foarte important al organismului.

Bâlbâiala

Timidul are tendința să repete cuvintele sau silabele pe care le pronunță în anumite situații. Nu

este o bâlbâială patologică, ci pur și simplu un efect al tensiunii mușchilor și al crispării buzelor

și limbii. De altfel, bâlbâiala dispare de la sine îndată ce situația care a declanșat timiditatea a

luat sfârșit.

Senzația de sufocare

În situațiile stresante, timidul simte nevoie de a-și drege vocea înainte de a vorbi sau în timp ce

vorbește. Sunetul nu se produce și intervine senzația de sete. Vocea joacă feste și nu mai poate fi

controlată.

„Toate aceste tulburări fizice seamănă cu senzațiile trăite în timpul unui efort puternic”

(Picardat, 1998, p. 28). Însă, îndată ce experiența care a declanșat toate manifestările timidității

s-a consumat, individul se simte epuizat fizic și are nevoie de timp pentru a-și reveni.

La nivel comportamental

Nu își găsește cuvintele

Când se află într-o situație stresantă, ideile timidului se încețoșează în mintea acestuia. Ceea ce îi

păruse clar cu câteva minute mai devreme acum îi scapă. Simte că interlocutorul așteaptă și are

impresia că timpul se scurge foarte repede. Îl cuprinde panica, pentru că tăcerea îl copleșește. Nu

suportă această tăcere apăsătoare, deoarece ea pare să sublinieze lipsa de replică. Ar vrea să

spună orice pentru a umple acest gol, și se întreabă ce crede despre aceasta interlocutorul său.

Toate acestea într-un sfert de secundă (Picardat, 1998).

Este stângaci

O caracteristică specifică a timidului este stângăcia. El nu știe cum să stea. Toata spontaneitatea

l-a părăsit deodată. Se balansează de pe un picior pe altul. Dacă trebuie să meargă, este atent la

fiecare pas, mersul devenind astfel nefiresc. Nu știe ce să facă cu mâinile, care, de altfel, încep

să tremure.

Se ferește de priviri

Timidului îi este foarte greu să suporte o privire. Ochii lui fixează un punct imaginar în tavan sau

în pământ, ceea ce îi dă un aer lamentabil. Se poate și mai rău : el fixează buzele sau părul

interlocutorului sau orice aspect oarecare al persoanei sale (ținuta vestimentară, mâinile), ceea ce

riscă foarte mult să-l irite pe acesta. El nu numai că va căuta în zadar privirea timidului, dar se va

întreba de exemplu, dacă nu cumva acesta îi critică coafura sau ținuta vestimentară.

Este paralizat

Se întâmplă ca panica sau pierderea controlului datorate unei crize de timiditate să provoace o

aparentă paralizie. Persoana este incapabilă să se miște sau să vorbească. Ar dori să-și exprime

sentimentele, dar nu poate. Ar dori să zâmbească în același timp, pentru a destinde atmosfera,

pentru a umple tăcerea care se prelungește și pentru a înlocui cuvintele pe care nu le găsește. Din

nefericire, fața îi rămâne crispată (Picardat, 1998).

Se izolează de ceilalţi. De exemplu, la adolescenţii timizi se observă o retragere din faţa

activităţilor exterioare şi sociale. Ei întrerup sportul sau activităţile muzicale de care părinţii erau

aşa de încântaţi. Nu se mai întâlnesc cu prietenii din copilărie, dar nici nu îşi fac alţii noi. Ei par

să fie victimele hazardului şi nu mai au niciun fel de iniţiativă, „lucru insuportabil pentru

anturajul familial, care are impresia că trag după ei o mare greutate” (Clerget, 2008, p.100).

Această izolare este adesea „un proces de apărare de lumea exterioară, care este percepută ca o

ameninţare. Pericolele externe sunt, de asemenea, reprezentate prin contactul cu ceilalţi şi tot

ceea ce poate fi trăit în mod dureros în relaţiile umane. Sentimentele amoroase, de exemplu, sunt

evitate, fiind o potenţială sursă de angoasă sau de suferinţă” (Clerget, 2008, p. 101).

La nivel emoțional

Nu are curaj

În unele situații, timidul are impresia că știe un argument decisiv în cursul unei conversații la

care asistă, dar nu îndrăznește să-și exprime părerea. El ezită să intre într-o încăpere în care toată

lumea e așezată. Ascultă la ușă, privește cordiorul în care se află cu un sentiment de teamă : se

teme să nu fie surprins ca un hoț în fața acestei uși, dar își dorește, în același timp, ca cineva –

sau mai bine, un grup de persoane – să aibă intenția să intre în această încăpere care îl sperie. În

acest mod el ar putea trece neobservat.

Este nefericit

Timidul este adeseori deprimat. Are impresia că nimeni nu îl iubește și se simte inutil. Starea lui

de spirit cunoaște fluctuații exagerate. Există momente când este mulțumit, vede viața în roz, și

deodată, în urma unei remarci nevinovate din partea unei persoane din anturajul său, simte că îi

fuge pământul de sub picioare, ceea ce îl face să-și reconsidere și puțina stimă pe care o avea

pentru propria persoană. I se pare atunci că este strivit de caracterul său, care nu îi permite

niciodată să se vindece de timiditate. El se subevaluează în raport cu ceilalți, care reprezintă,

pentru el, o imagine ideală, la care nu va ajunge niciodată. Concluzia finală este că nu se iubește

pe sine (Picardat, 1998).

Este agresiv și suspicios

Timidul este hipersensibil și, deci, suspicios. I se întâmplă foarte frecvent, de exemplu, în cursul

unei conversații, să interpreteze anumite replici drept aluzii la timiditatea sau la persoana sa, în

general. Are mereu impresia că ar fi atacat, pentru că se simte vulnerabil. Atunci reacționează

violent, fie printr-o jignire la adresa anturajului său, fie transformându-se într-un zid de tăcere.

Dar, adesea, aceste aluzii nu există decât în imaginația sa. Persoanele de față nu înțeleg acest

comportament dintr-o dată agresiv sau tăcut. În consecință, „timidul este considerat o persoană

dificilă, cu un caracter imprevizibil” (Picardat, 1998, p. 99).

Este egocentric

Timidul – închis în lumea sa – are supărătoare tendință de a judeca toate situațiile în raport cu el

însuși. Toată lumea este mai mult sau mai puțin egoistă, dar la o persoană timidă egocentrismul

ia o formă specifică. Timidul judecă tot în raport cu slăbiciunile pe care și le atribuie.

Este idealist și exigent

Timidul este adesea o persoană imaginativă și idealistă, calități pe care le datorează vieții sale

interioare foarte bogate. Idealismul în sine nu este ceva rău, dar el poate deveni un defect atunci

când se dovedește intransigent.

Desigur că timidiului i-ar plăcea ca și ceilalți să-i împărtășească idealurile și să aibă aceeași scală

de valori ; de aceea este și foarte exigent cu ei. Visează la fel de mult la o dragoste ideală ca și la

prietenia ideală, la relații familiale ideale. Se revoltă împotriva a tot ce ceea nu corespunde cu

așteptările sale, cu ceea ce speră. Din acest punct de vedere, indiferent ce vârstă are, el se

comportă ca un adolescent pentru că, la fel ca un adolescent și lui îi lipsește maturitatea (sau și-a

pierdut maturitatea) în anumite aspecte ale dezvoltării sale psihologice. Acest tip de exigență –

consecință a idealismului – are un efect dezastruos asupra relațiilor cu ceilalți. Un astfel de tip de

exigență nu își are locul în relațiile obișnuite dintre indivizi. Aceștia îi vor purta pică fără să

înțeleagă motivele reale ale comportamentului său.

Este închis în sine

Timiditatea se naște, așa cum am arătat din confruntarea cu ceilalți : fie din teama de judecata

celuilalt (teama de ridicol), fie de propria noastră judecată (comparația cu ceilalți fiind

defavorabilă, rezultă complexul de inferioritate).

Această situație îl determină pe timid să-și limiteze contactele cu ceilalți. El „vorbește puțin,

evită să-și expună părerile, evită întâlnirile cu persoanele care îl impresionează, se închide în

sine prin lectură” (Picardat, 1998, p. 20).

Timidul se chircește în sine însuși ca un melc în cochilia sa. Acolo, el este ferit de comparația cu

ceilalți și de judecata lor. El trăiește într-o lume aparte, nimic altceva decât o formă de

singurătate. Pentru a umple golul pe care-l simte, timidul se refugiază în diverse activități care îi

hrănesc imaginația : televizorul, cinematograful, cititul, muzica, evitând, de regulă activitățile

fizice, deoarece acestea îl leagă de realitate. El tocmai aceasta evită – realitatea, deoarece

realitatea este dureroasă. În ea timidul resimte propriile judecăți negative și pe cele ale celorlalți.

Singura lui scăpare este de a trăi în imaginație, într-o lume pe care și-o construiește potrivit

dorințelor sale și care îl satisface din toate punctele de vedere.

Închiderea în sine are anumite manifestări : repetarea gândurilor negative, frica absurdă de

acțiune, îngăduința față de sine, teama de comunicare, teama de trecut și viitor, proiecția în viitor

și emotivitatea (Picardat, 1998).

Repetarea gândurilor negative

Timidul – întors asupra lui însuși – nu are alt punct de reper față de propria persoană decât

nereușitele imaginare sau reale pe care le-a suferit înainte de a se închide în sine. El și le

relatează și le repetă mereu. Neavând altă experiență, el își refuză orice speranță de ameliorare.

Frica absurdă de acțiune

A acționa (a se exprima, a se întâlni cu persoane noi) este o tortură pentru o persoană timidă.

Această teamă este puternică, dar adeseori inconștientă – persoana timidă nu realizează că își

inventează scuze, respingând până la ultima limită orice acțiune care implică alte persoane.

Dacă trebuie să dea un telefon, ea va inventa o scuză ca să nu facă acest lucru. Dacă trebuie să

vorbească în public, va găsi o persoană care să o înlocuiască. Dacă hotărăște ceva, va întârzia în

aplicarea acelei hotărâri. „Toate acestea pentru că acțiunea trimite la realitate, riscând să perturbe

graficul echilibrului interior” (Picardat, 1998, p. 21).

Îngăduința față de sine

Persoana timidă își va găsi mereu bune pretexte și justificări suficiente pentru a-și explica

eschivările și pentru a-și proteja conștiința, altfel ar trăi continuu cu remușcări și viața sa ar fi

imposibilă.

Anumiți timizi își inventează chiar unele capacități și talente pe care nu le au. Este ceea ce

numim compensație. Aceste însușiri imaginare vin să compenseze decepțiile sau eșecurile trăite.

Teama de comunicare

A comunica înseamnă „a confrunta idei, a permite altuia să cunoască anumite fragmente ale

lumii din care timidul s-a retras” (Picardat, 1998, p. 21). Prin urmare, înseamnă a-l expune

criticii. Dacă timidul este criticat (sau crede că este criticat), îi este afectată chiar lumea sa

interioară, iar timidul nu are alt loc în care să se refugieze. El poate deveni atunci agresiv pentru

a se apăra, fără vreun motiv aparent pentru anturajul său.

Teama de trecut și viitor

Trecutul nu oferă, adesea, pentru un timid decât eșecuri și ofense. El nu-și amintește decât

experiențele neplăcute. Evenimentele pozitive – dacă au existat – sunt anulate de ideile defetiste.

Viitorul, astfel, nu e adesea decât o proiecție a acestor idei sumbre. „Timidul nu vede decât o

succesiune de situații stânjenitoare” (Picardat, 1998, p. 22). În ciuda unor slabe speranțe, el este

incapabil să-și imagineze o ameliorare a handicapului său.

Proiecția în viitor

Viitorul îndepărtat poate, câteodată, să ofere o formă de speranță pentru timid, dar el este

idealizat în mod exagerat. Timidul „își imaginează că în viitor totul va merge mai bine și își

concentrează eforturile asupra unor scopuri îndepărtate, așa încât nu trăiește niciodată în

prezent” (Picardat, 1998, p. 22). A te gândi prea mult la viitor este o adevărată formă de

închidere în sine, iar a amâna lucrurile importante este o altă formă a acestei atitudini

nesănătoase (Mâine voi scrie acea scrisoare ; Mâine voi vorbi cu el). S-ar putea ca o explicație

să fie aceea că timizii se tem prea tare de prezent.

Emotivitatea

Dominați de îndoieli și întrebări, timizii sunt, în general, foarte impresionabili și foarte sensibili,

chiar nervoși. Aceste trăiri spirituale intense contribuie însă la îmbogățirea lumii lor interioare.

Stendhal spunea : „Când nu are emoții, omul nu are nici spirit” (Picardat, 1998, p. 23).

Terapia cognitiv comportamentala pentru tratarea anxietatii

Psihoterapia cognitiv-comportamentala pentru tulburarile anxioase (incluzându-se aici și

timiditatea) il invata pe client cum sa isi controleze fricile, cum sa se confrunte cu situatiile de

care se teme si cum sa isi gestioneze ingrijorarea.

Dupa cum ii spune si numele, aceasta metode terapeutica actioneaza prin modificarea gandurilor

(partea cognitiva) si a comportamentelor specifice anxietatii. Tratamentul urmareste sa reduca

sensibilitatea emotionala la stres, anxietatea anticipatorie cu privire la rezultate si

comportamentele de evitare legate de anumite situatii.

Terapia cognitiva urmareste dezvoltarea unui mod rational si adaptativ de gandire. Clientii sunt

ajutati sa isi constientizeze gandurile care stau la baza anxietatilor, invata sa identifice ideile

gresite sau perceptiile deformate si sa gaseasca alternative mai logice, mai rationale.

Terapia comportamentala include testarea cognitiilor prin experimente comportamentale,

expunerea gradata la situatiile temute, tehnici de control al respiratiei si al tensiunii musculare.

Un alt aspect specific psihoterapiei cognitiv-comportamentale sunt temele pentru acasa. In

cazul anxietatii, acestea pot include, de exemplu, monitorizarea situatiei anxiogene - ganduri

insotitoare, gasirea de alternative si combaterea gandurilor care stau la baza fricii, strategii de

management al anxietatii, expuneri gradate la situatiile care provoaca frica.

Sedintele de terapie sunt de obicei frecvente, aproximativ 2-3/ saptamana, ritmul acestora fiind

stabilit impreuna cu clientul, in functie de motivatia acestuia, de nivelul acestuia de intelegere,

de rapiditatea cu care asimileaza, disponibilitatea de a pune in practica cele asimilate in cursul

psihoterapieicognitiv-comportamentale.

Tehnici folosite în terapia cognitiv-comportamentală

Tehnicile verbale de restructurare cognitiva se referă la

identificarea si monitorizarea gandurilor anxioase, si a situatiilor care le declanseaza și

schimbarea acestor gânduri prin înlocuirea cu cu ganduri rationale, realiste, adaptate situatiei.

Tehnicile de relaxare au ca scop dobândirea și exersarea unor tehnici specifice de relaxare musculara si respiratie, in vederea gestionarii simptomelor fizice apărute pe parcursul expunerii la situația stresantă (amețeală, bătăile inimii, tremurături, sufocare).

Tehnicile de expunere presupun expunerea la situații considerate anterior “periculoase”, in vederea scaderii răspunsului de anxietate și creșterea sentimentului de control.

Jocul de rol are ca scop "să ajute subiectul să se simtă confortabil în legătură cu unele comportamente dobândite recent și să le reproducă cu ușurință în situații sociale corespunzătoare" (Vera, 2011, p. 72). Jocul de rol obligă pacientul să acționeze ca și cum s-ar afla în situația reală și să se comporte în această situație în mod afirmativ. Este o tehnică a afirmării de sine.

Tehnica experimentală. În cazul în care apare un gând negativ, subiectul poate fi învățat să verifice, sub forma unui mic experiment, în ce măsură gândul are o bază reală.

Procedura rezolvarii de probleme cuprinde definirea problemei pacientului, căutarea unor soluții alternative, decizia de aplicare a unei soluții, verificarea în realitate dacă soluția este sau nu adecvată, adaptarea soluției și aplicarea soluției nou-definite.

Antrenamentul asertiv. Asertivitatea se refera la acel comportament prin care subiectul isi sustine punctul de vedere personal, cu curaj si fermitate dar fara agresivitate. Pacientul este învățat cum să spună nu atunci când trebuie, dar nu are curaj.

Prezentarea cazului

Evaluarea problemei

Analiza funcţională trebuie să-şi propună clarificarea următoarelor elemente (Vera, 2011) :

care sunt situaţiile anxiogene pentru client

cum se manifestă aniticiparea anxioasă

care sunt capacităţile de coping în momentul confruntării cu situaţia stresantă

identificarea prezenţei sau absenţei componentelor verbale sau gestuale ale comportamentului

afirmat

definirea obiectivelor terapeutice pornind de la scala de evaluare

Elena, o adolescentă în vârstă de 16 ani se prezintă la consultaţie însoţită de mama ei (la

insistenţele acesteia din urmă). Mama sa declară că este îngrijorată de mai multe luni deoarece

Elena se izolează din ce în ce mai mult, nu are prieteni, evită situaţiile sociale (nu frecventează

niciun loc de petrecere a timpului liber), deşi este inteligentă, are rezultate şcolare slabe.

Elena afirmă că urăşte să interacţioneze cu persoane necunoscute sau noi, că niciodată nu are

nimic de spus, nu-şi găseşte cuvintele într-o conversaţie şi se bâlbâie mereu. Nu poate privi în

ochi niciun profesor, se teme de aceştia, i se pare că colegii o vorbesc de rău şi o evită mereu.

Chiar dacă şi-a învăţat lecţia sau ştie un răspuns, nu are curajul să ridice mâna deoarece se

teme să nu spună ceva care să o facă de râs. Se crede foarte stângace când este în societate, iar

uneori se simte pur şi simplu paralizată. Dacă este abordată de un băiat tremură, roşeşte şi nu

poate scoate niciun cuvânt. Este mereu nefericită şi are o dispoziţie tristă, aspecte confirmate de

mama ei. Ea se teme că nu se va vindeca niciodată şi astfel va rămâne toată viaţa singură şi

nefericită.

Scopul intervenției : corectarea percepției eronate cu privire la sine, la ceilalți și la situațiile

stresante (producătoare de anxietate)

Obiectivele intervenției : identificarea gândurilor false și înlocuirea acestora cu gânduri

raționale și reale ; dezvoltarea abilităților de coping pentru a face față cu succes situațiile

stresante ; dezvoltarea abilităților sociale

Instrumentele și metodele folosite : interviul directiv, observația

Tehnicile comportamentale folosite : tehnici de relaxare, restructurarea cognitivă, jocul de rol,

întărirea pozitivă.

Fisa initiala a cazului

Modalitatea solicitarii : convorbire telefonica

Solicitant: M. C., 37 ani, educatoare

Data solicitarii: 25.01.2013

Tipul cazului: timiditate

Date despre beneficiar: M.E., 16 ani, elevă

Motivul solicitarii: M.C., în vârstă de 37 ani a apelat la terapeut declarând că este este

îngrijorată de mai multe luni deoarece Elena, fiica ei, se izolează din ce în ce mai mult, nu

are prieteni, evită situaţiile sociale (nu frecventează niciun loc de petrecere a timpului

liber) și, deşi este inteligentă, are rezultate şcolare slabe.

Observatii: Se pare că adolescenta suferă de timiditate.

Concluzii: Pacienta va urma un set de ședințe de terapie, împreună cu mama ei, care o va

asista. Scopul terapiei va fi de a corecta percepția eronată a pacientei cu privire la sine, la

ceilalți și la situațiile stresante.

Data: 13.01.2013 Terapeut : A.S.

Ședința 1

Raport de întrevedere

Numele clientului: M.E. Numarul sesiunii: 1

Data si locul sesiunii: 15.01.2013

Scopul sesiunii: stabilirea relatiei de încredere, evaluarea comportamentelor ce urmează a fi modificate, încheierea contractului terapeutic, informații privind timiditatea și modalitățile de intervenție prin terapia cognitiv-comportamentală.

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Mama clientei a telefonat în urmă cu câteva zile, declarând că este este îngrijorată de mai multe luni deoarece Elena, fiica ei, se izolează din ce în ce mai mult, nu are prieteni, evită situaţiile sociale (nu frecventează niciun loc de petrecere a timpului liber) și, deşi este inteligentă, are rezultate şcolare slabe.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: realizarea decontractării fizice și psihice printr-o strategie compelxă de relaxare.

Evaluarea sesiunii: Elena afirmă că urăşte să interacţioneze cu persoane necunoscute sau noi, că niciodată nu are nimic de spus, nu-şi găseşte cuvintele într-o conversaţie şi se bâlbâie mereu. Nu poate privi în ochi niciun profesor, se teme de aceştia, i se pare că colegii o vorbesc de rău şi o evită mereu. Chiar dacă şi-a învăţat lecţia sau ştie un răspuns, nu are curajul să ridice mâna deoarece se teme să nu spună ceva care să o facă de râs. Se crede foarte stângace când este în societate, iar uneori se simte pur şi simplu paralizată. Dacă este abordată de un băiat tremură, roşeşte şi nu poate scoate niciun cuvânt. Este mereu nefericită şi are o dispoziţie tristă, aspecte confirmate de mama ei. Ea se teme că nu se va vindeca niciodată şi astfel va rămâne toată viaţa singură şi nefericită.

Manifestări ale timidității :

Manifestări fizice : Elena evită contactul vizual, priveşte mereu în jos sau pe fereastră. Uneori se înroşeşte uşor.Manifestări comportamentale : Elena nu îşi găseşte cuvintele, exprimarea ei nu este suficient de spontană, nu ştie ce să facă cu mâinile, se balansează de pe un picior pe altul, are perioade scurte de tăcere.Nivelul emoţiilor : Tânăra are o imagine de sine foarte deteriorată şi o teamă exagerată faţă de reacţiile şi părerile celorlalţi despre ea.Ea povesteşte că iese foarte rar cu prietenii (de altfel, nici nu are prea mulţi) şi refuză multe din

invitaţiile lor (în locurile unde ştie că vor fi necunoscuţi). Ea afirmă că dacă este abordată de o persoană străină roşeşte imediat, iar atunci când trebuie să dea mâna cu cineva străin începe să tremure foarte tare. Se teme că atunci când ceilalţi îi vor vedea reacţiile, o vor considera o ciudată care nu se poate integra, bună de nimic.Cercetând istoria problemei sale, am identificat faptul că Elena a fost timidă încă din copilărie, dar, de câteva luni, timiditatea a început să se amplifice, pe fondul unei stime de sine scăzute, datorată în principal schimbărilor corporale (se crede prea grasă) şi al unei lipse de încredere în propria persoană. În plus, ea îşi aminteşte cu exactitate o situaţie care i-a accentuat şi mai tare timiditatea. În clasa a VIII a, a fost ascultată la ora de istorie exact atunci când nu îşi învăţase lecţia. A îngânat câteva cuvinte de-abia auzibile şi îşi aduce aminte perfect, spune ea, că a fost de râsul întregii clase.

Evaluarea tehnicilor folosite : Ca tehnică s-a folosit contractul terapeutic :

1. M-am hotărât să nu mai fiu timidă.

2. Voi urma cele 9 ședințe de terapie în mod regulat.

3. Nu voi lipsi sau întârzia.

4. Îmi voi mobiliza toate forţele pentru a învinge timiditatea.

5. Voi face toate exerciţiile, oricât ar fi de dificile.

6. Nu mă grăbesc, am răbdare cu mine.

7. Nu aştept minuni, ci rezultate pe care le pot obţine singură prin forţele mele.

8. Sunt actorul propriei mele evoluţii.

9. Am încredere în mine şi în forţele mele neexplorate.

Rezumat: La prima intalnire clienta a fost incurajata sa-si expuna problema din punctul ei de vedere. Atât din cele discutate, cât și din manifestările pacientei, s-a confirmat că aceasta este o persoană timidă. I-a fost explicat ce înseamnă timiditatea și cum o poate ajuta terapia cognitiv - comportamentală (schimbarea gândurilor false cu privire la propria persoană și dezvoltarea abilităților de coping privind situațiile stresante).

Semnatura terapeutului : A.S. Data raportului: 15.01.2013

Ședința 2




Scopul sesiunii: decontractarea fizică și psihică prin relaxare

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Clienta va fi învățată să se relaxeze.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: alcătuirea autoportretului real și imaginar, pentru conștientizarea auto-percepției negative

Evaluarea sesiunii: Această şedinţă s-a adresat carapacei musculare printr-o strategie complexă de relaxare. Relaxarea s-a realizat în trei etape, urmărindu-se decontractarea fizică şi psihică prin : caseta de relaxare Screm, training autogen Scultz şi o singură frază : Sunt calmă, liniştită, voi avea succes!

Evaluarea tehnicilor folosite :

Caseta de relaxare conţine o metodă de relaxare special elaborată de italianul M. Screm pentru timiditate, cu muzică şi text adecvate, tradusă din franceză şi refăcută cu vocea psihoterapeutului . După o introducere pe muzică de Bach, urmează o parte de text pe muzică, apoi textul propriu-zis de relaxare, pe un fond realizat de bătăile metronomului. Textul de relaxare este elaborat după aceleaşi principii (greutate, căldură, vizualizare) ca şi metodele de relaxare Schultz şi Jacobson.După relaxarea Screm, se învaţă relaxarea mai scurtă Schultz, care va fi dată ca exerciţiu pentru acasă. Exerciţiile de relaxare se vor repeta în cabinetul psihoterapeutic şi acasă până când se va obţine relaxarea pe o singură frază, printr-o singură autocomandă adresată psihicului : Sunt calmă, liniştită, voi avea succes!

Rezumat:

Clienta a învățat să se relaxeze prin cele trei metode : caseta Screm, training-ul autogen Scultz și fraza Sunt calmă, liniştită, voi avea succes!


Ședința 3 Raport de întrevedere



Scopul sesiunii: conştientizarea auto-percepţiei negative prin realizarea auto-portretului real și imaginar

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Clienta va trebui să realizeze în scris auto-portretul real și cel imaginar, ideal.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: dezvoltarea abilităților sociale

Evaluarea sesiunii: În ceea ce privește autoportretul real, clienta se vede o persoană ciudată, neinteresantă, stângace, cu rezultate slabe la învățătură, grasă și lipsită de farmec.

Ea și-ar dori să fie mai comunicativă, să-i poată privi pe ceilalți în ochi, să nu mai tremure, să poată purta o conversație banală fără să roșească și să se bâlbâie.

Evaluarea tehnicilor folosite :

Deoarece psihologia timidităţii gravitează în jurul imaginii şi conştiinţei de sine, se cere subiectului alcătuirea autoportretului său imaginar şi real. Subiectul realizează în scris autoportretul real, cu ierarhizarea calităţilor şi defectelor, ca şi autoportretul imaginar, cu trăsăturile psihice şi fizice la care aspiră.Autoportretul real are ca obiectiv conştientizarea auto-percepţiei negative prin disproporţia între calităţile şi defectele autopercepute, atât ca număr, cât şi ca importanţă. Autoportretul imaginar urmăreşte orientarea psihoterapiei către intercepţia pozitivă, care prin feedback va conduce la autopercepţia pozitivă. Descoperind care este imaginea de sine ideală a timidului, prin exerciţiile care urmează în şedinţa a cincea, se va forma imaginea de sine pozitivă.

Rezumat:

Clienta și-a realizat auto-portretul real și imaginar. În urma analizării acestora, s-au constatat calitățile pe care clienta și le dorește și în ședințele viitoare se va lucra asupra dezvoltării acestora.


Ședința 4




Scopul sesiunii: dezvoltarea abilităților sociale

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Se vor realiza exerciții privind dezvoltarea abilităților sociale : contactul vizual, zâmbetul, tonul vocii, mersul, mimica și gestica

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: abordarea manifestărilor fizice - tremuratul

Evaluarea sesiunii: Clientei i s-a spus că evită privirea terapeutului și a fost întrebată ce vede

uitându-se pe fereastră în timp ce participa la ședință, dacă este mulțumită de noii ei pantofi, iar

când aceasta a răspuns în mod inevitabil că nu sunt noi a fost întrebată de ce îi privește cu atâta

insistență.

I se va cere clientei, ca exercițiu între ședințe, să lucreze asupra contactului vizual împreună cu

anturajul său. Ea va trebui să se antreneze să-și privească prietenii, membrii familiei în ochi, în

loc să privească mereu în altă parte.

Clientei i s-a propus apoi și alte exerciții : să încerce să privească terapeutul și să-i zâmbească

acestuia, să încerce să-și controleze tonul vocii, să meargă drept și flexibil, să se așeze în

încăpere în față sau în centru, nu în locuri ascunse și să-și modifice limbajul corpului.

Evaluarea tehnicilor folosite : Tehnicile folosite au fost întărirea pozitivă, atribuirea de sarcini progresive și restructurarea cognitivă

Rezumat:

Clienta a fost supusă unor exerciții menite să-i dezvolte abilitățile sociale. Aceste exerciții vor trebui să continue și acasă, cu familia și prietenii.


Ședința 5




Scopul sesiunii: abordarea manifestărilor fizice - tremuratul

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Elena s-a antrenat împreună cu mama sa toată săptămâna – i-a propus acesteia să joace jocul susținerii privirii cât mai mult timp posibil. Foarte mândră de ea, Elena anunță că mama sa este cea care a pierdut de cele mai multe ori.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: învățarea unor comportamente asertive în cazul interacțiunilor sociale

Evaluarea sesiunii: În cadrul acestei ședințe am expus clienta și i-am cerut să se servească cu un pahar de apă minerală, pe care să o toarne dintr-o cană (în pahar).

După multe încercări și căutarea de scuze pentru a evita această acțiune, pacienta a luat cana și și-a pus apă în pahar, tremurând ușor. Ea a fost apoi încurajată să ia cana cu o singură mână. După câteva încercări de evitare, pacienta a făcut acest lucru. Ea a reuși să nu verse apa pe masă, dar tot a tremurat.

I-a fost explicat apoi cât de exagerată este percepția ei. Crede că va tremura atât de tare încât va răsturna paharul, când de fapt nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Ca exercițiu pentru acasă, Elenei i s-a recomandat să ridice pahare în prezența unor persoane cunoscute – adică a mamei și a celei mai bune prietene.

Evaluarea tehnicilor folosite : Tehnica folosită este cea a expunerii gradate.

Rezumat: Clienta a fost expusă unei situații stresante pentru a face față acesteia fără a tremura. Clienta s-a descurcat foarte bine.


Ședința 6




Scopul sesiunii: învățarea unor comportamente asertive în cazul interacțiunilor sociale

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Clienta a exersat acasă exercițiul de a ridica un pahar cu apă fără să tremure și este foarte mulțumită de progresele făcute.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: alcătuirea unei liste cu persoanele și situațiile intimidante

Evaluarea sesiunii: Am făcut-o atentă pe Elena că uneori întâmpin greutăți în a înțelege ceea ce

spune și că o modificare a înălțimii vocii sale i-ar permite să se facă înțeleasă mai bine de către

cei din jur și de către prietenii ei.

Cu ocazia acestei ședințe, ea a mărturisit teama ei de a se duce la aniversarea unei mătuși, la care

urmau să participe zece rude mai îndepărtate, pe care nu le cunoștea prea bine. Ca de fiecare

dată, ea a adus în discuție teama de a nu tremura în public și de a nu fi considerată o ciudată.

Am încercat să o fac să înțeleagă că nu ea va fi în centrul serii, ci mătușa ei, care este sărbătorita.

Apoi am sfătuit-o să facă efortul ca pe parcursul serii să se gândească mai puțin la mâinile ei, la

postura ei și la anxietatea ei și să se concentreze mai mult la ceea ce se petrece în jurul ei, la

lucrurile plăcute : persoanele agreabile din jur, zgomotul sticlelor de șampanie care se deschid,

parfumul florilor primite de mătușa.

Evaluarea tehnicilor folosite : Tehnicile folosite au fost întărirea pozitivă și restructurarea cognitivă.

Rezumat: Clienta a fost învățată să își controleze tonul vocii și a fost sfătuită să meargă la aniversarea mătușii sale, pentru a-și testa abilitățile sociale învățate până acum.


Ședința 7




Scopul sesiunii: alcătuirea unei liste cu persoanele și situațiile intimidante

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Elena s-a dus într-un final la masa aniversară, și,

deși admite că desfășurarea acesteia nu a avut aspectul negativ pe care și l-a imaginat înainte de

a se duce acolo, ea a evidențiat dificultăți de comunicare cu ceilalți. Ea s-a plâns că nu a avut

nimic de spus, ca de obicei, ci doar a ascultat ce au spus ceilalți. Ea a reușit să nu se mai

concentreze pe senzațiile dezagreabile, dar de fiecare dată când dorea să spună ceva pierdea

momentul.

Se observă că Elena exercită o cenzură asupra a ceea ce dorește să spună. Ea motivează acest

fapt prin teama de a nu spune prostii. De asemenea, ea afirmă că nu are nimic interesant de spus

sau, dacă are, pierde mult timp până să găsească cele mai potrivite cuvinte, iar ceilalți au trecut

deja la un alt subiect de discuție. Ea recunoaște că dacă nu s-ar mai cenzura, ar spune mai multe

lucruri.

Fiind întrebată care au fost subiectele de conversație, ea a răspuns că se vorbeau nimicuri (modă,

vreme), recunoscând că, de fapt, ar fi putut participa la conversație destul de ușor.

Observații : Exercițiile au permis clientei să-și idenitifice, puțin câte puțin, dificultățile de

comunicare și lipsa de asertivitate.

Restructurarea cognitivă trebuie să ajute pacientul să realizeze că dificultățile sale provin din

inhibiția sa, dar că are același potențial ca și ceilalți oameni.

Pacientului i se explică că problema lui nu constă în faptul că nu are nimic de spus, ci în faptul

că se cenzurează prea mult.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: dezvoltarea abilităților sociale în grup.

Evaluarea sesiunii: Elena a alcătuit o listă cu persoanele și situațiile intimidante. Ea se teme cel mai mult de profesori și persoanele noi. Situațiile intimidante menționate au fost : strângerea de mână, participarea la un interviu, ținerea unui discurs, mersul la o petrecere.

Rezumat: Elena a povestit cum a fost la aniversare. Ea și-a îmbunătățit abilitățile sociale, deși încă manifestă probleme de comunicare. În ședința următoare vor avea loc jocuri de rol în grup pentru a simula situațiile stresante și a se dezvolta abilitățile de coping.


Ședința 8




Scopul sesiunii: dezvoltarea abilităților sociale în grup

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Această ședință se va desfășura în grup, împreună cu câțiva membri ai familiei pacientei și câțiva prieteni apropiați.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: evaluarea și auto-evaluarea.

Evaluarea sesiunii: La ședință au participat 7 persoane. Subiectei i s-a cerut să-și imagineze că intră într-o încăpere. Ea a trebuit să bată la ușă, să intre, să spună Bună ziua, să se prezinte și să strângă mâna fiecăruia din cei prezenți. S-a evaluat forța bătăii la ușă, apăsarea pașilor, siguranța vocii, firescul strângerii de mână. Fiecare dintre cei prezenți i-a acordat pacientei câte o notă.A doua situație a fost participarea la un interviu. Pacienta a trebuit să fie, pe rând reporter și intervievat. Interviul a fost înregistrat. Tema a fost însăși timiditatea, fapt ce a permis din nou conștientizarea cauzelor, a mecanismelor și a soluțiilor pentru timiditate. Din nou pacienta a primit note.Ultima situație a fost ținerea unui discurs. Pacienta a trebuit să țină un discurs cu tema la alegere în fața celor prezenți, fiind notată de public.Participarea la o petrecere a rămas ca temă pentru acasă.

Evaluarea tehnicilor folosite : Tehnica principală folosită în această ședință a fost jocul de rol. Această tehnică are ca scop să ajute subiectul să se simtă confortabil în legătură cu unele comportamente dobândite recent și să le reproducă cu ușurință în situații sociale corespunzătoare. Jocul de rol obligă pacientul să acționeze ca și cum s-ar afla în situația reală și să se comporte în această situație în mod afirmativ. Este o tehnică a afirmării de sine.

Rezumat: Pacienta s-a descurcat bine în situațiile simulate, mai puțin în ținerea unui discurs. Notele primite de la public au fost bune, media fiind de 9.

Semnatura terapeutului: A.S. Data raportului: 5.02.2013

Ședința 9




Scopul sesiunii: evaluarea și auto-evaluarea

Probleme legate de client, terapeut, relatie: Pacienta a fost deja la o petrecere, unde și-a testat noile capacități. Ea este foarte mulțumită de mersul lucrurilor.

Scopuri sau planuri pentru actiuni si sesiuni de terapie ulterioare: aceasta este ultima ședință.

Evaluarea sesiunii: S-a făcut o evaluare globală a evoluției pacientei. Deși îi este greu să se

aprecieze, Elena este mulțumită de progresele făcute și chiar mândră. Terapeutul a constatat

următoarele îmbunătățiri :

La nivel fizic : Pacienta nu se mai teme de contactul vizual și nu mai tremură atât de mult.

La nivel cognitiv și emoțional : s-a observat o imagine de sine mai bună, o teamă mai slabă față

de părerile celorlalți, este mai veselă

La nivel comportamental : Pacienta nu-și mai cenzurează replicile, are abilități mai bune de

comunicare, nu se mai teme atât de mult de necunoscuți.


Evoluția pacientei

Terapia s-a dovedit a fi eficientă în majoritatea aspectelor urmărite. Nu s-au aplicat scale de

măsurare a anxietății nici la începutul, nici la finalul întâlnirilor, pentru a nu interfera cu relația

terapeutică (acestea scale pot da impresia de impersonalitate).

Elena a revenit pentru o vizită după o perioadă de câțiva ani. Acum ea este o tânără de 22 de ani.

A terminat liceul cu succes și acum urmează Facultatea de Litere. Ea s-a schimbat foarte mult. A

început să nu se mai considere ciudată și neinteresantă, imaginea de sine fiind considerabil

îmbunătățită. Acum are mulți prieteni și nu mai refuză nicio invitație la o cafea sau la o întâlnire

socială, unde este posibil să întâlnească persoane noi. Apare uneori o îndoială ușoară în ceea ce

privește capacitățile sale, însă o îndepărtează rapid. Acum reușește să-și controleze mai bine

reacțiile – tremură mai puțin, dar tot se înroșește. La facultate a început deja să-și exprime

părerea la ore și este chiar apreciată. Nu se mai cenzurează atât de mult și nu îi mai pasă ca în

trecut de ceea ce cred alții despre ea. Are un prieten cu care se întâlnește de câțiva ani și cu care

intenționează să se căsătorească.

Concluzii

Psihoterapia cognitiv-comportamentala il invata pe client sa pescuiasca, nu ii ofera pestii deja

gatiti, adica prezinta avantajul ca il invata sa faca fata posibilelor viitoare motive de anxietate,

avand asadar nu numai rol terapeutic, ci si profilactic. Dezavantajul este ca acest demers al

psihoterapiei cognitiv-comportamentale necesita participarea activa a clientului, intrucat nici un

psihoterapeut nu poate aplica practic modificarile cognitiv-comportamentale in locul clientului.

Il poate provoca, il poate invata, il poate motiva, il poate incuraja, il poate intelege si sustine pe

parcursul transformarii terapeutice, dar nu ii poate inlocui gandurile, sentimentele sau

comportamentele. Dar, de fapt, acesta este farmecul psihoterapiei cognitiv-comportamentale.

Bibliografie :

Cristophe, Andre, Legeron, Patrick, 2001, Cum să ne eliberăm de frica de ceilalți?

Tracul, timiditatea, inhibițiile, fobia socială, Editura Trei

Clerget, Stephane, 2008, Criza adolescenţei. Căi de a o depăşi cu succes, Editura Trei, Bucureşti

Doubtfire, Dianne, 1997, Timiditatea. Cum să dobândim linişte sufletească şi încredere în noi

înşine, Editura Polimark, Bucureşti

Dumitriu, Elena, 1998, Timiditatea şi terapia ei, Editura Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti

Picardat, Jean – Francois, 1998, Ghidul timidului : cum să-ți dezvolți personalitatea și să

trăiești în armonie cu ceilalți, Teora, București

Vera, Luis, 2011, Terapia cognitiv-comportamentală la copii şi adolescenţi, Editura

Polirom, Iaşi

anxietatea 1

anxitatea 2

2 tratate

Date post:	11-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	givemewingstfly5051
View:	254 times
Download:	5 times

Terapia Cognitiva Pentru Tratarea Timiditatii

Documents