Tema 12. Echilibrul Monetar --i Infla--ia

8/17/2019 Tema 12. Echilibrul Monetar --i Infla--ia

http://slidepdf.com/reader/full/tema-12-echilibrul-monetar-i-infla-ia 1/14

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

1TEMA 12. ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLAŢIA

Unităţi de conţinut:

12.1 Echilibrul monetar: concept, cauze, tipuri.12.2 Conceptul şi formele inflaţiei.

12.3

Cauze şi consecinţe ale inflaţiei.12.4 Politicile antiinflaţioniste şi reformele monetare.

Obiectivele studiului § să recunoască conceptele de bază cu privire la echilibrul monetar, inflaţie§ să distingă principalele forme ale inflaţiei§ să analizeze cauzele şi formele inflaţiei§ să analizeze inflaţia în Republica Moldova

§

să cerceteze efectele economice şi sociale ale inflaţiei

Cuvinte cheie:echilibrul monetar, dezechilibru monetar, inflaţie, deflaţie, dezinflaţie, hiperinflaţie, rata inflaţiei,

indicele general al preţurilor, puterea de cumpărare a banilor

12.1 Echilibrul monetar: concept, cauze, tipuri.

După criza economică din anul 1929, politica monetar ă a fost considerată, o lungă perioadă de timp,de importanţă minor ă, constatându-se că băncile centrale nu dispun decât de mijloace limitate pentru„gestionarea” eficientă a masei monetare. Această optică referitoare la politica monetar ă s-a accentuat încondiţiile manifestării unei inflaţii sporite. Într-un asemenea context, diferite teorii monetare şi-au orientatanaliza spre vasta problematică a echilibrului monetar, situat la intersecţia dintre cererea şi oferta demonedă.

Starea de echilibru într-o economie îşi are cauzele în condiţiile economice, monetare, valutare şisociale specifice fiecărei economii şi fazelor de evoluţie a acesteia.

Conceptul de echilibrul monetar a fost inventat de Şcoala Suedeză şi dezvoltat de Şcoala Olandeză.Punctul de pornire la constituit lucr ările lui Wicksell. Hayek s-a ocupat de această problem în Prices andProduction, 1931. Cel care a dat expresie celebr ă echilibrului monetar a fost Gunnar Myrdal. [93, p.72]

Echilibrul economic general reprezintă o sursă de variabile (echilibre) interdependente, care sedetermină astfel una pe cealaltă încât nu există nici o tendinţă de modificare solitar ă a acestora.

Abordarea echilibrului economic trebuie realizată dintr-o perspectivă dihotomică ca echilibru static,sau/şi ca echilibrul micro şi macroeconomic, fiecare ipostază a acestuia particularizându-se prin anumitetr ăsături. Dacă la nivel microeconomic, echilibrul poate fi redat printr-un subiect economic, ca o identitatea tranzacţiilor (intr ări - ieşiri), la nivel macroeconomic echilibrul vizează egalitatea cererii şi ofertei, pediferite tipuri de pieţe sau pe ansamblul sistemului economic.

Conceptul primar de echilibru economic este echilibrul static, în care sunt evidente numai condiţiileexistente echilibrului, f ără a fi relevat modul cum, o dată perturbat, acest echilibru se restabileşte.

Echilibrul dinamic ia în considerare şi variabila temporar ă, putând descrie procesul de restabilire aechilibrului perturbat la un moment dat. [93, p.72]




2În ultimele decenii, conceptului de echilibru economic i s-a ataşat şi ideea dezechilibrului economic

permanent, potrivit căruia economia s-ar afla într-o continuă stare de dezechilibru, ceea ce se observă înrealitatea economică fiind doar o tendinţă spre starea de echilibru, care, ideală fiind, nu se atingeniciodată, capacitatea autoreglatoare perfectă a economiei, într-o stare de echilibru, fiind iluzorie. Această capacitate autoreglatoare perfectă nu poate exista din cel puţin două considerente:

1) una ţine de insuficienţa şi uzura informaţiilor;2) alta, se refer ă la imperfecţiunile procesului de realizare a echilibrului.

Ca urmare, în locul ipotezei wallrasiene că preţurile existente sunt preţuri de echilibru (rezultatuldin evoluţia cererii şi oferta de bunuri şi servicii) şi că echilibrul pieţii se realizează prin jocul acestor

preţuri, ar trebui acceptată ipoteza că subiecţii economici îşi adaptează comportamentul la preţuri denonechilibru f ără ca aceste comportamente să instaureze echilibrul. Or, interdependenţele dintre diversele

pieţe care alcătuiesc piaţa globală a economiei face ca dezechilibrul unei pieţe (oricare ar fi aceasta:monetar ă, de bunuri şi servicii etc.) să perturbe multiplicativ echilibrele pe alte pieţe, dezechilibrândsistemul economic în ansamblu. Desigur că un factor determinant al dezechilibrelor economice îlreprezintă şi iner ţia din reacţiile subiecţilor economici, iner ţie generată de structurile de interese şimotivaţionale, dar şi de rigidităţile tehnologice şi organizaţionale.

Prin echilibrul economic se înţelege situaţia de stabilitate a ansamblului economic. Echilibrul

trebuie înţeles în termeni dinamici, în sensul că economia ca orice sistem este propria mişcare, deciechilibrul ar însemna trecerea de la o situaţie economică la alta, dar f ără modificări bruşte care să perturbeactivitatea economică.

Echilibrul poate fi împărţit în echilibru monetar, echilibru financiar, echilibrul al pieţelor bunurilorde consum, echilibrul for ţei de muncă, etc.

Echilibrul financiar ca o componentă a echilibrului economic general priveşte doar variabilele şirelaţiile de natur ă financiar ă, specificitatea acestora constând în faptul că el se realizează atunci cândexistă o simetrie cu comportamentul subiecţilor economici, adică atunci când cererea şi oferta deinstrumente financiare, manifestate pe această piaţă (financiar ă) sunt egale.

Echilibrul financiar ia în considerare numai variabilele şi relaţiile de natur ă financiar ă, specificitateaacestuia constând în faptul că el se realizează atunci când există simetrie în comportamentul subiecţilor

economici participanţi la acelaşi gen de tranzacţii; în cazul a doi subiecţi, de exemplu, fiecăruia îi vacorespunde acelaşi volum de tranzacţii însă de sens opus.Sintetic spus, echilibrul financiar există atunci când cererea şi oferta de instrumente financiare,

manifestate pe o anumită piaţă a acestora, sunt egale.Dacă ne referim la echilibrul monetar, atunci starea de dezechilibru a acestuia capată forma inflaţiei.Echilibrul monetar ca o altă componentă a echilibrului general economic este conceput ca o stare

a economiei, caracterizată prin existenţa unui raport de concordanţă între masa banilor în circulaţie (ofertade monedă) şi sumele de bani solicitate de efectuarea normală a operaţiunilor economice care serealizează prin intermediul monedei.

Termenul de echilibru monetar pe piaţa monetar ă presupune existenţa unei oferte şi unei cereri demonedă – ceea ce reprezintă o ruptur ă cu tradiţia prekeynesiană pentru care moneda nu putea fi cerută

niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri.Echilibrul monetar, cuprinzând un ansamblu de relaţii şi variabile cu caracter monetar, poate fi

definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (oferta demonedă) şi cererea de bani.

Un element fundamental al asigur ării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica monetar ă,instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor monetare, vizând înmod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute,integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.

O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între investiţii şi economii,specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a echilibrului este echilibrul monetar, care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de monedă.

Relaţiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic financiar şi monetar sunt relaţii între gen şispecie; conceptele de echilibru financiar şi monetar fiind situaţii particulare ale echilibrului economic.




3Relaţia dintre echilibrul economic şi cel financiar este evidenţiată de egalitatea „ex ante” dintre

acumulări şi investiţii - ca expresie a echilibrului economic - susţinută de egalitatea „ex ante” dintrecerere şi oferta de resurse financiare, respectiv: si F F I A D-Þ= , unde : Fi - fonduri înprumutate; Fs -

fonduri financiare.În ceea ce priveşte relaţiile dintre echilibrul financiar şi echilibrul monetar, reţine atenţia faptul că

procesele monetare pot tinde spre echilibru nu numai prin intermediul tranzacţiilor reale, dar, într-o foarte

mare măsur ă, şi prin intermediul tranzacţiilor financiare. Efectele dezechilibrelor monetare serepercutează iniţial în câmpul financiar, şi împreună cu dezechilibrele financiare afectează echilibruleconomic în ansamblu.

Echilibrul economic general nu este realizabil decât prin echilibrarea sistemelor financiare şi bancare. Aşa cum s-a mai demonstrat, în acest curs, trebuie să devină funcţională relaţia economienaţională - bănci - sistem financiar şi nu invers. Reglajul invers poate să intervină dar numai pentrueconomiile realmente sănătoase cu care mecanismul funcţionează perfect. Oricum nu este cazul ţăriinoastre şi nici chiar a unora care se află cu un pas înaintea ţării noastre în tranziţia spre economia de piaţă.

Dealtfel, echilibrul monetar şi financiar al oricărei ţări se construieşte pe baza echilibrului economical acelei ţări şi nu invers.

Apoi relaţiile dintre echilibrul economic şi echilibrul monetar sunt de asemenea natur ă încât

existenţa echilibrului monetar nu înseamnă întotdeauna şi echilibrul economic, acesta din urmă depinzândşi de numeroşi alţi factori. Totodată, apariţia unui dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate decompensare a unui dezechilibru economic sau financiar de sens opus. De exemplu, în condiţiile creşteriicererii de instrumente financiare sau de reduceri de mărfuri şi servicii, creşterea masei băneşti (oferta demonedă) peste nivelul cererii de bani poate compensa dezechilibrele respective, în condiţiile unor relaţiide complementaritate între echilibrul economic şi cel monetar.

Este neîndoios faptul că utilizarea activă a instrumentelor de politică monetar ă (cursul de schimb,masa monetar ă, rata dobânzii) are un efect important asupra echilibrului monetar.

Având în vedere performanţele mai slabe ale modificării ratei dobânzii asupra agregatelor monetareşi în final asupra inflaţiei, se poate pune întrebarea de ce, totuşi autorităţile monetare din ţările dezvoltatecontinuă să favorizeze acest instrument în detrimentul controlului bazei monetare. Explicaţia ar putea figăsită în mai marea apropiere a ratei dobânzii de cursul de schimb, care este un indicator fundamental,îndeosebi pentru ţările care fac parte din Sistemul Monetar European.

În principiu, autorităţile monetare dintr-o ţar ă pot favoriza fie echilibrul monetar intern (atunci cândţara este relativ slab integrată în structurile financiare şi comerciale internaţionale – cum este cazulRepublicii Moldova, iar inflaţia este o problemă) fie echilibrul monetar extern atunci când inflaţia estestabilă şi la un nivel comparabil cu al ţărilor competitoare şi când integrarea financiar-economică esteavansată.

Conceptul de echilibru monetar a căpătat o semnificaţie mai largă în literatura de specialitate după cel de-al doilea r ăzboi mondial. Utilizat la începutul secolului de von Wieser, mai târziu de Aftalion,Keynes ca principal promotor, el a fost dezvoltat de Don Patinkin, Tobin şi M. Friedman care aduc,fiecare în parte, un aport major în relevarea laturilor esenţiale ale echilibrului monetar.

Înţelegerea conceptului de echilibru monetar trebuie să se realizeze din perspectiva următoarelorconsiderente:

§ echilibrul monetar este un proces obiectiv, influenţat de producţia de bunuri şi servicii şi decirculaţia acestora pe piaţă;

§ echilibrul monetar se manifestă ca tendinţă, având un caracter dinamic, determinat de schimbăriledin sfera materială reală cu care sfera monetar ă se află în relaţii de condiţionare reciprocă;

§ echilibrul monetar se realizează atât prin concordanţa dintre cererea şi oferta de bani dar şi princoncordanţele dintre produsele de pe celelalte pieţe şi, în particular, dintre produsele de pe piaţafinanciar ă.

În concluzie, numai reglarea masei monetare arată un efect global asupra economiei, pentru a se

asigura o creştere anuală a circulaţiei monetare, corespunzător ratelor de creştere economică.Dificultăţile care s-au aglomerat în calea dezvoltării normale a tuturor statelor lumii în această perioadă demonstrează că omenirea se află într-o fază de tranziţie spre o nouă formă de echilibrueconomic general şi evident şi de echilibru monetar.




4Ca urmare, asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea mai multor condiţii: [93, p.75]

ü raportul cu care se găsesc cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera numerarului şi sferamonedei scripturale. Considerate în conexiunea dintre ele, în continua lor mişcare, cât şi din

perspectiva tendinţelor pe care le presupun, aceste două sfere participă, în anumite limite, laînf ă ptuirea echilibrului monetar;

ü propor ţia cu care se distribuie capitalul agentului economic în propriu şi împrumutat.Interdependenţa dintre aceste resurse, ca o condiţie a echilibrului, se dimensionează cu ajutorul

bugetelor financiare ale agenţilor economici şi al sistemului de contracte economice între aceştia;ü emisiunea monetar ă realizată de Banca Centrală, în funcţie de cerinţele proceselor economice şi de

concordanţa care trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi al celor monetare poatecontribui, de asemenea, la echilibrul monetar;

ü modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin intermediul bugetului destat şi al bugetelor locale;

ü corelaţiile care se asigur ă între bugetul de stat şi celelalte ansambluri valorice din economieconstituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar.

Un element fundamental al asigur ării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica monetar ă,instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor monetare, vizând în

mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute,integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.În acelaşi timp, realizarea echilibrului monetar este condiţionată (aşa cum am mai demonstrat) şi de

înf ă ptuirea celorlalte forme de echilibru (financiar, bugetar, valutar etc.), de interacţiunea dintre ele şi deinfluenţele pe care le exercită asupra corelaţiilor macroeconomice. La toate aceste condiţii nu pot fi omişio serie de factori generaţi de condiţionalitatea instituţional - organizatorică:Ø modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei naturale;Ø viteza decontărilor în general;Ø viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;Ø formarea surselor de creditare şi distribuire a lor;Ø rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a resurselor financiare

naţionale.Condiţiile şi factorii de influenţă a echilibrului monetar pot fi sintetizaţi schematic ca în figura 12.1.1.

Figura 12.1.1 Condiţiile şi factorii de influenţă a echilibrului monetarSursa: elaborat ă de autor

Echilibrul saudezechilibrul monetar

Masa monetară

Procese financiareşi valutare

Cererea şi oferta demărfuri

Tranzacţii cuagenţii economiciinterni şi externi

Import - export

Cererea şi oferta demonedă Bugetul de stat

Capacitatea de plată a subiecţilor

economici

Balanţa de preţ

Sfera monedei scripturaleSfera numerarului




5În concluzie, echilibrul monetar se cere a fi judecat şi interpretat nu dintr-o perspectivă rigidă,

statică, ci din una dinamică, elastică având drept argument instabilitatea sa determinată de modificări încondiţiile şi tendinţele de acţiune a factorilor de influenţă, cu deosebire:

§ masa monetar ă aflată în circulaţie care în mod permanent se adaptează realităţilor din economie:creşterea sau scăderea volumului activităţilor economice;

§ creşterea sau scăderea volumului tranzacţiilor şi, corespunzător, de plăţi de efectuat, ş.a.;§ preţurile se află într-o permanentă cursă, mai ales de creşterea determinată de numeroşi factori

obiectivi dar şi subiectivi.

12.2. Conceptul şi formele inflaţiei.

Inflaţia, o „maladie a banilor” contemporani, este pentru multe ţări o prezentă cotidiană. Apărută sporadic încă din cele mai vechi timpuri, întâlnită tot mai frecvent după Primul R ăzboi Mondial, o dată curenunţarea la convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, inflaţia a reprezentat o provocare pentrueconomişti atât în plan teoretic (al doctrinelor şi teoriilor, aceştia încercând să-i explice cauzele,

consecinţele şi formele de manifestare), cât şi în plan practic (al politicilor monetare, ei urmărind găsireacăilor adecvate de combatere a acesteia).Inflaţia, deşi prezentă în mai toate economiile (desigur în diferite propor ţii) şi uşor perceptibilă, este

un fenomen atât de complex încât este foarte greu de definit.Etimologic, termenul de inflaţie provine din limba latină, de la inflaţia, care înseamnă ,,a se umfla

în mod exagerat”. [97, p.287]Dacă fenomenul inflaţionist este mai vechi, utilizarea termenului de inflaţie este destul de recentă,

având mai puţin de două secole şi referindu-se la creşterea abuzivă a cantităţii de hârtie-monedă încirculaţie.

Vom încerca în cele ce urmează să surprindem inflaţia în câteva definiţii.Economistul Bezbakh P., defineşte inflaţia ca un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a

nivelului general al preţurilor de consum, un mecanism care provoacă variaţii multiple de lungă durată,generează el însuşi cauzele permanenţei sale şi se exprimă prin majorarea celei mai mari părţi a preţurilor.Economistul Ignat I. menţionează că inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-

real reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce ladeprecierea monetar ă şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.

Un alt economist român Vasile Turliuc menţionează că inflaţia este procesul de creşteredispropor ţionată a masei monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesar ă cerută dedimensiunea activităţii economice, care determină o creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea puteriide cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional ca efect al disparităţilor dintre preţuri, dintreacestea şi venituri.

Niţă Dobrota relatează că inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care

exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general şi creşterea durabilă şigeneralizată a preţurilor.

Afirmaţia că fenomenul inflaţionist a existat - sporadic - de mai multe secole în urmă pare la primavedere surprinzătoare, cunoscut fiind că etalonul aur şi în general sistemele monetare bazate pe monedecu valoare intrinsecă nu se caracterizau prin prezenţa inflaţiei, având în vedere mecanismele specifice deautoreglare a masei monetare în circulaţie. Totuşi asemenea episoade inflaţioniste au existat, dar numai înmomentele în care, temporar, sistemele monetare s-au îndepărtat de metalul preţios, în perioade de r ăzboisau criză, sistându-se convertibilitatea.

Explicaţia lipsei inflaţiei în condiţiile monedelor cu valoare intrinsecă sau în cazul convertibilităţii bancnotelor în aur ţine de posibilitatea resorbirii excesului de monedă în circulaţie (exemplificată înfigura 12.2.1), faţă de situaţia banilor de hârtie contemporani, neconvertibili, care, deşi în exces, r ămân încirculaţie, consecinţa fiind creşterea preţurilor.




6

Figura 12.2.1 mecanismul regulator al masei monetare în circulaţie, dipărut odată curenunţarea la convertibilitatea bancnotelor în aurInflaţia este un dezechilibru monetar, exces de bani f ără valoare proprie în circulaţie, peste nevoile

economiei, manifestat prin creşterea generalizată, continua şi autosusţinută a nivelului mediu al preţurilor pe o perioadă îndelungată. [97, p.288]Atunci când fenomenele inflaţioniste sunt minore şi par ţiale sunt numite tensiuni infla ţ ioniste.[3, p.347]

Creşterea preţului unui singur bun sau chiar creşterea temporar ă pentru o perioada scurtă, amajorităţii preţurilor (de exemplu variaţiile sezoniere ale preţurilor) nu înseamnă inflaţie. Pe de altă parte,chiar în perioade de inflaţie nu toate preţurile cresc la fel de repede, iar pentru unele produse este posibilă chiar scăderea preţurilor.

Autoîntre ţ inerea şi autoagravarea inflaţiei se explică prin reacţia pe care o avem în faţa creşterii

preţurilor: [97, p.288] ü anticipând creşterea preţurilor, populaţia cre şte cererea de bunuri şi servicii;ü anticipând pierderea puterii de cumpărare, populaţia detezaurizează moneda (transformă moneda

pasivă în monedă activă);ü anticipând creşterea preţurilor, agenţii economici îşi pot creşte stocul de materii prime, materiale

etc, crescând cererea globală;ü anticipând o creştere a preţurilor în perioada imediat următoare, agenţii economici pot decide să

păstreze temporar producţia realizată (pentru a o vinde în scurt timp mai scump), determinândastfel o scădere a ofertei globale.

Din perspectiva impactului său în economie, infla ţ ia a fost asemănat ă cu un impozit, întrucât : [97, p.288]

§

ca şi impozitul, inflaţia reduce venitul, scăzând consumul şi economiile; pierderea în cazul uneiinflaţii de 10% este exact aceeaşi ca în cazul unui impozit de 10%;

§ ca şi impozitul, inflaţia influen ţ ează pre ţ ul bunurilor şi serviciilor.Rata inflaţiei este definită ca rata de creştere a nivelului preţurilor într-o economie într-o perioadă dată.

Măsurarea creşterii nivelului mediu al preţurilor se face cu ajutorul indicilor convenţionali; alegereaacestora este însă dificilă, întrucât ei reflectă imperfect mişcarea preţurilor.

Formula generică de calcul al ratei inflaţiei este

1001

1 ´-

=-

-

n

nni IP

IP IP R , unde:

Ri - rata inflaţiei;

IPn - indicele preţurilor pentru anul n;IPn-1- indecele preţului pentru anul n-1.Indicii preţurilor folosiţi сel mai adesea pentru măsurarea inflaţiei sunt indecele general al

pre ţ urilor şi indicele pre ţ urilor de consum, dar se folosesc uneori şi alţi indici, cum ar fi indecele pre ţ urilor produselor industrial sau deflatorul PNB.

Indecele general al preţurilor, IGP, este o măsur ă relevant a inflaţiei, el se calculează pe bazaformulei

10010

11´

´

´=åå

QP

QP IGP

, unde:IGP – indecele general al preţurilor;

Q1 – cantitatea de marf ă din perioada curentă;P0 – preţurilor din perioada de bază;P1 - preţurilor din perioada curentă.

Creşterea maseimonetare

Creşterea preţurilor

Conversia banilorîn aur

Scăderea maseimonetare

Scăderea pr ţurilor

Deprecierea bancnotelor(pierderea par ţială a puterii de

cumpărare)




7Puterea de cumpărare a banilor arată cât se poate cumpăra cu o unitate monetar ă. În consecinţă,

creşterea nivelului mediu al preţurilor este sinonimă cu scăderea puterii de cumpărare a monedeinaţionale.

Puterea de cumpărare a banilor depinde în mod direct de rata infla ţiei, fiind inversul IGP. Înconsecinţă

1001

11

10´

´

´==

å

å

QP

QP

IGP

IBP , unde:

IPB – indicele puterii de cumpărare a banilor.Indicele preţurilor de consum, IPC, este un indice al preţurilor calculat, pe baza unui coş zilnic de

produse şi servicii; este măsura сel mai des utilizat ă pentru infla ţ ie; este folosit, de exemplu, şi înRepublica Moldova, sau în zona euro, sub denumirea de indice armonizat al preţurilor de consum.

În Republica Moldova, pentru calculul IPC se utilizează ancheta bugetelor de familie: Biroul Naţional de Statistică utilizează un eşantion de peste 37000 de gospodării, respectiv la nivel naţional, din punct de vedere a repartiţiei geografice, reprezentativ urban şi rural, al categoriilorsocio-profesionale şi alaltor criterii. IPC urmăreşte cuntificarea consumului direct al populaţiei, fiind excluse consumul dinresurse proprii, dobânzile, amenzile, impozitele etc.

Măsurarea inflaţiei folosind indicele preţului de consum presupune ca în prealabil să fi fost ales uncoş de produse şi servicii considerate absolut necesare oricărei familii. IPC se obţine prin compararea

preţurilor coşului de produse la momentul respectiv cu cele înregistrate pentru aceleaşi produse în perioada de bază (de exemplu cu un an în urmă), diferenţa ar ătând evoluţia inflaţiei. Evident, metoda afost criticată, argumentându-se că nu ia în calcul produsele substituibile, schimbările în calitatea

produselor sau că ponderea unor produse în coş nu este cea reală în veniturile majorităţii populaţiei.Dacă IPC a crescut de la 100 la 120, aceasta are ca semnificaţie creşterea în medie cu 20% a

preţurilor în ansamblu, şi nu a unuia anume; din acest moment, în medie, pentru procurarea aceloraşi bunuri pentru care anterior se cheltuiau 100 de unităţi monetare sunt necesare, în medie, 120 de unităţimonetare. Tocmai pentru uşurinţa aprecierilor, de regulă, valoarea indicelui în perioada de bază (în anulde bază) este 100.

Pentru a afla. empiric şi aproximativ, în câ ţ i ani se dublează pre ţ urile la o rat ă a infla ţ iei dat ă. seutilizează „regula lui 72” împărţ ind 72 la rata anuală a infla ţ iei, în procente. Astfel, de exemplu, dacă rata anuală a infla ţ iei este de 6%, pre ţ urile se dublează în aproximativ 12 ani (72 / 6).

Inflaţia poate fi clasificată după diferite criterii.[97, p. 290]ü În func ţ ie de ritmul de cre ştere a pre ţ urilor , identificăm :§ inflaţie moderată (târâtoare sau lentă), când ritmul de creştere a preţurilor este de 2-3% pe an;§ inflaţie medie (declarată), dacă creşterea preţurilor este de până la 15-20% anual;§ inflaţie galopantă, cu un ritm anual de creştere a preţurilor de peste 25%;§ hiperinflaţie, când rata medie lunar ă a inflaţiei este peste 50%.ü În func ţ ie de anticipările (a ştept ările) pie ţ ei, există:§ inflaţie anticipată - este aşteptată de actorii pieţei, care acţionează în consecinţă;

§

inflaţie neanticipată - nefiind aşteptată de participanţii la piaţă, afectează economiile, producţia şifor ţa de muncă, redistribuie în mod arbitrar averea între indivizi, îi poate avantaja pe debitori sau pe creditori, după cum este mai mare sau mai mică decât inflaţia anticipată.

ü În func ţ ie de tipul de mecanism de func ţ ionare a pie ţ ei, întâlnim:§ inflaţie deschisă - excesul de cerere, dezechilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii are

drept consecinţă imediată creşterea preţurilor şi a salariilor;§ inflaţie reprimată - apare atunci când intervenţia autorităţilor împiedică creşterea preţurilor şi a

salariilor, acţiunea statului vizând practic reprimarea excesului de cerere; cauzele r ămân, şitensiunile se vor manifesta imediat ce sunt înlăturate restricţiile impuse, echilibrul realizându-setot prin creşteri de preţuri şi salarii.




8ü În func ţ ie de principalele cauze, există următoarele forme principale de manifestare a infla ţ iei: .§ inflaţie prin costuri. Denumirea sugerează că baza apariţiei inflaţiei o reprezintă modificările în

oferta globală, pe fundalul unei concurenţe reduse, care tolerează o creştere excesivă, nejustificată a costurilor de producţie (în primul rând a cheltuielilor cu salariile, dar şi a celor cu materii prime,a celor financiare şi fiscale), care se reflectă în preţuri;[98, p. 354]

De exemplu, în anul 1973 preţul unui baril de petrol era de 2,13 USD, 1974 de 10,77 USDiar în 1981 crescuse la 34,50 USD. În consecinţă, exista şi creşteri de preţuri care nu suntconsecinţa creşterii masei monetare, ci cauza acestei creşteri, creşterea preţurilor în acest cazneavând legătur ă cu nivelul masei monetare în circulaţie.[98,p. 354]

§ inflaţie prin cerere. Este rezultat al unui exces durabil al cererii globale de bunuri şi servicii faţă de oferta (inelastică) disponibilă pe piaţă. Dezechilibrul poate să însemne:1) exces de cerere, ca urmare a creşterii ofertei de moneda generată de creşterea cheltuielilor

publice în condiţiile deficitului bugetar sau de creşterea cheltuielilor persoanelor fizice, fie cao consecinţă a creşterii salariilor, fie ca urmare a detezaurizării sau chiar pe bază de credit;

2) ofert ă insuficient ă, determinată de lipsa capitalurilor, a capacităţilor de producţie sau deinelasticitatea producţiei, care nu poate creşte atât de rapid încât să satisfacă cererea în creştereetc.

§ inflaţie structurală. Are drept cauză dezechilibre structurale din economia reală, ca urmare acreşterilor dispropor ţionate în anumite segmente ale economiei;

Să presupunem o economie având un sector agricol cu pondere importantă în PIB şi asigurândlocuri de muncă pentru o mare parte a populaţiei, în condiţiile în care realitatea pieţei ar cerereducerea preţurilor produselor agricole cu 3% şi în acelaşi timp creşterea preţurilor produselorindustriale tot cu 3%, susţinerea agriculturii ar avea drept efect: menţinerea preţurilor pentru

produsele agricole; creşterea cu 3% a preţurilor produselor industriale. În consecinţă, politica desusţinere de către stat a unor sectoare sau ramuri economice este generatoare de inflaţiei: peansamblu, în economia analizată preţurile cresc cu 3%, întrucât nu mai are loc compensareaevoluţiilor preţurilor celor două categorii dc produse.[3, p.354]

§ inflaţie importată. Preţurile interne pot creşte şi ca urmare a creşterii preţurilor produselor

importate. În acest caz un rol important îl poate avea şi deprecierea monedei naţionale, care ducela scumpirea produselor din import; creşterea costului vieţii determină revendicări salariale, careau drept efect creşterea costurilor de producţie şi se regăsesc în preţuri mărite; în concluzie, creşteinflaţia internă. Aceasta determină „slă birea” monedei naţionale faţă de alte monede (mai stabile),aspect recunoscut prin deprecierea monedei naţionale; de aici poate apărea un cerc vicios, sugeratde figura următoare.

Figura 12.2.2. Cercul vicios depreciere monetară-inflaţie Sursa: [97, p.292]

Oricum ar fi inflaţia, ea este un fenomen deosebit de complex ale cărui efecte se regăsesc în texturaîntregului organism economic şi social.

În octombrie 1979, băncile centrale din ţările industrializate au declanşat lupta în potriva inflaţiei,renunţând la ideia că şomajul poate fi combătut prin rate ale inflaţiei sporite, perioada 1981-1995 fiindcaracterizată prin dezinflaţie. [28, p.76]

Ca urmare a politicilor monetare restrictive, inflaţia a scăzut puternic în majoritatea ţărilorindustrializate, decursul anilor 80. Costurile acestei dezinflaţii au fost importante: inflaţia s-a situat sub3%. Singurele ţări care s-au abătut de la regulă au fost: Australia (5,1%), Italia (5,8%), Spania (4,4%) şiMarea Britanie (3,9%).

Dezinflaţia este o reducere a inflaţiei; economia se află în continuare într-o perioadă cu o creşteregeneralizată a preţurilor, inflaţia persistă, însă rata de creştere a preţurilor (rata inflaţiei) este mai mică decât în perioada anterioar ă.[97, p.300]

Cresc preţurile la produsele importate

Inflaţia internă

Cresc preţurileDepreciere monedeinaţionale

Cresc salariile




9Definirea termenului ,,deflaţie” se poate realize în următorul mod: frânare sau resorbţie totală a

inflaţiei, prin măsuri care vizează diminuarea masei monetare şi reducerea cererii în raport cu oferta.[28, p.76]

Deflaţia este opusul inflaţiei, o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-oeconomie, determinată de restrângerea masei monetare în circulaţie sub nevoile economiei. Este unfenomen cel puţin la fel de devastator ca şi inflaţia, deşi se apreciază că este chiar mai perturbator decât oinflaţie persistentă.[97,p.300]

Pot fi destinse următoarele trei forme de deflaţie:1) deflaţie monetar ă;2) deflaţie financiar ă;3) deflaţie reală.

Deflaţia monetară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie, deci prinreducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.

Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul bancar.Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, aceasta fiind un alt termen utilizat

pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, general, deflaţia monetar ă sau financiar ă.Deflaţia are drept consecinţă creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale; ca inflaţia,

afectează repartizarea averii între debitori şi creditori, însă este defavorabilă debitorilor şi în avantajulcreditorilor, care primesc banii împrumutaţi cu o putere de cumpărare mai mare. În consecinţă, de regulă,în perioade de deflaţie ratele dobânzii scad.

Efectele defla ţ iei pot fi enumărate astfel:[28, p.76]§ deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii;§ majorează povara datoriei publice;§ antrenează o scădere a valorii patrimoniilor;§ majorează ratele reale ale dobânzii.

Cauzele defla ţ iei pot fi reducerea vitezei de circulaţie a banilor sau reducerea cantităţii de monedă în circulaţie (de exemplu prin vânzarea de aur, de valută sau creşterea ratei dobânzii).

Dacă impresia generală este că inflaţia este „rea”, întrucât scade nivelul de trai al majorităţii

populaţiei, deflaţia, care este inversul inflaţiei - în mod fals - ar fi de aşteptat să ducă la o creştere astandardului de viaţă. Evidenţele arată că lucrurile nu stau aşa: de exemplu, în perioada Marii Crize, între1929 şi 1933, preţurile au scăzut cu 25% şi veniturile populaţiei cu 45%, în timp ce între anii 1970 şi1980 preţurile au crescut de 2,5 ori, iar veniturile populaţiei de 3,5 ori. [97, p.300]

Hiperinflaţia reprezintă o creştere extrem de rapidă a tuturor preţurilor dintr-o economie, în modtradiţional cu peste 50% lunar. Totuşi părerile sunt împărţite: unii autori vorbesc de hiperinflaţie de la orată anuală a inflaţiei cu trei cifre, iar în Standardul internaţional de Contabilitate nr. 29 se are în vedere orată a inflaţiei cumulată pe trei ani care se apropie sau depăşeşte 100%.

Caracteristicile hiperinflaţiei sunt următoarele:[97, p.300]§ creşterea preţurilor este exponenţială, incontrolabilă, imprevizibilă;§ preţurile relative îşi pierd, coerenţa;

§

moneda naţională nu îşi mai poate îndeplini în mod corespunzător funcţiile esenţiale, caz în carefie acestea sunt exercitate de o monedă str ăină - fenomen numit „dolarizare a economiei” - fie se

poate reveni par ţial la troc;§ toate plăţile se fac cu bani gheaţă, fapt uşor de înţeles într-o perioadă în care banii îşi pierd puterea

de cumpărare atât de rapid: transferurile bancare sunt de neconceput, iar folosirea cecurilor sau acardurilor este de neacceptat.

Trei cazuri de hiperinflaţie [97,p.301]1) Între 1921 şi 1923, în Germania, preţurile au crescut de un milion de milioane de ori ceea ce ar

fi echivalent cu creşterea de la 25 de bani la 250 de trilioane de lei. Este sugestivă şi evoluţia mărciigermane faţă de dolarul american: în 1914 un dolar era 4.2 mărci, în 1922 erau 186 de mărci la dolar, înianuarie 1923 trebuiau 7.260 de mărci pentru un dolar, iar în noiembrie 1923 dolarul echivala cu 4.200 demiliarde de mărci. Preţul unui ziar a crescut astfel: 0,3 mărci în ianuarie 1921, o marcă în mai 1922, 8mărci în octombrie 1922, 100 de mărci în februarie 1923, 1.000 de mărci în septembrie 1923, 2.000 demărci la 1 octombrie, 20.000 dc mărci la 15 de octombrie, un milion de mărci la 29 octombrie, 15




10milioane de mărci pe 8 noiembrie, 70 de milioane de mărci pe 17 noiembrie 1923. În aceste condiţii viaţade zi cu zi a luat o întorsătur ă dramatică:

§ era mai înţelept să plăteşti masa la restaurant în avans, întrucât ar fi costat mai mult la final; într-un restaurant, la fiecare 30 de minute, un chelner scria cu creta pe o tablă noile preţuri;

§ salariile erau plătite zilnic şi chiar de două ori pe zi, iar preţurile creşteau de la o or ă la alta;§ populaţia căpătase o obsesie pentru cumpărături, multe mărfuri au dispărut complet de pe piaţă,

vânzătorii îşi tratau clienţii aproape ca pe nişte inamici, îşi închideau magazinele sub diferite pretexte, vindeau mărfurile preferenţial şi nu era sigur dacă după vânzare îşi vor putea refacestocul de marf ă;

§ au apărut noi forme de bani, neoficiale, certificate bazate pe bunuri, care dădeau dreptul la oanumită cantitate dintr-o marf ă;

§ cei care aveau „curajul” şi banii suficienţi să plătească pentru cumpărăturile f ăcute, aveau nevoiede un căruţ pentru transportul banilor până la magazin şi acolo de mult timp ca să-i numere.

2) Recordul privind inflaţia (hiperinfaţia) îl deţine Ungaria. Aici, după al doilea r ăzboi mondial(august 1945 - iulie 1946), timp de un an preţurile s-au dublat în medie la patru zile, iar în luna de vârf s-au dublat de două ori pe zi, rata medie lunar ă a inflaţiei fiind de 19.800%. Moneda naţională de atunci aUngariei, pengo, şi-a pierdut atât de mult puterea de cumpărare încât în 1946, pentru a cumpăra acelaşi

lucru ce se putea cumpăra anterior cu un pengo, erau necesare 1.4 nonilioane de pengo(1.400.000.000.000.000.000.000.000.000.000).3) În anul 1985, în Bolivia rata anuală a inflaţiei cumulată pentru perioada 1982-1985 era de

24.000 %, „clasându-se” astfel pe locul şapte în lume, în topul celor mai mari rate ale infla ţiei, în şase luni preţurile crescuser ă cu echivalentul unei rate anuale a inflaţiei de 38.000%. Cu banii cu care cineva şi-arfi putut cumpăra în 1982 un autoturism de lux. în 1985 puteau fi cumpărate 3 cutii cu aspirină; tipărirea

bancnotei de 1.000 de pesos, cel mai des folosită, costa mai mult decât ceea ce se putea cumpăra cu ea.Banii necesari pentru a cumpăra un televizor în bancnote de 1.000 de pesos ar fi cântărit peste 30 kg.După rezolvarea problemei inflaţiei, distrugerea excesului de bancnote în circulaţie (900 de tone) aînsemnat pentru Banca Centrală a Boliviei un efort financiar substanţial, echivalentul a 130.000 USD.Pentru incinerarea acestei cantităţi de bancnote, crematoriile folosite au funcţionat 34 de zile, câte 8 ore

pe zi, angajaţii băncii centrale transportând, în camioane de 30 de tone, 15.000 de saci a şaizeci dekilograme fiecare, plini cu bancnote retrase din circulaţie.După renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, inflaţia a devenit o realitate

cotidiană în majoritatea statelor lumii. însă pe fundalul unui deficit bugetar excesiv şi al unei relaxărimonetare, inflaţia a luat propor ţii exagerate în unele ţări, în special în anii 1980, exemplul cel mai bunfiind cel al Americii Latine, unde mai multe state s-au confruntat cu hiperinfla ţia.

O analiză a cazurilor de hiperinflaţie din ultimele decenii arată că:ü hiperinflaţia nu apare de regulă „peste noapte”, ci este precedată de o perioadă lungă cu inflaţie

ridicată;ü procesul de stabilizare poate fi îndelungat, ajungând la câţiva ani, dacă politica bugetar ă nu este

adaptată;

ü

o reducere substanţială a deficitului bugetar şi convertibilitatea monedei naţionale trebuieobligatoriu avute în vedere în programul de stabilizare;

ü sfâr şitul hiperinflaţiei nu este suficient a readuce cererea de monedă la nivelul anterior apariţieihiperinflaţiei; dolarizarea şi alte forme de indexare continuă să fie preponderente în activitatea deintermediere financiar ă încă mulţi ani.

În practică, atât inflaţia, cât şi defiaţia pun probleme autorităţilor publice în egală măsur ă. Uneori,situaţia reală este dificil de evaluat, un bun exemplu în acest sens fiind politica dusă de autorităţi în SUAînaintea crizei din 1929, când erau luate măsuri dure de luptă contra inflaţiei, în perioada cu cea mai

puternică deflaţie din istoria SUA.

12.3. Cauze şi consecinţe ale inflaţiei.




11Trebuie să facem distincţie între cauzele inflaţiei şi simptomele inflaţiei. Astfel, de exemplu, de

cele mai multe ori, creşterea preţurilor nu cauzează inflaţie, creşterea preţurilor este un simptom alinflaţiei. Cauza inflaţiei în acest caz ar putea fi un dezechilibru între cerere şi ofertă, care s-a manifestat

prin creşterea preţurilor.De fapt, aceasta este cauza fundamentală a inflaţiei: dezechilibrul dintre cerere şi ofert ă, creşterea

excesivă a cererii faţă de ofertă, cantitatea de bunuri şi servicii existentă pe piaţă fiind insuficientă faţă decea necesar ă (cerută) şi, în consecinţă, preţurile cresc. În cazul invers, când oferta este mai mare decâtcererea, tendinţa ar fi de scădere a preţurilor.

Inflaţia nu intr ă în categoria fenomenelor care pot fi explicate printr-un ra ţionament de tipul cauză-efect, ea este un proces, o înlănţuire de fenomene care se influenţează reciproc şi în ritmuri diferite.Datorită caracterului generalizat al fenomenului, inflaţia fiind prezentă în toate ţările, indiferent de nivelullor de dezvoltare şi de mărimea acestora

Mecanismul de producere a inflaţiei constituie un subiect de maximă importanţă pentru oricespecialist ce doreşte să analizeze, să înţeleagă şi să propună soluţii pentru atenuarea efectelor negative aleunui fenomen cu o sfer ă de manifestare atât de cuprinzătoare, cu influenţe asupra tuturor circuiteloreconomice naţionale şi internaţionale, cu grad mare de intercorelare.

Explicaţia clasică pentru inflaţie este că „sunt prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri”. Afirmaţia

lui Milton Friedman, devenită faimoasă, „infla ţ ia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar şi poate fi produsă numai printr-o cre ştere mai rapid ă a banilor fa ţă de produc ţ ie”, sugerează origineainflaţiei: creşterea cantităţii de bani în circulaţie într-un ritm alert (o creştere excesivă), permiţând astfelşi creşterea preţurilor. în acest sens se argumentează că populaţia nu ar putea cumpăra aceeaşi cantitate de

bunuri şi servicii, în condiţiile creşterii preţurilor, dacă nu ar creşte oferta de monedă, şi deci infla ţ ia nu ar putea continua dacă nu ar cre şte şi cantitatea de bani în circula ţ ie.

Însă, chiar în condiţii de creştere a ofertei de monedă, preţurile nu cresc dacă:• scade viteza de circulaţie a banilor (prin transformarea din monedă activă în monedă pasivă);• creşte producţia în mod corespunzător;• într-o perioadă de recesiune banca centrală creşte oferta de monedă pentru a încuraja relansarea

economică prin creşterea cheltuielilor vizând reducerea şomajului şi creşterea producţiei.

Între alte cauze ale inflaţiei trebuie să avem în vedere:ü tipărirea (emisiunea) de bani f ără acoperire, f ăcută de către stat pentru a face faţă cheltuielilor

sale. Deşi este pe bună dreptate invocată în literatura de specialitate ca o cauză principală aapariţiei şi menţinerii inflaţiei, în ultimele decenii tot mai multe bănci centrale - în primul rândcele din ţările dezvoltate - au conştientizat pericolul şi au renunţat la această practică. De fapt, înţările Uniunii Europene (şi în ţările candidate) trebuie respectate prevederile din Tratatul de laMaastricht care interzic finanţarea monetar ă a deficitului bugetar;

ü emisiunea monetar ă excesivă, creşterea masei monetare în circulaţie f ără legătur ă cu creştereaPIB, cu oferta de bunuri şi servicii din economie, uneori corelată cu deficitele bugetaresubstanţiale ale unor state;

ü crea ţ ia monetar ă excesivă (supracreditarea), numită sugestiv şi inflaţie de credit. Băncile

comerciale dispun de o putere monetar ă deloc neglijabilă, prin creaţia de monedă oferindeconomiei putere de cumpărare suplimentar ă, care poate găsi sau nu corespondent în bunurile şiserviciile existente pe piaţă;

ü dezordinea monetar ă interna ţ ională. Deficitul balanţei de plăţi a SUA a avut drept consecinţă creşterea substanţială a deţinerilor de dolari în întreaga lume, iar pieţele eurovalutelor aucontribuit şi ele la alimentarea inflaţiei. Pe fundalul unei lichidităţi excesive din anii 1980 şiînceputul anilor 1990, poate fi explicabilă într-o anumită măsur ă reţinerea SUA de a vota la unmoment dat în favoarea unor noi alocări de DST în cadrul Fondului Monetar Internaţional,creşterea masei monetare la nivel global (prin crearea de DST) în mod artificial, pe bază de vot,având potenţial inflaţionist;

ü detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinându-se constante, are drept consecinţă transformarea monedei pasive în monedă activă;

ü cre şterea vitezei de circula ţ ie (circula ţ ie) a banilor , care, judecând în termenii specifici teorieicantitative a banilor, nu ar mai face necesar ă prezenţa aceleiaşi cantităţi de monedă în circulaţie;

Viteza de circula ţ ie a banilor




12,,Derby-ul de la Epsom este o cursă tradiţională de cai şi în acelaşi timp prilejul unei adevărate

chermeze populare. Pentru această zi de derby, doi tineri, Bobby şi Jimmy, pun mână de la mână şi strângzece lire sterline. Cu această sumă cumpără un butoiaş cu bere pentru a-1 desface cu halba în preajmahipodromului. Ei încarcă butoiaşul într-un cărucior şi pornesc spre Epsom tr ăgând căruciorul după ei.Drumul este lung şi timpul călduros. Amândoi sufer ă , de sete şi se uită cu jind la butoiaş. Căutându-se

prin buzunare. Bobby descoper ă spre bucuria lui o monedă de metal, exact costul unei halbe de bere.Bobby scoate moneda şi o dă lui Jimmy, rugându-1 să-i servească - contra cost – o halbă cu bere din

butoiaş. Jimmy ezită, dar de vreme ce Bobby i-a plătit preţul, îi serveşte halba dorită. Pe Jimmy îl persecută însă aceeaşi sete şi, gândindu-se că acum are şi el cu ce să plătească o halbă, scoate moneda primită şi cumpără şi el o halbă cu bere din butoi. Odată începutul f ăcut, restul a urmat de la sine. În tottimpul cât a durat drumul până la Epsom, moneda s-a mutat dintr-un buzunar în altul, plătind cinstit defiecare dată câte o halbă de bere. Cei doi negustori improvizaţi odată ajunşi la Epsom, berea din butoidispăruse, iar moneda se întorsese de unde plecase, adică în buzunarul lui Bobby. [48, p. 322]

ü cre şterea pre ţ urilor provocat ă de monopoluri, aflate în căutarea de profituri mai mari;ü indexarea (cre şterea) în mod regulat a salariilor , sub presiunea sindicatelor, f ără legătur ă cu

creşterea productivităţii muncii. Printr-o asemenea practică, masa monetar ă în circulaţie depăşeştevaloarea mărfurilor disponibile pentru consum;

ü

dispari ţ ia în mare măsur ă a concurenţei prin preţ, producătorii preferând concurenţa prindiferenţierea produselor, cu consecinţe asupra creşterii preţurilor;ü factorii psihologici şi anticipa ţ iile infla ţ ioniste. În acest sens este relevantă preocuparea ţărilor

zonei euro de a introduce bancnote de 1 şi 2 euro în locul actualelor piese metalice, în dorinţa de alupta contra inflaţiei. Explicaţia ar fi simplă: în unele ţări din zona euro, cum ar fi Grecia,consumatorii nu sunt obişnuiţi cu monede (piese metalice) de mare valoare şi le cheltuiesc cu preamultă uşurinţă, determinând creşterea inflaţiei. Tot astfel se argumentează că procedeul dedenominare a monedei naţionale, tăierea unor zerouri şi obţinerea unei monede „grele”, pefundalul dezinflaţiei şi al unei economii stabilizate, este de natur ă să contribuie la scăderea maiaccentuată a ratei inflaţiei. O analiză complexă a echilibrului monetar, evidenţiind influenţelefluxurilor suplimentare de monedă sau ale detezaurizării asupra echilibrului general, este realizată

de economistul olandez Johann Koopmans, care a reprezentat echilibrul monetar sub forma uneiecuaţii - care astăzi îi poartă numele.În societatea contemporană, aşa cum am amintit mai sus, alături de cauzele clasice, inflaţia are

explicaţii care rezidă în schimbările structurale care s-au produs în economia ţărilor dezvoltate, precum şiîn economia mondială. Aproape toţi economiştii au în vedere apariţia marilor grupuri economice şisociale: a monopolurilor, corporaţiilor şi a sindicatelor.

O altă încercare de a evidenţia una dintre cauzele inflaţiei o reprezintă teoria spiralei inflaţionistesalarii-preţuri. Conform acestei teorii, exista un cerc vicios reprezentat de creşterea salariilor care duce lacreşterea preţurilor, care determină noi revendicări salariale, aşa cum rezultă şi din figura următoare.

Figura 12.2.3. Spirala inflaţionistă salarii-preţuriSursa: [97, 296]

Într-o variantă, sindicatele cer măriri salariale f ără legătur ă cu creşterea productivităţii muncii.Angajatorii sunt nevoiţi să accepte, sub presiunea sindicatelor puternice, deşi costurile lor de producţievor creşte şi, în consecinţă, măresc preţurile.

În altă variantă, marile companii, care deţin poziţii de monopol şi doresc să-şi mărească profiturile,sunt în măsur ă să crească preţurile f ără a le fi afectate vânzările.

Prin creşterea preţurilor însă (în ambele variante) se creează un cerc vicios, creşte costul vieţii, iarsalariaţii vor dori salarii mai mari - din nou f ără corelare cu creşterea productivităţii muncii - pentru acompensa major ările de preţuri. În cazul în care se dă curs revendicărilor salariale, companiile suntnevoite să majoreze din nou preţurile.

Cresc salariile

Indexarea salariilor

Cresc costurile deproducţie Cresc preţurile

Creşte cererea




13Această teorie a fost criticată, ar ătându-se că salariile pot creşte neinflaţionist şi prin reducerea

profitului şi că oricum major ările salariale au loc cu întârziere faţă de creşterea preţurilor.Existenţa inflaţiei într-o economie are o serie de consecinţe negative.

Ø Ca o consecinţă a inflaţiei, puterea de cumpărare a monedei scade; cu o cantitate dată de unităţimonetare se pot cumpăra astăzi mai puţine produse decât în urmă cu un an.

Ø Existenţa inflaţiei face necesar ă o abordare în termeni nominali-reali a ratei dobânzii, a salariuluişi a venitului. Rata reală a dobânzii se obţine scăzând din rata nominală a dobânzii rata inflaţiei;salariul real şi venitul real se obţin prin deflatarea salariului nominal, respectiv a venituluinominal, aducându-se la nivelul anului de bază, în funcţie de evoluţia indicelui preţurilor.

ExempluSă presupunem că unui angajat i-a crescut salariul în anul 2012 faţă de începutul anului 2011 cu 50

de lei, ajungând la 850 de lei, în timp ce rata inflaţiei pentru anul 2011, măsurată prin indicele preţurilorde consum, a fost de 7,5% (IPC este de 107,5%). Care este în aceste condiţii salariul real?Salariul real se calculează cu ajutorul formulei:

100

IPC S

S nr = , unde:

Sr - salariul real; Sn - salariul nominal; IPC - indicele preţurilor de consum.În consecinţă, leiS r _ 7,790075,1850 =¸= şi deci, ţinând cont de rata inflaţiei, contrar aparenţelor,salariul real în anul 2012 este mai mic decât în anul 2011 cu aproape 10 lei.

Ø O consecinţă a unor rate extrem de ridicate ale inflaţiei este şi „fuga de monedă”, deţinătoriiacesteia preferând mai curând alte bunuri, care în condiţiile date reuşesc să păstreze mai binevaloarea (moneda nu mai poate îndeplini funcţia de rezervă de valoare). Pe termen mai lung,

perpetuarea unei asemenea situaţii poate determina chiar „refuzul” monedei, excitarea acesteia înmăsura posibilităţilor, la o scar ă redusă fiind preferat trocul, f ără însă ca acesta să poată figeneralizat, ţinând cont de complexitatea economiei contemporane.

Ø Întotdeauna, cei mai afectaţi de inflaţie suni cei cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii, şomerii,

asistaţii social); aceştia, chiar dacă pot anticipa inflaţia, nu au nici o posibilitate de apărare,întrucât indexarea salariilor, pensiilor şi celorlalte ajutoare sociale în funcţie de inflaţie se faceîntotdeauna cu întârziere. Creşterea mai rapidă a preţurilor faţă de cea a veniturilor, definitorie

pentru inflaţie, duce la redistribuirea venitului naţional. Inflaţia afectează economia unei ţări îngeneral: sa estimat că, în SUA, o rată de 5% a inflaţiei costă anual aproximativ 0,3% din PIB (20de miliarde de dolari).

Ø Inflaţia redistribuie venitul şi averea între debitori şi creditori: îi favorizează pe debitori şi îidefavorizează pe creditori, în condiţiile în care ratele dobânzii nu „ţin pasul” cu rata inflaţiei - nusunt real pozitive.

Inflaţia poate fi corelată şi cu alte fenomene negative:§ stagflaţia (formă prescurtată de la stagnare şi inflaţie) - defineşte starea economiei naţionale în

care inflaţia este acompaniată de stagnarea producţiei (lipsa creşterii economice), care poate provoca creşterea şomajului;§ slumpflaţia - desemnează existenţa unei inflaţii accelerate corelată cu o scădere de mari propor ţii

a producţiei.După cum am mai spus, inflaţia este un fenomen deosebit de complex, şi datorită acestui fapt

efectele pe care ea le generează sunt multiple, complexe, interdependente. Relaţia ce există între inflaţie şiefectele pe care ea le dă este o relaţie de feed-back sau altfel spus avem de-a face cu efectul de bumerang:inflaţia generează efecte care la rândul lor accentuează fenomenul inflaţionist.

12.4. Politicile antiinflaţioniste şi reformele monetare.Elaborarea politicilor antiinflaţioniste se sprijină pe cunoaşterea cauzelor reale ale inflaţiei, ca şi pe

anumite concepţii doctrinare.




14Pe plan mondial s-au conturat două concepţii de bază privind cadrul politic de manifestare a acţiunilor

antiinflaţioniste: concepţia keynesiană şi concepţia monetaristă.Întrucât cauzele inflaţiei sunt abordate diferit de către Keynes şi monetarişti este necesar ă prezentarea

elementelor de diferenţiere.[28, p.64]§ Concepţia keynesiană afirmă că cauza iniţială a inflaţiei o reprezintă diferenţa dintre cerere şi ofertă.

Pe de o parte există o ofertă de monedă exogenă şi o cerere stabilă, sau o ofertă endogenă şi o cerereinstabilă, în ambele cazuri emitenţii de monedă având o responsabilitate directă în procesul

inflaţionist. Din aceste motive dezechilibrele economice şi monetare care apar în cadrul economiei de piaţă pot fi atenuate prin intervenţia statului în economie, prin mecanismele politicii sale financiare şimonetare.

§ Concepţia monetaristă afirmă că variaţia cantităţii de monedă crează premise pentru un exces alcererii în raport cu oferta, situaţie care conduce la creşterea nivelului preţurilor.

Acţiunile antiinflaţioniste se desf ăşoar ă în scopul atenuării sau încercărilor de lichidare a inflaţiei şi seorientează în funcţie de cauzele considerate ale procesului inflaţionist:

• în condiţiile în care se apreciază că inflaţia este un rezultat al major ării cererii globale, măsurile vor fiîndreptate către reglarea cererii globale, fie prin politici monetare, fie prin politici financiare;

• când se consider ă că inflaţia este primordial o inflaţie prin venituri, trebuie să se acţioneze printr-o politică de reglementare a veniturilor.

Conceptul de politică antiinflaţionistă nu se limitează la o măsur ă sau alta menită să acţioneze împotrivainflaţiei, ci implică un ansamblu coordonat vizând acest obiectiv. Principalele tipuri de politici antiinflaţionistesunt: [98, p. 377]

ü politicile financiare antiinflaţioniste,ü politicile monetare antiinflaţioniste,ü politicile de control asupra producţiei, salariilor şi preţurilor.

Politicile financiare antiinflaţioniste au ca principal conţinut politicile bugetare restrictive. Seîncadrează aici măsurile de reducere a cheltuielilor bugetului public şi deci de reducere a ofertei de monedă,de îmbunătăţire a raportului între cererea bănească şi oferta de mărfuri şi servicii, dar şi măsurile de sporire aveniturilor bugetare. Excedentul bugetar realizat s-ar utiliza de stat pentru achitarea datoriilor faţă de banca deemisiune, celelalte bănci şi populaţie, deci nu s-ar folosi pentru finanţarea cheltuielilor statului.

Un factor important care a activizat în Europa politicile financiare antiinfla ţioniste şi care contribuie lastabilitatea monetar ă îl reprezintă exigenţele care decurg din Tratatul de la Maastricht.Politicile monetare antiinflaţioniste includ folosirea de către băncile centrale a unor metode clasice, ca

cea a manevr ării taxei scontului, cât şi elaborarea de noi metode pentru combaterea excesului de bani încirculaţie, de exemplu operaţiuni de open market. Astfel de metode se aplică de către banca centrală în relaţiilecu băncile comerciale, cu celelalte bănci, cu efecte propagate asupra întreprinderilor.

Principalele instrumente ale politicilor monetare antiinflaţioniste sunt:1) ridicarea taxei oficiale a scontului;2) plasarea de noi împrumuturi de stat;3) plasarea de către băncile de emisiune a efectelor publice în cadrul operaţiunilor de open market;4) majorarea procentului rezervelor minime bancare obligatorii;5) adoptarea de către banca centrală a măsurilor de plafonare a creditelor.

Politicile de control asupra producţiei, salariilor şi preţurilor. Creşterea producţiei asigur ă o ofertă sporită de bunuri şi o mai bună utilizare a for ţei de muncă. Reorientarea producţiei spre produsele a căror lipsă este mai pronunţată relaxează presiunile inflaţioniste.

Politica economică, ca ansamblu coerent de decizii, poate viza creşterea economică, utilizarea deplină afor ţei de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei de plăţi externe, etc. Realizareaconcomitentă a acestor obiective este dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil. Atingerea unor obiectiveanihilează acţiunile pentru atingerea altor obiective. Astfel, creşterea masei monetare în circulaţie, pentru aasigura o mai bună utilizare a for ţei de muncă, anihilează stabilitatea preţurilor.

Date post:	06-Jul-2018
Category:	Documents
Upload:	valentin-stirbu
View:	221 times
Download:	0 times

Tema 12. Echilibrul Monetar --i Infla--ia

Documents