2.1. Introducere .......................................................................................................................................... 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
2.3.1..Partile structurale ale exordiului.
2.3.2.Tipuri de .exordiu
2.3.3 .Caracteristicile exordiului..
2.3.4....Analiza exordiului pe text din Antolgia pledoariilor celebre 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
3.1. Introducere ........................................................................................................................................... 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
3.3.3.2...Faza de respingere a demonstratieie adversarului
3. 3.4. Analiza dezvoltarii pe text din Antolgia pledoariilor celebre 3.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Unitatea de învăţare 4
Tehnici oratorice
4.1. Introducere ........................................................................................................................................... 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
5.1. Introducere ........................................................................................................................................... 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
5.3.3.Exemple de constructie a peroratiei...................................................
53..4.Analiza peroratiei pe text din Antolgia pledoariilor celebre......................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Unitatea de învăţare 6
Stilul comunicarilor verbale
6.1. Introducere ........................................................................................................................................... 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
6.3.1..Structura analitica a comunicarii verbale.........................................................................................................
6.3.2..Clasificarea figurilor de stil......................................................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Unitatea de învăţare 7
Persuasiune în discursul juridic- strategii şi tehnici persuasive
7.1 Introducere ............................................................................................................................................ 7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................. 7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................................................
7.3.3.Tehnici de persuasiune 7.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Unitatea de învăţare 8
Manipularea in discursul juridic
8.1. Introducere ........................................................................................................................................... 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
8.3.2. Tipuri de manipulare 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
Unitatea de învăţare 9
3
Metalimbajul şi discursul juridic 9.1. Introducere ........................................................................................................................................... 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
9.3.1. Rolul metalimbajului in discursul retoric.................................................
9.3.2. .Caracteristicile matalimbajului......................................... 9.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Unitatea de învăţare 10
Supravegherea expresiei si discursul juridic
10.1 Introducere .......................................................................................................................................... 10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
10.3.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor în discursul juridic
10.3.3..Evitarea cliseelor în discursul juridic..................................................................................
10.3.4.Evitarea abuzului si a incoerentei figurilor de stil 10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................
4
INTRODUCERE
Retorica se referă la un fenomen complex care a caracterizat timp de aproape două mii de ani reflecţiile şi practicile din sfera conceptuală a „retoricii”, cu caracterul său multi şi interdisciplinar.
In definirea retoricii se poate lua ca punct de plecare definiţia lui Aristotel, din „Retorica” sa, considerând-o ca „facultatea de a descoperi prin procedee specifice (retorice), ceea ce în fiecare caz este propriu, pentru a convinge prin intermediul vorbirii”. Această vorbire convingătoare cuprinde un ansamblu de norme şi reguli.
Tot Aristotel este cel care identificând retorica cu ,,tehnica discursurilor” a circumscris-o la „arta convingerii” şi a făcut enumerarea genurilor retorice. Printre acestea enunţă genul juridic cu valorile sale juridice, genul deliberativ al vieţii politice şi cel epidictic al vieţii private.
Necesitatea şi importanţa retoricii rezidă din exemplele simple şi concludente ale dezbaterilor parlamentare sau ale
pledoariilor juridice. Nevoia de a convinge nu dispare, deoarece nu pot dispare din viaţa umană situaţiile controversate şi
controversele.Importanţa însuşirii tehnicii retorice rezultă din cunoaşterea regulilor de construcţie a discursului juridic, a
regulilor de retorică, a procedeelor oratorice elementare. Această însuşire a tehnicii retorice permite rezolvarea rapidă a
problemelor ridicate de pledoarie, evitarea pierderii de timp prin inventarea mijloacelor de mult cunoscute, evitarea unor
greşeli care pot avea consecinţe grave, ajută pe creatorul discursului , nefiind o metodă constrângătoare prin regulile sale să
îşi valorizeze elocvenţa prin punerea în valoare a calităţilor, corectarea greşelilor si - dezvoltarea capacităţilor native.
Obiectivele cursului - Disciplina „Retorică juridică” are ca obiectiv fundamental asimilarea de către studenţii facultăţii de drept a unor cunoştinţe şi deprinderi de structurare a discursului juridic - Construirea discursului în cadrele specifice juridicului, cristalizate într-un stil personal de exprimare
- Însuşirea unei organizări psiho-logice a discursului juridic prin argumentări raţionale şi tehnici persuasive destinate convingerii auditoriului Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competente generale si
specifice: 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvatã a noţiunilor specifice disciplinei) Dobândirea abilităţii de-a utiliza în mod adecvat limbajele disciplinei atât în forma pasivă prin lectură (capacitatea de-a se informa) cât şi în forma activă (capacitatea de-a exprima şi a comunica activ cu alţii în probleme legate de domeniul retoricii juridice) Utilizarea adecvată a conceptelor specifice domeniului. 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei) .Înţelegerea şi utilizarea retoricii juridice ca mediator în formarea unei atitudini pozitive faţă de sine şi mediul social. Dezvoltarea abilităţilor de a aplica cunoştinţele teoretice în rezolvarea unor situaţii concrete.
3.Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activitãţilor practice specifice;, utilizarea unor metode tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare);
Punerea în valoare a forţei expresive a retoricii prin tehnici care facilitează proiecţiile personalitatii individului cuprins in actul juridic, comunicarea eficienta cu ceilalti actori ai situatiei şi detensionarea situatiei. Utilizarea intregului potenţial imaginativ-creativ în efectuarea parcursului actional.
5
4.Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţã de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori culturale, valorificarea optimã şi creativã a propriului potenţial în activitãţile ştiinţifice, participarea la propria dezvoltare profesionalã).
Manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţã de domeniul retoricii juridice prin valorificarea optimã şi creativã a tehnicilor specifice domeniului: - pentru a se cunoaşte, si asi potenta propriile resurse; - pentru a face faţă dificultăţilor profesionale şi a le depăşi; - pentru înţelegerea mai bună a controlului emoţiilor şi sentimentelor; -pentru o mai buna comunicare si dezvoltare a abilitatilor sociale; -pentru o mai bună inserare în rolul social in speta in cel de factura juridica.
Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual tipărit, actualizat in 2012 precum si de alte carti de autor in
problematica in discutie. supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze. În prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................
Retorica juridic ă în zilele noastre presupune o elocvenţă nouă, poate antitetică multor forme trecute, dar importantă şi necesară afirmării sale.Retorica juridică apreciază din unghiul abordării sale specifice dificultăţile exersării profesiei de avocat, profesie tiranică dar, aşa cum spunea d’Aguesseau folosind un citat celebru, „tot atât de veche ca magistratura, de nobilă ca virtutea şi de necesară ca justiţia.” - Stăpânirea la înalţi parametri a profesiei de jurist, se identifică cu o bună cunoaştere a dispoziţiilor şi posibilităţilor naturale (înnăscute),cu o cultura generală precum şi cu cunoaştere riguroasă a normelor de drept şi stăpânirea tehnicilor retorice.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Pentru unitatea de învăţare Caracteristicile pledoariei juridice, timpul alocat este de 4 ore.
8
1.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 1.3.1.Fazele pregatitoare pledoariei juridice
- Fazele pregătitoare pledoariei propriu-zise angajează avocatul în etape pe care trebuie să le parcurgă în următoarea suită de acţiuni:
- studiul dosarului; - discuţia cu clientul; - În timpul studierii dosarului este util ca avocatul să noteze date importante referitoare la:
- argumentele şi obiecţiile sugerate de piesele de la dosar; - lămuririle pe care să le ceară clientului; - reflecţiile şi observaţiile pe care le-ar putea folosi în pledoarie.
- La sfârşitul studierii dosarului şi discuţiei cu clientul e important
să-şi definească clar obiectul procesului; Jean Appleton consideră că
avocatul trebuie să efectueze următoarele operaţii: - să pună în relief punctul central al procesului spre care converg argumentele şi mijloacele de argumentare (obiectul procesului); - să înţeleagă punctul esenţial al apărării adverse pentru a pregăti respingerea lui; - să înţeleagă partea slabă a apărării; - să traseze propriul punct puternic ca punct central al apărării.
- Odată faptele bine stabilite se face confruntarea cu regulile de drept cercetând legislaţia.
1.3.2 Planul pledoariei juridice
- Redarea în scris a textului pe care urmează să-l susţină avocatul poate lua forma:
- redactării integrale a pledoariei; - schemei pledoariei; - notelor de pledoarie. - Redactarea integrală a textului are următoarele
caracteristici: - concentrează atenţia asupra subiectului; - permite exprimarea concisă şi clară;
9
- evită repetarea; - înlătură folosirea de termeni improprii; - evită construcţiile greşite; - asigură un stil clar, elegant. Schema pledoariei cuprinde: - fixarea principalelor argumente; - improvizarea formei în care va fi rostită.
Notele de pledoarie sunt mai mult sau mai puţin complete şi includ:
- planul clar al expunerii; - precizia planului; - frazele sugerate (nu scrise în întregime) prin cuvinte frapante; - note suficient de schematice pentru a nu înfrâna spontaneitatea şi elanul improvizaţiei.
- Planul trebuie trasat în structura sa esenţială, în primul rând cu notarea adiacentă a figurilor retorice şi aceasta, din nevoia de-a se mişca cu lejeritate în discursul său, de-a nu fi rigid, încorsetat într-un cadru, de a nu fi panicat, blocat, de eventualele goluri de memorie. Deci discursul nu se memorează mot-ά-mot, pentru a nu fi derutat de replica adversarului. Prin supleţea gândirii, respectând planul, se modelează după momentul creat de adversar.
- Planul foarte amănunţit se elaborează în scris şi schematic pentru a-l reprezenta mental în timpul susţinerii pledoariei, el având numai caracter de orientare.
Vorbind, oratorul urmăreşte expresia feţei auditoriului, apreciind efectul cuvintelor sale, dacă acestea sunt considerate importante şi la care, renunţă când înţelege că auditoriul nu reacţionează. În schimb, părţi ce nu erau dezvoltate în plan, dar care reţin atenţia se vor dezvolta. Între orator şi auditoriu se creează efluvii, corespondenţe intime. Oratorul este asemenea unui artist care creează, adaptându-se la situaţii.
- I. Biberi sugerează câteva modalităţi de redactare a planului în cadrul discursului retoric, menţionând pe lângă cele semnalate şi aspectul stilului de exprimare în funcţie de tonalităţile particulare de simţire, de personalitatea oratorului. La nivelul personalităţii se structurează atât exprimarea logică, cât şi dimensiunile imaginative, afective ale propriului stil.
- Condiţiile elaborării planului sub raportul construcţiei stilistice necesită respectarea a trei condiţii esenţiale:
1) proprietatea cuvântului, semnificând respectarea cu exactitate a sensului care îl defineşte dicţionarul, de aici necesitatea dobândirii deprinderii de-a lucra în permanenţă cu dicţionarul; 2) corectitudinea gramaticală conţinută în regulile gramaticale; 3) rigoarea proceselor de gândire codificate de logică. Atât proprietatea cuvântului, cât şi corectitudinea gramaticală
sau simetriile de gândire pot fi forţate prin adâncire, îmbogăţite pe
10
noi paliere, creând alte valori şi reguli, ca în cazul spiritelor creatoare care operează cu un stil expresiv.
Pornind de la această constatare, comunicarea verbală trebuie să reflecte prin transpunerea gândurilor în expresie clară şi cu calitate stilistică următoarele caracteristici:
a) exprimarea fidelă în raport cu: - claritatea stilului , a gândirii; - adaptarea expresiei la personalitatea, la individualitatea fiecăruia.
Decalajul dintre gândire şi exteriorizarea Eului conduce la o exprimare forţată. Armonia dintre gândire şi expresia personalităţii dă stilului muzicalitate şi ritm. b) reflectarea în stilul oratoric a ritmului personal al fiecăruia, cu cadenţa sa vitală de activitate şi de simţire. Numai aşa exprimarea va avea firesc şi nu expresie artificială; c) exprimarea armonioasă, dat fiind rolul esenţial al muzicalităţii din limbaj. d) adaptarea „subiectului ” (a temei) care se tratează, ritmului şi realităţii de gândire, prin adoptarea de forme variate de stil. Conform structurii sale subiectul va fi:
- sobru sau redondant; - clar sau umbrit; - bogat sau simplu; - descriere obiectivă sau lirică; - cu ton afectat, preţios sau simplu, precis.
Combinaţiile stilistice ţin de ştiin ţa oratorului, de logica şi sensibilitatea sa; supunându-se regulilor retorice acesta le adaptează nevoilor sale subiective, transgresându-le într-o iniţiativă creatoare.
e) Comunicarea verbală trebuie să tindă spre universalitate, să cuprindă realitatea vieţii şi a lumii, în multiplele sale forme şi unitate a lor:
- utilizarea antitezei va da stilului intensitate şi relief prin evidenţierea opoziţiei dintre lucruri şi situaţii; antiteza exprimă în fapt nevoia afectivă a omului de a privi realitatea sau o stare sufletească din incidenţe deosebite, adâncind şi efectuând o înţelegere mai cuprinzătoare; - antiteza prin opoziţia ei dintre două cuvinte, converge de fapt spre rezumarea unei idei unitare, a unui climat de viaţă unitar. Ex:„La noi atâţia fluturi sunt şi-atâta jale-n casă” (O. Goga)
f) În sfârşit o calitate de căpetenie a stilului este de a ajunge la firesc şi simplitate prin procesul de epurare a stilului în cursul redactărilor succesive.
- La prima redactare textul poate apărea nesigur, prolix, inexpresiv simţindu-se efortul redactării. Prin simplificare, prin revenirile pe text se ajunge în final la un echilibru în construcţia discursului, rezultatul fiind o prelucrare laborioasă a materialului, o lucrare elaborată ce impune .
11
1.3.3. Calităţole pledoariei juridice
Calităţile unei bune pledoarii juridice vizează claritatea expunerii, utilitatea acesteia, naturaleţea discursului şi evitarea cuvintelor preţioase precum şi sobrietatea pledoariei.
- Claritatea este una din cele mai importante calităţi, impunând oratorului unele rigori şi anume:
- să se facă bine înţeles; - să se exprime în termeni proprii; - să evite formulările echivoce; - să elimine din exprimare expresiile vagi care îngreunează fraza; - să repete sub o altă formă, ceea ce i se pare că nu a fost bine sesizat. M. Garçon spune că „avocatul trebuie să se facă accesibil celor care îl ascultă, să nu trebuiască aceştia să facă efort pentru a-l înţelege, raţionamentele chiar şi cele mai complicate să pară adevăruri evidente”. Când faptele sunt complicate, pentru claritatea expunerii este necesară selectarea esenţialului şi neglijarea detaliilor. Auditoriul va aprecia expunerea unor evenimente complicate, chiar confuze uneori, când se operează cu simplitate, desprinzând esenţialul (vezi Yolanda Eminescu, Pledoarii celebre).
- Utilitatea este o altă calitate care impune subordonarea mijloacelor de exprimare scopului urmărit, prin câteva tehnici cum sunt (după M. Garçon):
- evitarea vedetismului; - limitarea dezbaterii la obiectul ei, alegerea corectă a argumentelor în vederea comunicării judecătorilor, dreptatea cauzei susţinute; - evitarea tendinţei de-a pune pe prim plan propria sa personalitate, din dorinţa de asigurare a succesului personal sau de evidenţiere a Eului său.
- Necesitatea de a energiza, de a insufla viaţă pledoariei prin: - evitarea monotoniei;
- captarea şi menţinerea trează a atenţiei judecătorilor; - nuanţarea expunerii prin intonaţie, gest; - nuanţarea expunerii prin folosirea procedeelor retorice. Exemplul lui Appleton este semnificativ pentru modul în care dă viaţă expunerii folosind la anumite intervale forma interogativă. „În prezenţa acestui act, dl Durand ar fi trebuit să protesteze prin scrisoare sau notificare, dar în loc de aceasta a păstrat tăcerea până în momentul procesului”. Expunerea în forma interogativă devine mai vie: „Dl Durand primeşte actul, îl citeşte. Ce trebuie să facă? Evident trebuie să protesteze imediat prin scrisoare sau
12
notificare. Dar în loc de aceasta, ce face el? Nimic! Tace! Cât timp? Până în ziua în care este citat în faţa domniilor voastre”.
- Naturaleţea, firescul este o altă calitate esenţială a pledoariei care are ca şi caracteristici:
- lipsa de artificial; - concordanţa între stilul adoptat şi natura procesului, deoarece procesul civil diferă de procesul penal.
- Evitarea cuvintelor preţioase, a întorsăturilor de fraz ă: - pledoaria trebuie să fie accesibilă; - expunerea să fie clară.
- Sobrietatea pledoariei: - pledoaria să fie scurtă, succintă, impusă de viaţa modernă din zilele noastre; - discursul să fie combativ şi nu preţios, căutat academic; - ţinuta să fie corectă, gesturile decente; - gesturile trebuie să fie concordante cu stilul expunerii, cu ideile pe care trebuie să le sublinieze, fără exagerare şi emfază.
Pledoaria trebuie să constituie un tot unitar în care tonul, frazele şi gesturile să se armonizeze alcătuind o unitate.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Tema” Caracteristicile pledoariei juridice” se structureaza pe urmatoarea problematica:
Obiectivele acestei unităţii de învăţare sunt: – definirea şi analizarea fazelor pregătioare pledoariei juridice; – cunoaşterea caracteristicilor pledoariei juridice; – descifrarea calităţii pledoariei juridice;
1.Fazele pregatitoare pledoariei juridice
- Fazele pregătitoare pledoariei propriu-zise are cateva etape pe care trebuie să le parcurgă în următoarea suită de acţiuni: - studiul dosarului; - discuţia cu clientul; - În timpul studierii dosarului este util ca avocatul să noteze date importante referitoare la:
- argumentele şi obiecţiile sugerate de piesele de la dosar; - lămuririle pe care să le ceară clientului;
13
- reflecţiile şi observaţiile pe care le-ar putea folosi în pledoarie. - La sfârşitul studierii dosarului şi discuţiei cu clientul e important să-şi definească clar
obiectul procesului. - Odată faptele bine stabilite se face confruntarea cu regulile de drept cercetând legislaţia. 2. Planul pledoariei poate lua forma : - Redactarii integrale a pledoariei; - Schema pledoariei - Notele de pledoarie - Redactarea integrală a textului are următoarele caracteristici: - concentrează atenţia asupra subiectului; - permite exprimarea concisă şi clară; - evită repetarea; - înlătură folosirea de termeni improprii; - evită construcţiile greşite; - asigură un stil clar, elegant. Schema pledoariei cuprinde: - fixarea principalelor argumente; - improvizarea formei în care va fi rostită. - Planul trebuie trasat în structura sa esenţială, în primul rând cu notarea adiacentă a figurilor
retorice şi aceasta, din nevoia de-a se mişca cu lejeritate în discursul său, de-a nu fi rigid, încorsetat într-un cadru, de a nu fi panicat, blocat, de eventualele goluri de memorie. - Planul foarte amănunţit se elaborează în scris şi schematic pentru a-l reprezenta mental în timpul susţinerii pledoariei, el având numai caracter de orientare.
- Condiţiile elaborării planului sub raportul construcţiei stilistice necesită respectarea a trei condiţii esenţiale:
1) proprietatea cuvântului, semnificând respectarea cu exactitate a sensului care îl defineşte dicţionarul, de aici necesitatea dobândirii deprinderii de-a lucra în permanenţă cu dicţionarul; 2) corectitudinea gramaticală conţinută în regulile gramaticale; 3) rigoarea proceselor de gândire codificate de logică.. Pornind de la această constatare, comunicarea verbală trebuie să reflecte prin transpunerea
gândurilor în expresie clară şi cu calitate stilistică următoarele caracteristici: a) exprimarea fidelă în raport cu:
- claritatea stilului , a gândirii; - adaptarea expresiei la personalitatea, la individualitatea fiecăruia.
Decalajul dintre gândire şi exteriorizarea Eului conduce la o exprimare forţată. Armonia dintre gândire şi expresia personalităţii dă stilului muzicalitate şi ritm. b) reflectarea în stilul oratoric a ritmului personal al fiecăruia, cu cadenţa sa vitală de activitate şi de simţire. Numai aşa exprimarea va avea firesc şi nu expresie artificială; c) exprimarea armonioasă, dat fiind rolul esenţial al muzicalităţii din limbaj. d) adaptarea „subiectului” (a temei) care se tratează, ritmului şi realităţii de gândire, prin
adoptarea de forme variate de stil.. e) Comunicarea verbală trebuie să tindă spre universalitate, să cuprindă realitatea vieţii şi a lumii, în multiplele sale forme şi unitate a lor. .
14
3. Calitatile pledoariei juridice
Calităţile unei bune pledoarii juridice vizează claritatea expunerii, utilitatea acesteia, naturaleţea discursului şi evitarea cuvintelor preţioase precum şi sobrietatea pledoariei.
- Claritatea este una din cele mai importante calităţi, impunând oratorului unele rigori şi anume:
- să se facă bine înţeles; - să se exprime în termeni proprii; - să evite formulările echivoce; - să elimine din exprimare expresiile vagi care îngreunează fraza; - să repete sub o altă formă, ceea ce i se pare că nu a fost bine sesizat.
- Utilitatea este o altă calitate care impune subordonarea mijloacelor de exprimare scopului urmărit, prin câteva tehnici cum sunt :
- evitarea vedetismului; - limitarea dezbaterii la obiectul ei, alegerea corectă a argumentelor în vederea comunicării judecătorilor, dreptatea cauzei susţinute; - evitarea tendinţei de-a pune pe prim plan propria sa personalitate, din dorinţa de asigurare a succesului personal sau de evidenţiere a Eului său.
- Necesitatea este calitatea de a energiza, de a insufla viaţă pledoariei prin: - evitarea monotoniei;
- captarea şi menţinerea trează a atenţiei judecătorilor; - nuanţarea expunerii prin intonaţie, gest; - nuanţarea expunerii prin folosirea procedeelor retorice.
- Naturaleţea, firescul este o altă calitate esenţială a pledoariei care are ca şi caracteristici: - lipsa de artificial; - concordanţa între stilul adoptat şi natura procesului, deoarece procesul civil diferă de procesul penal.
- Evitarea cuvintelor preţioase, a întorsăturilor de fraz ă: - pledoaria trebuie să fie accesibilă; - expunerea să fie clară.
- Sobrietatea pledoariei: - pledoaria să fie scurtă, succintă, impusă de viaţa modernă din zilele noastre; - discursul să fie combativ şi nu preţios, căutat academic; - ţinuta să fie corectă, gesturile decente; - gesturile trebuie să fie concordante cu stilul expunerii, cu ideile pe care trebuie să le sublinieze, fără exagerare şi emfază.
Pledoaria trebuie să constituie un tot unitar în care tonul, frazele şi gesturile să se armonizeze alcătuind o unitate.
Concepte şi termeni de reţinut
• retorica; • pledoarie • pledoarie juridica ;
Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1 Care sunt fazele pregatitoare pledoariei juridice
15
2. Analizati planul pledoariei
3. Ce calitati trebuie sa intruneasca pledoaria juridica
Bibliografie obligatorie 1 Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 2. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 3 Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti 4 Săvulescu, S., (2004), Retorica şi teoria argumentării, Ed. Comunicare, Bucureşti
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................
2.3.1..Partile structurale ale exordiului. 2.3.2. Tipuri de .exordiu 2.3.3 .Caracteristicile exordiului.
2.3.4. Analiza exordiului pe text din Antolgia pledoariilor celebre . 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
16
2.1. Introducere
Planul de ansamblu al unui discurs retoric corespunde „compoziţiei” operelor literare şi oratorice cu unitatea lor funţională, cu angajarea întregii personalităţi a creatorului. În cadrul unităţii funcţionale totul se organizează în vederea convergenţei efectelor: prima frază a lucrării conţine întreaga operă, ultima frază rezumă, iar finalul este o încheiere logică şi emotivă a întregii desfăşurări. Angajarea întregii personalităţi a oratorului reprezintă dinamismul interior al creatorului, cu implicarea dimensiunilor psihologice. Cicero, ca retorician este considerat cel mai strălucit reprezentant al elocvenţei romane şi alături de Demostene, una din culmile oratoriei antice. A cultivat toate genurile elocvenţei fiind în primul rând un neântrecut orator judiciar.
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoasterea structurii pledoariei propriu-zise ; – analiza în detaliu a fazei introducive - exordiul; – familiarizarea cu tipurile de exordiul; – cunoasterea caracteristicilor exordiului.
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Structura discursului retoric- exordiul timpul alocat este de 4 ore.
17
2.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare
. 2.3.1..Partile structurale ale exordiului.
Este preambulul, introducerea în discursul retoric. Definiţia exordiului: este acea parte a discursului retoric în
care oratorul enunţă în linii mari subiectul, întreţinând curiozitatea, interesul auditoriului, odată cu „concilierea” bunăvoinţei acestuia.
Exordiul se detaliază în mai multe păr ţi: 1) captatio benevolentiae (captarea atenţiei) sau apel la
bunăvoinţă; 2) narratio facti (expunere a faptelor ce se adresează
imaginaţiei, impresionând); 3) expunere lucidă ( se adresează raţiunii având un caracter
rezumativ şi esenţial sintetic). - Scopul exordiului este:
- să facă cunoscut obiectul procesului într-o formulă sintetică; - să fixeze atenţia judecătorilor; - să creeze o atmosferă favorabilă cauzei clientului.
2.3.2.Tipuri de exordiu: - simplu; - prin insinuare, cu joc de insinuări, subtilităţi şi arguţii; - ex abrupto. Exemplul clasic este cel al lui Cicero la vederea lui Catilina: ,,Quousque tandem abutere Catilina.” „Până când vei abuza oare, tu, Catilina de răbdarea noastră?” Este un început de discurs ce reclamă din partea oratorului elaborarea unei formulări energice, scurte, aforistice şi impresionante, dând tonul general al expunerii, care trebuie să se menţină într-un climat de tensiune pe tot parcursul.
2.3.3.Caracteristicile exordiului: - să fie scurt; - tonul şi mijloacele să fie adaptate la natura procesului (procesele cu probleme sociale permit o mai mare varietate de mijloace); - să impresioneze prin sensibilizare afectivă (exordiul uneori fiind patetic, vehement, exprimă indignarea oratoriului, a opiniei publice, alteori este înlocuit cu o simplă apostrofă ca în exordiul lui Cicero). Un exemplu este pledoaria lui Bellart pentru Joseph Gras care a omorât cu 22 lovituri de cuţit pe văduva Lefevre
18
(vezi anexa). - Exordiul este diferit, după cum pledoaria este a reclamantei
sau a pârâtei, a păr ţii civile sau a apărări: . - avocatul care ia primul cuvântul are avantajul de-a gândi şi pregăti întreaga pledoarie, inclusiv exordiul; - avocatul pârâtei şi al apărării întâmpină unele dificultăţi:
- se află deseori în faţa unei situaţii şi a unor argumente neprevăzute, care-l obligă la improvizaţii; - este nevoit să rectifice erorile şi omisiunile voluntare şi involuntare ale părţii adverse din expunerea faptelor; - este obligat să reia expunerea faptelor pentru a scoate în evidenţă elementele favorabile asupra cărora adversarul nu a insistat; - trebuie să schimbe atmosfera creată;
M.Garçon arată că exordiul pârâtei cuprinde două părţi: - o parte improvizată, fiind replica imediată, directă şi incisivă la pledoaria adversarului; - a doua parte pregătită dinainte, serveşte de introducere la pledoaria propriu-zisă.
Exemplu: exordiul emoţionant al lui Barbu Delavrancea într-un discurs parlamentar. „Încep prin a vă face o sinceră declaraţiune. Rolul meu e foarte greu; nu-mi ascund dificultăţile lui. De când stau tăcând în mijlocul dv, convingerea aceasta a crescut necontenit. Ascult aici la o discuţiune cu desăvârşire academică. Şi eu voi vorbi în numele durerilor unui popor nefericit, în mijlocul unei academii de fericiţi.Vedeţi d-lor, că greutatea se iveşte de la început, căci mi-ar fi imposibil să vă fiu pe plac. Să mă iertaţi, dar dacă voi apărea în mijlocul acestei academii ştiinţifice cu tonul, cu gesturile şi cu spiritul aspru al „ţăranului de la Dunăre”.
Captivează atenţia în acest exordiu prin calităţi morale cum sunt:
- modestia; - probitatea, sinceritatea; - nevoia de adevăr.
Delavrancea utilizează mai multe tipuri de atitudini şi anume: - sinceritatea şi nesiguranţa în privinţa rolului asumat, apărând
ca un vorbitor modest şi poate stingher (Quintilian în lucrarea sa ,,De institutione Oratoria” sfătuieşte oratorul să evite să arate prea multă încredere în sine, de teamă de a părea arogant);
- urmează apoi atitudinea fermă, răspicată, ce nu e pe placul ascultătorilor, dar îşi ia o precauţie oratorică esenţială şi anume, faptul că vorbeşte în numele poporului nefericit, în faţa academiei de fericiţi (utilizează antiteza fericiţi-nefericiţi); - continuă cu subtilitate menajarea ascultătorilor, flatarea lor, pe care îi adulează prin comparaţia adunării legislative cu academia ştiinţifică; - respectă regulile discursului retoric, dar din necesităţi concrete se adaptează în mod creator.
19
2.3.4. Analiza pe text a exordiului din Antolgia pledoariilor celebre (după Y. Eminescu, Pledoarii celebre,
Antologie de oratorie juridică)
Pledoaria lui DELAVRANCEA în procesul Caragiale-Caion1
Domnule Preşedinte, Onorată Curte, Cazul pe care îl judecaţi dovedeşte, din nenorocire, că o
natură rea nu se îndreaptă de învăţătură, că învăţământul umanitar şi universitar uneori înmulţeşte naturilor perverse îndeletnicirile dezonorate. Prin calomnie se poate vătăma un om în onoarea lui, se poate zdruncina în mijloacele lui de existenţă dar se poate, când ura nu mai are margini, să se izbească în onoarea, în mijloacele de existenţă şi în raţiunea de a fi a cuiva. Sunt nuanţe, sunt grade de vinovăţie, după cum vinovatul a cuprins o parte sau întreaga personalitate a victimei, în întrebuinţarea publică a calomniei. Ataci pe un proprietar în modul de a uza de proprietatea lui, afirmând, prin publicitate, că în casele lui se petrec scene de o toleranţă imorală. Ai calomniat, atingându-i pe lângă onoare şi mijloacele de existenţă. Izbeşti pe un ofiţer, pe un om de arme, în curajul lui, acuzându-l că e un laş. E evident: calomnia îi atinge raţiunea de a fi; o mai mare ofensă, un mai mare discredit, nu s-ar fi putut răsfrânge asupra aceluia care îşi prepară, o viaţă întreagă, sentimentul de jertfă pentru un moment de primejdie şi de glorie. Pe un bancher poţi să-l micşorezi în bravură sau în ştiinţă; va ridica din umeri, va surâde, căci îi sunt indiferente toate însuşirile care nu sunt în legătură cu creditul bănesc. Aci să-l izbeşti. Unui judecător să nu-i calomniezi seninătatea şi dezinteresarea, caracterul esenţial al rolului lui social, căci în această ipoteză, îi distrugi însăşi raţiunea de a fi.
Pe un Caragiale care şi-a închinat viaţa întreagă dramaturgiei naţionale, a-l acuza că a furat capodoperele lui, va să zică a-i păta onoarea lui a-i imputa mijloacele lui de existenţă, a-i spulbera chiar şi raţiunea lui de a fi fost până astăzi şi de astăzi înainte. Ce-i mai rămâne din onoare, când îi răpeşti bunul renume? Ce vor mai produce operele teatrale când le tăgăduieşti atracţia originalităţii lor? Şi ce semnificaţie ar mai avea o calomnie-să convingi opinia publică că credinţa în dramaturgul ei a fost o tristă iluzie şi o lungă înşelăciune?
Caragiale putea fi criticat. Dar oricare ar fi fost forma criticii, răutatea ar fi fost boantă şi ura fără efect.
Ce i-ar fi păsat autorului glorificat de un popor, de atacuri, fie şi nedemne, de aluziuni, fie şi înveninate de patimile oarbe, fie
20
şi desfrânate? Ceea ce se dobândeşte cu ştiinţă, cu răbdare, cu muncă şi cu talent, nu se clatină de furia celui dintâi venit, şi nici de un duşman de valoare, când pasiunea este singurul mobil al luptei întreprinse. Chiar dacă, trecând marginile destul de desfrânate ale polemicilor noastre, Caragiale a fost acuzat – mi-e greu să pronunţ cuvântul – ar fi fost acuzat că "a furat" - chiar dacă ne-ar fi fost dat, cum din nenorocire s-a întâmplat, să-l vedem pus într-o revistă, alăturea de Zdrelea şi Mărunţelul, cu neruşinata concluzie: "Zdrelea şi Mărunţelul şi-au luat pedeapsa, iar Caragiale este sărbătorit de opinia publică, pentru jafurile sale literare" - chiar în această revoltătoare ipoteză aş fi sfătuit pe amicul meu să tacă, să nu scrie, să nu se plângă justiţiei, lăsând ca opinia publică să veştejească pe calomniator. Oricât de mizerabilă ar fi fost tentativa, acuzaţiunea, prin îndrăzneala ei imorală şi prin uşurinţa scandaloasă a acuzatorului, ne-ar fi apărat de orice bănuială. Păcatul n-ar fi găsit nici credit, nici cruţare. Când însă Caion trece şi această măsură, şi plăzmuieşte aparenţe care pot înşela pe marea majoritatea cititorilor, când nu mai e vorba de acuzaţiune de cea mai mare gravitate, ci de nişte fapte materiale, în virtutea cărora deocamdată Caragiale este zugrăvit ca un plagiator, ca un autor fără scrupul, ca un fur ordinar, ca un jefuitor al muncii şi al talentului unui autor străin...problema se schimbă. Caragiale nu se mai putea bizui pe originalitatea lui recunoscută, pe talentul lui enorm. Fireşte, domnilor, că trebuie să nu se mai bizuie pe creditul lui literar, căci pe mai multe coloane sta opera lui "Istvan Kemeny", drama "Nenorocul" tradusă la 1848 de AI. Bogdan şi imprimată la Braşov, iar în faţa ei, pe acelaşi număr de coloane sta învinuita operă a lui Caragiale, drama „Năpasta".
Trivialitatea atacului înceta de a mai juca vreun rol în hotărârea noastră; calificarea faptului imputat se înlătura ca un lucru fără valoare; dar faptul brutal, paralelele, documentul, domnilor, se înfăţişează publicului, zdrobitor pentru Caragiale. Câţi mai rămăseseră neclintiţi în convingerea lor că paginile lui Kemeny nu dovediseră plagiatul, furtul? Zece, cincisprezece, cel mult, adică numai aceia care cunoşteau profund, în toată complexitatea lui sufletească, pe incomparabilul nostru dramaturg. Dar ceilalţi? Dar miile de lectori? Dar massa...mândria lui şi echivalentul valorii lui actuale ce vă va fi gândit? Ce pot gândi oamenii în faţa faptelor concrete, în faţa probelor materiale, în faţa documentelor? Acestei mulţimi se cuvenea o probă contrarie, tot aşa de materială, ca şi proacuzaţiunii, altfel calomniatul ar fi fost învins, pe nedrept, dar învins.
Domnilor, un Caion şi-a dat bine seama de micimea lui şi monstruozitatea acuzaţiunei. Şi nu din tinereţe zvăpăiată, ci din socoteală rece, din perversitate precoce, a înţeles că pentru a răni pe un Caragiale avea nevoie de nişte aparenţe palpabile, de nişte probe de fapt care scapă de sub puterea argumentelor obişnuite. Iată de ce mai înainte de a calomnia a comis un alt delict, a inventat un autor şi a preparat nişte foi. Pentru a izbuti în calomnie a săvârşit un fals.
21
Niciodată Curtea cu juraţi n-a judecat o calomnie mai cutezătoare, o calomnie căptuşită cu un alt delict tot aşa de dezonorant ca şi delictul principal. N-aş putea compara mai potrivit păcatul delicventului decât cu următorul caz. Un pervers, mişcat de abjectul sentiment de ură, urmăreşte o răzbunare contra unui adversar. Ar voi să-l implice într-un furt. Îi trebuie o dovadă zdrobitoare. Şi nu găseşte altceva mai potrivit urii sale decât faptul de a-i imita scrisul şi iscălitura. în adevăr, după o trudă calculată, rece în ferocitatea ei, izbuteşte să alcătuiască o scrisoare aidoma ca şi cum ar fi scrisă de acela pe care-l prigoneşte, şi o iscăleşte aşa de bine ca şi cum victima lui ar fi iscălit-o. Apoi denunţul prin publicitate şi la parchet, iar proba: plăzmuirea, falsul, scrisoarea. Fireşte că până se va descoperi falsul, adversarul e nimicit în opinia publică. Aţi putea imagina o calomnie mai înfiorătoare? Aţi putea concepe o perversitate mai mare?
Ei ,bine, domnilor, acest Caion a calomniat întocmai pe Carragiale. A inventat un autor, a inventat un traducător, a plăzmuit câteva pagini pe care le-a şi tipărit cu litere chirilice şi s-a încercat astfel armat de probe materiale, să zguduie şi să distrugă o fală naţională. Iată de ce ziceam că n-aţi mai judecat o asemenea speţă, în care e de pedepsit nu numai o sfruntată calomnie, dar şi un fals uimitor!
Domnilor, o primă dovadă vi s-a făcut prin depoziţia d-lui Stoenescu. D-sa a regretat calomnia adusă lui Caragiale prin „Revista Literară". Să nu se creadă d1.Stoenescu micşorat de regretele exprimate. Regretele onorează o conştiinţă surprinsă şi repară greşeala care fără voie a comis-o. D-sa v-a mărturisit că îndată ce a auzit că amicul meu Caragiale a intentat acţiunea în calomnie, a cerut dovezile acuzaţiunii colaboratorului şi primului său redactor. Eu sper că dl. Stoenescu regretă şi că a avut un asemenea prim redactor. Şi dovezile ce i s-au adus au fost pe aceste două foi tipărite cu litere chirilice, pagina cu titlul pretinsei opere a lui Kemeny şi paginile 74 şi 75, ca şi fapte de pe la mijlocul operei pe care afirma, acest Caion, că o posedă ca un exemplar rar, dacă nu şi unic. Dl. Stoenescu v-a spus de ce paginile acestea n-au rezistat la prima cercetare, şi ca urmare neapărată, d-sa a suspendat pe falsificator din atribuţiunile de prim-redactor al "Revistei Literare" până ce justiţia se va pronunţa. D-sa a şi publicat în fruntea Revistei această hotărâre. Ar fi destul, în lipsa inculpatului, să vă atrag atenţia asupra documentului fals şi să cerem osândirea lui legală şi pe deplin meritată. Totuşi, domnilor, să-mi permiteţi a vă da toate dovezile acestei revoltătoare calomnii ca d-voastră să pronunţaţi decizia cuvenită, întemeiaţi mai mult pe faptul că îndrăzneţul calomniator n-a avut respectul, datorit justiţiei, de a se prezenta înaintea d-voastre.
Să începem cu partea finală a calomniilor. Cu a doua calomnie ce ni s-a adus în faţa juraţilor şi a publicului din această sală, când îndrăzneţul acuzat a afirmat. că furtul literar s-a săvârşit din opera lui Tolstoi "La puissance des tenebres".
22
De această nouă calomnie nu ne-am plâns justiţiei. Am putea să trecem peste dovada de perversitate şi să ne oprim numai la primele articole publicate în "Revista Literară". Dar nu, domnilor, voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzaţiile, toate calomniile; pentru ca deciziunea ce veţi pronunţa să fie întemeiată nu atât pe imprudenţa evidentă a acuzatului, cât pe dovezile noastre zdrobitoare. Am fi putut să ne restrângem la prima calomnie, pentru care fusese adus înaintea justiţiei, dar preferăm întregul câmp de calomnii, fiind convinşi că nimic nu va rezista desăvârşitei noastre dreptăţi.
Acest Caion, aflând – că nu-i imposibil –că dl Caragiale după două luni de muncă a strâns toate dovezile legale şi ştiinţifice cu care să convingă justiţia şi opinia publică că o dramă ungurească „Nenorocu” este o invenţie, că traducătorul Bogdan nu există, că ungurii nu au avut un autor dramatic Istvan Kemeny, şi că documentele publicate sunt un fals .. de spaimă...a schimbat tactica. A scos o revistă „Rodica” numai în vederea procesului – şi fi ţi siguri că va înceta după rezolvarea procesului – şi în această revistă a recunoscut sub propria iscălitură, că Kemeny este o invenţie, că tot ce a plănuit ar fi fost o cursă întinsă lui Caragiale, de teamă că la orice fel de critică Caragiale n-ar fi răspuns. O cursă?...Ce fel de cursă? Cursă...Kemeny? Cursă...Bogdan? Cursă....opera „Nenorocul”, sau după care ar fi plagiat Caragiale? Dar în sfârşit, cum ar explica documentul cu litere chirilice?
Această cursă... cui fusese întinsă?.. D-lui Stoenescu? Nu, domnilor, nu e vorba despre o cursă, ci despre un fals, în scop de a calomnia şi veşteji, prin mijloace necinstite, pe una din cele mai luminoase figuri literare. În pornirea lui deplorabilă a combinat toate mijloacele, toate aparenţele - şi ura şi invidia decrepitului moral fatal au ajuns la cel din urmă grad de perversitate: la concepţia unui volum imprimat cu litere chirilice. Când şi-a văzut însă toată clădirea infamiei spulberată de dovezile noastre, ameţeala vinovatului prins l-a făcut să declare, în şedinţa trecută, că Tolstoi a scris o operă sub pseudonimul de Kemeny, că Kemeny e Tolstoi, că "Nenorocul" este ,La puissance des tenebres" că "Năpasta" lui Caragiale este, regret că trebuie să pronunţ cuvântul... furată după "La puissance des tenebres".
Din şedinţa trecută, auzind o asemenea imprudentă apărare, am fi putut să nu consimţim la amânarea procesului; am fi putut să invocăm art. 296 din Codul penal, şi să impunem acuzatului probele prevăzute imperios de lege - singurele permise - hotărâri judecătoreşti, acte autentice, înscrisuri scrise şi subscrise ce ar emana -de la Caragiale -, dar am renunţat la acest drept al nostru şi am dezlegat pe acuzat de această obligaţiune legală consimţind, în interesul unei largi şi luminoase justiţii, să aducă "La puissance des tenebres" tradusă şi legalizată de Ministerul de externe. Am primit tot. Nu am voit să-l strângem în asprimea dreaptă a legii. Dar eram siguri că astăzi nu va veni cu traducerea, bănuiam chiar că va trimite un certificat medical, prin care să se constate că suferă de
23
"influienţă" cu repercusiuni nervoase. Nu-l putem împiedica de a se îmbolnăvi, dar ceea ce ne-a stat în putinţă am făcut: am tradus noi drama lui Tolstoi, şi am legalizat traducerea la Ministerul de Externe. Încredinţăm Curţii textul francez, traducerea românească şi drama lui Caragiale.
De la început facem o declaraţie. Nu ne vom servi în dezbateri de exemple ilustre. Nu vom invoca nici ceea ce s-a invocat bunăoară pentru o glorie a Franţei, pentru Moliére, relativ la drama sa "Don Juan", inspirată din subiectul similar tratat de spanioli şi de italieni. Nu simţim nevoia nici unei pilde istorice. Primim ca să ne judece Curtea din comparaţia severă a acestor două opere.
În subiect nici o asemănare posibilă, în spiritul general, afirm că aceşti autori, Tolstoi şi Caragiale, pornesc de la două inspiraţiuni care se exclud una pe alta. Lume deosebită - deşi ţărani şi ţărani; suflete deosebite, contrarii; porniri profunde, dar diametral opuse.
"La puissance des tenebres!" înfiorătoarea putere a întunericului! Conştiinţe distruse, bigotism orb, abis al beznei! Credinţă, crimă, cruzime, lacrimi... şi nimeni nu-şi dă seama de ce face, de ce vrea: crimele se săvârşesc de cei care nu vor să le săvârşească; şi cei care vor crimele, nu le-ar săvârşi. În această genial-monstruoasă epopee a crimei, se invocă imaginea divină a lui Crist şi crucea se pune de ucigaşi pe pieptul victimelor. Religie şi nelegiuire! Ce asemănare ar fi posibilă cu drama lui Caragiale. Nici una. Caragiale nu se ocupă de întunecimea minţii. Aici o femeie de o voinţă extraordinară, în serviciul dreptăţii, vrea, cu orice preţ, să descopere şi să pedepsească pe asasinul primului ei bărbat. Anca e toată drama. În înverşunarea ei de a descoperi crima, consimte să se mărite cu acela pe care-l bănuia că e ucigaşul, în scop de a descoperi teribilul adevăr. Conflictul psihologic, de o emoţie profund tragică, nu urmăreşte, de la început şi până la sfârşit, decât un scop: justiţia!
Să analizăm mai de aproape tipurile, caracterele, din aceste drame. Femeile, în drama lui Tolstoi sunt trei femei care contribuie la încordarea dramatică; Anissia, Matrena şi Akulina. Marina, orfana, n-are nici o importanţă. Ar putea lipsi din dramă.
Anissia nu poate suferi pe bărbatul său, un bătrân bolnav, supărăcios, avar şi osândit să piară. Anissia trăieşte într-ascuns cu Nikita, o slugă a lor. E fericită trăind astfel, dar Matrena, mama lui Nikita, urmărind pricopsirea fiului şi buna ei stare, o înduplecă, cu greu, să dea bărbatului bolnav două feluri de prafuri. Anissia ar aştepta bucuros ceasul firesc: moartea naturală, ca să se mărite cu Nikita şi să "şteargă păcatele, potrivit legii"! Când Matrena îi arată prafurile, ea tresare: "Ho! Ho! şi dacă e vreo primejdie!". Matrena stăruie: "tot o să moară"! - Matrena o pridideşte. Anissia cedează, jelindu-se "Oh! Bietul meu cap!". Şi după ce-şi otrăveşte bărbatul, auzindu-l cum geme îi zice Matrenei: "Mai bine ar fi fost să moară de moarte bună! De ce mi-ai dat acele prafuri?". Ce femeie este aceasta? îi e frică de lege, spaimă de păcat, şi totuşi, mecanic, îşi
24
otrăveşte bărbatul, sugestionată de Matrena. Ignatici moare. Anissia ii fură banii şi îi dă lui Nikita. E aici vreo voinţă? E aici vreo conştiinţă? Anissia e o fiinţă rea sau bună? Nu. Criminală fără să vrea, ba încă voind să nu fie. Iată primul monstru al inconştienţei, al întunecimii, în care orbecăiesc toţi ceilalţi nefericiţi eroi ai dramei tolstoiene.
Matrena, mama lui Nikita, e culmea credinţei şi a nesimţirei. Crede in Dumnezeu, în cruce, în Iisus, dar credinţa ei e un abis în care crimele cad fără s-o emoţioneze. Un animal, rămas animal, cu idei religioase. O absurditate feroce, o nelegiuită, teistă, o fiară care nu clipeşte în faţa celei mai sfâşietoare dureri. Pe viitoarea sa noră, Anissia, o convinge să- şi ucidă bărbatul, şi să-i fure banii, pe fiul său Nikita îl face să părăsească pe Marina, o orfană pe care o batjocorise; în sfârşit, ca să nu se afle că fiul său - acum bărbatul Anissiei - a trăit cu Akulina, fiica vitregă a Anissiei, îl îndeamnă să-şi ucidă copilul, îndată ce Akulina va naşte.
Akulina e într-un hambar. Se aud gemetele facerii. A născut. Matrena sperie pe Nikita că Starostea va afla de acest concubinaj, şi-l torturează făcându-l să "nu vadă altă scăpare decât pruncuciderea. Mama îndeamnă pe fiul-său să-şi ucidă copilul. Nikita, ameţit de alcool, de incest, de trădări stupide şi involuntare, de frică şi de crima pe care n-o comisese contra lui Ignatici, dar de care profitase, aşa scos din fire, şi tot rezistă şi-i spune măsii, Matrenei: "Dar nu e glumă, e un suflet viu!" Şi Matrena, cu o linişte care trece peste concepţiunea dramatică a antichităţii, a evului mediu şi a timpurilor moderne, îi răspunde: "Eh! suflet viu! Ce e? Un suflet care abia se ţine de trup!" în momentul crimei nu uită să facă cruce copilaşului şi simte o bucurie oribilă că de aici înainte va trăi bine şi lini ştită în casa asasinului său fiu... După ce Nikita ucide şi iese înspăimântat şi prigonit de crimă, Matrena se coboară în pivniţă şi netezeşte pământul peste cadavrul copilaşului turtit. În actul final e fericită şi bea. Până astăzi nimeni nu şi-a închipuit o astfel de mumă, un astfel de monstru. Cele mai puternice tragedii ale lui Shakespeare sunt idilice pe lângă fiarele care bâjbâie în întunecimea din "La puissance des tenebres".
Akulina e o toantă. Ştie de crima şi de furtul mamei sale vitrege; dintr-un vag sentiment de răzbunare, şi de senzaţii brutal-organice se dă tatălui său vitreg, lui Nikita, care se dezgustase de Anissia îndată ce aflase, de la mumă-sa, de crima Anissiei.
Ce asemănare posibilă ar fi, domnilor între aceste trei femei din drama lui Tolstoi şi Anca, singura femeie din drama lui Caragiale? Anca iubea pe Dumitru, primul ei bărbat, şi îl plânge întreaga viaţă, şi toată viaţa ei nu urmăreşte altceva decât descoperirea şi pedepsirea asasinului. Anca e o energie curată, un suflet - eroic, o voinţă extraordinară, o conştiinţă limpede, şi pune legea şi dreptatea de pe pământ mai presus de ideea religioasă. Anca nu comite nici o crimă, ci face suprema jertfă de a se mărita cu Dragomir, ca să-l chinuiască până va mărturisi şi va ispăşi crima. E evident, domnilor, că de la Anissia, "Matrena şi Akulina,
25
trei fiare inconştiente, trei monştri ai întunecimii, nu poţi nici să te inspiri, darămite să imiţi ca să ajungi la concepţia Anchii. E evident. E dovedit. Să comparăm bărbaţii lui Tolstoi cu bărbaţii din Caragiale.
În "Năpasta", Dumitru nu există. La ridicarea cortinei fusese ucis de 9 ani. Dragomir al doilea bărbat al Anchii, din dragoste şi gelozie, pândise pe Dumitru în pădurea de la Gorbeni şi-l ucisese. O crimă din iubire. Se însoară cu femeia pentru care devenise ucigaş şi ar fi fost fericit dacă Anca, în timp de 9 ani, nu l-ar fi privit cu nişte ochi tăioşi, nu l-a fi ars cu un glas de foc, nu l-ar fi turtit cu cuvintele ei, în anumit scop, şi nu i-ar fi răscolit sufletul până ce ajutată şi de nefericitul Ion, nu l-ar fi prins în mărturisirea păcatului; Dragomir n-ar fi avut remuşcări. Fără voia lui, cu de-a sila, se duce să expieze o crimă pe care n-o comisese, în locul crimei sale, pentru care fusese năpăstuit un nevinovat. Cu cine s-ar asemăna, fie şi pe departe, Dragomir? Cu Ignatici, primul bărbat al Anissiei? Dar Ignatici e un bătrân, un bolnav, un avar şi moare otrăvit de Anissia. Ignatici e victimă, Dragomir este ucigaşul. Nici un fel de asemănare în firea lor, în caracterul lor, şi nici în rolul pe care-l joacă în dramele de care ne ocupăm. Nikita? Nikita este indicat de Tolstoi ca un "coq de village". Un senzual fără voinţă; un uşuratec fără scrupul; un nestatornic, care nu iubeşte serios nici o femeie. A înşelat pe Marina. A petrecut cu ea şi a părăsit-o. E slugă la Ignatici. Soţia acestuia, Anissia, se amorezează de el. În sfârşit, îi e silă de Anissia şi trăieşte cu Akulina, fata vitregă a soţiei sale. Ameţit în plăceri, se dă la chefuri. Nu bea ca să-şi uite vreo crimă, căci nu săvârşise nici una, ci de poftă, de plăcere. Şi deşi are oroare de soţia sa, de Anissia, îndată ce află că şi-a otrăvit pe primul ei bărbat, comite din slăbiciune, din frică, din lipsă de energie şi de voinţă, o crimă cumplită: îşi ucide copilul ca să nu afle Starostea şi satul că l-a făcut cu Akulina. Şi cum îl ucide? Într-o buimăcire stupidă, îl aruncă jos, îi pune de-a lungul o scândură peste care se trânteşte cu toată greutatea trupului său. Un ţipăt. Oasele fragede ale victimei trosnesc! Şi într-o clipă îl apucă furia remuşcării. Se repede la gârliciul pivniţei; apucat de spasmuri, strigă în faţa măsii: "plânge, n-auzi cum plânge! Şi cum trosneau sub mine oasele lui!" Cine nu-şi aduce aminte de Macbeth şi de strigătul lui de remuşcare când îşi vede mâinile pătate cu sânge? „Toată apa oceanului n-ar fi în stare să spele petele acestea!" în acest moment suprem psihologic, o perfectă asemănare între Tolstoi şi Shakespeare, numai că remuşcarea din Macbeth se petrece în palat şi cea din "La puissance des tenebres" în colibă. Nikita, zdrobit, plânge în braţele măsii: "Maică, măiculiţă, nu mai pot, nu mai pot... ah! fie-vă milă de mine!". Şi măsa îi răspunde: "Oh! dragul mami, ce frică ţi-e! Du-te de bea ca să prinzi inimă, bea niţică votcă!" Nikita e o victimă. Oribila lui crimă, în fond, nu ştie de ce a comis-o. El nu mai poate trăi cu acest grozav păcat în fundul conştiinţei. Nu e nebun, nu, domnilor, ci în clipa în care şi-a ucis copilul, un fulger îi luminează sufletul. E un iluminat, "un pocăit, un nefericit, hotărât
26
să mărturisească lumii şi să ispăşească in faţa legii şi a lui Dumnezeu grozavul său păcat. Au venit nuntaşii; beau şi petrec; Akulina se mărită; Nikita a dispărut din mijlocul veseliei. S-a dus într-un grajd, s-a aruncat pe un maldăr de paie; şi-a pus un ştreang de gât; priveşte la un pom înalt. Să se spânzure? Nu. Nu poate, trebuie să mărturisească. Anissia, Matrena, îl cheamă să dea binecuvântarea sa Akulinei. Dar cum să pună el mâna pe icoană? Apare în mijlocul mulţimi; în faţa tatălui său, bătrânul Akim, dar desculţ şi în capul gol. Matrena tresare. Bănuieşte. Vrea să-l îndepărteze, ba chiar să-l facă nebun. Nikita cade în genunchi. Priveşte pe Marinka şi zice cu glas tare: "Marinka, vinovat sunt. Ţi-am tăgăduit să te iau de nevastă, te-am înşelat, te-am părăsit, iartă-mă, în numele lui Iisus". Apoi spre Akulina: ,,Ascultaţi mir ortodox. Akulina, sunt un nelegiuit, vinovat sunt înaintea ta. Tatăl tău n-a murit de moarte bună, ci otrăvit. Eu l-am otrăvit. Iartă-mă în numele lui Cristos! Akulina, te-am înşelat, şi l-am ucis, copilul tău şi al meu. Şi oasele lui trosneau... apoi l-am îngropat. Eu, eu singur am făptuit acestea...". Şi închinându-se în faţa bătrânului său tată: "Iartă-mă tată. Nu te-am ascultat, câine ce sunt, şi toate s-au întâmplat după cum ai spus tu. Iartă-mă în numele lui Isus!".
Cu cine domnilor, s-ar asemăna Nikita? Cu Dragomir? Dar ştiţi că Dragomir a comis o crimă din iubire, că e un hotărât, că n-ar mărturisi nimic, că nu din remuşcarea lui, ci torturat de Anca este prins, după 9 ani de zbucium. Cu Gheorghe, învăţătorul! Dar Gheorghe o curtează pe Anca fără nici un succes, şi e un mititel mediocru, care nu e în stare de nimica. Şi într-adevăr nimic nu i se întâmplă: nici vreo ispravă, nici vreo faptă rea.
Din drama lui Tolstoi, domnilor, ne mai rămâne de analizat bătrânul Akim, bărbatul Matrenei şi tatăl lui Nikita. Akim este un bătrân tutuit, prost, în neputinţă de a lega două cuvinte, îngânându-se stupid în vorba fără sens "ta-i-e". Akim însă crede în Dumnezeu, nu bea alcool şi nu fumează. Akim nu poate vorbi, bâiguieşte, şi totuşi, din când în când, din gura lui se aud cele mai sfinte învăţături: "lacrimile ofensatei nu cad alăturea, ci peste capul ofensatorului". În această brută, cele mai nobile revolte.
Vine la fiu-său. Abia şi-a scos obielele şi a început să se încălzească la sobă când, văzând pe fiul său întorcându-se beat de la târg, se ridică ameninţător; îl acuză că trăieşte în păcate şi pleacă noaptea şi pe ger, strigând lui Nikita: "Lasă-mă, nu pot să mai stau, mai bine petrec noaptea lângă un gard decât în casa ta scârboasă!". Iar când fiu-său mărturiseşte crimele în faţa Starostei şi a satului, Akim îl încurajează aşa: ,,Vorbeşte, fiul meu, spune tot şi te vei uşura. Deschide-te înaintea lui Dumnezeu, nu te sfii de oameni!". Akim este înţelesul, teza, problema dramei. În Akim triumfă Tolstoi. Unde e preocuparea profetică în drama lui Caragiale? Ion, nebunul şi nevinovatul, are halucinaţii, vede pe Maica Domnului, dar nu ştie ce vrea, nu ştie de ce suferă, şi se ucide, fiindcă aşa îi porunceşte lui în accesul de furie aceea pe care o vede în înălţimea cerului.
27
E aici vreo asemănare? Desigur, nici un fel de apropiere nu este cu putinţă.
S-a zis, domnilor, de unii pătimaşi: drama tolstoiană reprezintă triumful dreptăţii şi în drama lui Caragiale tot dreptatea triumfă. Ei şi? S-ar fi putut să fie aşa. În mii de drame triumfă dreptatea şi nu din cauza aceasta s-a făcut vreo asemănare între ele. Dar este aşa în cazul nostru? Triumfă dreptatea în "La puissance des tenebres"? Nikita mărturiseşte din remuşcare. Nikita e adevăratul criminal? Nikita a otrăvit pe Ignalici? Nu, Anissia. Şi Nikita ia asupra lui crima. Nikita a vroit să ucidă copilul? Nikita a luat copilul de lângă Akulina? Nu. Matrena şi Anissia îl pun cu de-a sila să ucidă. Anissia îi aruncă copilul în pivniţă. Matrena acoperă cu pământ victima. Şi Nikita ia asupra lui toate crimele. E aici triumful dreptăţii? Dar Anissia, otrăvitoarea, scapă de pedeapsă. E triumful dreptăţii? Matrena, fiara întunericului, ea care dă otrava Anissiei şi o îndeamnă să-şi ucidă bărbatul şi să-l fure, care prin spaimă face pe fiul său să-şi ucidă copilul, în scop de a trăi bine şi liniştită, ea nu mărturiseşte şi nu e bănuită, şi nu-şi ia pedeapsa. E aici triumful dreptăţii? La Caragiale, da, triumfă dreptatea şi triumfă complet. O crimă s-a comis. Dragomir după 9 ani îşi ia pedeapsa.
Şi era natural să fie aşa. Tolstoi şi-a propus să dovedească, în înfiorătoarea lui dramă,
puterea întunecimii şi triumful credinţei simple şi profunde în Akim, care crede, şi nu bea, şi nu fumează. Caragiale a creat un caracter, pe Anca, şi prin Anca triumfă dreptatea omenească. În Tolstoi lumea e vânturată în vârtejul întunecimii, al inconştienţei, în valurile bigotismului, ale credinţei, ale senzualităţii, şi mişcată de trebuinţe materiale, asociază, fără să-şi dea seama, crima şi religia. Ţăranii lui Caragiale sunt conştienţi, ageri la minte, ştiu ce fac, ştiu ce vor, şi prin capul nici unuia nu i-ar trece ideea să-şi închine victima sau să-i pună crucea pe piept după ce ar fi doborât-o sub lovituri de cuţit. La Tolstoi, vagul, confuziunea, într-o epopee grandioasă. La Caragiale, lumină perfectă într-o dramă profund emoţionantă.
Domnilor, am sfârşit cu prima pane a pledoariei mele, şi sunt încredinţat că am dovedit desăvârşit cum această nouă acuzaţiune ce s-a adus lui Caragiale este o nouă calomnie. Am fi putut să trecem peste ea. Să cerem osânda cuvenită calomniatorului pentru prima calomnie, dar n-am voit ca juraţii, publicul, şi îndeosebi, astăzi, d-voastră, domnilor magistraţi, să vă pronunţaţi deciziunea cu îndoială, că dacă Caragiale n-a plagiat pe Kemeny, ar fi putut să plagieze pe Tolstoi.
Domnilor judecători, trec la prima calomnie pentru care am pornit procesul de astăzi. Acest Caion în „Revista Literară" din 1 şi 20 decembrie 1901, a afirmat sub propria sa semnătură că dl. Caragiale şi-a furat drama "Năpasta" după drama „Nenorocul" a unui autor Istvan Kemeny, tradusă de Alexandru Bogdan şi imprimată cu litere chirilice la Braşov, în anul 1884. Caragiale a
28
furat? Acest Caion pune în paralele pe mai multe coloane scene din "Năpasta" lui Caragiale şi scene din "Nenorocul" lui Kemeny. Şi scenele sunt absolut identice. Iată de ce Caragiale a pornit acţiunea de faţă. Caion nu a apărut astăzi în fata justiţiei. Să dovedim noi, pe lângă afirmarea lui Caion, că Kemeny nu există, că Alexandru Bogdan, traducătorul "Nenorocului" nu a existat, că drama aceasta e o invenţie şi că documentele publicate de Caion constituie un fals.
Am fost la Braşov, am fost la Budapesta. Caragiale a alergat în toate părţile; s-a trudit; a cheltuit; s-a adresat la toate autorităţile competente; şi astăzi posedăm un larg şir de dovezi despre perversitatea calomniatorului şi despre falsurile plăzmuite. În primul rând, domnilor, vă prezentăm catalog cu tot ce s-a tipărit la Braşov, de la 1535, şi până la 1886, lucrare datorită lui Julius Gross, profesor şi bibliotecar. În acest "Kronstaedler Drucke” nu găsim nici pe dramaturgul Istvan Kemeny nici pe traducătorul Alexandru Bogdan şi nici drama "Nenorocul".
La Budapesta am dat peste o publicaţie decisivă in care se poate vedea dacă a fost sau nu vreun dramaturg cu numele de Kemeny, de Istvan Kemeny, şi dacă s-a scris şi s-a imprimat vreodată o dramă cu numele "Nenorocul", o operă pe care Caragiale ar fi putut s-o plagieze. Iată lucrarea extraordinară, cu titlul de "Magyar Irok, Elete es Munkai", adică „Via ţa şi operele scriitorilor maghiari", alcătuiţi după o muncă de 40 de ani, de către savantul Szinnyei Josef, din însărcinarea "Academiei de Ştiinţe" din Budapesta. În broşura 46 este acea parte a literei k în care se găseşte numele de Kemeny. De la pagina 1411 şi până la pagina 1454, sunt trecuţi toţi Kemeny care au imprimat ceva in Ungaria. Am tradus tot ce se află în aceste pagini şi am legalizat traducerea prin consulatul maghiar. D-voastră veţi examina aceste documente.
Iacă domnilor ce găsim in vasta lucrare a lui Szinnyei: sunt 33 de Kemeny şi nici un Istvan Kemeny dramaturg, şi nici o operă dramatică cu titlul "Nenorocul". Şi pentru a vă convinge de scrupulozitatea acestei opere, vă voi cita câteva nume, şi vă veţi încredinţa că un autor dramatic care să fi scris o dramă, în mai multe acte, ar fi fost cu neputinţă să scape neconsemnat în lucrarea lui Szinnyei. "Kemeny Anna Maria a tradus două piese teatrale: Papagalul piesă sentimentală in 5 acte, după August Kotzebue, şi Praedicatum, comedie în 3 acte, după baron Gebler". Kemeny Bela junior, practicant de avocat şi sublocotenent cesaro-regesc în rezervă. A murit in 1883, septembrie 28, în Pozsony, în etate de 23 de ani. A fost colaborator la ziarele din Pozsony "Kemeny Ianoş, predicator evanghelico-reformat la Szlivas. El a scris psalmul 174 în „Noua carte de cântece”. Dar când se cataloghează astfel de traducători, de colaboratori pe la ziarele dintr-un orăşel de provincie şi nu se scapă nici un preot care a scris un psalm într-o carte de cântece, ar fi fost imposibil savantului ungur să treacă cu vederea un autor dramatic original. Şi cu toate acestea, noi am dus mai departe cercetările noastre. Ne-am adresat la profesori, la
29
literaţi, la savanţi şi le-am cerut părerea lor în scris. Dl. I. Bunea, român, profesor de limba şi literatura maghiară la liceul din Braşov, ne scrie următoarele: ,,Profesorul dr. Iacso Benedek mi-a răspuns la epistola mea. El îmi scrie că în literatura maghiară nu există vreo dramă cu subiect analog celui din Năpasta. Spre o mai fermă asigurare s-a adresat cu o rugare către colegul său dr. Bayer Iozsef. Acest domn e cel mai chemat a-şi spune părerea în chestiuni de literatură maghiară. În câteva zile va primi Iancso răspunsul acestei autorităţi asupra faptului dacă cumva există vreo dramă maghiară care să trateze subiectul dramei d-voastre".
Domnilor, Iancso Benedek e profesor de literatură maghiară la liceul clasic de stat din Budapesta, directorul serviciului naţionalităţilor şi ştie perfect româneşte. Bayer Iozsef este profesor de literatură maghiară la Universitatea din Budapesta şi autorul „Istoriei dramei maghiare".
În a doua scrisoare dl. Bunea ne comunică: "În zilele acestea am primit epistola d-lui Iancso, însoţită de scrisoarea d-lui Bayer, care se pronunţă definitiv în chestiunea care ne preocupă. Aceste scrisori, precum şi epistola anterioară a d-lui Iancso vi le trimit în original, cât şi în traducerea românească. Din aceste epistole vă puteţi convinge pe deplin despre ceea ce şi alt cum ştiam; Caion vorbeşte neadevăruri. Publicaţiunea lui Szinnyei e mai presus de orice bănuială a seriozităţii şi caracterului ei ştiinţific, nu are lipsă de nici o confirmare. Szinnyei e un scriitor maghiar de rangul prim şi publicaţiunea aceasta a lui trece drept cea mai pragmatică şi ştiinţifică pe terenul bibliografic maghiar. Scriitorii maghiari recurg la ea ca la cel mai exact şi corect izvor de date bibliografice. E exclusă posibilitatea ca Szinnyei să fi trecut cu vederea pe vreun scriitor dramatic cu numele de Kemeny Istvan şi o confirmare a exactităţii datelor cuprinse în această publicaţiune este superfluă". Iacă, domnilor, şi cele două scrisori ale lui Iancso Benedek, precum şi scrisoarea lui Bayer Iosef, în original şi traduceri legalizate de consul. Iancso Benedek către Bunea: ,,Am citit «Năpasta» până la capăt şi am căutat nu cumva aflu ceva asemănător acesteia în literatura dramatică maghiară veche sau nouă? Cu desăvârşire ştire n-am aflat. Atât însă nu m-a mulţumit. Am elaborat din piesă un extract detaliat, pe care l-am predat colegului meu dr. Iozsef Bayer, autorul istoricului dramei maghiare, rugându-l să vadă nu cumva află între multele produse ale literaturii dramatice maghiară vreunul care să fie asemenea "Năpastei". Colegul meu Bayer, care pe terenul acesta e specialist de rangul prim, mi-a promis cu multă afabilitate că-mi va împlini rugarea. Natural că rezultatul numai în 8 -10 zile voi putea comunica. Te rog fii până atunci cu pacienţă. După părerea mea Caion e dator să dovedească. EI ar fi fost dator să citeze şi să indice opul împreună cu autorul lui, locul şi anul ediţiunei, comunicând paralel şi textul maghiar. Cel puţin în toată lumea astfel se întâmplă, de câte ori e vorba de plagiere. Nici fabula, nici caracterul «Năpastei», nu le-a putut lua dl. Caragiale din literatura maghiară, cu atât mai puţin dintr-o dramă scrisă
30
înainte de 1848, deoarece opera e cu desăvârşire psihologică, modernă. O astfel de dramă nu s-a scris pe atunci nicăieri, cu atât mai puţin în literatura maghiară. Se poate închipui vreun scriitor maghiar care să fi putut crea caracterul Anchii? Anca e un tip curat al ţărancei române. O astfel de ţărancă maghiară nu există".
Şi în a doua scrisoare a d-lui Iancso Benedek către dl. Bunea se comunică rezultatul cercetărilor d-rului Bayer în următoarele cuvinte: "Am onoarea a-ţi transmite epistola d-lui dr. Bayer. El, prima autoritate în istoria dramei maghiare, pe lângă cea mai intensivă cercetare, cu desăvârşire n-a aflat nici un subiect care să samene cel puţin cu acela al «Năpastei». Iacă în sfârşit şi scrisoarea lui Bayer Iozsef către Iancso Benedek: "N-am voit să mai abuzez de răbdarea d-tale, deşi, cu durere, nu îţi pot comunica altceva decât că cercetarea a fost fără succes. Am studiat o serie de subiecte dramatice şi titule de dramă asemănătoare. Nu cunosc nici un scriitor dramatic maghiar cu numele de Kemeny Istvan. Poate că e traducător şi chestionatul subiect dramatic se ascunde cu totul sub altă titulă de dramă; poate că e scriitor original, dar atunci drama sa stă ascunsă ca manuscris în vreo oarecare arhivă. Are însă lucrul şi o altă parte. Cel ce acuză e dator să dovedească. Nu acuzaţii aduc probe că n-au furat, ci acuzatorul dovedeşte furtul".
Sunt convins, domnilor, că toate aceste autorităţi, savanţi de prima ordine în literatura dramatică maghiară, că toate aceste afirmaţiuni ştiinţifice şi dezinteresate, că toate aceste volume speciale şi scrisori, au desăvârşit dovada calomniei pe care nu eram datori să o facem, dar am făcut-o ca să nu apărem în faţa d-voastre mişcaţi de sentimentul răzbunării, ci de adânca noastră convingere în dreptatea pe care o cerem, în reparaţiunea legitimă ce ni se datoreşte în virtutea legii şi a celor mai elementare principii de demnitate şi de ordine socială.
Până aici am căutat adevărul şi am precizat calomnia. Să vedem omul. Să ne oprim puţin asupra falsului, asupra intenţiunei, asupra
relei credinţe şi a perversităţii f ără pereche în asemenea materie. Iacă, d-lor magistraţi - Delavrancea arată cele două foi imprimate cu litere chirilice - la ce scoboară ura pe un om fără scrupule. E destul să priviţi - acum mai ales când v-aţi convins că nu există un autor dramatic maghiar cu numele de Kemeny, un traducător Bogdan şi o dramă "Nenorocul" - aceste două foi. Ele sunt imprimate cu litere chirilice. Trebuia falsul să înceapă cu aceasta. Atât nu ar fi fost destul. Foile trebuiau să aibă aerul de vechime, ca de la 1848. Şi hârtia modernă a fost supusă la tortură; a fost artificial îngălbenită; flacăra la care au fost expuse foile a ars o bucată din ele. A plănuit, a combinat; a făcut tot ce i-a trecut prin minte ca să dea aspectul vechimei de acum o jumătate de secol. A voit ca falsul să aibă întreaga aparenţă a realităţii, a adevărului; n-a uitat nimic, nu s-a sfiit de nimic; nu s-a ruşinat de nimic; şi desigur că ar fi ajuns la un volum întreg, dacă n-ar fi aflat că posedăm toate dovezile calomniei şi ale revoltătoarei invenţiuni. Unde se va opri
31
acest pervers, dacă legea nu-i va tăia excepţionalul avânt pentru fals şi escrocherie? Să nu credeţi că acest domnişor este la prima ispravă în asemenea porniri. A! nu! trecutul său e ilustru, ca toată tinereţea. Nu e nici la începutul şi cred că nici la isprăvitul acestei strălucite cariere. Colabora, ca începător, la un ziar din Capitală. Într-o zi prezintă directorului o serie de nuvele pretinzând că le-a tradus dintr-un volum al ilustrului Ibsen. Nuvelele se publică. Un cititor pune in vedere directorului că operele sunt prea slabe pentru Ibsen, afirmându-i în acelaşi timp că Ibsen n-a scris nuvele. Directorul îi cere volumul lui Ibsen. Caion făgăduieşte că-1 va aduce a doua zi. Din ceasul acela n-a mai dat pe la redacţie. Într-un alt ziar publică o nuvelă ca şi cum ar fi a sa. Lucrare admirabilă, dar în cele din urmă se descoperă că e plagiată după Guy de Maupassant. Ambiţia acestui tânăr e prea mare ca să rămână în domeniul literaturii pure. Vru să pară un cercetător sever, un om de ştiinţă, un savant. Şi de ce nu? E aşa de uşor să pari ceea ce nu eşti, dacă eşti fără conştiinţă onestă. Acuzatul izbuti să publice în "Noua Revistă Română" de la 1 decembrie 1901, o notiţă de o importanţă istorică excepţională, referitoare la Mircea cel Mare. Ceea ce nu desluşiră istoricii noştri, Caion limpezi, graţie unei scrisori a papei Bonifaciu al XI-lea!
Iată, domnilor, şi fragmentul publicat de domnişorul acesta, din faimosul document: „În anul 1399 în luna cea mai caldă a lui Iulie, bande numeroase de hoţi turci prădară Ungaria dunăreană şi parte din Ţara Valahiei, cea udată de Dunăre. Un general Valah, Mirke, a bătut pe bandiţi". Imediat după publicarea acestui nou document oamenii de ştiinţă au bănuit falsul. Noi ne-am adresat d-lui profesor Onciul, un istoric de mare valoare, preocupat îndeosebi de epoca lui Mircea, şi i-am cerut părerea sa despre această comunicare. Iacă răspunsul d-lui profesor Onciul: "Stimate amice, îmi ceri părerea asupra comunicării f ăcute de C.A Ionescu (Caion) în noua Revistă Română" nr. 45 sub titlul: "Un război al lui Mircea în 1399 (Un document nou)". Aşa cum se prezintă această comunicare n-are nici o valoare ştiinţifică. Fragmentul publicat dintr-un pretins document al papei Bonifaciu XI (n-au fost decât nouă papi, cu numele de Bonifaciu, iar în 1399 era papă Bonifaciu IX) este, din toate punctele de vedere, mai mult decât suspect. - 1) Nu se arată dacă documentul se află in original sau în copie, cui şi în care cauză a fost liberat şi în ce legătură cu restul se face acea menţiune despre Mircea., - 2) Data 14 decembrie 1399 este imposibilă ca datare originală, căci documentele papale din acel timp se datau după anii pontificatului, cu zilele lunilor după calendarul roman. (Exemplu, de la Bonifaciu IX: "Datum Romae, il Nonas Martii anno decimo" 6 martie 1399). - 3) Data din textul documentului: «În 1399, în luna cea caldă a lui Iulie» este absolut falsă ca formă; iar celelalte amănunte, precum: «Ungaria dunăreană, parte din Ţara Valahiei cea udată de Dunăre», - «un general Valah Mirke» - sunt cel puţin suspecte. - Aşa fiind, din fragmentul publicat nu rămâne nimica ce ar avea înfăţişarea unei
32
mărturii autentice. Bănuind o falsificaţie, am interpelat pe autor asupra documentului în chestiune, la seminarul meu de istoria română, la care lua parte ca student. Dânsul a spus atunci că în vara următoare va aduce lămuririle cerute; iar de atunci (era pe la începutul lui decembrie) nu s-a mai arătat la seminar, la care până la acea dată luase parte foarte regulat - Mai este de notat că în comunicarea publicată autorul promite a publica «curând» documentul întreg în facsimil, care însă până astăzi (martie 1902) n-a ieşit la lumină. - Din acestea mi-am format convingerea că avem a face cu un falsificat grosolan, prin care se mistifică publicul, cum şi revista ce cu prea îngăduitoare libertate deschide coloanele sale pentru asemenea note şi discuţiuni".
Iacă omul, domnilor magistraţi, pe care-l judecaţi. E complet în felul lui. Nu se sfieşte de nimic. Urăşte pe Caragiale? Îl calomniază şi calomnia şi-o debitează în termeni înfiorători de murdari. Dar ca să poată calomnia, el, Caion, pe un Caragiale, simte trebuinţa de a inventa oameni şi opere? Inventează. Dar atât nu-i e de ajuns. Simte şi trebuinţa de a fabrica documente false? Le fabrică şi le publică. Şi-a satisfăcut patima. Vrea să se ilustreze ca istoric? Nu rezistă de a minţi o ţară întreagă asupra evenimentelor ei. Inventează un document din "luna caldă a lui Iulie". Şi-a satisfăcut vanitatea! În sfârşit, domnilor, acest Caion comite un alt fals, de aşa natură că ni-l zugrăveşte perfect de bine ca un suflet mic şi pervers, animat de o imensă deşertăciune. Am aci o broşură de 18 pagini, pe care o dă publicului cu titlul de Iisus. După atâtea mii de volume scrise despre Isus să vie Caion cu 18 pagini? S-ar părea o copilărie. Nu, nu este o copilărie. Broşura o publică nu pentru cuprinsul ei, ci pentru coperta de la sfârşitul ei. Aci în câteva rânduri - un nou fals - naivitatea lui trece orice măsură închipuită. Iacă ce citim pe această copertă finală: Din lucrările lui Const. Al. Ionescu. Şi ce lucrări credeti că anunţă? Mici încercări? Broşuri? Nu, domnilor, volume in limba franceză. A găsit şi editor! E un scriitor celebru, care a trecut hotarele ţării încă de la 1899. Să citim: "Essais sur la decadence romaine", Paris, 1899, Retaux-freres, editeurs. Pretul 3 lei şi 50bani. - "Etudes historiques", Paris, 1899. Retaux-freres, editeurs, 1 leu şi 50 bani. "Le culte de Bacchus", 1901, Retaux-freres, libraires- editeurs. Pretul 3 lei şi 50 de bani. La 20 de ani şi la 23 de ani să publici volume de sute de pagini în limbi străine, şi să găseşti la aşa vârstă şi pentru aşa studii voluminoase, librari editori în Paris? Nu e aşa că e extraordinar? Şi totuşi în cazul nostru nu e de loc extraordinar. Acest domnişor n-a publicat nici un volum din cele anunţate. Un fals cu care să păcălească pe credulii din România.
Am scris librarului Victor Retaux, căci astăzi firma Retaux- freres a rămas numai Victor Retaux. Şi iată răspunsul editorului d-lui Caion: "domnilor, ca răspuns la scrisoarea d-voastră din 5 curent, am onoarea de a vă trimite catalogul meu şi de a vă informa că nu sunt editorul publicaţiunilor d-lui Ionescu".
33
Şi să nu se invoce tinereţea. Ar fi o ofensă adusă tinereţii si tinerimii. Tinereţea e graţioasă, e generoasă, e entuziastă. Greşelile unui tânăr se resimt de inocenţă şi dezinteresare, iar nu de calcul, de ură şi de perversitate. Copilărie e... să inventezi un autor, o dramă şi un traducător, în scop de a înjosi un scriitor ilustru? Copilărie e... să fabrici documente, să le îngălbeneşti la lumânare, să le imprimi cu litere chirilice, şi să afirmi că le-ai rupt dintr-un volum pe care-l posezi, făgăduind a-l dărui Academiei?.. Copilărie e... să inventezi documente istorice?... Copilărie e... să anunţi că ai publicat deja trei volume în limba franceză?... Copilăria ar fi cel puţin dezinteresată!
La calomniatorul Caion în tot ce a făcut... interes, perversitate, patimă şi egoism! Are interes evident să pară savant. Înşală "Noua Revistă Română". Are interes evident să pară deja un scriitor însemnat. Publică pe coperta unei broşuri o serie de opere imaginare, ca şi cum ar fi editate de un librar din Paris. Dacă ar fi izbutit să înşele - şi aceasta a voit - opinia publică, şi-ar fi săturat vanitatea şi ar fi crescut enorm în consideraţia lumii. Falsurile lui, dar, au logica perversului, iar nu capriciile inocente ale tinereţii.
Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui Caragiale îl prigonesc,îi răscolesc ura. Simte un mizerabil interes de a-şi potoli această ură, această invidie. Are un interes. Şi nu copilăreşte caută să şi-l satisfacă, căci nu se opreşte la critică, oricât de rea, de murdară şi de înverşunată ar fi ea. Domnilor, se poate face o critică, dreaptă sau nu, pătimaşă sau senină, o critică filologică, o critică estetică. Se poate să urmăreşti într-un autor pe lângă estetica lui şi etica lui, şi să te ridici la o critică filozofică. Mai mult, pe lângă toate aceste raporturi, se poate să studiezi epoca omului, ca pe lângă omul în sine, să strângi de aproape toate cauzele care au determinat idealitatea autorului şi natura intimă a operelor, ca şi cum ai face un capitol din istoria naţională. Astfel s-ar înfăţişa critica cu aspectul, cam pretenţios, de critică ştiinţifică.
Oricare fel de critică s-ar fi încumetat acuzatul să încerce în contra lui Caragiale, şi oricât venin, de mititel, neputincios şi rău, ar fi vărsat în cadrul încercării sale, Caragiale ar fi rămas senin, ar fi surâs, cel mult poate ar fi aruncat vreo scânteie de spirit, dacă ar fi crezut că patima adversarului merită o scânteie din spiritul său. Dar nimeni, domnilor, nici în România, nici aiurea nu poate fi aşa de mare, încât un fals, combinat cu documente, cu probe de fapt, şi pus pe două coloane, să nu fie expus la discredit şi la dispreţul publicului. Faţă de documente din care reiese furtul, de orice natură ar fi el, numai justiţia te poate apăra, dacă documentele sunt false şi tu nevinovat. Răspunsul lui Caragiale n-ar fi răsturnat faptele concrete, ba ar fi contribuit la dezonoarea lui. Numai justiţia este in stare să salveze onoarea cuiva, când calomnia şi falsurile sunt dovedite.
În politică violenţa, uneori confundându-se cu calomnia, ura şi înverşunarea, au explicaţiunea lor dacă nu chiar scuza. Un om însemnat, înzestrat cu temperament robust şi cu un real talent, în politică nu reprezintă numai voinţa lui, sentimentele lui,
34
aspiraţiunile lui, credinţele lui; ci în el se însumează pornirile tuturor partizanilor. El e o sumă de voinţe, de sentimente, de aspiraţiuni, de credinţe. Şi patimile de pretutindeni cu întreaga sumă a impulsivităţilor se concentrează în acest campion. În faţa lui un adversar identic de covârşit de toate energiile sufleteşti ale coregionalilor săi. Din această cauză uneori se întâmplă descărcări de o violenţă extraordinară. În asemenea descărcări, în confuziunea pasiunilor uneori scapără şi calomnia. Şi totuşi justiţia trebuie să-şi facă datoria, căci altfel sub pretext de patimi politice, moravurile s-ar scoborî şi mai mult, iar viaţa publică s-ar dezonora până la sălbăticie.
Dar în artă, în literatură, ce explicaţiune uşurătoare ar avea calomnia? Ura personală a unui invidios?... Da, ştiu că strălucitul talent al lui Caragiale a stârnit în câţiva pernicioşi, pasiuni oarbe. Lumina lui stinge acele slăbuţe licăriri, slăbuţe ca fosforescenţele chibritelor trase pe un perete. Renumele lui, fără voia lui, proiectează o umbră groasă peste acele nume care nu merită să trăiască. Aceasta este cauza calomniei şi a falsurilor.
Cum, domnilor? Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala oamenilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor n-ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi adunat noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idei şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru e o ruşine, că nu avem nici conştiinţă, nici demnitate?
Şi când mă gândesc că omul acesta a vegheat jumătate din nopţile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală... cu cât talentul lui e mai mare şi osteneala mai covârşitoare...cu atât calomnia e mai odioasă şi încercarea mai demnă de asprimea legilor! A! ştiu, cunosc acuzaţiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale. - "Ai atacat libertăţile publice!" - "Ai batjocorit Constituţia!" - ,,Ai zeflemisit Egalitatea!" - "Ai ponegrit Democraţia!". Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit a lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi în fond, în dramaturgia lui, nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă îl văd retras într-un colţ scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de sinceră şi bună plăcere; îşi ascultă eroii pretutindeni, cu dragoste, îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă, şi îi reduce la sufletul lor real, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile; şi animat şi de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească, s-a jertfit ei, frământând-o
35
pentru a-i spori viaţa, puterea şi farmecul. A muncit din greu; şi-a robit tot talentul şi toată inteligenţa lui pentru fala noastră a tuturora; şi trăind din greu, n-a întins mâna nimănui şi nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea altora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înţeles că viaţa unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci şi de înălţarea geniului lui. Şi când Caragiale stă resemnat la o parte, şi trăieşte din muncă aspră, cinstită şi demnă să-l izbim, să-l pătăm să-l înfăţişăm lumii ca pe un fur ordinar? Îi produce ceva teatrul, teatrul lui care a înveselit şi însănătoşit , să-l calomniem să comitem falsuri să-l jecmănim şi de acest venit, pentru care şi-a jertfit viaţa întreagă! Caragiale a prezentat chiar în anul acesta un volum - la Academie- pe el! să convingem pe toţi că e un scriitor de contrabandă.
Dar termin, domnilor, rugându-vă să nu pierdeţi din vedere cine e calomniatorul şi cine e calomniatul; să vă gândiţi la mijloacele întrebuinţate de calomniator, pentru a pipăi bine gradul lui de perversitate; să vă închipuiţi suferinţele morale ale calomniatului, călătoriile şi cheltuielile pe care a trebuit să le facă cu adunarea probelor pentru ca pe lângă osânda ce se cuvine vinovatului, acordaţi despăgubirile ce se cuvin nevinovatului, şi pe care le-am formulat în scris în plângerea noastră.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2
2.4.1..Partile structurale ale exordiului. Exordiul este preambulul, introducerea în discursul retoric. Definiţia exordiului: este acea parte a discursului retoric în care oratorul enunţă în linii mari
subiectul, întreţinând curiozitatea, interesul auditoriului, odată cu „concilierea” bunăvoinţei acestuia. Exordiul se detaliază în mai multe păr ţi: 1) captatio benevolentiae (captarea atenţiei) sau apel la bunăvoinţă; 2) narratio facti (expunere a faptelor ce se adresează imaginaţiei, impresionând); 3) expunere lucidă ( se adresează raţiunii având un caracter rezumativ şi esenţial sintetic). - Scopul exordiului este:
- să facă cunoscut obiectul procesului într-o formulă sintetică; - să fixeze atenţia judecătorilor; - să creeze o atmosferă favorabilă cauzei clientului.
2.4.2.Tipuri de exordiu: - simplu; - prin insinuare, cu joc de insinuări, subtilităţi şi arguţii; - ex abrupto.
36
Exemplul clasic este cel al lui Cicero la vederea lui Catilina: ,,Quousque tandem abutere Catilina.” „Până când vei abuza oare, tu, Catilina de răbdarea noastră?” Este un început de discurs ce reclamă din partea oratorului elaborarea unei formulări energice, scurte, aforistice şi impresionante, dând tonul general al expunerii, care trebuie să se menţină într-un climat de tensiune pe tot parcursul.
2.4.3.Caracteristicile exordiului: - să fie scurt; - tonul şi mijloacele să fie adaptate la natura procesului (procesele cu probleme sociale permit o mai mare varietate de mijloace); - să impresioneze prin sensibilizare afectivă .
- Exordiul este diferit, după cum pledoaria este a reclamantei sau a pârâtei, a păr ţii civile sau a apărări: .
- avocatul care ia primul cuvântul are avantajul de-a gândi şi pregăti întreaga pledoarie, inclusiv exordiul; - avocatul pârâtei şi al apărării întâmpină unele dificultăţi:
- se află deseori în faţa unei situaţii şi a unor argumente neprevăzute, care-l obligă la improvizaţii; - este nevoit să rectifice erorile şi omisiunile voluntare şi involuntare ale părţii adverse din expunerea faptelor; - este obligat să reia expunerea faptelor pentru a scoate în evidenţă elementele favorabile asupra cărora adversarul nu a insistat; - trebuie să schimbe atmosfera creată.
Concepte şi termeni de reţinut
• exordiul ; • captatio benevolentiae; • narratio facti ; • ex abrupto;
.
Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1. Ce este exordiul (introducerea)? 2. Care sunt partile structurale ale exordiului. 3. Ce tipuri de exordiu cunoasteti?
4 Ce caracteristici ale exordiului cunoasteti
37
Bibliografie obligatorie
1 Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 2. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 3 Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti 4 Săvulescu, S., (2004), Retorica şi teoria argumentării, Ed. Comunicare, Bucureşti Unitatea de învăţare 3
Structura discursului retoric-dezvoltarea
3.1. Introducere ........................................................................................................................................... 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................. 3.3.1 Componentele fazei de dezvoltare 3.3.2..Expunerea faptelor ............................................... 3.3.3..Discutia. din faza de dezvoltare...................................
3.3.3.1 Faza demonstratiei tezei sustinute.. 3.3.3.2.Faza de respingere a demonstratieie adversarului
3. 3.4. Analiza dezvoltarii pe text din Antolgia pledoariilor celebre 3.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
1.1. Introducere
Dezvoltarea este o amplificare a subiectului, o susţinere a lui prin fapte, argumente logice şi respingere motivată a poziţiei adversarului. Se adresează în această fază personalităţii auditoriului, trezindu-i interesul. Dezvoltarea este o expunere analitică, de amănunt a subiectului. Expunerea clară a faptelor cu interpretarea argumentelor şi respingerea tezei adversarului se face în cele două etape ale dezvoltării: expunerea şi discuţia. Dezvoltarea este faza care cuprinde două părţi importante şi anume expunerea faptelor şi discuţia.
38
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoasterea modalitatii de desfasurare a discursului juridic
in faza sa de dezvoltare; – insusirea pasilor metodologici din expunerea faptelor; – insusirea tehnicii de demonstrare a tezei sustinute;
- insusirea metodologiei de respingere a demonstratiei adversarului.
Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învătare Structura discursului retoric-
dezvoltarea , timpul alocat este de 4 ore.
3.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare
3.3. Structura discursului retoric-dezvoltarea
3.3.1. Componentele fazei de dezvoltare
Dezvoltarea este faza care cuprinde două părţi importante şi
anume expunerea faptelor şi discuţia. Dezvoltarea este o amplificare a subiectului, o susţinere a lui prin fapte, argumente logice şi respingere motivată a poziţiei adversarului. Se adresează în această fază personalităţii auditoriului, trezindu-i interesul. Dezvoltarea este o expunere analitică, de amănunt a subiectului. Expunerea clară a faptelor cu interpretarea argumentelor şi respingerea tezei adversarului se face în cele două etape ale dezvoltării: expunerea şi discuţia.
3.3.2..Expunerea faptelor
Expunerea sau naraţiunea faptelor este partea cea mai importantă a pledoariei pentru că pregăteşte jaloanele discuţiei.
39
- În general expunerea se face în ordinea cronologică a faptelor:
- se fixează câteva date ca reper; - se înlătură datele inutile care obosesc.
- Alteori, se evită expunerea cronologică, pentru că ar putea fi banală sau obositoare:
- în acest caz se enunţă de la început ultimul fapt, pentru a reveni apoi la ordinea cronologică; - acest procedeu trezeşte de la început curiozitatea auditoriului, care vrea să afle cum şi de ce s-a petrecut fapta ( tehnică subliniată de Quintilian).
- Caracteristicile expunerii sunt: - simplitatea; - rapiditatea; - claritatea; - verosimilitatea; - neamestecul expunerii cu discuţia pentru a nu crea confuzie; - avantajul de a crea prin respectarea acestor caracteristici teren solid argumentării ulterioare, după ce judecătorii vor reţine situaţia de fapt. a) Caracterul verosimil este necesar în expunerea faptelor. Dacă explicaţia faptelor este neplauzibilă, bunul simţ este şocat şi avocatul nu este luat în serios. De aceea avocatul trebuie să fie atent la unele situaţii şi anume:
- să evite şi să înlăture contradicţiile; - să nu omită situaţiile reale, extraordinare şi surprinzătoare ce par neadevărate , ci să le prezinte cu observaţia că deşi sunt greu de crezut, s-au petrecut totuşi şi ele trebuiesc admise cel puţin provizoriu, ca ipoteze, urmând să fie explicate şi confirmate în cursul dezbaterilor.
b) Să se facă bine înţeles, să pună în lumină evenimentele cheie, să nu ascundă faptele nefavorabile, pentru că pe de o parte o cere etica profesională, dar şi pentru că sigur nu vor fi uitate de adversar. c) Când faptele şi evenimentele sunt complexe, se întrepătrund şi se contrazic, avocatul trebuie să le expună în aşa fel încât, înlănţuirea lor să fie clară şi logică. d) Uneori reconstituirea trebuie să fie o reconstituire completă a unor evenimente care, în parte cel puţin, rămân ipotetice. Ex: din pledoaria lui Henri Robert pentru Maria Daouze „Vă amintesc scena, spune el, aşa cum s-a petrecut în realitate. Richard a apucat cuţitul cu care vrea să lovească. Maria Daouze a văzut gestul. Se repede la el pentru a-l reţine, pentru a-i opri braţul...Nu are destulă putere. Dar arma deviată astfel nu loveşte în inimă, vârful cuţitului se înfige în partea de jos a abdomenului. Pătrunde
40
6 cm, şi vă amintiţi domnilor, că răspunzând preocupărilor legitime ale unuia dintre d-voastră dr.Socquet vă spunea că arma fiind foarte ascuţită ar fi pătruns şi mai adânc, dacă braţul lui Richard n-ar fi fost oprit de Maria Douze. Iată scena! Iată adevărul, iată evidenţa! Desfid acuzarea să vă aducă dovada contrară!” (vezi Anexa).
- Expunerea faptelor trebuie să fie însoţită în general de motivarea lor psihologică.
După M. Garçon trebuiesc descrise în acelaşi timp cu actele:
- gândurile celui care a acţionat; - perseverenţa acestuia; - revenirile şi deciziile; - sentimentele şi reacţiile (să explice raţional faptele şi gesturile).
- Expunerea se ilustrează prin citirea pieselor de la dosar (în întregime sau pe fragmente). O regulă elementară obligă avocatul:
- să citească corect piesele de la dosar; - să anunţe când omite un pasaj, explicând de ce o face.
- Expunerea fiind o parte importantă a pledoariei apare ca un monolog. Pentru evitarea monotoniei se utilizează diferite mijloace pentru reţinerea atenţiei auditoriului cum sunt:
- variaţiile de stil şi ton care dau vioiciune şi culoare monologului; - utilizarea stilului direct, interogaţia; - utilizarea scurtelor digresiuni care oferă pauze atenţiei obosite; Ex:„Pledoaria lui Delavrancea în procesul Caragiale-Caion” (vezi Anexa).
- În majoritatea cazurilor expunerea trebuie reluată: - pentru a face precizări; - pentru a accentua părţile care sunt necesare susţinerii tezei; - reluarea trebuie făcută de maniera de-a nu părea o simplă repetare a lucrurilor deja cunoscute.
- Expunerea se încheie cu formularea clară a problemelor care vor forma obiectul discuţiei, acestea decurgând logic din naraţiunea faptelor. 3.3.3..Discutia. din faza de dezvoltare
Înainte de abordarea discuţiei este foarte important ca oratorul să aibă fixate limitele discuţiei, prin degajarea argumentului dominant, în jurul căruia se va concentra toată demonstraţia.
Discuţia este acea parte a pledoariei în care: -. se demonstrează o anumită teză; - se respinge o anumită teză.
3.3.3.1 Faza demonstratiei tezei sustinute Demonstraţia unei anumite teze se face prin:
- analiza probelor care dovedesc faptele aşa cum au fost
41
expuse; - deducerea consecinţelor juridice din faptele dovedite. - Probele care servesc demonstraţia sunt clasate:
- în ordinea logică ascendentă; - în prezentarea de la început a celei mai puternice probe, pentru obţinerea unui efect deosebit; aceasta se întăreşte apoi prin prezentarea de detalii.
- Discuţia se poartă în faza demonstraţiei: a) asupra faptelor care cel mai adesea sunt în parte contestate; b) asupra actelor înfăţişate ca probe; c) asupra deducţiilor logice care se extrag din faptele şi actele dovedite; d) asupra problemei de drept. a) Faptele sunt frecvent contestate datorită:
- relei-credinţe a martorilor mincinoşi; - erorilor de relatare a martorilor de bună credinţă; - adevărului deformat de autosugestie şi sugestie colectivă prin: - eroare involuntară; - deformare profesională a experţilor; - sub influenţa opiniei publice.
- Depoziţia martorului poate fi respinsă prin: - opunerea cu o depoziţie contrară;
- sublinierea a ceea ce este neverosimil şi contradictoriu în acea depoziţie sau dintre două depoziţii succesive; - semnalarea interesului pe care martorul l-ar avea în litigiu; - contradicţia dintre depoziţie şi fapte după cum rezultă din probele materiale.
b) Actele depuse la dosar pot face obiectul unei contestaţii în ceea
ce priveşte: - validitatea lor; - semnificaţia lor; - interpretarea lor. c) Discuţia juridic ă propriu-zisă constă în aplicarea la faptele dovedite:
- a principiilor juridice; - a normelor juridice.
- Discuţia este diferită în funcţie de tipul procesului, civil sau penal.
In procesele penale, discuţia se poartă asupra faptelor. In procesele civile, discuţia de drept formează adesea centrul de greutate al pledoariei şi anume:
a) formularea precisă a problemei de drept; b) citarea textelor de lege aplicabile şi comentarea lor; c) utilizarea raţionamentului logic a metodelor şi
42
argumentelor logice de interpretare. 3.3.3.2.Faza de respingere a demonstratieie
adversarului Respingerea demonstraţiei adversarului va urma în general aceeaşi schemă logică:
- avocatul va încerca să anuleze (acolo unde este cazul) eventuala impresie favorabilă produsă de pledoaria părţii adverse; - va rectifica erorile produse de adversar; - va face interpretările favorabile tezei sale.
Oratorul în această fază a dezvoltării se adresează raţiunii, nevoii de
înţelegere a ascultătorului prin metodele: - regulile logicii formale; - legile judecăţii şi gândirii concrete întemeiate pe : - legea identităţii; - legea contradicţiei; - legea terţiului exclus; - legea raţiunii suficiente; - raţionamentul deductiv; - silogismul; - dilema, etc.
- Oratorul va elabora ipoteze: - va aproba şi va respinge ipotezele prin argumente logice supuse evidenţei faptelor, adăugând demonstraţii convingătoare; - va respinge tezele adversarului prin combatere; - va prezenta argumentarea adversarului ca nefiind validă pentru că e contrazisă de fapte; - va susţine că argumentarea adversarului este vicioasă prin evidenţierea erorilor de logică; - va susţine teza personală contrară tezei adverse prin care aceasta devine nulă; - va efectua analiza logică a demonstraţiei adversarului, a cărui teză stabileşte că nu a fost construită corect, prin argumentul dezvoltării; - va susţine falsitatea tezei adversarului arătând că, consecinţele ce decurg conduc la poziţii absurde sau contrare adversarului.
În dezvoltare pe lângă logică se intervine şi cu mijloace retorice, de subtilitate a gândirii şi de tactică, pentru susţinerea tezei proprii şi pentru deprecierea adversarilor.
Exemplu de discuţie logică, efectuată de avocat în apărarea clientului său, care urma ulterior să fie examinată de judecător: „Acuzatul îşi mărturiseşte vina: a ucis un adversar. Dar, adaugă avocatul, înainte de a fi fost ucisă cu o armă de foc, victima făcuse un pas înapoi şi dusese mâna la buzunarul din spate. Gestul a fost interpretat de acuzat ca o intenţie de a scoate din buzunar o armă. Ne aflăm deci,
43
într-un caz de legitimă apărare. Cer în aceste condiţii, un verdict de achitare”. Avocatul apărării argumentează astfel: „Clientul meu a făcut o mărturisire: el declară că a ucis dar, în acelaşi timp adaugă că gestul său a fost consecutiv unui gest de ameninţare al adversarului. Mărturisirea alcătuieşte un tot. Ea nu poate fi disociată. Nu se poate admite numai prima parte, recunoscând acuzaţia de omor şi refuzând partea a doua a ameninţării. Sunteţi obligaţi, onorat judecător, să acceptaţi această mărturisire în întregul ei. Clientul meu trebuie scos din cauză fiind în legitimă apărare.” În aceşti termeni discuţia este greu atacabilă. Martori nu au existat. Declaraţia acuzatului poate fi în principiu adevărată, dar poate fi şi falsă. Problema aprecierii vinovăţiei alcătuieşte o dramă de conştiinţă a judecătorilor, pe care avocatul apărării a ştiut să o evoce cu bună sau cu rea-credinţă. Un alt exemplu este de eleganţă de comportament, de falsă menajare, de tact a avocatului la adresa reputaţiei unui client al adversarului dar, pe care, în realitate îl anulează prin următoarele procedee:
- reticenţă retorică; - nesiguranţă de exprimare afectată de memorie; - amintire incertă a valorii acuzatului pe care îl pune într-o lumină îndoielnică; - antiteză, ironie disimulată; - falsă concesie.
Prin toate procedeele mai sus enunţate diminuează importanţa socială şi
meritul profesional al clientului adversarului. Exemplu: „Domnul...este pare-se un muzician de mare talent (reticenţă retorică) spun „pare-se” pentru că nu cunosc din compoziţiile sale decât fragmentle (diminuare) a unei piese, poem (diminuare prin uitare, amintire incertă a unei opere de valoare îndoielnică) pe care le-am ascultat la concerte; este un om care, deşi depăşind de mult vârsta de 40 ani, este încă un tânăr muzician în sensul că nu este încă bine cunoscut (ironie disimulată). De, un compozitor de mare talent (concesie) dar care nu şi-a dat încă măsura”. - Caracteristicile de stil ale discuţiei sunt:
- sobrietatea; - claritatea; - rigurozitatea; - adaptarea la natura procesului (civil sau penal); - concentrarea pe aspectul juridic şi ştiinţific şi nu pe efectele estetice ale pledoariei; - evitarea monotoniei care, în această parte a pledoariei este foarte periculoasă, deoarece se poate instala prin citirea de
44
acte, hotărâri sau opinii.
4.3.4. Analiza pe text a fazei de dezvoltare din Antolgia pledoariilor celebre (după Y. Eminescu, Pledoarii celebre,
Antologie de oratorie juridică Concluziile lui NICOLAE TITULESCU în procesul cu soţii Nitzeanu
Domnule preşedinte, Onorată curte, La 1874, autorii mei Ion Titulescu şi Maria Băluţescu,
posedau în trupul Bărbăteşti, din timpuri îndepărtate, cu titlul de proprietari, trei fâşii cu direcţiunea de la Răsărit la Apus: trupul mare, Jianca, şi trupul mic Bărbăteşti, cu limitele din planul inginerului hotarnic Stravolca din 1864, depus la dosar. Această posesie se exercita în virtutea zapiselor de cumpărătoare ale autorilor mei, în chip exclusiv, public, adică cu toate însuşirile posesiunii cu titlu de proprietar. Nu s-a contestat niciodată şi nici nu se contestă în acest proces că autorii mei au avut această posesie la 1874 şi că erau proprietari nediscutaţi în limita acestei posesii. De altfel, autorii mei aveau şi hotărnicie în regulă pentru proprietatea lor la 1864 şi zapise (vezi hotărnicia tipărită a ing. Stravolca depusă la dosar şi zapisele).
Se execută la 1874 pe suprafaţa terenului o hotărnicie a ing. Depărăţeanu, lucrată la 1836 şi confirmată judecătoreşte la aceeaşi epocă. Prin această executare, schimbându-se forma posesiunii unor devălmăşii, fraţii Peia, reprezentanţii lui Raicu Iota şi Petre Abagiu, după cererea cărora se făcuse hotărnicia lui Depărăţeanu şi autorii soţilor Nitzeanu, intimaţi în apel, dându-li-se 1116 st. masă2 în direcţiunea de la M.N.la M.Z., autorii mei sunt deposedaţi cu două bucăţi, una din trupul mare, în întindere de circa 956 pogoane, a doua din trupul mic, în întindere de 138 pogoane, adică, în total, cu 1094 (circa) din proprietatea lor de atunci.
Ce au pretins atunci autorii meu şi ce pretind şi eu azi? Să nu se execute hotărnicia Depătăţeanului? Nu, căci prin hotărârile de la 1861 şi 1865 se stabilise judecătoreşte că autorii mei trebuiau să sufere această executare.
Au pretins atunci autorii mei, între altele, şi pretind şi eu azi ca obiect principal de cerere, să nu ia fraţii Peia, sub pretext de executarea hotărniciei Depărăţeanului, mai mult decât le dădea hotarnicul la 1836.
Când vă voi dovedi dar că, dacă nu pentru întreaga întindere cu care am fost deposedat la 1874, dar cel puţin pentru parte din ea, deposedarea s-a făcut peste calculele şi prevederile Depărăţeanului, în limita aceasta, am fost deposedat fără titlu, în limita aceasta au
45
fost uzurpaţi autorii mei în drepturile lor, în limita aceasta pot revendica eu de la acei care deţin pământul uzurpat, de la reprezentanţii fraţilor Peia, de la soţii Nitzeanu.
O primă chestiune se pune dar: Ce a dat hotarnicul Depărăţeanu în 1836 autorilor soţilor Nitzeanu? O a doua chestiune: Ce au luat în 1874 fraţii Peia sub pretext de executare a hotărniciei din 1836? O a treia chestiune, în fine: Care era dreptul autorilor mei dacă fraţii Peia au luat la 1874 mai mult decât li se cuvenea şi sub ce formă pot exercita eu acest drept contra lor?
Ce stabileşte hotărnicia Depărăţeanu? Citind hotărnicia lui Depărăţeanu, n-avem nici o dificultate
să constatăm că el a ales lui Raicu Iota o analogie3 dintr-un trup bine determinat. Şi nici nu putea face altfel. Chemat să aleagă la o parte stânjenii unor copărtaşi dintr-un trup anumit, el trebuia să determine mai întâi trupul în care avea să facă alegerea, şi apoi, în raport cu acel trup, să determine partea aleasă. Implicit, partea cealaltă din trup rămânea celorlalţi copărtaşi, şi astfel devenea aleasă şi pentru aceştia din urmă în bloc. Era deci o dependenţă firească între partea astfel aleasă lui chir Iota de Depărăţeanu şi trupul întreg. pe de o pane; între partea aleasă lui chir Iota şi partea care rămânea celorlalţi copărtaşi, pe de altă parte.
Această dependenţă o mărturiseşte categoric Depărăţeanu. Această dependenţă o proclamă hotărârea din 1861, când, pe de o parte, confirmă hotărnicia lui Depărăţeanu.
Această dependenţă o recunoaşte în fine Curtea de Apel la 1881 când, chiar în momentul executării, ea nu confirmă executarea decât cu rezerva pentru moşneni de a putea discuta faţă de fraţii Peia, şi după executare, consecinţele modificării trupului Bărbăteşti în partea rămasă moşnenilor, chiar faţă de fraţii Peia care îşi aveau totuşi partea lor aleasă bine determinată pe teren.
Să procedăm dar la examinarea hotărniciei de la 1836. Depărăţeanu începe prin a spune că a fost chemat de chir
Raicu Iota "pentru a-i deosebi partea de moşie părintească ce o are în trupul de moşie Bărbăteşti dintr-acel judeţ Olt, ca să-şi ştie stăpânirea pe viitorime cu semne de către părtaşii moşneni".
Va să zică Depărăţeanu declară de la început că are să facă o împărţeală, căci are să deosebească. de o parte, stăpânirea lui chir Raicu Iota, de cealaltă parte, stăpânirea moşnenilor. Şi. în adevăr, nu putea determina prima. fără să determine pe cea de a doua.
Ca să procedeze la o împărţeală, Depărăţeanu trebuia să determine masa partajabilă, trupul Bărbăteşti. Şi aceasta e foarte important: Depărăţeanu nu face operă de simplă hotărnicie; el nu se mărgineşte să definească o posesie unilaterală; el defineşte o posesie colectivă, pentru a alege pe urmă o posesie unilaterală. El
46
zice: "Ca să nu pierdem vreme zadarnic, am intrat în trupul moşiei
Bărbăteştilor şi dându-i ocol jur împrejur de către vecini, cei ce au moşii şi dau cu coastele în capetele moşiei Bărbăteştilor, căci moşia aceasta cu lungul merge spre miazăzi şi miazănoapte, precum o dovedeşte şi suma stânjenilor lungime, i-am descoperit stăpânirea de către toţi vecinii prin semne, vâlcele şi lacuri fireşti cum şi pietre de hotare, apoi ridicându-se planul la tot trupul moşiei, i-am făcut trei trăsuri după obicei".
La trăsura dinspre capul de miază noapte Depărăţeanu găseşte 2632 st.; la trăsura din mijlocul moşiei 3140; iar la trăsura de la capul dinspre miazăzi 2052 st.
E foarte important a se reţine de la început de unde a pornit Depărăţeanu cu această a treia trăsură:
"La capul dinspre miazăzi din vâlceaua ce i se zice Adâncata, care este despărţitoare între capul moşiei Drăgăneşti şi între capul moşiei Stoicăneşti, cum şi colţul capului moşiei Bărbăteşti cel dinspre apus, unde s-au făcut movilă şi este şi piatră de hotar în costiţa văii capului moşiei Stoicăneştilor, care se numeşte drumul Oii, trăgându-se spre răsărit pe linie inginerească şi cu stânjenul răposatului în fericire Şerban Cantacuzino4 V.V. pe alături cu capul moşiei Seaca a sfintei mănăstiri Cotmeana şi pe lângă lacul Dracului, prin coadele văii Dracului până la ochiul de lac din sadină ce este semn despărţitor al capului Vălenilor de către marginea trupului moşiei Bărbăteşti, cea dinspre răsărit, s-au găsit stânjeni 2052".
Adunând suma acestor stânjeni, Depărăţeanu găseşte cifra 7824 şi împărţind-o la trei, el dă pentru întreg trupul 2608 stânjeni masă.
Cum împarte Depărăţeanu cei 2608 st. masă? Alegând 1116 stânjeni pentru chir Raicu Iota şi, evident, lăsând diferenţa de 1492 st masă celorlalţi moşneni.
Acest lucru trebuie să fie bine priceput şi lămurit, cu toată aparenţa lui simplă. Deşi se pare că asistăm la un act unilateral, alegerea părţii lui chir Raicu de un inginer hotarnic, actul e prin sine bilateral, căci nu se poate alege 1116 st. masă din 2608 fără ca, ipso facto, să nu fie ales implicit 1492 st. masă moşnenilor. Depărăţeanu n-a fost chemat să hotărnicească 1116 st. masă deja aleşi, ci să-i aleagă dintr-un tot indiviz. Acest tot fiind de 2608 st. m. când a ales lui chir Raicu 1116 st. masă, a ales şi 1492 st masă moşnenilor.
Depărăţeanu a fost chemat dar să aleagă lui chir Raicu stânjenii prin analogie; ce a dat el lui chir Raicu este o analogie...
Ce au luat fraţii Peia
47
Am văzut cum hotărnicia din 1836 dădea lui chir Raicu o
analogie, adică o suprafaţă în raport cu anumite trăsături determinate din trupul întreg.
Această hotărnicie nu se execută până la 1874. E drept că intimaţii au susţinut că această hotărnicie s-a
executat de bună voie la 1836 şi că s-a posedat Bărbăteşti de atunci până la 1848 în direcţia N-S. Această alegaţie nu e nici exactă, şi n-are nici vreo importanţă în soluţionarea procesului.
În adevăr, adversarii scot acest lucru din istoricul afacerii pe care îl face Curtea la 1880. Până la această dată nici o hotărâre judecătorească nu pomeneşte de vreo schimbare de posesie. Nici cea din 1836, nici cea din 1848, nici cea din 1861, nici decizia Curţii Bucureşti din 1865, nici decizia care respinge cererea de revizuire.
La 1880, Curtea, făcând istoricul afacerii, reproduce concluziunile fraţilor Peia, care făceau această afirmaţie, dar nu controlează faptul, pentru bunul motiv că pricina pe care o cerceta nu o obliga să o facă.
Ce valoare are însă acel considerent al Curţii? Valoarea lucrului judecat? Nu, căci lucrul judecat nu priveşte decât chestiunile care divizau părţile în acel moment, nu toate enunţurile ce face judecătorul într-un proces.......................
Cele spuse explică cu suficienţă pentru ce a greşit trib. Olt, când a respins acţiunea noastră pe temeiul lucrului judecat tras din sentinţele 186136,36/61, Olt pe decizia 84/65 a Curţii Bucureşti. Chestiunea n-a fost depusă până atunci în justiţie: nu se poate face o chestiune judecată, dintr-o chestiune rezervată.
Atragem în special atenţia Onoratei Curţi asupra concluziilor tribunalului, care la pag. 15-24 tratează special chestiunea lucrului judecat.
Dreptul meu şi natura lui juridic ă Rezultă din cele mai sus expuse că fraţii Peia au dobândit la
1874 mai mult decât aveau dreptul conform hotărniciei lui Depărăţeanu. În adevăr ei au executat-o la 1874, fără să ţie seama de ştirbirea Bărbăteştilor de la 1836 la 1874, ca şi cum Bărbăteştii de la 1874 erau Bărbăteştii lui Depărăţeanu.
Depărăţeanu a dat lui chir Raicu o analogie, un număr de stânjeni în raport cu trei trăsuri. Nu puteau fraţii Peia să ia aceiaşi stânjeni, când una din trăsuri s-a modificat, şi s-a modificat atât de simţitor.
Din două una: sau Depărăţeanu a dat lui chir Raicu o suprafaţă ţărmurită, care n-avea nici o legătură cu restul trupului Bărbăteşti şi atunci de ce Depărăţeanu i-a dat această suprafaţă în raport cu măsura trupului întreg, pentru ce la 1861 se formăluieşte hotărnicia lui Depărăţeanu cu condiţia unei analogii pentru moşneni, pentru ce la 1880, după executare, instanţele judecătoreşti
48
permit să fie traşi la răspundere fraţii Peia pentru micşorarea trupului întreg? Sau Depărăţeanu a dat, cum zicem noi, lui chir Raicu o suprafaţă în raport cu trăsurile trupului întreg, o suprafaţă, care nu poate rămâne invariabilă decât în măsura în care şi trăsurile trupului întreg rămân invariabile, şi atunci, în măsura în care fraţii Peia au luat suprafaţa iniţială integrală, atunci când trăsurile lui Depărăţeanu nu se micşorează, au luat mai mult decât le-a dat Depărăţeanu, au depăşit titlul lor sub pretext că îl execută.
Care e atunci dreptul meu? Dreptul de a rămâne unde eram când am fost deposedat de
fraţii Peia, dreptul de a relua ce mi s-a luat fără drept de fraţii Peia, dreptul de a revendica partea luată fără drept. Lucrul e clar şi nu merită discuţie.
Adversarii mei zic însă că dreptul ce am nu e decât un drept la daune.
Limbajul acesta face parte dintr-un sistem care văd că le-a reuşit până acum. La 1880, când ceream să nu fiu scos din posesie, pe motiv că executarea depăşeşte titlul, mi s-a zis: nu e nimic că te scot din posesie, căci ai dreptul la o acţiune regulată contra celor ce te deposedează. Azi, când cer, prin acţiune regulată, să fiu reintrat de unde am fost scos fără drept mi se spune: poate să ai drept, dar n-ai drept la pământ, ai drept la daune, fă acţiune în daune. Mâine, când aş face acţiune în daune, n-ai nici un drept! Şi ca să mi se spună aceasta, a trebuit să treacă 40 de ani de judecată.
Mie îmi plac apărările mai france: sau am vreun drept contra fraţilor Peia, şi atunci am dreptul să iau pământul din care am fost deposedat fără drept; sau n-am nici un drept contra fraţilor Peia.
Într-adevăr, au avut titlu să ia fraţii Peia porţiunile întregi cu care am fost deposedat la 1874, din proprietatea mea? Dacă da, atunci nu pot avea nici un drept contra lor, dacă însă nu, atunci, incontestabil dreptul meu e să iau înapoi partea de pământ cu care am fost deposedat fără drept şi pe care o posedam la 1874.
Şi într-adevăr, sau am dreptul să impun o reducţie fraţilor Peia proporţional cu reducerea trupului şi atunci în limita în care fraţii Peia m-au executat fără a suferi reducţia, am rămas proprietar şi pot revendica, ori nu pot impune nici o reducţie fraţilor Peia, şi atunci n-am drept contra lor.
Drept la daune? Drept personal! Dar stă oare la baza dreptului meu o obligaţie a fraţilor Peia sau stă o lipsă de titlu din partea lor?
E suficient să se gândească la această singură consideraţie Onorata Curte, ca orice ezitare să dispară.
E adevărat că noi am susţinut că ştirbirea Bărbăteştilor a avut loc prin culpa fraţilor Peia, care erau păzitorii hotarului către Văleni, şi care au vândut sau care au lăsat să fie încălcaţi cu o însemnată porţiune.
Dar culpa e un lux de dovadă în sprijinul dreptului meu. Dreptul meu există independent de orice culpă din partea
fraţilor Peia, atât timp cât eu nu sunt în culpă...
49
Dreptul nostru derivă deci din titlurile noastre necontestate de proprietate şi din posesia exclusivă ce aveam la 1874, precum şi din lipsa de titlu cel puţin parţială a fraţilor Peia.
Dreptul nostru e un drept real, un drept de proprietate şi acţiunea la care dă naştere o acţiune în revendicare.
Să-mi permită onorata Curte să rezum toate argumentele de mai sus în următorul silogism:
Ca să mă evingă5 fraţii Peia la 1874 pentru cât m-au evins trebuiau să aibă, la 1874, dreptul la 1116 st. masă.
Ca să aibă drept la 1116 st. masă, trebuia ca Bărbăteştii să aibă 2608 st. masă în 1874, cât aveau in 1836.
Ca să aibă Bărbăteştii 2608 st. masă în 1874, trebuia ca cele 3 trăsuri ale lui Depărăţeanu să aibă aceeaşi lungime ca în 1836.
Una din aceste trăsuri, cea de la capul de M.Z, n-avea în 1874 lungimea din 1836. Deci, Bărbăteştii n-aveau la 1874 2608 st. masă, ci mai puţin.
Fraţii Peia nu puteau să aibă drept la 1874 la 1116 st. masă, ci la mai puţin.
Fraţii Peia au luat la 1874 1116 st. masă. Fraţii Peia au luat dar la 1874 mai mult decât aveau drept. În această proporţie, eu, proprietarul, ştirbit prin executarea
de la 1874, am fost evins pentru o parte, fără titlu. Deposedarea fără titlu se numeşte uzurpare. În această proporţie, am fost uzurpat. Fraţii Peia m-au uzurpat. Cel ce a fost uzurpat reintră în stăpânirea bunului uzurpat
prin acţiunea în revendicare. Eu am acţiunea în revendicare contra fraţilor Peia sau
reprezentanţii lor. Pentru a înlătura această argumentare clară şi izbitoare,
partea adversă a crezut că poate dovedi că dreptul nostru e un drept la daune, invocând art. 788 din Codul civil: călcarea Vălenilor făcându-se în lotul rămas moşnenilor, iar nu în lotul lui Raicu Iota, acesta e dator numai a despăgubi pe moşneni de evicţiunea suferită. Însăşi legea proclamă despăgubirea în bani; de unde drept de revendicare?
Cerem respectuos iertare, dar asemenea argumentări se primesc cu hohote de râs.
Partajul s-a operat la 1836, când în vigoare era Codul Caragea. Sentinta 36/61 s-a dat tot sub Codul Caragea. Chiar decizia 84/65 e dată tot sub Codul Caragea, tot ea e dată la 1 septembrie 1865 şi Codul civil s-a pus în lucrare la 1 decembrie 1865!
Ca să devie aplicabil art.788, trebuia ca partajul să fi avut loc sub Codul civil. Or, unicul motiv pentru care moşnenii au pierdut toate judecăţile a fost că partajul a rămas definitiv de la 1836.
50
Executarea a avut loc sub Codul civil! Principiile care cârmuiesc partajul nu pot fi decât cele ale
legii sub care s-a făcut partajul, mai ales când e vorba de interpretarea actului de partaj şi de conformitate între executarea şi înţelesul lui.
Or, cum am mai spus-o, Codul Caragea urma principiile dreptului roman după care partajul era atributiv de drept (Vezi Titulescu, "Împărţeala moşnenilor" pag, 29). Codul Calimach o spune formal şi el în art. 1092: "făcându-se împărţeala moştenirii şi luând fiecare partea cuvenită lui, se face desăvârşit proprietar, pentru că împărţeala moştenirii are putere de cumpărare".
Jurisconsulţii romani ziceau: "putere de schimb" şi se complăceau a stabili comparaţii între divisio şi mutatio: dar ştiut este că schimbul şi vânzarea sunt de aceeaşi esenţă!
Fiind vorba de un schimb, în măsura în care fraţii Peia n-au făcut pe moşneni proprietari pentru 1492 stânjeni masă ei rămân proprietari în cei 1116 stânjeni masă şi pot revendica! Nu poate fi vorba de revendicare în bani. Art. 788 nu numai că nu-şi găseşte exemplul în Codul Caragea, dar principiul din care decurge e contrar Codului Caragea. În adevăr, art. 788 are la bază retroactivitatea împărţelii, adică efectul declarativ al ei, care împiedică rezoluţia partajului şi înapoierea proprietăţii anterioare, la copărtaşi, aceştia fiind presupuşi a-şi deţine drepturile de la defunct.
În Codul Caragea, copărtaşii deţinând dreptul unul de la altul prin schimb, rămân proprietari în măsura în care n-au devenit proprietari prin schimb!..
Inutil să adăugăm, că dacă prin extraordinar s-ar respinge acţiunea mea în revendicare şi eventualul meu recurs în Casaţie, îmi rezerv acţiunea în daune, şi nu înţeleg a fi reţinut la ea prin nimic din cele ce preced.
Concluziune Referindu-ne în totul la concluziunile puse înaintea
tribunalului, pe care la anexăm în broşură şi rugăm a le avea în întregime în vedere, în toate părţile lor, mărginindu-ne şi în scris la punctele asupra cărora s-a urmat dezbaterea orală, cerem ca Onorata Curte să înlăture obiecţiunile din sentinţa tribunalului, să constate, între altele, că nu există autoritate de lucru judecat şi că dreptul meu e un drept real la pământ, şi să numească un inginer expert din oficiu, care, având în vedere toate planurile şi actele din dosar să determine următoarele puncte:
a) Comparându-se planul lui Depărăţeanu din 1836 şi planul lui Flexer din 1836, cu toate actele şi planurile cauzei şi în special planul executării din 1874, să se determine limitele şi întinderea porţiunii de pământ cu care trupul Bărbăteştilor s-a redus în acest interval de timp prin călcarea pe care fraţii Peia au suferit să le-o facă Vălenii în partea de răsărit a vechii lor posesiuni.
b) Care erau limitele şi întinderea posesiunii fraţilor Peia în Bărbăteşti, înainte de executarea hotărniciei lui Depărăţeanu până
51
în 1874? c) Care erau limitele şi întinderea terenului lăsat liber de
fraţii Peia din vechea lor posesie, în urma schimbării posesiunii din 1874?
d) Care era şi ce întindere avea până la 1874 posesiunea lui Ion Titulescu şi a Mariei Băluţescu în Bărbăteşti?
e) Care era şi ce întindere avea până în 1874 posesiune celorlalţi devălmaşi, străini de procesul de faţă, în Bărbăteşti?
f) Care era şi ce întindere avea porţiune de pământ pierdută de Ion Titulescu şi Maria Băluţescu, prin executarea de la 1874?
g) Pe unde ar fi trebuit să se execute hotărnicia lui Depărăţeanu, dacă se ţinea seama de călcarea Vălenilor? Care-i porţiunea ce fraţii Peia au luat în plus executând hotărnicia lui Depărăţeanu prin punctele de la 1836?
h) Care era analogia ce se cuvenea lui Ion Titulescu şi Mariei Băluţescu, drept compensaţie a tăierii suferite în 1874, în porţiunea lăsată liberă de fraţii Peia, mai întâi, şi în partea uzurpată de Văleni, apoi, cu alte cuvinte care-i diferenţa în hectare sau pogoane cu care moştenitorii Protopopului Nicolae Economu n-au fost îndestulaţi de tăierea suferită în 1874, care-i întinderea dreptului indiviz cu care aceşti moştenitori au rămas proprietari în trupul deţinut azi de soţii Nitzeanu?
i) Să se determine anume ce parte din moşia soţilor Nitzeanu, Dl. N. Titulescu personal şi ca moştenitor al D-nei Maria Băluţescu urmează să stăpânească hectarele care li se cuvin pentru îndeplinirea drepturilor sale. Cerem şi proba cu martori pentru a lămuri cum s-a exercitat posesia în trupul Bărbăteşti până la 1874, cum, când şi din ce cauză s-a ştirbit în folosul Vălenilor moşia Bărbăteşti înspre hotarul ei despre Văleni, cine poseda pe lângă acest hotar înainte de 1874 şi de când se posedă netulburat pe acel hotar.
3.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3.4. Dezvoltarea cuprinde două părţi şi anume expunerea faptelor şi discuţia.
3.4.1.Expunerea faptelor - În general expunerea se face în ordinea cronologică a faptelor. . - Alteori, se evită expunerea cronologică, în acest caz se enunţă de la început ultimul fapt, pentru a reveni apoi la ordinea cronologică;
- acest procedeu trezeşte de la început curiozitatea auditoriului - Caracteristicile expunerii sunt:
a) Caracterul verosimil. b) Să se facă bine înţeles, să pună în lumină evenimentele cheie c) Când faptele şi evenimentele sunt complexe, expunerea trebuie să fie clară şi logică.
52
d) Reconstituirea trebuie să fie o reconstituire - Expunerea faptelor trebuie să fie însoţită în general de motivarea lor psihologică. - Expunerea se ilustrează prin citirea pieselor de la dosar (în întregime sau pe fragmente). O
regulă elementară obligă avocatul: - să citească corect piesele de la dosar; - să anunţe când omite un pasaj, explicând de ce o face.
-. Pentru evitarea monotoniei in expunere se utilizează diferite mijloace pentru reţinerea atenţiei auditoriului cum sunt:
- variaţiile de stil şi ton care dau vioiciune şi culoare monologului; - utilizarea stilului direct, interogaţia; - utilizarea scurtelor digresiuni care oferă pauze atenţiei obosite;.
- Expunerea se încheie cu formularea clară a problemelor care vor forma obiectul discuţiei, acestea decurgând logic din naraţiunea faptelor. 3.4.2..Discutia. din faza de dezvoltare .
Discuţia este acea parte a pledoariei în care: -. se demonstrează o anumită teză; - se respinge o anumită teză.
3.4.2.1 Faza demonstratiei tezei sustinute se face prin: - analiza probelor care dovedesc faptele aşa cum au fost expuse;
- deducerea consecinţelor juridice din faptele dovedite. . - Discuţia se poartă în faza demonstraţiei:
a) asupra faptelor care cel mai adesea sunt în parte contestate; b) asupra actelor înfăţişate ca probe; c) asupra deducţiilor logice care se extrag din faptele şi actele dovedite; d) asupra problemei de drept. a) Faptele sunt frecvent contestate datorită:
- relei-credinţe a martorilor mincinoşi; - erorilor de relatare a martorilor de bună credinţă; - adevărului deformat de autosugestie şi sugestie colectivă prin. .
- Depoziţia martorului poate fi respinsă prin: - opunerea cu o depoziţie contrară;
- sublinierea a ceea ce este neverosimil şi contradictoriu în acea depoziţie sau dintre două depoziţii succesive; - semnalarea interesului pe care martorul l-ar avea în litigiu; - contradicţia dintre depoziţie şi fapte după cum rezultă din probele materiale.
b) Actele depuse la dosar pot face obiectul unei contestaţii în ceea ce priveşte: - validitatea lor; - semnificaţia lor; - interpretarea lor. c) Discuţia juridic ă propriu-zisă constă în aplicarea la faptele dovedite:
- a principiilor juridice; - a normelor juridice..
3.4.2.2.Faza de respingere a demonstratieie adversarului Respingerea demonstraţiei adversarului va urma în general aceeaşi schemă logică:
- avocatul va încerca să anuleze (acolo unde este cazul) eventuala impresie favorabilă produsă de pledoaria părţii adverse; - va rectifica erorile produse de adversar; - va face interpretările favorabile tezei sale..
53
- Oratorul va elabora ipoteze: - va aproba şi va respinge ipotezele prin argumente logice supuse evidenţei faptelor, adăugând demonstraţii convingătoare; - va respinge tezele adversarului prin combatere; - va prezenta argumentarea adversarului ca nefiind validă pentru că e contrazisă de fapte; - va susţine că argumentarea adversarului este vicioasă prin evidenţierea erorilor de logică;
- va susţine teza personală contrară tezei adverse prin care aceasta devine nulă; - va efectua analiza logică a demonstraţiei adversarului, a cărui teză stabileşte că nu a fost construită corect, prin argumentul dezvoltării; - va susţine falsitatea tezei adversarului arătând că, consecinţele ce decurg conduc la poziţii absurde sau contrare adversarului.
- Caracteristicile de stil ale discuţiei sunt: - sobrietatea; - claritatea; - rigurozitatea; - adaptarea la natura procesului (civil sau penal); - concentrarea pe aspectul juridic şi ştiinţific şi nu pe efectele estetice ale pledoariei; - evitarea monotoniei care, în această parte a pledoariei este foarte periculoasă, deoarece se poate instala prin citirea de acte, hotărâri sau opinii. Concepte şi termeni de reţinut
Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt fazele dezvoltarii?
2. Prezentaţi caraceristicile fazei de demonstrare. 3. Care este schema logica comuna fazei de demonstrare si de respingere a argumentelor in discursul juridic? 4. In ce consta respingerea demonstratiei adversarului in confruntarea juridica?
54
Bibliografie obligatorie
1. Ferreol, G., Flageue, N., (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed. Polirom, Iaşi. 2. Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 3. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 4. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti Unitatea de învăţare 4
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 4.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................
4.3.1. Prolepsa.... 4.3.2. Pretertiunea
4.3.3..Reticenta............. 4.3.4. Concesia
4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
4.1. Introducere Combinaţiile stilistice ţin de ştiin ţa oratorului, de logica şi sensibilitatea sa; supunându-se regulilor retorice acesta le adaptează nevoilor sale subiective, transgresându-le într-o iniţiativă creatoare
La nivelul mediului cultural stilul de exprimare îl reflectă pe individ în unicitatea sa. Limbajul capătă o pecete proprie când exprimă nu numai valorile circulante în cultură la acel moment dat ci şi o elaborare a propriului stil .
55
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – Decriptarea termenilor de pretertiune , prolepsa, reticenta
concesie ca tehnici oratorice – cunoașterea tehnicilor oratorice utilizate in faza de
dezvoltare; – exersarea pe text a conceptelor de tehnici oratorice.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Tehnici oratorice
timpul alocat este de 4 ore.
4.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare
4.3. TEHNICI ORATORICE - Printre tehnicile oratorice tributare unor „figuri de
gândire” şi folosite frecvent în faza dezvoltării , enumerăm: prolepsa, pretertiunea, reticenta, concesia
4.3.1.Prolepsa Prolepsa sau anteocupaţia este o precauţie oratorică ce
constă în înlăturarea de la început a unor argumente, pe care adversarul le-ar putea folosi sau este posibil să le fi pregătit.
- Efectul acestei tehnici oratorice constă în: - derutarea adversarului; - dezorganizarea planului de expunere al adversarului, al „sistemului de argumente”, obligându-l să renunţe la ele; - obligarea adversarului de a alcătui un alt sistem de argumentare ad-hoc, sau de-a aduce corectări insuficient elaborate.
56
Exemplu din prolepsa lui Beaumarchais: „Aş fi foarte curios să ştiu cum îl veţi apăra voi, prietenii lui (pe împricinat). Îi veţi invoca oare tinereţea? Dar acuzatul este un om care a depăşit 40 de ani. Ignoranţa? Dar el pretinde a fi eruditul secolului! Veţi aduce scuza frivolităţii? Dar el este consilier al Camerei deputaţilor! Veţi vorbi oare de consideraţia pe care trebuie să o avem faţă de demnitatea pe care o ocupă? Dar el a degradat-o în mod public!”
- Efectul derutant al prolepsei rezidă din faptul că este mai eficient să nimiceşti în prealabil o obiecţie pe care adversarul o va invoca cu siguranţă, decât a o combate mai apoi, când atenţia ascultătorilor a obosit şi efectul a şi fost obţinut, prin utilizarea acestor argumente de către adversar. - Utilizarea prolepsei poate fi făcută în treacăt fără a efectua o respingere laborioasă a argumentului adversarului, prin introducerea unor formule de tipul:
-„Dar veţi obiecta poate că....” -„A ţi putea crede că...” -„Să nu mi se spună mai ales că....”
4.3.2. Pretertiunea Preterţiunea este „figura” de mare efect sugestiv ce constă în
a menţiona fapte, dând impresia că această evocare e făcută în treacăt, dar în realitate subliniind în mod perfid aceste fapte. Este frecventă la Cicero.
Exemplu: „nu voi vorbi, o domnilor juraţi despre viaţa morală a împricinatului ... Nu voi aminti astfel ispăşirea penală de şase luni, de acum 20 de ani, din cauza unor erori în activitatea lui contabilă. Nu mă voi opri nici asupra vieţii lui familiale, amintindu-vă repetatele procese de divorţ intentate de soţiile lui şi evocând amănunte dureroase ce nu pot fi citate aici, fără a nu leza sentimentele de pudoare ale doamnelor din sală... Nu voi menţiona nici procesul lui de faliment (bruscă ridicare a vocii) faliment fraudulos (tremolo în voce). Nu voi ... dar ce să mai continui dlor. juraţi, înşirarea acestor turpitudini”, (utilizează reticenţa, suspensia, dând impresia că oratorul ar fi putut continua, dar că renunţă din delicateţă morală, în realitate pentru că a epuizat enumerarea).
4.3.3..Reticenta Reticenţa, suspensia, sau aluzia completează prin formule
discrete argumentaţia logică. Reticienţa utilizează întreruperi aparent involuntare care, în realitate sunt premeditate, dând impresia că îşi interzice din respect pentru sine sau pentru altul ducerea până la ultimele amănunte a ceea ce avea de spus.
4.3.4. Concesia Concesiunea falsă îi dă vorbitorului posibilitatea să revină la
atac cu mai multă vigoare.
57
Exemplu de formule de concesiune falsă sunt: -„să admitem în adevăr că....” -„aş accepta fără nici o greutate această întâmpinare însă...” -„n-aş putea obiecta nimic acestei observaţii, dacă...” -„suntem fără îndoială de acord asupra acestui punct, dar ne despărţim cu hotărâre de antevorbitor, în momentul când acesta afirmă că…”
e) Corectarea este revenirea deliberată în cadrul discursului dând impresia unei erori de expresie.
Ex: „Şi această comportare culpabilă...sau mai bine-zis criminală s-a prelungit luni...dar ce zic luni, ani întregi!”
4.3.4.Analiza pe text in vederea evidentierii diferitelor tehnici oratorice
4.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4
4.4.1. TEHNICI ORATORICE - Printre tehnicile oratorice tributare unor „figuri de gândire” şi folosite frecvent în faza
dezvoltării , enumerăm: a) Prolepsa sau anteocupaţia este o precauţie oratorică ce constă în înlăturarea de la început a
unor argumente, pe care adversarul le-ar putea folosi sau este posibil să le fi pregătit. - Efectul acestei tehnici oratorice constă în:
- derutarea adversarului; - dezorganizarea planului de expunere al adversarului, al „sistemului de argumente”, obligându-l să renunţe la ele; - obligarea adversarului de a alcătui un alt sistem de argumentare ad-hoc, sau de-a aduce corectări insuficient elaborate. Exemplu din prolepsa lui Beaumarchais: „Aş fi foarte curios să ştiu cum îl veţi apăra voi, prietenii lui (pe împricinat). Îi veţi invoca oare tinereţea? Dar acuzatul este un om care a depăşit 40 de ani. Ignoranţa? Dar el pretinde a fi eruditul secolului! Veţi aduce scuza frivolit ăţii? Dar el este consilier al Camerei deputaţilor! Veţi vorbi oare de consideraţia pe care trebuie să o avem faţă de demnitatea pe care o ocupă? Dar el a degradat-o în mod public!”
- Efectul derutant al prolepsei rezidă din faptul că este mai eficient să nimiceşti în prealabil o obiecţie pe care adversarul o va invoca cu siguranţă, decât a o combate mai apoi, când atenţia ascultătorilor a obosit şi efectul a şi fost obţinut, prin utilizarea acestor argumente de către adversar. - Utilizarea prolepsei poate fi făcută în treacăt fără a efectua o respingere laborioasă a argumentului adversarului, prin introducerea unor formule de tipul:
-„Dar veţi obiecta poate că....” -„A ţi putea crede că...” -„Să nu mi se spună mai ales că....”
58
b) Preterţiunea este „figura” de mare efect sugestiv ce constă în a menţiona fapte, dând impresia că această evocare e făcută în treacăt, dar în realitate subliniind în mod perfid aceste fapte. Este frecventă la Cicero.
Exemplu: „nu voi vorbi, o domnilor juraţi despre viaţa morală a împricinatului ... Nu voi aminti astfel ispăşirea penală de şase luni, de acum 20 de ani, din cauza unor erori în activitatea lui contabilă. Nu mă voi opri nici asupra vieţii lui familiale, amintindu-vă repetatele procese de divorţ intentate de soţiile lui şi evocând amănunte dureroase ce nu pot fi citate aici, fără a nu leza sentimentele de pudoare ale doamnelor din sală... Nu voi menţiona nici procesul lui de faliment (bruscă ridicare a vocii) faliment fraudulos (tremolo în voce). Nu voi ... dar ce să mai continui dlor. juraţi, înşirarea acestor turpitudini”, (utilizează reticenţa, suspensia, dând impresia că oratorul ar fi putut continua, dar că renunţă din delicateţă morală, în realitate pentru că a epuizat enumerarea). c) Reticenţa, suspensia, sau aluzia completează prin formule discrete argumentaţia logică.
Reticienţa utilizează întreruperi aparent involuntare care, în realitate sunt premeditate, dând impresia că îşi interzice din respect pentru sine sau pentru altul ducerea până la ultimele amănunte a ceea ce avea de spus.
d) Concesiunea falsă îi dă vorbitorului posibilitatea să revină la atac cu mai multă vigoare. Exemplu de formule de concesiune falsă sunt:
-„să admitem în adevăr că....” -„aş accepta fără nici o greutate această întâmpinare însă...” -„n-aş putea obiecta nimic acestei observaţii, dacă...” -„suntem fără îndoială de acord asupra acestui punct, dar ne despărţim cu hotărâre de antevorbitor, în momentul când acesta afirmă că…”
e) Corectarea este revenirea deliberată în cadrul discursului dând impresia unei erori de expresie. Ex: „Şi această comportare culpabilă...sau mai bine-zis criminală s-a prelungit luni...dar ce zic luni, ani întregi!”
Concepte şi termeni de reţinut • concesia • prolepsa • reticenta; • concesia
Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1 Care este efectul tehnicilor oratorice? 2 Prezentați caraceristicile prolepsei. 3 Care sunt caracteristicile reticentei? 4 Ce este concesia?
59
Bibliografie obligatorie
1. Ferreol, G., Flageue, N., (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed. Polirom, Iaşi. 2. Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 3. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 4. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti
Unitatea de învăţare 5 Structura discursului retoric-peroratia (concluzia)
5.1. Introducere ........................................................................................................................................... 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
5.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare ............................................................................................................ 5.3.1.Caracteristicile peroratiei
5.3.2..Formele peroratiei............................................................................................... 5.3.3.Exemple de constructie a peroratiei...................................................
5.3..4.Analiza peroratiei pe text din Antolgia pledoariilor celebre. 5.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
5.1. Introducere Peroraţia bazându-se pe corelarea strânsă, funcţională a părţilor anterioare ce concură la structura discursului, reprezintă partea alocuţiunii către care converg toate argumentele şi efectele oratorice, ca un rezumat, ca o concluzie, ce îndeamnă în acelaşi timp la acţiune.
Peroraţia (concluzia) cuprinde o recapitulare rapidă şi sintetică a faptelor, precum şi o dezlănţuire ,,pasională” (cu patos) în vederea câştigării adeziunii emotive a auditoriului, convins dinainte cu argumente logice.
60
5.2. Obiectivele unităţii de învăţare : – definirea termenului de peroratie – cunoasterea caracteristicilor acestei faze din discursul
retoric; – analizarea formelor peroratiei si a momentelor cand se
utilizeaea.
Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învătare Structura discursului retoric-
peroratia, timpul alocat este de 4 ore.
5.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare
5.3.1.Caracteristicile peroratiei Peroraţia bazându-se pe corelarea strânsă, funcţională a
părţilor anterioare ce concură la structura discursului, reprezintă partea alocuţiunii către care converg toate argumentele şi efectele oratorice, ca un rezumat, ca o concluzie, ce îndeamnă în acelaşi timp la acţiune.
Peroraţia (concluzia) cuprinde o recapitulare rapidă şi sintetică a faptelor, precum şi o dezlănţuire ,,pasională” (cu patos) în vederea câştigării adeziunii emotive a auditoriului, convins dinainte cu argumente logice.
Are următorul algoritm retoric (arta de a convinge şi emoţiona):
- deşteaptă interesul; - convinge prin argumente, nu prin expunere de fapte; - persuadează, convinge persoana prin căldura, patosul exprimării.
- Caracteristicile peroraţiei sunt: - se structurează într-un rezumat foarte scurt al elementelor şi argumentelor esenţiale ale procesului; - cuprinde o evocare a soluţiei care se aşteaptă de la instanţă; - trecerea la concluzii se face deseori fără tranziţii, fapt
61
observat în pledoariile marilor avocaţi (vezi Anexe); - concluziile la pledoariile mai lungi se formulează scurte; - peroraţia se leagă în general de ultimele cuvinte ale exordiului. În acest sens M. Garçon recomandă, ca o bună regulă, reamintirea în peroraţie a ceea ce s-a anunţat de la început în exordiu. 5.3.2..Formele peroratiei Formele peroraţiei se identifică cu două tipuri care pot fi combinate. a) o primă formă este rezumarea faptelor:
- cu mare precizie; - cu sobrietate; - cu deducerea din aceste fapte a singurei concluzii logice posibile; - cu formulări de fraze scurte, fără digresiuni; - cu stil direct.
b) o a doua formă este apelul la sentimente pentru a emoţiona pe judecător:
- se vor evoca mari idei; - se va face apel la sentimentele de milă şi de indignare pentru a obţine efecte patetice (în funcţie de situaţie).
c) adesea se folosesc ambele metode, argumentele logice fiind urmate de apelul la sentimente.
Dreptul la replică este modalitatea la care au acces avocaţii şi la care apelează uneori în cadrul unor procese mai complicate. Dreptul la replică prezintă unele aspecte:
- se recomandă utilizarea cu moderaţie a acestui drept; - se consideră o gravă eroare, reluarea în replică a argumentelor dezvoltate anterior în pledoarie; - replica trebuie să fie, aşa cum sublinia J.Appleton, o ripostă scurtă, care se reduce la a rectifica erorile sau inexactităţile din pledoaria adversarului; - se recomandă de asemenea folosirea de replici scurte şi rapide, când se resping argumentele care au apărut pe neaşteptate la partea adversă şi care par să fixeze atenţia judecătorului.
- Peroraţia care îşi are rădăcina în analiza discuţiei, pregăteşte şi justifică logic şi emoţional accentul patetic al concluziei.
Exemplu de pledoarie a lui Barbu Delavrancea, în care, în peroraţie se adresează părţii adverse: ,,Ca pe o pradă şi nu ca pe un inculpat l-aţi maltratat înainte de a-l sfâşia. Şi furiei dumneavoastră i s-a adăugat ridicula expertiză a unei ştiinţe de dibuieli şi pedantism (încercare de descalificare a examenului experţilor). La tortura lui nemeritată s-a
62
adăugat râsul mulţimii imposibil de stăpânit. Aţi provocat şi dezgust şi ilaritate. Toţi suntem cuprinşi de acelaşi sentiment de dreptate. În conştiinţa tuturor s-a coborât aceeaşi lumină, acelaşi adevăr...ca şi cum toţi am forma o fiin ţă enormă cu aceeaşi convingere, (comparaţie) cu aceeaşi dorinţă de a reda amicilor şi societăţii.... ca mai înainte, pe martiriul unei funeste hotărâri judecătoreşti. Sfârşesc domnilor juraţi încredinţat că în unanimitate veţi zice: inocent”. Delavrancea a dat o coloratură proprie peroraţiei sale, folosind mai multe figuri retorice cum sunt:
- eroarea de logică pe care a făcut-o deliberat, stăruind asupra râsului lumii, ceea ce reprezintă o deviere conştientă de la fondul problemei; - bagatelizarea oportunităţii expertizei ştiinţifice (pe care ar fi maximizat-o dacă rezultatele acesteia ar fi fost în favoarea acuzatului); - apelul într-o formulare finală plină de elan, la simţul de dreptate al judecăţii, proclamând nevinovăţia acuzatului.
5.3.3.Exemple de constructie a peroratiei Aristotel în „Retorica” sa prezintă construcţia peroraţiei cu
următoarea structură: 1) a dispune auditoriul în favoarea sa, indispunându-l împotriva adversarului; 2) a înălţa sau a coborî, adică a vorbi despre importanţa faptelor; 3) a provoca emoţia auditoriului şi a reaminti faptele; 4) a indica o vorbire fără conjuncţii, pentru ca acest final să fie un epilog şi nu un nou discurs.
Peroraţia respectând elementele esenţiale de structură poate avea un caracter personal.
- Planul de ansamblu al unui discurs retoric corespunde „compoziţiei” operelor literare şi oratorice cu:
a) unitatea lor funţională; b) angajarea întregii personalităţi a creatorului; a) În cadrul unităţii funcţionale totul se organizează în vederea convergenţei efectelor:
- prima frază a lucrării conţine întreaga operă; - ultima frază rezumă; - finalul este o încheiere logică şi emotivă a întregii desfăşurări.
b) Angajarea întregii personalităţi a oratorului reprezintă dinamismul interior al creatorului, cu implicarea dimensiunilor psihologice cum sunt: - gândirea logică;
63
- imaginaţia; - emoţiile, pasiunile; - viaţa conştientă şi procesele subconştiente; - stocările mnemice şi reactualizările.
Cicero, ca retorician este considerat cel mai strălucit reprezentant al elocvenţei romane şi alături de Demostene, una din culmile oratoriei antice. A cultivat toate genurile elocvenţei fiind în primul rând un neântrecut orator judiciar. După Cicero un tratat de retorică se compune din 3 mari părţi:
a) „de arte” b) „de artificie”; c) „de opere”
Părţile retoricii după Cicero pot fi detaliate astfel: a) Primul capitol „de arte” se ocupă de obiectul retoricii şi de
elocinţă. Se enumeră trei genuri ale elocinţei: juridic, deliberativ şi epidictic.
Capitolul intitulat „De arte” cuprinde mai multe părţi şi anume:
- inventio care la rândul său se subdivide în: - sfaturi referitoare la structura operei oratorice; - exordium cu captarea atenţiei (captatio benevolentiae); - naratio cu sfaturi pentru expunerea faptelor; - argumentaţia cu mijloacele folosite pentru dovedirea faptelor expuse;
- reputatio ce respinge argumentele adversarului; - peroraţia care cuprinde o recapitulare pe scurt a
faptelor şi apelul la bunele sentimente ale instanţei judecătoreşti.
- dispoziţia cu sfaturi în legătură cu ordonarea păr ţilor discursului în raport cu cauza;
- elocuţia ce vizează informaţii privind limba, genurile de stil;
- memoria cu indicaţii privind pregătirea în minte a discursului;
- pronuntatio cu prezentarea modului cum trebuie pronunţat discursul, tonalitatea vocii, mimica şi gestica.
b) „De artifice” este partea consacrată personalităţii oratorului, însuşirilor culturale pe care trebuie să le aibă, cunoştinţelor din sfera retoricii propriu-zise şi condiţiile morale pe care trebuie să le îndeplinească. c) „De opere” se referă la rezultatul operei.
În zilele noastre procesul nu mai este un spectacol, iar discursul juridic nu mai poate lua proporţii şi nici folosi mijloacele pe care le utilizau oratorii în antichitate.
Cu toate acestea cunoaşterea anumitor procedee retorice, a tehnicii vorbirii poate servi avocatului în rolul său de auxiliar al justiţiei ajutându-l:
- să evite anumite erori;
64
- să concentreze atenţia auditoriului asupra argumentului principal; - să degajeze clar problema de drept; - să contribuie mai eficient la stabilirea adevărului. M. Garçon cunoscând caracteristicile şi necesităţile
procesului juridic modern formulează unele reguli pe care un avocat trebuie să le respecte:
- să ţină treaz interesul instanţei; - să apeleze în cazul unor procese complicate ce nu pot fi concentrate într-o pledoarie scurtă, precum şi pentru evitarea oboselii auditoriului, la unele procedee cum sunt: - să intervină atunci când sunt necesare explicaţii şi dezvoltări, printr-o frază scurtă care să întrerupă raţionamentul şi să trezească atenţia; - să anunţe apropierea concluziei; - să treacă la concluzii în care să dezvolte un argument aparent nou, dar care de fapt să reia o dezvoltare, atunci când se consideră necesar. - În cazul în care în timpul pledoariei se resimte necesitatea de a emite unele principii generale şi adevăruri elementare, pentru a nu irita instanţa cu aceste adevăruri arhicunoscute, se recomandă ca aceste evocări să înceapă, prin prevenirea auditoriului că va spune lucruri cunoscute, dar necesare de enunţat în acest context. - O calitate a pledoariei moderne care trebuie întrunită este
ritmul , mişcarea şi viaţa (suflul viu). Astfel pledoariei i se poate da viaţă prin efecte cum sunt:
- efecte introduse prin simpla schimbare sau alternare a timpului
verbelor; - prin folosirea prezentului în locul perfectului simplu; - prin alternanţa prezentului cu imperfectul pentru a distinge principalul de secundar; - pentru un anumit ritm se introduc interogaţiile care evită monotonia; - prin apelarea la interpelarea bruscă a adversarului; - se obţine efectul de accentuare prin începerea mai multor fraze succesive cu aceleaşi cuvinte sau repetarea aceluiaşi cuvânt la sfârşitul unor propoziţii succesive, ca o concluzie logică sau prin reluarea primului şi ultimului cuvânt al unei propoziţii; - se subliniază o idee prin procedeul acumulării, în care sunt repetate ideile şi nu cuvintele, pentru a obţine un anumit efect; efectul este şi mai puternic dacă acumularea este progresivă. - În acelaşi scop al accentuării şi sublinierii se pot folosi
figurile de stil. Dat fiind marele efect stilistic produs de aceste construcţii le
vom prezenta în detaliu în detaliu în capitolul următor.
65
5.3..4.Analiza peroratiei pe text din Antolgia pledoariilor celebre
5.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5
5.4.1.Caracteristicile peroratiei Peroraţia reprezintă partea alocuţiunii către care converg toate argumentele şi efectele oratorice,
ca un rezumat, ca o concluzie. Are următorul algoritm retoric (arta de a convinge şi emoţiona):
- deşteaptă interesul; - convinge prin argumente, nu prin expunere de fapte; - persuadează, convinge persoana prin căldura, patosul exprimării.
- Caracteristicile peroraţiei sunt: - se structurează într-un rezumat foarte scurt al elementelor şi argumentelor esenţiale ale procesului; - cuprinde o evocare a soluţiei care se aşteaptă de la instanţă; - trecerea la concluzii se face deseori fără tranziţii, fapt observat în pledoariile marilor avocaţi (vezi Anexe); - concluziile la pledoariile mai lungi se formulează scurte; - peroraţia se leagă în general de ultimele cuvinte ale exordiului. În acest sens M. Garçon recomandă, ca o bună regulă, reamintirea în peroraţie a ceea ce s-a anunţat de la început în exordiu. 5.4.2..Formele peroratiei Formele peroraţiei se identifică cu două tipuri care pot fi combinate.
a) o primă formă este rezumarea faptelor: - cu mare precizie; - cu sobrietate; - cu deducerea din aceste fapte a singurei concluzii logice posibile; - cu formulări de fraze scurte, fără digresiuni; - cu stil direct.
b) o a doua formă este apelul la sentimente pentru a emoţiona pe judecător: - se vor evoca mari idei; - se va face apel la sentimentele de milă şi de indignare pentru a obţine efecte patetice (în funcţie de situaţie).
c) adesea se folosesc ambele metode, argumentele logice fiind urmate de apelul la sentimente. Dreptul la replică este modalitatea la care au acces avocaţii şi la care apelează uneori în cadrul unor procese mai complicate. Dreptul la replică prezintă unele aspecte:
- se recomandă utilizarea cu moderaţie a acestui drept; - se consideră o gravă eroare, reluarea în replică a argumentelor dezvoltate anterior în pledoarie; - replica trebuie să fie, aşa cum sublinia J.Appleton, o ripostă scurtă, care se reduce la a rectifica erorile sau inexactităţile din pledoaria adversarului;
66
- se recomandă de asemenea folosirea de replici scurte şi rapide, când se resping argumentele care au apărut pe neaşteptate la partea adversă şi care par să fixeze atenţia judecătorului.
5.3.3.Exemple de constructie a peroratiei Aristotel în „Retorica” sa prezintă construcţia peroraţiei cu următoarea structură:
1) a dispune auditoriul în favoarea sa, indispunându-l împotriva adversarului; 2) a înălţa sau a coborî, adică a vorbi despre importanţa faptelor; 3) a provoca emoţia auditoriului şi a reaminti faptele; 4) a indica o vorbire fără conjuncţii, pentru ca acest final să fie un epilog şi nu un nou discurs.
Peroraţia respectând elementele esenţiale de structură poate avea un caracter personal. - Planul de ansamblu al unui discurs retoric corespunde „compoziţiei” operelor literare şi
oratorice cu: a) unitatea lor funţională; b) angajarea întregii personalităţi a creatorului; a) În cadrul unităţii funcţionale totul se organizează în vederea convergenţei efectelor:
- prima frază a lucrării conţine întreaga operă; - ultima frază rezumă; - finalul este o încheiere logică şi emotivă a întregii desfăşurări.
b) Angajarea întregii personalităţi a oratorului reprezintă dinamismul interior al creatorului, cu implicarea dimensiunilor psihologice cum sunt: - gândirea logică;
- imaginaţia; - emoţiile, pasiunile; - viaţa conştientă şi procesele subconştiente; - stocările mnemice şi reactualizările. .
După Cicero un tratat de retorică se compune din 3 mari părţi: a) „de arte” b) „de artificie”; c) „de opere”
Părţile retoricii după Cicero pot fi detaliate astfel: a) Primul capitol „de arte” se ocupă de obiectul retoricii şi de elocinţă. Se enumeră trei genuri ale
elocinţei: juridic, deliberativ şi epidictic. Capitolul intitulat „De arte” cuprinde mai multe părţi şi anume:
- inventio care la rândul său se subdivide în: - sfaturi referitoare la structura operei oratorice; - exordium cu captarea atenţiei (captatio benevolentiae); - naratio cu sfaturi pentru expunerea faptelor; - argumentaţia cu mijloacele folosite pentru dovedirea faptelor expuse; - reputatio ce respinge argumentele adversarului; - peroraţia care cuprinde o recapitulare pe scurt a faptelor şi apelul la bunele sentimente ale
instanţei judecătoreşti. - dispoziţia cu sfaturi în legătură cu ordonarea păr ţilor discursului în raport cu cauza; - elocuţia ce vizează informaţii privind limba, genurile de stil; - memoria cu indicaţii privind pregătirea în minte a discursului; - pronuntatio cu prezentarea modului cum trebuie pronunţat discursul, tonalitatea vocii, mimica şi gestica.
b) „De artifice” este partea consacrată personalităţii oratorului, însuşirilor culturale pe care trebuie să le aibă, cunoştinţelor din sfera retoricii propriu-zise şi condiţiile morale pe care trebuie să le îndeplinească.
67
c) „De opere” se referă la rezultatul operei. În zilele noastre procesul nu mai este un spectacol, iar discursul juridic nu mai poate lua proporţii
şi nici folosi mijloacele pe care le utilizau oratorii în antichitate. Cu toate acestea cunoaşterea anumitor procedee retorice, a tehnicii vorbirii poate servi avocatului
în rolul său de auxiliar al justiţiei ajutându-l: - să evite anumite erori; - să concentreze atenţia auditoriului asupra argumentului principal; - să degajeze clar problema de drept; - să contribuie mai eficient la stabilirea adevărului. Concepte şi termeni de reţinut
Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt caracteristicile peroratiei? 2. Cu ce se identifica formele peroraţiei ? 3. Dati exemple de faze ale discursului retoric la mari oratori(Cicero , Aristotel)
Bibliografie obligatorie
1. Ferreol, G., Flageue, N., (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed. Polirom, Iaşi. 2. Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 3. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 4. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti
68
Unitatea de învăţare 6 Stilul comunicarilor verbale in discursul retoric
6.1. Introducere ........................................................................................................................................... 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 6.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................
6.3.1..Structura analitica a comunicarii verbale.. 6.3.2..Clasificarea figurilor de stil. 6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
6.1. Introducere Modalitatea de redactare a discursului retoric, menţionând pe
lângă problemele de continut elmente ce tin de aspectul stilului de exprimare în funcţie de tonalităţile particulare de simţire, de personalitatea oratorului. La nivelul personalităţii se structurează atât exprimarea logică, cât şi dimensiunile imaginative, afective ale propriului stil. Condiţiile elaborării planului discursului retoric sub raportul construcţiei stilistice necesită respectarea a unor condiţii esenţialecum sunt proprietatea cuvântului, semnificând respectarea cu exactitate a sensului care îl defineşte dicţionarul, de aici necesitatea dobândirii deprinderii de-a lucra în permanenţă cu dicţionarul, corectitudinea gramaticală conţinută în regulile gramaticale precum si rigoarea proceselor de gândire codificate de logică.
Atât proprietatea cuvântului, cât şi corectitudinea gramaticală sau simetriile de gândire pot fi forţate prin adâncire, îmbogăţite pe noi paliere, creând alte valori şi reguli, ca în cazul spiritelor creatoare care operează cu un stil expresiv. Pornind de la această constatare, comunicarea verbală trebuie să reflecte prin transpunerea gândurilor în expresie clară şi cu calitate stilistică personalitatea oratorului.
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoasterea conditiilor elaborarii sub raport stilistic a
discursului juridic;
69
– in ce consta structura analitica a comunicarii verbale? – definirea conceptului de figuri de stil si modalitati de
foflosire a acestora.
Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învătare Stilul comunicarilor verbale
, timpul alocat este de 4 ore.
6.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 6.3.STILUL COMUNICĂRII VERBALE 6.3.1..Structura analitica a comunicarii verbale.
- Expresia verbală apare ca o rezultantă a întregii activităţi a individualităţii umane. Ea se reflectă la diferite nivele cum sunt:
- fiziologic; - psihologic cu substratul inconştient şi raţional; - mediului cultural. - Domeniul fiziologic condiţionează mijloacele de expresie
Comunicarea verbală cuprinde încorporarea întregii personalităţi exprimate într-o dinamică proprie şi cu mijloace concrete de expresie. - La nivelul mediului cultural stilul de exprimare îl reflectă
pe individ în unicitatea sa. Limbajul capătă o pecete proprie când exprimă nu numai valorile circulante în cultură la acel moment dat ci şi o elaborare a propriului stil .
Stilul personal acoperă la fiecare individ: - un plan de gândire;
70
- o expresie a unei orientări afective. Cuvintele, substrat material al expresiei verbale, cuprind atât o
gândire logică, clar exprimată cât şi reprezentări ale unor valori afective cu putere de sugestie, de manipulare.
Limba operează cu transfer analogic de sens al cuvintelor, cu tropi . Cuvântul trop vine de la grecescul tropos, ceea ce semnifică schimbare, conversiune, întorsătură.
Ex de tropi: soare care bate, vânt care biciuieşte, om fierbând de mânie, un om cu spirit luminat. Tropii şi figurile de stil, ca rod al procesului de creaţie al
limbii, fac parte integrantă din stilul retoric. - Caracteristicile figurilor de stil acoperă mai multe dimensiuni:
- stabilesc corespondenţe reale şi subiective între lumea materială şi planurile lumii; - sugerează analogia de structură, de identitate chiar şi la nivelul întregii realităţi; - prin figurile de stil se construiesc rădăcini afective, ca efect al participării omului la construcţiile materiale, prin investirea lucrurilor cu atribute şi forme umane (prosopeea).
Figurile de stil nu sunt simple ornamente ale comunicării verbale ci, instrumente de expresie eficiente şi sugestive, deşi lipsite de exactitate în adevăratul sens al cuvântului.
Figurile de stil sunt numeroase, de aceea în accepţiunea lui Cicero ( De Oratore III, 52) trebuie operată o selecţie a acestora.
6.3.2..Clasificarea figurilor de stil. - Clasificarea figurilor de stil în limbaj retoric cuprinde: - Figuri de cuvinte sau de sens;
- Figuri de gândire ,care se clasifică în: - figuri de raţiune; - figuri de imaginaţie; - figuri de pasiune; - Figuri gramaticale. Graniţele dintre tipurile de figuri de stil fiind fluide apar
încălcări frecvente de delimitare. Clasificarea figurilor de stil după I. Biberi comportă o
anumită simplificare şi anume: A. Figuri de cuvinte
In cadrul acestei categorii se clasifică ,,tropii ”, aceştia presupunând o întorsătură, o schimbare de sens a cuvântului.
- hiperbola. - Metafora este unul din tropii principali ai exprimării. Comportă o substituire a unui cuvânt prin altul pe baza unei analogii, al unuia sau a mai multor caractere comune:
- metafora este o imagine, o reprezentare plastică uneori o personificare a unei noţiuni abstracte; - metafora se construieşte printr-o comparaţie prescurtată, în care copula ,,ca şi”, „întocmai ca” este suprimată.
Metafora este frecventă în vorbirea cotidiană. Ex: în loc de „acest om este şiret ca o vulpe (comparaţie) spunem e un vulpoi bătrân” (metaforă); - expresia operează cu transfer de sens de la o realitate la alta, a unei analogii şi în general sub impresia unei puternice stări afective; -efectul obţinut prin metaforă este al corespondenţei sugestive între biecte şi planurile lumii (unind două forme de existenţă cu efecte afectiv crescut); Ex: ,,aud materia plângând” (G. Bacovia). - metafora sensibilizează, operează cu impresii senzoriale diferite, le personifică (sinestezia); Ex: ,,ard de nerăbdare”, „în cuvinte aţipite trezesc deşteptate văpăi şi luminişuri”(T. Arghezi).
- Metonimia este o figură retorică înrudită cu metafora ce operează cu substituire de cuvinte, implicând o fuziune de categorii logice, cu tendinţă de unificare de substanţă a planurilor lumii, dar în sens mai restrâns decât metafora. In metonimie intenţionat se confundă:
- planul cauzei şi al efectului: „umbra morţii”; „paloarea morţii”,
„răceala morţii” (Eminescu); „acest om trăieşte din condei” (identifică produsul scrisului cu instrumentul concret); - conţinutul şi conţinătorul:
Ex: imaginea unui băutor este redată în expresia „acest om mângâie sticluţa”, confundând sticla cu sticla de băutură;
- concretul şi abstractul sau invers: „valoarea se impune totdeauna” pentru „omul plin de valoare”; - semnul pentru lucrul semnificat: „în zadar flamura verde” (Eminescu pentru armata turcă); - locul de origine, indicând un om sau un obiect fabricat, cu o anumită implicare valorică:
Ex: se înlocuieşte adesea numele lui Aristotel prin cuvântul stagirit, după localitatea Stagira, locul de naştere al gânditorului. „A cumpărat un Gobelin” pentru un covor confecţionat în manufactura din A. Hotel des Gobelin sau „mi-am cumpărat un Pallady” pentru un tablou al lui Pallady.
- Metonimia este o expresie figurativă curentă, foarte des
72
întâlnită, care se delimitează dificil de metaforă fiind subiect de discuţie pentru specialişti, în problematica diferenţierii lor. Ex:,, Dintre sute de catarge, care lasă malurile” (M. Eminescu); ,,Iţi dau catarg după catarg “, catargul identificându-se cu corabia (M. Eminescu) . - Sinecdoca este substituire de sens prin genul pentru specie sau invers, particularul pentru general. - Catacreza se caracterizează prin substituirea improprie, abuzivă de sens, din lipsa unui cuvânt propriu, prin analogie cu un cuvânt aparţinând unei alte realităţi.
Ex: piciorul scaunului, poalele muntelui; - Termenul impropriu utilizat în catacreză, deşi neagă regulile logice ale gândirii cauzale, este expresiv, sugestiv. - Anacolutul constă în discontinuitatea logică a frazei, prin întreruperea ei bruscă şi începerea unei propoziţii cu sens diferit, dar complementară frazei anterioare.
Ex: Bătălia de la Rovine (din Scrisoarea a III-a de Eminescu) este pe neaşteptat întreruptă printr-o suspensie, „Peste-un ceas păgânitatea e ca pleava vânturată”.
- Litota este formula de atenuare intenţionată a efectului frazei pentru ca cititorul să înţeleagă mai mult. În exemplul de mai sus, „peste-un ceas” este o restrângere a timpului, căci bătălia a durat mai mult. „O oră sa fi fost amici”, sau „şi pentru toate dă-mi în schimb o oră de iubire”(Eminescu). - Litota are puternice efecte de sugestie:
Ex: „Nu e păcat ca să se lepede, clipa cea repede, ce ni s-a dat?” (Eminescu).
- Hiperbola cuprinde exagerarea unui fapt prin folosirea unui adjectiv disproporţionat cu substantivul pe care îl determină, cu scopul de-a impresiona şi a întări un efect.
Ex: cuvinte ca „a muri de râs”, „formidabil”, „imens”. - Alăturarea în aceiaşi frază de hiperbole şi litote obţine prin contrast un efect de mare expresivitate. Contrastul se obţine deci prin alăturarea unor figuri de stil, cum sunt:
- hiperbole şi litote în opoziţie; - opoziţia de mărimi eterogene sau de aceeaşi natură.
- Folosirea eficientă, expresivă, a tropilor comportă: - echilibru; - măsură; - bun-gust; - îmbinarea cu spirit de fineţe a cuvântului propriu, corect utilizat cu imagini figurative.
B. O altă mare grupare de figuri de stil, în clasificarea lui I. Biberi, o ocupă ,,figurile de gândire” pe care le clasifică astfel:
a. construcţii destinate a reda prin alegerea amănuntelor
73
exacte şi tipice, înfăţişările concrete ale lumii exterioare; b. construcţii ce exprimă atitudinea subiectivă a autorului faţă
de împrejurări sau nevoia de exteriorizare a propriilor trăiri afective, denumite de vechii retoricieni figuri de pasiune. Cele mai importante figuri de stil, în această clasificare o deţin „figurile de gândire”. Acestea cuprind categorii stilistice ca descrierea, portretul şi onomatopeea.
- Descrierea (grec.hipotipoza) exprimă reprezentarea sau imaginea ce înfăţişează un fapt, un peisaj, un obiect în relieful şi culoarea lor.
Exemplu: peisajele lui Sadoveanu, descrierile lui Hogaş, transpun concret cadre exterioare în care accentul liric, deşi ajunge la o anumită intuitivitate păstrează specificul descrierii prin cuvânt. Este ceea ce-l îndeamnă pe Horaţiu în „Arta poetică” să afirme că poezia este asemenea picturii. Accentul descrierii variază la nesfârşit, peisajul unind notarea obiectivă cu răsfrângerea stării sufleteşti.
- Descrierea comportă unitate între alegerea detaliilor, varietatea adjectivelor, enumerarea amănuntelor şi gradaţia, ritmul şi muzicalitatea frazei. - Alegerea adjectivului trebuie să evite banalitatea prin:
- alternarea şi alegerea epitetului pentru a da stilului strălucire şi culoare; - îmbinarea enumerării substantivelor cu varierea epitetelor.
Ex: din Alex. Odobescu-„Acolo salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioşi, salba moale şi teii (ultimul substantiv lipsit de adjectiv pentru a înlătura simetria ce ar fi devenit obositoare) cresc cu falnicii jugastrii (inversiune), cu plopii nalţi şi subţiri, cu ulmii albicioşi, cu cornii suciţi şi vârtoşi (varierea termenilor şi a cadenţei dau armonie)”.
- Portretul cuprinde înfăţişarea trăsăturilor fizice şi morale ale unui personaj.
Ex: Portretul lui Tudor Vianu făcut de Lovinescu: „Un brun cap oriental cu o mască de gravitate: frumoşii ochi melancolici, o voce cu sonorităţi dure, mate, baritonând” (armonie verbală).
- Portretul se poate realiza din enumerarea în cascadă de acţiuni verbale, substantivate, capabile să definească un caracter.
Ex: „Iscodirea, defăimarea, bârfeala, zâzania, ameninţarea cu darea în vileag a tainei încredinţate, toate îi apăreau deopotrivă bune (Matei I. Caragiale)”.
- Portretul se mai poate realiza prin antiteză repetată, comparaţie, aluzie, paradox.
Ex:”Ea un înger ce se roagă, El un demon ce visează” (Eminescu).
- Onomatopeea e o figură descriptivă specială.
74
Ex: „Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”(M. Eminescu).
- În toate aceste figuri de stil se impune personalitatea autorului,originalitatea sa din care transcede subiectivitatea acestuia:
- autorul poate să recreieze, să descrie lumea din afară; - poate să dezvăluie propria sa interioritate în cadrul acestor descrieri.
- Originalitatea autorului rezidă în apelarea la unele tehnici în care se face simţită creativitatea sa. Printre acestea putem enumera:
- tehnica de gândire (construcţia logică); - planul de organizare al operei şi pledoaria; - selectarea cuvintelor, a ritmului frazei; - construirea descrierii prin convergenţă de detalii şi împletirea datelor exterioare cu reacţiile subiective.
b. Figurile de stil supranumite de retoricieni „figuri de pasiune” sunt cele care împletesc de asemenea valorile în structura totală a operei şi din care transced trăirile interioare ale oratorului.
- Comparaţia este o primă ,, figură de pasiune” în limbaj retoric. Este figura de stil analitică, ce face corespondenţă între fapte sub efectul unei implicări subiective. Ea reflectă originalitatea autorului.
Ex: C. Negruzzi: „Parada se întinde ca un şarpe pe şovăita uliţă”, care vrea să sugereze mersul încet al procesiuni, dar cuprinde la modul negativ o aliteraţie „şarpe pe”. V. Voiculescu, „satul bâzâia de zvonuri ca un roi întărâtat”. Ştefan Petică: „Peste balconul de ghirlandă te apleci şi stai pierdută-n vis ca o coloană de lumină într-un amurg de paradis”.
- Calitatea comparaţiei constă în faptul că termenul prim, care urmează a fi definit are un caracter general sau abstract şi este sensibilizat prin mijlocirea celui de-al doilea termen, concret, care formează imaginea. - Există în comparaţie şi demersul invers de la concret la general.
Ex:Eminescu: „Dar ochii mari şi minunaţi lucesc adânc, himeric ca două patimi fără leac şi pline de întuneric”.
- Aluzia este figura de stil care (pe temeiul analogiilor) alcătuieşte mijlocul de comunicare sufletesc prin sugestie:
- aluzia este o referinţă fugitivă la persoane sau stări de fapt, luminând întâmplător, pieziş dar concludent, o situaţie printr-o prevenire, admonestare, avertisment, cu semnificaţia unui zâmbet ironic; - în aluzie totul este implicit, nimic nu este exprimat clar, răspicat; - aluzia se regăseşte în stilul omului de cultură care leagă cu ajutorul referinţelor (istorice, mitologice, literare) o
75
situaţie actuală de împrejurări similare în timp; - aluzia este o expresie a spiritului presupunând:
- asociaţii multiple (sprinteneală în gândire); - bogăţie afectivă; - subtilitate; - transgresarea situaţiei. Ex: Tudor Arghezi răspunzând scrisorii unui confrate cu exprimări prezente până la simbol: ,,şi nu te supăra, că necunoscându-ţi clar intenţiile, mi-am aşezat datele răspunsului aşa, ca pe oriunde ai intra înflăcărat să sune la pompa de incendiu”.
- Reticenţa este apropiată aluziei. Formal întrerupe firul expunerii, invitând auditoriul să completeze gândul autorului.
Ex: Eminescu: „Sunt sătul de-aşa viaţă… nu sorbind a ei pahară Dar mizeria aceasta, proza asta e amară”.
- Suspensia este înrudită cu reticenţa. Este un mijloc de asociere activă a gândului auditoriului la textul oratorului. - Corectarea are un puternic efect oratoric. - Sentinţa, care prin sobrietatea stilului, prin incisivitatea formulării lui cu fraze scurte, capătă valoarea unui instrument de şoc:
- reflectă prin formulele rezumative maturitatea oratorului; - încheie o descriere prin stilul concentrat, abrupt, intelectualizat; - stabileşte un principiu moral; - rezumarea expunerii generalizează semnificaţia.
Ex: Eminescu Scrisoarea a III-a „Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”.
- Maxima este sentinţa în stare pură. Ex: „Când lauzi nu dai nimic, recunoşti” (N. Iorga); „Pe morţi nu-i căutaţi în morminte, ci-n inimile voastre”(N.Iorga) „Gândul morţii să-ţi slujească în orice clipă pentru a înţelege prezentul vieţii”. „Pentru a trăi o viaţa care ţi-a fost dăruită, eşti dator s-o meriţi ca om şi ca neam, în fiecare clipă”. (N. Iorga)
Figurile de stil menţionate au reflectat, gândirea sau trăirea emoţională evidenţiată prin construcţii:
- prolixe sau sobre; - învăluitoare sau sacadate; - colorate sau cu notaţie aridă; - stil de proces verbal sau text de lege.
- Figurile de stil supranumite de retoricieni ,,figuri de pasiune” reflectă pateticul interior, trăirea afectivă şi din acest punct de vedere, stilul variază în permanenţă sub mai multe raporturi:
- tonul expunerii; - cadenţa; - ritmul;
76
- structura frazei; - interogarea (întrebări adresate auditorului); - subjecţia (examen propriu de conştiinţă); - imprecaţia (accent de indignare sau exclamări pasionale); - prosopeea (atribuire de figură umană, limbaj şi viaţă lucrurilor); - apostrofă (adresare în expunere unei persoane străine sau imaginată); - observaţie (când apostrofa îmbracă forma unei rugi, implorări); - ironia (contrariul vorbirii explicite); - sarcasmul (când starea emotivă este violentă şi nu vrea să se confeseze); - dubitaţia.
- Dubitaţia (după definiţia lui Littre) are rolul de-a simula îndoiala asupra celor spuse, cu scopul de-a anticipa obiecţiile ce s-ar putea aduce (este o formulă de prolepsă). Este o figură de stil de mare subtilitate şi efect:
- dubitaţia pare a şovăi între mai multe cuvinte (exprimări), între mai multe hotărâri sau semnificaţii ce le-ar putea da acţiunii, cu scopul de-a induce prin aceste reţineri temperamentale, pudice sau timide, anumite sentimente, ce justifică ezitările din gândire.
- Dialogismul la care se ajunge de la dubitaţie are mare efect oratoric. Se traduce sub forma dialogului a două personaje sau a contradicţiei dintre două atitudini, având efect puternic prin înlăturarea monotoniei (prin dedublarea oratorului, care rând pe rând se întreabă şi răspunde). - Interogaţia este o expresie de mare intensitate:
Ex: „Mortua est”: „La ce? Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor trăit-ai pe lume ca astfel să mori?”
- Exclamaţia aduce un plus de exaltare, de emotivitate, prin muzicalita tea frazei:
Ex: „Singuri în marea ta poveste, Cu tine am rămas să mă măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”
- Exclamaţia poate avea semnificaţia unei invocări. Ex: ”Vestalelor! Numai o noapte de fericire vă mai cer!” (Macedonski).
- În exclamaţie, prin repetiţie se încheagă un portret de mare virulenţă, până la aversiune.
Ex: (Gib Mihăilescu): „Gorăscu! Ce speţă de imbecil! Ce deşirătură osoasă şi fantomatică! Ce gură lipicioasă şi ce dinţi de ştiucă! Ce piele galbenă de pelagros”.
- Figurile de stil metaforice sunt cele ce au forme de expresie mai complexe, cum sunt alegoria şi metafora simbolică.
- Alegoria este o formă de gândire primitivă, o metaforă în care noţiunea abstractă este personificată.
77
De exemplu justiţia este o femeie legată la ochi cu balanţa în mână. - Metafora simbolică are forţă de expresie şi de permanenţă (de păstrare în gând). Ex:Luceafărul lui Eminescu este un simbol. - Metafora simbolică are prelungiri în gândire şi sensibilitate, reverberând efectele în timp. - Metafora dă unitate structurală întregului plan, într-un tot organizat şi în acelaşi punct, simbolul se îngemănează cu semnificaţia funcţională a planului.
Ex: Leul simbolizează: - puterea, curajul, maiestatea; - viaţa instinctivă la nivel superior; - dreptatea celui mai tare, „morala stăpânilor”.
C. Figurile gramaticale sunt tot figuri de stil care constau în modificarea regulilor gramaticale în vederea obţinerii efectelor stilistice.
- Inversiunea este un mijloc expresiv însemnat, care constă într-o
nerespectare a succesiunii logice a termenilor propoziţiei. Ex: „Şi de crunta-mi vitejie (inversiune) tu te aperi cu un toiag”.
- Inversiunea evidenţiază subliniind un adjectiv cu caracter important.
Ex: „Această rea femeie era tipul acelor slujnice obraznice” (Alecsandri).
- Inversiunea uneori dă eleganţă şi preţiozitate exprimării. - Hiperbata este o formă particulară de inversiune. La sfârşit fraza este completată în mod sugestiv de un cuvânt sau de o expresie, aruncate aparent involuntar, dar cu scopul real de a-l evidenţia.
Ex: T. Arghezi într-o dedicaţie către Ion Biberi, „Medicului de cuvinte aromate, Dl. Ion Biberi cu veche dragoste multă”.
- Pleonasmul este folosirea prin repetiţie a unor termeni echivalenţi.
Ex: Eminescu „Cobori în jos, luceafăr blând”. - Silepsa este o eroare intenţionată, de acord.
Ex: I. Biberi „O parte ...alcătuieşte” s-a făcut acordul cu „adâncurile lumii” pentru a sublinia această ultimă idee. Este o formă de figură de stil mai rară.
- Anacolutul este o construcţie a frazei în care, mersul logic al gândirii este substituit cu o derivaţie neobişnuită dar sugestivă. - Asyndeton în care, printr-o selecţie riguroasă se menţine esenţialul. In acest sens, tehnic se renunţă sau se reduc foarte mult conjuncţiile. - Elipsa este figura de stil în care se suprimă cuvintele necesare în componenţa gramaticală a frazei, dar care prin însăşi această suprimare potenţează eficienţa expresiei.
78
Exemplu de expresii telegrafice: „Încetiniţi! Lucrări! Linişte! Se filmează”.
- Pentru efect de mare expresivitate se integrează elipsa într-un context stilistic complex, cu multe alte figuri retorice, cum sunt: antiteza, repetiţia, enumerarea, muzicalitatea verbală. - Repetiţia are o mare putere de sugestie:
Ex: „La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas se leagă”.
- Repetiţia are valoare de accent energic: Ex: ,,Poporul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta...” (proclamaţia de la 1848).
- Anafora este o formă de repetiţie a cuvântului la începutul fiecărei unităţi de frază, ce determină o adevărată stare de obsesie.
Ex: să-l condamnaţi, onoraţi judecători, pentru că... să-l condamnaţi, dacă ..., să-l condamnaţi, în cazul în care...., să-l condamnaţi în virtutea....
- Epistrofa sau epifora este tot o formă de repetare, când reluarea construcţiei de la începutul frazei se află la sfârşitul propoziţiei următoare.
Ex:,, Din chaos, Doamne-am apărut şi m-aş întoarce în chaos...Şi din repaus m-am născut, mi-e sete de repaus” (Eminescu).
- Frumuseţea, eleganţa unui stil, expresivitatea, puterea de convingere se poate vedea în îmbinarea figurilor retorice, cu luarea în considerare a tactului, a măsurii în care sunt folosite . De aici şi necesitatea ca figurile de stil să fie utilizate în mod judicios.
6.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6
6.4. STILUL COMUNIC ĂRII VERBALE 6.4.1..Structura analitica a comunicarii verbale.
La nivelul mediului cultural stilul de exprimare îl reflectă pe individ în unicitatea sa. Limbajul capătă o pecete proprie când exprimă nu numai valorile circulante în cultură la acel moment dat ci şi o elaborare a propriului stil .
- Expresia verbală apare ca o rezultantă a întregii activităţi a individualităţii umane. Ea se reflectă la diferite nivele cum sunt:
- fiziologic; - psihologic cu substratul inconştient şi raţional; - mediului cultural.
79
- Domeniul fiziologic condiţionează mijloacele de expresie prin: - pantomimă; - mimică facială; - gest; - emisiune vocală;
- Psihologia reflectă expresia verbală la nivelul interiorităţii umane precum şi prin dimensiuni psihologice (cognitiv-afective) cum sunt:
Comunicarea verbală cuprinde încorporarea întregii personalităţi exprimate într-o dinamică proprie şi cu mijloace concrete de expresie. Stilul personal acoperă la fiecare individ:
- un plan de gândire; - o expresie a unei orientări afective.
Cuvintele, substrat material al expresiei verbale, cuprind atât o gândire logică, clar exprimată cât şi reprezentări ale unor valori afective cu putere de sugestie, de manipulare.
Limba operează cu transfer analogic de sens al cuvintelor, cu tropi . Cuvântul trop vine de la grecescul tropos, ceea ce semnifică schimbare, conversiune, întorsătură.
Ex de tropi: soare care bate, vânt care biciuieşte, om fierbând de mânie, un om cu spirit luminat. Tropii şi figurile de stil, ca rod al procesului de creaţie al limbii, fac parte integrantă din stilul
retoric. - Caracteristicile figurilor de stil acoperă mai multe dimensiuni:
- stabilesc corespondenţe reale şi subiective între lumea materială şi planurile lumii; - sugerează analogia de structură, de identitate chiar şi la nivelul întregii realităţi; - prin figurile de stil se construiesc rădăcini afective, ca efect al participării omului la construcţiile materiale, prin investirea lucrurilor cu atribute şi forme umane (prosopeea).
Figurile de stil nu sunt simple ornamente ale comunicării verbale ci, instrumente de expresie eficiente şi sugestive, deşi lipsite de exactitate în adevăratul sens al cuvântului. .
6.4.2..Clasificarea figurilor de stil. - Clasificarea figurilor de stil în limbaj retoric cuprinde: - Figuri de cuvinte sau de sens;
- Figuri de gândire ,care se clasifică în: - figuri de raţiune; - figuri de imaginaţie; - figuri de pasiune; - Figuri gramaticale. Graniţele dintre tipurile de figuri de stil fiind fluide apar încălcări frecvente de delimitare. Clasificarea figurilor de stil după I. Biberi comportă o anumită simplificare şi anume:
A. Figuri de cuvinte In cadrul acestei categorii se clasifică ,,tropii ”, aceştia presupunând o întorsătură, o schimbare de
sens a cuvântului. - Printre tropii principali, I.Biberii enumeră: - metafora; - metonimia; - sinecdoca; - catacreza;
80
- anacolutul; - litota; - hiperbola.
- Metafora este unul din tropii principali ai exprimării. Comportă o substituire a unui cuvânt prin altul pe baza unei analogii, al unuia sau a mai multor caractere comune:
- metafora este o imagine, o reprezentare plastică uneori o personificare a unei noţiuni abstracte; - metafora se construieşte printr-o comparaţie prescurtată, în care copula ,,ca şi”, „întocmai ca” este suprimată.
Metafora este frecventă în vorbirea cotidiană. - Metonimia este o figură retorică înrudită cu metafora ce operează cu substituire de cuvinte, implicând o fuziune de categorii logice, cu tendinţă de unificare de substanţă a planurilor lumii, dar în sens mai restrâns decât metafora. In metonimie intenţionat se confundă:
- planul cauzei şi al efectului: „umbra morţii”; „paloarea morţii”, „răceala morţii” (Eminescu); „acest om trăieşte din condei” (identifică produsul scrisului cu instrumentul concret); - conţinutul şi conţinătorul:
Ex: imaginea unui băutor este redată în expresia „acest om mângâie sticluţa”, confundând sticla cu sticla de băutură;
- concretul şi abstractul sau invers: „valoarea se impune totdeauna” pentru „omul plin de valoare”; - semnul pentru lucrul semnificat: „în zadar flamura verde” (Eminescu pentru armata turcă); - locul de origine, indicând un om sau un obiect fabricat, cu o anumită implicare valorică:
- Metonimia este o expresie figurativă curentă, foarte des întâlnită, care se delimitează dificil de metaforă fiind subiect de discuţie pentru specialişti, în problematica diferenţierii lor. - Sinecdoca este substituire de sens prin genul pentru specie sau invers, particularul pentru general. - Catacreza se caracterizează prin substituirea improprie, abuzivă de sens, din lipsa unui cuvânt propriu, prin analogie cu un cuvânt aparţinând unei alte realităţi. - Termenul impropriu utilizat în catacreză, deşi neagă regulile logice ale gândirii cauzale, este expresiv, sugestiv. - Anacolutul constă în discontinuitatea logică a frazei, prin întreruperea ei bruscă şi începerea unei propoziţii cu sens diferit, dar complementară frazei anterioare. - Litota este formula de atenuare intenţionată a efectului frazei pentru ca cititorul să înţeleagă mai mult. - Litota are puternice efecte de sugestie: - Hiperbola cuprinde exagerarea unui fapt prin folosirea unui adjectiv disproporţionat cu substantivul pe care îl determină, cu scopul de-a impresiona şi a întări un efect.
Ex: cuvinte ca „a muri de râs”, „formidabil”, „imens”. - Alăturarea în aceiaşi frază de hiperbole şi litote obţine prin contrast un efect de mare expresivitate. Contrastul se obţine deci prin alăturarea unor figuri de stil, cum sunt:
- hiperbole şi litote în opoziţie; - opoziţia de mărimi eterogene sau de aceeaşi natură.
- Folosirea eficientă, expresivă, a tropilor comportă: - echilibru; - măsură; - bun-gust; - îmbinarea cu spirit de fineţe a cuvântului propriu, corect utilizat cu imagini figurative.
81
B. O altă mare grupare de figuri de stil, în clasificarea lui I. Biberi, o ocupă ,,figurile de gândire” pe care le clasifică astfel:
a. construcţii destinate a reda prin alegerea amănuntelor exacte şi tipice, înfăţişările concrete ale lumii exterioare;
b. construcţii ce exprimă atitudinea subiectivă a autorului faţă de împrejurări sau nevoia de exteriorizare a propriilor trăiri afective, denumite de vechii retoricieni figuri de pasiune. Cele mai importante figuri de stil, în această clasificare o deţin „figurile de gândire”. Acestea cuprind categorii stilistice ca descrierea, portretul şi onomatopeea.
- Descrierea (grec.hipotipoza) exprimă reprezentarea sau imaginea ce înfăţişează un fapt, un peisaj, un obiect în relieful şi culoarea lor. - Descrierea comportă unitate între alegerea detaliilor, varietatea adjectivelor, enumerarea amănuntelor şi gradaţia, ritmul şi muzicalitatea frazei. - Alegerea adjectivului trebuie să evite banalitatea prin:
- alternarea şi alegerea epitetului pentru a da stilului strălucire şi culoare; - îmbinarea enumerării substantivelor cu varierea epitetelor.
- Portretul cuprinde înfăţişarea trăsăturilor fizice şi morale ale unui personaj. - Portretul se poate realiza din enumerarea în cascadă de acţiuni verbale, substantivate, capabile să definească un caracter. - Portretul se mai poate realiza prin antiteză repetată, comparaţie, aluzie, paradox. - Onomatopeea e o figură descriptivă specială. - În toate aceste figuri de stil se impune personalitatea autorului,originalitatea sa din care transcede subiectivitatea acestuia:
- autorul poate să recreieze, să descrie lumea din afară; - poate să dezvăluie propria sa interioritate în cadrul acestor descrieri.
- Originalitatea autorului rezidă în apelarea la unele tehnici în care se face simţită creativitatea sa. Printre acestea putem enumera:
- tehnica de gândire (construcţia logică); - planul de organizare al operei şi pledoaria; - selectarea cuvintelor, a ritmului frazei; - construirea descrierii prin convergenţă de detalii şi împletirea datelor exterioare cu reacţiile subiective.
c. Figurile de stil supranumite de retoricieni „figuri de pasiune” sunt cele care împletesc de asemenea valorile în structura totală a operei şi din care transced trăirile interioare ale oratorului.
- Comparaţia este o primă ,, figură de pasiune” în limbaj retoric. Este figura de stil analitică, ce face corespondenţă între fapte sub efectul unei implicări subiective. Ea reflectă originalitatea autorului. - Calitatea comparaţiei constă în faptul că termenul prim, care urmează a fi definit are un caracter general sau abstract şi este sensibilizat prin mijlocirea celui de-al doilea termen, concret, care formează imaginea. - Există în comparaţie şi demersul invers de la concret la general.”. - Aluzia este figura de stil care (pe temeiul analogiilor) alcătuieşte mijlocul de comunicare sufletesc prin sugestie:
- aluzia este o referinţă fugitivă la persoane sau stări de fapt, luminând întâmplător, pieziş dar concludent, o situaţie printr-o prevenire, admonestare, avertisment, cu semnificaţia unui zâmbet ironic; - în aluzie totul este implicit, nimic nu este exprimat clar, răspicat; - aluzia se regăseşte în stilul omului de cultură care leagă cu ajutorul referinţelor (istorice, mitologice, literare) o situaţie actuală de împrejurări similare în timp; - aluzia este o expresie a spiritului presupunând:
- Reticenţa este apropiată aluziei. Formal întrerupe firul expunerii, invitând auditoriul să completeze gândul autorului. - Suspensia este înrudită cu reticenţa. Este un mijloc de asociere activă a gândului auditoriului la textul oratorului. - Corectarea are un puternic efect oratoric. - Sentinţa, care prin sobrietatea stilului, prin incisivitatea formulării lui cu fraze scurte, capătă valoarea unui instrument de şoc:
- reflectă prin formulele rezumative maturitatea oratorului; - încheie o descriere prin stilul concentrat, abrupt, intelectualizat; - stabileşte un principiu moral; - rezumarea expunerii generalizează semnificaţia.
- Maxima este sentinţa în stare pură. Figurile de stil menţionate au reflectat, gândirea sau trăirea emoţională evidenţiată prin construcţii:
- prolixe sau sobre; - învăluitoare sau sacadate; - colorate sau cu notaţie aridă; - stil de proces verbal sau text de lege.
- Figurile de stil supranumite de retoricieni ,,figuri de pasiune” reflectă pateticul interior, trăirea afectivă şi din acest punct de vedere, stilul variază în permanenţă sub mai multe raporturi:
- tonul expunerii; - cadenţa; - ritmul; - structura frazei; - interogarea (întrebări adresate auditorului); - subjecţia (examen propriu de conştiinţă); - imprecaţia (accent de indignare sau exclamări pasionale); - prosopeea (atribuire de figură umană, limbaj şi viaţă lucrurilor); - apostrofă (adresare în expunere unei persoane străine sau imaginată); - observaţie (când apostrofa îmbracă forma unei rugi, implorări); - ironia (contrariul vorbirii explicite); - sarcasmul (când starea emotivă este violentă şi nu vrea să se confeseze); - dubitaţia.
- Dubitaţia (după definiţia lui Littre) are rolul de-a simula îndoiala asupra celor spuse, cu scopul de-a anticipa obiecţiile ce s-ar putea aduce (este o formulă de prolepsă). Este o figură de stil de mare subtilitate şi efect:
- dubitaţia pare a şovăi între mai multe cuvinte (exprimări), între mai multe hotărâri sau semnificaţii ce le-ar putea da acţiunii, cu scopul de-a induce prin aceste reţineri temperamentale, pudice sau timide, anumite sentimente, ce justifică ezitările din gândire.
- Dialogismul la care se ajunge de la dubitaţie are mare efect oratoric. Se traduce sub forma dialogului a două personaje sau a contradicţiei dintre două atitudini, având efect puternic prin înlăturarea monotoniei (prin dedublarea oratorului, care rând pe rând se întreabă şi răspunde). - Interogaţia este o expresie de mare intensitate. - Exclamaţia aduce un plus de exaltare, de emotivitate, prin muzicalita tea frazei: - Exclamaţia poate avea semnificaţia unei invocări. - În exclamaţie, prin repetiţie se încheagă un portret de mare virulenţă, până la aversiune.
83
- Figurile de stil metaforice sunt cele ce au forme de expresie mai complexe, cum sunt alegoria şi metafora simbolică.
- Alegoria este o formă de gândire primitivă, o metaforă în care noţiunea abstractă este personificată. De exemplu justiţia este o femeie legată la ochi cu balanţa în mână. - Metafora simbolică are forţă de expresie şi de permanenţă (de păstrare în gând). . - Metafora simbolică are prelungiri în gândire şi sensibilitate, reverberând efectele în timp. - Metafora dă unitate structurală întregului plan, într-un tot organizat şi în acelaşi punct, simbolul se îngemănează cu semnificaţia funcţională a planului.
Ex: Leul simbolizează: - puterea, curajul, maiestatea; - viaţa instinctivă la nivel superior; - dreptatea celui mai tare, „morala stăpânilor”.
C. Figurile gramaticale sunt tot figuri de stil care constau în modificarea regulilor gramaticale în vederea obţinerii efectelor stilistice.
- Inversiunea este un mijloc expresiv însemnat, care constă într-o nerespectare a succesiunii logice a termenilor propoziţiei. - Hiperbata este o formă particulară de inversiune. La sfârşit fraza este completată în mod sugestiv de un cuvânt sau de o expresie, aruncate aparent involuntar, dar cu scopul real de a-l evidenţia. - Pleonasmul este folosirea prin repetiţie a unor termeni echivalenţi. - Silepsa este o eroare intenţionată, de acord. - Anacolutul este o construcţie a frazei în care, mersul logic al gândirii este substituit cu o derivaţie neobişnuită dar sugestivă. - Asyndeton în care, printr-o selecţie riguroasă se menţine esenţialul. In acest sens, tehnic se renunţă sau se reduc foarte mult conjuncţiile. - Elipsa este figura de stil în care se suprimă cuvintele necesare în componenţa gramaticală a frazei, dar care prin însăşi această suprimare potenţează eficienţa expresiei.
Exemplu de expresii telegrafice: „Încetiniţi! Lucrări! Lini şte! Se filmează”. - Pentru efect de mare expresivitate se integrează elipsa într-un context stilistic complex, cu multe alte figuri retorice, cum sunt: antiteza, repetiţia, enumerarea, muzicalitatea verbală. - Repetiţia are o mare putere de sugestie. - Repetiţia are valoare de accent energic: - Anafora este o formă de repetiţie a cuvântului la începutul fiecărei unităţi de frază, ce determină o adevărată stare de obsesie. - Epistrofa sau epifora este tot o formă de repetare, când reluarea construcţiei de la începutul frazei se află la sfârşitul propoziţiei următoare. - Frumuseţea, eleganţa unui stil, expresivitatea, puterea de convingere se poate vedea în îmbinarea
figurilor retorice, cu luarea în considerare a tactului, a măsurii în care sunt folosite . De aici şi necesitatea ca figurile de stil să fie utilizate în mod judicios.
Întreb ări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt figurile de stil ? 2. Care este efectul folosirii lor in discursul juridic? 3. Ce este metafora si cum se foloseste? 4. Ce este metonimia? 5. Ce este sinecdoca? 6. Cand se foloseste hiperbola?
Bibliografie obligatorie
1. Ferreol, G., Flageue, N., (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed. Polirom, Iaşi. 2. Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 3. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 4. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti
85
Unitatea de învăţare 7
Persuasiune în discursul juridic- strategii şi tehnici persuasive
7.1 Introducere ............................................................................................................................................ 7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................. 7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................................................
7.3.1..Caracteristicile persuasiunii 7.3.2..Strategii persuasive 7.3.2.1.Intensificarea 7.3.2.2.Minimalizarea 7.3.3.Tehnici de persuasiune 7.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
7.1. Introducere
Există o dublă intenţionalitate a discursului de a convinge şi a persuada. Distincţia dintre convingere şi persuadare cu care ne-a obişnuit retorica tradiţională, cât şi cea contemporană, ţine de rezultatul la care se ajunge sau de performanţele care se obţin prin intermediul intervenţiei discursive.
Procesul de persuadare, ca o modalitate de potenţare a relaţiei profesionale de influenţare şi dirijare eficientă apare ca o acţiune valorizată în anumite maniere, lipsite de influenţe masive, redundante, obositoare, plictisitoare.
Este acceptată această acţiune persuadantă, numai dacă se adăposteşte disimulat în spatele unei lejerităţi şi nu a unei violenţe la adresa individului.
7.2. Obiectivele unităţii de învăţare -- definirea persuasiunii – descifrarea strategiilor persuasive; – cunoasterea caracteristicilor fazei de intensificare din
persuasiune; – cunoasterea caracteristicilor fazei de minimalizare din
persuasiune
86
-- insusirea tehnicilor de persuasiune.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Persuasiune în discursul juridic- strategii şi tehnici persuasive , timpul alocat este de 4 ore.
7.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare
7.3. Persuasiune în discursul juridic- strategii şi tehnici persuasive
7.3.1.Caracteristicile persuasiunii.
Există o dublă intenţionalitate a discursului de a convinge şi a persuada. Distincţia dintre convingere şi persuadare cu care ne-a obişnuit retorica tradiţională, cât şi cea contemporană, ţine de rezultatul la care se ajunge sau de performanţele care se obţin prin intermediul intervenţiei discursive.
Procesul de persuadare, ca o modalitate de potenţare a relaţiei profesionale de influenţare şi dirijare eficientă apare ca o acţiune valorizată în anumite maniere, lipsite de influenţe masive, redundante, obositoare, plictisitoare.
Este acceptată această acţiune persuadantă, numai dacă se adăposteşte disimulat în spatele unei lejerităţi şi nu a unei violenţe la adresa individului.
Accentul trebuie să cadă pe convingere şi nu pe constrângere, forţa să nu substituie persuasiunea, brutalitatea să fie înlocuită cu strategii rafinate. Cel influenţat nu trebuie să bănuiască sau să observe această tactică ce fundamentează programul de dirijare.
Persuasiunea nu este inocentă. Se transmite numai ceea ce trebuie ştiut, un adevăr pe care îl inoculezi şi trebuie să şi-l însuşească.
A persuada eficient, înseamnă a-l seduce pe interlocutor, pentru a urma un traseu pe care eu (manipulatorul) îl cred bun pentru el.
Persuadarea presupune un anumit grad de artificialitate şi teatralizare, simulându-se o anumită atmosferă şi mimând relaţii afective, insinuând de fapt informaţii, idei, stări.
Cuvintele se transformă în trucuri, în mijloace conştiente ale
87
transmisiei; corpul, hainele, non verbalul dau un anumit sens acţiunii persuadante.
Duplicitatea este presupusă şi de aceea este trecută cu vederea. „Minciuna persuadantă” nu prin deformare, ci prin omisiune este consimţită şi asumată cu seninătate. Acest gen de minciună, care operează ca un fel de metaforă, se dovedeşte inevitabilă.
Aristotel, ca unul dintre cei mai mari teoreticieni antici aduce în discuţie conceptul de convingere în definiţia retoricii, „retorica fiind aceea calitate de a sesiza în orice situaţie, mijloacele existente pentru a convinge”. După părerea lui Aristotel, persuasiunea se poate baza pe credibilitatea sursei (ethos), pe apelul emoţional sau pe cel logic (logos), ori pe combinaţia acestora (pathos).
Winston Brembeck şi William Howell (1952), specialişti în arta comunicării, au descris persuasiunea „ca o încercare conştientă de a schimba gândurile şi acţiunile, manipulând motivaţiile oamenilor în raport cu ţelurile predeterminate”. Se constată o reorientare notabilă de la aspectele logice, către motivaţia internă a auditoriului.
Ulterior, în anii 1970 Brembeck şi Howell pun accentul în definiţia persuasiunii pe „comunicarea prin care se intenţionează să se influenţeze alegerea”.
Kenneth Burke (1970), critic şi teoretician literar caracterizează persuasiunea ca o folosire artistică „a resurselor ambiguităţii”.
7.3.2. Strategii persuasive Hugh Rank (1976) propune un model folosit de agenţii
persuasivi pentru a-şi atinge obiectivele denumit schemă de intensificare/minimalizare. 7.3.2.1.Intensificarea
Prima strategie a modelului Rank este intensificarea, în interiorul căreia există două substrategii, fie a punctelor forte proprii, fie a punctelor vulnerabile ale părţii adverse. La baza naturii noastre stând dorinţa de a ne plasa într-o lumină favorabilă, Rank foloseşte strategia intensificării în cadrul unor metode ca: repetiţia, asocierea şi compunerea.
Repetiţia este modalitatea de a reliefa calităţile sau defectele unei persoane prin repetarea permanentă a acestora.
Asocierea, este o altă tactică de intensificare care se bazează pe un proces cu trei elemente:
a) o cauză, un candidat; b) un obiect agreat sau respins; c) un public. În acest fel candidatul beneficiază sau se identifică cu acel
obiect plăcut sau repudiat. Compunerea se bazează pe reliefarea propriilor calităţi şi a
caracteristicile negative ale celuilalt, prin modificarea formei materiale a mesajului. Schimbarea se obţine frecvent prin mijloace nonverbale.
88
Ex: expresia grafică a cuvântului tipărit modificat din SUA în $UA. Ex: colţul superior din dreapta şi cel inferior din stânga ale unui poster sunt „neglijate”, privirea trecând în fugă peste acestea. Cunoscând acest efect, producătorii de tutun plasează frecvent în aceste colţuri avertismentele cu privire la efectele nocive ale fumatului. 7.3.2.2.Minimalizarea
Sunt situaţii în care agenţii persuasivi, nu doresc să intensifice sau să atragă 1atenţia asupra unor lipsuri sau să facă reclamă punctelor forte ale părţii adverse, deoarece ar dejuca persuasiunea de la obiectivul pe care şi l-au propus.
În acest caz persuasiunea merge ca tehnică pe linia minimalizării defectelor proprii şi al minimalizării calităţilor părţii adverse.
Ca tactici specifice minimalizării sunt: omisiunea, diversiunea şi confuzia.
a) Omisiunea implică pur şi simplu ignorarea informaţiilor cu un conţinut critic, pentru a evita scoaterea în evidenţă a punctelor vulnerabile. b) Diversiunea constă în distragerea atenţiei de la constatarea calităţilor adversarului sau a propriilor defecte. Scopul principal este furnizarea unei teme de discuţie cu valoare secundară, numită uneori „cal troian”, care focalizează atenţia ori accentuează alte probleme, altele decât cele referitoare la propriile „defecte” sau de evidenţiere a „calităţilor” părţii adverse.
- Umorul poate de asemenea fi folosit pentru distragerea atenţiei.
Ex: În procesul lui Clinton senatorul Dale Bumpers în luarea lui de cuvânt susţine că nimeni nu e perfect şi spre demonstrare spune următorul banc despre un pastor. În timpul predicii sale pastorul întreabă mulţimea dacă a cunoscut vreodată o persoană care fiindu-i sortită multă suferinţă, a reuşit măcar să se apropie de perfecţiunea lui Isus. Un omuleţ a ridicat mâna şi a spus: „Eu cunosc un asemenea om”. Pastorul a întrebat: „Cine e?”. „Primul soţ al nevestei mele.” Gluma a abătut atenţia de la gravitatea acuzaţiilor.
- O altă tactică este recursul la sentimente determinate de personalitatea sau înfăţişarea adversarului, tactică supranumită şi argumentul ad hominem. Cu ajutorul acestuia, agentul persuasiv distrage atenţia de la adevăratele probleme, atacând personalitatea sau caracterul oponentului. - „Despicarea firului în patru” pe parcursul unei dezbateri, analizarea în amănunt a unor argumente sunt de asemenea tehnici care pot abate atenţia de la subiectele majore.
89
c) Confuzia se obţine fie prin utilizarea unei terminologii ultraspecializate sau a unui jargon, pe care receptorul nu le înţelege, fie prin oferirea unor răspunsuri neclare, încurcate, care zăpăcesc auditorul.
- Tot prin intermediul confuziei este şi utilizarea logicii sofistice. „E frumoasă! E logodită! Pentru că foloseşte crema....”. Presupusul fir explicativ este că folosind crema.... a devenit frumoasă şi datorită frumuseţii a reuşit să cucerească pe bărbatul visurilor sale. Rank citează ca mijloace de confuzie următoarele tehnici:
Cu privire la discuţia legată de vorbirea cu dublu înţeles, Rank oferă sfaturi cu caracter general referitoare la modalitatea de depistare a defectelor, tacticilor intensificatoare ori minimalizatoare pe care le utilizează agenţii persuasivi.
Ex: „Când ei intensifică tu minimalizează!”. „Intensifică atunci când ei minimalizează!”
Rank a elaborat un formular referitor la intensificare-minimalizare, considerând că vizualizarea schemei, prin exersare are rolul de a intensifica reacţia, în cadrul oricărei manipulări. Se foloseşte în acest sens, metoda autoprotecţiei şi anume, îţi aminteşti în momentul în care adversarul minimalizează un aspect, că trebuie să-l intensifici sau, când minimalizează efecte secundare, automat trebuie să le intensifici.
Strategii persuasive Strategiile de argumentare persuasivă sunt modelate pe
interlocutor. Vom sintetiza pentru eficienţa înţelegerii câteva jaloane generale:
- se construieşte o relaţie pozitivă; - se accentuează aspectele asupra cărora sunteţi de acord înainte de a aborda diferenţele de opinii; - se detensionează situaţia cu glume sau umor; - afirmă că ideea ta nu este singura posibilă şi că respecţi şi alte opinii; - acceptă ideile pe care interlocutorul le are, dar indică soluţia pe care personal o urmezi; - evidenţiază punctele comune între ideile şi poziţia ta şi interesele interlocutorului; - atrage atenţia asupra poziţiei personale ignorând alte puncte de vedere; - evită argumentaţia complicată greu de înţeles; - accentuează, pe lângă efectele pozitive şi pierderile pe care ambele părţi le pot suferi, dacă ideea nu va fi acceptată; - înfăţişează cu forţă şi claritate situaţia deosebit de eficientă ce va apare după acceptarea propunerii tale; - argumentează prin exemple şi fapte nu atât logice cât motivante.
7.3.3.Tehnici de persuasiune Pentru a persuada trebuie folosit un acroşament, o ancoră,
ceva în care se crede deja, o valoare, un standard de comportament, o atitudine constând dintr-o reacţie pregătită de o idee, ori indusă rezonanţa faţă de comportamentele de succes, sau modelele de comportament.
- Procedeele persuasive vizează efectele persuasive ce se pot obţine. Printre acestea se pot enumera:
- efectul de bunăvoinţă care este rezultatul avansării de concesii considerate ca normale, suficiente pentru situaţia respectivă; - efectul de competenţă fiind cel ce se obţine prin exprimarea fermă, sobră, inteligibilă a faptelor, situaţiilor, mărturiilor, se bazează pe credibilitate; - efectul de îndoială este cel care are la bază destabilizarea argumentaţiei celuilalt prin tehnici cum sunt:
91
- de controversă; - capcană; - principială sau morală.
- efectul dialectic este rezultanta situării pe poziţia contrară şi căutarea incoerenţei, incompatibilităţii, opoziţiei. Cere spirit vioi, temperament, replici spontane; - efectul de repetiţie şi insistenţă este cel care angajează memoria dând certitudine discursului, evidenţiază voinţa, polarizează atenţia; - efectul emoţional scontează pe afectivitate, pe sensibilitatea interlocutorilor, pe obţinerea prin contagiune a asentimentului; - efectul de elogiere operează cu lauda pornind de la un precept al lui Carnagie „premiază verbal ceea ce vrei să încurajezi, ignoră ceea ce vrei să stopezi”.
.
7.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7
7.4. Persuasiune în discursul juridic- strategii şi tehnici persuasive
7.4.1.Caracteristicile persuasiunii.
Procesul de persuadare, ca o modalitate de potenţare a relaţiei profesionale de influenţare şi dirijare eficientă apare ca o acţiune valorizată în anumite maniere, lipsite de influenţe masive, redundante, obositoare, plictisitoare.
Este acceptată această acţiune persuadantă, numai dacă se adăposteşte disimulat în spatele unei lejerităţi şi nu a unei violenţe la adresa individului.
Accentul trebuie să cadă pe convingere şi nu pe constrângere. Se transmite numai ceea ce trebuie ştiut, un adevăr pe care îl inoculezi şi trebuie să şi-l însuşească.
A persuada eficient, înseamnă a-l seduce pe interlocutor, pentru a urma un traseu pe care eu (manipulatorul) îl cred bun pentru el.
Persuadarea presupune un anumit grad de artificialitate şi teatralizare, simulându-se o anumită atmosferă şi mimând relaţii afective, insinuând de fapt informaţii, idei, stări.
Cuvintele se transformă în trucuri, în mijloace conştiente ale transmisiei; corpul, hainele, non verbalul dau un anumit sens acţiunii persuadante.
Duplicitatea este presupusă şi de aceea este trecută cu vederea. „Minciuna persuadantă” nu prin deformare, ci prin omisiune este consimţită şi asumată cu seninătate. Acest gen de minciună, care operează ca un fel de metaforă, se dovedeşte inevitabilă.
Winston Brembeck şi William Howell (1952), specialişti în arta comunicării, au descris persuasiunea „ca o încercare conştientă de a schimba gândurile şi acţiunile, manipulând motivaţiile
92
oamenilor în raport cu ţelurile predeterminate”. Se constată o reorientare notabilă de la aspectele logice, către motivaţia internă a auditoriului.”.
7.4.2.Strategii persuasive Hugh Rank (1976) propune un model folosit de agenţii persuasivi pentru a-şi atinge
obiectivele denumit schemă de intensificare/minimalizare.
7.4.2.1.Intensificarea Prima strategie a modelului Rank este intensificarea, în interiorul căreia există două substrategii,
fie a punctelor forte proprii, fie a punctelor vulnerabile ale părţii adverse. Rank foloseşte strategia intensificării în cadrul unor metode ca: repetiţia, asocierea şi compunerea.
Repetiţia este modalitatea de a reliefa calităţile sau defectele unei persoane prin repetarea permanentă a acestora.
Asocierea, este o altă tactică de intensificare care se bazează pe un proces cu trei elemente: a) o cauză, un candidat; b) un obiect agreat sau respins; c) un public. În acest fel candidatul beneficiază sau se identifică cu acel obiect plăcut sau repudiat. Compunerea se bazează pe reliefarea propriilor calităţi şi a caracteristicile negative ale celuilalt,
prin modificarea formei materiale a mesajului. Schimbarea se obţine frecvent prin mijloace nonverbale..
7.4.2.2.Minimalizarea În acest caz persuasiunea merge ca tehnică pe linia minimalizării defectelor proprii şi al
minimalizării calităţilor părţii adverse. Ca tactici specifice minimalizării sunt: omisiunea, diversiunea şi confuzia. a) Omisiunea implică pur şi simplu ignorarea informaţiilor cu un conţinut critic, pentru a evita scoaterea în evidenţă a punctelor vulnerabile. b) Diversiunea constă în distragerea atenţiei de la constatarea calităţilor adversarului sau a propriilor defecte. Scopul principal este furnizarea unei teme de discuţie cu valoare secundară, numită uneori „cal troian”, care focalizează atenţia ori accentuează alte probleme, altele decât cele referitoare la propriile „defecte” sau de evidenţiere a „calităţilor” părţii adverse.
- Umorul poate de asemenea fi folosit pentru distragerea atenţiei. - O altă tactică este recursul la sentimente determinate de personalitatea sau înfăţişarea adversarului, tactică supranumită şi argumentul ad hominem. Cu ajutorul acestuia, agentul persuasiv distrage atenţia de la adevăratele probleme, atacând personalitatea sau caracterul oponentului. - „Despicarea firului în patru” pe parcursul unei dezbateri, analizarea în amănunt a unor argumente sunt de asemenea tehnici care pot abate atenţia de la subiectele majore.
c) Confuzia se obţine fie prin utilizarea unei terminologii ultraspecializate sau a unui jargon, pe care receptorul nu le înţelege, fie prin oferirea unor răspunsuri neclare, încurcate, care zăpăcesc auditorul.
- Tot prin intermediul confuziei este şi utilizarea logicii sofistice. Rank citează ca mijloace de confuzie următoarele tehnici:
Cu privire la discuţia legată de vorbirea cu dublu înţeles, Rank oferă sfaturi cu caracter general referitoare la modalitatea de depistare a defectelor, tacticilor intensificatoare ori minimalizatoare pe care le utilizează agenţii persuasivi.
93
Ex: „Când ei intensifică tu minimalizează!”. „Intensifică atunci când ei minimalizează!” Rank a elaborat un formular referitor la intensificare-minimalizare, considerând că vizualizarea
schemei, prin exersare are rolul de a intensifica reacţia, în cadrul oricărei manipulări. Se foloseşte în acest sens, metoda autoprotecţiei şi anume, îţi aminteşti în momentul în care adversarul minimalizează un aspect, că trebuie să-l intensifici sau, când minimalizează efecte secundare, automat trebuie să le intensifici.
Intensifică propriile calităţi: 1)
Intensifică defectele celuilalt: 1)
2) 2) Minimalizează propriile defecte: 1)
Minimalizează calităţile celuilalt: 1)
2) 2)
Fig. 1 Formular de intensificare - minimalizare
Strategii persuasive Strategiile de argumentare persuasivă sunt modelate pe interlocutor. Vom sintetiza pentru
eficienţa înţelegerii câteva jaloane generale: - se construieşte o relaţie pozitivă; - se accentuează aspectele asupra cărora sunteţi de acord înainte de a aborda diferenţele de opinii; - se detensionează situaţia cu glume sau umor; - afirmă că ideea ta nu este singura posibilă şi că respecţi şi alte opinii; - acceptă ideile pe care interlocutorul le are, dar indică soluţia pe care personal o urmezi; - evidenţiază punctele comune între ideile şi poziţia ta şi interesele interlocutorului; - atrage atenţia asupra poziţiei personale ignorând alte puncte de vedere; - evită argumentaţia complicată greu de înţeles; - accentuează, pe lângă efectele pozitive şi pierderile pe care ambele părţi le pot suferi, dacă ideea nu va fi acceptată; - înfăţişează cu forţă şi claritate situaţia deosebit de eficientă ce va apare după acceptarea propunerii tale; - argumentează prin exemple şi fapte nu atât logice cât motivante.
7.4.3.Tehnici de persuasiune Pentru a persuada trebuie folosit un acroşament, o ancoră, ceva în care se crede deja, o valoare, un
standard de comportament, o atitudine constând dintr-o reacţie pregătită de o idee, ori indusă rezonanţa faţă de comportamentele de succes, sau modelele de comportament.
- Procedeele persuasive vizează efectele persuasive ce se pot obţine. Printre acestea se pot enumera:
- efectul de bunăvoinţă care este rezultatul avansării de concesii considerate ca normale, suficiente pentru situaţia respectivă; - efectul de competenţă fiind cel ce se obţine prin exprimarea fermă, sobră, inteligibilă a faptelor, situaţiilor, mărturiilor, se bazează pe credibilitate; - efectul de îndoială este cel care are la bază destabilizarea argumentaţiei celuilalt prin tehnici cum sunt:
- de controversă; - capcană; - principială sau morală.
94
- efectul dialectic este rezultanta situării pe poziţia contrară şi căutarea incoerenţei, incompatibilităţii, opoziţiei. Cere spirit vioi, temperament, replici spontane; - efectul de repetiţie şi insistenţă este cel care angajează memoria dând certitudine discursului, evidenţiază voinţa, polarizează atenţia; - efectul emoţional scontează pe afectivitate, pe sensibilitatea interlocutorilor, pe obţinerea prin contagiune a asentimentului; - efectul de elogiere operează cu lauda pornind de la un precept al lui Carnagie „premiază verbal ceea ce vrei să încurajezi, ignoră ceea ce vrei să stopezi”.
Bibliografie obligatorie
1 Carnegie, D., (2000) Cum să vorbim în public, Ed.Curtea Veche, Bucureşti 2. Guéguen, N., (2007) Psihologia manipulării şi susţinerii , Ed. Polirom, Iaşi.
3 Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 4. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 5. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti
95
Unitatea de învăţare 8
Manipularea in discursul juridic 8.1. Introducere ........................................................................................................................................... 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
8.3.1....Caracteristicile manipularii ............................................................................... 8.3.2. Tipuri de manipulare 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
8.1. Introducere
Manipularea e bazată pe apelul la conştiinţă având ca rezultantă obţinerea unei anumite atitudini, a unei acţiuni.
Cel care a fost printre primii conştienţi de forţa manipulării a fost inventatorul şi omul politic Benjamin Franklin.
Manipularea transformă discursul în acţiune. Este acceptată acea acţiune dacă intenţia de dirijare este camuflată, Accentul trebuie să cadă pe convingere şi nu pe constrângere..
8.2. Obiectivele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:
- definirea manipulării - cunoaşterea tendinţelor din manipulare in discursul juridic
– însusirea caracteristicilor manipularii; – cunoaşterea tipurilor de manipulare.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare , Manipularea in discursul juridic timpul alocat este de 4 ore.
96
8.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare
8.3. Manipularea in discursul juridic 8.3.1. Caracteristicile manipularii
Manipularea e bazată pe apelul la conştiinţă având ca rezultantă obţinerea unei anumite atitudini, a unei acţiuni.
Cel care a fost printre primii conştienţi de forţa manipulării a fost inventatorul şi omul politic Benjamin Franklin:
Ex: Benjamin Franklin pentru a obţine mai uşor un „da” din partea unui oponent politic i-a cerut în prealabil în termeni deosebit de politicoşi, un serviciu oarecare minor, pe care acesta nu l-ar fi putut refuza, cum este de exemplu împrumutatul unei cărţi. După momentul restituirii cărţii şi a cuviincioaselor mulţumiri pentru împrumutatul acesteia, oponentul a fost de acord cu propunerea legislativă avansată de Franklin. Ex: Vânzătorul ambulant care bate la uşă, dacă este un bun cunoscător al tehnicilor manipulante va cere mai întâi cu umilinţă un serviciu care nu se poate refuza, cum este de exemplu un pahar cu apă. După acest moment va obţine mult mai uşor acceptarea de a cumpăra ceva, de care solicitantul s-ar putea nici să nu aibă nevoie. Ex: un cerşetor care cere o monedă foarte mică pe stradă (10000 de lei) unui necunoscut riscă să fie refuzat, dacă această solicitare vine direct. Dacă cerşetorul mai întâi îl roagă pe trecător să-i spună cât este ceasul şi după aceea cere banii, şansele de a-i primi cresc considerabil (după A. Codoban).
Manipularea nu poate fi mărturisită, ci trebuie mascată, deoarece, dacă este conştientizată ar readuce din planul programării conştiinţei în planul programării conştientizării şi am lua act (prin conştientizare) de intenţia de a fi mânuiţi.
Manipularea transformă discursul în acţiune. Este acceptată acea acţiune dacă intenţia de dirijare este camuflată, disimulată. Este ceea ce enunţam mai sus că accentul trebuie să cadă pe convingere şi nu pe constrângere.
8.3.2 Tipuri de manipulare
Tipurile de manipulări le exemplificăm prin câteva tehnici clasice cum sunt:
- „Capcana ascunsă” se identifică cu impulsul oamenilor de a persevera în desfăşurarea unei acţiuni chiar dacă aceasta devine nebenefică pentru el sau nu ne mai permite să atingem
97
obiectivele fixate. Individul nu poate rupe acest lanţ pentru a ieşi din capcană decât dacă apelează la o nouă hotărâre. Pentru evitarea unei astfel de capcane se apelează la anumite modalităţi, cum este de exemplu, fixarea de la început a unor limite care nu trebuiesc depăşite.
Ex: jucătorul care rămâne în joc după ce a câştigat continuând să joace până pierde tot.
- ,,Piciorul în uşă” . Pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră se acţionează la început prin a li se cere ceva nesemnificativ, dar de aceeaşi natură, căreia majoritatea oamenilor îi dau curs, pentru a se formula apoi ceea ce se are cu adevărat în vedere (vezi exemplul cu Benjamin Franklin). Manipularea de acest tip comportă câteva reguli:
- actul de pregătire nu trebuie să fie excesiv de mare sau de mic; - timpul scurs între cele două acţiuni să nu depăşească 7-10 zile; - la final mulţumirile se dublează de o apreciere măgulitoare.
- ,,Trântitul u şii în faţă” . Această tehnică este inversul piciorului în uşă şi constă în prezentarea iniţială a unei cereri excesive, greu de acceptat, prin comparaţie cu care, următoarea solicitare pare rezonabilă şi de acceptat.
- Iniţial, cererea fiind exagerată se soldează cu un refuz. Se creează senzaţia că s-a obţinut o concesie în cadrul celei de a doua solicitări. - Regulile acestui tip de manipulare sunt:
- costul primului serviciu trebuie să conducă la un refuz de 100%, cererea fiind exagerată dar nu ridicolă, necuviincioasă sau deplasată; - solicitările trebuiesc formulate una după alta şi de acelaşi individ.
- Acceptarea celei de-a doua cereri ar rezulta din contrastul pe care individul l-ar putea resimţi între cele două solicitări succesive, caracterul excesiv al primei solicitări făcând prin contrast ca cererea finală să fie rezonabilă.
- Rolul flatării este subliniat în mod deosebit de P. Whiting care afirmă că nu este vitamină verbală mai puternică ca elogiul. El este adeptul ideii că forţa persuasiunii rezidă în conţinutul cuvântului. Mecanismul fundamental care îi face pe oameni să fie „binevoitori” este nevoia interioară de a fi recunoscuţi, apreciaţi. Orice compliment, orice laudă, nu în exces, artificial, ca să nu fie deranjantă îl poziţionează pe autorul laudei în ipostaza de a recunoaşte valoarea celuilalt. Apar simultan două tipuri de reacţie:
- reacţia de recunoaştere a valorii ( a celui flatat); - construirea identităţii de persoană demnă de încredere
98
(autorul flatării). Flatarea dă naştere unei identităţi valoroase pentru cel flatat. La rândul său acesta conferă celui care l-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Aceasta este explicaţia procesului prin care flatarea intervine în impactul avut ulterior de vorbele celui care a rostit complimentele.
Ex: P. Whiting ilustrează rolul flatării prin următorul exemplu:
O clientă intră în magazin şi începe să se plângă de aragazul pe care l-a cumpărat. Reproşurile sale se aud în toată incinta în timp ce îi acuză pe rând pe director, pe şefii de raion, pe vânzători.
„Ce i-aş putea spune când se va opri să îşi tragă sufletul?” se întreabă vânzătoarea. Când clienta se opreşte vădit obosită de avalanşa vorbelor, vânzătoarea îi spune: „Sunteţi cu adevărat o gospodină formidabilă dacă vă pricepeţi atât de bine la aragazuri”. Femeia este tulburată şi se înroşeşte. Se calmează şi atunci responsabilii magazinului reuşesc să facă un aranjament convenabil pentru a rezolva problema aragazului.
Principiul lui Carnegie „Fiţi cu adevărat interesaţi de ceilalţi” atrage după sine o relaţie de simpatie care, se va răsfrânge asupra autorului flatării, precum şi o identitate valorizată. Mesajele manipulatorului vor fi valorizate astfel după modelul lui Carnegie:
- Învăţaţi să ascultaţi şi îndemnaţi-i pe ceilalţi să vorbească despre ei!
- Faceţi complimente sincere şi oneste! - Vorbiţi interlocutorului despre ceea ce îl interesează! - Faceţi-i pe ceilalţi să se simtă importanţi şi faceţi-o cu sinceritate!
- Dacă greşiţi, recunoaşteţi acest lucru rapid şi fără şovăială! - Respectaţi opiniile interlocutorului! - Nu-i spuneţi niciodată că se înşeală! - Nu criticaţi şi nu condamnaţi! - Fiţi zâmbitori! - Amintiţi-vă numele interlocutorului şi spuneţi-i pe nume! - Începeţi întotdeauna pe un ton amical! - Puneţi întrebări care provoacă un „DA” imediat! - Lăsaţi-vă interlocutorul să vorbească pe îndelete! - Lăsaţi-i interlocutorului plăcerea de a crede că ideea îi aparţine!
- Arătaţi-i interlocutorului că puteţi vedea lucrurile din punctul lui de vedere!
- Întâmpinaţi cu simpatie ideile şi dorinţele celorlalţi! - Subliniaţi în mod indirect erorile sau defectele! - Menţionaţi greşelile voastre, înainte de a le corecta pe cele ale interlocutorilor!
- Lăsaţi-vă interlocutorul să iasă „cu faţă curată” din
99
confruntare! - Fiţi amabil când aprobaţi şi darnic atunci când lăudaţi! Toate aceste comunicări au un singur scop, să îl facă pe cel de
alături să pară admirabil, bun, demn de interes, să-l plaseze într-o poziţie de persoană admirată, deci superioară celui care vorbeşte. Şi pentru această poziţionare pe care noi i-o conferim el ne va fi recunoscător .
.
8.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 8
8.4.Manipularea in discursul juridic 8.4.1. Caracteristicile manipularii
Manipularea e bazată pe apelul la conştiinţă având ca rezultantă obţinerea unei anumite atitudini, a unei acţiuni.
Cel care a fost printre primii conştienţi de forţa manipulării a fost inventatorul şi omul politic Benjamin Franklin:
Manipularea nu poate fi mărturisită, ci trebuie mascată, deoarece, dacă este conştientizată ar readuce din planul programării conştiinţei în planul programării conştientizării şi am lua act (prin conştientizare) de intenţia de a fi mânuiţi.
Manipularea transformă discursul în acţiune. Este acceptată acea acţiune dacă intenţia de dirijare este camuflată, disimulată. Este ceea ce enunţam mai sus că accentul trebuie să cadă pe convingere şi nu pe constrângere.
8.4.2 Tipuri de manipulare
Tipurile de manipulări le exemplificăm prin câteva tehnici clasice cum sunt: - „Capcana ascunsă” se identifică cu impulsul oamenilor de a persevera în desfăşurarea unei acţiuni chiar dacă aceasta devine nebenefică pentru el sau nu ne mai permite să atingem obiectivele fixate. Individul nu poate rupe acest lanţ pentru a ieşi din capcană decât dacă apelează la o nouă hotărâre. Pentru evitarea unei astfel de capcane se apelează la anumite modalităţi, cum este de exemplu, fixarea de la început a unor limite care nu trebuiesc depăşite.
Ex: jucătorul care rămâne în joc după ce a câştigat continuând să joace până pierde tot. - ,,Piciorul în uşă” . Pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră se acţionează la început prin a li se cere ceva nesemnificativ, dar de aceeaşi natură, căreia majoritatea oamenilor îi dau curs, pentru a se formula apoi ceea ce se are cu adevărat în vedere (vezi exemplul cu Benjamin Franklin). Manipularea de acest tip comportă câteva reguli:
- actul de pregătire nu trebuie să fie excesiv de mare sau de mic; - timpul scurs între cele două acţiuni să nu depăşească 7-10 zile; - la final mulţumirile se dublează de o apreciere măgulitoare.
100
- ,,Trântitul u şii în faţă” . Această tehnică este inversul piciorului în uşă şi constă în prezentarea iniţială a unei cereri excesive, greu de acceptat, prin comparaţie cu care, următoarea solicitare pare rezonabilă şi de acceptat.
- Iniţial, cererea fiind exagerată se soldează cu un refuz. Se creează senzaţia că s-a obţinut o concesie în cadrul celei de a doua solicitări. - Regulile acestui tip de manipulare sunt:
- costul primului serviciu trebuie să conducă la un refuz de 100%, cererea fiind exagerată dar nu ridicolă, necuviincioasă sau deplasată; - solicitările trebuiesc formulate una după alta şi de acelaşi individ.
- Acceptarea celei de-a doua cereri ar rezulta din contrastul pe care individul l-ar putea resimţi între cele două solicitări succesive, caracterul excesiv al primei solicitări făcând prin contrast ca cererea finală să fie rezonabilă.
- Rolul flatării este subliniat în mod deosebit de P. Whiting care afirmă că nu este vitamină verbală mai puternică ca elogiul. El este adeptul ideii că forţa persuasiunii rezidă în conţinutul cuvântului. Mecanismul fundamental care îi face pe oameni să fie „binevoitori” este nevoia interioară de a fi recunoscuţi, apreciaţi. Orice compliment, orice laudă, nu în exces, artificial, ca să nu fie deranjantă îl poziţionează pe autorul laudei în ipostaza de a recunoaşte valoarea celuilalt. Apar simultan două tipuri de reacţie:
- reacţia de recunoaştere a valorii ( a celui flatat); - construirea identităţii de persoană demnă de încredere (autorul flatării).
Flatarea dă naştere unei identităţi valoroase pentru cel flatat. La rândul său acesta conferă celui care l-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Aceasta este explicaţia procesului prin care flatarea intervine în impactul avut ulterior de vorbele celui care a rostit complimentele. Principiul lui Carnegie „Fiţi cu adevărat interesaţi de ceilalţi” atrage după sine o relaţie de
simpatie care, se va răsfrânge asupra autorului flatării, precum şi o identitate valorizată. Mesajele manipulatorului vor fi valorizate astfel după modelul lui Carnegie:
- Învăţaţi să ascultaţi şi îndemnaţi-i pe ceilalţi să vorbească despre ei! - Faceţi complimente sincere şi oneste! - Vorbiţi interlocutorului despre ceea ce îl interesează! - Faceţi-i pe ceilalţi să se simtă importanţi şi faceţi-o cu sinceritate! - Dacă greşiţi, recunoaşteţi acest lucru rapid şi fără şovăială! - Respectaţi opiniile interlocutorului! - Nu-i spuneţi niciodată că se înşeală! - Nu criticaţi şi nu condamnaţi! - Fiţi zâmbitori! - Amintiţi-vă numele interlocutorului şi spuneţi-i pe nume! - Începeţi întotdeauna pe un ton amical! - Puneţi întrebări care provoacă un „DA” imediat! - Lăsaţi-vă interlocutorul să vorbească pe îndelete! - Lăsaţi-i interlocutorului plăcerea de a crede că ideea îi aparţine! - Arătaţi-i interlocutorului că puteţi vedea lucrurile din punctul lui de vedere! - Întâmpinaţi cu simpatie ideile şi dorinţele celorlalţi! - Subliniaţi în mod indirect erorile sau defectele! - Menţionaţi greşelile voastre, înainte de a le corecta pe cele ale interlocutorilor! - Lăsaţi-vă interlocutorul să iasă „cu faţă curată” din confruntare! - Fiţi amabil când aprobaţi şi darnic atunci când lăudaţi!
101
Toate aceste comunicări au un singur scop, să îl facă pe cel de alături să pară admirabil, bun, demn de interes, să-l plaseze într-o poziţie de persoană admirată, deci superioară celui care vorbeşte. Şi pentru această poziţionare pe care noi i-o conferim el ne va fi recunoscător .
Concepte şi termeni de reţinut
• manipulare ; • flatarea in manipulare; • elogiul in manipulare;
Întreb ări de control şi teme de dezbatere 7. Care este definitia manipularii? 8. Care sunt tendinţele de manipulare in discursul juridic ? 9. Care sunt caracteristicile manipularii ? 10. Ce tipuri de manipulare cunoasteti?
Bibliografie obligatorie 1 Carnegie, D., (2000) Cum să vorbim în public, Ed.Curtea Veche, Bucureşti 2. Guéguen, N., (2007) Psihologia manipulării şi susţinerii , Ed. Polirom, Iaşi.
3 Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 4. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 5. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti
102
Unitatea de învăţare 9
Metalimbajul şi discursul juridic 9.1. Introducere ...........................................................................................................................................
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 9.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare .............................................................................................................
9.3.1.Rolul metalimbajului in discursul retoric................................................. 9.3.2..Caracteristicile matalimbajului......................................... 9.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
9.1. Introducere
Metalimbajul este limbajul ascuns în interiorul limbajului formulat oral exprimând cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele atitudini ale unei persoane. Este un limbaj mascat în formulările orale care trezeşte instinctul, intuiţia că vorbitorul prin limbajul său spune altceva decât ceea ce gândeşte.
Metalimbajul efectuează la debutul conversaţiei o apropiere afectivă de celălalt vorbitor. Metalimbajul ne permite exteriorizarea emoţiilor în condiţiile în care putem rămâne manieraţi, dialogul începând întotdeauna cu un ritual de expresie, chiar cu clişee.
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – definirea termenului de metalimbaj; – cunoaşterea rolului metalimbajului în discursul juridic; – cunoaşterea caracteristicilor metalimbajului; – descifrarea forţei persuasive a metalimbalului.
103
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de Metalimbajul şi discursul juridic , timpul alocat este de 4 ore.
9.3. Conţinutul unit ăţii de învăţare 9.3. Metalimbajul şi discursul juridic 9.3.1. Rolul metalimbajului in discursul retoric
Metalimbajul este limbajul ascuns în interiorul limbajului formulat oral.
Metalimbajul exprimă: - cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele atitudini ale unei persoane; - un limbaj mascat în formulările orale; - trezeşte instinctul, intuiţia că vorbitorul prin limbajul său spune altceva decât ceea ce gândeşte.
Rolul metalimbajului - Metalimbajul efectuează la debutul conversaţiei o apropiere afectivă de celălalt vorbitor; dacă tot metalimbajul ar fi dat la o parte, conversaţia ar fi simplă, abruptă şi ar avea următoarele caracteristici: - conversaţia ar fi un dialog scurt, la obiect, cu o introducere abruptă; - dialogul ar părea lipsit de maniere, iar atitudinea noastră nepăsătoare faţă de celălalt;
- metalimbajul amortizează loviturile pe care ni le dăm reciproc; - efectuează o manipulare reciprocă care nu se vede.
- Metalimbajul ne permite exteriorizarea emoţiilor în condiţiile în care putem rămâne manieraţi, dialogul începând întotdeauna cu un ritual de expresie, cu clişee de genul: - „Ce mai faceţi?” – „Bine”. - „Mă bucur să vă văd”. - „Mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc”. - Metalimbajul este folosit pentru a afla adevărata atitudine a celuilalt.
Ex. O glumă veche de când lumea demonstrează că ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. „Mulţi bărbaţi ştiu când o doamnă spune NU la o anumită invitaţie vrea să spună POATE, iar când spune
104
POATE vrea să zică DA, dar dacă spune DA nu este o doamnă”.
- Metalimbajul este mai uşor de acceptat decât un adevăr formulat frust.
Ex. „Acum câteva zeci de ani un patron îl putea concedia pe angajat spunându-i frust – afară netrebnic trândav ce eşti. Astăzi intervenţia sindicatelor şi a altor organizaţii au făcut ca aceeaşi acţiune de concediere să opereze prin metalimbaj. Funcţionarul leneş primeşte o circulară care spune cam aşa: „Din cauza reorganizării ample a secţiei de exporturi a companiei, am fost nevoiţi să comasăm funcţia de lipitori de timbre şi făcător de cafele în folosul tuturor angajaţilor şi pentru bunul mers al companiei, lipitorul de timbre a hotărât să renunţe la această titulatură şi să-şi caute un alt loc de muncă, acolo unde priceperea şi experienţa sa îi poate fi utilă”. Realitatea este aceeaşi, dar metalimbajul face ca mesajul să fie mai uşor acceptat de către ceilalţi angajaţi şi ţine deoparte acţiunea sindicatelor. 9.3.2..Caracteristicile matalimbajului
-In metalimbaj cuvintele au o implicaţie emoţională. - Sunt termeni care indică o implicare emoţională, cum
este de exemplu termenul al meu , care arată o atitudine afectivă. Ex: „Soţia mea”-exprimă un ataşament emoţional; „Soţia”-denotă lipsă de implicare emoţională, chiar ostilitate. Ex: „Ţara mea se află într-o criză financiară”; „România se află într-o criză financiară”.
- Accentuarea unui cuvânt din frază poate schimba sensul acesteia.
- Trecerea accentului de pe un cuvânt pe altul poate transforma înţelesul frazei.
Ex: „Eu trebuie să accept această slujbă” (trebuie să accept eu şi nu altul); Ex: „Trebuie să accept această slujbă”.
- Prin accentuarea diferitelor cuvinte este posibilă manipularea sensului a ceea ce oamenii aud.
Ex: „Câte animale din fiecare specie a luat Moise cu el în Arcă?” Majoritatea vor răspunde indicând un număr sau altul. Răspunsul corect este: ,,Niciunul”, deoarece Arca a fost a lui Noe.
- Metalimbajul este utilizat ca mijloc de voalare a adevărului , de inducere în eroare. - „Sincer”; „ pe cinstea mea”; „pe şleau”, sunt expresii care arată că vorbitorul urmează să fie mai puţin sincer sau onest decât pretinde. Oamenii cu o percepţie fină decodifică
105
imediat acest sens. Ex: „Pe cinstea mea este cea mai bună ofertă” (nu este cea mai bună ofertă, dar poate mă veţi crede). Ex: „Te iubesc” este mai uşor de crezut decât „Te iubesc sincer”.
- ,, Neîndoielnic” este o formulare care te îndeamnă la îndoială.
- Cuvinte ca ,,Ok?” şi ,,Da”?, forţează interlocutorul să fie de acord cu punctul de vedere al vorbitorului. - Expresiile „doar ” şi „numai ”, sunt folosite pentru a minimaliza ceea ce urmează spus. Scopul minimalizării prin aceste expresii este acela că oamenii nu au curajul întotdeauna să spună ce simt cu adevărat sau încearcă intenţionat să înşele, ori caută să se sustragă de răspunderile ce le revin.
Ex: „Vă voi răpi doar 5 minute din timpul d-voastră”.,, Vă voi răpi 5 minute” este o formulare mai hotărâtă şi mai credibilă.
- Cuvântul „încerc”, este folosit de persoanele nesigure pe ele, care nu duc lucrurile până la capăt; cel ce foloseşte acest cuvânt anunţă de la început (pentru a se proteja) că ar putea avea eşec, eschivându-se astfel de la responsabilitatea nereuşitei.
Ex: „Voi încerca” Ex: Tipuri de eschive politice:
- „O să ne ocupăm”; - „Nu vom precupeţi nici un efort”; - „Să vedem ce se poate face”.
- Formularea „da, dar”, este o simulare a unui acord, încercând să evite intimidarea făţişă. - Cuvântul „dar”, contrazice cuvintele care îl preced; semnalează faptul că persoana până la acel punct nu a fost sinceră; mai poate fi exprimat prin „totu şi”, „cu toate acestea”.
Ex: „Apreciez spusele d-voastră, dar permiteţi-mi să afirm cu respect că nu sunt de acord cu ele” (este o exprimare în metalimbaj care poate avea un text frust de genul „ce prostie”).
- „Credeţi-mă”; „vorbesc serios”; „v-a ş minţi eu pe d-voastră?”, sunt formulele care se introduc când vorbitorul simte că nu are credibilitate.
- Metalimbajul manipulant este folosit în construcţia de curse.
- „Nu credeţi că”, „nu vi se pare că”, „nu e oare adevărat că” , sunt expresii care cer ca răspuns un „Da” şi permit vorbitorului să manipuleze. - „Trebuie”, „ar trebui ” sunt expresii manipulante care se traduc prin „dup ă părerea mea”. - Stilul bârfitor, al celor dornici de a furniza informaţii
106
deformate se ascunde sub formule de genul: „ nu o să credeţi, dar”, „ nu ar trebui să vă spun toate astea”, „nu suflaţi o vorbă despre tot ce v-am spus”, „nu vreau să dau naştere unor zvonuri”.
- Egolatria exprimă infatuarea, afirmaţiile lăudăroase de genul „sunt talentat”, „sunt valoros”, exprimări care nu se pot spune în mod frust, dar care transpar din expresii ce sunt folosite pentru a introduce de către vorbitor, gânduri considerate profunde şi pline de sens şi pe care interlocutorul ar face bine să le ia în seamă:
Ex: „După umila mea părere” (este mai des întâlnită la persoanele mai în vârstă); „Dacă vreţi să aflaţi părerea mea” (întâlnită mai frecvent la tinerii care îşi exprimă propria suficienţă); „Departe de mine gândul de a nu fi de acord, dar...”; „Poate nu sunt eu cel chemat să spună”.
9.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9
9.4. Metalimbajul şi discursul juridic 9.4.1.Rolul metalimbajului in discursul retoric
Metalimbajul este limbajul ascuns în interiorul limbajului formulat oral. Metalimbajul exprimă:
- cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele atitudini ale unei persoane; - un limbaj mascat în formulările orale; - trezeşte instinctul, intuiţia că vorbitorul prin limbajul său spune altceva decât ceea ce gândeşte.
Rolul metalimbajului - Metalimbajul efectuează la debutul conversaţiei o apropiere afectivă de celălalt vorbitor; dacă tot metalimbajul ar fi dat la o parte, conversaţia ar fi simplă, abruptă şi ar avea următoarele caracteristici: - conversaţia ar fi un dialog scurt, la obiect, cu o introducere abruptă; - dialogul ar părea lipsit de maniere, iar atitudinea noastră nepăsătoare faţă de celălalt;
- metalimbajul amortizează loviturile pe care ni le dăm reciproc; - efectuează o manipulare reciprocă care nu se vede.
- Metalimbajul ne permite exteriorizarea emoţiilor în condiţiile în care putem rămâne manieraţi, dialogul începând întotdeauna cu un ritual de expresie, cu clişee. - Metalimbajul este folosit pentru a afla adevărata atitudine a celuilalt. - Metalimbajul este mai uşor de acceptat decât un adevăr formulat frust.
9.4.2..Caracteristicile matalimbajului -In metalimbaj cuvintele au o implicaţie emoţională.
107
- Sunt termeni care indică o implicare emoţională, cum este de exemplu termenul al meu , care arată o atitudine afectivă.
- Accentuarea unui cuvânt din frază poate schimba sensul acesteia. - Trecerea accentului de pe un cuvânt pe altul poate transforma înţelesul frazei.
Ex: „Eu trebuie să accept această slujbă” (trebuie să accept eu şi nu altul); Ex: „Trebuie să accept această slujbă”.
- Prin accentuarea diferitelor cuvinte este posibilă manipularea sensului a ceea ce oamenii aud. Ex: „Câte animale din fiecare specie a luat Moise cu el în Arcă?” Majoritatea vor răspunde indicând un număr sau altul. Răspunsul corect este: ,,Niciunul”, deoarece Arca a fost a lui Noe.
- Metalimbajul este utilizat ca mijloc de voalare a adevărului , de inducere în eroare. - „Sincer”; „ pe cinstea mea”; „pe şleau”, sunt expresii care arată că vorbitorul urmează să fie mai puţin sincer sau onest decât pretinde. Oamenii cu o percepţie fină decodifică imediat acest sens.
Ex: „Pe cinstea mea este cea mai bună ofertă” (nu este cea mai bună ofertă, dar poate mă veţi crede).
- ,, Neîndoielnic” este o formulare care te îndeamnă la îndoială. - Cuvinte ca ,,Ok?” şi ,,Da”?, forţează interlocutorul să fie de acord cu punctul de vedere al vorbitorului. - Expresiile „doar ” şi „numai ”, sunt folosite pentru a minimaliza ceea ce urmează spus. Scopul minimalizării prin aceste expresii este acela că oamenii nu au curajul întotdeauna să spună ce simt cu adevărat sau încearcă intenţionat să înşele, ori caută să se sustragă de răspunderile ce le revin.
Ex: „Vă voi răpi doar 5 minute din timpul d-voastră”.,, Vă voi răpi 5 minute” este o formulare mai hotărâtă şi mai credibilă.
- Cuvântul „încerc”, este folosit de persoanele nesigure pe ele, care nu duc lucrurile până la capăt; cel ce foloseşte acest cuvânt anunţă de la început (pentru a se proteja) că ar putea avea eşec, eschivându-se astfel de la responsabilitatea nereuşitei.
Ex: „Voi încerca” - Formularea „da, dar”, este o simulare a unui acord, încercând să evite intimidarea făţişă. - Cuvântul „dar”, contrazice cuvintele care îl preced; semnalează faptul că persoana până la acel punct nu a fost sinceră; mai poate fi exprimat prin „totu şi”, „cu toate acestea”. - „Credeţi-mă”; „vorbesc serios”; „v-a ş minţi eu pe d-voastră?”, sunt formulele care se introduc când vorbitorul simte că nu are credibilitate.
- Metalimbajul manipulant este folosit în construcţia de curse. - „Nu credeţi că”, „nu vi se pare că”, „nu e oare adevărat că” , sunt expresii care cer ca răspuns un „Da” şi permit vorbitorului să manipuleze. - „Trebuie”, „ar trebui ” sunt expresii manipulante care se traduc prin „dup ă părerea mea”. - Stilul bârfitor, al celor dornici de a furniza informaţii deformate se ascunde sub formule de genul: „ nu o să credeţi, dar”, „ nu ar trebui să vă spun toate astea”, „nu suflaţi o vorbă despre tot ce v-am spus”, „nu vreau să dau naştere unor zvonuri”.
- Egolatria exprimă infatuarea, afirmaţiile lăudăroase de genul „sunt talentat”, „sunt valoros”, exprimări care nu se pot spune în mod frust, dar care transpar din expresii ce sunt folosite pentru a introduce de către vorbitor, gânduri considerate profunde şi pline de sens şi pe care interlocutorul ar face bine să le ia în seamă. Concepte şi termeni de reţinut
1. Ce inţelegeţi prin termenul de metalimbaj? 2. Care este rolului metalimbajului în discursul juridic? 3. Ce caracteristici ale metalimbajului cunoaşteţi? 4. În ce constă forţa persuasivă a metalimbajului?
Bibliografie obligatorie
1 Carnegie, D., (2000) Cum să vorbim în public, Ed.Curtea Veche, Bucureşti 2. Guéguen, N., (2007) Psihologia manipulării şi susţinerii , Ed. Polirom, Iaşi.
3 Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi 4. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 5. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti
109
Unitatea de învăţare 10
Supravegherea expresiei si discursul juridic 10.1 Introducere
10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................................................... 10.3 Conţinutul unit ăţii de învăţare ............................................................................................................
10.3.1.Evitarea expresiilor banale în discursul juridic 10.3.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor în discursul juridi c 10.3.3..Evitarea cliseelor.
10.3.4.Evitarea abuzului si a incoerentei figurilor de stil 10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................
1.1. Introducere Nu este suficient ca scriitorul sau oratorul să cunoască
principiile artei scris-vorbitului. Oratorul trebuie să fie prevenit în acelaşi timp împotriva
greşelilor pe care le poate face. Astfel trebuiesc evitate expresiile banale şi nesemnificative.
care simbolizează caracteristicile negative ale persoanei ce susţine discursul, ele putând să semnifice personalităţi mediocre, incapacităţi de comunicare într-un stil propriu, incultură.
Evitarea banalităţii nu înseamnă cu orice chip un stil eminamente original. Se poate relua o temă tratată de alte persoane, dar în stil propriu, înfăţişând o nouă interpretare.
Banalitatea poate fi nu numai de expresie, ci şi de construcţie a structurii discursului şi anume, de la concepţia generală până la formulele verbale. Aceste esprimări improprii trebuie excluse din formularile discursului retoric.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:
1. înţelegerea necesităţii de exprimare expresivă şi corectă în discursul juridic
110
2. decriptarea expresiilor banale în vederea evitării lor ; 3. evitarea folosirii improprie a termenilor;
4. decriptarea abuzului si a incoerentei figurilor de stil in discursul juridic în vederea evitării lor.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învăţare Supravegherea expresiei si discursul juridic, timpul alocat este de 4 ore.
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3. Supravegherea expresiei si discursul juridic
10.3.1.Evitarea expresiilor banale Nu este suficient ca scriitorul sau oratorul să cunoască
principiile artei scris-vorbitului. Oratorul trebuie să fie prevenit în acelaşi timp împotriva
greşelilor pe care le poate face. Astfel trebuiesc evitate expresiile banale şi nesemnificative. - Banalitatea exprimării simbolizează caracteristicile
negative ale persoanei ce susţine discursul, ele putând să semnifice: - personalităţi mediocre; - incapacităţi de comunicare într-un stil propriu; - incultură.
Evitarea banalităţii nu înseamnă cu orice chip un stil eminamente original. Se poate relua o temă tratată de alte persoane, dar în stil propriu, înfăţişând o nouă interpretare.
- Banalitatea poate fi nu numai de expresie, ci şi de construcţie a structurii discursului şi anume, de la concepţia generală până la formulele verbale, cum sunt:
- banalitate şi lipsă de relief în expunere; - banalitate în alegerea adjectivelor: frumos, admirabil, superb, remarcabil, extraordinar, minunat; - banalitate în utilizarea adverbelor: realmente, completamente, actualmente, literalmente, pur şi simplu; - banalitate în comparaţii , în figuri retorice , în stereotipia construcţiei frazei, fără muzicalitate, cu sonorităţi convenţionale, cu ritm monoton, banalitate în gândire şi exprimare afectivă, sărăcie interioară redată prin formule denumite poncif.
Ex: în artă, industria de serie de factură banală în limba
111
germană se numeşte Kitsch.
10.3.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor
- Pe lângă banalitate trebuie evitată folosirea improprie a termenilor .
Cea mai neînsemnată nesiguranţă avută în formularea unui cuvânt trebuie verificată prin utilizarea dicţionarului. Folosirea improprie a termenilor se regăseşte în barbarisme, solecisme, neologisme, arhaisme, provincialisme, purisme.
- Barbarismul este folosirea cuvintelor în sens inexact sau fantezist.
Ex:incontestabil pentru incompatibil; Antideluvian pentru antedeluvian;
- Solecismele sunt erori de sintaxă. Ex. Am adus actul necesar fratelui meu, pe care l-am închis în sertarul biroului (este vorba de act.. sau de frate?)
- Neologismele sunt supărătoare când sunt abundente sau neîncorporate în limbaj. - Arhaismele sunt de asemenea supărătoare când sunt folosite în număr prea mare şi în contexte neadecvate. - Provincialismele îngreunează limbajul când depăşesc măsura şi bunul simţ. - Purismul excesiv sărăceşte limbajul.
Ex: în literatura franceză curentul purist a existat până la reacţia romanticilor.
- Chezăşia cea mai bună pentru un stil de fineţe şi de cultură este bunul-gust. În acelaşi timp, sinonimele au mare valoare pentru diferenţele de nuanţă dintre cuvintele cu sens apropiat, exprimând arta de-a repeta prin cuvinte,. În această direcţie un mare rol îl au „Dic ţionarele de sinonime”.
- Pleonasmele, paronimiile reflectă lipsa de siguranţă în mânuirea lexicului întâlnită la persoanele lipsite de cultură.
Ex: exasperaţiune.
10.3.3..Evitarea cliseelor - Clişeele sunt expresii învechite, tocite, folosite de oamenii
lipsiţi de imaginaţie sunt platitudini.” - „Oarecum” este un fel de scuză pentru o afirmaţie nerelevantă. Poate apărea în mai multe variante cum sunt: „fiindc ă veni vorba”, „ca să nu uit” „dac ă mă gândesc bine”. Aceste expresii au drept scop atenuarea a ceea ce vorbitorul vrea să spună. - Există clişee utilizate cu scopul de a trezi atenţia, de a menţine interesul într-o conversaţie plictisitoare. Aici se încadrează clişeele persuasive de genul:
- „O ştiţi pe aia cu?”- formulare care cere o negaţie.
112
- „Şi ştiţi ce a spus?”- tic verbal plictisitor care cere ca răspuns „nu, ce a spus?”.,, - „Ghici ce s-a întâmplat?”
- Există o categorie de clişee persuasive, de tipul celor care încearcă să forţeze un acord, o atitudine de cooperare cu punctul de vedere al vorbitorului:
- „Cred că sunteţi cu toţii de acord că....” - „Vreau să fie clar un lucru”.
- Clişeele exprimă locul comun în exprimări exprimări banale ca:
Ex: ,,pe parcurs”, ,,în jur de...”, ,,o serie de”, ,,bagaj de cunoştinţe”, ,,din punct de vedere”.
- Clişeele reprezintă întorsături de frază de genul: Ex:„dar nu e mai puţin adevărat, că”, - „în disperare de cauză”; - „împrejurări independente de voinţa mea”; - „lumina tiparului, în lumina acestor consideraţii”.
- O altă grupă de clişee sunt cele formulate în următoarea manieră:
Ex: „demn de o cauză mai bună”; - „plin până la refuz”; - „în această ordine de idei”; - „a străluci prin absenţă”; - „exemplu grăitor”; - „a făcut să curgă cerneală”; - „a-şi face probleme, nu contează”; - „timp util”; - „departe de mine gândul”; - „este normal acest lucru”; - „am impresia că”.
- Scriitorul, oratorul trebuie să evite anacronismele şi inexactităţile textului care produc efect stilistic catastrofal.
- Parafonia este dispoziţia normală a cuvintelor care poate da în mod involuntar şi paradoxal un sens neaşteptat sau chiar obscen. Exemplu de parafonie la un scriitor prestigios semnalat de E.Lovinescu:
„Du-te iară-n curte-n fund”! Se mai pot nota efectele comice generate de inadvertenţe la
figurile retorice: - efect comic provocat de forţarea figurii retorice;
„M ă îmbăt la colţul gurii dulci” (Al. O. Teodoreanu). - efecte bufone pornind de la analogii care pot crea
confuzii; Ex: „Ţăranul era tânăr dar bine îmbrăcat”. „Mâinile îi erau reci, aşa ca ale unui şarpe”.
- Insuficienta elaborare stilistică şi reflectare interioară generează fraze incorecte:
Exemplul semnalat de Şerban Cioculescu: „Deoparte aerul pur...de alta câmpul înverzit”. (cele 2 caractere dominante ale viziunii le-a separat spaţial: puritatea
113
câmpului şi verdele câmpului).
10.3.4.Evitarea abuzului si a incoerentei figurilor de stil
- Abuzul de figuri stilistice produce un efect supărător: Exemplul dintr-un text insuficient redactat al lui D.
Anghel, „Lungă şi tremurătoare, plângerea romanţei, trezită din strune şi din clape, din lemne sonore şi din tremurate degete...se răspândea picurându-şi lacrimile nevăzute în paharele de bere începute ale rarilor clienţi, în farfuriile de pe etajere ce se trezeau şi ele vibrând.”
- Cascada de repetiţii , redondanţa stilului, formulele de umplutură, provoacă de asemenea un efect stilistic negativ:
Ex: Titu Maiorescu ilustrează din discursul lui George Brătianu, „Dimpreună cu dv, dimpreună cu ţara, dimpreună cu sentimentele generaţiei prezente, precum şi dimpreună cu sentimentele strămoşilor (anaforă banală) cred că şi de astă dată vom şti a ne arăta la înălţimea datoriei noastre (clişeu) ce ne impun tradiţiile şi mandatul nostru şi nici de astă dată (repetiţie stângace).
- Incoerenţa figurilor de stil , sunt rezultanta neintegrării în unitatea imaginii.
Ex: „Dunărea este coloana vertebrală prin care respiră plămânii naţiunii (fig. absurdă în conţinut).
- Manierismele sunt exprimări preţioase, forţări spre originalitate cu
orice preţ, care duc la lipsă de claritate în exprimare. - Întorsăturile stilistice, stereotipe şi convenţionale întregesc
tabloul formulărilor inexacte, cu efect negativ: Ex: într-o autoanaliză critică André Gide îşi judecă la un moment dat cele scrise şi nerevizuite suficient astfel: „Am scris câteva pagini pe care le-am rupt. Erau mai mult decât proaste, erau mediocre”. Ex: În acelaşi sens persiflant, T.Arghezi reacţionează împotriva banalităţii şi platitudinii exclamând cu umor: „Î ţi vine să iei puşca la ochi şi să dobori un asasin al imaginii şi al ideii”.
10.4. Îndrumar pentru autoverificare
114
Sinteza unităţii de învăţare 10
10.4. Supravegherea expresiei si discursul juridic
10.4.1.Evitarea expresiilor banale Nu este suficient ca scriitorul sau oratorul să cunoască principiile artei scris-vorbitului. Oratorul trebuie să fie prevenit în acelaşi timp împotriva greşelilor pe care le poate face. Astfel trebuiesc evitate expresiile banale şi nesemnificative. - Banalitatea exprimării simbolizează caracteristicile negative ale persoanei ce susţine discursul,
ele putând să semnifice: - personalităţi mediocre; - incapacităţi de comunicare într-un stil propriu; - incultură.
Evitarea banalităţii nu înseamnă cu orice chip un stil eminamente original. Se poate relua o temă tratată de alte persoane, dar în stil propriu, înfăţişând o nouă interpretare.
- Banalitatea poate fi nu numai de expresie, ci şi de construcţie a structurii discursului şi anume, de la concepţia generală până la formulele verbale, cum sunt:
- banalitate şi lipsă de relief în expunere; - banalitate în alegerea adjectivelor: frumos, admirabil, superb, remarcabil, extraordinar, minunat; - banalitate în utilizarea adverbelor: realmente, completamente, actualmente, literalmente, pur şi simplu; - banalitate în comparaţii , în figuri retorice , în stereotipia construcţiei frazei, fără muzicalitate, cu sonorităţi convenţionale, cu ritm monoton, banalitate în gândire şi exprimare afectivă, sărăcie interioară redată prin formule denumite poncif.
Ex: în artă, industria de serie de factură banală în limba germană se numeşte Kitsch.
10.4.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor
- Pe lângă banalitate trebuie evitată folosirea improprie a termenilor. Cea mai neînsemnată nesiguranţă avută în formularea unui cuvânt trebuie verificată prin utilizarea
dicţionarului. Folosirea improprie a termenilor se regăseşte în barbarisme, solecisme, neologisme, arhaisme, provincialisme, purisme.
- Barbarismul este folosirea cuvintelor în sens inexact sau fantezist. - Solecismele sunt erori de sintaxă. - Neologismele sunt supărătoare când sunt abundente sau neîncorporate în limbaj. - Arhaismele sunt de asemenea supărătoare când sunt folosite în număr prea mare şi în contexte neadecvate. - Provincialismele îngreunează limbajul când depăşesc măsura şi bunul simţ. - Purismul excesiv sărăceşte limbajul. sinonimele au mare valoare pentru diferenţele de nuanţă dintre cuvintele cu sens apropiat,
exprimând arta de-a repeta prin cuvinte,. În această direcţie un mare rol îl au „Dicţionarele de sinonime”. - Pleonasmele, paronimiile reflectă lipsa de siguranţă în mânuirea lexicului întâlnită la
persoanele lipsite de cultură.
10.4.3..Evitarea cliseelor - Clişeele sunt expresii învechite, tocite, folosite de oamenii lipsiţi de imaginaţie sunt platitudini.”
115
- „Oarecum” este un fel de scuză pentru o afirmaţie nerelevantă. Poate apărea în mai multe variante cum sunt: „fiindc ă veni vorba”, „ca să nu uit” „dac ă mă gândesc bine”. Aceste expresii au drept scop atenuarea a ceea ce vorbitorul vrea să spună.
- Există clişee utilizate cu scopul de a trezi atenţia, de a menţine interesul într-o conversaţie plictisitoare. Aici se încadrează clişeele persuasive.
- Există o categorie de clişee persuasive, de tipul celor care încearcă să forţeze un acord, o atitudine de cooperare cu punctul de vedere al vorbitorului. - Clişeele exprimă locul comun în exprimări exprimări banale ca:
Ex: ,,pe parcurs”, ,,în jur de...”, ,,o serie de”, ,,bagaj de cunoştinţe”, ,,din punct de vedere”. - Clişeele reprezintă întorsături de frază de genul:
Ex:„dar nu e mai puţin adevărat, că”, - „în disperare de cauză”; - „împrejurări independente de voinţa mea”; - „lumina tiparului, în lumina acestor consideraţii”.
- O altă grupă de clişee sunt cele formulate în următoarea manieră: Ex: „demn de o cauză mai bună”; - „plin până la refuz”; - „în această ordine de idei”; - „a străluci prin absenţă”; - „exemplu grăitor”; - „a făcut să curgă cerneală”; - „a-şi face probleme, nu contează”; - „timp util”; - „departe de mine gândul”; - „este normal acest lucru”; - „am impresia că”.
- Scriitorul, oratorul trebuie să evite anacronismele şi inexactităţile textului care produc efect stilistic catastrofal.
- Parafonia este dispoziţia normală a cuvintelor care poate da în mod involuntar şi paradoxal un sens neaşteptat sau chiar obscen.
Exemplu de parafonie la un scriitor prestigios semnalat de E.Lovinescu: „Du-te iară-n curte-n fund”!
Se mai pot nota efectele comice generate de inadvertenţe la figurile retorice: - efect comic provocat de forţarea figurii retorice;
„M ă îmbăt la colţul gurii dulci” (Al. O. Teodoreanu). - efecte bufone pornind de la analogii care pot crea confuzii;
Ex: „Ţăranul era tânăr dar bine îmbrăcat”. „Mâinile îi erau reci, aşa ca ale unui şarpe”.
- Insuficienta elaborare stilistică şi reflectare interioară generează fraze incorecte: Exemplul semnalat de Şerban Cioculescu: „Deoparte aerul pur...de alta câmpul înverzit”. (cele 2 caractere dominante ale viziunii le-a separat spaţial: puritatea câmpului şi verdele câmpului).
10.3.4.Evitarea abuzului si a incoerentei figurilor de stil
- Abuzul de figuri stilistice produce un efect supărătorprin prolixitatea stilului.. - Cascada de repetiţii , redondanţa stilului, formulele de umplutură, provoacă de asemenea un efect stilistic negativ. - Incoerenţa figurilor de stil , sunt rezultanta neintegrării în unitatea imaginii. - Manierismele sunt exprimări preţioase, forţări spre originalitate cu
116
orice preţ, care duc la lipsă de claritate în exprimare. - Întorsăturile stilistice, stereotipe şi convenţionale întregesc tabloul formulărilor inexacte, cu
1. Ce înţelegeţi prin exprimare expresivă şi corectă în discursul juridic ? 2. Care sunt expresiile banale în formularea discursului juridic? 3. Prezentaţi câteva expresii banale. 4. Care este efectul abuzului si a folosirii incoerente a figurilor de stil in discursul juridic?
Bibliografie obligatorie
1 Carnegie, D., (2000) Cum să vorbim în public, Ed.Curtea Veche, Bucureşti 2. Guéguen, N., (2007) Psihologia manipulării şi susţinerii , Ed. Polirom, Iaşi.
![Dezbatere oratorie si retorica [cds liceu]](https://static.documente.net/doc/80x56/5892ee001a28ab0e388b52be/dezbatere-oratorie-si-retorica-cds-liceu.jpg)
