Legislatia Comunicarii Si Retorica

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

Facultatea de Drept şi Sociologie

Program de studii DREPT FRECVENŢĂ REDUSĂ

DREPT

– LEGISLAŢIA COMUNICĂRII –

ANAMARIA TOMA-BIANOV

2008

LEGISLAŢIA COMUNICĂRII 3

– CUPRINS –

Unitatea de învăţare 1:

INTRODUCERE................................................................................................................................... 5 1.1.Obiectivele cursului...................................................................................................................... 5 1.2.Concepţia curriculară................................................................................................................... 5 1.3.Scopul unităţilor de învăţare...................................................................................................... 5 1.4.Tematica unităţilor de învăţare.................................................................................................. 5 1.5.Bibliografie generală.................................................................................................................... 5


PRECIZĂRI PREALABILE.............................................................................................................. 7 2.1.Obiective.......................................................................................................................................... 7 2.2.Introducere în obiectul şi metoda comunicării sociale.

Argumente pentru existenţa unui drept al comunicării sociale........................................ 7 2.3.Dreptul comunicării sociale. Obiect. Metode. Noţiune....................................................... 9 2.4.Izvoarele dreptului comunicării sociale................................................................................... 11 2.5.Principiile dreptului comunicării sociale.................................................................................. 12 2.6.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 13 2.7.Bibliografie...................................................................................................................................... 13


TEORIA LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE.................................................................................... 15 3.1.Obiective.......................................................................................................................................... 15 3.2.Reglementări interne şi internaţionale ale libertăţii de exprimare................................... 15 3.3.Restricţiile ce pot fi aduse libertăţii de exprimare................................................................ 19 3.4.Cenzura............................................................................................................................................22 3.5.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 24 3.6.Bibliografie...................................................................................................................................... 24


CALOMNIA…………………................................................................................................................. 25 4.1.Obiective.......................................................................................................................................... 25 4.2.Protecţia demnităţii umane......................................................................................................... 25 4.3.Decizia Curţii Constituţionale a României privitoare la insultă şi calomnie.................. 26 4.4.Infracţiunea de insultă.................................................................................................................. 28 4.5.Infracţiunea de calomnie............................................................................................................. 30 4.6.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 38 4.7.Bibliografie...................................................................................................................................... 38


INTIMITATEA ŞI SIGURANŢA PERSOANEI........................................................................... 39 5.1.Obiective.......................................................................................................................................... 39 5.2.Mijloace juridice de protecţie a intimităţii şi siguranţei persoanei................................... 39 5.3.Intruziunea...................................................................................................................................... 41 5.4.Dezvăluirea de fapte jenante..................................................................................................... 43 5.5.Lumina falsă................................................................................................................................... 44 5.6.Violarea de domiciliu.................................................................................................................... 47 5.7.Violarea secretului corespondenţei.......................................................................................... 48 5.8.Divulgarea secretului profesional............................................................................................. 50 5.9.Respectul comportamentelor..................................................................................................... 53 5.10.Respectul anonimatului............................................................................................................. 54 5.11.Respectul relaţiilor persoanei.................................................................................................. 55 5.12.Lucrare de verificare.................................................................................................................. 58 5.13.Bibliografie.................................................................................................................................... 58

CUPRINS



PROPRIETATEA INTELECTUALĂ............................................................................................. 59 6.1.Obiective.......................................................................................................................................... 59 6.2.Sisteme de protecţie a proprietăţii intelectuale.................................................................... 59 6.3.Proprietatea intelectuală industrială........................................................................................ 62 6.4.Dreptul de autor şi drepturile conexe...................................................................................... 65 6.5.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 67 6.6.Bibliografie...................................................................................................................................... 67


PUBLICITATEA……………................................................................................................................ 69 7.1.Obiective.......................................................................................................................................... 69 7.2.Istoria publicităţii............................................................................................................................ 69 7.3.Funcţiile publicităţii........................................................................................................................ 70 7.4.Reglementări în domeniul publicităţii...................................................................................... 71 7.5.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 75 7.6.Bibliografie...................................................................................................................................... 75


– Unitatea de învăţare 1 –

INTRODUCERE

1.1.Obiectivele cursului...................................................................................................................... 5 1.2.Concepţia curriculară................................................................................................................... 5 1.3.Scopul unităţilor de învăţare...................................................................................................... 5 1.4.Tematica unităţilor de învăţare.................................................................................................. 5 1.5.Bibliografie generală.................................................................................................................... 5

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI. Obiectivele cursului constau în evidenţierea importanţei actului de comunicare în

societatea contemporană, a efectelor acestuia, precum şi a necesităţii reglementării comunicării publice în scopul protejării drepturilor şi libertăţilor individuale.

1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ. Vom încerca în prezentul curs să expunem toate motivele pentru care libertatea de

exprimare – termenul cheie în jurul căruia gravitează întreaga tematică a acestui curs – nu este şi nu trebuie înţeleasă ca o libertate individuală absolută de care putem beneficia fără nici un fel de restricţie. Vom motiva şi articula necesitatea reglementării unor restricţii absolut necesare într-o societate democratică, restricţii pe care le vom urmării în toate aspectele conexe comunicării publice, încercând să impunem, acolo unde este cazul, soluţii legislative care să asigure o mai bună protecţie a drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi a valorilor pe care orice stat democratic le apără.

1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE. Unităţile de învăţare selectate au fost astfel alese încât să ajute cursanţii să

dobândească o serie de competenţe legate de utilizarea corectă a conceptelor specifice, competenţe privind argumentarea necesităţii reglementării unor aspecte ce ţin de comunicarea publică în scopul protejării drepturilor individuale, precum şi a valorilor consacrate prin constituţie şi legi, competenţe privind analiza comparativă a diferitelor reglementări interne şi internaţionale.

Totodată, cursul se doreşte a fi şi o introducere în ceea ce se doreşte a fi un drept al comunicării sociale.

1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE. Temele sunt următoarele:

Unitatea de învăţare 1: Introducere; Unitatea de învăţare 2: Precizări prealabile; Unitatea de învăţare 3: Teoria libertăţii de exprimare; Unitatea de învăţare 4: Calomnia; Unitatea de învăţare 5: Intimitatea şi siguranţa persoanei; Unitatea de învăţare 6: Proprietatea intelectuală; Unitatea de învăţare 7: Publicitatea.

1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ. � Beaud, Paul et alii (coord), Sociologie de la Communication, CNET, Paris, 1997. � Belch & Belch, Advertising and Promotion, Irwin, Boston, 1993. � Bianov, Anamaria; Cătălina Matei, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 2005. � Christians, Clifford et alii, Etica mass media, Editura Polirom, Boston, 2001. � Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. � Cuilenburg, S., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998. � Derville, Gregory, Le pouvoir des medias, PUG, Grenoble, 1997. � Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masa, Editura Şansa, 1996. � Goddard, Angela, Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

INTRODUCERE


� Jeffres, L. W., Mass Media - Process and Effects, Waveland Press Inc., Illinois, 1986. � Lazar, Judith, Sociologie de la communication de masse, Armand Colin, Paris, 1991. � Levinson, Jay, Guerilla Advertising, Bussiness Tech, Bucuresti, 1996. � Middleton, Kent et alţii, Legislaţia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000. � Sorlin, Pierre, Mass Media, Institutul European, Iaşi, 2002.



PRECIZĂRI PREALABILE

2.1.Obiective.......................................................................................................................................... 7 2.2.Introducere în obiectul şi metoda comunicării sociale.

Argumente pentru existenţa unui drept al comunicării sociale........................................ 7 2.3.Dreptul comunicării sociale. Obiect. Metode. Noţiune....................................................... 9 2.4.Izvoarele dreptului comunicării sociale................................................................................... 11 2.5.Principiile dreptului comunicării sociale.................................................................................. 12 2.6.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 13 2.7.Bibliografie...................................................................................................................................... 13

2.1. OBIECTIVE. � introducerea cursanţilor în studiul dreptului comunicării sociale; � familiarizarea cursanţilor cu obiectul, metoda, noţiunea, izvoarele unui drept al

comunicării sociale; � dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui

concept prezentat în această unitate de învăţare.

2.2. INTRODUCERE ÎN OBIECTUL ŞI METODA DREPTULUI COMUNICĂRII SOCIALE. ARGUMENTE PENTRU EXISTENŢA UNUI DREPT AL COMUNICĂRII SOCIALE.

Noţiunea de comunicare evocă legătura unitară, biunivocă sau multiplă între două sau mai multe entităţi. Legătura din cadrul comunicării poate avea o infinitate de forme, cum de altfel comunicarea apare între o infinitate de subiecţi. Comunicarea poate fi într-un singur sens, în ambele sensuri sau în mai multe sensuri, totul depinzând de sistemul de referinţă la care te raportezi. Comunicarea produce dezechilibru sau echilibru, egalitate sau inegalitate, progres sau regres, cultură sau incultură, informaţie sau lipsă de informaţie. Într-un număr special din Cahiers de l’Education Nationale (Nr. 65, mai 1988), un rector făcea următoarea aserţiune: „Comunicarea nu este o funcţie separată, adăugată celorlalte. Ea este primul nostru instrument de muncă. Toate demersurile noaste sunt demersuri de comunicare. Actul de învăţământ, munca administrativă trec prin comunicare. A-i instrui şi a-i educa pe tineri, a informa familiile, a-ţi convinge partenerii, a stabili relaţii cu mediul economic şi social înseamnă în primul rând a comunica”. În lucrarea Societatea cucerită de comunicare, Bernard Miege vorbeşte de mai multe forme ale comunicării enumerând nu într-o manieră limitativă: comunicarea politică, comunicarea publică, comunicarea locală, comunicarea ştiinţifică, etc. În opinia noastră, genul proxim al acestor forme de comunicare îl constituie comunicarea socială. Prin comunicare socială se înţelege, în mod generic, procesul de transmitere de informaţii între oameni1. Prin comunicare socială în sens restrâns înţelegem schimbul de informaţii între persoană, agentul media, autoritatea publică şi societatea. Astfel comunicarea socială în sens restrâns diferă de alte forme ale comunicării sociale din punct de vedere al subiecţilor acesteia, conţinut, limbaj, natura şi calificarea informaţiei, regulile comunicării şi normele juridice care o reglementează. Studierea şi perfecţionarea comunicării sociale este legată de eficienţa acesteia, care la rândul ei depinde de normele de drept care reglementează aspectele esenţiale ale acesteia. Dezvoltarea eficienţei acţiunii şi utilizarea intensivă a timpului nu se pot înfăptui fără informaţie şi comunicarea acesteia. Informaţia este cheia de boltă a comunicării, în general şi a celei sociale, în special. Militarii şi persoanele din serviciile de informaţii au motive întemeiate să facă deosebirea între o informaţie, care este culeasă în stare brută, şi informaţii care sunt

1 Lucian Vasile Szabo, Libertatea de comunicare în lumea presei, Ed. Amarcad, Timişara, 1999, p.111



trecute printr-o selecţie sub minimum trei factori: evaluarea sursei, evaluarea informaţiei şi coroborarea informaţiei2. Orice informaţie presupune prezenţa a trei variabile în care nu se poate avea absolută încedere, astfel: a. informatorul poate cunoaşte deformat faptul, obiect al informaţiei: spre exemplu, este un pesimist înnăscut care crede că plouă atunci când burniţează; sau prezintă o premoniţie a sa ca o certitudine, ori datorită vederii a confundat stropii de la un furtun cu ploaia naturală, etc. b. mijlocul de comunicare distorsionează informaţia, de exemplu, transmisia prin telefon a fost suprapusă cu o altă convorbire, informatul nu a auzit bine, subiectivismul agentului media, influenţa factorului politic sau economic, etc. c. informatul recepţionează cu o anumită doză de subiectivism, de exemplu, poate fi un optimist care crede că informatorul nu exagerează când de fapt acesta prezintă lucrurile în „roz”. Toate aceste ilustrează trei idei importante:

- Informaţia în comunicare nu conţine niciodată adevărul 100%. Pe tot parcursul comunicării se pot strecura erori, chiar dacă nici un membru al lanţului informativ, de la informator la informat, nu are intenţii rele.

- Orice s-ar crede, nu numai că în materie de informare nu există obiectivitate, dar în general, orice pretenţie de obiectivitate absolută pare suspectă, dacă nu absurdă în condiţiile relativităţii.

- Este firesc ca fiecare martor să aibă propria sa impresie (determinată de mai mulţi factori) asupra evenimentului la care a asistat.

Se observă că informaţia prezintă un oarecare procent de denaturare inerent celor trei elemente.

Obiectivitatea nu poate exista – cu atât mai mult – decât în informaţia de ordin ştiinţific unde aceeaşi experienţă realizată de mai mulţi cercetători conduce întotdeauna la aceleaşi rezultate (deşi şi aici intervine relativitatea). Uneori apare tentaţia denaturării intenţionate a informaţiei în anumite scopuri, mai mult sau mai puţin nobile. Spre exemplu, se poate încerca manipularea opiniei publice prin denaturarea intenţionată a informaţiei din:

- dorinţa de a obţine o anumită atitudine din partea opiniei publice pentru a îndeplini o anumită acţiune

- dorinţa de a vinde un produs, în acest sens este cunoscut un proverb rusesc care spune: Fără înşelăciune nimic nu se vinde3

- dorinţa de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze a unui partid, a unui candidat, etc.

Spre exemplu, în comunicarea dintre conducerea FNI şi persoanele fizice şi juridice determinaţi să-şi „investească” economiile la acest fond, s-au denaturat intenţionat informaţiile, astfel: - folosirea la un fond privat, aşa cum este FNI, a cuvântului „naţional” în denumirea

acestuia, a indus o idee falsă cum că acesta ar fi o instituţia publică, deci a statului, care presupune o anumită rigoare, corectitudine, garanţie, etc.

- în emblema FNI s-au strecurat iniţialele CEC, sugerând astfel că sumele depuse de FNI sunt garantate 100% de stat prin intermediul CEC-ului (în caz de faliment, proastă gestiune, etc)4.

2 Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Ed. Antet, Iaşi, 1999, p.13 3 Potrivit Art.6 lit.a, b, Art.22, Art.23 lit.b din Legea 148/2000 privind publicitatea, publicitatea înşelătoare, cât şi publicitatea subliminală, pot constitui contravenţii sau chiar infracţiuni după caz, cum ar fi înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută de Art.296 C.pen. 4 Se ştie că în sistemul bancar, în cazul falimentului unei bănci, depozitele persoanelor fizice sunt garantate dintr-un fond special numai până la un cuantum (de exepmlu 54 mil. Lei), în schimb la Fondurile private de



Acest mod de comunicare a favorizat, păgubirea a peste 300.000 de cetăţeni, investitori cu circa 5.000 miliarde lei, prin gestionare defectuoasă şi sustragerea acestei sume, de pesoane necinstite, aspect acoperit iniţial printr-o comunicare manipulată, înşelătoare.

În asfel de situaţii, spunem că ne aflăm în cazul dezinformării, care de regulă se bazează pe miniciună. Pietro Wierzbicki vorbeşte de secolul XX ca secol al adevărului şi minciunii, arătând, că drept răspuns la oraşele de aluminiu şi sticlă ale laboratoarelor înţelepciunii, s-au înălţat spre cer coşurile murdare ale fabricilor de falsuri5.

Minciuna rafinată îi suceşte minţile individului, colectivităţii, societăţii, în mod viclean şi îi face să creadă că negru este alb, şi că îi este favorabil ceea ce în realitate îl păgubeşte. Spre exemplu, populaţia a „acceptat” să suporte prin datoria publică imensele prejudicii cauzate băncilor prin infracţiuni, prezentându-i-se ca fiind „credite neperformante”. Nimic mai fals, deoarece un credit neperformat este un împrumut care a fost recuperat, însă fără a produce beneficiile care trebuiau să fie obţinute prin dobânzile la creditul respectiv datorate de împrumutat, din varii cauze, inclusiv falimentul neinfracţional al împrumutatului. Deci sintagma credit neperformant nu include creditele obţinute prin infracţiuni şi nereuşite, pentru care trebuia angajată răspunderea penală, disciplinară, civilă, etc, a celor care le-au cauzat aprobându-le sau favorizându-le, şi astfel să nu fie suportate de populaţie.

În aceste condiţii, pe lângă o deontologie a comunicării sociale, este necesar şi un drept al comunicării sociale, drept care contribuie şi la realizarea celorlalte drepturi şi libertăţi ale omului.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Definiţi comunicarea socială. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 7. 2. Enumeraţi cele trei variabile conţinute într-o informaţie. Folosiţi spaţiul de mai jos

pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 8.

2.3. DREPTUL COMUNICĂRII SOCIALE. OBIECT. METODE. NOŢIUNE. Dreptul la informaţie în sens larg nu se confundă cu dreptul la informaţie reglementat în

art.31 din Constituţia României, respectiv, dreptul la informaţia de interes public. Dreptul la informaţiei în sens larg se realizează prin mai multe drepturi consacrate în

Constituţia României (dreptul la învăţătură, dreptul la apărare, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la vot, dreptul la petiţionare, dreptul la informaţia de interes public, etc).

Un curs care ar aborda dreptul la informaţie în sens larg, cum de altfel un curs care ar trata acest drept numai în sens restrâns, considerăm că nu ar fi de dorit. De aceea credem că un drept al comunicării sociale, ar presupune o abordare, mai eficientă prin prisma rolului şi scopului instituţiilor juridice ale comunicării sociale. De aceea am achiesat la această denumire dată disciplinei, respectiv Dreptul comunicării sociale6.

investiţii sumele investite de persoane fizice nu sunt garantate de stat sau vreun fond special controlat de stat. Dar în cazul CEC-ului, instituţie publică, depozitele sunt garantate 100%. 5 Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Ed. Nemira, 1996, p.7 6 Pentru o altă denumire a se vedea dr. Dumitru Titus Popa, Dreptul comunicării, Ed. Norma, Bucureşti, 1999. În HG nr.645/2000 se vorbeşte de specializările Comunicare socială, Comunicare publică, Comunicare audovizuală.



Legea nr.8/1996, foloseşte sintagma „dreptul de comunicare publică” în sensul unui drept exclusiv, al autorului unei opere de a autoriza comunicarea către public a operei sale. Acest drept vizează numai un aspect al comunicării sociale.

Dreptul comunicării sociale este definit de profesorul francez Emmanuel Darieux ca fiind comunicarea în ansamblu a modalităţilor de mediere: de la suporturile mesajului (hârtia, banda magnetică, pelicula, etc.) la conţinutul informaţional transmis, personalul de specialitate (actorii comunicării), şi efectele produse de comunicarea publică. Această definiţie, este mai de grabă a comunicării sociale şi nu a dreptului comunicării sociale, dreptul fiind în general o totalitate de norme juridice, concept ce nu se poate confunda cu lanţul comunicaţional: emiţător-canal-mesaj-receptor.

Astfel, prin dreptul comunicării sociale vom înţelege totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează în cadrul comunicării directe şi indirecte între oameni, respectiv individ, agentul media, autoritatea publică şi societatea.

Alţi autori vorbesc de „dreptul multimediei”. Prin „media” se înţelege toate mijloacele de expresie, inclusiv vocea şi gestul. Francis Balle, defineşte „media” ca un echipament tehnic care permite oamenilor să comunice expresia gândirii lor, indiferent care ar fi forma şi finalitatea acestei expresii7.

Criticând această definiţie, Dan Claudiu Dănişor arată că prin media se înţelege nu doar mijlocul tehnic al comunicării ci şi comunicarea însăşi ca şi instituţiile sociale care intervin în acest proces8.

Ca atare, socotim că dreptul multimedia exprimă mai degrabă drepturile subiectelor active în comunicarea socială, ceea ce ar fi incomplet pentru ce ne propunem să studiem la disciplina „dreptul comunicării sociale”, care trebuie să cuprindă şi drepturile consumatorilor de informaţie.

Comunicarea este transmiterea unei informaţii de la emiţător la receptor. Comunicarea socială presupune relaţia de comunicare individ-individ, precum şi comunicare individ-autoritate, individ-societate. În aceste relaţii de comunicare, un rol important îl are media care este o interfaţă calificată între cetăţean, societate şi autorităţi. În patrulaterul cetăţean, societate, autoritate şi media apare un complex de relaţii sociale care se desfăşoară după reguli deontologice, morale şi juridice.

Astfel, la anumite relaţii sociale, s-au instituit drepturi şi obligaţii cu valoare juridică (respectiv a căror respectare este asigurată prin sancţiuni juridice) pentru fiecare din cei patru actori principali ai comunicării sociale (individ, societate, media şi autoritate).

Deci obiectul Dreptului comunicării sociale îl constituie relaţiile sociale de transmiterea informaţiilor considerate cele mai importante între individ, societate, autoritate şi media, care necesită o reglementare juridică.

Această ramură a dreptului este situată de doctrină în dreptul public şi ca atare metodele de studiu folosite de ştiinţa Dreptului comunicării sociale sunt în principal: logică, istorică, sociologică, cantitativă şi comparativă.

TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Precizaţi obiectul dreptului comunicării sociale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 10. 2. Definiţi dreptul comunicării sociale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului.

7 Francis Balle, Media et societe, Montchrestien, 1990 8 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.102



...................................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................................

................................................................................................................................................................... � Răspunsul poate fi consultat la pagina 10.

2.4. IZVOARELE DREPTULUI COMUNICĂRII SOCIALE. Izvoarele dreptului comunicării sociale sunt acele norme juridice în care se prevăd

drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, societăţii, autorităţii publice şi mediei în domeniul comunicării sociale.

Astfel, pot fi considerate izvoare ale dreptului comunicării sociale: actele juridice internaţionale la care România a aderat (Declaraţii, Convenţii, Tratate, Rezoluţii, etc.), Constituţia României, Legile, Ordonanţele Guvernului, Hotărârile Guvernului, Ordine, Instrucţiuni, Regulamente şi actele administrative ale autorităţilor publice.

Potrivit Art.11 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) „libera comunicare de gânduri şi de opinii este unul dintre drepturile cele mai preţioase ale omului; orice cetăţean poate deci vorbi, scrie, imprima liber, cu condiţia să răspundă de abuzul acestei libertăţi, în cazurile determinate de lege”. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului prevede în cadrul comunicării sociale, drepturi, libertăţi, obligaţii, responsabilităţi şi răspunderi. Răspunderea pentru abuzul de liberate în comunicare, trebuie să fie numai „în cazurile determinate de lege”. În art.19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) se prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare”.

Pe lângă o serie de alte reglementări internaţionale şi în mod deosebit Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România a aderat, în Constituţia României sunt o serie de dispoziţii care reglementează drepturile şi obligaţiile individului, societăţii, autorităţilor publice şi media în structura diferitelor drepturi, libertăţi şi obligaţii, cum sunt: ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art.26), secretul corespondenţei (art.28), libertatea conştiinţei (art.29), libertatea de exprimare (art.30), dreptul la informaţie (art.31), dreptul la învăţătură (art.32), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art.52), şi altele.

De asemenea, dreptul comunicării sociale îşi are reglementările sale specifice în Rezoluţiile nr.1003 şi 1215 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică asupra cărora ia act Camera Deputaţilor din Parlamentul României la 12 septembrie 1994; Legea nr.48/1992 privind audiovizualul şi legea nr.41/1994, Legea arhivelor naţionale nr.16/1996, Legea presei nr.3/1974, Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe şi altele.

Totodată responsabilitatea şi răspunderea în dreptul comunicării sociale sunt reglementate în dispoziţiile Codului penal, Legea privind statutul funcţionarilor publici (Legea nr.188/1999), Legea responsabilităţii ministeriale (Legea nr.115/1999), Legea bancară (Legea nr.58/1998), şi altele în care sunt prevăzute abateri disciplinare şi infracţiuni prin care se apără drepturile subiecţilor activi şi pasivi, în raporturile de comunicare socială.


1. Enumeraţi izvoarele interne ale dreptului comunicării sociale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 11. 2. Enumeraţi izvoarele internaţionale ale dreptului comunicării sociale. Folosiţi

spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.



...................................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................................

................................................................................................................................................................... � Răspunsul poate fi consultat la pagina 2.

2.5. PRINCIPIILE DREPTULUI COMUNICĂRII SOCIALE. Atât în instituirea normelor juridice şi deontologice ale dreptului comunicării sociale,

al studiului acestora, cât şi în activitatea de respectare a acestora, trebuie urmate anumite principii.

Principiile sunt idei – reguli de bază general valabile – ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului.

În dreptul comunicării sociale, se aplică următoarele principii: a. Principiul legalităţii, care presupune: recunoaşterea ca valori supreme, a

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a dreptăţii în primul rând, consacrate de Constituţiei şi legile statului; activitatea de comunicare socială să se desfăşoare prin procedee şi mijloace permise de legi legitime democratice; orice lege poate fi criticată, dar nu încălcată; respectarea ierarhiei actelor juridice.

b. Principiul egalităţii în drepturi, care presupune: toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu trebuie să existe privilegii sau discriminări în faţa responsabilităţii morale, sociale, juridice, pentru nici o persoană şi nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici, nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt responsabili în faţa şi în condiţiile legii, indiferent dacă sunt sau nu autorităţi publice.

c. Principiul bunei-credinţe, care presupune exercitarea drepturilor şi libertăţilor fără a urmări sau a accepta încălcarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale celorlalţi.

d. Principiul adevărului, care presupune stabilirea adevărului, care este unic, verificarea informaţiilor înainte de a fi făcute publice, excluderea minciunii.

e. Principiul corectei informări a opiniei publice (art.31 alin.2 şi 4 din Constituţie). f. Principiul libertăţii de exprimare (art.30 din Constituţie) g. Principiul libertăţii în general: liberatea constă în posibilitatea de a face tot ceea

ce nu dăunează celuilalt, astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte decât acele limite care sunt necesare altor membrii ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.

h. Prezumţia de nevinovăţie. Potrivit art.23, alin.11 din Constituţie „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Deci în orice comunicare trebuie respectată această prezumţie. Conform art.6 alin.2 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită”.

i. Principiul responsabilităţii şi răspunderii, care presupune instituirea de responsabilităţi şi înfăptuirea răspunderilor atunci când se încalcă regulile dreptului şi deontologiei comunicării. Acesta înseamnă responsabilităţi şi răspunderi pentru toţi subiecţii raporturilor juridice sau morale, ce apar în domeniul dreptului comunicării sociale.

j. Principiul imparţialităţii şi obiectivităţii presupune: independenţa agentului media şi protecţia acestuia, relaţii principiale nediscriminatorii între autorităţi şi agenţi media, prezentarea şi transmiterea informaţiilor obiectiv şi imparţial.

k. Principiul secretului profesional care presupune: protecţia surselor, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, nepublicarea informaţiilor şi datelor ce nu sunt destinate publicităţii, sau prin care se încalcă nejustificat, ilegal şi nelegitim drepturile şi libertăţile omului şi interesul public, protecţia secretului profesional, respectarea drepturilor şi libertăţilor legitime protejate prin instituirea secretului profesional.

l. Principiul umanismului. Umanismul dreptului presupune o ierarhizare, făcută de legiuitor, a elementelor - scop al responsabilităţii juridice -, prin punerea accentului în primul rând pe prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând pe represiune, ideea principală fiind de protecţie, ocrotire şi educare.



m. Principiul accesului liber la informaţii. Ca orice principiu de drept acesta are şi excepţii, respectiv situaţii, când nu se aplică. Acestui principiu se circumscrie: dreptul de a fi informat, dreptul de acces la sursele de informare, dreptul la apărarea surselor de informare, dreptul şi obligaţia de a informa, dreptul la o informare corectă, dreptul de a-ţi face cunoscută informaţia, dreptul la propria imagine, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi obligaţiile corelative acestora.

n. Principiul respectării dreptului de autor sau al comunicării autorizate.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Specificaţi în ce constă principiul legalităţii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 12. 2. Specificaţi în ce constă principiul prezumţiei de nevinovăţie. Folosiţi spaţiul de mai

jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


2.6. LUCRARE DE VERIFICARE. Prezentaţi argumentele prin care se susţine necesitatea existenţei unui drept al

comunicării sociale.

Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate, - utilizarea bibliografiei precizate.

2.7. BIBLIOGRAFIE. � Beaud, Paul et alii (coord), Sociologie de la Communication, CNET, Paris, 1997. � Belch & Belch, Advertising and Promotion, Irwin, Boston, 1993. � Bianov, Anamaria; Cătălina Matei, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 2005. � Christians, Clifford et alii, Etica mass media, Editura Polirom, Boston, 2001. � Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. � Cuilenburg, S., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998. � Derville, Gregory, Le pouvoir des medias, PUG, Grenoble, 1997. � Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masa, Editura Şansa, 1996. � Goddard, Angela, Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002. � Jeffres, L. W., Mass Media - Process and Effects, Waveland Press Inc., Illinois, 1986. � Lazar, Judith, Sociologie de la communication de masse, Armand Colin, Paris, 1991. � Levinson, Jay, Guerilla Advertising, Bussiness Tech, Bucuresti, 1996. � Middleton, Kent et alii, Legislaţia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000. � Sorlin, Pierre, Mass Media, Institutul European, Iaşi, 2002.



TEORIA LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE

3.1.Obiective.......................................................................................................................................... 15 3.2.Reglementări interne şi internaţionale ale libertăţii de exprimare................................... 15 3.3.Restricţiile ce pot fi aduse libertăţii de exprimare................................................................ 19 3.4.Cenzura............................................................................................................................................22 3.5.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 24 3.6.Bibliografie...................................................................................................................................... 24

3.1. OBIECTIVE. � introducerea cursanţilor în studiul libertăţii de exprimare; � familiarizarea cursanţilor cu legislaţia internă şi internaţională în materie, cu

jurisprudenţa CEDO în materie, precum şi cu noţiuni şi concepte conexe libertăţii de exprimare;

� dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui concept prezentat în această unitate de învăţare.

Sunt necesari ani îndelungaţi înainte ca valorile care se bazează pe adevăr şi autenticitate morală

să se impună şi să învingă cinismul; dar, până la urmă, ele ies întotdeauna victorioase.

Vaclav Havel

3.2. REGLEMENTĂRI INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE ALE LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE.

Libertatea cuvântului nu poate fi înţeleasă numai ca o absenţă a interdicţiei de care profită doar o minoritate infimă (oameni de presă, politicieni). Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei umane, „dreptul la comunicare” se impune ca un drept recunoscut indivizilor, grupurilor şi naţiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel, prin orice mijloc de expresie. Numeroşi cercetători au pus în lumină diferite valori şi scopuri pe care le serveşte libertatea de exprimare.

Astfel, a fost evidenţiată importanţa protejării presei care să „pondereze” puterea guvernului, dar în acelaşi timp s-a subliniat importanţa libertăţii de exprimare ca modalitate de a dezvolta o societate tolerantă. În absenţa unei teorii unice, s-ar putea adopta sugestia conform căreia „libertatea de exprimare” ar subsuma mai multe principii. Un prim principiu reflectă finalitatea guvernării democratice, interzicând guvernului să suprime discursul ideologic şi politic formulat de critici. Un al doilea principiu este justificat de căutarea adevărurilor pe „piaţa ideilor”, protejând cercetarea ştiinţifică. Iar un al treilea principiu protejează afirmarea de sine, apărând expresia artistică. Libertatea de exprimare nu este o idee nouă în istoria gândirii, deşi trebuie remarcat faptul că boom-ul informaţional şi mediatic pe care îl cunoaşte societatea modernă îi atribuie o importanţă fără precedent. Dreptul la expresie şi la o presă liberă era o manifestare a ideilor iluministe şi arăta încrederea în raţiunea umană, care a depăşit modul feudal de raportare la viaţa socială. În 1790, în urma Revoluţiei Franceze, au fost votate articolele 17 şi 18 din Constituţia Franceză, care stipulau: „Comunicarea liberă a gândurilor şi a opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale omului. Orice cetăţean poate vorbi, scrie, tipări liber cu condiţia să răspundă la abuzul acestei libertăţi în cazurile prevăzute de lege”. În dreptul intern, libertatea de exprimare este reglementată de Constituţia României, în calitate de lege fundamentală a statului român. Astfel, art.30 tratează în mod distinct problematica libertăţii de exprimare, delimitând-o de alte categorii de libertăţi fundamentale ale omului: ”Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a



credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Considerăm cu această ocazie ca fiind necesară o analiză mai atentă a reglementărilor constituţionale pentru a înţelege ce l-a determinat pe legiuitor să dea consideraţie deosebită libertăţii de exprimare în raport cu libertatea de opinie pe de-o parte, şi cu libertatea (dreptul ) de informaţie, pe de altă parte. Având în vedere că toate cele trei categorii de libertăţi au ca scop împlinirea intelectuală, ele pot fi intitulate libertăţi ale spiritului, însă cu caracteristici proprii pentru fiecare în parte.Art.29, al.1, determină în mod imperativ că libertatea gândirii şi a opiniilor nu pot fi îngrădite sub nici o formă, iar nimeni nu poate fi constrâns să gândească altfel decât conform propriilor principii.

Această atitudine intelectuală interioară este garantată, fiind corelată cu comportamentul intrinsec al individului. Libertatea de exprimare înseamnă o exteriorizare a opiniei, astfel că relaţia exprimare-opinie constă într-o raportare de la parte la întreg. Căci, prin deducţie logică, rezultă că nu putem exprima ceea ce nu gândim, iar exprimarea nu este altceva decât forma pe care o capătă opinia, manifestarea (colectivă sau individuală). În cazul opiniei, subiectul nu are intenţia de a face publice opiniile sale, având o atitudine pasivă faţă de această exteriorizare.

Cu toate acestea,” nu se poate însă face o distincţie clară între cele două libertăţi”, iar unii autori1 se întreabă: ”Dacă admitem că libertatea opiniei este absolută, cum putem împăca această absolutizare a atitudinii subiective cu caracterul evident relativ al libertăţii de exprimare?” Dincolo de aceste contradicţii, reţinem actualitatea pe care o suscită aceste drepturi fundamentale constituţionale, “într-o lume a liberului arbitru”, unde asistăm la o mutare a puterii către individ, la o contradicţie între manifestarea termenilor însingurare-globalizare. Pe plan internaţional, cu titlu exemplificativ, menţionăm art.9 al.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care arată că „orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, îi public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor”. În ceea ce priveşte practica judiciară, s-a constatat că la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu s-a înregistrat decât un singur caz de încălcare a art.9, de către Comisia Drepturilor Omului, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr.11, care a desfiinţat această instituţie, transferându-i toate competenţele către Curte. Este vorba de cazul Darby versus Suedia din anul 1989.

Acest fapt este motivat nu prin lipsa de interes a autorităţilor judiciare competente, ci prin aceea că nu este adusă o atingere drepturilor unei persoane decât numai după ce opinia dăunătoare a fost făcută publică, a fost manifestată, chestiune ce implică cu prioritate analiza şi aplicarea altor articole ale Convenţiei. Referindu-ne acum la corelaţia dintre libertatea de exprimare şi cea a informaţiei, putem spune că cea din urmă menţionată implică mai mult, având două laturi: libertatea de a emite şi libertatea de a recepta. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată în art.19 că: ”Orice individ are dreptul la libertatea opiniei şi exprimării, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrijorat pentru opiniile sale ori pe acela de a căuta, primi şi difuza, fără a lua în considerare frontierele, informaţiile şi ideile prin orice mijloc de exprimare”.

De asemenea, Pactul Internaţional Relativ la Drepturile Civile şi Politice afirmă că:”libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii şi idei”.

1 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa, Craiova, 2000.



Dispoziţiile art.30 din Constituţia României adoptată în data de 21 noiembrie 1991 de către Adunarea Constituantă nu au suferit modificări ca urmare a revizuirii Constituţiei prin Legea nr.429/2003, păstrându-şi conţinutul :

• Cenzura de orice fel este interzisă.. • Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. • Nici o publicaţie nu poate fi suprimată • Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face

publică sursa finanţării • Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară

a persoanei şi nici dreptul la propria-i imagine. • Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de

agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică precum şi manifestările obscene, contare bunelor moravuri.

• Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestărilor artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului radio sau televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de către Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, consacră libertatea de exprimare în articolul 19: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”. Această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă. Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare în septembrie 1953.

Aceasta a urmărit implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, motiv pentru care au fost create trei instituţii: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. De la intrarea sa în vigoare, Convenţia a fost urmată de adoptarea a 11 Protocoale ( dintre care 6 sunt protocoale de amendare si 5 sunt protocoale adiţionale ). România a ratificat Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi protocoalele ei (dintre acestea, unul nu a intrat si nici nu va mai intra in vigoare, si încă unul fiind abrogat ) prin Decretul nr.40/1994 şi Legea nr. 30/1994 ( Convenţia si primele protocoale) , şi prin Decretul nr.45/1995 şi Legea nr.79/1995 ( Protocolul nr.11) , publicate in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr..135 din 31 mai 1994, respectiv nr. 147 din 13 iulie 1995, intrată în vigoare la 20 iunie 1994 ( Convenţia şi Protocoalele 1, 2, 3, 4, 5 şi 8), la 1 iulie 1994( Protocolul nr.6), la 1 septembrie 1994( Protocolul nr.7), la 1 octombrie 1994( Protocolul nr.9) şi la 1 noiembrie1998 ( Protocolul nr.11 ) . Ca urmare a implicării României pe plan internaţional, prin intermediul tratatelor internaţionale la care România este parte, Constituţia României, conform prevederilor art.11 şi art. 20, dă relevanţă juridică principiului aplicării directe a normelor juridice din domeniul drepturilor omului in plan intern, respectiv principiului superiorităţii reglementarilor internaţionale referitoare la drepturile omului faţă de normele dreptului intern.

Astfel, art.20, al.2, Constituţia României prevede: ”Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile



interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Aceste aspecte au un caracter deosebit, rezultând din dispozitivul reglementărilor interne, întrucât, în domeniul drepturilor omului, individul este subiect direct de drept internaţional public, constituind o excepţie de la categoria clasică de subiecte de drept specifice acestei ramuri de drept.

Pentru a se putea materializa aceste principii, se constata in doctrina judiciară: „Norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă. Aceasta presupune, pe de o parte, ca norma să fie precisă şi completă. De aceea, în general, pot fi aplicate direct normele care consacră drepturi civile şi politice ”¹. Particularizând, libertatea de exprimare, ca drept politic, este consacrată în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Titlul I “Drepturi şi libertăţi”, art.10, astfel: (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii şi a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedeca divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. Libertatea de exprimare stă la baza noţiunii de societate democratică, ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile progresului societăţii şi a împlinirii individuale a membrilor săi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că ideea de democraţie nu se rezumă la domnia opiniei majorităţii, ci implică într-o egală măsură respectul pentru minorităţi, tolerarea manifestărilor izolate sau excentrice, necesitând abordarea relaţiei individ-colectivitate dintr-o perspectivă liberală.

În acelaşi timp, în opinia Curţii Europene libertatea de exprimare serveşte unui dublu deziderat: acela al îndeplinirii individuale a fiecăruia, dar în acelaşi timp, libertatea de exprimare prezintă o însemnată funcţie instrumentală, constituind un mijloc extrem de util de asigurare a bunei funcţionări a unei societăţi deschise şi pluraliste, şi în special a unei democraţii reprezentative. Totodată, analizând efectele juridice ale aplicării dispoziţiilor internaţionale în materia drepturilor omului, observăm că libertatea de exprimare are atât o direcţie verticală, întrucât ea trebuie respectată de instituţiile ierarhic superioare ale statului, cât şi o direcţie orizontală, care se referă la ceilalţi indivizi care se manifestă în cadrul unei societăţi.

În consecinţă, dreptului libertăţii de exprimare îi corespunde obligaţia corelativă şi negativă a statului de a face ceva prin care să aducă atingere acestui drept, cât şi obligaţia corelativă şi pozitivă a celorlalţi particulari de a asigura prin activităţile pe care le întreprind, respectarea acestuia. Pactul Internaţional Relativ la Drepturile Civile şi Politice, adoptat la 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi intrat în vigoare la 23 martie 1976, stabileşte în conţinutul său, că exercitarea libertăţii de exprimare presupune anumite răspunderi şi obligaţii, în sensul respectării drepturilor şi reputaţiei persoanei, cât şi a siguranţei naţionale.

Acest tratat internaţional a fost ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 şi publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20 noiembrie 1974.



În concluzie, libertatea de exprimare nu este un drept absolut. În temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art.10, paragraful 2, se permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori, pe care statul le poate apăra în mod legitim, sau împotriva democraţiei. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de Curtea Europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta. Domeniul de aplicare a libertăţii de exprimare include o arie largă de forme de manifestare a libertăţii de exprimare, inclusiv mijloacele materiale şi tehnice folosite pentru exercitarea acesteia.

Au fost considerate ingerinţe în exercitarea respectivei libertăţi situaţii foarte variate cum ar fi: sancţionarea unor ziarişti pentru diferite afirmaţii publicate în presă sau făcute în timpul unor emisiuni televizate, refuzul autorităţilor de a distribui o anumită revistă în cazărmile militare, arestarea unor persoane care protestau împărţind manifeste în timpul unei defilări militare sau a unei conferinţe pe teme militare, refuzul accesului unei persoane la informaţii confidenţiale care o priveau aflate în posesia autorităţilor, confiscarea de către autorităţi a tablourilor unui artist prezentate în cadrul unei expoziţii, interzicerea difuzării unui film, concedierea unei învăţătoare din cauza activităţilor sale politice, imposibilitatea de a crea societăţi private de radio sau televiziune din cauza monopolului de stat deţinut în acest domeniu, interzicerea accesului în ţară a unui lider politic străin pentru a-l împiedica să ia parte la o întrunire la care fusese invitat, etc. Libertatea de exprimare apără toate categoriile de informaţii obiective, pluraliste şi toate creaţiile şi ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora. De ea se bucură nu numai mijloacele de informare în masă, ci şi toţi cetăţenii şi creatorii ştiinţifici, literari sau artistici.

Se includ în sfera protecţiei art. 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei, etc. Deşi nu există o jurisprudenţă în acest sens, se pare că şi informaţia difuzată prin internet va fi acoperită de art. 10. Aria de acoperire a libertăţii de exprimare apărată de Convenţie este foarte mare, incluzând toate formele de discurs artistic, politic, comercial sau referitor la probleme de interes public.

Formele de publicitate incluse într-un discurs cu scop comercial vor beneficia de o protecţie mult mai scăzută faţă de un discurs politic.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Enumeraţi documentele internaţionale ratificate de statul român în care este

reglementată libertatea de exprimare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 17-18. 2. Specificaţi ce prevede art.30 din Constituţia României privitor la libertatea de

exprimare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


3.3. RESTRICŢIILE CE POT FI ADUSE LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE. Paragraful 2 al art. 10 permite statului să aducă limitări formelor de manifestare a

libertăţii de exprimare cu condiţia să respecte cerinţele impuse de Convenţie pentru valabilitatea acestora.

Odată stabilită aplicabilitatea art. 10, deci după ce s-a constatat că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea afirmă că limitarea



adusă de stat acestui drept este contrară convenţiei dacă nu se îndeplinesc cele trei condiţii cumulative enumerate de paragraful 2: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi să fie necesară, într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.

În momentul în care se constată neîndeplinirea unei dintre aceste condiţii, Curtea va constata neîndeplinirea unei dintre aceste condiţii, Curtea va constata încălcarea Convenţiei fără a mai continua examinarea celorlalte.

Libertatea presei şi personalităţile publice. Când ne aflăm în faţa afirmaţiilor critice pe care presa le face cu privire la oameni politici, fie că aceştia ocupă deja funcţii publice, fie că nu, controlul european este total, iar protecţia Convenţiei este maximă.

Pentru a justifica poziţia privilegiată pe care acest tip de discurs o ocupă, Curtea Europeană a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă interes public. Acestui drept îi corespunde o obligaţie a jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei, îndeplinindu-şi rolul de „câine de pază al democraţiei”.

Nu este important ca autorul afirmaţiilor să fie ziarist profesionist, aceeaşi protecţie fiind acordată şi altor persoane care îşi exprimă opiniile prin intermediul mass-media (un scriitor, un politician). Curtea Europeană afirmă că libertatea presei îi pune la dispoziţie opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaşte şi judeca ideile şi atitudinile liderilor politici. Libertatea dezbaterii politice stă la baza noţiunii de societate democratică ce domină întreaga Convenţie.

Rezultă că limitele criticii admisibile sunt mult mai largi în privinţa unui om politic, vizat de această calitate, decât ale unui om obişnuit. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie prin urmare să dea dovadă de o mai mare toleranţă.

Curtea a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare. Potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de probaţiune. Totuşi, pentru a se bucura de protecţia oferită de Convenţie, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte.

În ceea ce priveşte afirmaţiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci şi atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, buna credinţă tinde să fie într-o măsură mult mai mare decât exactitatea afirmaţiilor criteriul folosit de Curte pentru a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de articolul 10 al Convenţiei Europene.

Tendinţa Curţii Europene este de a acorda presei garanţii solide împotriva acuzaţiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariştii nu trebuie să fie obligaţi întotdeauna să dovedească adevărul afirmaţiilor publicate atunci când acţionează cu „bună credinţă”, bazându-se pe informaţii credibile.

Astfel, în cazul Lingens versus Austria (1982), Curtea reafirmă că libertatea de exprimare trebuie garantată nu numai atunci când conţine informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă caz considerate inofensive, ci şi atunci când se identifică cu un limbaj jurnalistic care şochează, ofensează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică. În speţă, jurnalistul reclamant fusese condamnat de către instanţele austriece pentru folosirea în două articole ale sale, a anumitor expresii cum ar fi : cel mai detestabil oportunism, imoral, lipsit de demnitate, in relaţie cu persoana domnului Kreisky - în acea perioadă, cancelar federal.

Articolele tratau chestiuni politice de interes public pentru Austria, care provocaseră mai multe discuţii intense privind atitudinea austriecilor în general – şi a cancelarului federal, în particular, faţă de Socialismul Naţionalist şi faţă de participarea foştilor nazişti la conducerea ţării. Expresiile mai sus menţionate au avut un efect negativ asupra reputaţiei



domnului Kreisky. Cu toate acestea, Curtea a luat în considerare conjunctura şi contextul social în care au fost publicate articolele, iar în urma celor analizate, a stabilit că expresiile pentru folosirea cărora fusese condamnat, erau judecăţi de valoare, aşa cum susţinea şi reclamantul.

Din argumentaţia multiplă a Curţii, rezultă că inculparea şi condamnarea domnului Lingens nu a fost necesară într-o societate democratică…pentru protecţia reputaţiei…altora; a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi, în consecinţă, a constituit o încălcare a art.10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În acelaşi caz, Curtea Europeană a decis că „existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de probaţiune…în cazul judecăţilor de valoare proba verităţii este imposibilă şi cererea administrări ei afectează conţinutul libertăţii de opinie”.

În acelaşi sens „administrarea probei verităţii în raport cu judecăţile de valoare este o cerinţă imposibil de îndeplinit şi încalcă, prin însuşi conţinutul său, libertatea de exprimare” (Oberschlick versus Austria), „…judecăţile de valoare nu suportă proba verităţii”(Schwabe versus Austria), „este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii” (Dalban versus România).

Discursul artistic. Jurisprudenţa de până acum a Curţii Europene nu a fost foarte favorabilă protejării discursului artistic, majoritatea hotărârilor date în astfel de cazuri reţinând că autorităţile naţionale care au reprimat libertatea de exprimare a reclamanţilor au acţionat în cadrul marjei lor de apreciere.

Cauza Muller versus Elveţia (1984) a privit sancţionarea reclamantului pentru faptul că a expus într-o expoziţie deschisă publicului o serie de tablouri al căror conţinut a fost considerat obscen de autorităţile naţionale. Curtea europeană le-a recunoscut acestora o marjă de apreciere întinsă pentru a aprecia necesitatea unei sancţiuni menite să apere morala.

În consecinţă, subliniind şi faptul că accesul la expoziţie nu fusese restricţionat în nici un fel pentru minori, Curtea a constatat încălcarea art. 10 al Convenţiei.

Discursul comercial. Formele de exprimare ce urmăresc promovarea unor interese pur comerciale se bucură în practică de o protecţie mai scăzută din partea organelor de la Strasbourg, acest fapt corespunzând unei marje de apreciere extinse a autorităţilor naţionale.

Prin urmare protecţia acordată de art. 10 al Convenţiei variază în funcţie de natura discursului, scopul urmărit de autorul lui sau de funcţia socială pe care Curtea i-o atribuie. Indiferent de acestea însă, orice caz ce implică exercitarea libertăţii de exprimare va fi analizat de Curte cu o atenţie deosebită datorită rolului fundamental pe care acesta îl joacă într-o societate democratică.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi care este ierarhia expresiilor protejate impuse de CEDO. Folosiţi spaţiul

de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 21. 2. Precizaţi în ce constă distincţia impusă de CEDO între afirmarea unor fapte şi

judecăţi de valoare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................




3.4. CENZURA. Cenzura este un mecanism socio-politic-ideologic, cu o îndelungată istorie în procesele

de guvernare ale comunităţilor umane (state, naţiuni, religii, regimuri politice, culturi instituţionalizate). Îşi are originea în ritualurile hermetice, în structuri ale organizărilor oculte şi chiar în natura normelor etice, a valorilor pe care o societate le adoptă şi le impune membrilor ei cu sau fără urmări punitive.

Cenzura, instituţionalizată sau nu prin reglementările actelor de guvernare politică sau militară, restrânge libertatea de expresie, de afirmare a opiniilor cetăţenilor, fie că sunt sau nu membrii unei comunităţi de opozanţi ai regimului, sau devin opozanţi în urma actului de cenzură. Din perspectivă etimologică, cenzura este legată de „cens”, recensământ al cetăţenilor romani şi al averii acestora, realizat de cenzori, ale căror atribuţii s-au extins ulterior în viaţa politică.

Cenzura, ca magistratură a patricienilor, a apărut în 443 î.e.n. În sens ecleziastic, cenzura are semnificaţia de sancţiune aplicată celui ce se face vinovat de abateri de la credinţă sau morală. În ordinea istorică, cenzura a dobândit un caracter ideologic, exprimând acţiunile unei părţi dintr-o comunitate, cea deţinătoare a puterii, contra libertăţilor acceptate de categoriile oprimate în acest mod. După momentul examinării produsului cultural distingem cenzura preventivă şi cenzura a posteori. Prin cenzura preventivă se urmăreşte eliminarea tuturor elementelor considerate ca inoportune pentru publicare. Ea se aplică anterior producerii bunului cultural, sub forma intervenţiilor asupra planului editorial, al sinaps-ului filmului, al programului reprezentaţiilor şi/sau în momentul elaborării acestuia – în faza manuscris, montaj de film sau repetiţie. Instituţionalizarea cenzurii s-a realizat sub forma privilegiilor, licenţelor, brevetelor, a autorizaţiilor prealabile, a cauţiunilor.

Sistemul privilegiilor presupunea existenţa unui raport bine definit între Putere şi solicitant, în sensul că se recunoştea celui de al doilea, dreptul de a produce şi difuza informaţii, opinii, creaţii intelectuale în regim non-concurenţial. Sub forma privilegiului absolut întâlnim privilegiul de autor (dreptul exclusiv de a scrie), privilegiul de editor (privilegiul absolut de a publica), privilegiul de tipograf (exclusivitatea de a deţine mijloace de imprimare), precum şi privilegiile de librar şi reprezentare (exclusivitatea de a monta o anumită creaţie dramatică). O formă derivată a privilegiilor o constituie licenţele şi brevetele.

Autorizaţia reprezintă un alt instrument al cenzurii prin care Puterea se asigură de adecvarea politicii editoriale la interesele ei, precum şi de disponibilitatea solicitantului de a respecta normele impuse. Adeseori eliberarea autorizaţiei prealabile este condiţionată de alte măsuri cum ar fi: garanţiile pe care solicitantul trebuie să le depună ori taxele de timbru.

Toate aceste forme de cenzură preventivă (privilegii, licenţe, brevete, autorizaţii prealabile, cauţiuni) au fost folosite succesiv sau concomitent pentru a contracara orice manifestare publică critică ori neconformă poziţiilor oficiale, îndeosebi pentru limitarea sau lichidarea presei de opoziţie, fiecare dintre ele constituind în acelaşi timp un instrument de şantaj (privilegiile, licenţele puteau fi oricând anulate de emitentul lor). Prin cenzură presa ajunge să vehiculeze o inactualitate, unica valoare a unei ştiri fiind dată de măsura în care serveşte puterii. Decuparea ipocrită a evenimentelor, ocultarea acestora, dependenţa de o unică agenţie de presă a întregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie şi al practicilor profesionale, al resurselor de informare sunt câteva din componentele modelului comunist de comunicare în masă. Ca rezultat al acestor mecanisme: generalizarea limbii de lemn, a discursului publicistic steril, constituit din adevăruri convenabile şi din interpretări conforme, vicierea educaţiei şi culturii prin politizare excesivă, paralizarea fluxurilor informaţionale atât la nivelul sferei private cât şi al celei publice.



Comunicarea a dobândit un caracter ritualic, oarecum religios – reverenţa obligatorie în faţa şefului statului, a soţiei acestuia, a partidului, discursul pseudoliturgic, codul glorificator şi mitologizant. Finalitatea regimului totalitar comunist constituia apariţia „spaţiului public totalitar”, marcat de primatul ideologiei, exprimat de un limbaj formalizat, privat de orice contact semantic cu realitatea. Până la prăbuşirea regimului comunist, principala funcţie a întregului sistem mediatic a rămas îndoctrinarea, exercitându-se o supra-cenzură. Cenzura a posteori se realizează după finalizarea produsului cultural, controlul fiind în acest caz justificat de verificarea modului în care s-au realizat indicaţiile date de autoritate sau prevederile legale. Dispozitivul sancţionator în cazul cenzurii a posteori a fost compus din avertisment, amendă, suspendare şi suprimare. Avertismentul constă în avizul administrativ prin care autoritatea îl somează pe jurnalist sau autor să respecte restricţiile definite în momentul autorizării ori ulterior. Ignorarea somaţiei ori interpretarea ei în dezacord cu autoritatea declanşa măsura suspendării, a interdicţiei de publicare pentru o perioadă determinată, după care, prin negocieri se re-autorizează apariţia publicaţiei.

Un nou conflict cu cenzura ducea la aplicarea suprimării, decizie definitivă şi irevocabilă prin care un titlu de publicaţie era scos de pe piaţă. Tot cenzură a constatat că există, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul mai sus amintit – Lingens versus Austria – când instanţele austriece au aplicat pedeapsa amenzii şi au dispus, de asemenea, confiscarea publicaţiilor respective ale revistei Profil. Astfel, întrucât articolele disputate au fost răspândite pe scară largă la vremea respectivă, pedeapsa aplicată jurnalistului nu a fost de natură să-l oprească de la exprimarea opiniilor.

Cu toate acestea, instanţele naţionale au generat, prin pedeapsa aplicată, un tip de cenzură de natură să-l descurajeze pe jurnalist a mai emite critici similare în viitor. Cu aceeaşi ocazie, reprezentantul Comisiei Drepturilor Omului a observat că existenţa, în contextul dezbaterii politice, a unei astfel de condamnări, este de natură să descurajeze jurnaliştii de a mai discuta public chestiunile care afectează viaţa comunităţii. Mai mult decât atât, Curtea a stabilit că o sancţiune de acest tip poartă răspunderea pentru îngrădirea presei în exercitarea rolului de furnizor de informaţii şi de câine de pază public. Cele două mari forme de cenzură au coexistat adesea în regimurile totalitare. Cenzura constituie, pe lângă o limitare a dreptului la informare şi a libertăţii de exprimare, cea mai eficientă modalitate de netezire a traseului mesajului propagandistic. Îngrădirea accesului la informaţie constituie o practică frecventă şi manifestă fie prin clasarea excesivă a informaţiilor ca secrete, fie prin diseminarea inechitabilă a informaţiilor, mai ales în cazul surselor unice în funcţie de linia editorială, ori de alte interese conjuncturale, inclusiv prin împiedecarea accesului la surse.

Comunităţile jurnaliştilor reclamă ca fiind practici asociate cenzurii situaţiile de tipul: • Existenţa unei legislaţii ambigue privind informaţiile cu caracter secret, ceea ce dă loc unor interpretări abuzive din partea deţinătorilor lor ori a magistraţilor • Legislaţiile care nu recunosc jurnaliştilor dreptul de a-şi proteja sursele de informare • Legislaţiile care nu garantează independenţa administrativă şi editorială a organelor de conducere a canalelor publice faţă de guvern • Invocarea cu rea-credinţă a regulamentelor de ordin tehnic la alocarea de frecvenţe radio-tv, pentru a influenţa conţinutul programelor • Absenţa legislaţiei anti-concentrare în mass-media • Alte reglementări şi practici de intimidare, de descurajare a jurnaliştilor

Reţinem în istoria post-decembristă a României aspecte cu caracter de cenzură, în ciuda garanţiilor de libertate a exprimării oferite de cei aflaţi la putere. În anul 1990, s-a format Societatea Ziariştilor din România, federaţie a sindicatelor din întreaga presă, care



a adoptat un prim document – Carta Libertăţii Presei – prin care se respingea orice formă de cenzură.

În acelaşi an, din dispoziţia Centralei Editoriale, aflată în subordinea Ministerului Culturii, bibliotecile au fost epurate de operele lui K. Marx, F. Engels, V.I. Lenin, N. Ceauşescu şi ale altor lideri şi ideologi comunişti. Noua putere politică s-a arătat destul de conservatoare în privinţa libertăţii presei, ministerele au păstrat controlul supra editurilor, a fabricilor de hârtie şi a distribuţiei presei, iar în aprilie 1990, FSN a decis ca publicaţiile cotidiene să apară o dată la două zile şi, cu excepţia ziarului guvernamental „Azi”, să-şi reducă la jumătate tirajele, motivând acest gest prin necesitatea raţionalizării consumului de hârtie.

În anul 1991, Parlamentul adoptă Constituţia României, printre ale cărei prevederi se consacră şi libertatea de exprimare şi libertatea de informare. În ciuda prevederilor constituţionale, forme de cenzură au existat, fie din cauza Guvernului – cenzura economică, fie din cauza unui agent de control din interiorul instituţiei – patronul, acţionarul, editorul, creditorul.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Enumeraţi sancţiunile incluse sub forma cenzurii a-posteori. Folosiţi spaţiul de mai


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 23. 2. Enumeraţi modalităţile de cenzură preventivă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru



3.5. LUCRARE DE VERIFICARE.

Argumentaţi importanţa restricţiilor aduse libertăţii de exprimare.



Transilvania, Braşov, 2005. � Christians, Clifford et alii, Etica mass media, Editura Polirom, Boston, 2001. � Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. � Cuilenburg, S., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998. � Derville, Gregory, Le pouvoir des medias, PUG, Grenoble, 1997. � Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masa, Editura Şansa, 1996. � Lazar, Judith, Sociologie de la communication de masse, Armand Colin, Paris, 1991. � Levinson, Jay, Guerilla Advertising, Bussiness Tech, Bucuresti, 1996. � Middleton, Kent et alii, Legislaţia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000.



CALOMNIA

4.1.Obiective.......................................................................................................................................... 25 4.2.Protecţia demnităţii umane......................................................................................................... 25 4.3.Decizia Curţii Constituţionale a României privitoare la insultă şi calomnie.................. 26 4.4.Infracţiunea de insultă.................................................................................................................. 28 4.5.Infracţiunea de calomnie............................................................................................................. 30 4.6.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 38 4.7.Bibliografie...................................................................................................................................... 38

4.1.OBIECTIVE. � introducerea cursanţilor în studiul infracţiunilor privitoare la încălcarea limitelor

libertăţii de exprimare; � familiarizarea cursanţilor cu legislaţia internă şi internaţională în materie, cu

jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi a instanţelor de drept comun în materie;

� dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele constitutive specifice fiecărei infracţiuni prezentate în această unitate de învăţare.

- Ce-au zis de tine nu-i nimic. De mine au scris că mi-aş fi construit piscină în apartament.

- Ehe, dacă-i aşa, asta ţine de penal, dom’ne!9

4.2. PROTECŢIA DEMNITĂŢII UMANE. A devenit deja un loc comun afirmaţia că libertatea de expresie este unul dintre puţinele

câştiguri certe ale societăţii româneşti după 1989. Ceea ce trebuie menţionat în acest context este faptul că libertatea de exprimare nu este un drept absolut. Printre valorile protejate în mod restrictiv în articolul privind libertatea de exprimare se numără şi demnitatea persoanei. În sprijinul acestei informaţii vine art. 30 alin. 6 din Constituţie care prevede: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Conceptul de demnitate poate fi privit sub două aspecte: subiectiv, în raport cu fiecare persoană în parte, şi obiectiv, în raport cu relaţiile pe care o persoană le stabileşte cu celelalte persoane.

Subiectiv, demnitatea apare ca un sentiment propriu de preţuire morală, intim legat de conştiinţa fiecărui om, format din introspecţie şi determinat de aprecierea favorabilă pe care fiecare om o are despre el însuşi. La Rochefoucaud spunea că: „… este preţuirea pe care ne-o dăm singuri, fără a ne da seama; prin această calitate câştigăm respectul celorlalţi oameni şi, de cele mai multe ori, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât naşterea, funcţiile şi decât meritul”.

Sub aspect obiectiv, demnitatea constă în aprecierea morală pe care alţii o dau unei persoane, părerea pe care ei şi-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calităţile, însuşirile morale, comportamentul, meritele acesteia, apreciere manifestată prin stima, consideraţia şi respectul celor din jur. Este reputaţia persoanei, bunul renume de care ea se bucură în rândul semenilor săi, a colectivului de muncă, a cercului de prieteni şi cunoscuţi. După cum spunea V. Dongoroz, este „un patrimoniu moral realmente agonisit de o persoană, adică stima, consideraţiunea, respectul şi preţuirea pe care ea s-a străduit să le dobândească şi de care efectiv se bucură în rândul semenilor săi”.

Aşadar, demnitatea în plan individual, apare ca un bun al persoanei, iar în plan colectiv ca o valoare socială, constituind sub ambele aspecte o condiţie indispensabilă convieţuirii sociale şi deci o valoare demnă de protecţie juridică.

9 Fragment dintr-o dezbatere televizată între doi jurnalişti

CALOMNIA


TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Definiţi conceptul de demnitate sub aspect obiectiv. Folosiţi spaţiul de mai jos


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 25. 2. Definiţi conceptul de demnitate sub aspect subiectiv. Folosiţi spaţiul de mai jos



4.3. DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI PRIVITOARE LA DEZINCRIMINAREA FAPTELOR DE INSULTĂ ŞI CALOMNIE.

Legea penală a ocrotit demnitatea omului prin incriminarea faptelor de insultă (art. 205 C. pen.) şi calomnie (art. 206 C. pen.). Legea 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, a abrogat însă prin dispoziţiile art.I pct.56 articolele 205 şi 206 din Codul penal. În condiţiile date, după intrarea legii de modificare în vigoare, în faţa Judecătoriei Timişoara, Judecătoriei Târgu Jiu şi respectiv a Tribunalului Sibiu – Secţia penală a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.56 din Legea 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, de către diferiţi justiţiabili. Prin încheierile pronunţate de instanţele în faţa cărora excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată a fost sesizată Curtea Constituţională care a decis cu majoritate de voturi că se admite excepţia de neconstituţionalitate şi că dispoziţiile art.I pct.56 din Legea 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, privitoare la abrogarea art.205, 206 şi 207 din Codul penal sunt neconstituţionale10.

În motivaţia deciziei Curţii Constituţionale s-a reţinut faptul că obiectul juridic al infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute de art.205 şi, respectiv, art.206 din Codul penal, îl constituie demnitatea persoanei, reputaţia şi onoarea acesteia. Subiectul activ al infracţiunilor analizate este necircumstaţiat, iar săvârşirea lor se poate produce prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloace de comunicare audiovizuale. Indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit – simpli cetăţeni, oameni politici, ziarişti, etc., faptele care formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. Dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţiuirea socială, care presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justă măsură a reputaţiei fiecăruia. De aceea, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacrată de art.1 alin.(3) din Constituţia României ca una dintre valorile supreme. Astfel, textul citat din legea fundamentală prevede că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate”.

Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art.205, 206 şi 207 din Codul penal, Curtea Constituţională a constatat că abrogarea acestor de lege şi

10 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.62 din 18/01/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.104 din 12/02/2007 şi intrată în vigoare în 12/02/2007.

CALOMNIA


dezincriminarea, pe această cale a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravin prevederilor art.1 alin(3) din Constituţia României.

În acelaşi sens, Curtea a reţinut că prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiilor constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată. În opinia Curţii, posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul unui proces civil nu reprezintă o ocrotire juridică reală, atâta timp cît o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe care jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată prin analogie, pe dispoziţiile art.998 din Codul civil – care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte licite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale. Din această perspectivă, Curtea a constatat că abrogarea art.205, 206 şi 207 din Codul penal încalcă şi principiul accesului liber la justiţie, consacrat prin art.21 din Constituţiue, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzut de art.6 şi respectiv, art.11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art.16 din Constituţie. În opinia Curţii, liberul acces la justiţie nu înseamnă numai posibilitatea de a te adresa instanţelor judecătoreşti, ci şi de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încălcat, corespunzător gravităţii şi periculozităţii sociale a vătămării care s-a produs.

Curtea a mai constatat că abrogarea art.205, 206 şi 207 din Codul penal contravine şi dispoziţiilor art.30 alin.(8) din Constituţie, în cazurile în care infracţiunile de insultă şi calomnie sunt săvârşite prin presă. Textul constituţional prevede că „delictele de presă se stabilesc prin lege”. În absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege specială – de exemplu printr-o lege a presei, cum este cazul Franţei – sau prin legea penală comună. Astfel, dimensiunea constituţională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislaţie, ci supuse unui regim sancţionar la libera alegere a legiuitorului.

Potrivit aceluiaşi art. 30 din Constituţie, alin (6), „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute de art.30 alin. (6) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nici nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filosofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens. Art.57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Din dispoziţiile normative citate rezultă că nu există nicio incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei. Incriminări asemănătoare celei cuprinse în textele din Codul penal referitoare la infracţiunile contra demnităţii, abrogate prin dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate, unele chiar mai severe, se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţări europene, precum: Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria şi altele.

Decizia Curţii fiind definitivă şi general obligatorie, legiuitorul român a avut la dispoziţie 45 de zile să modifice dispoziţiile art.I pct.56 din Legea 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, găsite ca neconstituţionale. Pe perioada celor 45 de zile, dispoziţiile neconstituţionale sunt suspendate de drept. Dacă în termen de 45 de zile, nu se modifică dispoziţiile asupra cărora Curtea s-a pronunţat că sunt neconstituţionale, acestea îşi

CALOMNIA


încetează efectele juridice, prin urmare faptele de insultă şi calomnie sunt din nou sancţionate în temeiul art. 205 şi 206 din Codul penal.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi în ce a constat motivaţia Curţii Constituţionale care a admis excepţia de

neconstituţionalitate privitoare la abrogarea infracţiunilor de insultă şi calomnie. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 26-27. 2. Precizaţi care este efectul juridic al deciziei Curţii Constituţionale. Folosiţi spaţiul

de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


4.4. INFRACŢIUNEA DE INSULTĂ. În temeiul art. 205, insulta reprezintă „atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei

persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură şi se pedepseşte cu amendă”. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul în care se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate”. Un exemplu de ignorare a acestui text de lege o reprezintă şi următorul fragment dintr-un articol al unui cotidian central: „Atmosfera din delegaţia română de la Strasbourg a fost stricată de prezenţa oligofrenului A.U. Băiatul s-a născut cu grave probleme de sănătate, acum e clar: capul minuscul şi ochii înecaţi în cearcăne negre de mongoloid, distanţa de la ceafă până la frunte de numai 15 centimetri, o faţă turtită de forceps, toate încununate de pufuşorul moale al unei chelii premature şi pline de jeg, instalate pe la vârsta pionieratului.”

Infracţiunea de calomnie este reglementată de Codul Penal Român în partea specială, la Titlul II, Capitolul IV referitor la Infracţiunile contra demnităţii, aşa cum a fost modificat şi completat de Ordonanţa de Urgenţă nr.58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial nr.351 din 27 mai 2002. Articolul 206 Cod Penal reprezintă sediul materiei, care prevede:

(1)Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000.

(2)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(3)Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În sistemul nostru de drept nu a existat, anterior anului 1936, un tratament penal

discriminatoriu în ceea ce priveşte sancţionarea infracţiunilor contra demnităţii săvârşite prin presă. Constituţia din 1923 prevedea însă, prin derogarea de la dreptul comun, că judecata acestor infracţiuni este de competenţa curţilor de juraţi. Codul Penal din 1936 a instituit o circumstanţă agravantă legală, constând în săvârşirea lor prin presă, pentru infracţiunile de calomnie contra vieţii publice şi de injurie. Competenţa curţilor de juraţi s-a păstrat până în anul 1938, când Constituţia din 1923 a fost abrogată, iar curţile cu juraţi au fost desfiinţate. Codul penal în vigoare n-a preluat circumstanţa agravantă a săvârşirii prin presă a infracţiunilor contra demnităţii, ci doar forma lor tipică, restabilind egalitatea de tratament a tuturor acestor infracţiuni, indiferent de modul şi mijloacele de comitere: fie că sunt săvârşite prin presă sau în alt mod, insulta şi calomnia sunt sancţionate din punct de vedere penal în mod nediscriminatoriu.

CALOMNIA


Practica juridică leagă însă infracţiunile contra demnităţii de libertatea presei. Este cert faptul că, odată cu prăbuşirea dictaturii, la sfârşitul lui decembrie 1989, s-a înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei. Eliberaţi de orice constrângere, descătuşaţi de regulile impuse, de controalele permanente şi de constrângerile cenzurii, ziariştii au declanşat o activitate publicistică intensă; s-au făcut eforturi meritorii pentru a satisface cerinţele cititorilor de a şti, de a cunoaşte şi pentru a-i ajuta să ajungă la o evaluare corectă a realităţii.

Dar, libertatea în general şi libertatea presei în particular, constituie o ispită care-i poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia. După 13 ani de presă liberă, profesioniştii din mass-media nu-şi pot exercita profesia manifestând agresivitate, aroganţă, lipsă de scrupule şi insensibilitate la preceptele moralei, iar complexitatea fenomenelor ce caracterizează societatea modernă presupune un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţie exactă, pe capacitatea de a înţelege realităţile economice, sociale, politice, psihologice complicate şi pe abilitatea de a reda clar, concis şi la timp pe toate aceste realităţi, cu stricta respectare a adevărului şi a demnităţii persoanelor implicate în relatările lor.

Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, de care România a luat act prin Hotărârea nr. 25 din 12 septembrie 1994 a Camerei Deputaţilor, care cuprinde o sinteză a principiilor de etică şi deontologie a ziariştilor, prevede, printre altele, că „ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute în mod imparţial. Zvonurile nu trebuie confundate cu ştirile(…)”; „ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială şi opiniile oneste, nici să le exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea opinia publică”; „în ziaristică, scopul nu scuză mijloacele, informaţia trebuie obţinută prin mijloace legale şi etice”.

De asemenea, în conturarea normelor profesionale ale activităţii ziaristului, Clubul Român de Presă a adoptat Codul Deontologic al ziaristului, act care facilitează interpretarea şi aplicarea normelor legale, constituţionale. În temeiul art. 2 din acest cod, „ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur după ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din mai multe surse credibile”, iar conform art. 9, „ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia sau face acuzaţii nefondate, săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate”.

Faptele de insultă şi calomnie au o dublă nocivitate. Pe de o parte, atunci când se fac despre o persoană afirmaţii referitoare la comportamentul său, la aspectele vieţii private ori familiale de natură să o discrediteze, să-i zdruncine nivelul social, „impresia produsă de aceste afirmaţii este de natură să modifice echilibrul de respectabilitate socială existent în cadrul colectivităţii şi, prin intermediul acesteia, aduce o tulburare a raporturilor de convieţuire paşnică şi armonioasă în cadrul societăţii”; pe de altă parte, asemenea afirmaţii prin jignirea persoanei şi prin modificarea în rău a aprecierii şi respectului de care aceasta se bucură din partea celorlalţi membri ai colectivităţii, cauzează o vătămare şi acelei persoane, deoarece, lovită în demnitatea sa, victima calomniei suportă cu greu atingerea onoarei sale şi scăderea prestigiului său, produse prin afirmaţiile nedrepte pe care asemenea fapte le aruncă cu privire la viaţa sa.

Orice act de încălcare, de nesocotire a demnităţii omului reprezintă, în condiţiile legii, o faptă socialmente periculoasă pentru ordinea socială, ce se impune a fi reprimată prin mijloacele specifice dreptului penal, atât în interesul persoanelor cât şi în cel al societăţii.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi care este conţinutul normativ al faptelor de insultă. Folosiţi spaţiul de mai


CALOMNIA


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 28. 2. Exemplificaţi fapte ce se constituie în infracţiunea de insultă. Folosiţi spaţiul de

mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


4.5. INFRACŢIUNEA DE CALOMNIE. Prin incriminarea faptei de calomnie, legea recunoaşte oricărei persoane dreptul de a

nu i se diminua aprecierea morală publică de care se bucură ca urmare a recunoaşterii a calităţilor, însuşirilor şi meritelor sale. Acest drept se realizează prin abţinerea de la orice faptă de denigrare a personalităţii sale, iar în situaţia în care fapta imputată este veridică, prin abţinerea de la a depăşi limitele stabilite de legea penală în care se justifica divulgarea unor asemenea fapte.

Obiectul juridic special al infracţiunii de calomnie. Prin fapta de calomnie se loveşte în principal în reputaţia unui om şi numai în subsecvent se aduce atingere onoarei acestuia. Sunt vizate relaţiile sociale referitoare la demnitatea persoanei privită în primul rând sub aspect obiectiv, ”adică sub aspectul aprecierii de care se bucură persoana din partea celorlalte persoane”( Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal special, casa de editură şi presă “Şansa”, Ediţia a III a revizuită, 1998).Numai în plan secundar, legiuitorul a urmărit prin incriminarea faptei, ocrotirea demnităţii persoanei pe plan subiectiv, care are în vedere părerea internă, neexteriorizată a persoanei, faţă de ea însăşi.

În cazul calomniei, faţă de insultă, fapta trebuie săvârşită în public, adică presupune cunoaşterea afirmării sau imputării de un cerc larg de persoane.

Astfel, în cazul insultei criteriile determinării obiectului juridic special se inversează, prioritare fiind relaţiile sociale care privesc atribute ale persoanei sub aspect subiectiv. Aceasta se întâmplă întrucât existenţa infracţiunii nu este condiţionată de săvârşirea sa în public. Dar, atât prin fapta de insultă, care loveşte în principal în sentimentul de onoare, cât şi prin cea de calomnie se aduce atingere unui patrimoniu moral, inerent oricărei persoane fizice, alcătuit dintr-un atribut înnăscut care este onoarea, la care se adaugă însuşirile de ordin etico-social dobândite în timpul vieţii şi formând împreună reputaţia – care constituie noţiunea complexă de demnitate şi reprezintă, în cazul calomnie, obiectul ocrotirii penale.

Subiecţii infracţiunii de calomnie. Ca la orice altă infracţiune, subiecţii infracţiunilor contra demnităţii sunt: subiectul activ (nemijlocit – autorul, mijlocit – instigatorul, complicele) şi subiectul pasiv (victima sau partea vătămată).

Subiectul activ este acea persoană care, cu vinovăţie, săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă care aduce atingere onoarei sau reputaţiei unei persoane. Infracţiunile contra demnităţii pot fi săvârşite şi de mai multe persoane, ce concură la consumarea faptei infracţionale în calitate de coautori, instigatori şi complici.

Coautorul este posibil numai cazul în faptelor comise prin alte mijloace decât cel oral (scrisori, afişe, ziare, caricaturi, fotografii trucate, etc.). Activitatea de instigare se limitează la o participaţie intelectuală ce are efectul de a determina luarea hotărârii infracţionale de către instigat. În cazul complicităţii, aportul material ori moral al complicelui poate fi anterior, dar şi concomitent comiterii infracţiunii.

În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunilor de calomnie săvârşite prin presă, trebuie să facem unele precizări. Activitatea de presă implică contribuţia coordonată a tuturor persoanelor care lucrează în redacţie şi tipografie, având sarcini legate de alcătuirea şi tipizarea ziarului: redactorul, stilizatorul, persoana care dactilografiază, linotipistul, corectorul, persoana căreia îi revine sarcina de „cap limpede” şi eventual alţii.

CALOMNIA


Toate aceste persoane iau cunoştinţă de conţinutul materialelor publicate şi pot să-şi dea seama de caracterul calomnios al acestora. Se pune problema dacă aceste persoane pot fi trase la răspundere penală în calitate de coautori sau complici pentru săvârşirii infracţiunii contra demnităţii.

În lămurirea problemei cine poate fi subiect activ al infracţiunilor contra demnităţii săvârşite prin presă, trebuie luate în considerare două ipoteze:

1) Dacă autorul materialului care conţine afirmaţii calomnioase, introdus în corpul ziarului este ziarist, care la semnat, răspunderea penală aparţine acestuia. Redactorul care a dispus ca materialul incriminat să fie inclus în cuprinsul unui număr al publicaţiei are obligaţia de a lua la cunoştinţă de conţinutul materialelor primite spre publicare, de a le analiza inclusiv sub aspectul dăunător pentru demnitatea unei persoane. El trebuie să refuze publicare în cazul constatării unor abateri grave de la deontologia profesiei. Dacă şi-a dat seama de conţinutul calomnios şi totuşi a dispus publicarea respectivului material, el va răspunde penal în calitate de complice.

2) Dacă autorul afirmaţiei cu caracter defăimător nu activează în mass-media, afirmaţia fiind făcută într-un interviu, într-o scrisoare adresată redacţiei, pe care ziarul a publicat-o, în cadrul folosirii dreptului la replică, etc., răspunderea penală aparţine persoanei care a făcut-o.

Însă, deoarece ziaristul nu este un simplu instrument de înregistrare şi difuzare lipsit de orice discernământ şi de orice posibilitate de a-şi da seama de caracterul calomnios al unei afirmaţii, el are obligaţia de a decela şi de a nu lăsa să fie publicate afirmaţiile defăimătoare; de aceea, el răspunde în calitate de complice, alături de persoana care a făcut afirmaţiile.

De la această concluzie se admit unele excepţii: când este vorba de un interviu sau o declaraţie făcută în cadrul unei dezbateri de o personalitate politică, culturală, etc. ori de o persoană cu un deosebit prestigiu social, este greu ca ziaristul să pună la îndoială afirmaţiile acesteia ori să-i amputeze interviul sau declaraţia, chiar dacă ele s-ar referi la aspecte vădit negative din comportamentul unei persoane. În situaţie, unicul răspunzător este cel care a făcut afirmaţia sau declaraţia.

În cazul scrisorilor anonime publicate în ziare şi care conţin afirmaţii calomnioase, răspunderea revine celui care a dispus publicarea acestora.

Subiectul pasiv al infracţiunilor contra demnităţii este persoana fizică a cărei demnitate a fost atinsă ori pusă în pericol prin săvârşirea faptei ofensatoare. Se pune problema dacă o colectivitate poate fi subiect pasiv al unei infracţiuni contra demnităţii.

În ipoteza în care faptele contra demnităţii sunt săvârşite contra unei colectivităţi, iar prin modul de săvârşire sunt de natura de a atinge demnitatea persoanelor care o compun, se admite că fiecare dintre acestea se poate considera ofensată şi se poate adresa cu o plângere organelor în drept în vederea sancţionării făptuitorului.

Dacă prin acţiunea de defăimare colectivitatea singură este vizată, fără ca membrii ei să fie şi personal atinşi, fapta nu constituie infracţiune contra demnităţii.

Subiectul pasiv al infracţiunii de calomnie nu poate fi decât o persoană în viaţă. Dacă fapta incriminată, ce vizează o persoană decedată, este săvârşită în intenţia de a atinge demnitatea unui descendent sau al altei rude apropiate defunctului va putea constitui infracţiune contra demnităţii.

Nu poate fi subiect persoana care prin însăşi acţiunea sa aduce atingere propriei demnităţi.

Latura obiectivă. Infracţiunea de calomnie se realizează printr-o acţiune de afirmare sau imputare în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară sau dispreţului public.

Acţiunea de afirmare sau imputare prin care se poate realiza infracţiunea de calomnie poate prezenta diferite modalităţi faptice, determinate de circumstanţele concrete în care a

CALOMNIA


fost săvârşită (mijloacele folosite, modul şi locul săvârşirii, gradul de publicitate, relaţiile dintre făptuitor şi victimă, etc.) de care urmează a se ţine seama la stabilirea gradului concret de pericol social al faptei şi a făptuitorului.

În ce priveşte mijloacele de săvârşire, observăm că afirmarea sau imputarea se poate realiza prin cuvinte, fie în mod oral, fie în scris, fie prin desene sau imagini, dar şi prin gesturi care ar putea, fără dubiu, reproduce o faptă determinată pusă în sarcina unei anumite persoane. Pot fi folosite şi mijloacele de reproducere ori transmitere tehnică (radio, televizor, fotografii trucate, etc)11.

Pentru ca acţiunea de afirmare a unei fapte să realizeze elementul material al infracţiunii de calomnie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe:

1. Afirmarea sau imputarea să privească o persoană determinată. Determinarea persoanei se face prin indicarea numelui acesteia ori prin indicarea unei împrejurări de natură a dezvălui fără echivoc identitatea sa. De exemplu, se indică funcţia pe care o ocupă persoana despre care este vorba, funcţie care nu o mai deţine nimeni altcineva la momentul respectiv. Afirmarea sau imputarea se poate referi şi la mai multe persoane, cu condiţia ca respectivul colectiv să fie determinat prin indicarea unor caracteristici proprii (de exemplu, membrii unui anume partid sau componenţii unei echipe de fotbal etc). Nu este necesar ca persoana/persoanele la care se referă afirmarea sau imputarea să fie de faţă.

2. Afirmarea sau imputarea să privească o faptă determinată. Prin faptă înţelegem orice manifestare exterioară sub formă de acţiune sau inacţiune, şi nu procesele psihice interioare, simple gânduri, intenţii, aspiraţii sau alte atitudini neexteriorizate. Deci, o faptă trebuie să fie individualizată, adică să fie prezentate împrejurările în care se produce, nefiind necesare multe amănunte. De exemplu, făptuitorul afirmă despre un medic că eliberează certificate false sau că o anumită firmă face evaziune fiscală. În practica judiciară s-a decis că imputarea în public, soţiei, că are relaţii extraconjugale, de către soţul acesteia, ocazie cu care şi-a exprimat opinii jignitoare cu privire la moralitatea femeii, realizează conţinutul infracţiunii de calomnie. Nu realizează însă şi conţinutul infracţiunii de insultă, întrucât expresiile înjositoare spuse, constituie o exprimare, cu caracter generalizat, a aceleiaşi afirmaţii determinate privitoare la pretinsa conduită morală a părţii vătămate. Determinarea unei fapte implică particularizarea, singularizarea acesteia, astfel încât conţinutul afirmaţiei sau imputării să poată fi verificat. Nu este suficientă o simplă aluzie sau atribuirea unei persoane a unei trăsături imorale sau enunţarea unei simple afirmaţii cu privire la acea persoană, ca de exemplu - „X a furat” sau să impută generic – „hoţ”. Astfel, făptuitorul trebuie să indice unul sau mai multe elemente sau împrejurări referitoare la persoane, la loc, la timp sau la modalitatea de săvârşire a faptei atribuită unei persoane şi care servesc la precizarea acelei fapte. De exemplu, afirmaţia făptuitorului că „X s-a servit de o diplomă de studii falsă” este suficientă pentru a face ca afirmarea să aibă ca obiect un fapt determinat; nu acelaşi lucru se poate spune în ipoteza în care s-ar afirma că X obişnuieşte să se servească de acte false, fapta nefiind determinată.

3. Dacă afirmarea sau imputarea nu priveşte o faptă determinată, adică o realitate concretă şi palpabilă, ci are un caracter general, nu există infracţiunea de calomnie, ci cea de insultă. Practica judiciară a stabilit că reprezintă insultă, afirmaţia că persoana vătămată are relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi, sau că cel reclamat este un escroc, sau că victima era de moravuri uşoare. Nu există infracţiune de calomnie nici când afirmaţia calomnioasă constă în învinuirea unei persoane că a săvârşit o infracţiune, dacă afirmaţia s-a făcut în cuprinsul unei plângeri adresate organelor de stat. În acest caz, sunt îndeplinite condiţiile de lege pentru existenţa infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută de art.259, alin.1, Cod Penal, care reglementează: ”învinuirea mincinoasă sau plângerea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană, se

11 Achim, Gheorghe , Investigarea criminalistică a unor infracţiuni ce se comit prin mass-media, Editura Concordia, Braşov, 2001, p. 56

CALOMNIA


pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”. În această ultimă situaţie, elementul material al infracţiunii nu prevede caracterul public al faptei, astfel că fapta nu poate constitui, aşa cum am menţionat, infracţiunea de calomnie, dar se va putea reţine în sarcina făptuitorului infracţiunea de insultă(în mod alternativ şi nu în concurs cu infracţiunea de denunţare calomnioasă), întrucât relaţiile sociale încălcate sunt tot cele referitoare la demnitatea persoanei. De asemenea, Codul Penal incriminează în mod distinct, în art.239, infracţiunea de ultraj, care constă în insulta şi calomnia săvârşită nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

4. Afirmarea sau imputarea să se refere la o faptă care dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public. Prin urmare, pentru ca afirmarea sau imputarea să constituie infracţiune, este necesar ca activitatea făptuitorului să aibă drept obiect o faptă de o anumită gravitate, astfel încât reputaţia celui calomniat să fie în mod real încălcată. Această faptă poate fi o infracţiune, indiferent de pericolul social pe care l-ar prezenta, o contravenţie administrativă, o abatere disciplinară sau o faptă imorală. Deci, nu se cere ca fapta afirmată sau imputată să atragă după sine o sancţiune penală, fiind suficient doar dispreţul public. Mai mult decât atât, este necesar şi suficient ca această faptă decât să fi creat posibilitatea suportării de către cel calomniat a uneia dintre aceste consecinţe. Fapta, prin natura ei trebuie să se identifice cu una dintre situaţiile enumerate, căci altfel, existenţa infracţiunii de calomnie este exclusă. Nu există infracţiunea e calomnie dacă inculpaţii au declarat că reclamanta ar fi ucis pe tatăl lor prin intermediul vrăjilor, o asemenea afirmaţie nu poate fi dovedită în mod raţional şi logic. Legiuitorul a stabilit o prezumţie legală de neadevăr cu privire la orice faptă afirmată sau imputată în condiţiile art. 206 C.pen. Această prezumţie poate fi răsturnată prin proba verităţii (art. 207 C.pen.). Cerinţa legii va fi pe deplin satisfăcută ori de câte ori fapta determinată (falsă sau reală) ce se atribuie unei persoane ar antrena ipotetic oricare dintre consecinţele menţionate; nu este necesar ca să fi atras implicarea efectivă a unei sancţiuni legale ori de ordin moral.

5. Fapta afirmată sau imputată să nu fi fost făcută în interes legitim. Această condiţie trebuie să fie îndeplinită dacă această faptă este adevărată. Dacă fapta este neadevărată, condiţia aceasta nu mai trebuie îndeplinită. Dacă afirmarea sau imputarea a fost făcută pentru apărarea unui interes legitim şi se dovedeşte că ea a fost adevărată, prin proba verităţii, infracţiunea de calomnie este înlăturată, potrivit art.207 Cod Penal.

6. Afirmarea sau imputarea să se fi produs în public. Conform art. 152 Cod. Penal, săvârşirea faptei în public poate fi reală – când au fost de faţă cel puţin două persoane (calomnia în formă orală), dar şi virtuală – când fapta s-a comis într-un loc public, totdeauna accesibil, dar însă ca cel puţin două persoane să fi fost de faţă (şi oral şi scris). Această condiţie conferă calomniei un grad de pericol social mai mare decât insultei. Astfel, condiţia publicităţii cerută de art.206 C.P. nu este îndeplinită, fapta constituind infracţiunea de insultă ţi nu cea de calomnie, dacă afirmarea sau imputarea s-a făcut pe stradă în prezenţa unei singure persoane, chiar dacă strada este un loc public, potrivit art.152 alin.2 C.P. În practica judiciară, s-a considerat că lipseşte condiţia publicităţii atunci când afirmaţiile calomnioase s-au făcut în cadrul unei convorbiri a inculpaţilor cu o persoană care era martor în proces, la domiciliul acestora şi fără să fi fost altcineva de faţă. Nu este îndeplinită condiţia publicităţii nici în cazul în care afirmaţiile au fost făcute în cadrul unei convorbiri telefonice sau dacă, din cele două persoane care au asistat una era soţul inculpatei ori dacă erau de faţă numai partea vătămată împreună cu soţul şi fiica sa. În toate aceste cazuri s-a reţinut infracţiunea de insultă şi nu cea de calomnie. În cazul calomniei săvârşită prin scris, există publicitate ori de câte ori scrierea a fost comunicată la două sau mai multe persoane sau a fost distribuită, vândută ori expusă, afişată. În cazul

CALOMNIA


calomniei săvârşite prin presă, publicitatea se realizează în două faze. O primă fază este aceea în care materialul ce conţine afirmaţia calomnioasă este introdusă în redacţie, citit de redactor, supervizat de secretarul de redacţie, trimis la tipografie, cules de linotipist, corectat de corector, pus în pagină de paginator şi, după ce primeşte „bunul de tipar”, este dat la rotativă şi integrat în paginile ziarului – multiplicat în mii de exemplare; în cadrul acestor activităţi, materialul devine cunoscut unui număr mare de persoane care iau la cunoştinţă de cuprinsul lui. Cea de-a doua fază a publicităţii are loc în momentul în care ziarul a ajuns în mâinile cititorilor care pot lua la cunoştinţă de afirmaţia denigratore. În prima fază ne putem afla în faţa unei calomnii obişnuite, abia în cea de-a doua fază putem vorbi de calomnie prin presă. De asemenea, nu suntem în prezenţa publicităţii dacă afirmaţiile s-au făcut într-un referat intern de serviciu sau în concluziile unei anchete administrative, întrucât acestea nu sunt făcute publice.

Latura subiectivă. Acţiunea făptuitorului trebuie săvârşită cu intenţie. Aceasta presupune cunoaşterea împrejurării că acţiunea este săvârşită în public, precum şi a împrejurării că este de natură să-l expună pe cel calomniat la o sancţiune penală, administrativă, disciplinară sau dispreţului public. După cum făptuitorul urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului faptei sale, intenţia sa poate fi directă sau indirectă. Nu are relevanţă scopul sau mobilul săvârşirii faptei.

Dacă se stabileşte lipsa intenţiei făptuitorului, nu mai sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru stabilirea infracţiunii de calomnie. În practica judiciară s-a decis, de exemplu, că nu constituie infracţiunea de calomnie, datorită lipsei intenţiei şi lipsei publicităţii, afirmaţiile cu privire la lipsa de probe de vinovăţie într-un dosar, la lipsa de obiectivitate a judecătorului şi procurorului în rezolvarea unui dosar şi altele de acest fel, afirmaţii făcute într-un memoriu adresat organului competent de stat şi prin care autorul memoriului urmărea să aducă la cunoştinţa organelor ierarhic superioare o situaţie de fapt pe care o consideră injustă.

Existenţa posibilităţii de săvârşire a infracţiunii şi cu intenţie indirectă (potrivit art.19 C.P. autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii sale) permite sancţionarea penală a ziaristului chiar dacă el şi-a îndeplinit obligaţia de a informa publicul în legătură cu orice chestiune de interes public, fără să aibă ca scop direct lezarea demnităţii unei persoane.

Posibilitatea sancţionării calomniei în forma intenţiei indirecte este contrară jurisprudenţei Curţi Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cazul Dalban vesus România, Curtea Europeană a argumentat că ziaristul nu putea fi condamnat atâta vreme cât „nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare” îndreptate împotriva persoanelor vătămate.

Aspecte de drept procesual. Potrivit art. 206 alin.2, C. P. acţiunea penală pentru infracţiunea de calomnie se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aceeaşi condiţie funcţionează şi când este vorba de infracţiunea de calomnie săvârşită prin presă.

Deci, titularul dreptului de a introduce plângerea prealabilă este numai persoana vătămată sau ocrotitorul său legal. Potrivit prevederilor art. 284 Cod de Procedură Penală., plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Folosirea expresiei „a ştiut” pentru a marca ziua în care începe să curgă termenul de două luni, arată că nu este suficient ca persoana vătămată să fi bănuit sau să fi avut unele informaţii incomplete în această privinţă, ci este necesar ca ea să fi ştiut, să fi avut toate elementele de natura de a identifica pe cel ce a săvârşit calomnia. În materie de calomnie prin presă, această precizare a legii este eficientă, căci materialul de presă defăimător poate apărea nesemnat sau sub pseudonim, sau să fie atribuit unui autor anonim.

În asemenea cazuri, din momentul apariţiei ziarului respectiv, şi până în momentul în care persoana vătămată a ajuns să ştie cine este făptuitorul, este posibil să fi trecut un

CALOMNIA


anumit interval de timp care să depăşească termenul de două luni prevăzut de lege. Astfel, acest termen curge de la data la care persoana vătămată a ştiut cu certitudine cine este autorul faptei.

Înlăturarea caracterului penal al faptei calomnioase. Într-o formulare concisă şi cuprinzătoare, Codul penal prevede în dispoziţiile art. 207 o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei de insultă şi calomnie, cunoscută sub numele de proba verităţii. Astfel, este admisă probarea adevărului celor afirmate sau imputate dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim; fapta cu privire la care s-a făcut această probă nu va constitui infracţiunea de insultă sau calomnie. Noţiunea de interes legitim include atât interesul public, cât şi interesul privat.

În cazul ziariştilor nu se pune problema existenţei unui interes privat, ci doar a unuia public, întrucât codul deontologic al ziariştilor interzice jurnaliştilor să se implice în cauzele în care au un interes personal (de rudenie sau material).Se desprind aici trei condiţii pentru ca proba verităţii celor afirmate sau imputate să fie admisibilă:

• să existe un interes legitim • afirmaţia sau imputarea denigratoare să fi fost făcută pentru

apărarea acestui interes • fapta afirmată sau imputată să fie adevărată.

Pentru a beneficia de cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei, ziaristul trebuie să dovedească, în mod neîndoielnic adevărul celor afirmate sau imputate. Dacă, prin problemele administrate, ziaristul nu a reuşit să dovedească în mod incontestabil adevărul afirmaţiilor sau imputărilor sale, pretins calomnioase, instanţa va putea să aprecieze dacă ziaristul a reacţionat cu bună sau rea-credinţă şi, în prima ipoteză să constate că el a săvârşit fapta fără intenţia de a calomnia.

În acest caz, achitarea se va pronunţa în temeiul art. 10, lit. d), Cod procesual penal, adică faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Dacă nici proba verităţii nu s-a făcut, nici buna-credinţă nu s-a dovedit, se va pronunţa o hotărâre de condamnare.

Din cuprinsul acestor reglementări interne rezultă că proba verităţii constituie o excepţie de la prezumţia de nevinovăţie, întrucât în toate celelalte cazuri în care o persoană este acuzată, sarcina probei vinovăţiei revine celui care acuză. Dimpotrivă, în cazul infracţiunilor de insultă/calomnie, această vinovăţie este prezumată, iar acuzatul este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, prin proba verităţii.

Astfel, simpla introducere a plângerii prealabile pentru insultă/calomnie creează prezumţia că acuzatul, respectiv autorul afirmaţiei sau imputării, a relatat fapte false şi că nu a urmărit un interes legitim. De lege ferenda, ar trebui ca mai întâi să se ceară celui care acuză (persoanei vătămate) să facă dovada că afirmaţiile ziaristului sunt neadevărate în întregul lor şi că ziaristul a ştiut acest lucru în momentul difuzări informaţiei.

Această necesitate rezultă şi din faptul că, obligat fiind să facă proba verităţii, jurnalistul trebuie să desconspire sursele de la care acesta a aflat faptele pe care le-a relatat. Pârâtul va trebui să indice în mod direct numele persoanei de la care a primit informaţia ţi să ceară audierea în instanţă ca martor, a sursei, fie să prezinte diverse documente care de cele mai multe ori, vor duce la localizarea şi identificarea sursei de la car provin. Se încalcă astfel principiul surselor jurnalistice.

Recurgem din nou la jurisprudenţa Curţii Europene pentru a evidenţia acest principiu, în cazul Goodwin versus Regatul Unit al Marii Britanii, unde se afirmă: „…protecţia surselor jurnalistice este una din condiţiile esenţiale ale libertăţii presei…reafirmată în mai multe instrumente internaţionale referitoare la libertăţile jurnalistice (Rezoluţia cu privire la libertăţile jurnalistice şi drepturile omului adoptată la a 4-a Conferinţă ministerială europeană aspra politicii în domeniul mass-media – Praga, 7-8 decembrie 1994 şi Rezoluţia cu privire la confidenţialitatea surselor jurnaliştilor, adoptată de Parlamentul European la 18 ianuarie 1994).

CALOMNIA


Lipsa unei astfel de protecţii ar împiedica sursele să sprijine presa, respectiv activitatea de informare a publicului cu privire la chestiunile de interes public. Aceasta ar submina rolul vital al presei, de câine de pază public, şi ar afecta posibilitatea presei de a oferi informaţii corecte şi demne de încredere”. În acest caz, Curtea a decis că atât hotărârea judecătorească prin care i s-a cerut ziaristului Goodwin să dezvăluie numele sursei, cât şi amendarea sa pentru refuzul divulgării acesteia au încălcat articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind necesare într-o societate democratică.

În situaţia în care informaţiile deţinute de presă nu au fost primite pe bază de confidenţialitate, iar acestea sunt necesare ca dovezi relevante într-un proces penal, situaţia se schimbă. Astfel, Corporaţiei Audiovizuale Britanice (BBC) i s-a solicitat să pună la dispoziţia unei instanţe penale, în interesul judecării unui proces penal, imaginile filmate cu ocazia unei manifestaţii în Londra.

Comisia Europeană a stabilit că acest caz este complet diferit de situaţia în care ziariştilor li se cere să dezvăluie informaţii primite prin confidenţialitate, având în vedere că informaţiile obţinute de BBC erau înregistrări ale unor evenimente care s-au produs într-un loc public (pe stradă) şi faţă de care nu există nici un secret sau vreo obligaţie de confidenţialitate (BBC versus Regatul Unit al Mari Britanii şi Irlandei de Nord).

Revenind la art.207 C.P., deşi obligaţia ziaristului de a face proba verităţii este instituită nu doar pentru calomnie, ci şi pentru insultă, este evident că proba verităţii nu se poate aplica în cazul insultei, întrucât aceasta din urmă are ca obiect exprimarea unor opinii, păreri şi judecăţi de valoare. Acestea exprimă emoţii, sentimente şi de aceea nu pot fi adevărate sau false, ci numai diferite, în funcţie de autorul opiniei.

De exemplu, calificative de genul adevărat/mincinos sunt inaplicabile în cazul opiniilor, astfel că nu se poate pretinde cuiva să dovedească adevărul opiniilor sale. Legea română instituie astfel o obligaţie imposibil de executat, care este în contradicţie cu dispoziţiile art.10, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În opinia Curţi Europene, proba verităţii nu trebuie însă refuzată în cazul în care ea este posibilă şi jurnalistul o solicită. În cazul Castells versus Spania, acuzatul a cerut „să dovedească adevărul şi notorietatea faptelor publicate” prin care acuza guvernul şi politicienii aflaţi la putere, de instigare şi complicitate la crime împotriva celor din Ţara Bascilor, dar instanţele naţionale au refuzat această cerere. Curte Europeană a decis că domnul Castells nu a avut posibilitatea de a se apăra deoarece au fost „declarate ca inadmisibile probele solicitate” şi a constatat că sancţionarea acestuia nu a fost necesară într-o societate democratică.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, proba verităţii nu este însă obligatorie. De exemplu, în cazul Thorgeirson versus Islanda, reclamantul a scris un articol despre brutalitatea poliţiei, bazându-se pe zvonuri şi pe fapte petrecute cu ani în urmă, iar când instanţele naţionale i-au cerut să facă proba verităţii, a refuzat. Curtea Europeană a afirmat că „solicitarea adresată reclamantului, de a dovedi adevărul afirmaţiilor sale, l-a pus pe acesta în faţa unei sarcini nerezonabile, chiar imposibile”.

Nu în ultimul rând, în jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite, s-a afirmat că „dezbaterea problemelor de interes public trebuie să fie neinhibată, puternică şi larg deschisă. În contextul unor dezbateri libere, existenţa unor afirmaţii eronate este inevitabilă, dar şi ele trebuie să fie protejate, pentru că libertatea de exprimare trebuie să aibă spaţiu de respirat pentru a supravieţui” (New York versus Sullivan).

Discordanţele dintre dispozitivul legii interne şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului va trebui a fi eliminate prin modificarea şi armonizarea legislaţiei interne în concordanţă cu cea internaţională.

Posibilitatea şi obligativitatea folosirii Convenţiei Europene rezultă fără echivoc din reglementările constituţionale: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” (art.11, alin.2, Constituţia României); „Dacă există neconcordanţă între

CALOMNIA


pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (art.20, alin.2, Constituţia României).

Menţionăm în completarea celor spuse, că deşi jurisprudenţa nu este izvor de drept intern – dreptul român făcând parte din sistemul continental de drept – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului face corp comun cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât această instituţie a împrumutat atât caracteristici ale sistemului romano-germanic, cât şi ale sistemului britanic de drept – aşa-numitul common law. În concluzie, această jurisprudenţă face parte din dreptul român şi are prioritate faţă de reglementările interne cu dispoziţii contrare.

Într-un proiect dezbătut în plenul Senatului, prin care se doreşte aducerea de modificări consistente Codului Penal, la art.221 este reglementată proba verităţii sau a bunei credinţe, după cum urmează:

1. Nu constituie infracţiunea de calomnie fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii sau dovada că făptuitorul a avut motive rezonabile de a crede că este adevărată.

2. În cazul faptelor referitoare la viaţa privată a uni persoane, proba verităţii sau dovada că făptuitorul a avut motive rezonabile de a crede că aceste fapte sunt adevărate, e admisibilă pentru apărarea unui interes legitim.

3. În cazul faptelor referitoare la viaţa privată a unei persoane care afectează acesteia capacitatea de exercitare a unei funcţii publice, proba verităţii sau dovada că făptuitorul sa avut motive rezonabile de a crede că aceste fapte sunt adevărate, este admisibilă, fără a fi necesară dovedirea unui interes legitim.

Observăm excluderea probei verităţii pentru infracţiunea de insultă, cât şi introducerea unei noi formule - motive rezonabile - care reprezintă o alternativă a dovedirii concrete a adevărului, care nu-l mai pune pe acuzat în situaţia dificilă de a demonstra caracterul absolut veridic al afirmaţiilor făcute.

Răspunderea civilă pentru calomnie prin presă. În general, răspunderea civilă revine persoanei prin fapta căreia s-a cauzat paguba. În materie de calomnie prin presă, răspunderea va reveni, în primul rând. Autorului afirmaţiei denigratoare. În ipoteza în care la săvârşirea infracţiunii au existat şi participanţi – instigatori, complici, aceştia vor fi ţinuţi la plata despăgubirilor în solidar cu autorul infracţiunii.

Dreptul civil cunoaşte şi instituţia răspunderii civile alăturate şi subsidiare, derivată din anumite raporturi ce se leagă între autorul faptei dăunătoare şi un terţ care, deşi lipsit de orice participare materială la săvârşirea faptei, este ţinut totuşi să răspundă pentru daunele produse alături de persoana care le-a produs.

Raporturile dintre comitent şi prepus implică o răspundere solidară, dar subsidiară, a comitentului pentru fapta prepusului. În cazul calomniei prin presă, prepusul este autorul afirmaţiei sau imputării denigratoare, iar comitent este conform art. 30, alin 8 din Constituţie: editorul sau realizatorul, organizatorul manifestării artistice, proprietarul mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau televiziune.


1. Care este subiectul activ, respectiv subiectul pasiv al infracţiunii de calomnie. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 30-31. 2. Precizaţi în ce constă latura obiectivă a infracţiunii de calomnie. Folosiţi spaţiul de


CALOMNIA


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 31-34

4.6. LUCRARE DE VERIFICARE. Prezentaţi importanţa incriminării faptelor de insultă şi calomnie în scopul protejării

demnităţii umane.



Transilvania, Braşov, 2005. � Christians, Clifford et alii, Etica mass media, Editura Polirom, Boston, 2001. � Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. � Cuilenburg, S., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998. � Derville, Gregory, Le pouvoir des medias, PUG, Grenoble, 1997. � Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masa, Editura Şansa, 1996. � Goddard, Angela, Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002. � Jeffres, L. W., Mass Media - Process and Effects, Waveland Press Inc., Illinois, 1986. � Lazar, Judith, Sociologie de la communication de masse, Armand Colin, Paris, 1991. � Levinson, Jay, Guerilla Advertising, Bussiness Tech, Bucuresti, 1996. � Middleton, Kent et alii, Legislaţia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000. � Sorlin, Pierre, Mass Media, Institutul European, Iaşi, 2002.



INTIMITATEA ŞI SIGURANŢA PERSOANEI

5.1.Obiective.......................................................................................................................................... 39 5.2.Mijloace juridice de protecţie a intimităţii şi siguranţei persoanei................................... 39 5.3.Intruziunea...................................................................................................................................... 41 5.4.Dezvăluirea de fapte jenante..................................................................................................... 43 5.5.Lumina falsă................................................................................................................................... 44 5.6.Violarea de domiciliu.................................................................................................................... 47 5.7.Violarea secretului corespondenţei.......................................................................................... 48 5.8.Divulgarea secretului profesional............................................................................................. 50 5.9.Respectul comportamentelor..................................................................................................... 53 5.10.Respectul anonimatului............................................................................................................. 54 5.11.Respectul relaţiilor persoanei.................................................................................................. 55 5.12.Lucrare de verificare.................................................................................................................. 58 5.13.Bibliografie.................................................................................................................................... 58

5.1.OBIECTIVE. � introducerea cursanţilor în studiul aspectelor ce ţin de protecţia vieţii intime şi

private a persoanei; � familiarizarea cursanţilor cu legislaţia internă şi internaţională în materie, cu

jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor de drept comun în materie, precum şi cu noţiuni şi concepte conexe protecţiei vieţii intime şi private a persoanei;

� dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui concept prezentat în această unitate de învăţare.

Faptul că cineva este ziarist, aceasta este dovada unei oarecare lipse de caracter.

Lyndon Baines Johnson

5.2. MIJLOACE JURIDICE DE PROTECŢIE A INTIMITĂŢII ŞI SIGURANŢEI PERSOANEI. S-au scris şi s-au spus multe despre etică mai mult decât despre orice alt aspect al jurnalismului. Între ceea ce numim în mod convenţional etică şi ceea ce ar trebui să fie ea în practică există o mare diferenţă.

Ce se înţelege de obicei prin etică? Pentru unii jurnalişti, etica profesiei reprezintă un cod de principii la care întreaga presă ar trebui să adere sau cel puţin să se simtă vinovată dacă nu o face. Pentru alţii, de regulă pentru cei care îşi fac meseria în circumstanţe mai puţin riguroase, principiile deontologice sunt irelevante şi se constituie în subiecte de dispută pentru profesorii de jurnalism. Deontologia jurnalistică îi obligă pe practicienii acestei meserii să respecte dreptul indivizilor la o viaţă privată şi la imagine. Totodată se evidenţiază trei principi morale ce fixează pentru oamenii de presă o etică a vieţii private. Primul principiu prezintă decenţa şi corectitudinea ca fiind ne-negociabile. Chiar dacă legea nu amendează în mod expres minciuna, aluziile, inconştienţa şi exagerarea, decenţa umană şi corectitudinea o fac. Este o regulă fundamentală şi deloc negociabilă a jurnalismului că orice articol trebuie să fie o încercare, neafectată de prejudecăţi, de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat, însoţită de hotărârea de a publica adevărul, oricât de incomod ar fi acesta pentru concepţiile şi credinţele noastre. Ca urmare, jurnaliştii nu trebuie să accepte misiunea de a sprijini un anumit punct de vedere sau să scrie articole care îşi propun susţinerea unei teorii preconcepute. Al doilea principiu moral propune „valoarea socială a reabilitării” ca un criteriu pentru a selecta informaţia privată, demnă de a fi difuzată. Metoda elimină toate apelurile la interese morale ca fiind lipsite de valoarea de ştire. Al treilea principiu declară că



demnitatea persoanelor nu trebuie să fie afectată în numele privilegiului presei. Tot ceea ce serveşte cel mai bine oamenilor obişnuiţi trebuie să aibă prioritate în faţa oricărei cauze sau slogan. Drept urmare, informaţia privată cuprinsă în ştiri trebuie să treacă testul celor trei principii pentru a primi o justificare etică. Factorii esenţiali ce determină aceste principii etice şi modul în care te decizi să le respecţi sunt banii pe care îi câştigi, concurenţa şi cultura ziarului la care lucrezi. Primul factor este evident. Concurenţa este şi ea importantă. Concurenţa acerbă dintre ziare pentru a atrage cititori îi poate tenta pe editori să facă presiuni asupra redacţiei, să mai renunţe la principii. Iar competiţia dintre jurnalişti îi încurajează în mod evident pe unii să facă lucruri pe care altminteri nu le-ar face. Cel care a inventat „conceptul modern de informaţie” este patronul ziarului New York Herald, James Gordon Bennett (1795-1872). În viziunea lui, ziarul nu mai acoperea actualitatea din unghiul intereselor politice sau al unei elite, ci având grijă să insereze o varietate de subiecte şi abordări care ar fi putut pasiona marele public. Bennett afirma că reporterul putea şi trebuia să meargă peste tot şi să facă în aşa fel încât spaţiul considerat până atunci drept privat să poată da naştere unor ştiri pe care le transforma în domeniu de interes şi deci în spaţiul public. Făcea mult mai mulţi bani relatând despre „lucruri despre care se vorbeşte în baruri, ateliere, în casele oamenilor modeşti decât ascultând ce se spune în saloane şi biblioteci”. S-a ajuns chiar la păstrarea unor informaţii cu scopul deliberat de a vinde „distrugerea” sau nepublicarea lor. Cu alte cuvinte, şantaj. Editorul american Robert Harrison a fost primul care a avut această idee, în anii 1950, cu o revistă intitulată Confidential. Se specializase pe scandalurile de la Hollywood şi, prin plata unor mari ume pentru ponturi şi informaţii, el şi investigatorii angajaţi de revistă obţineau detalii foarte intime cu privire la viaţa particulară a starurilor. Pentru fiecare articol se făceau investigaţii serioase, iar oamenii la Harrison nu aveau scrupule în privinţa metodelor pe care le foloseau, angajând prostituate ca să întindă capcane victimelor, înregistrând şi filmând în secret întâlnirile şi confesiunile acestora. Vânzările lui Confidential au crescut fabulos, atingând 4.000.000 de exemplare – un record american. Dar curând, tentaţiile de a vinde negativele, benzile şi alte dovezi către starurile bogate, s-au dovedit a fi prea puternice. În mod inevitabil, i s-a intentat proces, o membră a redacţiei s-a sinucis, redactorul şef şi-a împuşcat nevasta şi apoi s-a sinucis într-un taxi, Harrison fiind nevoit să-şi vândă revista.

Se ridică întrebarea, în ce constă dreptul la viaţă privată? Conceptul la viaţă privată încearcă să traseze o linie de demarcaţie între individual şi colectiv, între individ şi societate, după părerea profesorului Thomas Emerson. Acest concept „încearcă să-i ofere individului o zonă în care acesta să fie doar individ, şi nu membru al comunităţii. În acea zonă, el este stăpânul propriilor gânduri, poate avea propriile secrete, viaţa proprie, poate dezvălui lumii exterioare numai ceea ce doreşte. Pe scurt, dreptul la viaţă privată stabileşte o arie exclusă din viaţa colectivă şi neguvernată de regulile traiului în comun.”1

Există o foarte mare diferenţă între interesul public şi ceea ce publicul poate considera interesant. Nu orice curiozitate a publicului trebuie satisfăcută. Jurnaliştii trebuie să aibă motive foarte întemeiate ca să încalce intimitatea persoanelor şi trebuie, de asemenea, să fie conştienţi de consecinţele unui asemenea gen de gazetărie.

În mod normal se pun următoarele întrebări: cum să reconciliezi intruziunea în viaţa privată cu căutarea informaţiei susceptibile să trezească interesul general? Cum să defineşti şi să justifici acest interes general atunci când persoanele în cauză sunt particulari care nu citesc în mod regulat cronica sau personaje publice în cazul cărora poate e dificil să departajezi rolul jucat în acţiunea publică şi în viaţa privată?

1 Thomas Emerson, The System of Free Expresion, New York, 1970



Primele încercări de legiferarea în domeniul intimităţii şi siguranţei persoanei aparţin lui Samuel D. Warren şi Loius Brandeis, care în 1890 publică un articol pe aceată temă în Harvard Law Review. Cei doi tineri jurişti susţineau necesitatea apariţiei unui nou domeniu de drept care să favorizeze protejarea universului intim al persoanei. Timp de patru decenii subiectul a fost, dacă nu uitat, cel puţin neglijat de forurile legislative americane. În 1928, Louis D. Brandeis, devenit judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, readuce în atenţie în argumentaţia detaliată a unei hotărâri judecătoreşti, dreptul de a fi lăsat în pace”. Fundamentul acestui drept este regăsit în spiritul Constituţiei americane, chiar dacă nu este conţinut în litera sa. „În credinţele, gândurile, emoţiile şi sentimentele lor, autorii Constituţiei au oferit – chiar împotriva guvernului – dreptul de a fi lăsat în pace, cel mai comprehensiv dintre drepturi, dreptul cel mai valoros al unui om civilizat”.

În argumentaţia , L. D. Brandeis se referă însă mai ales la practicile poliţieneşti ale vremii. Abia în 1960, William L. Prosser structurează coerent legislaţia vieţii private din majoritatea statelor americane. Scandalul Watergate a determinat în 1974 apariţia unei legi federale americane în domeniu.

Legislaţia de protecţie a vieţii private nu se referă la publicarea de informaţii false. Atunci când vorbim despre viaţa intimă a unei persoane, ne referim la fapte reale care nu ar trebui date publicităţii.

O altă precizare ar trebui făcută: de această protecţie nu se pot bucura în mod egal persoanele publice şi cetăţenii de rând. Motivul principal al acestei situaţii îl constituie condiţia asumată a persoanelor publice de a fi în centrul atenţiei ca urmare a voinţei lor, nu a unor conjuncturi de necontrolat. Se consideră, pe drept cuvânt, că nici o persoană publică, indiferent dacă este politician, actor faimos sau sportiv, nu a fost obligată să devină celebră. Din acest statut acceptat decurg şi o serie de avantaje indiscutabile care au ca revers o restrângere a universului intim.

O legislaţie cu adevărat modernă asupra vieţii private, care să fie logică şi funcţională (indiferent dacă printr-o lege de sine stătătoare sau prin adaptarea codurilor penale sau civile ca şi a altor legi deja existente), ar trebui să conţină articole consfinţind următoarele tipuri de drepturi individuale: dreptul persoanei de a dispune de propria sa intimitate (atunci când viaţa sa intimă nu produce efecte negative asupra altor persoane), dreptul cetăţeanului de a avea acces la conţinutul dosarelor care îl implică, indiferent dacă acestea sunt deschise de o instituţie de stat sau privată, dreptul cetăţeanului de a preveni şi de a refuza publicarea datelor aflate în dosarele personale, cu excepţia dosarelor unor procese încheiate cu hotărâre definitivă.

În general sunt admise patru tipuri generale de violare a vieţii private: intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-o lumină falsă şi publicarea numelui sau a imaginii fără acordul persoanei.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi importanţa ocrotirii vieţii intime şi private a persoanei. Folosiţi spaţiul de


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 39-40. 2. Enumeraţi cele patru tipiru generale de violare a vieţii private. Folosiţi spaţiul de



5.3. INTRUZIUNEA. Intruziunea este definită ca fiind încălcarea fizică, electronică sau mecanică, extrem

de inoportună a spaţiului privat al unei persoane. Intruziunea include conversaţiile



înregistrate în secret, supravegherea extrem de agresivă şi fotografiile făcute de la distanţă cu teleobiectivul. Intruziunea se referă la colectarea informaţiei şi nu la răspândirea ei prin publicare sau difuzare. Jurnaliştii care colectează informaţi cu o cameră sau un reportofon ascuns se pot face vinovaţi de intruziune, indiferent ce se află sau dacă publică ori nu informaţia.

Deciziile tribunalelor susţin că oamenii aflaţi în locuri publice şi semipublice trebuie să pornească de la premisa că ar putea fi filmaţi sau înregistraţi, mai ales dacă sunt oficialităţi aflate în exerciţiul funcţiunii. Astfel, presa poate fotografia, filma sau înregistra ce se poate cu uşurinţă vedea sau auzi în locuri publice, câtă vreme nu este vorba despre hărţuirea, încălcarea proprietăţii private sau violarea intimităţii. Înregistrarea cu reportofonul nu este, la întâlnirile publice, intruziune dacă părţile aflate în discuţie se pot aştepta ca această comunicare să fie auzită sau înregistrată. Nu se consideră intruziune dacă o echipă de televiziune înregistrează percheziţionarea publică a unui suspect sau filmează proprietatea privată de pe un trotuar, considerat loc public, atunci când imaginea reprezintă ceea ce este accesibil oricărui trecător.

Jurnaliştii pot înregistra şi fotografia tot ceea ce poate fi văzut sau auzit cu uşurinţă în secţiunile publice ale închisorilor. Reporterul de radio Carl Connerton nu a săvârşit intruziune când la înregistrat pe avocatul Marvin Holman urlând şi trântind într-o celulă a unei închisori din Arkansas, după ce a fost condamnat pentru că a condus în stare de ebrietate.

Nu este clar însă dacă fotografierea fără permisiune a unui deţinut în celulă constituie intruziune. Pe de o parte, el se află închis într-o instituţie semipublică şi nu are apropare nici un drept la intimitate. Pentru că prizonierii au de protejat prea puţină intimitate, tribunalele au hotărât că nu pot intenta proces pentru o fotografie făcută pe ascuns în timp ce dorm.

Jurnaliştii, ale căror tactici agresive se traduc în hărţuirea sau supravegherea asiduă, se pot face vinovaţi, chiar dacă colectează informaţii în locuri publice. Opinia publică a fost oripilată de modalităţile de documentare foarte agresive de la moartea prinţesei Diana, victimă a unui accident de automobil petrecut la Paris, în timp ce era vânată de fotografi.

Un faimos caz în care a fost implicată Jacqueline Onassis exemplifică modul în care jurnalismul agresiv poate să se transforme în hărţuire ilegală. Deşi cazul nu este unul de intruziune, el ilustrează limita de la care jurnaliştii extrem de zeloşi devin intruşi. Fotograful Ron Galella, în căutare de fotografii şi informaţii despre doamna Onassis, a bruscat părinţii colegilor copiilor lui Kennedy, a blocat pasaje, a orbit temporar trecătorii cu bliţul, s-a deghizat în chip de angajat al familiei, a spionat cu teleobiectivul şi a urmărit-o pe doamna Onassis, oră de oră. Când Onassis a intentat proces pentru această intruziune, Galella s-a plâns că Onassis este timidă în faţa aparatului de fotografiat şi necooperantă. Curtea a hotărât că Galella se face vinovat de asaltare, lovire, hărţuire şi producerea de suferinţe emoţionale. „Esenţa dreptului la viaţă privată” a spus Curtea, include „dreptul de a fi lăsat în pace şi de a defini propriul cerc de intimitate, dreptul de a proteja trăsăturile şi activităţile personale de privirile publicului, dreptul de a proteja trăsăturile şi activităţile personale de privirile publicului.” Un tribunal districtual i-a interzis lui Galella să îi facă fotografii lui Jacqueline Onassis de la mai puţin de 50 de metri. O Curte de Apel a redus distanţa la 8 metri.

De mai mare interes pentru cetăţeni şi presă decât intruziunea în locuri publice este intruziunea în locuri private. Legea a considerat că încălcarea proprietăţii private este o ilegalitate. Constituie invadare a proprietăţii private şi deschiderea corespondenţei, ascultarea telefoanelor sau accesarea documentelor din computer. Doar reprezentanţii legii pot instala microfoane, monitoriza convorbirile telefonice sau pot controla comunicarea computerizată, doar în baza unui mandat valid de percheziţie.



Înregistrarea în secret făcută de un participant la conversaţie constituie intruziune, mai ales dacă sunt folosite subterfugii pentru a instala echipament electronic de înregistrare într-un loc privat, cum ar fi domiciliul. Într-un caz faimos din California, un tribunal federal a hotărât că doi jurnalişti care au transmis şi fotografiat dintr-o casă se fac vinovaţi de intruziune. În cazul Dietemann vs. Time, Curtea a hotărât că A.A. Dietemann, un doctor şarlatan, să primească despăgubiri de la Time pentru invadarea intimităţii. Doi angajaţi ai revistei Life (ce aparţine trustului de presă Time) au folosit în secret un transmiţător şi un aparat foto în laboratorul lui ilegal. Jurnaliştii au intrat în casa acestuia folosind nume false. Un jurnalist l-a fotografiat pe medic în timp ce mânuia o nuia asupra unor flacoane cu ţesut uman şi atingea ceea ce se pretindea a fi s-nul atins de cancer al celeilalte jurnaliste. Aceasta avea în poşetă un transmiţător care direcţiona conversaţia către un casetofon aflat într-o maşină de poliţie parcată în apropiere.

Curtea de Apel federală a susţinut faptul că tribunalul i-a acordat lui Dietemann suma de 1.000 de dolari despăgubiri pentru intruziunea electronică a jurnaliştilor într-un loc privat. Tribunalul a respins pretenţia jurnaliştilor că instrumentele electronice ascunse au fost esenţiale în procesul investigării. „Suntem de acord”, au spus juraţii „că procesul de colectare a informaţiei e parte integrantă a emiterii ştirilor.

Totuşi nu suntem de acord că dispozitivele mecanice ascunse ar fi instrumente indispensabile în colectarea de informaţii”.

Tot în această categorie, a intruziunilor nepermise în viaţa privată, de data aceasta pentru că încalcă legile bunului simţ, se înscriu anumite practici ale unor ziarişti în căutare de senzaţional ieftin. Citat des este în acest sens cazul reporterilor PRO TV care în urma unui accident aviatic au intervievat familia unuia dintre copiloţii implicaţi. Ceea ce a făcut ca interviul să depăşească limitele etice a fost faptul că atât soţia cât şi copiii au aflat de moartea soţului şi tatălui lor de la echipa de filmare, în faţa camerei.

Difuzarea materialului, fără îndoială foarte percutant, a stârnit revolta opiniei publice iar postul a fost obligat să-şi ceară scuze.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi în ce constă fapta de intruziune. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 41-42. 2. Enumeraţi fapte ce se constituie în intruziune. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 42-43.

5.4. DEZVĂLUIREA DE FAPTE JENANTE. Dezvăluirea de fapte jenante, aparţinând trecutului sau actualităţii reprezintă o altă

modalitate e violare a vieţii private. Publicare detaliilor intime nu ţine de interesul legitim al publicului. Dezvăluirea faptelor jenante nu e justificată de statutul de ştire. Asemenea elemente din viaţa personală a căror dezvăluire nu se face în interesul publicului, sunt menite să rămână proprietatea persoanei. Cel puţin atâta timp cât nu contravin legilor în vigoare.

Dezvăluirea de informaţii jenante ar putea trece uşor drept calomnie. Diferenţa este că în primul caz nu se contestă adevărul celor afirmate de jurnalist, ci doar interesul public pe care l-ar putea prezenta informaţia divulgată.

Situaţii dilematice se prezintă jurnalistului care vrea să redacteze materiale referitoare la trecutul persoanelor. Competenţa şi mai ales judecata morală sunt puse în joc atunci când se pune problema să fie difuzate informaţii cu privire la trecutul



persoanelor, mai ales dacă aceste informaţii provin din documente oficiale şi, mai ales, din dosarele penale ori civile finalizate cu hotărâre definitivă. Întrebarea care se pune de fapt este în ce măsură unui om i se poate reproşa din nou un fapt din trecut pentru care a plătit deja cu ani de privare de libertate sau amendă.

Într-o asemenea situaţie s-a aflat senatorul George Pruteanu despre care Academia Caţavencu scria în 1997 că în adolescenţă G. Pruteanu fusese judecat şi condamnat pentru furt. Era adevărat că însoţit de un prieten, tânărul furase dintr-un garaj două borcane de murături, un cadru stricat de bicicletă şi un bibelou, dar destul de puţin relevant după trecerea a câteva decenii de când cei doi îşi ispăşiseră pedeapsa. De fapt, dacă persoana implicată nu ar fi fost celebră, cu siguranţă, materialul nu ar fi fost publicat.

Uneori jenante şi nepotrivite sunt şi divulgările de informaţii privind sănătatea persoanei. Plecând de la principiul general recunoscut al raporturilor confidenţiale medic-pacient, în toate ţările lumii democratice, datele referitoare la starea de sănătate a cuiva, provenite din dosare medicale sau din alte surse precise sunt considerate confidenţiale.

Un exemplu de proces celebru în acest sens este cel intentat de Jaques Brel, la sfârşitul anilor `70, revistei Paris Match . După câţiva ani de absenţă din viaţa publică, Brel a fostfotografiat la ieşirea dintr-un sanatoriu privat, Paris Meci publicând nu numai imaginea dar şi informaţia că şansonetistul suferea de un cancer avansat. Procesul a fost câştigat de Brel cu câteva luni înainte de a muri. Opinia publică franceză a fost sensibilizată cu această ocazie asupra faptului că boala, chiar a unei celebrităţi, trebuie tratată cu respectul cuvenit oricărei suferinţe umane.

Undeva la limita „dezvăluirilor faptelor jenante” este situaţia victimelor de catastrofe sau violuri. Persoanele aflate deja în suferinţă în urma celor întâmplate se plâng că nu pot suporta şi invazia ziariştilor şi a întrebărilor lor obsesive. Dacă în foarte multe state europene şi americane comportamentul presei cu privire la numele şi imaginea victimelor de viol este reglementat de lege sau coduri deontologice, nu acelaşi lucru se poate spune despre victimele calamităţilor.

În al doilea caz se poate spune nu numai că interesul publicului este mai mare în cazul nenorocirilor, dar şi că este în interesul celor loviţi de necaz. Cu cât publicul şi autorităţile află mai repede de situaţia lor, cu atât mai mare este posibilitatea să le sară cineva în ajutor. Desigur, însă a filma sau fotografia trupuri carbonizate sau măcelărite, nu mai este scuzabil. La fel a hărţui rudele îndurerate sau a intervieva supravieţuitori care au nevoie de ajutor.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi în ce constă dezvăluirea de fapte jenante. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 43. 2. Enumeraţi fapte ce se constituie în dezvăluirea de fapte jenante. Folosiţi spaţiul de



5.5. LUMINA FALSĂ. Cea de-a treia modalitate de încălcare a vieţii private este lumina falsă. În acest

sens este relevant cazul lui John W. Gill şi al soţiei sale, care au fost fotografiaţi în timp ce se aflau într-un restaurant din Los Angeles. Fotografia îi reprezenta pe cei doi apropiindu-şi feţele şi fusese făcută fără ştirea sau consimţământul lor de către un fotograf celebru, Henri Cartier-Bresson.



La scurt timp, fotografia a fost publicată în Ladies Home Journal ca ilustraţie a unui articol despre dragoste, fiind însoţită de legenda: „dragostea la prima vedere reprezintă un mare risc”. Articolul pentru care cei doi au fost folosiţi se referea la dragostea la prima vedere ca la un lucru „rău”, bazat 100% pe atracţiei fizică.

Cei doi soţi au dat în judecată editorul ziarului, acuzându-l de invadarea vieţii lor private, nu pentru că momentul lor de afecţiune ar fi fost surprins şi mediatizat, ci pentru că fotografia şi articolul îi descria într-o lumină falsă.

Lumina falsă reprezintă răspândirea cu bună ştiinţă a unei imagini false, extrem de jignitoare pentru o persoană.

După cum arată cazul Gill, lumina falsă are multe în comun cu calomnia. Ceea ce trebuie protejat de lumina falsă este reputaţia, la fel şi în cazul calomniei. La proces, Gill a pretins că fotografia, articolul, titlul nu doar că i-au pus în lumină falsă, dar le-au ştirbit şi reputaţia în privinţa decenţei şi a moralităţii.

Modalităţile de mediatizare care duc la procese legate de lumina falsă pot fi încadrate în două categorii: distorsiunea şi ficţionalitatea.

Cea mai obişnuită acuzaţie adusă presei este cea de distorsiune, care se petrece atunci când jurnaliştii omit informaţiile sau le folosesc în afara contextului. Curtea de Apel a SUA a hotărât că doamna Ed Braun a fost fals înfăţişată când, în revista Chic a lui Larry Flint, revistă dedicată sexului, a fost publicată fotografia ei. Fotografia o înfăţişa într-un costum de baie conservator, hrănind un porc numit Ralph, la un parc de distracţii din Texas unde lucra. Chic a obţinut fotografia de la directorul parcului, prezentându-i acestuia eronat revista. Deşi Chic nu a modificat fotografia doamnei Braun, aceasta a obiectat asupra publicării ei în vecinătatea unor articole şi a unor fotografii referitoare la mărimea sânilor la bărbaţi, la prepararea unui amestec chinezesc din organe sexuale ale animalelor şi prezentarea unor bijuterii pentru buric pe modele goale. Braun a spus că a fost îngrozită. Jenată şi umilită când a aflat de publicarea revistei.

A doua categorie de lumină falsă o constituie ficţionalitatea. Ea constă în adăugarea de dialoguri sau personaje fictive la ceea ce ar fi fost elemente factuale esenţiale. Ficţionalitatea variază de la înfrumuseţarea relativ limitată a informaţiilor până la adăugarea mai elaborată de dialoguri, personaje, scene, ticuri, credinţe. Un exemplu de „înflorire” a informaţiei e o poveste despre Margaret Cantrell şi familia sa, la 5 luni de la prăbuşirea podului Silver din Ohio, unde a murit soţul acesteia, Melvin. Reporterul de la Cleveland Plain Dealer, Joseph Eszterhas, a scris un articol după ce a fost acasă la familia Cantrell din Point Pleasant, West Virginia.

Articolul susţinea că Esztrehas a intervievat-o pe Cantrell, fapt care nu s-a petrecut în realitate. Fără să o vadă sau să o intervieveze pe Cantrell, care nu era acasă în momentul vizitei lui Eszterhas, reporterul a scris: „Margaret Cantrell nu vrea să vorbească nici despre ce s-a întâmplat, nici despre ce face familia sa. Are aceeaşi mască inexpresivă pe care o avea la înmormântare”.

Margaret Cantrell a intentat proces pentru invadarea intimităţii, argumentând că a fost pusă într-o lumină falsă prin falsificările deliberate ale ziaristului. De asemenea ea a spus că membrii familiei au devenit astfel ţinta milei şi ridicolului, ceea ce i-a adus daune morale, ruşine şi umilire.

În România, dreptul la viaţă privată este reglementat de Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003, în Titlul II, Capitolul II, intitulat „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, articolul nr.26: 1. Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. 2. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Legea fundamentală reglementa cu valoare de principiu, dreptul la viaţa privată şi în forma sa iniţială, nerevizuită, din 1991, conţinutul dispozitiv rămânând neschimbat.



Codul Penal al României sancţionează încălcarea acestui principiu, diferitele fapte care pot avea o asemenea natură fiind calificate ca infracţiuni, dacă îndeplinesc trăsăturile constitutive ale acesteia (pericolul social, vinovăţia, prevederea în lege). Putem clasifica infracţiunile prevăzute de legislaţia penală în trei categorii: cele care violează intimitatea – acestea privesc prin producerea lor pătrunderea în viaţa privată a persoanei fără consimţământul acesteia sau dacă acesta încetează; cele prin care făptuitorul urmăreşte să fixeze pe un suport oarecare aspectele vieţii private pe care le-a surprins – înregistrarea unei imagini, înregistrarea unei conversaţii sau a unei informaţii nominative; şi cele care implică difuzarea, facerea publică a unor secrete ale persoanei, transmiterea şi publicarea unor cuvinte sau imagini, care în mod legal nu pot fi puse la dispoziţia publicului.²(J.Robert, J.Duffar, Droit de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993) Înainte de a analiza în parte, fiecare infracţiune prevăzută de Codul Penal Român, care are legătură directă cu principiul respectării vieţii private, trebuie să determinăm întinderea noţiunii de public. În partea generală, Codul Penal prevede în art.145: „prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care potrivit legii, sunt de interes public”.

Articolul nr.150 Cod Penal specifică faptul că înscrisul oficial este orice înscris care emană de la oricare dintre unităţile la care se referă art.145 sau care aparţine unei asemenea instituţii. Articolul nr.152 stabileşte situaţiile când o faptă se consideră săvârşită în public, şi anume, atunci când a fost comisă:

• Într-un loc care prin natura sau destinaţia sa este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;

• În orice loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; • În loc neaccesibil publicului cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă

acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; • Într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot

fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;

• Prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

Într-un proiect al noului Cod Penal, termenul public înseamnă tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de drept public, iar fapta săvârşită prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul realizează că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului, nu mai constituie una dintre variantele recunoscute de lege ca fiind fapta săvârşită în public.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi în ce constă lumina falsă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 43. 2. Precizaţi conţinutul normativ al art.26 din Constituţia României. Folosiţi spaţiul de





5.6. VIOLAREA DE DOMICILIU. Libertatea individuală presupune posibilitatea persoanei de a-şi desfăşura viaţa aşa

cum crede de cuviinţă, după propriile reguli şi obiceiuri, urmate de obligaţia negativă şi corelativă de a nu aduce atingere drepturilor exercitate de alţi indivizi. Viaţa personală trebuie să nu sufere intervenţii nedorite şi abuzive, inclusiv la domiciliul persoanei protejate, astfel încât Constituţia României garantează dreptul la inviolabilitatea domiciliului, în art. nr.27.

Derogările recunoscute de lege de la acest drept fundamental, sunt limitative şi expres prevăzute: în cazul executării unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; în situaţia înlăturării unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; pentru apărarea securităţii naţionale sau ordinii publice sau pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Codul Penal reglementează această infracţiune în cadrul Titlului II, Capitolul II, Infracţiuni contra libertăţii persoanei, articolul nr.192. Aceasta constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia. Noţiunea de domiciliu, în sensul art.192 c.p., implică ideea unui loc în care o persoană îşi desfăşoară viaţa sa personală, şi nu cea de imobil, mai ales că legiuitorul nu cuprinde stricto sensu înţelesul cuvântului domiciliu.

Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană, într-una dintre modalităţile prevăzute : pătrunderea, fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit, fără consimţământul acesteia sau refuzul de a le părăsi la cererea persoanei care le foloseşte.

În ceea ce priveşte latura obiectivă, pătrunderea făptuitorului înseamnă introducerea sa efectivă, cu tot corpul într-unul din locurile prevăzute. Prin „locuinţă” se înţelege locul ales în mod liber de o persoană, unde aceasta îşi desfăşoară efectiv viaţa sa personală. Nu interesează dacă locuinţa este permanentă sau temporară (de exemplu, o cameră închiriată la hotel), dacă este vorba de o construcţie anume destinată pentru a fi locuinţă(apartament, casă)sau dacă este vorba de o construcţie care nu are în mod normal destinaţia de locuinţă, dar este folosită astfel(magazie amenajată ca locuinţă).

În practica judiciară, s-a reţinut ca violare de domiciliu şi fapta inculpatului care a pătruns, prin escaladarea unei ferestre, într-un cămin. Nu constituie însă locuinţă, construcţia destinată să servească drept locuinţă, care nu este locuită efectiv(de exemplu, casa care şi-a construit-o cineva, însă nu s-a mutat în ea), întrucât pătrunderea într-o asemenea locuinţă va constitui infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 c.p.

Prin încăpere se înţelege o parte dintr-o construcţie destinată să servească drept locuinţă şi care este folosită în mod efectiv ca atare(o cameră dintr-un apartament).Dependinţele sunt acele locuri care constituie o prelungire a locuinţei şi care întregesc folosinţa acesteia(cămara, pivniţa, bucătăria). Prin loc împrejmuit se înţelege un loc separat printr-o îngrăditură de locurile învecinate car, ca şi dependinţa, întregeşte folosinţa locuinţei(o curte, o grădină).

În practica judiciară, s-a reţinut ca violare de domiciliu săvârşită prin pătrunderea într-un loc împrejmuit, fapta inculpatului de a fi pătruns într-o porţiune de teren îngrădită, care era încorporată la curtea persoanei vătămate.

Nu interesează modul cum s-a săvârşit infracţiunea de pătrundere, întrucât textul de lege foloseşte expresia „în orice mod”. Indiferent de procedeul folosit – violenţă, ameninţare, efracţie, escaladare – şi indiferent dacă fapta s-a săvârşit pe ascuns sau pe faţă, aceasta constituie infracţiunea de violare de domiciliu. Pătrunderea trebuie să aibă loc fără drept, abuziv.



În practica judiciară s-a reţinut în acest sens ca violare de domiciliu fapta soţului care, fiind despărţit de soţia sa şi având domiciliu flotant în altă parte, pătrunde în locuinţa comună, fără învoirea soţiei, întrucât locuinţa rămăsese în folosinţa exclusivă a soţiei.

Această modalitate de săvârşire a infracţiunii îndeplineşte condiţiile laturii obiective a infracţiunii numai dacă pătrunderea s-a realizat fără consimţământul celui care foloseşte locuinţa. Lipsa consimţământului poate rezulta din opunerea efectivă a victimei (se pune în dreptul uşii) sau prin avertizare prealabilă a făptuitorului că i se interzice accesul în locuinţă. Lipsa consimţământului poate rezulta şi implicit, dintr-o anumită împrejurare(închiderea locuinţei cu cheia).

În a doua modalitate e săvârşire, infracţiunea de violare de domiciliu se realizează prin refuzul făptuitorului de a părăsi o locuinţă, încăpere etc.,la cererea persoanei are-o foloseşte. Este astfel necesară prezenţa făptuitorului în locuinţă, iar cererea adresată acestuia de a părăsi locuinţa să fie expresă, neechivocă.

Latura subiectivă .Violarea de domiciliu se realizează numai cu intenţie, întrucât în prima modalitate de săvârşire a infracţiunii, făptuitorul îşi dă seama că pătrunde fără drept şi fără consimţământul persoanei în domiciliul acesteia şi că prin aceasta îi încalcă libertatea, iar în a doua modalitate, el realizează că refuză să părăsească domiciliul la cererea expresă care-i este adresată.

Sancţiunea. Infracţiunea de violare de domiciliu este pedepsită cu închisoare de la 2 luni la 3 ani sau cu amendă.

Forme agravate: • săvârşirea faptei de către o persoană înarmată • săvârşirea faptei de ouă sau mai multe persoane împreună • săvârşirea faptei în timpul nopţii • săvârşirea faptei prin folosirea de calităţi mincinoase.

Proiectul noului cod penal introduce un nou alineat, al.(2), care prevede: „cu pedeapsa prevăzută în alin.(1) se sancţionează pătrunderea fără drept în sediile autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice, ale partidelor sau locul unde o persoană fizică sau juridică îşi desfăşoară activitatea”. De asemenea sancţiunea prevăzută are un minim şi un maxim mai mare: între 1 an şi 5 ani de închisoare strictă, fiind exclusă alternativa amenzii penale, iar pentru săvârşirea formelor agravate, proiectul legislativ propune de asemenea, o mărire a pedepsei, între 3 ani şi 10 ani de închisoare strictă.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi conţinutul legal al infracţiunii de violare a domiciliului. Folosiţi spaţiul de


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 47. 2. Precizaţi în ce constă latura obiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


5.7. VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI. Această infracţiune incriminează atingerea dreptului persoanei de a comunica cu

alte persoane, prin mijloace obişnuite de transmitere la distanţă (corespondenţă, telegramă, telefon etc), fără teama unui amestec nedorit din partea cuiva. Constituţia României declară inviolabil dreptul la secretul corespondenţei, în articolul 28, în cadrul celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, şi îl defineşte ca fiind „dreptul la



secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare”.

Astfel, Codul Penal al României incriminează în articolul nr.195, toate faptele care constituie o intervenţie abuzivă pe care ar suferi-o persoana fizică.

Potrivit art.195 alin.(1), infracţiunea constă în „deschiderea unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă, fără drept”.

Potrivit art.195 alin.(2), infracţiunea constă, de asemenea, în „sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă din greşeală sau fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de acesta din greşeală sau din întâmplare”. Legea ocroteşte orice comunicare pe care o persoană o fac alteia, de aceea nu interesează importanţa comunicării, dacă datele sunt strict confidenţiale sau dacă sunt cunoscute şi de alte persoane, esenţial fiind doar asigurarea protejării acestora de alte persoane decât cele cărora le sunt adresate.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, într-o primă modalitate, se realizează prin acţiunea de deschidere, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia. Corespondenţa trebuie să fie închisă, presupunând o acţiune pentru deschiderea acesteia din partea făptuitorului. Deschiderea unei corespondenţe fără adresă nu realizează elementul material al infracţiunii.

Există, de asemenea, situaţii când deschiderea corespondenţei de către altcineva decât destinatarul, este permisă de lege: părinţii, tutorii şi, în general, persoanele care au sarcina de a asigura educarea minorilor, pot deschide corespondenţa atunci când există indicii că, prin conţinutul său, aceasta ar influenţa negativ dezvoltarea lor morală.1

Discutabilă este problema dacă un soţ are dreptul să deschidă corespondenţa adresată celuilalt soţ. Datorită relaţiei de loialitate pe care şi-o datorează, doctrina a împărtăşit soluţia conform căreia această faptă nu constituie infracţiune.

În a doua modalitate, infracţiunea se realizează prin acţiunea de interceptare a unei convorbiri efectuate prin telefon, sau alte mijloace de transmitere la distanţă, fără drept. Dacă interceptarea nu s-a produs prin mijloace frauduloase, ci din greşeală, aceasta nu constituie infracţiune, legea incriminând numai divulgarea conţinutului unei asemenea convorbiri sau comunicări, în art.195, alin.(2).

Considerăm important să detaliem discuţiile referitoare la mijloacele frauduloase de interceptare a convorbirilor, amintind Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României şi dispoziţiile art.3, respectiv art.19, alin.(1), care prevăd: • Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României(…) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop (…)atingerea gravă adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români. • Iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranţei naţionale(…) sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, precum şi culegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice alte mijloace, constituie infracţiune.

Aceste dispoziţii au reprezentat obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de către inculpatul Codruţ Cătălin Deji, în Dosarul nr.1008/1998 al Tribunalului Ialomiţa. În motivarea excepţiei, autorul susţine că acestea nu definesc precis conţinutul noţiunii de atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ceea ce generează erori în aplicarea art.19 din lege, text în baza căruia a fost trimis în judecată. Autorul consideră că fapta sa de a fi cumpărat şi deţinut un dispozitiv electronic multifuncţional, care a fost utilizat, prin adaptare pe o linie telefonică de o altă persoană pentru

1 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Casa de editură şi presă „ Şansa”, Bucureşti, 2000.



interceptarea convorbirilor soţiei, nu constituie o faptă care prezintă pericol social. De asemenea, se arată că „de vreme ce art.19 nu menţionează în mod expres ce se înţelege prin mijloace specifice”, rezultă, per a contrario, că aceste mijloace „nespecifice pot fi deţinute, folosite, comercializate”.

Curtea Constituţională, analizând conformitatea acestor dispoziţii legale criticate cu prevederile constituţionale indicate e autorul excepţiei, şi anume cu cele cuprinse în art.16, referitoare la egalitatea în drepturi, în art.26 privind viaţa intimă, familială şi privată, Curtea constată că dispoziţiile art.19 alin.(1) in Legea nr.51/1991 nu contravin Constituţiei, acestea rămânând în vigoare conform cu dispoziţiile art.150 alin.(1)din Constituţie2.

Infracţiunea de violare a secretului corespondenţei se poate realiza, într-o a treia modalitate, prin sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe. Dacă corespondenţa sustrasă conţinea bani sau alte valori, pe care făptuitorul şi le-a însuşit, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei intră în concurs cu infracţiunea de furt.

În ultima modalitate, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei se realizează prin divulgarea conţinutului unei corespondenţe ori a unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar atunci când corespondenţa a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală(…).

Latura subiectivă. Infracţiunea se realizează cu intenţie directă /indirectă, făptuitorul dându-şi seama că deschide corespondenţa în mod nelegal şi că în acest mod încalcă un drept fundamental, urmare care o doreşte, în cazul intenţiei directe, şi o acceptă, in cazul celei indirecte.

Sancţiunea prevăzută de lege este închisoare de la 6 luni la 3 ani, urmând ca aceasta să fie modificată după aprobarea şi intrarea în vigoare a noului cod penal, cu închisoare strictă de la unu la trei ani sau cu zile amendă.


1. Precizaţo conţinutul legal al infracţiunii de violare a secretului corespondenţei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 48-49. 2. Precizaţi în ce constă latura obiectivă a infracţiunii de violare a secretului

corespondenţei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


5.8. DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL. Există situaţii când o persoană este nevoită să-şi realizeze un anumit interes prin

apelarea la serviciul altei persoane, care exercită o anumită profesie sau funcţie(de exemplu, bolnavul care trebuie să se adreseze medicului, cel care este implicat într-un proces, avocatului etc.). În cadrul acestor raporturi, persoana care solicită serviciul încredinţează adesea celui căruia i se adresează, anumite date, care o privesc şi al căror secret doreşte să fie păstrat.

Divulgarea secretului profesional este o infracţiune cu subiect calificat, prevăzută de art.196 C.Pen., care nu poate fi săvârşită decât de o persoană care exercită o numită profesie sau funcţie în temeiul căreia i se încredinţează anumite date personale. Nu intră sub incidenţa legii persoanele care fac în mod întâmplător şi cu caracter ocazional un serviciu altei persoane, întrucât acestea nu exercită o profesie cu caracter permanent şi pregătire specială.

2 Decizia nr. 190 din 18 ianuarie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit.f şi ale art.19 alin.(1) din Legea nr. 51/ 1991 privind siguranţa naţională a României



Latura obiectivă. Divulgarea datelor trebuie să se facă fără nici un drept. Divulgarea are caracter licit atunci când datele se referă la săvârşirea unei infracţiuni cu privire la care există, potrivit legii, obligaţia denunţării. De exemplu, obligaţia denunţării unor infracţiuni grave contra persoanei sau contra patrimoniului (art.262 c.p.), obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor judiciare a oricăror împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept (art.265 c.p.).

Acţiunea de divulgare trebuie să fie de natură a produce prejudicii unei persoane. Nu este necesar să fie produs un prejudiciu efectiv, fiind suficient, ca prin săvârşire sa, să se creeze posibilitatea producerii unui asemenea prejudiciu.

Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă/indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că divulgă date care i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei, date al căror conţinut este obligat a-l păstra, că fapta e de natură a produce prejudicii persoanei şi că prin săvârşirea ei încalcă libertatea individuală a persoanei. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Proiectul noului cod penal stabileşte şi o formă agravată a acestei infracţiuni, în art.209, alin.(2), şi anume: ”utilizarea sau divulgarea în alte scopuri decât cele prevăzute de lege a documentelor sau informaţiilor cu caracter de secret profesional, de către cel care le-a primit ori a luat cunoştinţă de ele în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, se pedepseşte cu închisoare strictă de la unu la 3 ani”.

Răspunderea civilă. Pe lângă răspunderea penală, cel vinovat poate fi obligat şi la plata unor daune-interese pentru prejudiciul cauzat victimei, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută de art.998-999 Cod Civil. Aceste reglementări nu disting între prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial, de unde rezultă obligaţia de despăgubire a ambelor feluri de prejudicii. Ceea ce interesează sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a putea fi reparat: să fie cert (actual sau viitor, dar nu eventual) şi să nu fi fost reparat încă.

În virtutea acestui drept, victima poate solicita de la cel care a săvârşit fapta ilicită, reparaţii băneşti atât pentru daune materiale (dacă acestea s-au produs), cât şi pentru daune morale. Daunele materiale presupun paguba efectiv suferită – damnum emergens, cât şi câştigul nerealizat – lucrum cessans.

Având însă în vedere specificul infracţiunilor care pot aduce atingere vieţii private a persoanei, considerăm că cele mai frecvente pot fi daunele morale pe care le suferă victima (de exemplu, tulburarea psihică a sa sau a minorilor, teama insuflată de străinul care violează domiciliu acestora, prejudicierea demnităţii sau onoarei unei persoane prin divulgarea unor secrete ale acesteia altor persoane etc.).

Practica judiciară a decis în acest sens, că daunele morale nu se stabilesc pe baza unor probe materiale, iar stabilirea compensaţiei se stabileşte de la caz la caz şi nu prin aprecieri generale. Suma globală, care să compenseze pentru cel prejudiciat, ceea ce îi lipseşte ca urmare a faptei săvârşite, este stabilită în raport cu consecinţele suferite de victimă 1.

În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale, la Colocviul ţinut sub auspiciile sale în iulie 1969 la Londra, atât doctrina, cât şi instanţele judecătoreşti din România au acceptat că o atare despăgubire se impune a se acorda părţilor vătămate pentru a contribui la reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice încercate prin săvârşirea de infracţiuni contra integrităţii corporale şi libertăţii persoanei 2.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor băneşti pentru pagubele morale, trebuie să fie apreciată de către instanţă reputaţia persoanei şi suferinţa psihică a acesteia, pentru a

1 Decizia civilă nr. 986 din 18 iunie 1999. 2 Decizia penală nr. 488 din 21 mai 1998.



permite realizarea unei reparaţii acceptabile pentru prejudiciul moral suferit de persona vătămată.

Aceste criterii sunt orientative, deoarece aprecierea asupra unei satisfăcătoare echivalenţe între prejudiciul moral cauzat şi despăgubirile civile datorate este lăsată la facultatea legiuitorului, pentru a stabili pentru fiecare caz în parte3.

În concluzie, dauna este morală atunci când sunt atinse valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătate, integritate corporală, sentimente, cinstea, demnitatea şi onoarea, prestigiul profesional, nume, domiciliu şi alte valori similare. Acţiunea celui vătămat, având ca obiect abţinerea de despăgubiri băneşti care să înlocuiască valoarea morală de care a fost privat, este o acţiune cu caracter patrimonial. De aceea, potrivit art.1 Decretul nr.167/1958, dreptul l acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani, care curge, potrivit art.8 din Decret, de la data când păgubitul a cunoscut paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dauna trebuie să aibă caracter cert, şi nu unul eventual sau ipotetic, deci trebuie să fie cunoscută şi să fie determinată de fapta ilicită (legătura de cauzalitate).

Din punct de vedere legislativ, Guvernul României a emis Ordonanţa de Urgenţă nr.53 din 19 mai 20001, pentru unele măsuri privind soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, care a abrogat Legea presei nr.3/1974, republicată în Buletinul Oficial nr.3 din 19 ianuarie 1978, cu excepţia dispoziţiilor art.72-75 şi ale art.93. Actul normativ recunoaşte în art.1, alin.(1), dreptul celui prejudiciat printr-o atingere adusă onoarei, demnităţii sau reputaţiei sale, vieţii intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine, să solicite acordarea de despăgubiri pentru daune morale şi modifică prin art.4, Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în ceea ce priveşte „stabilirea şi acordarea de despăgubiri persoanei fizice pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine”.

Dând o mai mare considerare decât până în prezent, vieţii private, proiectul noului cod penal inserează în cadrul infracţiunilor îndreptate împotriva libertăţii persoanei, la art.204, infracţiunea încălcării dreptului la viaţa privată, potrivit căreia, „încălcarea dreptului la viaţa privată a unei persoane prin folosirea unor mijloace de interceptare de la distanţă de date, informaţii, imagini sau sunete din interiorul locurilor arătate în art.203 alin.(1), fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau fără permisiunea legii, se pedepseşte cu închisoare strictă de la unu la 3 ani sau cu zile amendă”.

Articolul menţionat face referire la locuinţa, dependinţa, încăperea, respectiv locul împrejmuit pe care-l foloseşte persoana vătămată. Această dispoziţie legală va îngrădi libertatea presei, sau va delimita locul de unde începe dreptul la viaţa privată şi unde se sfârşeşte libertatea presei?

De altfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează în articolul 8 dreptul oricărei persoane la viaţă privată şi de familie, la respectarea domiciliului său şi a corespondenţei. Astfel, nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât când această măsură este „necesară într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

În considerarea acestui principiu, Curte Europeană a Drepturilor Omului a decis că menţinerea în vigoare a unei legislaţii care incriminează relaţiile homosexuale constituie o încălcare a dreptului reclamanţilor la viaţă privată. Faptul că legislaţia contrară nu li s-a aplicat, nu afectează cu nimic împrejurarea că ei trebuie să trăiască în teamă şi nelinişte, pentru că autorităţile statale n-au demonstrat existenţa unei politici de neaplicare a legi în cauză.

3 Decizia nr. 47 din 26 februarie 1998, Curtea se Apel Bucureşti, secţia III civilă. 1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 227 din 23 mai 2000.



În consecinţă, această legislaţie „este de natură să afecteze direct dreptul reclamanţilor la viaţă privată, deoarece ameninţarea ce planează asupra lor este reală”2.

Doctrina3 juridică a grupat protecţia vieţii private referitoare la o persoană ţinând cont de mai multe aspecte:

• Respectul comportamentelor • Respectarea anonimatului • Respectul vieţi relaţionale a persoanei • Respectul identităţii persoanei .

Devine astfel incontestabil faptul că viaţa privată nu se confundă şi nici nu se exclude cu viaţa publică a unei persoane, iar întinderea limitelor vieţii private şi determinarea celor ale vieţii publice se modifică de-a lungul timpului, fiind influenţate de diverşi factori, fie cei caracteristici mass-media, fie cei politici sau de conjunctură.


1. Precizaţi conţitutul legal al infracţiunii de divulgare a secretului profesional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 50. 2. Precizaţi în ce constă latura obiectivă a infracţiunii de divulgare a secretului

profesional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


5.9. RESPECTUL COMPORTAMENTELOR. Fiecare persoană se manifestă prin intermediul a diverse comportamente, care-i

definesc caracterul şi personalitatea. Pentru ca personalitatea să se exprime liber, o persoană are dreptul la viaţă intimă şi privată. Aceasta înseamnă existenţa unui teritoriu personal, ferit de intruziuni nedorite.

Nu vom analiza în profunzime acest aspect, întrucât violarea de domiciliu a fost deja discutată, din punct de vedere al legislaţiei penale. Precizăm decât că prin domiciliu înţelegem nu numai domiciliul statornic, conform unei definiţii jurisprudenţiale, ci acel loc în care o persoană „are dreptul de a se considera la sine, oricare ar fi titlul juridic în baza căruia ocupă acel loc”1.

Persoana are dreptul să fie percepută de terţi aşa cum doreşte, creând o aparenţă voită care configurează imaginea sa exterioară. De aceea, persoana care şi-a schimbat numele şi nu mai doreşte ca acesta să fie cunoscut de către alte persoane, trebuie să-i fie respectat dreptul, iar publicarea unui material cu privire la acea persoană trebuie să aibă loc în acest context numai sub numele cel nou şi numai cu consimţământul său expres poate fi uzitat vechiul său nume.

Dreptul la uitare constă în aptitudinea persoanei de a solicita să nu i se aducă aminte anumite fapte pe care doreşte să le uite, în mod repetat şi cu obstinaţie, mai ales de exemplu, în cazul unor întâmplări dureroase din trecut, care readuc în memorie sentimentul de suferinţă. De asemenea, s-a decis că ar fi încălcat dreptul la viaţă privată dacă s-ar dezvălui împrejurări jenante ale existenţei sale, cum ar fi starea de sărăcie a unei persoane, făcută publică.

2 Cauza Dudgeon versus Anglia, hotărârea din 22 octombrie 1981; cauza Norris versus Irlanda, hotărârea din 26 octombrie 1988. 3 Dan Claudiu Dănişor, Drepturile Omului şi Libertăţile Publice, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 1997. 1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cazul Gillow, 24 noiembrie 1986.



O persoană are dreptul nu numai la o anumită înfăţişare a personalităţii sale, ci şi la propria înfăţişare, la autenticitatea ei. Astfel, o cerere individuală a fost adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului, de către un transsexual care nu a putut beneficia conform legislaţiei interne în vigoare de un mijloc juridic eficient pentru rectificarea stării sale civile. Statul a refuzat astfel să recunoască victimei, identitatea sexuală, ca element determinant al personalităţii sale, „constrângând persoana să aparţină la un sex care nu mai este deloc al său.”2

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi în ce constă dreptul la uitare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


5.10. RESPECTUL ANONIMATULUI.

Anonimatul nu poate fi încălcat decât dacă există un interes social care să justifice acest fapt. Persoana este îndreptăţită la secrete ce ţin de existenţa sa sau de averea a cărui beneficiar este. Dreptul la confidenţialitate nu este însă absolut, dar orice persoană poate, justificând un interes legitim, să ascundă celorlalte persoane starea sa de sănătate sau anumite probleme sentimentale sau de altă natură, care privesc în mod direct persoana individului.

Astfel, legea penală incriminează fapta de divulgare a secretului profesional, de exemplu, a medicului sau a altor persoane care prin natura profesiei intră în posesia unor astfel de secrete. Infracţiunea este prevăzută de art. 196 C. Pen.1

Mai mult, Codul penal incriminează inclusiv divulgarea secretului economic, întrucât dezvăluirea stării patrimoniale a persoanei poate atrage consecinţe nefaste şi poate pune în pericol chiar viaţa beneficiarului. Conform art.298, alin.1, C. Pen., constituie infracţiune şi se pedepseşte divulgarea unor date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură a produce pagube. Potrivit aceluiaşi articol, alin. 2, infracţiunea constă în aceeaşi faptă, săvârşită de o altă persoană, oricare ar fi modul în care acea persoană a ajuns să cunoască datele sau informaţiile.

Deci, dacă infracţiunea de divulgare a secretului economic nu poate, conform art.298 alin. 1, C.Pen., să fie săvârşită decât de un subiect calificat şi anume, un funcţionar public, în cazul prevăzut în alin. 2, subiect poate fi orice persoană, indiferent de calitatea pe care o are. Aşa cum reiese din textul legii, divulgarea secretului economic presupune îndeplinirea condiţiei de a produce efectiv o pagubă celui în cauză. Este suficient să fie creată prin săvârşirea faptei numai posibilitatea survenirii unui asemenea rezultat. Dacă fapta nu este de natură a produce pagube, divulgarea unor astfel de date, care au caracter economic şi nu sunt destinate publicităţii, nu realizează elementul material al infracţiunii.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar sancţiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani, dacă făptuitorul a cunoscut datele sau informaţiile datorită atribuţiilor de serviciu, şi cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este săvârşită de orice altă persoană.

Dreptul la imagine este foarte important, mai ales într-o epocă a progreselor tehnologice cum este aceasta în care trăim. O decizie din anul 1988, confirmată în apel în anul 1991, arăta: „Dreptul la imagine nu îmbracă un caracter doar moral, fiind un drept

2 Raportul Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra cauzei nr.7654/76, 1 martie 1979, nr.52. 1 Vezi studiul infracţiunii realizat anterior, sub titlul Divulgarea secretului profesional.



personal al titularului său în sens strict, integrându-se cu el şi beneficiind de protecţia articolului 9 Cod Civil, ci şi un aspect patrimonial, pentru că diverse celebrităţi se pretează, pentru onorarii care cresc odată cu notorietatea lor, la o exploatare comercială a propriei imagini”.

Principiul conform căruia imaginea persoanei nu poate fi divulgată fără acordul persoanei are şi un aspect patrimonial, atunci când relevarea unei expresii a corpului unei persoane o prejudiciază patrimonial dată fiind profesia sa: comercializarea unei fotografii a unui fotomodel fără acord sau relevarea unui aspect corporal care îi prejudiciază cariera. 2 În concluzie, „dreptul la imagine îmbracă în cazul particular al unui manechin, o valoare patrimonială ţi protecţia acestui drept are ca scop să evite o utilizare cu titlu gratuit sau eventual o degradare a valori de marfă a imaginii sale”.3

Un alt aspect care interesează respectul faţă de viaţa privată vizează informaţiile nominative, cele care permit identificarea persoanelor fizice. Deosebita importanţă generată de protecţia vieţii private, din acest punct de vedere, a condus la elaborarea pe plan legislativ a Convenţiei pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal, semnată de statele membre ale Consiliului Europei.

Conform acesteia, datele cu caracter personal trebuie să fie obţinute pe cale legală şi acest proces trebuie să fie exercitat în scopuri legitime. Conform art.6 al Convenţiei, datele cu caracter personal care privesc originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase sau de altă natură, ca şi datele cu caracter personal privind sănătatea sau viaţa sexuală, nu vor putea fi prelucrate direct, fără garanţii concrete puse la dispoziţia persoanelor vizate de către sistemul de drept intern respectiv.

Această interdicţie imperativă este consacrată cu scopul de a preveni discriminările între indivizi, stabilite pe diferite criterii.

Măsuri speciale de securitate vor fi iniţiate pentru protecţia datelor cu caracter personal înregistrate în fişierele automatizate împotriva distrugerii accidentale sau împotriva accesului, modificării sau difuzării neautorizate. Articolul 8 al Convenţiei prevede garanţii suplimentare pentru persoanele în discuţie, conform cărora acestea pot obţine într-un termen rezonabil date referitoare la existenţa unor astfel e fişiere şi la informaţiile cuprinse în ele.

Comunicarea trebuie făcută într-o formă explicită, care să nu exprime un limbaj echivoc, iar solicitarea unei astfel de comunicări să nu fie supusă unor condiţii de formă excesive şi care să nu fie la îndemâna solicitantului, sau unor taxe ce depăşesc un nivel de trai mediu al societăţii respective.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi în ce constă dreptul la imagine. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 53. 2. Precizaţi care sunt mijloacele de protecţie a informaţiilor nominative. Folosiţi

spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


5.11. RESPECTUL RELAŢIILOR PERSOANEI. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat că noţiunea de viaţă privată

„cuprinde şi dreptul de a stabili şi de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, mai ales în

2 Dan C. Dănişor, op. cit., pag.161-180. 3 Bernard Beigner, Les droits de la personnalité, Dalloz, Paris, 1995.



domeniul afectiv pentru dezvoltarea şi împlinirea propriei personalităţi”.1Comunicarea persoanei prin diferite mijloace (telegrame, scrisori, telefon, internet) este inviolabilă. Acest caracter este limitat numai prin lege, practica jurisdicţională nefiind suficientă pentru stabilirea unor reguli de imixtiune în relaţiile cu alte persoane.

Curtea Europeană trebuie „să definească întinderea şi modalităţile exerciţiului puterii de apreciere a Executivului în materie de interceptări”.2 Mai mult, legea care limitează dreptul puterii de a intercepta comunicaţiile persoanei trebuie să întrunească anumite valori de calitate, în acest sens controlul constituţionalităţii legilor având rolul de a stabili echilibrul dintre inviolabilitatea dreptului la secretul corespondenţei şi limitarea încălcării acestui drept de instituţiile de stat.

Fără a reveni asupra unor idei prezentate într-un capitol precedent 3, mai spunem că aceste limitări trebuie prevăzute expres, într-o enumerare limitativă, iar legea trebuie să definească clar persoanele care pot fi expuse unei urmăriri a comunicaţiilor lor. Constituţia României reglementează în articolul 53, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi: • Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. • Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Observăm o îmbunătăţire a textului legal, în ceea ce priveşte exprimarea, faţă de Constituţia României in 19911, forma revizuită incluzând noţiunea de societate democratică, cât şi condiţia aplicării unui tratament nediscriminatoriu celor vizaţi de dispozitivul normativ. Codul de Procedură Penală al României reglementează în articolele 911- 914 condiţiile în care poate avea loc înregistrarea convorbirilor pe bandă magnetică. Astfel, acest fapt este autorizat de către procurorul general al Curţii de Apel, în condiţiile stabilite de lege, dacă există indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului.

Aceste înregistrări audio sau video pot a se constitui în mijloace de probă. Autorizarea procurorului se dă pentru cel mult 30 de zile cu posibilitate de prelungire pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Putem considera, dintr-o interpretare literală a acestui text legal, că prelungirea înregistrărilor se poate produce la nesfârşit?2 Articolul 91 1 C. Pr. Pen. prevede posibilitatea ca aceste înregistrări să fie făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate, cu autorizarea procurorului desemnat de către procurorul general. Procedura prevăzută este aplicabilă şi înregistrărilor de imagini, aşa cum prevede art. 91 3 C. Pr. Pen. Înregistrările prevăzute de articolele citate pot constitui mijloace de probă şi dacă sunt prezentate de părţi, cu respectarea legii. Având în vedere legislaţia română în domeniu, aşa cum am enunţat-o, este criticabilă de unii autori deja amintiţi, considerându-se că aceasta ne este suficient de clară. Amintim şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în privinţa determinării noţiunii de

1 Decizie de admisibilitate a cererii individuale nr. 6825 din anul 1975. 2 Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 6 septembrie 1978 3 vezi Violarea secretului corespondenţei. 1 art. 49, Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991 de către Adunarea Constituantă. 2 D. C. Dănişor, op. cit., pag.177-178.



victimă. Este victimă orice persoană a cărei comunicaţie, făcută în orice mod, este interceptată fără procedurile stabilite de lege.

Lato sensu, jurisprudenţa europeană a acceptat că se încadrează în această situaţie şi acea persoană căreia sistemul de drept căruia îi aparţine nu-i pune la dispoziţie mijloace eficiente de protecţie a dreptului la secretul informaţiei, şi implicit la viaţă privată. În acest sens, Curtea Europeană a elaborat conceptul de victimă potenţială/ eventuală a încălcării vreunui drept fundamental al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. S-a admis că are această calitate orice persoană susceptibilă, într-o situaţie dată, de a intra sub incidenţa unor dispoziţii legale considerate incompatibile cu scopurile Convenţiei.3

De aceea, o persoană se poate pretinde victimă în sensul Convenţiei prin simplul fapt al existenţei unei legislaţii ale cărei efecte imediate le poate suferi chiar independent de aplicare ei efectivă la persoana în cauză.4 Astfel, s-a decis că menţinerea în vigoare a unei legislaţii care incriminează relaţiile homosexuale constituie o încălcare a dreptului reclamanţilor la viaţă privată. Respectul vieţii private a persoanei include şi respectul legăturilor sale de familie. Viaţa de familie, în sensul art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural, ci înglobează de asemenea şi interese materiale, căci o viaţă familială existentă şi efectivă se caracterizează mai ales printr-un raport de dependenţă pecuniară.” 1 Pentru a proteja dreptul la respectul vieţii familiale, statul trebuie să întreprindă două feluri de activităţi: în primul rând, să se abţină să intervină în mod arbitrar în viaţa de familie, singura ingerinţă fiind determinată de Constituţie, art.53, enunţat anterior, iar în al doilea rând, statul trebuie să acţioneze pentru a asigura respectul efectiv al vieţii de familie, „în scopul de a permite interesaţilor să desfăşoare o viaţă familială normală”2. Nu numai relaţiile de familie sunt protejate prin lege, ci şi relaţiile sentimentale, întrucât aceste exprimă raporturi afective voluntare. Aici putem include fără îndoială protejarea relaţiilor sexuale. Problema apare atunci când acest drept la protecţia relaţiilor sentimentale se contrazice cu morala dominantă în societate. Mai mult decât atât, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex nu sunt acceptate şi considerate legale peste tot în lume, iar căsătoria este interzisă în majoritatea statelor, între persoane de acelaşi sex. Dreptul la viaţa privată antrenează astfel şi un alt drept accesoriu, dreptul la respectul identităţii. Acest drept este pus în discuţie mai ales în situaţia minorităţilor sexuale: homosexuali şi transsexuali.

Homosexualii, conform opiniei dominante a Consiliului Europei, constituie o minoritate care nu trebuie supusă discriminărilor, conform art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Situaţia în dreptul pozitiv al statelor membre se prezintă deosebit, unele legislaţii interzicând relaţiile homosexuale (Cipru), altele stbilind o vârstă minimă pentru a cest gen de relaţii (15 ani în Suedia, 16 ani în Elveţia, 18 ani în Franţa), altele nu menţionează deloc practicile homosexuale (Danemarca, Norvegia).

În dreptul român, relaţiile homosexuale erau incriminate prin Codul Penal, partea specială, art.200 care prevedea: „relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.” Persoanele trebuie să fie majore, ele constituind infracţiuni chiar dacă nu erau săvârşite în public. Această dispoziţie legală a fost însă abrogată, după îndelungi controverse, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.89/ 21 iunie 20013pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul Penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, , în lumina

3 C. Bârsan, Condiţiile în care se pot adresa plângeri C.E.D.O .la Strasbourg, Curierul Judiciar nr.1/2002. 4 Hotărârea in 22 octombrie 1981, cauza Dudgeon v. Anglia. 1 V. Berger, Louis- Edmond Pettiti, Jurisprudence de la Cour europeéne des droits de l`homme, Decizia din 13 iunie 1979, pag. 204, Ed. Syrei, 1991 2 Cauza Mareckx v. Belgia. 3 publicată în Monitorul Oficial nr.338/ 26 iunie 2001.



uniformizării legislaţiei interne cu cea internaţională, respectiv cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului, în materie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că: „se înţelege de obicei prin transsexuali, persoanele care deşi aparţin din punct de vedere fizic unui sex, au sentimentul că aparţin celuilalt; ele încearcă adesea să acceadă la o identitate mai coerentă şi mai puţin echivocă supunându-se pentru aceasta unor tratamente medicale şi unor intervenţii chirurgicale în scopul de a-şi adapta caracterele fizice psihismului lor”. Curtea Europeană s-a pronunţat asupra problemei transsexualismului în mai multe cazuri1, „estimând că refuzul statului de a ţine cont în starea civilă a recurentului de modificările intervenite în mod licit, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private în sensul articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”. Statul a refuzat să ia în consideraţie un element determinant al personalităţii recurentului, şi anume, identitatea sexuală aşa cum rezultă ea din morfologia modificată, din atitudinea psihică a recurentului, din rolul social.

Procedând în acest fel, statul îl tratează ca pe o aparenţă fără a lua în considerare efectele tratamentului medical licit.2 În temeiul acestor considerente, Curtea Europeană a decis că nerecunoaşterea juridică a noii identităţi a victimei, nu este în conformitate cu jurisprudenţa europeană şi este abuzivă.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi ce înţelege Curtea Europeană prin conceptul de victimă potenţială/

eventuală a încălcării vreunui drept fundamental al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 57. 2. Precizaţi în ce constă dreptul la respectul identităţii. Folosiţi spaţiul de mai jos



5.12. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi câteva dintre aspectele ce ar trebui legiferate privitoare la protecţia vieţii intime şi private a persoanei.


5.13. BIBLIOGRAFIE. � Beaud, Paul et alii (coord), Sociologie de la Communication, CNET, Paris, 1997. � Bianov, Anamaria; Cătălina Matei, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 2005. � Christians, Clifford et alii, Etica mass media, Editura Polirom, Boston, 2001. � Derville, Gregory, Le pouvoir des medias, PUG, Grenoble, 1997.

1 Decizia din 6 noiembrie 1980 cu privire la nerecunoaşterea juridică în Belgia a noii identităţi sexuale a unui transsexual; decizia din 17 octombrie 1986 cu privire la nerecunoaşterea juridică a noii identităţi sexule a unui transsexual din Marea Britanie. 2 C. Bârsan, op. cit., pag. 15-32.



PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

6.1.Obiective.......................................................................................................................................... 59 6.2.Sisteme de protecţie a proprietăţii intelectuale.................................................................... 59 6.3.Proprietatea intelectuală industrială........................................................................................ 62 6.4.Dreptul de autor şi drepturile conexe...................................................................................... 65 6.5.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 67 6.6.Bibliografie...................................................................................................................................... 67

6.1.OBIECTIVE. � introducerea cursanţilor în studiul proprietăţii intelectuale industriale şi a legislaţiei

dreptului de autor; � familiarizarea cursanţilor cu sistemele de protecţie a proprietăţii intelectuale,

precum şi cu izvoarele şi jurisprudenţa în materia proprietăţii intelectuale; � dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui


6.2. SISTEME DE PROTECŢIE A PROPRIETĂŢII INTELECTUALE. Prin proprietate intelectuală se înţelege posesiunea drepturilor asupra creaţilor umane în domeniile tehnicii, ştiinţei, literaturii, operelor literare, muzicale, etc. Proprietatea intelectuală cuprinde aşadar creaţiile de natură ştiinţifică şi artistică care fac obiectul dreptului de autor. Proprietatea intelectuală a fost recunoscută din cele mai vechi timpuri, dar ca fenomen juridic este o cucerire târzie. Nici grecii, nici romanii nu au cunoscut o asemenea protecţie. Surprinşi de această contestare, specialiştii au procedat la o analiză minuţioasă a Digestelor, fără însă să poată descoperi, în acest izvor vreo referire la drepturile de autor. Dacă izvoarele legislative ignoră drepturile autorilor, alte surse semnalează existenţa unui comerţ cu manuscrisele operelor diferiţilor autori. Cu alte cuvinte, dreptul de autorului se reducea la dreptul asupra manuscrisului operei. Copiile după manuscrisul original erau executate şi difuzate în variate spaţii culturale. Dar existenţa comerţului de manuscrise nu însemna recunoaşterea şi protejarea drepturilor de autor. Prima mare cotitură în evoluţia dreptului de autor coincide cu descoperirea tiparului de către Gutenberg. Trei secole mai târziu, când problema protecţiei drepturilor autorilor de opere intelectuale începe să dobândească o configurare modernă, apărătorii acestor drepturi, referindu-se la momentul apariţiei tiparului, scriau: „Totul se va schimba, întunericul care învăluie această lume, încă barbară, se va risipi dintr-o dată graţie invenţiei lui Gutenberg”. Copyright-ul1 de origine britanică a fost la început o metodă de cenzură impusă. În 1556, Coroana britanică a garantat companiei Stationers monopolul asupra tiparului, la început pentru a răspândi reforma protestantă. Cerând tuturor celor care îşi publicau operele să fie înregistraţi la Stationers, Coroana a facilitat blocarea scrierilor eretice. Cu timpul, interesul puterii de a controla ereziile a fost întrecut de interesul comercial al editurilor, care doreau să profite de pe urma publicaţiilor vândute. Mai puţin interesat de eretici şi aflat sub presiunea intereselor comerciale private crescânde, guvernul britanic a renunţat la controlul asupra autorilor şi editurilor.

Prima lege care a recunoscut drepturile autorilor a fost Statutul Anne din 1710, care garanta acestora dreptul exclusiv de a-şi publica noile opere pe un termen de 14 ani, termen reînnoibil. Operele lor trebuiau înscrise la Stationers’ Hall, nu pentru ca guvernul să identifice uşor ereticii, ci pentru ca aceia care se bucurau de drept de autor să-şi poată

1 Cuvântul „copyright” manifestă tendinţa de a se substitui în limbajul comun expresiei „dreptul de autor”. În realitate, cuvântul „copyright” are o semnificaţie şi un conţinut diferit, iar în doctrina de specialitate se admite că termenul este intraductibil.



demonstra orice pretenţie legată de originalitate, atunci când presupuneau că altcineva le-a copiat opera. La sfârşitul secolului XVII îşi face loc ideea unei proprietăţi intelectuale, iar la începutul secolului XVIII apar cele dintâi preocupări teoretice de drept de autor propriu-zis. Deşi se întâlneşte calificarea de furt, dată utilizării fără drept a unei opere străine, aceasta reprezenta doar o condamnare morală. Însă, ideea că opera ca atare rămâne un bun al autorului, chiar după vânzarea unor exemplare, îşi face loc în acest moment. Cea dintâi lege care a reglementat în România drepturile autorilor literare şi artistice a fost Legea presei din 13 aprilie 1862, lege votată şi promulgată în timpul lui Cuza. Un capitol din această lege le este consacrat. La 28 iunie 1923, intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor, Legea proprietăţii literare şi artistice. Considerată ca una din reglementările cele mai complete şi mai moderne ale dreptului de autor, această lege se caracterizează prin două trăsături esenţiale. Protecţia drepturilor autorilor era asigurată independent de îndeplinirea vreunei formalităţi, iar beneficiu acestei protecţii era recunoscut nu numai naţionalilor, dar şi străinilor, fără nici o condiţie de reciprocitate. Un rol important în recunoaşterea necesităţii de a asigura o protecţie internaţională a autorului, protecţie concretizată în încheierea Convenţiei de la Berna din anul 1886, a fost jucat de organizaţiile Sociétè des gens de lettre şi Association Littéraire et artistique internationale, al cărei prim congres a avut loc la Paris în 1878, sub preşedinţia lui Victor Hugo. În ciuda reglementărilor internaţionale care doresc să uniformizeze şi sa generalizeze protecţia dreptului de autor, doctrina distinge în acest caz două mari sisteme de protecţie: sistemul de copyright şi sistemul continental al dreptului de autor. Ceea ce caracterizează protecţia în sistemul de copyright este faptul că el priveşte exclusiv drepturile pecuniare, ignorând drepturile morale. În sistemul de copyright dreptul se naşte din existenţa unei copii, a unui obiect în sine, în vreme ce în sistemul continental al dreptul de autor, dreptul ia naştere din efortul intelectual, din activitatea desfăşurată de un autor, de un creator.

Cele două sisteme de protecţie se diferenţiază prin faptul că în sistemul continental al dreptul de autor în centrul protecţiei se află autorul, iar în sistemul de copyright, opera. Trăsătura specifică a acestui sistem constă în îndeplinirea unei condiţii de formă şi anume, înscrierea în Registrul copyright. Această înscriere reprezintă o deosebire esenţială faţă de sistemul european, sistem în care opera este protejată fără îndeplinirea vreunei formalităţi.1

Acest sistem de protecţie s-a dezvoltat în ţările aflate sub influenţă britanică. Dar în vreme ce, în ţări precum Anglia sau Irlanda, dreptul de autor s-a apropiat de sistemul continental de protecţie, în Statele Unite protecţia continuă să fie acordată în forma copyright-ului chiar şi după aderarea lor la Convenţia de la Berna. Astfel, până în anul 1955, Statele Unite nu era membră a nici unui organism cu caracter internaţional di domeniul drepturilor de autor şi a protecţiei juridice a acestora. Întrucât drepturile americane de autor nu erau recunoscute în străinătate, iar Convenţia Universală privind drepturile de autor de la Geneva prevedea reguli prea stricte în materie, Statele Unite au aderat la Convenţia de la Berna, prin legea ratificată de Senatul american printr-o rezoluţie, în anul 1988. aderarea a început să-şi producă efecte de la data de 1 martie 1989.

Cel mai important efect al aderării acestui stat la Convenţia de la Berna este legat de formalităţile e care sistemul american condiţiona recunoaşterea pe plan juridic a drepturilor de autor.

În consecinţă, pentru operele publicate după anul 1989, nu mai era obligatorie menţiunea all rights reserved. Sistemul copyright, prin înregistrarea operelor în Registrul

1 Murzea C., Noţiuni de proprietate intelectuală, Ed. Romprint, Braşov, 2004.



copyright, contravenea dispoziţiilor Convenţiei de la Berna, ceea ce a condus la un compromis, conform căruia înregistrarea este o condiţie prealabilă doar în ceea ce priveşte intentarea acţiunii în contrafacere pentru operele originale din Statele Unite şi în acele ţări ale Convenţiei de la Berna cu care S.U.A. au încheiat acorduri bilaterale.

Cadrul legislativ actual al sistemului copyright este reprezentat de Copyright act (1976)1, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1978. Această lege asigură protecţia ca „original works of authorship” a operelor literare, muzicale, dramatice, pantomimelor, operelor coregrafice, de artă plastică, a filmelor şi a altor opere audiovizuale, cu condiţia de a îmbrăca o formă concretă.

Structura acestuia act normativ se compune din mai multe capitole intitulate astfel: • Obiectul şi scopul dreptului de autor • Dreptul de proprietate al autorului şi transmisiunea acestuia

• Durata dreptului de autor • Marca dreptului de autor, depozitul şi înregistrarea

• Despăgubirile pentru încălcarea dreptului de autor • Oficiul Copyright, din cadrul bibliotecii Congresului • Tribunalul pentru drepturile de autor.

Enumerarea legii în ceea ce priveşte categoriile de drepturi protejate, pe care le-am prezentat succint anterior, este exemplificativă. Fundamentul sistemului copyright îl constituie dihotomia idee – expresie, în sensul că este protejată forma pe care o îmbracă ideea, şi nu ideea în sine. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o operă pentru a putea beneficia de protecţia copyright sunt următoarele: originalitatea, expresia şi publicarea. Întrucât enumerarea făcută de lege pentru a determina operele ce sunt protejate, nu este limitativă, doctrina şi jurisprudenţa americană au adus noi criterii de identificare a acestora, cum ar fi utilitatea operei respective.

În cazul Mazer v. Stein, pârâţii erau producători de veioze. Unul dintre aceştia a creat o sculptură originală reprezentând figuri umane printr-o tehnică tradiţională de modelare în lut. După acest model s-a făcut o matriţă pentru copii. Statuetele obţinute u fost trimise de producător Oficiului Copyright pentru a fi înregistrate ca opere de artă. Ulterior, acestea s-au vândut sub formă de veioze. Reclamanţii au atacat decizia Curţii de Apel care recunoştea pârâţilor dreptul de autor pe motiv că autorul a urmărit producerea unui obiect în serie, adică util, şi deci neprotejabil conform dreptului de autor. În favoarea utilităţii s-au adus următoarele argumente: 1. posibilitatea protejării lucrărilor pur utilitare prin brevetul de invenţie, care oferă un drept exclusiv asupra creaţiei 2. dreptul de autor este rezervat expresiei unei idei, practica instanţelor fiind aceea de respingere a solicitării acordării de protecţie, atunci când opera pare a fi o prelungire a ideii de bază.

Într-un alt caz2, se solicita protecţia copyright a unui sistem de contabilitate, pe temeiul folosirii aceloraşi principii sau idei. Instanţa a respins acţiunea, întrucât structura de calcul a sistemului de contabilitate folosit de pârât era diferit, făcându-se distincţie între noţiunea de artă şi cea de descriere a artei/ de exprimare a acesteia. Prin urmare, dacă ar fi avut loc o copiere ad literam a formulei originale, atunci ar fi existat o încălcare a dreptului de autor, însă nu era cazul în speţă.

Un alt domeniu care a născut discuţii doctrinare pe aceeaşi temă este cel al arhitecturii.1 Construirea unei clădiri după planuri sau proiecte nu încalcă în mod necesar dreptul de autor al arhitectului, deoarece este foarte probabil ca o persoană să observe, în mod legitim o clădire şi apoi să-i facă schiţa, dacă este suficient de talentat. Deci nu poate

1 modificat prin Legea nr. 97-180 din 24 mai 1982, privind sancţionarea pirateriei şi contrafacerii şi Legea nr.96-517 din 12 decembrie 1990, privind reglementarea programelor pentru computer. 2 cazul Backer versus Sheldon(1879). 1 cazul Imperial Copr. versus Lamont, 1972.



fi vorba de o încălcare a dreptului de autor atâta timp cât nu a avut loc o copiere a obiectului protejat2.

Instituţia juridică a proprietăţii intelectuale este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea unor opere ştiinţifice, literare, artistice sau a unor produse intelectuale cu aplicabilitate industrială, categorie în care se includ şi semnele distinctive ale acestor activităţi.

Proprietatea intelectuală ca drept subiectiv reprezintă posibilitatea recunoscută de lege titularului acestui drept, persoană fizică sau juridică, de a folosi în mod exclusiv o creaţie intelectuală cu caracter artistic sau industrial sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi.

Dreptul de proprietate intelectuală, prin recunoaşterea de către stat a exclusivităţii de folosire, apare ca un drept absolut şi opozabil erga omnes. Cele mai specifice mijloace de apărare a titularului de drept împotriva atingerii drepturilor sale sunt: acţiunea în contrafacere şi acţiunea în concurenţă neloială.

Singurul drept comun tuturor categoriilor de bunuri ale proprietăţii intelectuale este dreptul de folosire exclusivă.

În ţara noastră protecţia creaţiilor intelectuale se realizează prin două organe guvernamentale de specialitate cu autoritate unică pe teritoriul României şi anume: • Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) pentru creaţiile cu caracter industrial • Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) pentru creaţiile cu caracter artistic şi ştiinţific

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Precizaţi deosebirile dintre cele două sisteme de protecţie a proprietăţii

intelectuale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 59-60. 2. Enumeraţi organele guvernamentale de specialitate cu autoritate unică pe

teritoriul României în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale . Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


6.3. PROPRIETATEA INTELECTUALĂ INDUSTRIALĂ. În conformitate cu Convenţia de la Paris sunt recunoscute ca obiecte ale proprietăţii industriale următoarele: Invenţia. Este cea mai cunoscută şi mai des întâlnită formă de creaţie intelectuală cu caracter industrial. Ea este deosebit de importantă din punct de vedere social şi economic, reprezentând motorul progresului tehnic. Invenţia poate fi definită ca o soluţie tehnică cu caracter de noutate absolută aplicabilă industrial, în orice domeniu al vieţii economice sau sociale. În România există următoarele legi privitoare la dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, Legea nr. 120/1992 privind taxele pentru cererile şi brevetele de invenţie, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 21/1996 privind concurenţa, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Brevetarea invenţiei este cerinţa principală pentru naşterea drepturilor, în primul rând al dreptului de exploatare exclusivă. Pentru brevetare, Legea nr. 64/1991 impune două categorii de condiţii: condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţii de fond: se referă la un set de calităţi pe care trebuie să le îndeplinească invenţia.

2 C. Murzea, op. cit., pag.88-89.



Pe de altă parte se impun condiţii şi persoanelor (fizice sau juridice) pentru ca să poată exista brevetul. Pentru ca o invenţie să fie brevetată ea trebuie să reprezinte o noutate în raport cu stadiul tehnicii mondiale, să conţină o activitate inventivă şi să aibă un caracter industrial ceea ce implică posibilitatea reproducerii identice şi susceptibilitatea de a fi folosită cel puţin într-un domeniu al vieţii social-economice. Legea mai precizează că pot fi brevetate doar acele invenţii care se referă la: un obiect, un procedeu, o metodă, un soi de plantă sau o nouă rasă de animale. Nu pot fi brevetate ideile, descoperirile, soluţiile, metodele matematice, economice sau organizatorice, regulile, sistemele urbanistice, fenomenele fizice, reţetele culinare, etc. Acţiunea de solicitare a unui brevet debutează cu constituirea şi înregistrarea la OSIM a unui depozit naţional reglementar compus din: cerere. Descrierea invenţiei, desene, revendicări şi rezumat. Constituirea depozitului naţional reglementar naşte provizoriu dreptul exclusiv de exploatare şi un drept de prioritate faţă de orice depozit pentru aceeaşi invenţie înregistrată ulterior. Condiţiile de formă: se referă la procedurile impuse de lege şi de regulamentul ei de aplicare. Este etapă în care OSIM hotărăşte eliberarea sau respingerea cererii de brevet. În caz de respingere solicitantul poate acţiona prin contestaţie administrativă ţi acţiune civilă în instanţă. Deci, brevetul dă naştere dreptului de proprietate industrială. Drepturile titularului de brevet sunt protejate pe teritoriul României timp de 20 de ani pentru invenţiile principale şi timp de 10 ani pentru invenţiile care perfecţionează o invenţie brevetată. Modelul de utilitate. Este o formă nouă dată unui produs cunoscut, prin care se dobândeşte o calitate tehnică nouă. Desenele şi modelele industriale. Sunt o formă nouă dată unui produs industrial în scopul unei industrializări estetice. Legea prin care se protejează desenele şi modelele industriale este Legea nr. 120/1992. În aceasta se precizează în mod clar că protecţia se asigură din considerente strict estetice scopul fiind individualizarea unui produs de altele similare. Deosebirea dintre desen şi model industrial constă în numărul de dimensiuni. Produsele în două dimensiuni (etichete, afişe, etc.) sunt considerate desene, iar cele în trei dimensiuni (cutii, flacoane) sunt considerate modele. Condiţia principală pentru a solicita protecţia este noutatea. Protecţia se obţine printr-un certificat de înregistrare eliberat de OSIM în urma constituirii unui depozit naţional reglementar care este alcătuit din: cerere tip, zece reproduceri grafice ale desenului sau modelului şi dovada plăţii taxei de înregistrare şi examinare. Dreptul de exploatare exclusivă este recunoscut timp de 5 ani de la constituirea depozitului, termen care poate fi prelungit pe două perioade succesive de 5 ani prin înnoire, respectiv prin plata taxelor aferente menţinerii în vigoare. Titularul are dreptul de a aplica pe produs litera D înscrisă într-un cerc, însoţită de numele titularului sau de numărul certificatului, pentru a atrage atenţia că modelul este protejat prin lege. După depunerea cererii de înregistrare, solicitantul are dreptul de a întreprinde demersuri (prin OSIM) pentru extinderea protecţiei în străinătate. Know-how-ul. Este o creaţie intelectuală ce constă dintr-un ansamblu de soluţii şi cunoştinţe noi, aplicabile industrial, transmisibile şi având din principiu un caracter secret. Know-how-ul este o invenţie de procedeu sau metodă, care nu a fost brevetată, fie pentru că nu îndeplinea cerinţele legislaţiei naţionale, fie pentru că titularul nu a dorit brevetarea având în vedere că, după publicare, concurenţa are posibilitatea de a folosi invenţia cu mici modificări, menite să evite acuzaţia de contrafacere. Noutatea cuprinsă într-un know-how este relativă şi subiectivă, ea nu se raportează la nivelul tehnic mondial, ci la mediul înconjurător al deţinătorului. În momentul negocierii unui contract de know-how acesta rezultă ca un raport între stadiul tehnic al titularului (ofertantului) şi cel al solicitantului (beneficiarului). Apariţia unui know-how conduce în mod implicit la posibilitatea exploatării,



comercializării şi transmiterii lui. Nefiind protejat printr-o lege specială, dreptul de proprietate industrială este imperfect. Inovaţia. Nu este reglementată special şi în prezent poate fi identificată parţial cu know-how-ul, în măsura în care acesta poate fi definit ca o sumă de inovaţii. Cele două noţiuni se aseamănă şi prin faptul că nu sunt brevetabile. Legea nr. 64/1991 are o singură referire la inovaţie în art. 67 din care rezultă: a) inovaţia este o realizare tehnică cu caracter de noutate la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia; b) drepturile băneşti ale autorului se stabilesc prin contract; c) unitatea se obligă să ateste calitatea de autor; d) încălcarea drepturilor autorului atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri potrivit dreptului comun; e) ea poate fi protejată prin contract şi prin secret. Topografia circuitelor integrate. Este reglementată prin Legea nr. 16/1995. Prin circuit integrat se înţelege un produs în formă finală sau intermediară, alcătuit din componente active, pasive şi interconexiuni, produs destinat să îndeplinească o funcţie electronică. Prin topografia circuitului integrat se înţelege modul de dispunere tridimensională a elementelor de circuit integrat, din care cel puţin unul trebuie să fie activ. Protecţia pe teritoriul României se asigură prin constituirea unui depozit naţional reglementar la OSIM, pe baza unei cereri. Titlul de protecţie este Certificatul de Înregistrare a Topografiei a cărui valabilitate durează până în ultima zi a celui de-al zecelea an civil care urmează anului în care începe perioada de protecţie. Pentru evidenţierea protecţiei, circuitele integrate conţinând topografii protejate pot fi marcate cu majuscula T.

Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii intelectuale industriale, enumără printre printre obiectele obiectele de creaţie intelectuală cu caracter industrial şi semnele distinctive ale activităţii industriale. Acestea sunt mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, numele comercial, firma şi emblema.

Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. Marca este un semn distinctiv, folosit de întreprinderi, pentru a deosebi produsele, lucrările, serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi şi pentru a stimula îmbunătăţirea calităţii lucrărilor şi serviciilor. Importanţa mărcii în personalitatea activităţilor unei întreprinderi este demonstrată prin faptul că deja din 1891 a intrat în vigoare Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor. În România, protecţia mărcilor se face prin Legea nr. 84/1998. Titlul de protecţie pentru mărci este certificatul de înregistrare, care asigură titularului un drept de folosire exclusivă a mărcii, pe teritoriul României, pentru produsele, lucrările şi serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea pe un termen de zece ani de la data constituirii depozitului reglementar.

Depozitul naţional reglementar se constituie dintr-o cerere la care se ataşează: o copie a certificatului de înmatriculare, o copie a înregistrării la administraţia financiară, zece reproduceri grafice ale mărcii şi dovada de plată a taxelor. Titularul certificatului de înregistrare este întreprinderea. Înregistrarea mărcilor se poate reînnoi continuu la fiecare 10 ani. Legea enumără semnele care pot fi utilizate ca marcă: cuvinte, litere, reprezentări grafice, combinaţii ale acestora, culori, forma ambalajului sau produsului, prezentarea sonoră, etc.

Protecţia mărcii poate fi extinsă în orice ţară semnatară a Aranjamentului de la Madrid, efectuând un depozit la Biroul Internaţional al Proprietăţii Intelectuale (OMPI) prin intermediul administraţiei naţionale OSIM. Dreptul exclusiv de exploatare nu poate fi extins prin adăugare de noi produse sau servicii. Această adăugare se poate face doar prin constituirea unui nou depozit.



Denumirile de origine.1111 Sunt semne distinctive constând din denumirea unui loc geografic prin care se disting produsele, în general naturale, provenind din acel loc, garantându-le implicit anumite calităţi. EX: marmura de Carara.

Indicaţia de provenienţă. Este un semn constând din denumirea unui loc geografic prin care se disting produsele fabricate în acel loc de altele similare. EX: salam de Sibiu.

Firma şi emblema. Aici trebuie atrasă atenţia că în numeroase cazuri emblema este confundată cu marca şi ca urmare mulţi întreprinzători consideră că prin înregistrarea la Camera de Comerţ şi Industrie beneficiază de întreaga protecţie conferită de lege.

Numele comercial. Este numele sau denumirea sub care o persoană îşi desfăşoară activitatea în scopul individualizării şi diferenţierii.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Enumeraţi obiectele proprietăţii intelectuale industriale. Folosiţi spaţiul de mai jos


� Răspunsul poate fi consultat la pagina 63-65. 2. Precizaţi în ce constă invenţia ca obiect al proprietăţii intelectuale industriale.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


6.4. DREPTUL DE AUTOR ŞI DREPTURILE CONEXE DE AUTOR. Art. 7 din Legea nr. 8/1996 modificată de Legea 285/2004 privind dreptul de autor şi

drepturile conexe precizează că obiectul dreptului de autor îl constituie operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoare sau destinaţia lor, cum ar fi:

a. scrierile literare, publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele de calculator,

b. operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice,

c. compoziţiile muzicale cu sau fără text, d. operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele, e. operele cinematografice precum şi orice alte opere audiovizuale, f. operele fotografice, precum şi alte opere exprimate printr-un procedeu analog

fotografiei, g. operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică,

gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice,

h. operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură

i. lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.

În dreptul de autor sunt incluse şi operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, cum ar fi: traducerile, enciclopediile, antologiile, adaptările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date şi orice alte transformări ale unor opere originale cu condiţia să includă o muncă de creaţie intelectuală sau să constituie creaţii intelectuale.

1 reglementate prin H.G. 274/ 1991.



Originalitatea operei rezultă din forma de prezentare nu din ideile conţinute. Acestea pot fi vechi, cunoscute, folosite, noutatea constituindu-se din modul de combinare, interpretare sau folosire.

Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora, simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice sau ale organizaţiilor (stemă, sigiliu, drapel, emblemă, blazon, etc), mijloacele de plată, ştirile şi informaţiile de presă, simplele fapte şi date.

În România acest domeniu este reglementat prin legile: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe modificată prin Legea nr. 285/2004, Legea nr. 48/1992 privind audiovizualul, Legea nr. 192/1992 privind dreptul cultelor religioase de producerea obiectelor de cult, legea nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric şi al artelor plastice.

Pe plan internaţional drepturile autorilor de creaţii intelectuale cu caracter artistic sunt consfinţite prin Convenţia Universală a Dreptului de autor de la Geneva din 6 decembrie 1959.

Ca autor este recunoscută persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Până la proba contrarie, se prezumă a fi autor persoana sub al cărui nume a fost adusă opera la cunoştinţa publică. Deci nu este necesară îndeplinirea unei proceduri şi obţinerea unui titlu de protecţie ca în cazul creaţiilor industriale. Calitatea de autor este recunoscută întotdeauna unei persoane fizice, admiţându-se următoarele cazuri: coautorii, colectivul, colaboratorii, anonimatul, pseudonimul.

Dreptul de autor îmbracă două aspecte: cel moral şi cel patrimonial. Aspectul moral constă în dreptul de a fi recunoscut ca autor, de a decide dacă,

când şi sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, de a pretinde respectarea integrităţii operei, de a se opune modificărilor şi oricărei atingeri şi dreptul de a retracta opera, despăgubind dacă este cazul pe titularii drepturilor de exploatare prejudiciaţi în acest mod. Drepturile morale sunt inalienabile şi se transmit prin moştenire pe durată nelimitată.

Dreptul patrimonial esenţial este cel de exploatare exclusivă. Din acesta decurge dreptul de a decide asupra momentului şi modului de utilizare, concretizat prin dreptul de a autoriza reproducerea, difuzarea, importul în vederea comercializării pe teritoriul României a copiilor de pe operă, reprezentarea scenică, expunerea publică, proiecţia publică, transmiterea, cpmunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore şi audiovizuale, retransmiterea, difuzarea secundară, prezentarea într-un loc public.

În cazul particular al operelor de artă plastică se consemnează dreptul de suită care constă în dreptul autorului de a primi 5% din preţul de vânzare a operei sale la fiecare revânzare şi din dreptul de a fi informat asupra oricărei tranzacţii, respectiv asupra locului în care se află opera sa. Dreptul de suită este inalienabil.

Drepturile patrimoniale de autor sunt limitate ca durată. Aceasta este diferenţiată după natura opere şi durează între 25 de ani de la data aducerii pentru prima dată la cunoştinţă publică, în mod legal, până la 70 de ani după decesul autorului.

Drepturile patrimoniale de autor sunt transmisibile, modalităţile consacrate fiind: cesiunea, comanda, contractul individual de muncă, contractul de editare, contractul de reprezentare şi închirierea.

Un capitol aparte îl constituie operele audiovizuale. Acestea sunt considerate opere comune cu mai mulţi coautori, dintre care autorul principal este regizorul sau realizatorul. Toţi coautorii beneficiază de drepturile morale de autor. Titularul drepturilor patrimoniale este însă producătorul. Producătorul devine titularul drepturilor patrimoniale prin încheierea unor contracte de cesiune cu fiecare dintre coautori. Aceştia îşi păstrează dreptul de exploatarea separată a contribuţiei proprii.



Drepturile conexe drepturilor de autor au în vedere artiştii, interpreţi sau executanţi, producătorii de înregistrări sonore precum şi organismele de radio-dufuziune şi televiziune pentru propriile emisiuni.

Artiştii interpreţi beneficiază de dreptul moral de recunoaştere a paternităţii interpretării sau execuţiei lor şi de comunicare a numelui la fiecare spectacol sau utilizare a înregistrării. Ei au dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei şi de a se opune oricărei deformări, falsificări sau unor utilizări cauzatoare de prejudicii personale.

Drepturile patrimoniale ale interpreţilor se stabilesc prin contract şi privesc fixarea prestaţiei, difuzarea acesteia sub orice formă, închirierea, prezentarea publică, etc. Remuneraţia artistului se stabileşte pentru fiecare caz în parte. În prestaţiile colective este necesară alegerea unui reprezentat autorizat cu drept de semnătură.

Înregistrarea sonoră este considerată orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor provenite dintr-o interpretare sau execuţie sau a altor sunete şi a reprezentării numerice ale acestora. Titularul drepturilor morale şi patrimoniale este producătorul sau persoana fizică sau juridică care îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţării primei fixări.

Organismele de radiodifuziune şi televiziune beneficiază de dreptul patrimonial de a autoriza fixarea, reproducerea, difuzarea, închirierea, retransmiterea, comunicarea publică şi adaptarea programelor proprii.

Prevederile legale privind organismele radio-tv se aplică şi comunicării publice prin satelit, precum şi retransmiterii prin cablu. Aceste două forme particulare de comunicare publică au suplimentar şi prevederi legale specifice.


1. Precizaţi în ce constă obiectul dreptului de autor. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 65. 2. Precizaţi ce se înţelege prin operă derivată. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru



6.5. LUCRARE DE VERIFICARE. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele fiecărui sistem de protecţie a proprietăţii

intelectuale.


6.6. BIBLIOGRAFIE. � Bianov, Anamaria; Cătălina Matei, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 2005. � Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. � Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masa, Editura Şansa, 1996. � Middleton, Kent et alii, Legislaţia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000. � Sorlin, Pierre, Mass Media, Institutul European, Iaşi, 2002.



PUBLICITATEA

7.1.Obiective.......................................................................................................................................... 69 7.2.Istoria publicităţii............................................................................................................................ 69 7.3.Funcţiile publicităţii........................................................................................................................ 70 7.4.Reglementări în domeniul publicităţii...................................................................................... 71 7.5.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 75 7.6.Bibliografie...................................................................................................................................... 75

7.1.OBIECTIVE. � introducerea cursanţilor în studiul publicităţii; � familiarizarea cursanţilor cu legislaţia în materia publicităţii, precum şi a

jurisprudenţei; � dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui


Moto: Fericire înseamnă să fii mereu bine dus de nas Jonathan Swift

7.2. ISTORIA PUBLICITĂŢII. În mod sigur există o preistorie a publicităţii când aceasta, în calitate de metodă promoţională în interiorul unei pieţe, nu avea o vizibilitate reală. Formele de început le publicităţii pot fi considerate textele egiptene scrise pe papirus, care făceau reclamă unor produse alimentare ce erau vândute de negustori, sau texte care precizau oferirea de recompense pentru găsirea sclavilor fugiţi. În Grecia antică existau firme care erau aşezate deasupra prăvăliilor şi menţionau produsele care se vindeau în acele locuri. Istoria propriu-zisă a publicităţii începe însă odată cu naşterea tipăriturii publicitare în secolul XVII în Anglia şi Franţa. Dacă prima formă de publicitate a fost cea realizată prin intermediul anunţurilor comerciale, mai târziu, aceasta s-a înfăptuit cu ajutorul activităţii jurnalistice şi a activităţilor publicitare propriu-zise. La mijlocul secolului XIX se va instituţionaliza publicitatea în Statele Unite, odată cu crearea agenţiilor care mai târziu vor avea rolul de intermediar între producător şi proprietarii de ziare care urmau să publice în paginile lor publicitatea comandată.

Odată cu explozia spotului televizat, s-a trecut de la simpla reclamă la publicitate. Reclama reprezintă primul tip de publicitate care arată calităţile produsului cu scopul de a face cunoscut un bun de larg consum şi caracteristicile sale. În ultimele două decenii ale secolului trecut, apare reclama ilustrată. Tot de atunci datează şi sloganul publicitar care are menirea de a caracteriza, în cât mai puţine cuvinte, produsul respectiv, favorizând cumpărarea lui. De-a lungul timpului, acestea au cunoscut o tot mai largă diversificare.

Odată cu înmulţirea spoturilor se observă o altă tendinţă în publicitate: scurtarea mesajului publicitar, stilul sofisticat fiind înlocuit de unul mai simplu. Anii ’90 sunt anii în care au evoluat o serie dintre tendinţele dominante în perioadele anterioare. Publicitatea face apel la imaginaţia consumatorului, fiind utilizate în egală măsură imaginile materiale cât şi cele mentale. Reclama are la bază o serie de semne şi simboluri prin descifrarea cărora se ajunge la mesajul publicitar, descoperindu-se calităţile produsului.

Publicitatea îmbracă, din raţiuni economice, o importanţă majoră în comunicarea mediatică. Aceasta este animată de declanşarea actului de cumpărare, bazându-se pe ideea seducţiei, a persuasiunii şi nu în ultimul rând pe informare.

Publicitatea este un termen de origine latină, care provine de la verbul latinesc „publico-publicare” ceea ce semnifică „aducerea la cunoştinţa publicului”, sau de la substantivul „publicatio”, adică rezultatul adresării către public. Publicitatea cuprinde totalitatea mijloacelor şi tehnicilor folosite pentru a face cunoscute consumatorilor diverse

PUBLICITATEA


produse sau servicii, având ca scop nu declanşarea imediată a deciziei de achiziţionare, ci crearea unei imagini favorabile de lungă durată asupra acestora.

Legea nr. 148/2000, în articolul 4, litera a, defineşte publicitatea ca fiind orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale, artizanale sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri sau servicii, de drepturi şi obligaţii. Decizia CNA nr. 65/2000 privind normele obligatorii pentru publicitate, teleshopping şi sponsorizare în domeniul audio-vizualului, defineşte publicitatea ca fiind „orice formă de mesaj difuzat prin mijloace de comunicare audio-vizuală pe bază de contract, în schimbul unei sume de bani, a unui serviciu echivalent sau a altor valori mobile sau imobile, cu scopul de a promova numele, marca, imaginea, activitatea, produsele sau serviciile unui agent economic”.


1. Enumeraţi câteva dintre momentele importante în evoluţia publicităţii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 69. 2. Definiţi conceptul de publicitate. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


7.3. FUNCŢIILE PUBLICITĂŢII. Funcţiile publicităţii sunt: de comunicare, economică, socială, politică, persuasivă şi

poetică. Funcţia de comunicare, de informare şi de transmitere de informaţii. Este funcţia

fundamentală a publicităţii, este aceea care facilitează relaţia dintre anunţător şi consumator şi răspunsul obiectivului primar al reclamei: de a face cunoscut un produs sau serviciu.

Funcţia economică. După unele teorii, publicitatea are rolul de distrage atenţia consumatorului de la preţuri, în timp ce după altele dimpotrivă, publicitatea sensibilizează consumatorul în ceea ce priveşte preţul, stimulând competitivitatea.

Funcţia socială. Indivizii primesc pe lângă informaţii de tip comercial şi o cantitate imensă de „informaţie tăcută” privind atitudini, roluri; oferă modele de comportament social. Publicitatea facilitează diseminarea rapidă a ideilor noi şi a inovaţiilor tehnice, de care profită ulterior întreaga societate.

Funcţia politică. Se poate vorbi de capacitatea publicităţii de a educa, de a informa, de a propune şi chiar de a impune modele, de capacitatea de a sensibiliza cumpărătorul asupra puterii lui de a influenţa prin simplul act de cumpărare, sau prin presiunile de tip juridic, echilibrul economic de pe piaţă.

Funcţia persuasivă. Publicitatea îşi propune să influenţeze opinii şi să modifice comportamente. Publicitatea ştie exact ce vrea să inducă publicului şi cine este acel public, creând mesajul în codul şi contextul cel mai adecvat grupului ţintă. Consumatorul nu mai poate fi influenţat cu mesaje evident manipulatoare, decât poate în cazul unor pieţe insuficient dezvoltate şi al unor consumatori mai puţin familiarizaţi cu forme de comunicare de tip publicitar. Pe măsură ce piaţa şi consumatorii devin mai „educaţi”, funcţia persuasivă se disimulează sub cea poetică.

Funcţia poetică. Reclamele bine realizate din punct de vedere artistic cultivă sensibilitatea şi gustul publicului cumpărător, iar studiile de specialitate arată că pentru cea mai mare parte a consumatorilor două sunt elementele care joacă un rol important în luarea deciziei de cumpărare. Primul constă în capacitatea publicităţii de a convinge

PUBLICITATEA


cumpărătorul că ar avea un avantaj în urma achiziţiei produsului respectiv, iar cel de-al doilea constă în forma de prezentare şi comunicare a acestuia.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Enumeraţi funcţiile publicităţii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 70. 2. Precizaţi în ce constă funcţia persuasivă a publicităţii. Folosiţi spaţiul de mai jos



7.4. REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL PUBLICITĂŢII. Publicitatea a suscitat adesea critici. Sunt denunţate excesele şi exagerările ei

în materie de promisiuni şi argumentare. De aceea ea face obiectul unor reglementări ale căror rigori şi extindere diferă de la ţară la ţară. Chiar şi în SUA, ţară în care domneşte liberalismul economic, activitatea publicitară este supusă unor restricţii cu atât mai complexe cu cât ele provin din texte federale, texte proprii fiecărui stat sau decizii strict locale. Justiţia americană face distincţie între publicitatea de opinie căreia i se aplică Primul Amendament din Constituţie şi publicitatea comercială, în cazul căreia acest amendament nu se aplică decât cu mari restricţii.

În ţările Comunităţii Europene, produsele farmaceutice, tutunul sau băuturile alcoolice sunt supuse unor restricţii mai mult sau mai puţin severe. În Franţa, publicitatea se supune unor reglementări destul de stricte. Pentru a evita extinderea reglementărilor din ce în ce mai constrângătoare, profesioniştii din publicitate şi-au construit instrumente de autodisciplină.

În România, creat în 1953, Biroul de Verificare al Publicităţii a fost o asociaţie a celor care lucrează în publicitate, a reprezentanţilor mass-media şi ai Institutului Naţional pentru Consum. Scopul asociaţiei era de a promova „publicitatea loială, veridică şi sănătoasă” şi să verifice dacă anunţurile sunt conforme cu textele oficiale care reglementează publicitatea. Printre altele, anunţurile destinate televiziunii sunt supuse sistematic avizării de către acest birou, controlul Consiliului Audiovizualului neintervenind decât după difuzarea mesajului.

Punctul cheie în reglementarea publicităţii este de a oferi companiilor suficientă libertate de acţiune pentru a crea mesaje interesante, care să aducă vânzări concomitent cu asigurarea că aceste mesaje sunt prezentate într-un mod care permite consumatorilor să ia decizii de cumpărare în cunoştinţă de cauză. Informaţiile exacte şi reale sunt o componentă importantă într-o economie de piaţă liberă. Când se difuzează reclame false sau înşelătoare, cumpărătorii sunt determinaţi în mod incorect să achiziţioneze produse nesatisfăcătoare. Relaţia implicită dintre consumator şi firma care realizează publicitatea este încălcată dând naştere unui eşec al pieţei.

Este important ca toţi consumatorii să poată avea încredere că publicitatea reflectă o imagine completă şi reală a produsului şi a utilităţii sale. Frauda comisă de producător sau vânzător încalcă o ofertă implicită de a furniza în schimbul unui preţ, bunuri sau servicii cu anumite proprietăţi la care s-a făcut reclamă pentru a atrage interesul consumatorului.

Începutul secolului XX a adus cu sine o examinare şi o „curăţare” foarte necesară a abuzurilor flagrante din publicitate. Astăzi, majoritatea firmelor implicate în publicitate sunt de acord că acele companii care creează publicitate ilegală sau imorală, trebuie tratate cu severitate. Publicitatea care induce în eroare nu este numai incorectă, dar este şi greşită

PUBLICITATEA


din punct de vedere comercial. Majoritatea producătorilor depind de repetarea tranzacţiilor pentru a supravieţui. Atunci când publicitatea care induce în eroare creează consumatorilor aşteptări nerezonabile, este puţin probabil că producătorul se va bucura de vânzări viitoare.

Este irelevant dacă firmele implicate în publicitate consideră sau nu că un oarecare control de reglementare este incorect; cert este că ele trebuie să se confrunte cu realitatea unei atmosfere adesea ostile. Ele trebuie să fie extrem de atente să nu intre în conflict cu diferite legi şi reglementări aplicate publicităţii.

Înainte de secolul XX, comerţul funcţiona sub conceptul „caveat emptor”, de libertate absolută: „lăsaţi cumpărătorul să-şi poarte de grijă”. Această concepţie avea ca bază percepţia economică clasică a unei pieţe libere cu bunuri şi idei şi a cunoaşterii perfecte a pieţei de către participanţi. Aceasta a fost înlocuită cu ideea conform căreia consumatorii nu pot spera să cunoască perfect piaţa şi trebuie protejaţi prin garanţii legale ale autenticităţii afirmaţiilor publicitare. Pentru a proteja publicul de publicitatea falsă şi care induce în eroare au fost aprobate numeroase legi.

Rolul Biroului de Verificare a Publicităţii este de a asigura o piaţă liberă bazată pe difuzarea către publicul cumpărător al unei publicităţi complete, sincere şi neînşelătoare. Una dintre sarcini este de a lua toate măsurile pentru ca publicitatea să fie corectă. Este important să se facă distincţia că, deşi mesajele publicitare pot fi adevărate în sens literal, dacă sunt luate într-un context general pot, totuşi să inducă în eroare pe cumpărător. Cheia implicării Biroului este noţiunea de argumentare a afirmaţiei din reclamă. Firmele din domeniul publicităţii trebuie să fie pregătite să dovedească, cu probe obiective şi general acceptate, inclusiv studii ştiinţifice, că ceea ce pretind este adevărat.

Adesea, firmele includ argumentarea în textul reclamei. Sentinţa Biroului, prin care se stabileşte dacă o reclamă sau o afirmaţie este incorectă, depinde de acţiunea consumatorilor în cazul publicităţii înşelătoare. De fapt, reguli generale cu privire la publicitatea înşelătoare sunt destul de dificil de schiţat şi trebuie considerate în funcţie de fiecare reclamă. În prezent, în SUA Comisia Federală de Comerţ utilizează un test în trei părţi pentru a determina dacă o reclamă este înşelătoare sau nesinceră: • Trebuie să existe o imagine, o misiune sau o metodă de natură să-l inducă în eroare pe consumator. O afirmaţie nu trebuie să fie falsă pentru a fi înşelătoare. Uneori firmele implicate în publicitate vor face o afirmaţie adevărată, dar impresia generală a reclamei induce în eroare. De exemplu, FTC a citat o reclamă comparativă pentru o substanţă de curăţat geamuri. Aceasta a prezentat produsul promovat şi un produs concurent pulverizate pe o jumătate de geam. Comentariul a afirmat că produsul concurent lasă urme, în timp ce produsul promovat lasă geamul curat. FTC a descoperit că, deşi reclama era adevărată, urmele lăsate de substanţa de curăţat concurentă nu ar fi existat dacă s-ar fi şters imediat după pulverizare, cum se procedează în utilizarea curentă. • Acţiunea sau metoda prezentată trebuie privită din perspective unui consumator care acţionează în mod rezonabil. Cu alte cuvinte, firma de publicitate nu este responsabilă pentru fiecare interpretare posibilă care ar putea fi făcută de un consumator, indiferent cât de exagerată sau iraţională. Totuşi, când o reclamă oferă o demonstraţie într-o manieră neobişnuită poate conduce consumatorul la concluzii unice. Într-o reclamă la pungi de plastic, se pretindea că marca respectivă păstrează alimentele mai proaspete decât o marcă concurentă. Pentru a demonstra ceea ce pretindea, marca promovată şi o altă marcă, fiecare conţinând un sandwich au fost introduse într-un vas cu apă. FTC a hotărât că, deşi demonstraţia poate a fost precisă, nu dovedeşte că un produs este superior celuilalt în menţinerea prospeţimii, întrucât aceasta este demonstrată de o serie întreagă de factori. • Imaginea, omisiunea sau metoda trebuie să fie concrete. Cu alte cuvinte, afirmaţia, chiar dacă nu este adevărată, trebuie considerată a fi avut o oarecare influenţă în decizia unui consumator. De exemplu, tribunalul a hotărât că folosirea cuburilor de gheaţă din

PUBLICITATEA


plastic într-o reclamă la băuturi răcoritoare nu este înşelătoare, întrucât nu s-a pretins nimic referitor la cuburile de gheaţă. Uneori firmele implicate în publicitate sunt tentate să înlocuiască unele articole folosite în demonstraţiile comerciale, deoarece timpul şi luminile puternice de televiziune pot schimba percepţia unui produs. Când se procedează astfel, consumatorul ar trebui să fie informat sau firma care face reclama ar trebui să fie sigură că modificările nu vor fi privite ca importante pentru mesajul reclamei.

Reglementările sunt diferite în spaţiul românesc. În legislaţia românească, în legea 148/200 se stipulează clar că „publicitatea trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale.” Aceeaşi lege precizează în articolul 6 faptul că publicitatea este interzisă atunci când este înşelătoare, este subliminală, se compară bunuri sau servicii având scopuri sau destinaţii diferite, se creează confuzie pe piaţă între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între mărcile de comerţ, denumirile comerciale sau alte semne distinctive, bunuri sau servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele aparţinând unui concurent. De asemenea, mai este interzisă atunci când se profită în mod incorect de renumele unei mărci de comerţ, de denumirea comercială sau de alte semne distinctive ale unui concurent ori de indicaţia geografică a unui produs al unui concurent.

Se pune întrebarea ce reprezintă în viziunea legiuitorului român publicitatea înşelătoare, comparativă sau subliminală.

Publicitatea înşelătoare este definită ca fiind orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este adresată sau care ia contact cu aceasta şi îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul de consumator, sau poate leza interesele unui concurent.

Publicitatea comparativă reprezintă orice publicitate care identifică explicit sau implicit un concurent sau bunurile ori serviciile oferite de acesta.

Iar publicitatea subliminală este orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod conştient, dar care pot influenţa comportamentul economic al persoanei.

Referitor la cele menţionate mai sus este drept că publicitarii nu tind să facă comparaţii specifice între produsul lor şi al altora prin numirea şi referirea la rivalii lor. De exemplu, un producător de detergenţi nu va preciza „X spală mai bine decât Z”. Referinţa comparativă îi sugerează cititorului să localizeze anumite elemente în text şi să le adune pentru a face o comparaţie între ele pe baza criteriului specificat. În exemplul de mai sus, această bază este „albeaţa”. Astfel, se recurge la secvenţe de tip „înainte şi după”, în care îmbrăcămintea murdară din stânga devine articol curat şi proaspăt din dreapta.

Pentru determinarea caracterului înşelător al publicităţii se vor lua în considerare toate caracteristicile acesteia şi, în mod deosebit, elementele componente la: • Caracteristicile bunurilor şi serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de execuţie şi de ambalare, compoziţia, metoda şi data fabricaţiei sau a aprovizionării, măsura în care aceasta corespunde scopului destinat, cantitatea, producătorul, originea geografică sau comercială ori rezultatele testelor şi încercărilor asupra bunurilor şi serviciilor,precum şi rezultatele care se aşteaptă de la aceasta; • Preţul sau modul de calcul al preţului, precum şi condiţiile în care sunt distribuite produsele sau sunt prestate serviciile; • Condiţiile economice şi juridice de achiziţionare sau de prestare a serviciilor; • Natura serviciilor ce urmează a fi asigurate după vânzarea produselor sau prestarea serviciilor; • Natura, atribuţiile şi drepturile celui care îşi face publicitate cum ar fi: identitatea, capitalul social, calitatea, dreptul de proprietate industrială, premii şi distincţii primite; • Omiterea unor informaţii esenţiale cu privire la identificarea şi caracterizarea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a induce în eroare persoanele cărora le sunt adresate.

PUBLICITATEA


Publicitatea este interzisă pentru produsele din tutun şi pentru băuturile alcoolice, însă legea nr. 148/2000 stabileşte condiţii concrete pentru acest tip de publicitate.

În 2001, instituţiile publice din România au provocat întreruperea unor campanii publicitare. Motivul a fost fie protejarea turismului românesc, fie protejarea unui mit al copilăriei.

E vorba despre reclama cu Moş Crăciun de la Dialog (deşi Moş Crăciun nu e mit, ci mai degrabă un produs publicitar. El a fost creat de Coca-Cola pentru a-şi creşte vânzările în timpul iernii). E greu să explici unui copil de unde au apărut atâţia moşi, şi mai ales de ce tocmai Moş Crăciun e violent. Dacă reclamele celor de la Dialog şi Connex sunt supuse cenzurii, ce s-ar fi întâmplat dacă am fi văzut o reclamă ca cea pentru Perrier de acum mulţi ani, cu o mână de femeie care „mângâie” sticla de apă minerală? Când un copil vede o mână care mângâie o sticlă nu înţelege nimic, dar când vede o adunătură de Moşi Crăciuni care dau unii în alţii fără milă, lucrurile se schimbă. Este vorba despre un simbol la mijloc şi despre violenţă. Reclama la respectiva apă minerală este pentru un produs francez, concepută pentru un target francez, şi în spiritul şi mentalitatea specifică.

Cenzura unor reclame nu s-a produs numai la noi. O reclamă la ciocolată a fost interzisă în vara anului 2002 la televiziunile pentru copii de către Independent Television Commision din America, după ce spotul a fost distribuit, din eroare la două dintre posturile destinate copiilor.

Reclama pentru Kinder Bueno arată un baton de ciocolată, care face comentarii nepotrivite de genul „linge-mi valurile” în faţa unui client nervos aflat într-un magazin. Din eroare, reclama a fost difuzată şi în cadrul emisiunilor de la Cartoon Network şi Boomerang. Canalele ar fi trebuit să difuzeze alte reclame la Kinder Surpise, dar casetele cu spoturi au fost încurcate şi trimise greşit.

În legătură cu protejarea turismului, probabil că Ministerul Turismului avea dreptate să interzică anumite spoturi. Să zici că „vara asta nu vezi Marea Neagră!” (reclama de la Connex), după ce funcţionarii publici se agită să promoveze imaginea litoralului românesc nu e prea plăcut.

Concomitent cu expansiune publicităţii spre noi spaţii şi suporturi se dezvoltă şi o publicitate ascunsă, mascată, având darul de a fi mult mai eficientă prin faptul că receptorul mesajului publicitar mascat nu mai trece acest mesaj prin grilele raţionalităţii sceptice, luându-l ca informaţie la care nu detectează intenţia persuasivă. Această expansiune către toate direcţiile şi nivelele face să se vorbească tot mai mult de o cultură publicitară. Atunci când apare în mass-media, publicitatea mascată sau clandestină poate fi privită şi ca dezinformare, deoarece intenţionalitatea sa este disimulată.

Presa scrisă cunoaşte un gen de publicitate semi-clandestină prin aşa-numitele publi-reportaje. Interzise în SUA la presiunile Asociaţiei pentru Protecţia Consumatorilor, publi-reportajele sunt descrieri obiective la prima vedere, în termeni cât mai ştiinţifici, ale unor produse sau servicii. În presa europeană, ele sunt permise cu condiţia să poarte menţiunea „publi-reportaj”, dar această dispoziţie legală se respectă foarte rar, iar atunci când se respectă, ea se face undeva în colţul din dreapta de sus al paginii, aproape ilizibil.

De asemenea, pagina de aşa-zisă informaţie din presa feminină abundă în sfaturi pentru cumpărături sau produse cosmetice, evident totul sub precizarea că aceste rubrici sunt libere de orice publicitate. Industria cinematografică este, în aceeaşi măsură, suport pentru publicitate clandestină, fiind cunoscută acerba luptă pentru firme de a-şi oferi produsele (automobile, vestimentaţie, spaţii de filmare, etc.) la realizarea unor producţii artistice.

Nici literatura nu a reuşit să reziste în faţa unor tentaţii pecuniare pe care le manevrează agenţii de publicitate. Scriitorul francez P. L. Sulitzer a încasat 80.000 de franci pentru a face publicitate produselor Martini în paginile romanului „Regele verde”. Deşi a promis că a fost ultima dată, scriitorul a fost descoperit făcând publicitate unei firme de îmbrăcăminte într-un alt roman, contra sumei de 120.000 de franci.

PUBLICITATEA


Mult mai controversate sunt însă mesajele publicitare subliminale, ele producând în ultimele decenii o serie de scandaluri, ajungând chiar să se vorbească despre acestea ca despre o invenţie superioară, prin periculozitate, descoperirii bombei atomice. Această tehnologie se bazează pe transmiterea unor mesaje care se adresează în mod direct subconştientului.

Primele încercări au fost făcute în 1917, de neurologul german Poetzl. În 1957 a izbucnit un puternic scandal în urma disimulării a două mesaje publicitare „Consumaţi floricele” şi „Beţi Coca-Cola” într-un film artistic. În 1981, campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din Franţa, într-un clip publicitar ce conţinea imagini de actualitate a fost disimula portretul invizibil al lui François Mitterand. La protestul opoziţiei, acest clip a fost „curăţat” de inserţia subliminală. Mai nou, aceste tehnici de sugestionare sunt mult mai folosite în psihoterapie, mai ales în tratamentele alcoolicilor, toxicomanilor şi fumătorilor.

Specialiştii afirmă că este exagerat să se vorbească despre aceste tehnici ca despre o „armă absolută”, pentru că mesajul subliminal trebuie să fie în concordanţă cu dorinţele şi impulsurile conştiente ale receptorului şi, în plus, receptivitatea subliminală diferă de la individ la individ.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Definiţi publicitatea comparativă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

� Răspunsul poate fi consultat la pagina 73. 2. Definiţi publicitatea înşelătoare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


7.5. LUCRARE DE VERIFICARE. Prezentaţi importanţa reglementărilor în materia publicităţii.


7.6. BIBLIOGRAFIE. � Belch & Belch, Advertising and Promotion, Irwin, Boston, 1993. � Bianov, Anamaria; Cătălina Matei, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 2005. � Christians, Clifford et alii, Etica mass media, Editura Polirom, Boston, 2001. � Derville, Gregory, Le pouvoir des medias, PUG, Grenoble, 1997. � Goddard, Angela, Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002. � Jeffres, L. W., Mass Media - Process and Effects, Waveland Press Inc., Illinois, 1986. � Levinson, Jay, Guerilla Advertising, Bussiness Tech, Bucuresti, 1996. � Middleton, Kent et alii, Legislaţia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Date post:	28-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	codrina-terean
View:	120 times
Download:	15 times

Legislatia Comunicarii Si Retorica

Documents