1

RETORICĂ

2014

CUPRINS

1. Introducere: scurt istoric al originilor (de unde vine?)

2. Definițiile retoricii (ce este ea?)

3. Genurile retoricii (la ce folosește?)

4. Retorică și filosofie (care e diferența dintre ele?)

5. Canoanele retoricii (cum se construiește discursul?)

6. Figurile retorice (cum se poate convinge prin stil?)

7. Tipuri de argumente (ce fel de argumente pot fi folosite?)

Recomandări bibliografice

Subiecte examen

2

1. INTRODUCERE: SCURT ISTORIC AL ORIGINILOR

(SAU DE UNDE VINE RETORICA?)

Originile retoricii ca parte a vechii civilizații țin de: 1.

Mesopotamia (cca. 2200 î.e.n.), apoi 2. de cultura egipteană

(cca. 2000-1600 î.e.n.), având aici deopotrivă un sens mai

restrâns comunicațional și unul larg social. Acestea prime

„manifestări” retorice pot fi găsite în anumite scrieri

akkadiene (e.g. cazul prințesei și preotesei Enheduanna, din

cetatea Ur) și neo-asiriene (scrierile din timpul lui

Sennacherib). Apelul la religie prezent în aceste manifestări

ale retoricii inițiale confirmă un tipar literar-religios de

comunicare, cu funcții sociale evidente.1 În al doilea rând,

funcția socială a retoricii e prezentă și în cultura vechilor

egipteni (începând mai ales cu Regatul Mijlociu Egiptean –

2055-1650 î.e.n.). De asemenea, elocvența egipteană este una

activă (prin limbaj propriu-zis), dar recunoaște și pasivitatea

(prin tăcere), sensul autentic al persuasiunii constituind o

sinteză între acestea (ceea ce, prin recunoașterea ponderării

posibilității de a spune ceva în raport cu a nu spune nimic,

reprezintă o posibilă anticipație a viitoarei tipologii retorice

ex silentio).

De asemenea: 3. tradiția biblică presupune și ea o anumită

folosință a retoricii și o centrare pe limbaj. Exemplele sunt

numeroase, deopotrivă vechi și nou-testamentare. Structurile

biblice urmăresc un tipar comunicațional accentuat prin varii

1 Pentru detalii referitoare la retorica „incipientă”, pre-grecească

(mesopotamiană, egipteană etc.), vezi Carol S. Lipson & Roberta A.

Binkley, Rhetoric Before and Beyond the Greeks, State University of

New York Press, 2004.

3

tehnici compoziționale (paralelism, chiasm etc.).2 Iar

elementele de discurs în relație cu personajele și poveștile

biblice sunt parte centrală a mesajului care se vrea transmis

(rostirile/chemările Domnului către patriarhi din Pentateuh;

chemarea lui Moise, confruntările cu faraonul, tablele de lege

ale Exodului; Cântarea Cântărilor ca dialog dramatic;

„Cărțile profetice” etc.)

În fine: 4. Grecia antică activează supremația valorică a

retoricii, de la cea dintâi mențiune a calităților oratorice din

Iliada lui Homer, până la suprapunerea cu filosofia greacă

(mai ales via Platon și Aristotel). Aici funcția retoricii își

găsește o orientare socială, politică, juridică și cultural-

filosofică (de diseminare a ideilor filosofice). O atare

orientare va fi condiționată de ideea de stat și valoarea ei

comunitară, așadar de apariția cetății, a polis-ului democratic.

2 Vezi, de pildă, Roland Meynet, Rhetorical Analysis: An Introduction to

Biblical Rhetoric, Sheffield Academic Press, 1998.

4

2. DEFINIȚIILE RETORICII

(SAU CE ESTE RETORICA?)

Dar ce anume este retorica? Definițiile de dicționar edifică o

imagine conectată conceptelor de discurs, auditoriu,

persuasiune, frumos etc.: (1a) Arta de a vorbi frumos; arta de

a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o

argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales

(DEX, 1998); (2a) Arta de a vorbi frumos și convingător

(NODEX, 2000); (3a) Artă și știință a elaborării discursului

în general, având funcție primordial persuasivă, dar și funcție

justificativă, demonstrativă sau deliberativă (DSL). Acestora

li se suprapun definițiile sistemice, „culturale”: (1b) „Arta

vorbirii care produce convingeri” (Platon, Gorgias, 452e);

(2b) „Facultatea de a descoperi ceea ce în fiecare caz este

propriu pentru a convinge prin intermediul vorbirii”

(Aristotel, Retorica, 1355b); sau (3b) Ars bene dicendi

(Quintilian, Institutio Oratoria, II, xvii, 37).

Așadar, retorica ar fi arta de a vorbi bine cu scopul de a

convinge, activând nu numai o tehnică a persuasiunii, ci și

una a (re)cunoașterii binelui și frumosului. „Binele”

(adverbial) al lui Quintilian (3b) este unul tehnic, dar și moral

– ambele virtuți ale oratorului. În primul rând, corectitudinea

oratorului va fi una gramaticală, ideatică și structurală, ceea

ce ține de virtutes oratoris. În al doilea rând, sensul lărgit al

adverbului „bene” este unul caracterial. Aici, virtutea va

reprezenta „vehiculul” discursului, ceea ce se poate observa

explicit și din definiția oratorului formulată de către Cato cel

Bătrân: „vir bonus dicendi peritus” (Quintilian, Insitutio

Oratoria, XII, i, 1), anume „bărbat cu ținută morală priceput

5

în arta discursului”. Sensul este dublu: nu numai caracterul

oratorului conduce la discursul bun, ci și, invers, retorica

formează caractere.

6

3. GENURILE RETORICII

(SAU LA CE FOLOSEȘTE RETORICA?)

Înainte de a discuta genurile propriu-zise, să ne oprim în

câteva cuvinte asupra surselor și funcțiilor retoricii. Pot fi

identificate patru mari surse ale formării și dezvoltării

retoricii.3 Acestea sunt: 1. sursa juridică (procesele și

pledoariile avocaților ca necesitate de reglaj social); 2. sursa

politică (dezbaterile publice despre binele cetății și luarea în

consecință a deciziilor cu valoare socială); 3. sursa filosofică

(mirarea și tipologia interogativă a filosofiei, oralitatea, dar și

sofistica); 4. sursa literară (literatura ca transformare a

limbajului, precum și persuadarea prin frumusețe și stil).

De asemenea, se consideră că retoricii îi pot fi atașate câteva

funcții fundamentale.4 Care sunt acestea? 1. Funcția euristică

(de soluționare a conflictelor de opinie) = „starea de

diferență”5 dintre indivizi, societăți, culturi presupune

conflicte de opinie care adesea pot fi soluționate prin apel la

dezbatere și argumentare. 2. Funcția manipulatorie =

discursul poate fi construit în jurul denaturării adevărului prin

frumusețea discursului ori prin ocolirea corectitudinii logice

sau a validității 3. Funcția persuasivă = convingerea, care e

parte fundamentală a oricărei intenții retorice poate fi

asigurată prin apel la rațiune, emoție ori caracter. 4. Funcția

hermeneutică = legată de interpretare și de acțiunea de a

3 Vezi Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Ed. Univ. „Al. I.

Cuza”, Iași, 2010, pp. 83-106. 4 Ibid., pp. 47-82.

5 Ibid., p. 48.

7

interpreta, câtă vreme oratorul și auditoriul vor fi actori în

jocul discursiv al „schimbului” retoric și al interpretării.

Așadar, la ce anume folosește retorica? Posibilitățile de a o

aplica, divizabile pe câmpuri de activitate, ar ține de politică,

jurisprudență, viață publică și privată, diplomație, jurnalism,

artă, publicitate etc. Există totuși, la origini, câteva aplicații

sau genuri de discurs.

1. Cel dintâi este discursul politic, care se „justifică” în bună

măsură prin accentul pus în Grecia Antică pe dezbatere.

Orice societate discursivă cum e Grecia va valoriza la

maximum forma discursului. Cu toate acestea, chiar sofiștii

sunt cei care resping limitarea retoricii la politică și propun

de fapt (Gorgias) extinderea retoricii la orice tip

comunicațional, educațional ori argumentativ. Ceea ce

fundamentează saltul logic de care va depinde toată istoria

retoricii de la Aristotel și Cicero înainte. În ceea ce privește

retorica politică per se, originile ei pot fi găsite la Demostene,

Hiperide și Eschine. Condițiile politice ale timpului, mai

precis relația grecească ambivalentă cu Filip al II-lea al

Macedoniei, precum și alternanța anti și filo-macedoneană,

toate determină tipologia persuadării prin discurs politic. În

cultura latină, retorica politică stă sub o similară determinare

socio-istorică. Cicero, de pildă, își va construi discursurile

politice în raport cu starea politică a imperiului: conjurația lui

Catilina, conflictul cu Marc Antoniu etc.

Acest prim gen retoric poartă numele de gen deliberativ,

presupunând declamație politică, deci consiliere sau

8

deconsiliere asupra a ceea ce va să vină (viitor).6 Se vor lua

aici în considerare utilul, inutilul, posibilul, imposibilul,

necesarul, în raport cu care se vor da sfaturi ori avertismente.

De regulă, cea mai eficientă metodă de convingere în gen

deliberativ este analogia.7

2. Cel de-al doilea gen aplicativ al retoricii ține de practica

juridică. Ea se activează odată cu sensul de mediere socio-

instituțională prin cuvânt/discurs/pledoarie, prezent în

culturile Antichității. Începând mai ales cu „Apărarea lui

Socrate” și până la sensul retoricii juridice în cultura latină

(Cicero, Quintilian), „procesul” în cetate va presupune jocul

retoric al probelor și argumentării contradictorii între părți.

Deși o putem identifica drept o specie distinctă a practicii

oratorice, ea nu își arogă totuși prerogative izolaționiste,

rămânând conectată vieții sociale a individului, în ansamblul

ei. Avocatul lui Quintilian, de pildă, e în egală măsură un

filosof și un moralist. Încă înainte chiar, Cicero însuși

identifica stratificarea disciplinară de care orice jurist ar

trebui sa fie capabil (filosofie, artă a cuvântului și a

persuasiunii, drept, cultură vastă, moralitate etc.) Istoric,

retorica judiciară se naște odată cu Corax, Tisias și procesele

de revendicare făcute posibile odată cu prăbușirea tiranului

Trasibul din Sicilia (465 î.e.n). Litigiile apărute reclamau o

soluționare rezonabilă în instanță, deci și pledoarii în acord

cu necesitățile de judecată.

6 Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 83-97.

7 Vezi Sălăvăstru, pp. 153-155.

9

Asemenea discursuri țin de genul judiciar, presupunând

probe și demonstrarea a ceea ce s-a produs (trecut).8 Intențiile

discursive vor avea în vedere acuzarea ori apărarea, în raport

cu ceea ce e drept, nedrept, legal, ilegal etc. Se consideră

îndeobște că persuasiunea e mai ales satisfăcută aici prin

administrarea de probe referitoare la fapte.9

3. O altă aplicație a retoricii ține de ceea ce am putea numi

retorică psihosocială ori culturală. Ea vizează funcția socio-

mentală a retoricii și include psihologia publică a discursului

social-ceremonial. Acest gen e numit epidictic, cu referire la

demonstrația socială ori ceremonia socială a discursului

(prezent).10

Observăm că și mecanismul artei poate intra sub

această determinare (începând chiar cu epopeea homerică).

Mai mult un atare gen ar putea sta în corelație cu opiniile

negative ale lui Platon asupra artei, opinii care trimit la ideea

de persuasiune prin manipulări de limbaj și concepte. Mai

mult de atât, Platon extinde retorica, de la o funcție de falsă

persuasiune civică, la un instrument al artelor. Și de bună

seamă, de vreme ce Platon îi devaloriza pe unii poeți (mai

ales în raport cu filosofii – vezi Republica), era normal ca

instrumentarul retoric al artei poetice să sufere o similară

devalorizare.

În orice caz, genul epidictic („laudativ”, după Cicero;

„ceremonial” ori „demonstrativ”, după Aristotel) presupune

laudă ori blam cu referire la calități și defecte sau virtuți și

8 Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 98-138.

9 Vezi Sălăvăstru, pp. 156-157.

10 Vezi Aristotel, Retorica, 1358b; Cicero, Partitiones oratoriae, 71-82.

10

vicii. De regulă, convingerea e obținută aici prin apel la

valori.11

Corolar: Cele trei mari genuri retorice sunt cele anterior

discutate – deliberativ, judiciar și epidictic. Totuși, un sens

aplicativ general al retoricii ar putea fi cel de artă civică. O

atare retorică civică vine atât ca urmare a funcției politico-

juridice, cât și ca și consecință a persuasiunii sociale. Ea va fi

asociată, ca artă civică, instituțiilor democratice, devenind

caracteristică societăților libere, democratice, care

încurajează libertatea de exprimare și asociere (civică,

politică). În consecință, de retorică, văzută drept parte a

societății libere, va depinde cumva formarea comunităților,

atât civic, cât și instituțional. În cultura și filosofia romană,

Cicero va considera că atâta vreme cât instrumentul retoricii

este folosit corect de către oameni corecți, arta civică a

retoricii poate fi folosită la salvarea republicii! Opoziția la

argumente de tip ciceronian ține de factura publică a retoricii

și anume: ea poate folosi într-adevăr la progres social, dar în

egală măsură poate constitui un mijloc de manipulare cu

efecte sociale negative; ea poate deveni așadar o formă de

control asupra maselor. Majoritatea gânditorilor care suferă

de o formă sau alta de idiosincrazie la adresa retoricii și

funcționalității ei reale, vor activa o asemenea linie de

argumentare.

11

Vezi Sălăvăstru, pp. 157-159.

11

4. RETORICĂ ȘI FILOSOFIE

(SAU CARE E DIFERENȚA DINTRE ELE?)

Ajunși aici, e cazul să ne întrebăm care sunt legăturile

retoricii cu structurile culturale profunde ale umanității. Căci

odată cu diseminarea preocupărilor pentru retorică în Grecia

antică, trebuie să ne întrebăm: de ce tocmai înăuntrul culturii

antice grecești își găsește ea adevărata împlinire formativă?

Vom începe aici de la corelația dintre disciplina retoricii și

curentul sofist. Așadar, care este legătura dintre retorică şi

sofişti? Și în primul rând: ce sunt sofiștii și cu ce se ocupă ei?

Dicționarul ne oferă următoarele precizări: (1c) Denumire

dată în Grecia antică, în perioada clasică, filosofilor

presocratici care îi învățau pe tinerii atenieni cum să

folosească logica și retorica pentru a-și învinge oponenții în

orice controversă. Folosirea mai mult a retoricii și unei logici

precare și pline de tertipuri argumentative împreună cu

perceperea de bani le-au adus dezaprobarea din partea lui

Socrate și Platon (DE, 1993-2009); (2c) Denumire dată în

Grecia antică profesorilor care predau contra plată filosofia și

arta retoricii și care au devenit mai târziu simpli retori venali,

gata să demonstreze orice (DN, 1986); (3c) Deși inițial

termenul desemna oameni înțelepți în general, el a fost

aplicat dezaprobator de Platon unor profesori de meserie,

între care Protagoras, Gorgias, Thrasymachus și Hippias din

Elea. În general, Platon îi tratează ca șarlatani care țineau

discursuri numai pentru a învinge și care pretindeau bani

pentru a-i învăța pe tineri tehnicile oratorice (Dicționar de

filosofie12

)

12

Simon Blackburn, Univers Enciclopedic, București, 1999.

12

Prin urmare, retorica va fi caracteristică acelor gânditori greci

preocupați de limbaj, de logică și demonstrație, dar nu

întotdeauna mânați în mod absolut de urmărirea adevărului,

ci uneori asumându-și un scop pur demonstrativ, de joc al

ideilor și exprimării. Din pricina accentului pus pe

demonstrație discursivă și „joc” de limbaj, retorilor greci le

este implicit atașată și o etichetă negativă, după cum se poate

observa chiar din variantele definiției sofistului de mai sus.

Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea faptul că retorica

va fi profund corelabilă filosofiei sau, mai bine zis, că e chiar

născută din filosofie. Prin urmare, ea va fi conectată și

înţelepciunii şi iubirii de înţelepciune (conform definiției

filosofiei: philo-sophia - prietenul înțelepciunii, cel care

iubește înțelepciunea). Observăm aici corelațiile etimologice

dintre: sophos (înțelept), sophia (înțelepciune) și sophistes

(ca „profesioniști” ai înțelepciunii).

Şi atunci care să fie relaţia dintre filosofie şi retorică, dacă

ambele sunt „progeniturile” cunoaşterii şi înţelepciunii? Sunt

ele echivalente, egale ori inegale? Diferenţa inițială e

limpede: raţiune versus expresie, fond versus formă, esenţă

versus manieră, idee versus cuvânt. Dar cum stau ele una în

faţa celeilalte? Sunt complementare? Sunt de importanţe

diferite sau egale pentru reuşita cunoaşterii? Variantele de

răspuns pot fi următoarele:

1. Sofiștii activează disciplinar extinderea retoricii la

domeniul vieții. Jucând la limita relației dintre verbalizare

demonstrativă și înțelepciune, aceștia vor considera că

retorica este atât o formă de cunoaștere, cât și de virtute (ea

13

modelează indivizii, pregătindu-i pentru cunoaștere și viață

deopotrivă socială și morală). Nimic mai filosofic!

2. În evident contrast, Platon ridică problema separației dintre

retorică și filosofie (vezi Republica, Gorgias și Phaidros),

așadar inclusiv între practica retoricii și viața trăită întru

cunoaștere autentică. Pe urmele acestei distincții largi, Platon

a considerat că determinarea adevărului aparține filosofiei,

retorica având ca finalitate doar formarea sau modificarea de

opinii (doxa – adică exact mecanismul care poate fi atașat

sofisticii: o formă de manipulare a opiniilor în vederea

persuasiunii). Așadar, interpretarea lui Platon tinde să scoată

retorica din sfera cunoașterii, împingând-o cumva spre

periferia disciplinară a Antichității elene din secolul IV î.e.n.

3. În contrast cu Platon de astă dată, Aristotel acordă retoricii

un statut profund complementar filosofiei, reîntorcându-se la

o interpretare autentică a funcției retoricii în cunoaștere,

viață și societate. Identificând modurile de convingere ca

fiind bazate pe logos (logica argumentativă), pathos (emoția

și relația empatică cu auditoriul) și ethos (caracter), Aristotel

acoperă implicit întreaga dimensiune tripartită a relației

sociale dintre indivizii unei comunități. Așadar, retorica va fi

știință a persuasiunii verbal-argumentative, dar în egală

măsură și știință a vieții.

4. Prin cultura greacă, ajungem la a patra variantă de răspuns,

legată de importanţa fundamentală a retoricii în cultura

romană: mai ales la Cicero și Quintilian. Retorica romană își

găsește, pe urmele interpretării grecești, o interpretare proprie

în acord cu structurile sociale romane: politică, jurisprudență,

14

civism. Ea se va despărți de filosofie, tot atât cât va depinde,

formativ, de aceasta. Separația se justifică prin „inovația”

socială latină care schimbă în bună măsură logica retoricii,

acordând-o mai repede existenței civice, decât exercițiului

filosofic.

15

5. CANOANELE RETORICII

(SAU CUM SE CONTRUIEȘTE DISCURSUL)

Înainte de a trece în revistă cele cinci canoane ale retoricii,

anume regulile fundamentale de alegere, compunere și

înfrumusețare a discursului, se cuvin expuse câteva cuvinte

despre asumpțiile fundamentale de la care pleacă retorica în

dezideratul ei persuasiv.

Retorica poate fi definită ca utilitate în două direcții:

percepția asupra funcționării limbajului oral și scris; și

dezideratul eficienței în a aplica resursele limbii în scris și

vorbit. În distingerea funcției limbajului trebuie să deosebim

între formă și conținut (între ceea ce se spune și cum se

spune). Retorica presupune, așadar, și o funcție normativă: ea

nu discută numai ceea ce se spune și cum se spune, ci

inclusiv cum ar trebui să se spună, pentru o eficientizare a

persuasiunii. Conform accepțiunii contemporane a funcției

retoricii, orice limbaj al individului va fi retorică, în măsura

în care presupune o formă sau alta de persuasiune. Așadar

retorica, învățându-ne despre ineluctabila folosință socială a

persuasiunii, ne va învață ceva despre viața însăși. Aceasta

reprezintă premisa fundamentală a disciplinarizării și

autenticizării retoricii, ea devenind vehicul al existenței

individului. Astfel, retorica va propune și o relativă

indivizibilitate între sens și expresie, în sensul în care metoda

vorbirii ori scrisului presupune sens tot atât cât conținutul

propriu-zis. Apoi, fiind o metodă a vieții (atât sociale cât și

individuale, sau cu funcție deopotrivă macro și micro-

socială), retorica va studia impactul înțelegerii limbii, atât

logico-argumentativ, cât și emoțional, considerând că

16

comunicarea emoțională e tot atât de importantă precum cea

propozițională.

De ce vorbim de „canoane” în materie de retorică? Întâi, se

cuvin menționate câteva sensuri fundamentale ale

conceptului de „canon”: 1). Dogmă religioasă; 2). Sancțiune

aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme;

penitență; 3). Suferință fizică sau morală foarte puternică;

caznă; tortură; supliciu. 4). Principiu în arta unei epoci care

se cere a fi urmat cu strictețe; 5). Regulă rigidă, bazată pe

principii formale.13

Suprapunând aceste definiții celor deja invocate în materie de

retorică („Facultatea de a descoperi prin procedee specifice

ceea ce în fiecare caz este propriu pentru a convinge prin

intermediul vorbirii. Această vorbire convingătoare cuprinde

un ansamblu de norme și reguli” – Aristotel; „ars bene

dicendi” – Quintilian etc.), observăm că retorica vine cu

anumite „formule regulatoare”, precum și, implicit, cu

„pedepsele” cuvenite pentru încălcarea acestora.

Modalitatea de împărțire a regulilor retorice de construcție e

următoarea: inventio (descoperirea), dispositio

(aranjamentul), elocutio (stilul), memoria, actio (exprimarea).

A. Inventio (descoperirea)

Acest prim canon presupune descoperirea mijloacelor de

persuasiune aflate la îndemână: anume ce să spun în așa fel

încât să-mi îndeplinesc obiectivele de convingere. Pentru a

13

NODEX, 2000; cf. și DEX, 1998.

17

înțelege sensul fundamental al acestei prime faze constructive

trebuie să vedem invenția ca reacție la o situație retorică.

Întâi ne vom întreba ce anume este o situație retorică, a cărei

recunoaștere să presupună identificarea și folosirea anumitor

metode de persuasiune, optime în contextul dat? Ea este

definibilă ca și context activ ori pasiv (ceea ce se întâmplă

sau nu se întâmplă), în așa fel încât să determine indivizii să

reacționeze. Structura ei presupune: 1. urgență (problema); 2.

audiență (părți); 3. determinări (relații, persoane, obiecte

etc.)14

În al doilea rând, ridicăm problema feedback-ului la situația

retorică. Adică, de ce anume trebuie să ținem cont într-o

situație retorică. Fie că decid să mă adresez prietenului care

mă judecă greșit, directorului școlii din care fiul sau fiica mea

tocmai a fost exmatriculat/ă în mod aparent nejustificat, unui

public căruia îi cer să mă voteze ca parlamentar sau la

decernarea unui premiu care mi-a fost acordat, în mod

invariabil mă voi afla înaintea unei situații retorice. Unele

dintre elemente de care trebuie să țin cont sunt următoarele:

a. De audiență și de nevoile și dorințele lor relative la situația

dată; b. Ce tipuri de dovezi și argumente să folosesc în

situația dată (fapte, mărturii, statistici, legi, exemple, analogii

etc.); c. Cum este cele mai bine să ajung la un numitor comun

cu auditoriul?; d. Ce tipuri de subiecte ori toposuri să abordez

în așa fel încât alegerea lor să ducă la o examinare atentă a

situației și la generarea de idei sau soluții (topoi); e. Căutarea

14

Vezi Lloyd Bitzer, “The Rhetorical Situation”, Philosophy & Rhetoric

1, No. 1, Jan. 1968.

18

celui mai bun moment al intervenției și a celei mai bune

proporții a comunicării (kairos).

Ne vom opri în continuare asupra câtorva din acestea, cu

referire la argumente și dovezi, „moduri” persuasive, toposuri

și tonusul general al discursului.

1. În primul rând, argumentele căutate (care se cer

descoperite în invenție și folosite ca atare) trebuie să țină cont

de câteva principii sau criterii, trei la număr:

a). Criteriul veridicității = anume cel prin care distingem între

argumente reale, aparente și false. Un argument este real

dacă: 1. este exprimat printr-o propoziție adevărată și 2. se

află într-o relație de condiționare cu teza susținută. Un

argument este aparent dacă îndeplinește doar prima condiție

(de propoziție adevărată). Un argument este fals dacă

îndeplinește doar condiția a doua (de condiționare cu teza).15

Putem adăuga că în genere argumentarea trebuie să se bazeze

pe argumente reale, deoarece sesizarea falsității unui

argument conduce lesne către respingerea tezei susținute.

Apoi, trebuie reținut că identificare unui argument fals nu

duce în mod fatal la respingerea tezei cu totul, ci doar la

respingerea acelui argument în relație cu teza – alte

argumente (adevărate) trebuie descoperite și enunțate.

b). Criteriul suficienței = argumentarea respectă acest criteriu

atunci când premisele antrenează concluzia și nu îl respectă

atunci când premisele nu sunt suficiente pentru a infera din

ele o concluzie.16

Dacă teza nu se poate susține în mod

suficient, trebuie căutate alte dovezi ajutătoare.

15

Pentru exemple, vezi Sălăvăstru, pp. 111-112. 16

Pentru exemple, ibid., pp. 123-125.

19

c). Criteriul acceptabilității = dacă primele două criterii țin

mai degrabă de dimensiunea logică a argumentării, cel de-al

treilea se referă la dimensiunea ei psihologică. Argumentarea

nu e „logică pură”, ci dimpotrivă implică sentimente, pasiuni,

trăiri de ambele părți. Prin urmare, devine importantă

acceptabilitatea argumentării, prin aceea că orice linie de

argumentație (fie ea și adevărată și suficientă) trebuie evident

acceptată de interlocutor. Acceptarea argumentelor depinde

de: 1. adevărurile necesare; 2. cunoașterea comună; 3.

mărturia credibilă; 4. autoritate.17

2. Dovezile aduc din nou în discuție repartizarea discursului

pe cele trei genuri (deliberativ, judiciar și epidictic).

Deliberarea se va folosi mai ales de analogie, apoi de valori

și de fapte. Genul judiciar va lua în considerarea mai cu

seamă faptele, apoi valorile sau non-valorile către care trimit

faptele respective și doar în ultimul rând analogiile. Iar

discursul de tip epidictic va sublinia valori, legate de faptele

celui lăudat ori blamat, și mai puțin analogiile, care de regulă

nu recomandă cu referire la caracter.18

3. „Modurile” de convingere pleacă de la recunoașterea

triplei construcții atașate individului (ca emițător și receptor

de discurs). Indivizii nu sunt înzestrați doar cu rațiune și

limbaj, în inextricabila corelație între acestea, ci și, creaturi

pasionale fiind, cu preferințe, experiențe etc., putând fi

mișcați și convinși și prin apelul la emoție, precum și prin

virtute. Așadar, în ordine aristotelică, modurile de convingere

17

Ibid., pp. 131-136. 18

Ibid., pp. 164-180.

20

sunt cele legate de: 1. ethos = atenția asupra virtuții19

și

imaginii vorbitorului, reputația ori caracterul său,

credibilitatea sa; 2. pathos = trezirea de emoții în auditoriu; 3.

logos = discursul propriu-zis, logica discursivă și

argumentativă.20

4. În diverse sisteme de retorică clasică, subiectele/topicele

erau moduri de abordare rațională folositoare pentru a ajunge

la construcția unui discurs convingător. Termenul grecesc de

topos (topoi – pl.) înseamnă loc. Topicele erau chestiuni

centrale ale invenției pentru că țineau de rațiunea de discurs a

vechilor greci în care argumentele se bazau pe norme

culturale și adevăruri recunoscute ca atare în epocă. Așadar,

pentru a „inventa” discursul, trebuie să se țină cont de

adevăruri recunoscute, găsind subiectele de discuție prin care

adevărul respectiv să fie aplicat cazurilor particulare ale

demonstrației retorice.

Invenția presupune deci și folosirea anumitor toposuri

generale, în raport cu care să se ajungă la nucleul

argumentativ. De pildă:

19

Există o interdependență în cultura greacă între retorică/elocvență și

caracter (bunătate, virtute), în sensul în care aceștia nu puteau crede că

elocvența poate fi mânuită de către indivizi nevirtuoși, tocmai datorită

relației dintre retorica văzută drept tehnică a vieții și ideea unei etici a

virtuții, ordonatoare a vieții. A se observa naivitatea unei asemenea

pretenții, precum și modificările de interpretare a elocvenței astăzi: anume

obișnuința contemporană de a considera că prea mult talent și pricepere

oratorică reprezintă mai degrabă un semn al intenției de a înșela,

mistifica, falsifica. 20

Vezi exemple în Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, Ed.

Comunicare.ro, București, 2004, pp. 56-57.

21

a). Definiția = care va include următoarele sub categorii

(subtopice): 1). Existență; 2). Clasificare; 3). Grad; 4).

Formă; 5). Substanță; 6). Structură. Ele au în vedere

problema definirii unui anumit lucru, ocupându-se cu

existența, non-existența, gradul existenței lucrului respectiv,

dimpreună cu forma lui, posibilitățile de clasificare ale

acestuia etc.

(Definiția are o utilitate majoră în discursul politic!)

b). Comparația = incluzând subtopicele: 1). Asemănare; 2).

Diferență; 3). Grad. Anume, demonstrația va avea în vedere

stabilirea prezenței sau absenței unei relaționări între lucruri,

oameni, idei, situații etc. La nivel de construcție stilistică,

comparația stă la baza metaforei, de unde și importanța ei

fundamentală.

c). Cauză și efect = include următoarele subcategorii: 1).

Corelație; 2). Cauzalitate; 3). Contradicție. Importanța acestei

tehnici de argumentare ține de modul în care percepem noi

cauzalitatea în timp și spațiu ca fenomene liniare: lucrurile se

succed cauzal în timp și se determină cauzal în spațiu.

d). Circumstanță sau context = subtopicele acesteia includ:

1). Posibilitate; 2). Imposibilitate; 3). Factualitate; 4).

Probabilitate viitoare. Ce anume e posibil și ce e imposibil?

Care sunt faptele ori datele și care vor fi ele în viitor?

(Contextul și corelația între situații trecute și viitoare își

găsește din nou o utilitate majoră în discursul politic!)

5. Cu referire la tonusul general al discursului, vom remarca

dezideratul proporției și sincronizării intervenției retorice

(prin kairos și chronos). Asumându-și necesitatea raportării

la dorințele auditoriului, precum și la metodologia

22

demonstrației prin varii metode, topice etc., oratorul va avea

în vedere structurarea intervenției sale în spațiu și timp. Cea

mai bună proporție a intervenției și cel mai bun moment al

acesteia reprezintă cheia armonică a oricărei forme de discurs

retoric.

În loc de încheiere: una din observațiile fundamentale ale

canonului inventio ține de asumarea unei rigidități doar

aparente – observație care se poate extinde în bună măsura la

retorica însăși ca disciplină universală, dar în același timp

preocupată de înțelegerea și specularea unor contexte virtual

irepetabile. Prin urmare, procesul „descoperirii” argumentelor

nu va fi unul rigid. Regulile de construcție sunt orientative și

desprinse de exigențe universal valabile, tocmai fiindcă atari

exigențe ar abdica de la scopul „conjunctural” al retoricii.

Tehnicile de persuasiune vor funcționa relativ la un anumit

moment și la un anumit joc retoric, într-o anume instituție-

cadru și în fața unui anumit auditoriu. Iar ceea ce

funcționează astăzi aici e mai mult ca sigur să nu funcționeze

mâine în altă parte. Prin urmare retorica nu se va de-

contextualiza, cel mult se va re-contextualiza. Invenția

presupune și ea re-inventare, aplicabilitate particulară a unui

set orientativ de reguli teoretice generale.

B. Dispositio (aranjamentul)

Canonul secund, cel al aranjamentului, presupune asamblarea

coerentă și potrivită a discursului. În principiu există un

model fundamental de cinci pași ai construcției (de sorginte

greco-romană), cu observația ca discursul retoric se abate

23

adesea de la strictețea acestei organizări, presupunând

improvizație, deci adaptare la context.

Modelul în cinci pași poate fi organizat în felul următor:

a. Introducere (exordium)

b. Factualizare/narare/declarare a faptelor (narratio)

c. Expunere/confirmare a dovezilor (confirmatio)

d. Respingere a dovezilor contrare (refutatio)

e. Concluzie (peroratio)

Detaliile tehnice, dar și în bună măsură psihologice, ale celor

cinci pași pot fi sintetizate astfel:

a. Găsirea unei modalități de a lega un contact empatic inițial

cu auditoriul. Introducerea subiectului de discuție. Abordarea

transmiterii mesajului: care este acesta și de ce e important

pentru acel auditoriu? de ce e important ca tu să îl transmiți?

Mobilul discursului: ce anume vrei ca auditoriul să facă sau

să gândească?

b. Explicarea faptelor și a conotațiilor acestora.

c. Construirea unei argumentații potrivite momentului,

contextului, cadrului instituțional, mesajului și publicului.

d. Investigarea și demontarea punctelor adverse de vedere,

așadar înțelegerea perspectivei inverse.

e. Concluzionarea mesajului și întărirea mobilului

discursului: ce anume i se cere publicului să facă sau să

gândească.

C. Elocutio (stilul)

Cel de-al treilea stadiu al construcției retorice îl reprezintă

stilul și anume prezentarea discursului nu numai în mod

24

convingător (a vorbi bine și cu sens), ci și frumos (așadar,

valoarea estetică a discursului). Regula stilului vizează

alegerile făcute de oratori ori vorbitori în formularea de

enunțuri cu un anumit impact asupra audienței. Una din

aceste alegeri vizează folosirea figurilor de stil, ca de pildă

antiteză, hiperbolă, ironie, metaforă, litotă, metonimie,

oximoron, personificare etc.21

D. Memoria

Canonul numărul patru e reprezentat de atributul memoriei

ceea ce presupune câteva lucruri. Întâi, capacitatea de a vorbi

liber, din memorie, chiar dacă cu o formă sau alta de

pregătire prealabilă (incluzând aici și mnemotehnica –

procedeele de memorare ale oratorului). Vechi greci

devalorizau citirea discursului scris, considerând că acesta era

un semn al unei slabe calități retorice. În schimb, retorica de

astăzi renunță în bună măsură la cerința memoriei, în mare

parte datorită accesibilității tehnologice (de pildă, prompterul

în discursul de presă în televiziune). Iar dacă retorica

presupune adresabilitate eficientă, atunci nu e neapărat o

problemă că noile „metode” de păstrare a elocvenței vor

suplini funcția memoriei. Pe de altă parte, memoria mai

presupune și o problemă a stocării informațiilor în „public”.

Nu doar oratorul trebuie să-și rostească discursul „bine”, ci și

publicul să-l rețină ca atare, iar aici intervin tehnicile

specifice de discurs (repetiție, descriere, enumerare etc.).22

E. Actio sau pronuntiatio (exprimarea)

21

Vezi infra, despre figurile retorice. 22

Vezi Săvulescu, p. 50.

25

În cele din urmă, canonul cinci, reprezentat de exprimare,

presupune în primul rând folosirea eficientă a limbii vorbite

și gesticii, a textului și a imaginii. În al doilea rând, acest

canon reia și sintetizează cumva aplicabilitatea celorlalte

patru canoane, reprezentând punerea în scris sau vorbit a

tuturor regulilor anterioare.

26

6. FIGURILE RETORICE

(SAU CUM SE POATE CONVINGE PRIN STIL?)

Începem cu clasificarea figurilor retorice23

după cum

urmează:

1. Figurile de sunet, denumite și metaplasme24

, care sunt

legate de nivelul sonor, de substanţa sonoră a discursului. O

clasificare a acestora distinge:

a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor

elemente:

a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia, asonanţa,

paronomaza, rima etc.);

a2) silabice (ca în paronomază);

a3) (cuvinte) cu rezonanţă apropiată, dar cu sens diferit

(paronime);

a4) verbale (ca în antanaclază);

b) accidentele fonetice: procedeele de deformare a

semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sinereza,

sincopa);

c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii

semantice (anagrama, calamburul, palindromul).

2. Figurile de construcţie sunt figurile sintactice legate de

structura frazei sau metataxe. Principalele mecanisme prin

care se realizează sunt: permutarea (ca în inversiune), bazată

sau nu pe simetrie (chiasm şi antimetateză); sustragerea

23

Clasificarea redată o reia pe cea a Silviei Săvulescu din Retorica și

teoria argumentării, pp. 64-66. 24

În terminologia Grupului μ.

27

(elipsă, asindet); repetiţia (epanalepsă, anaforă). Aceste figuri

pot fi împărțite după cum urmează:

a). figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea,

climaxul, anticlimaxul, repetiţia);

b). construcţii sintactice (care există şi în limbajul curent):

asindet, polisindet, tmeză, elipsă, zeugmă, anacolut,

dislocare, hiperbat, hipalagă, inversiune etc.

c). figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au

implicaţii semantice (poliptoton, parigmenon, antanaclază).

3. Figurile semantice – tropi – denumite și metasememe, se

împart la Quintilian în:

a). tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie

istorică, culturală, litotă, licenţă, ironie);

b). tropi de un cuvânt (metonimie, bazată pe contiguitate

logică cauză-efect, produs loc de origine, etc. şi metaforă).

De asemenea, R. Jakobson propune o clasificare a figurilor

semantice în două serii distincte:

a). seria metonimică: metonimia, sinecdoca;

b). seria metaforică: metafora explicită sau implicită,

comparaţia, personificarea, antonomaza, oximoronul,

epitetul, simbolul.

4. Figurile de gândire sunt figuri logice sau metalogisme

bazate pe o formă de construcție mai largă și implicând

structuri extinse ale textului (alegoria, antifraza, antiteza,

deliberarea, eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul etc.)

28

E momentul acum pentru unele explicații și exemple de figuri

retorice25

:

1. Alegoria (gândire) = figură de stil care se bazează pe

folosirea metaforelor sau a simbolurilor în expunerea narativă

a unei idei abstracte.

„În spatele norului atât de apăsător (plin) de sângele şi

lacrimile noastre iată că reapare soarele măreţiei noastre.“

(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

2. Aliteraţia (sunet) = figură care constă în repetarea aceluiaşi

segment sonor (consoană sau silabă) la începutul unor

cuvinte în frază.

„Veni, vidi, vici.“ (Iulius Caesar)

„Let us go forth to lead the land we love.“ (J.F. Kennedy)

3. Aluzia (semantică) = folosirea unei construcţii lingvistice

(cuvânt, expresie, text) care evocă, într-un mod sugestiv,

printr-o comparaţie subînţeleasă, un eveniment, un personaj,

o situaţie etc. marcate de anumite norme culturale la nivelul

semnificaţiei.

Aluzia poate fi:

– religioasă: Nu vă temeţi…;

– istorică: Hannibal ante portas; „În faţa acestui bastion al

Europei de Vest fu oprită cândva mareea invaziei germane.“

(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944);

– literară: „Un regat pentru o ţigară s’împlu norii de

zăpadă...“ (Eminescu);

– mitologică: „Apolo-i profesor de mandolină/ Pan lecţii dă

de limbile moderne“ (Arghezi)

25

Vezi Săvulescu, pp. 82-108.

29

4. Ambiguitatea (semantică) = posibilitate de a interpreta în

moduri diferite o construcţie lingvistică, lexico-gramaticală

echivocă, dar extrem de expresivă, ca urmare a fenomenelor

de omonimie şi polisemie.

„Toată lumea aleargă după putere. Noi avem putere pentru

toată lumea.“ (Text publicitar pentru maşinile Romcar)

5. Anadiploza (construcție) = procedeu retoric care constă în

a începe o frază cu cuvântul sau cuvintele de la sfârşitul

frazei precedente; geminaţie, reduplicare.

„Frumuseţea începe cu o piele frumoasă. O piele frumoasă

începe cu [săpunul] LUX.“

„Men in great place are thrice servants: servants of the

sovereign or state; servants of fame; and servants of

business.“ (Francis Bacon)

„Distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne

întinează patria, inamicul detestat, inamicul lipsit de onoare.“

(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

6. Anafora (construcție) = procedeu retoric constând în

repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi

de frază în scopul accentuării unor idei sau pentru obţinerea

unor simetrii.

„A fi în siguranţă/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamnă AFI

(Societate de Asigurare, Finanţare, Investiţii).“

„Bueno cafee: sunt nouă, sunt proaspătă, sunt tare! Ia-mă cu

tine!“

„We shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall

fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we

shall fight with growing confidence and growing strength in

30

the air, we shall defend our island, whatever the cost may be,

we shall fight on the beaches, we shall fight on the landing

grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we

shall fight in the hills. We shall never surrender.“ (Winston

Churchill) 7. Antanaclaza (construcție cu implicație semantică) =

procedeu retoric care constă în repetarea unui cuvânt, luat în

sensuri diferite, în acelaşi context.

„La prima oră / Cu ştiri de ultimă oră.“ (Naţional)

8. Antifraza (gândire) = figură retorică prin care o locuţiune,

o frază etc. este folosită cu un sens contrar celui uzual, pentru

a obţine un efect ironic sau eufemistic (intonaţia joacă un rol

important în realizarea figurii).

„Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte.“ (Eminescu)

Curajosul! (despre o persoană fricoasă, timidă)

Urâto! (termen de adresare cu sensul „frumoaso“)

9. Antiteza (gândire) = figură retorică bazată pe contrastul

dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii etc.

plasate în construcţii simetrice care se evidenţiază reciproc.

„Brutus: «Şi dacă acest prieten mă întreabă pentru ce s-a

ridicat Brutus împotriva lui Cezar, îi voi răspunde: am făcut-o

nu fiindcă iubirea mea pentru Cezar a fost mai mică, dar

fiindcă iubirea mea pentru Roma a fost mai mare.»”

(Shakespeare, Iulius Cezar)

10. Chiasmul (construcție) = figură sintactică realizată prin

repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii corespunzătoare

din grupul nominal sau verbal (după schema AB – BA).

31

Filosofia mizeriei, mizeria filosofiei.

„Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele şi stea între femei...“

„Să faci din viaţa mea un vis, din visul meu o viaţă.“

„Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.“

(Eminescu)

11. Comparaţia (semantică) = figură ce constă în apropierea

a doi termeni – A (comparat) şi B (comparant) – prin

intermediul unui adverb care semnifică asemănarea lor totală

sau parţială (ca, precum, cum).

„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.“

„S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.“

(Eminescu)

12. Metafora (semantică) = sau comparaţie implicită

(„comparaţie prescurtată“). Mecanismul semantic al

metaforei este următorul: dacă A1 (cu sensul S1) este

termenul metaforizat (substituit) şi A2 (cu sensul S2)

termenul metaforic (substituent), înlocuirea lui A1 prin A2 nu

va fi posibilă decât în temeiul unei baze semice comune lui

S1 şi S2.

„…În constituirea metaforei se stabilesc două serii de

reprezentări: o serie de asemănări între realitatea desemnată

şi cuvântul metaforic, dar şi o serie de diferenţe între cele

două părţi ale metaforei. Impresia de deosebire dintre

termenul propriu şi metaforă nu trebuie ştearsă printr-o prea

mare asemănare, căci metafora nu rezultă niciodată dintr-o

unificare totală de sens.“ (DSL)

Metafora cunoaşte două forme principale:

32

1) coalescenţa: metaforă explicită (metaforă in praesentia):

A1 este A2:

„O raclă mare-i lumea“ (Eminescu)

2) implicaţia: metaforă implicită (metaforă in absentia): A2

în locul lui A1:

„În piaţa public-a simţirii noastre...“ (Philippide)

„From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic, an iron

curtain has descended across the continent.“ (W. Churchill)

13. Metonimia (semantică) = figură retorică de înlocuire a

unui termen prin alt termen (bazată pe o relaţie logică de

contiguitate între cele două concepte desemnate de aceştia).

A bea câteva pahare.

A trăi din munca cuiva.

Are un Picasso.

A trece prin foc şi sabie.

A băut un Cotnari.

A fi în primăvara vieţii.

14. Oximoronul (semantică) = evocare în aceeaşi sintagmă a

unor însuşiri contradictorii.

Festina lente

„Curat murdar.“ (Caragiale)

„Dureros de dulce.” (Eminescu)

15. Personificarea (semantică) = figură de stil prin care se

atribuie unui obiect concret sau unui concept abstract

trăsături ale fiinţelor vii.

„Aşa cum m-a învăţat [detergentul] Dosia“ (text publicitar)

„Culoarea care te prinde! Părul tău a avut întotdeauna o

culoare frumoasă. Doar în vara asta e timpul să trăieşti

33

blondul la maxim! Blondul plin de viaţă. O vară în culoarea

care te prinde!“ (Wellaton, text publicitar)

34

7. TIPURI DE ARGUMENTE

(SAU CE FEL DE ARGUMENTE POT FI FOLOSITE?)

Redăm aici câteva tipuri de argumente26

:

1. Argumentum ab auctoritate (argumentul autorităţii) = mod

de argumentare care constă în invocarea, în sprijinul unei

poziţii, afirmaţii etc., a unei instanţe învestite cu autoritate,

prestigiu în opinia comună; implicit, oponentul recunoaşte

această autoritate.

Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având

următoarea formă canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este

o autoritate în materie. Autoritatea reprezintă fie un punct de

sprijin, fie un refugiu pentru cel ce argumentează.

Un tip aparte de argument al autorităţii îl constituie

autoritatea citată (care include sursele credibile)

Respingerea argumentelor autorităţii se poate face din

perspectiva atacului împotriva autorităţii (în cele mai multe

cazuri se suprapune cu atacul împotriva persoanei).

„Autorităţile“ în diferite domenii beneficiază de existenţa

unui sistem de norme de evaluare şi de control a activităţii lor

(control reciproc în cadrul unei colectivităţi de experţi,

„excelenţă“ în cercetare). Unii autori consideră că „... critica

tinde a aduce autoritatea la surse umane, instituţionale,

ştiinţifice, reperabile şi controlabile. Domeniul de validitate a

acestui argument [dogmatic] a constituit şi constituie încă în

zilele noastre o miză socială şi culturală majoră“.

26

Vezi Săvulescu, pp. 143-151; precum și Arthur Schopenhauer,

Dialectica eristică sau arta de a avea întotdeauna dreptate, Ed. Muzeul

literaturii române, București, 2010.

35

2. Argumentum a contrario= mod de argumentare analogică

ce se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu, având

schema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil

să-i convină non-B.

3. Argumentum ad hominem (privitor la om, la individul cu

care se discută) = mod de argumentare care constă în a-i

opune adversarului consecinţele care rezultă din tezele cele

mai puţin probabile admise de acesta; în sens larg, atac cu

referire strictă, precisă la individualitatea, doctrina

adversarului. (Vezi Schopenhauer, în legătură de șicanarea

interlocutorului: stratagema 16, pp. 45-46) 4. Argumentum ad personam (atacul la persoană) = reprezintă

o variantă a argumentării ad hominem şi constă într-un atac

personal asupra adversarului. Mecanismul acestei

argumentări se bazează pe ironizarea adversarului în legătură

cu aspecte ce nu ţin de problema în discuţie („hors de

propos”), formularea unor aluzii în termeni negativi,

transferul discursului din planul general al argumentării în

plan personal. Efectele acestui tip de argumentare pot

declanşa o reacţie simetrică (adversarul îşi pierde calmul,

recurgând şi el la atacul personal).

5. Argumentum ad ignorantiam (argumentare asupra

ignoranței) = mod de argumentare legat de administrarea de

(sau demonstrarea prin) probe. Strategia se bazează pe

solicitarea ca adversarul să admită ca probă ceea ce i se

prezintă sau, dacă nu, să furnizeze la rândul lui o probă (mai

bună). În multe cazuri, acest tip de argumentare ia forma unei

„argumentări prin absenţa probei“, ceea ce echivalează cu o

36

argumentare asupra unei noncunoaşteri: se respinge

argumentul advers pentru că nu există nici un fapt care să

demonstreze valabilitatea sa.

6. Argumentum ad verecundiam (argument care face apel la

respect) = mod de argumentare în care se recurge la respectul

adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au

dobândit o bună reputaţie în ochii opiniei comune (Locke).

Acest tip de argument se organizează pe o schemă

argumentativă inadecvată care se bazează pe a susţine că un

punct de vedere este valabil doar pentru că este susţinut de o

autoritate (a cărei reputaţie nu este de obicei obţinută din

domeniul în discuţie). (Vezi și Sălăvăstru, pp. 136-137)

7. Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic) =

mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-

un caz se extinde şi asupra altui caz, care prezintă faţă de

primul motive mai puternice de a fi „cu atât mai adevărat“.

8. Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal) = mod

de argumentare care se bazează pe transferul unei

demonstraţii specifice de la un caz la altul, din raţiuni de

identitate sau analogie între cele două cazuri.

9. Argumentum ad baculum (argumentul bâtei) = mod de

argumentare bazat pe folosirea forţei în locul oricărui

argument; iniţial, desemna posibilitatea dovedirii existenţei

lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă. Adică

orice formă de ameninţare care tinde să obţină avantaje prin

constrângerea interlocutorului. O somaţie de tipul „Banii sau

viaţa!” are o semnificaţie „argumentativă” care este evident

37

discutabilă. Singura „raţiune“ pe care cineva se poate baza în

acest caz este aceea că dacă nu se răspunde afirmativ la o

astfel de solicitare ameninţarea implicită poate fi pusă în

aplicare. Structura argumentului „bâtei” este deci următoarea:

atât ameninţarea, cât şi sugerarea unei căi posibile de a evita

punerea în practică a ameninţării sunt emise simultan; cel

ameninţat îşi face rapid un calcul al intereselor şi decide de a

accepta un rău mai mic (pierderea bunurilor materiale, banii),

pentru a evita producerea unui rău mai mare, iremediabil

(pierderea vieţii).

10. Argumentum ex concessis (prin concesie) = mod de

argumentare indirectă prin acceptarea provizorie a tezei

adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine însuşi sau

a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese.

11. Retorsio argumenti (răsturnarea argumentului) =

întoarcerea argumentului împotriva adversarului care îl

folosește. (Vezi exemplul lui Schopenhauer, stratagema 26, p.

53)

11. Post hoc ergo propter hoc (după aceasta, deci din cauza

aceasta) = sofism prin „falsitatea cauzei“ care constă în

confuzia dintre succesiune şi cauzalitate. Adică dacă un

eveniment s-a produs după un altul, rezultă de aici că primul

a fost cauza celui de-al doilea („logică” prezentă mai ales în

superstiții, gândire magică etc.).

38

Recomandări bibliografice

Platon, Republica, Gorgias și Phaidros în Opere, E.S.E,

București, 1986

Aristotel, Retorica, Ed. IRI, București, 2004

Cicero, Arta oratoriei, Ed. Saeculum vizual, București, 2007

Quintilian, Institutio Oratoria: fragmente în D.M. Pippidi,

Arte poetice – Antichitatea, Ed. Univers, București, 1970; și

în Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Retorica – Pagini

alese, vol. I, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București,

1993

Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, Ed.

Comunicare.ro, București, 2004

Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Ed.

Universității Al. I. Cuza, Iași, 2010

Arthur Schopenhauer, Dialectica eristică sau arta de a avea

întotdeauna dreptate, Ed. Muzeul literaturii române,

București, 2010

39

SUBIECTE EXAMEN

Examenul include două subiecte: un subiect teoretic legat de

temele 1-5; și un subiect practic legat de temele 5-7. Timpul

de lucru: 1 h 30 min.

1. Primul subiect presupune tratarea uneia din cele zece

probleme posibile de mai jos:

a. Invocați o definiție a retoricii și comentați-o.

b. Menționați și comentați cel puțin două surse ale retoricii.

c. Menționați și comentați cel puțin două funcții ale retoricii.

d. Ce este genul deliberativ?

e. Ce este genul judiciar?

f. Ce este genul epidictic?

g. Cum „califică” Platon retorica? Sunteți de acord cu el?

Motivați răspunsul.

h. Ce este o situație retorică?

i. Ce sunt toposurile?

j. Enumerați și comentați pe scurt cele cinci canoane ale

retoricii.

2. Al doilea subiect presupune alcătuirea unui scurt discurs în

gen fie deliberativ, fie epidictic, după cum urmează:

a. Pentru deliberativ: se vor folosi cel puțin o analogie și două

argumente.

b. Pentru epidictic: se va face apel la valori și se vor folosi cel

puțin două figuri retorice.

40

Tipul discursului, tema și poziția asumată vor fi comunicate

în cadrul examenului.