merceologia linii, blanurilor si a pielii

M O L D C O O P

UNIVERSITATEA COOPERATIST - COMERCIALĂ DIN MOLDOVA

Catedra merceologie expertiză şi marketing al mărfurilor

NOTE DE CURSLa disciplina: MERCEOLOGIA LÎNII, PIELII ŞI BLĂNURILOR

Pentru studenţii Universităţii Cooperatist - Comerciale din Moldova

specialitatea 363.2 „Achiziţii”, studiile cu frecvenţă la zi şi cu frecvenţă redusă.

CHIŞINĂU – 2010

M O L D C O O P

UNIVERSITATEA COOPERATIST-COMERCIALĂ DIN MOLDOVA (UCCM)

Catedra merceologie expertiză şi marketing al mărfurilor

Aprobat: Aprobat:prin hotărîrea Senatului prin hotărîrea ConsiliuluiUniversităţii Cooperatist - Metodic al UniversităţiiComerciale din Moldova Cooperatist - Comerciale“___”____________200 din MoldovaProces verbal nr.___ “____”_________ 200 Preşedintele Senatului, Proces verbal nr.___doctor, conferenţiar Preşedintele Consiliului,____________T.Maleca doctor , conferenţiar

__________S. Musteaţă

NOTE DE CURSLa disciplina: MERCEOLOGIA LÎNII, PIELII ŞI BLĂNURILOR

Pentru studenţii Universităţii Cooperatist - Comerciale din Moldova

specialitatea 363.2 „Achiziţii”, studiile cu frecvenţă la zi şi cu frecvenţă redusă.

CHIŞINĂU 2010

2

CZUCursul de lecţii la disciplina Merceologia lînii, pielii şi blănurilor este elaborat de lectorul UCCM Cecan E., asist. univ.

Examinată şi acceptată :Catedra Merceologie, expertiză şi marketing al mărfurilor(proces verbal nr.__ din " "________ 200__ )

Consiliul facultăţii Marketing şi merceologie (proces verbal nr.__ din " " __________ 200__ )

Referenţi: M. Cernavca, dr, conf. univ., ASEM G. Cobirman, lector superior univ., UCCM

*

Este editată conform hotărârii Consiliului de redactare şi editare al UCCM (proces verbal nr. ___

din" " __________ 200__ )

Redactor literar

© T. E. Cecan, UCCM, 2010

ISBN

3

SUMAR

COMPARTIMENTUL I. LÎNA............................................................................7Temă: Bazele merceologiei lînii..........................................................................7

1. Noţiuni generale.......................................................................................................72. Structura histologică şi morfologică a fibrei de lînă................................................93. Caracteristica proprietăţilor fibrelor de lînă...........................................................12

Temă: Clasificarea şi caracteristica sortimentului lînii....................................141. Clasificarea lînii.....................................................................................................142. Caracteristica sortimentului lînii de ovine în funcţie de originea sa......................20

Temă: Prelucrarea preliminară şi verificarea calităţii lînii.............................241. Prelucrarea preliminară a lînii................................................................................242. Regulilor de recepţie a lînii fine, semifine, semiaspre şi aspre de oi. Capră, puful de capră şi a lînii de cămilă.........................................................................................263. Verificarea calităţii fibrelor de lînă. Defectele.......................................................274. Sortarea lînii...........................................................................................................32

Temă: Organizarea procesului de ambalare, transportare, marcare şi păstrare a lînii............................................................................................................................341. Ambalarea lînii........................................................................................................342. Transportarea lînii....................................................................................................363. Marcarea lînii..........................................................................................................374. Păstrarea lînii..........................................................................................................38

COMPARTIMENTUL II. PIELEA………………………………………….39Temă: Pielea – structura, compoziţia chimică şi proprietăţile fizico-mecanice

ale acesteia..................................................................................................................391. Structura pielei.......................................................................................................402. Topografia şi zonificarea pieii crude......................................................................413. Compoziţia chimică a pieii crude...........................................................................434. Proprietăţile fizico-mecanice a pieilor crude..........................................................455. Caracteristica principalelor tipuri de variabilităţi a pieilor crude...........................47

Temă: Caracteristica metodelor şi tehnicile de obţinere, prelucrare iniţială şi păstrare a pieilor crude...............................................................................................501. Caracteristica metodelor iniţiale de prelucrare a pieilor cruzi.................................50

1.1. Metoda şi tehnica sacrificării animalului.....................................................511.2. Metoda şi tehnica jupuirii animalului..........................................................541.3. Metoda şi tehnica degresării pieii crude......................................................561.4. Metoda şi tehnica spălării şi corectării pieii crude......................................571.5. Metodele de conservare a pieii crude...........................................................59

2. Sortarea pieilor crude...............................................................................................653. Păstrarea şi ambalarea pieilor conservate................................................................68

Tema: Caracteristica procesului tehnologic de obţinere a pieilor finite..........711. Caracteristica operaţiilor preliminare tăbăcirii........................................................712. Caracteristica metodelor de tăbăcire a pieilor.........................................................74

4

3. Caracteristica metodelor de finisare a pieilor..........................................................77Temă: Clasificarea pieilor..................................................................................84

1. Clasificarea şi caracteristica pieilor crude...............................................................841.1. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi a animalelor mari şi mici

cornute.........................................................................................................................851.2. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi a porcinelor..............................89

2. Clasificarea şi caracteristica sortimentului pieilor finite.........................................92Temă: Verificarea calităţii pieilor finite............................................................95

1. Caracteristica metodelor şi a cerinţele de calitate înaintate faţă de pielea finită.....952. Caracteristica defectelor pieii..................................................................................97

COMPARTIMENTUL III. BLĂNĂRIA ŞI COJOCĂRIA.........................100Temă: Pielicelele de blănărie şi cojocărie – structura şi compoziţia

chimică......................................................................................................................1001. Noţiuni generale despre blănărie şi cojocărie........................................................1002. Topografia pielicelei de blănărie ..........................................................................1013. Structura tegumentului, stratului pilos a pielicelei de blănărie şi cojocărie..........1034. Caracteristica principalelor tipuri de fire de păr ce formează stratul pilos a pielicelei de blănărie şi cojocărie...............................................................................1095. Compoziţia chimică a pielicelelor de blănărie şi cojocărie...................................111

Temă: Variabilitatea blănurilor.......................................................................1121. Noţiuni generale despre variabilitatea blănurilor..................................................1122. Caracteristica principalelor tipuri de variabilităţi..................................................1143. Variabilitatea blănurilor animalelor crescute în crescătorii speciale.....................1214. Variabilitatea cojoacelor........................................................................................122

Temă: Tehnologia prelucrării pielicelelor de blănărie...................................1241. Prelucrarea primară a pielicelelor de blănărie.......................................................1242. Caracteristica operaţiilor preliminare şi metodelor de tăbăcire a pielicelelor de blănărie......................................................................................................................1313. Caracteristica metodelor de finisare a pielicelelor de blănărie..............................132

Temă: Proprietăţilor de consum a pielicelelor de blănărie şi cojocărie.........136 1. Proprietăţile de consum ale învelişului pilos a pielicelelor de blănărie şi cojocărie.....................................................................................................................1372. Proprietăţile de consum ale tegumentului pielicelelor de blănărie şi cojocărie....1413. Proprietăţile de consum a pielicelelor de blănărie şi cojocărie.............................1434. Metodelor de determinare a indicilor de calitate a pielicelelor de blănărie şi cojocărie.....................................................................................................................144

Temă: Defectele pielicelelor de blănărie şi cojocărie, condiţiile de apariţie şi metodele de prevenire a lor.......................................................................................1461. Noţiuni generale despre defecte şi clasificarea lor................................................1472. Defectele din timpul vieţii animalului...................................................................1483. Defecte apărute în timpul sacrificării şi prelucrării pielicelei de blănărie şi cojocărie.....................................................................................................................1514. Caracteristica principalelor metode de prevenire a defectelor..............................155

5

5. Caracteristica metodelor determinării şi regulile aprecierii defectelor pe pielicele......................................................................................................................157

Temă: Sortarea blănurilor...............................................................................1571. Noţiuni generale despre sortarea blănurilor.........................................................1582. Caracteristica principiilor de sortare a blănurilor.................................................1593. Caracteristica principiilor de sortare a cojoacelor animalelor domestice şi a blănurilor animalelor maritime..................................................................................167

Temă: Cojoacele...............................................................................................1681. Standardizarea pielicelelor de cojocărie...............................................................1682. Tehnologia prelucrării preliminare şi finale a pielicelelor de cojocărie...............1693. Caracteristica merceologică a pielicelelor de cojocărie.......................................1704. Sortarea pielicelelor de cojocărie..........................................................................172Bibliografie...............................................................................................................177

6

COMPARTIMENTUL I. LÎNA

Temă: Bazele merceologiei lînii

1. Noţiuni generale.

2. Structura histologică şi morfologică a fibrei de lînă.

3. Caracteristica proprietăţilor fibrelor de lînă.

-1-

Pentru producerea articolelor textile, în industria uşoară se prelucrează o

cantitate enormă de fibre, diferite după provenienţă, proprietăţi fizico-mecanice,

chimice şi tehnologice.

Fibrele textile – reprezintă corpuri elastice, lungi şi foarte subţiri, care au

proprietăţi de rezistenţă, flexibilitate înalte şi care pe larg se utilizează pentru

producerea articolelor textile.

În tehnica utilizării se deosebesc fibre textile:

- elementare;

- tehnice.

Fibrele elementare se consideră acele corpuri textile ce nu dispun de

proprietatea de a se desface de-a lungul axei sale în fibre mai mici. Din această

categorie de fibre fac parte: bumbacul, lîna şi mătasea.

Fibrele tehnice sau complexe se formează prin încleiere (fibrele liberiene), sau

prin cristalizare (azbestul). Fibrele tehnice pot fi împărţite în fibre unitare

(elementare).

Fibrele textile se clasifică după originea sa în fibre naturale, fibre chimice şi alte

fibre industriale.

Fibrele naturale se clasifică la rîndul său în:

- fibre vegetale:

- monocelulare (bumbacul);

- policelulare (in, cînepă, iută, manilă, sisal, cocos);

7

- fibre naturale de natură proteică:

- cu structură celulară (lînă, părul de capră, de cămilă);

- fără structură celulară (mătasea sălbatică şi domestică);

- fibre minerale – azbestul, bazaltul.

Lîna – este o fibră textilă, formată din proteine, care formează învelişul exterior

al animalului şi care dispune de înalte proprietăţi tehnologice: capacitate înaltă de

filare, permeabilitate la apă şi proprietăţi bune de finisare cu vopsele speciale.

Lîna, de obicei, se obţine de la – ovine, caprine, cabaline, bovine, cămile, reni,

cîini, iepuri şi alte animale domestice.

Proprietăţile comerciale a lînii se află într-o strînsă legătură cu metodele de

obţinere şi timpul colectării acesteia.

Lîna obţinută prin pieptănare cu pieptene speciale în timpul năpîrlirii ovinelor,

bovinelor, cabalinelor, iepurilor, cîinelor şi a altor animale domestice se numeşte lînă

năpîrlită. Puful iepurilor şi a caprinelor, deşi se obţine prin pieptănare, însă nu se

referă la lîna năpîrlită.

Lîna tunsă cu ajutorul maşinilor electrice sau cu foarfecele speciale primăvara

(aprilie-iunie) de pe animalele mature şi ambalate într-un singur balot se numeşte de

primăvară. Lîna tunsă de pe animalele mature toamna (august-septembrie) se

numeşte de toamnă.

Lîna obţinută de pe mieii diferitor rase de ovine cu vîrsta de pe 4-6 luni se

numeşte de miţă.

Toate tipurile de lînă menţionate mai sus se numesc - lînă naturală.

Însă lîna obţinută prin diferite metode de năpîrlire a pielicelelor, şi anume

tratarea acestora cu substanţe chimice, fermenţi şi bacterii la întreprinderea de

prelucrare a pieilor se numesc - lîna industrială.

În procesul de prelucrare industrială a lînii se obţin deşeuri sub formă de fire

scurte, rupte, deformate, căzute sub maşina de prelucrare. Aşa tip de fire, poartă

denumirea de deşeuri din lînă industrială. În procesul de croire a articolelor din

8

blănuri şi cojoace rămîn cupoane de piei cu lînă, care se tund. Astfel de lînă se

numeşte deşeuri a industriei din obţinerea blănurilor şi cojoacelor.

-2-

După structura morfologică şi histologică lîna omogenă se diferenţiază de cea

neomogenă. Însă, comun pentru toate categoriile de lînă (puf, intermediar, director)

reprezintă aceea, că ele sunt formate din 2 părţi: rădăcină, ce se găseşte în piele şi

pivot, dislocate deasupra pielii. Această parte a lînii şi reprezintă materia primă

pentru industria uşoară.

La colectare, de regulă, se recepţionează lîna ce este formată doar din pivotul

fibrei. Însă la întreprinderile industriale, cea mai mare parte din materia primă se

recepţionează de la întreprinderile de prelucrare a pieilor. Aceste tipuri de fibre au şi

rădăcini. Fibrele de lînă, care dispun şi de rădăcină sunt neuniforme după grosime, în

rezultatul cărora ele nu pot fi utilizate la producerea diferitor articole textile. Aceste

fibre se utilizează în industria de producere a pîslelor.

Toate fibrele de lînă, şi uniforme şi neuniforme au pivotul format dintr-un

ansamblu de macromolecule, legate între ele prin legături normale chimice,

transversale.

Lîna poate să se compună din fibre fine şi fibre groase. Fibrele fine se compun

din două straturi: unul exterior (solzos), numit strat cortical, şi un strat interior

(coajă), numit cuticular. Fibrele groase mai au, pe lîngă aceste două straturi, şi un al

treilea strat, numit medular (măduva).

a) Stratul cortical – este format din solzi de diferite forme în raport cu calitatea

fibrei. Solzii sunt dispuşi ca ţiglele pe acoperiş. Grosimea acestui strat este de 0,5-2

µm pe tulpină (pe fibra propriu zisă), la rădăcină se subţiază, iar la bulb dispar

complect.

Stratul solzos formează un strat de protecţie, care apără straturile interioare ale

fibrei de lînă de agenţii atmosferici şi de acţiunea luminii. De proprietăţile acestui

strat depinde suprafaţa fibrei, care poate fi: aspră, netedă, mată sau lucioasă.

9

b) Stratul cuticular – este stratul cel mai important de care depind proprietăţile

lînii. Stratul este compus din celule sub formă de fus (fusiforme), care pot fi

observate la microscop în timpul procesului de descompunere, în urma acţiunii unei

substanţe chimice (pepsină). Celulele fusiforme conţin pigmenţi care dau fibrei

culoare, iar unele fibre au spaţii mici, umplute cu aer. Dacă aceste spaţii sunt în

număr prea mare, fibra prezintă proprietăţi fizico-chimice inferioare.

c) Stratul medular – se compune din celule cu pereţi subţiri, umplute cu aer.

Acest strat este continuu şi dezvoltat la lîna groasă şi subţire la lîna semigroasă şi

semifină. Lîna fină nu are strat medular. Fibrele de lînă au proprietăţi cu atît mai

reduse, cu cît stratul medular este mai mare.

Structura morfologică a lînii:

Lîna de ovine dispune de următoarele tipuri de fibre: director, puf, intermediar,

uscat şi mort (cu defecte).

Puful – reprezintă fibra cea mai subţire şi ondulată, care formează stratul cel mai

scurt al învelişului exterior al raselor de ovine cu lînă semigroasă şi groasă. În

învelişul lînos al raselor de ovine cu lînă fină se numără pînă la 10 milioane de fibre,

la cele cu lînă groasă 7-17 milioane, în dependenţă de rasa şi sortul lînii. Pe 1 cm2 de

înveliş pielos a raselor de ovine cu lînă fină se numără 7846 fibre lînoase.

Puful are o fineţe de 5-30 µm, lungime de 30-80 mm şi mai mult. Fibrele lînoase

sunt formate din 2 straturi: exterior – stratul cuticular şi interior – cortical. Este o

fibră uşoară, fără stratul intermediar. Se întîlneşte la ovinele de toate rasele, dar la

ovinele cu lînă fină (merinos), puful acoperă toată suprafaţa animalului.

Fibra intermediară – reprezintă fibra de trecere de la director la puf, care are în

structura sa stratul medular. Se întîlneşte la rasele de ovine cu lînă semigroasă şi

parţial la cele cu lînă groasă. Fibrele intermediare a lînii neomogene, în învelişul

exterior al ovinelor nu se observă din cauza, că acestea sunt acoperite cu fibrele

directoare. Fibrele respective au fineţea cuprinsă între 30,1 – 52 µm şi lungimea 50-

150 mm.

10

Fibra directoare – este cea mai aspră fibră, mai puţin ondulată (poate fi chiar

netedă). În dependenţă de fineţe aceasta se clasifică în:

- fibră fină – 52,1 – 75 µm;

- fibră semifină – 75,1 – 90 µm;

- fibră groasă – 90,1 µm şi mai mult.

Marea majoritate a fibrelor directoare, la bază au fineţea ce aparţine fibrelor

intermediare şi chiar a celor lînoase (heterogene). Lungimea fibrelor directoare este

de pîna la 350 mm. Fibrele sunt formate din: stratul cuticular, cortical şi medular,

ultimul ocupă o pondere mare în totalul fibrei. În secţiunea transversală, fibrele

directoare are formă ovală. Capacitatea de filare a acestei fibre este cu mult mai joasă

decît cea a pufului şi a fibrei intermediare, iar permeabilitatea mai înaltă, datorită

cărui fapt aceste fibre, pe larg sunt utilizate în industria de obţinere a pîslelor.

Fibra uscată – este o varietate a fibrei directoare, ce se caracterizează prin

fragilitate, lipsă de luciu şi prin lipsă de umiditate. Acest tip de fibră, de obicei, se

întîlneşte mai des, în învelişul lînos a acelor rase de ovine, în care se depistează

neuniformitate în lungimea fibrelor. Datorită faptului, că fibrele directoare sunt cu

mult mai lungi decît cele lînoase, acestea sunt supuse mai des acţiunii mediului

înconjurător, ceea ce provoacă distrugerea celulelor adipoase de pe vîrful fibrelor şi

respectiv a reducerii fineţei, rezistenţei, elasticităţii, ş.a.

Fibra moartă – aceasta reprezintă o fibră aspră, fragilă, dreaptă şi scurtă, fără

luciu. Într-o cantitate foarte mică, fibra moartă se întîlneşte în lîna ovinelor: De

Curduc, De Mongolie, cîteva rase De Kaukaz şi foarte rar în învelişul exterior al

raselor de ovine cu lînă semifină.

Cauza apariţiei fibrelor moarte nu s-a stabilit încă, însă este cunoscut faptul, că

cu vîrsta animalului cantitatea acestor fibre creşte. Aceste fibre sunt destul de aspre,

au o fineţe de 240 µm şi mai mult, cu canalul medular dezvoltat, iar cel cortical este

limitat.

Fibra moartă creşte, de asemenea ca şi alte fibre, însă ea nu se colorează (este

albă). Lîna în care este prezentă fibra dată se recepţionează la un preţ cît mai redus,

11

deoarece ea formează în procesul industrial un conţinut mare de deşeuri, iar la

pătrunderea lor în fire şi ţesături reduce calitatea şi aspectul exterior al acestora.

Aspectul fibrei de lînă la microscop:

Lîna are pe suprafaţa ei un strat de grăsime care se înlătură prin tratarea cu

alcool sau eter, pentru a putea fi studiată fibra la microscop.

Solzii care fac fibrele de lînă să se deosebească de celelalte fibre textile se pot

observa la microscop, creînd posibilitatea de identificare. La lîna de calitatea

superioară, solzii în formă de olane, îmbracă fibra pe tot diametru, iar măduva

lipseşte. La lîna semifină şi semigroasă (intermediară), solzii sunt dispuşi pe

circumferinţa secţiunii transversale a fibrei, în formă de ţiglele de pe acoperiş, iar

măduva este întreruptă şi subţire. În cazul lînii inferioare se observă mulţi solzi pe

circumferinţa secţiunii transversale, iar măduva este continuă şi foarte dezvoltată.

Lîna de calitate superioară are o formă rotundă, aproape regulată. Fibrele mai

lungi şi mai groase au secţiunea transversală de formă lunguiaţă sau ovală,

observîndu-se la mijloc stratul medular, iar lîna de calitate inferioară are o formă

rotundă, cu stratul medular foarte dezvoltat.

-3-

Principalele proprietăţi a fibrei de lînă sunt:

Masa specifică – reprezintă raportul dintre masa şi volumul fibrelor. La fibra

de lînă masa specifică este egală cu 1,30-1,32 g/cm3. Dacă se compară cu masa

specifică a altor fibre, rezultă că lîna dispune de cea mai mică valoare a acestui

indicator. Acest lucru se datorează canalului medular, care conţine aer. De aici rezultă

că la obţinerea ţesăturilor din lînă se utilizează o cantitate mai mică de fibre cu o

suprafaţă mai mare.

Culoarea – depinde de rasa de ovine de la care provine lîna şi poate fi albă,

gălbuie, cenuşie, brună, cafenie, roşcată sau neagră. Culoarea lînii depinde de

12

pigmenţii care se găsesc în celulele fusiforme ale stratului cortical. Lîna provenită de

la oile de rasă superioară are, de obicei, culoarea albă.

Luciu – în dependenţă de luciu, fibra de lînă se clasifică în:

- fibre lucioase – lîna provenită de la oile merinos, ţigaie, etc.

- fibre mate – lîna provenită de la oile ţurcane.

Fineţea – reprezintă mărimea diametrului în secţiunea transversală, măsurată

în micromi. Fineţea fibrelor de lînă variază invers proporţional cu lungimea. Astfel,

fibrele merinos cu fineţea mare (23 µm), au lungimea mică (6-8 cm), pe cînd fibrele

de lînă ţurcană, au lungimea mare (≈ 30 cm) şi sunt grosiere (42 µm).

Lungimea fibrelor de lînă – se află între limitele largi, de la 5 la 25 cm. În

funcţie de lungime lîna se clasifică în 3 categorii:

- lînă cu fibră lungă (lungimea mai mare de 10 cm);

- lînă cu fibră mijlocie (6-10 cm);

- lînă cu fibră scurtă (3-6 cm).

De lungimea fibrei depinde direct şi calitatea produsului finit obţinut din ea.

De exemplu: din lînă cu lungime mică se obţine fire groase (62-334 tex),

pufoase; din fibre mai lungi obţinute de la ovinele de rasă merinos, spancă, din care

se obţin fire subţiri (12 tex), se realizează ţesături fine, netede pentru rochii, costume.

Ondulaţia – se exprimă prin numărul de ondulaţii pe o unitate de lungime.

Calitatea şi numărul de ondulaţii se află într-o dependenţă directă una faţă de alta şi

anume cu cît numărul de ondulaţii este mai mare cu atît lîna este de o calitate mai

bună. Astfel, lîna de calitate mai superioară are 12-13 ondulaţii, pe centimetru, lîna de

calitate mijlocie are 7-8, iar cea de calitate inferioară 1-4.

La lîna de ovine se întîlnesc următoarele forme de ondulaţii:

- normală; - exagerat;

- înaltă; - slabă.

Rezistenţa la rupere – reprezintă efortul maxim suportat de 1mm2 de fibră

pîna la rupere. Rezistenţa la rupere a fibrelor de lînă este diferenţiată în funcţie de

rasa ovinelor de la care provin, pe un interval relativ mare şi anume merinos – 6-18

13

gf, şpancă – 8-19 gf, ţigaie – 16-26 gf, ţurcană – 40-80 gf. Rezistenţă medie a fibrei

de lînă este de 12-24 gf/mm2, ceea ce denotă că are valori joase, în comparaţie cu

fibra de bumbac de 36 gf/mm2.

Alungirea la rupere – are valori cuprinse între 35-45 %.

Elasticitatea – capacitatea fibrei de lînă de a se deforma, sub acţiunea a două

forţe, care acţionează în sens opus una faţă de alta, şi de a reveni la forma iniţială.

Din punct de vedere al elasticităţii, fibrele de lînă sunt considerate cele mai elastice

fibre textile. Datorită elasticităţii, fibrele de lînă se şifonează greu şi au o moliciune

caracteristică.

Plasticitatea – lîna prezintă fenomenul de plasticitate, dacă este umezită şi

încălzită la temperatura de 100 °C. În aceste condiţii lîna îşi va păstra forma primită

sub acţiunea unor forţe, chiar şi după ce acestea încetează de a mai acţiona.

Flexibilitatea – proprietatea fibrei de lînă de a reveni la forma iniţială după ce

a fost supusă încovoierii.

Împîslirea lînii – are loc atunci cînd fibrele au stratul de solzi bine format şi o

bună elasticitate, revenindu-se uşor după deformările suferite.

Hidroscopicitatea – reprezintă proprietatea fibrelor de lînă de a permite

schimbul de vapori de apă cu mediul înconjurător la umiditatea şi temperatura

standard. În condiţii normale lîna absoarbe din aer 15-18 % apă. Într-o atmosferă

umedă poate absoarbe pînă la 40 % apă. Schimbul de vapori se face mai repede la

lîna aspră decît la cea fină.

Rezistenţa chimică – fibrele de lînă rezistă la acţiunea acizilor şi nu rezistă la

acţiunea alcaliilor.

Temă: Clasificarea şi caracteristica sortimentului lînii

1. Clasificarea lînii.

2. Caracteristica sortimentului lînii de ovine în funcţie de originea sa.

-1-

14

După originea sa lîna se clasifică în:

- lînă de ovine;

- lînă de caprine;

- lînă de cămilă;

- lînă de cerb;

- puful de iepure domestic şi sălbatic.

LÎNA DE OVINE

Calitatea fibrelor de lîna de ovine este dependentă de rasa de ovine de la care

provin. În RM ovinele se clasifica în 6 grupe mari şi anume:

- ovine cu lînă de fină;

- ovine cu lînă semifină;

- ovine de cojocărie;

- ovine pentru carne şi slănină;

- ovine pentru carne, lînă şi lapte;

- ovine pentru lînă, carne şi lînă groasă.

Cele mai apreciate rase de ovine după calitatea lînii în ordinea descrescătoare

sunt: merinos, ţigaie şi ţurcană. În urma efectuării încrucişării raselor date (mitişi) s-a

obţinut lîna spancă (merinos şi ţigaie) şi lînă ştogaşă (ţigaie şi ţurcană). Calitatea lînii

de ovine încrucişate.

După compoziţia sa lîna se clasifică în:

1. omogenă – care este formată din fibre de lînă de acela-şi tip (doar din

director, doar din puf).

2. neomogenă – care conţine fibre din toate tipurile.

I. Lîna omogenă, în dependenţă de structura fibrelor, se clasifică în 2 grupe:

A. Lînă omogenă de primăvară.

B. Lînă de prima tunsoare – lînă omogenă, tunsă de pe miei cu vîrsta de 5

– 7 luni.

15

I. A. Lîna omogenă de primăvară, în funcţie de fineţea fibrelor, se clasifică pe

tipuri şi denumiri:

2. Fină – este constituită din fibre de puf de aceiaşi grosime, lungime şi grad de

ondulaţie. Fineţea fibrei este de 14 – 25 μm (minim 10 – 14 μm), iar lungimea este

de 20 – 130 mm. La acest tip de lînă se referă denumirile: Merinos, Nemerinos.

3. Semifină – este constituită din fibre intermediare şi de puf. Fineţea fibrelor

este de 25,1 – 40 μm, iar lungimea este de 55 – 90 mm La acest tip de lînă se

raportează următoarele denumiri: Ţigaie, Crossbread, Metise.

4. Semigroasă - conţine, în afară de puf şi peri intermediari, o mică cantitate de

fibre directoare. Fineţea fibrelor este de 31,1 – 40 μm, iar lungimea este de 40 – 90

mm (lîna oilor de rasă Ţigaie semigrosă).

5. Groasă (aspră) - conţine fibre de puf, intermediare şi directoare, amestecate

uneori cu păr mortificat şi uscat. Fineţea lînei aspre, în medie, este de 40,1 – 67 μm,

iar lungimea fibrelor variază de la 20 la 200 mm şi chiar mai mult (lîna oilor de rasă

Ţigaie groasă).

I. B. Lîna omogenă de primă tunsoare, în funcţie de grosimea fibrelor, se

clasifică pe tipuri şi denumiri:

1. Fină – se caracterizează prin fineţea fibrelor de cel mult 25,0 μm. Legăturile

de lînă sînt slab unite între ele, cu fibre aspre caracteristice lînii de miei (Merinos,

Nemerinos).

2. Semifină – se caracterizează prin fibre aspre caracteristice mieilor şi fineţea

fibrelor de 25,1 – 37,0 μm (Ţigaie, Crossbread, Metise).

II. Lîna neomogenă, se clasifică în dependenţă de structura fibrelor, în 2 grupe:

A. Lînă neomogenă de primăvară – lînă neomogenă,

neuniformă după lungime şi fineţe, care conţine puf, peri intermediari şi o mică

cantitate de fibre directoare.

B. Lînă neomogenă de toamnă şi de primă tunsoare –

lînă neomogenă, cu fibre scurte, fără legături între ele.

II. A. Lîna neomogenă de primăvară, se divizează în 4 grupe şi denumiri:

16

- I grupă: De Saradjin şi de Tadjik, Balbas şi Armenească, De Alai, De

Degheress şi de Cargalin, De Lezghin, De Tuşin, Carpată de munte, Metise.

- II grupă: De Caracul, De Curduc, Rusească, De munte.

- III grupă: Romană, Rusească de Nord.

- IV grupă: De Ghissar, De Carabah

II. B. Lîna neomogenă de toamnă şi lîna de prima tunsoare, se divizează în

tipuri şi denumiri – ca şi lîna neomogenă de primăvară

Lîna de ovine, în dependenţă de calitate, se clasifică în:

1. De cojoc – lîna obţinută după înlăturarea lînii de calitate inferioară şi clasă

inferioară, inclusiv:

a. Principală – lînă de cojoc, după îndepărtarea lînii îngălbenite, îngrămădite,

cu marcă de foc, fibrelor colorate din lîna fină nemerinos, cu indicele de fineţe 58 –

56 μm.

b. Îngălbenită – lînă cu aceleaşi caracteristici ca şi lîna normală, dar care a

pierdut culoarea naturală, în rezultatul îngălbenirii semnificative a bazei sau capetelor

şuviţelor lînii fine, care compun împreună mai mult de 10 mm din lungimea lui,

şuviţelor lînii semifine sau a lînii neomogene mai mult de 1/3 din lungimea lor, dar şi

oricare grad de îngălbenire pe toată lungimea şuviţei.

c. De bază – miţele sau smocurile de lînă de diferite mărimi, impurificate în

mod excesiv cu excremente. Lîna spălată are aspect îngălbenit, o rezistenţă la rupere

mai scăzută.

d. Îngrămădită – bucăţi de cojoc sau cojoc întreg, care se desfac cu greu cu

ajutorul mînilor.

e. Cu marcă de foc – lînă impurificată cu substanţe colorante.

f. De calitate inferioară cu păr gros – lînă merinos de cojoc, impurificată cu

smocuri colorate sau neomogene de lînă.

2. De calitate inferioară:

17

a. Lînă scurtă şi aspră (în lîna omogenă) – lînă mai scurtă de 25 mm, inclusiv

lîna tunsă de pe partea de jos a picioarelor, frunte, obrajii ovinelor, care reprezintă

lînă înăsprită.

b. Lînă cu smocuri impurificate – smocuri de lînă, impurificate în mod excesiv

cu excremente în formă de bulgări.

Lîna de cojoc principală şi îngălbenită se clasifică în dependenţă de gradul de

impurificare, în:

1. Fără impurităţi – lîna ce conţine impurităţi vegetale nu mai mult de 1 %,

inclusiv impurităţi de scăieţi nu mai mult de 0,005 %.

2. Puţin impurificată – lîna ce conţine impurităţi vegetale mai mult de 1,0 %

pînă la 3,0 %, inclusiv impurităţi de scaieţi nu mai mult de 0,03 %.

3. Foarte impurificată – lîna ce conţine impurităţi vegetale mai mult de 3,0 %,

inclusiv impurităţi de scăieţi mai mult de 0,03 %.

Lîna de cojoc principală şi îngălbenită se clasifică în dependenţă de rezistenţa la

rupere, în:

2. Rezistentă – trebuie să posede o rezistenţă la rupere de 7,0 şi mai mare

pentru lîna omogenă fină; 8,0 şi mai mare pentru lîna omogenă semifină, semigroasă

şi groasă; 9,0 şi mai mare pentru lîna neomogenă.

3. Defectă - posedă o rezistenţă la rupere de cel mult 7,0 pentru lîna omogenă

fină; cel mult 8,0 pentru lîna omogenă semifină, semigroasă şi groasă; cel mult 9,0

pentru lîna neomogenă.

În dependenţă de culoare, lîna se clasifică în:

- Lînă de culoare albă;

- Lînă de culoare cenuşiu-deschis;

- Colorată (la lîna omogenă);

- Colorată cu nuanţe deschise (la lîna neomogenă);

- Colorată cu nuanţe închise.

18

În dependenţă de lungimea fibrei, lîna de ovine se clasifică în 4 grupe (tabelul

1.1).

Tabelul 1.1

Lungimea fibrelor de lînă

Denumirea lîniiLungimea fibrei, mm

I II III IVLîna de prima

tunsoare1 2 3 4 5 6

Lîna fină70 şi mai

mult55 - 70 40 - 55 25 - 40 Cel puţin 30

Lîna semifină crossbread

90 şi mai mult

70 - 90 55 - 70 25 - 55 Cel puţin 35

Lîna semifină (în afară de crossbread),

semigroasă şi goasă omogenă

70 şi mai mult

55 - 70 25 - 55 - Cel puţin 35

Lîna neomogenă

-55 şi mai

multMai puţin

de 55- Cel puţin 30

LÎNA DE CAPRINE

În dependenţă de rasele de caprine fibrele de lînă pot fi: fine, semigroase şi

groase.

- Puful de caprine – se obţine prin pieptănare. Diametrul în secţiune este de 17-

20 µm, cu lungimea de 90-120 mm. La unele rase de caprine puful se caracterizează

prin moliciune, aspect mătăsos înalt şi izolare termică joasă.

- Lîna semigroasă de caprină – are diametru în secţiune egal cu 35-40 µm şi 25

cm. Ea dispune de rezistenţă şi luciu puternic.

LÎNA DE CĂMILĂ

Lîna de cămilă se obţine prin pieptănare sau tunderea cămilelor mature. Ea este

formată din amestecuri de puf, intermediar şi fibre directoare. La cămilele tinere se

piaptănă puful cu lungimea 50 mm, care se utilizează la obţinerea batistelor şi a

articolelor exterioare.

19

Lîna respectivă se caracterizează prin rezistenţă şi termoizolare înaltă. Ea se

utilizează pentru obţinerea cuverturilor şi batistelor.

LÎNA DE CERB – este format din puf şi din fibră groasă.

PUFUL DE IEPURE DOMESTICĂ ŞI SĂLBATIC

Se conţine din fibre foarte subţiri (17-20 µm), moale, mătăsoase, cu lungimea de

80-100 µm, care se piaptănă în perioada năpîrlirii.

-2-

I. Caracteristica merceologică a lînii fine de rasă

Lîna omogenă fină se obţine de la aşa rase de ovine ca: Merinos sovetic, De

Groznîi, De Kaukaz, De Altai, De Azerbajan, De Stravapol, fină Georgiană, Kazacă

fină, ş.a. Avînd în vedere concordanţa dintre productivitatea lînii şi cea a cărnii,

cantitatea de lînă tunsă la 1 kg de masă vie, rasele de ovine cu lînă fină pot fi divizate

în 3 grue:

I. Grupă – în grupa respectivă se include ovinele destinate pentru obţinerea

lînii, de la care se obţine 60 gr de fibră naturală de la 1 kg de masă vie. Reprezentatul

specific al acestei grupe este rasa De Groznîi, de la care se obţine 70 gr de lînă

spălată la 1 kg masă vie.

II. Grupă – include rase de ovine destinate pentru obţinerea lînii şi cărnii. De la

aceste ovine se obţin 40-50 gr de lînă spălată la 1 kg masă vie (rasele: De Altai şi De

Kaukaz).

III. Grupă – în grupa respectivă se include rasele de ovine cu destinaţie pentru

obţinerea cărnii şi lînii. Aceste rase de ovine oferă la 1 kg de masă vie 40 gr de lînă

curată (rasele: Kazakă fină, Kazacă Ahromerinos, De Gruzia fină, ş.a.).

Celelalte rase de ovine ocupă o poziţie intermediară în cadrul productivităţii de

lînă spălată la 1 kg de masă vie.

20

Pentru a obţine lîna fină, rasele de ovine menţionate mai sus, se tund o dată pe

an – primăvara (pînă la mijlocul lunii mai), în dependenţă de condiţiile climaterice,

de starea celulelor adipoase obţinîndu-se astfel lîna brută.

Lîna brută – include toată masa lînii (în afară de fibrele tunse de pe partea de jos

a membrelor şi de pe capul animalului), ce creşte pe parcursul anului. Lîna fină brută

poate fi clasificată în două grupe:

- zootehnică;

- comercial-tehnică.

La lîna fină brută cu destinaţie zootehnică se referă toate fibrele tunse de pe

ovine, inclusiv chiar şi lîna de cea mai joasă calitate (tunsă de pe bretonul animalului,

zona cozii şi zona picioarelor).

La lîna fină brută cu destinaţie tehnico-comercială se referă lîna curăţită de

fibrele de calitate inferioară. La întreprinderile de achiziţie a lînii (conform ГОСТ

7763-71 «Шерсть овечья. Тонкая классированная») în procesul de clasificare, lîna

este curăţită de fibrele de calitate inferioară, ceea ce permite păstrarea culorii naturale

şi proprietăţile de rezistenţă a acesteia în timpul păstrării.

Lîna obţinută de la rasele de ovină cu lînă fină constă din celofibră (mici

mănunchiuri de lînă), unite între ele cu fibre scurte şi celule adipoase.

O influenţă enormă asupra calităţii lînii fine o are şi aspectul exterior al

celofibrei, care poate fi de 3 forme:

- cilindrică;

- conică;

- fusiformă.

Lîna fină cu formă cilindrică a celofibrei se consideră cea mai apreciată,

deoarece aceasta este uniformă după lungime şi grosime. Celulele adipoase acoperă

uniform toată suprafaţă fibrei, ceea ce nu permite pătrunderea în interiorul său a

impurităţilor. Fibrele de formă cilindrică sunt ondulate, elastice şi rezistente.

Celofibra de lînă cilindrică se întîlneşte la lîna Merinos.

21

Celofibra conică la bază este relativ mai lată, decît la vîrf, ceea ce demonstrează

neuniformitatea componenţei fibrei în lungime şi grosime. Astfel de formă a

celofibrei se întîlneşte la animalele cu blană rară.

Lîna cu forma celofibrei fusiformă are o bază mai îngustă decît vărful. La baza

fibrei, de regulă ondulaţiile sunt mai mici, iar în vîrf mai mari.

Clasificarea lînii fine:

Lîna fină a ovinelor de rasă corespunde unui singur sortiment şi se clasifică după

ГОСТ 7763-71 «Шерсть овечья. Тонкая классированная». Conform acestui

standard lîna fină de rasă se clasifică în:

- lînă fină de priăvară Merinos;

- lînă fină de primăvară Nemerinos.

Lîna fină de primăvară Merinos se caracterizează prin uniformitate după

grosime şi lungime, ea este moale, elastică şi flexibilă. Lîna fină Merinos nu trebuie

să dispună de o fineţe mai mare de 23,1-25 µm, iar cea tunsă de pe gîtul şi picioarele

animalului nu trebuie să depăşească valorile de 25,1-27 µm. La lîna merinos se

acceptă decolorarea vîrfului celofibrei de lînă, care se găseşte pe părţile laterale,

omoplaţii animalului, de asemenea se admite fibre sure, înăsprite, de lungimea 20

mm. Culoarea lînii Merinos este albă, însă în dependenţă de culoarea grăsimii şi a

impurităţilor minerale de pe suprafaţa acesteia se admit şi alte nuanţe de culori. Firele

moarte, uscate, colorate nu se admit

La lîna fină de primăvară Nemerinos se referă lîna tunsă de pe ovinele cu lînă

fină şi semifină. Lîna fină Nemerinos se clasifică după culoare în: albă, sur-deschisă,

colorată. La lîna sur-deschisă se referă lîna de culoare albă cu impurităţi de lînă

colorată, iar la cea colorată se referă lîna de culoare naturală.

II. Caracteristica merceologică a lînii Ţigaie a ovinelor de rasă:

Ovinele ce fac parte din rasa respectivă, produc lînă semifină şi semigroasă,

omogenă, ce dispune de elasticitate şi rezistenţă bună. În lîna Ţigaie de rasă lipseşte

întotalmente, fibrele moarte şi colorate. Culoarea ei este albă sau albă-crem, cu ori

22

fără luciu, se caracterizează printr-un conţinut mic de grăsime, este uscată şi aspră la

pipăire. Tot la lîna Ţigaie se referă şi lîna provenită de la ovinele hibride cu lînă

aspră, dar care dispune de aceleaşi proprietăţi ca şi lîna Ţigaie a ovinelor de rasă. În

dependenţă de lungime şi grosime această lînă se clasifică în două clase de calitate

(Tabelul 2.1)

Tabelul 2.1

Clasificarea lînii Ţigaie de rasăClasa lînii Lungimea lînii, mm Fineţea (calitatea) lînii

I 65 şi mai mult 56-50II 65 şi mai mult 48-44

III. Caracteristica merceologică a lînii Krossbred a ovinelor de rasă:

Lîna Krossbred – reprezintă lîna obţinută de la ovinele încrucişate (mitişi), care

dispune de lînă omogenă, semifină, semiaspră şi aspă. Lîna Krossbred se clasifică

după calitate în 64, 60, 58, 56, 50, 47, 46, 44, 40 şi 36.

Această lînă se caracterizează printr-o ondulare şi conţinut de grăsime mai mare,

ea este destul de moale şi elastică. Lîna respectivă este uniformă după grosime şi

lungimea fibrei.

IV. Caracteristica merceologică a lînii semifine neomogenă obţinută de la

rasele de ovine mitişi:

Lîna semifină neomogenă este formată din fibre lînoase (80 %), intermediare şi

dintr-o cantitate mică de fibre directoare fine, care se obţine de la rasele de ovine De

Saradj şi De Tadjîc.

Lîna respectivă este de culoare albă, este flexibilă, elastică şi dispune de luciu

mediu.

Productivitatea lînii de pe ovinele respective este de 3-4 kg, lungimea medie a

fibrelor este de 170 mm, iar a pufului 80 mm. Fineţea pufului este de 19 µm, a

fibrelor intermediare 37 µm, iar a celor directoare 53 µm. După culoare lîna semifină

neomogenă se clasifică în albă şi sur-deschisă.

23

V. Caracteristica merceologică a lînii semigroase neomogenă obţinută de

la rasele de ovine mitişi:

Lîna semigroasă neomogenă este formată din fibre lînoase intermediare şi

directoare. După culoare, acestea se clasifică în albă, sur-deschisă şi colorată.

Lîna semigroasă neomogenă se clasifică în 2 clase:

I Clasă – include lîna formată din fibre lînoase şi intermediare, ultimele fiind

destul de lungi. Aceste fibre au o cantitate mică de grăsime şi sunt puţin ondulate.

II Clasă – predomină fibrele directoare şi intermediare.

VI. Caracteristica merceologică a lînii groase neomogene:

Lîna groasă ocupă 17-18 % din masa totală a lînii. Ea se obţine de la

următoarele rase de ovine: Caracul ( 80 %), Socol, ş.a.

Această lînă este formată din fibre lînoase, intermediare, directoare, uscate şi

moarte. Datorită prezenţei în lîna combinată a fibrelor moarte, aceasta provoacă

înrăutăţirea procesului de vopsire şi filare a fibrelor.

Productivitatea anuală a lînii obţinută de la rasa dată de ovine este de 1,5-5 kg.

Lungimea fibrelor este de 50-300 mm şi mai mult, iar a zonei pufoase 40-60 mm.

În comparaţie cu lîna fină, semifină şi semigroasă, lîna respectivă este mai

puţin impurificată şi dispune de o cantitate mai mică de lînă cu defecte.

Din lîna brută de primăvară a raselor de ovine Caraculi se obţine circa 55 % de

lînă spălată.

Temă: Prelucrarea preliminară şi verificarea calităţii lînii

1. Prelucrarea preliminară a lînii.

2. Regulilor de recepţie a lînii fine, semifine, semiaspre şi aspre de oi.

Capră, puful de capră şi a lînii de cămilă.

3. Verificarea calităţii fibrelor de lînă. Defectele.

4. Sortarea lînii.

-1-

24

Lîna colectată de la persoanele fizice sau juridice este supusă în conformitate

cu standardele în vigoare prelucrării iniţiale şi anume:

1. Pregătirea lînii tunse – gruparea loturilor eterogene de lînă în dependenţă de

utilizarea tehnologică.

2. Controlul calităţii probei de lînă – verificarea lînii după indicii de calitate

stabiliţi în documentele normativ-tehnice.

3. Dezinfectarea lînii nespălate – prelucrarea lînii cu scopul de distrugere a

provocatorilor de boli infecţioase.

4. Depozitarea lînii – plasarea lînii în depozite pentru păstrarea ei după un

anumit plan.

5. Încălzirea lînii nespălate – înmuierea grăsimii din lînă, prin încălzirea lînii în

baloturi, înainte de deschiderea ambalajului în timpul rece al anului.

6. Sortarea lînii – gruparea lînii pe calităţi, în dependenţă de utilizarea

tehnologică, în corespundere cu documentele normativ-tehnice.

7. Scărmănarea (destrămarea) lînii – destrămarea bucăţilor mari de fibre de

lînă din ghematoace, cu legături puternice între ele, în bucăţele mai mici. De

asemenea se efectuează curăţirea parţială a lînii prin metoda mecanică.

8. Curăţirea amestecului fibros – se face pentru înlăturarea impurităţiilor şi a

defectelor din fibre. Se efectuează cu solvenţi organici şi prin spălare.

Prelucrarea cu solvenţi organici – se prelucrează lîna foarte murdară, nespălată,

cu multe impurităţi vegetale. Lîna tratată cu o soluţie slabă de acid sulfuric nu este

distrusă, în schimb sînt distruse complet impurităţile vegetale. Prelucrarea cu solvenţi

organici se efectuează la lîna omogenă, fină şi semifină. După carbonizare lîna se

spală, pentru a elimina acidul sulfuric.

Spălarea – se efectuează la lîna omogenă şi neomogenă de toate tipurile,

nespălată, cu ajutorul soluţiilor apoase ale agenţilor de spălat.

9. Uscarea lînii – procesul de uscare a lînii se efectuează la lîna care a fost

supusă prelucrării cu solvenţi organici şi spălării, pentru a înlătura conţinutul excesiv

de umiditate, în scopul împiedicării dezvoltării microorganismelor.

25

10. Presarea lînii – îndesirea lînii în baloturi la prese speciale, pentru formarea

unităţilor de ambalaj.

11. Ambalarea – formarea baloturilor, acoperite cu ţesătură de ambalaj. În locul

unde se uneşte cu balotul de lînă, ţesătura trebuie să fie cusută manual cu sfoară.

Baloturile de lînă presate şi ambalate trebuie să fie întărite cu brîu de metal din sîrmă

prelucrată termic. Capetele sîrmei trebuie să fie aranjate sub brîu şi înfundate în balot.

După spălare şi uscare fibrele curate de lînă alcătuiesc: pentru lîna fină - 30 – 45

%, cea semifină – 40 – 50 % şi cea aspră – 60 – 90 %.

-2-

Recepţia lînii se efectuează în conformitate cu standardul în vigoare ГОСТ

20576-88 «Шерсть натуральная сортированная. Правила приемки и методы

отбора проб», p.1. Conform prezentului standard, recepţia lînii se efectuează în

partide.

Partidă – cantitatea de unităţi de ambalaje cu lînă de aceeaşi denumire, sort, şi

număr de sortare, oformată prin acelaşi document de calitate.

Recepţia lînii începe cu verificarea documentelor de însoţire, care trebuie să

conţină următoarea informaţie:

- denumirea furnizorului;

- numărul de sortare a partidei;

- data încărcării;

- numărul unităţilor de ambalaje;

- denumirea lînii;

- sortul de producţie;

- masa brută şi netă a ambalajului

- rezultatele efectuării încercărilor de laborator, ş.a.

După verificarea documentelor de însoţire a lînii se efectuează recepţia

cantitativă a acesteia.

26

La întreprinderea de colectare, în fiecare partidă primită, se numără unităţile de

ambalaje cu aceeaşi denumire, de acelaşi sort, cu acelaşi număr de sortare, din care se

ia 1 % de unităţi de ambalaje. Într-o partidă de analiză nu trebuie să fie mai puţin de

15 unităţi de ambalaje.

La efectuarea recepţiei calitative se analizează ambalajul şi modul de marcare a

lînii. Conform standardului în vigoare, efectuarea controlului respectiv, trebuie să fie

efectuat la 100 % de unităţi de ambalaje dintr-o partidă.

Pentru verificarea calităţii fibrelor lînii recepţionate, determinînd indicii de

calitate a acestora se analizează fiecare a cincia unitate de ambalaj, înainte de

presarea acesteia – de către furnizor, iar cumpărătorul analizează 30 % din unităţile

de ambalaj, dar nu mai puţin de 3, din care 10 % din unităţi, dar nu mai puţin de 1, se

utilizează pentru efectuarea în cazul în care apar neînţelegeri între parteneri.

În cazul în care ambalajele cu lînă prezintă găuri cu mărimea mai mare de 100

cm2, acestea nu se iau în calcul la numărare pentru recepţionarea lor.

Rezultatele obţinute în urma efectuării încercărilor de laborator se reflectă

asupra întregii partide recepţionate.

Recepţia lînii după calitate se efectuează în conformitate cu p.3 al ГОСТ

20576-88 «Шерсть натуральная сортированная. Правила приемки и методы

отбора проб», calculîndu-se masa condiţionată conform formulei:

Mc = + 1,2062, unde:

Wr – umiditatea relativă a lînii spălate, %.

mr – masa relativă a lînii, kg.

x r – masa relativă a substanţelor minerale, %.

Xp – masa relativă de impurităţi vegetale, %.

Xj – masa relativă de grăsimi, %.

1,02062 – coeficientul de recalculare, ţinînd cont de umiditatea relativă a

fibrelor de lînă, egală cu 17 % şi conţinutul normativ de impurităţi străine: grăsimi 1

%, impurităţi minerale 1 % şi impurităţi vegetale 1 %.

27

-3-

În dependenţă de standardele în vigoare în timpul prelucrării lînii se determină:

culoarea, lungimea, fineţea, conţinutul de grăsime de pe suprafaţa celofibrei şi starea

acesteia.

Verificarea calităţii fibrelor de lînă se efectuează prin metodele organoleptice

şi cele de laborator. Prin metodele organoleptice se analizează aşa indicatori ca:

1. Culoarea, se efectuează prin vizualizarea probelor de lînă şi compararea cu

datele documentelor normativ-tehnice, conform căreia aceasta trebuie să se prezinte

diferit în dependenţă de rasele de ovine de la care provine şi metodele de prelucrare a

lînii. Culoarea lînii este determinată de prezenţa în celulele din stratul cortical a unor

cantităţi mici de substanţe colorante – pigmenţi. Astfel fibrele de lînă pot fi de

culoare:

- Albă – care în dependenţă de conţinutul de impurităţi, poate avea diferite

nuanţe. În lîna fină se admite îngălbenirea vîrfului celofibrei, însă care nu ocupă o

lungime mai mare de 10 mm. În fibrele de alte tipuri se admite îngălbenirea vîrfului

în mărime de nu mai mult de 1/3 din toată suprafaţa acesteia.

- Cenuşiu deschis – este lîna albă cu impurităţi de fibre de culoare cenuşie,

care ocupă circa 5 % din masa totală a lînii spălate.

- Colorată (pentru fibrele fine şi semifine) - lînă uniformă cu culori naturale –

cenuşie, cenuşie-închisă, cafenie de toate nuanţele şi neagră.

- Colorată cu nuanţă deschisă (pentru fibra semigroasă şi groasă

neuniformă) – lînă neuniformă cu culori naturale: cefenie-deschisă, cenuşie, ş.a.

- Colorată cu nuanţe închise (pentru fibra semigroasă şi groasă neuniformă)

– lînă neuniformă cu culori naturale: cafenii închise, cafenii, cenuşiu închise, neagră,

ş.a.

2. Luciul – care trebuie să fie bine evidenţiat, să fie puternic, pentru rasele de

ovine Merinos şi Ţigaie, iar pentru celelalte tipuri de ovine luciu este mat.

3. Tuşeul – se verifică cu ajutorul pipăitului şi care trebuie să se manifeste prin

aşa criterii ca moale, aspru şi cald.

28

4. Lungimea – se determină în conformitate cu ГОСТ 21244-75 «Шерсть

натуральная сортированная. Методы определения длины». Această

caracteristică se află într-o dependenţă directă de rasa de ovină şi categoria de calitate

a acesteia. În procesul de fabricare lungimea se determină numai pentru lîna

omogenă. Lungimea lînii se măsoară cu rigla milimetrică, întinzînd pe aceasta fibra

de lînă.

5. Numărul de ondulaţii – se determină prin numărarea ondulărilor pe toată

lungimea firului.

Efectuarea încercărilor de laborator pentru aprecierea calităţii lînii se începe cu

prelevarea probei medii utilizată pentru analiză, care se efectuează în

conformitate cu ГОСТ 20576-88 «Шерсть натуральная сортированная. Правила

приемки и методы отбора проб».

Înainte de a preleva proba pentru încercări se cîntăreşte fiecare unitate de

ambalaj în parte, cu exactitatea de pîna la ±0,2 %.

Din fiecare unitate de ambalaj din cinci straturi se prelevă 120 de probe medii,

cu masa de 15-20 gr, din care 60 se utilizează pentru determinarea umidităţii şi 60

pentru determinarea substanţelor minerale.

Pentru prelevarea probei medii, unitatea de ambalaj cu lînă se aşează cu

deschizătura în partea de sus, pe lînă se aşează sita - trafaret cu mărimea 600-950

mm, cu 12 celule de mărimea 150x150 mm. Din fiecare celulă se prelevă 2 probe

medii – 1 pentru umiditate şi a doua pentru determinarea celorlalţi indici de calitate.

În acelaşi fel se prelevă proba medie încă din trei straturi din mijlocul

ambalajului şi dintr-un strat de la distanţa de 20-25 cm, de la fundul ambalajului.

Probele destinată pentru determinarea umidităţii, imediat sunt introduse într-un

ambalaj din material impermeabil, care se închide ermetic şi se plombează. De

asemenea se lipeşte o etichetă cu indicarea:

- denumirii lînii;

- sortul comercial;

- denumirea întreprinderii furnizoare;

29

- numărul partidei şi numărul unităţilor de ambalaj.

Pentru efectuarea încercărilor de laborator se prelevă proba de analiză, care

constituie în mediu 5 – 100 g (în dependenţă de tipul indicatorului analizat).

Prin metodele de laborator se determină acei indici de calitate a lînii, care

necesită anumite mijloace speciale pentru aprecierea calităţii fibrei de lînă. Aceşti

indici se clasifică în două grupe mari, în conformitate cu ГОСТ 4.68-81 «Шерсть

натуральная сортированная. Номенклатура показателей» şi anume:

I. Comuni – se aplică asupra tuturor tipurilor de lînă, iar normele acestora sunt

prevăzute de documentele normativ-tehnice. Aceşti indicatori sunt – denumirea lînii,

conţinutul de impurităţi vegetale, ş.a

II. Speciali – se aplică pentru determinarea calităţii doar pentru anumitor tipuri

de lînă. Aceşti indicatori se clasifică în normaţi şi nenormaţi:

- valorile indicilor normaţi sunt stabilite de DNT şi aceştia sunt indicaţi în

tabelul 2 a ГОСТ 4.68-81 «Шерсть натуральная сортированная. Номенклатура

показателей». Denumirile acestor indicatori sunt: fineţea medie, rezistenţa la rupere

a unui smoc de lînă, conţinutul de grăsimi, umiditatea, conţinutul de substanţe

minerale, conţinutul de mătreaţă ş.a.

- valorile indicatorilor speciali care nu se normează în conformitate cu DNT,

sunt prezentaţi în tabelul 3 a ГОСТ 4.68-81 «Шерсть натуральная

сортированная. Номенклатура показателей». Denumirile acestor indicatori sunt:

rezistenţa la rupere a unei fibre de lînă, rezistenţa la întindere a unei fibre de lînă, ş.a

Defectele lînii:

Defectele lînii sau mai bine zis a materiei prime utilizate pentru obţinerea

produselor textile, influenţează negativ asupra aspectului exterior al produsului finit.

Principalele defecte a lînii reprezintă:

1. Lîna scabioasă – lîna tunsă de pe oile cu scabie, care conţine folii de

epidermă şi eliminări ale pielei, care o încleie în smocuri dense. Lîna cu scabie, de

30

regulă este murdară de nisip, praf şi alte impurităţi minerale, vegetale, cu răni şi

mătreaţă. Rănile uscate şi mătreaţă sunt foarte greu de înlăturat. Majoritatea cantităţii

de lînă cu scabie este utilizată în industria de producere a pîslelor şi la obţinerea unor

stofe ieftene. Această lînă se referă la lîna defectată cu impurităţi de brusture şi din

preţul ei la colectare se scade 15 %.

Pentru a preveni acest defect trebuie de luat următoarele măsuri:

- de izolat ovinele bolnave;

- de dezinfectat încăperile unde au stat animalele bolnave;

- de înterzis păşunatul timp de 3 luni unde se hrănea animalele bolnave;

- de ţinut ovinele în locuri spaţioase, uscate, luminoase, regulat aerisite.

- de petrecut scăldarea antiscabie a acestora cu soluţie de creolin de 1,5-2 %.

Trebuie de ştiut că concentraţia excesivă de creolin (3-4 %) duce la colorarea lînii în

cafeniu-galben

2. Lînă de la a doua tunsoare – bucăţi mici de şuviţe, obţinute în urma

tunderii repetate a lînii la oile tunse incorect. Pentru a preîntîmpina acest defect

trebuie de tuns ovinele corect, iar zonele tunse neuniform nu se tund repetat, dar se

lasă să crească pentru anul viitor.

3. Lînă defectată de molii – lîna distrusă de larvele de molii.

4. Lîna cu păr aspru – lîna fină de cojoc, impurificată cu fibre directoare sau

smocuri de lînă neomogenă.

5. Lînă ondulată în formă de bucle – lîna caracterizată printr-o ondulaţie

puternică şi buclată, la care înălţimea arcului ondulaţiei este mai mare ca baza ei.

6. Lînă-piele – smoc de fibre de lînă cu bucăţi de piele, care se obţin de cele

mai dese ori în urma tunsului manual. În locul unde a fost tăiată pielea se formează

răni şi are loc scurgerea de sînge. Aceasta duce la îmbolnăvirea ovinelor, scăderea în

greutate şi productivitate. În afară de acestea, în răni pot pătrunde microorganisme

patogene, muştele pot depune ouă din care se dezvoltă larvele ce mănîncă ţesutul

muscular şi aceasta duce la decesul animalului.

31

7. Marcă de foc – în legătură cu efectuarea acţiunilor veterinaro-sanitare şi

cele zootehnice are loc marcarea ovinelor, prin aplcarea pe suprafaţa lînii a unor cifre,

litere, sau simboluri de diferite culori chimice. Marcarea poate fi aplicată pe urechile,

botul sau în cazuri excepţionale pe spatele animalului. Lîna – marcă se obţine în urma

marcării ovinelor cu vopsea în bază de uleiuri, gudron, bitum, ş.a, marcînd zone de

lînă importante. În urma spălării lînii respective, nu se spală şi se obţin pete uleioase,

care în urma colorării materialului, nu se acoperă şi astfel se obţine materialul în

dungi. Pentru a preîntîmpina prezentul defect trebuie de respectat următoarele

condiţii:

- de marcat ovinele cu vopsea pe bază de lanolină;

- de pus marca doar pe urechile sau botul animalului;

- de tuns aparte vîrfurile murdărite în urma marcării;

- de marcat ovinele cu cleme din metal, de diferite culori sau din masă plastică,

care se fixează pe urechi.

8. Lînă îngrămădită – lîna de cojoc sau smocuri de lînă care nu pot fi

destrămate manual.

9. Lînă îngălbenită – pierderea culorii naturale a lînii, în urma influenţei

temperaturilor şi umidităţii înalte sau întreţinerii incorecte a ovinelor.

10. Deşeu (rebut) – scăderea bruscă a rezistenţei la rupere a şuviţei de lînă.

Datorită îmbolnăvirii ovinelor, îngrijirii necorespunzătoare a acesteia poate provoca

neuniformitatea grosimii lînii, la încetinirea sau chiar încetarea creşterii majorităţii

firelor. În rezultatul unei boli tratate repede sau a foametei de scurtă durată, pe o

anumită lungime a celofibrei se va produce fenomenul de subţiere.

În cazul unei foamete îndelungate, în special în timpul lactaţiei, sau a bolilor

cronice se observă o subţiere considerabilă a firului de lînă, pe o lungime mai mare a

firului.

11. Lîna impurificată – lîna cu impurităţi vegetale sau minerale.

12. Lînă cu impurităţi străine – lîna ce conţine fibre de bumbac, bucăţi de

funii.

32

13. Lînă cu fibre scurte groase – îngroşarea fibrelor de lînă scurte la baza

şuviţei, obţinută în urma trecerii de perioada optimă de tuns a ovinelor.

-4-

Sortarea lînii este operaţia prin care conţinutul fiecărui cojoc se fracţionează,

împărţindu-se pe sorturi în funcţie de rasa de ovine, de regiunea corpului de la care

provine, de culoare, lungimea fibrei, conţinutul de impurităţi, etc. Sorturile fibrelor de

lînă sunt notate cu cîte două cifre: prima cifră - indică grupa de fineţe, iar a doua

cifră treapta de calitate. Lîna de cea mai bună calitate (lîna fină), cuprinde sorturile

11-14 (grosimea 23 – 25 µm, lungimea 70 mm). Lîna groasă sau ultima categorie de

calitate, cuprinde sorturile 41-42, grosimea 42-55 µm.

În afară de sorturi lîna se mai clasifică în clase şi subclase de calitate. Astfel în

conformitate cu ГОСТ 7763-71 «Шерсть овечья немытая тонкая

классированная. Технические требования. Маркировка, упаковка,

транспортирование и хранение», tabelul 2, lîna Merinos în dependenţă de lungime

şi fineţea fibrelor smocului de păr (cel puţin a 65 % din toată masa acesteia) se

clasifică în (tabelul 4.1):

Tabela 4.1

Clasificarea în clase şi subclase a lînii mirinos şi caracteristica acestora:

Clasa de calitate Subclasa Caracteristica fibrei1 2 3

Superioară (lînă selecţionată)

-Fibre de lînă, cu lungimea nu mai mică de 70 mm, fineţea 64 tex (20,6-23 µm), şi mai mare. Trebuie să fie rezistentă la rupere, fără impurităţi, elastică.

I 1Lînă cu lungimea nu mai mică de 65 mm, fineţea 64 tex şi mai mare. Însă se admite ca circa 35 % din masa lînii respective să aibă fineţea egală cu 58 tex.

I 2Lînă cu lungimea nu mai mică de 65 mm, fineţea 60 şi 60-64 tex

II 1Lînă cu lungimea nu mai mică de 55 mm, fineţea 64 tex şi mai mare.

II 2Lînă cu lungimea nu mai mică de 55 mm, fineţea 60 şi 60-64 tex

III - Lînă cu lungimea nu mai mică de 40 mm, fineţea

33

60 şi mai mare

În conformitate cu ГОСТ 7763-71 «Шерсть овечья немытая тонкая


транспортирование и хранение», tabelul 3, lîna tuturor raselor de ovine cu

excepţia celei Merinos, în dependenţă de lungime şi fineţea fibrelor smocului de păr

(a cel puţin 55 % din toată masa acesteia) nu conţine clasa de calitate superioară, iar

toate celelalte coincide cu calitatea lînii Merinos.

În limitele fiecărei clase şi subclase lîna tuturor raselor de ovine în

conformitate cu ГОСТ 7763-71 «Шерсть овечья немытая тонкая


транспортирование и хранение», p.1.14, în dependenţă de starea sa (caracterul şi

conţinutul de impurităţi, pierderea rezistenţei la rupere, pierderea culorii naturale), se

împarte în patru grupe:

- normală – rezistentă la rupere, cu un conţinut mic de impurităţi

- cu impurităţi de brusture:

I subgrupă - conţine impurităţi uşor de înlăturat, în cantităţi nu mai mari de 10-

30 %, sau impurităţi greu de înlăturat, cu un conţinut de nu mai mare de 15 % din

cantitatea ghematocului de lînă, indiferent de locul amplasării acestora.

II subgrupă – conţine impurităţi uşor ori greu de înlăturat, cu un conţinut mai

mare decît cel stabilit pentru prima subgrupă.

- cu defecte – conţine două subgrupe. Se caracterizează ca lînă cu defecte de

culoare cu rezistenţă mică la rupere, ş.a.

- cu defecte cu impurităţi de brusture – include toate cele grupe menţionate mai

Temă: Organizarea procesului de ambalare, transportare,

marcare şi păstrare a lînii.

1. Ambalarea lînii.

2. Transportarea lînii.

34

3. Marcarea lînii.

4. Păstrarea lînii.

-1-

Ambalarea lînii se efectuează în baza ГОСТ 6070-78 «Шерсть немытая

классированная. Упаковка, маркировка, транспортирование и хранение» şi

ГОСТ 5778-2000 «Шерсть сортированная мытая. Упаковка, маркировка,

транспортирование и хранение», conform cărora lîna şi puful se presează şi se

ambalează în baloturi, ţinînd cont de sorturile acestora.

Lîna şi puful se presează şi ambalează în stare uscată. Conform standardului în

vigoare nu se admite ambalarea lînii în stare umedă.

La întreprinderile de achiziţii, se admite colectarea şi ambalarea lînii şi a pufului

nepresat în cantitate nu mai mare de 20 tone într-un an.

Mărimea şi masa balotului presat cu lînă şi puf, trebuie să cuprindă normele

stabilite în tabelul 1.1.

Tabela 1.1

Mărimile şi masa balotului cu lînă ori puf ambalată sub pres

Denumirea lînii

Puterea de

presarea lînii

Mărimea balotului, mm, nu mai mult

Masa brută a balotului, kg, nu mai mult

Lungi-mea, l

Lăţimea,b

Înălţimea, h

Fină şi semifină

Ţigaie, semigroasă şi groasă

Semigroasă şi groasă de toamnă, de capră.

1 2 3 4 5 6 7 8Obţinută pe cale mecanică

8 820 570 780 80 75 70

Obţinută pe cale hidrauluică

12 820 570 740 90 80 75

Obţinută prin alte metode

16 840 570 663 95 85 80

Masa fiecărui balot nu trebuie să fie mai mare de 125 kg.

35

Pentru ambalarea lînii şi a pufului se utilizează ţesătura de ambalare, sau alte

materiale textile, care asigură protejarea calităţii lînii şi a pufului ambalat în baloturi.

Ţesătura pentru ambalarea lînii, reprezintă un material organic ce constă din

fibre liberiene. Ea se clasifică în dependenţă de compoziţia sa, în conformitate cu

ГОСТ 5530-2004 «Ткани упаковочные и технического назначения из лубяных

волокон. Общие технические условия» în:

1. Ţesături naturale:

- Ţesătură din in – reprezintă ţesătură ce constă din cel puţin 70 % fibre de in;

- Ţesătură de tip in – reprezintă ţesătură care constă din cel puţin 30 % de

fibre de in în amestec cu ţesătură din bumbac;

- Ţesătură de tip in-iută-chenaf – reprezintă ţesătură din fibre groase liberiene

sau compoziţia lor în diferite raporturi;

2. Ţesături combinate:

- Ţesătură de tip in – reprezintă ţesătură care constă din cel puţin 30 % de

fibre de in în amestec cu fire chimice (viscoză, polieterice, poliamidice,

polipropilenice), inclusiv peliculare.

- Ţesătură de tip in-iută-chenaf – reprezintă ţesătură din amestec de fibre

liberiene şi fibre chimice.

- Ţesătură de tip in-iută-chenaf cu fire chimice – reprezintă ţesătură din fibre

groase liberiene în amestec cu fire chimice, inclusiv peliculare.

Ţesătura pentru ambalare poate să fie compusă dintr-un singur ori din două

straturi.

Pentru transportarea baloturilor de piei brute ambalate sau neambalate se

utilizează palete din lemn de uz general, interschimbabile.

Lîna fină şi semifină se ambalează doar în ambalaje noi şi curate. Pentru

celelalte tipuri de lînă se admite ambalarea în materiale textile utilizate anterior, dar

care sunt curate, fără găuri sau alte deteriorări. Baloturile cu lînă, nu trebuie să aibă

marginile dezgolite.

36

-2-

Marcarea este o procedură de utilizare a diferitor mijloace indicate pe ambalaj

pentru identificarea produselor în scopul informării consumatorului referitor la

caracteristice cantitative şi calitative ale acestora.

Marcarea lînii se efectuează cu vopsea rezistentă pe o etichetă, cu indicarea

următoarelor informaţii:

- denumirea ţării şi a regiunii de colectare a lînii;

- denumirea furnizorului (întreprinderii de colectare);

- numărul balotului;

- calitatea ori sortul lînii;

- masa brută şi netă a balotului, kg;

- procentajul de lînă curată, obţinută dintr-o partidă de lînă nespălată;

- DNT de referinţă.

Informaţia dată este indicată fie direct pe ambalajul balotului, sau pe o etichetă,

care se aplică pe ambalaj.

Exemplu de marcare a lînii:

Informaţia de pe eticheta balotului Simbolurile de referinţăA B

Lîna fină şi semifinăDenumirea ţării de origine a lănii Ţara ..Denumirea regiunii de colectare r-nul ...Denumirea întreprinderii de colectare Colprodcoop ...Numărul balotului Nr. Clasa de calitate Superioară Denumirea lînii: merinos, ţigaie, ş.a Mer., ţig., ş.aSortul

Fineţea (densitatea în lungime)70; 64; 60; 58-56; 50; 48; 46; 44;

Lungimea I; II; III; IV.Conţinutul şi tipul de impurităţi 10 % impurităţi vegetaleCuloarea Albă, cafenie, brună, neagrăMasa brută a balotului 105 kgMasa netă a balotului 103 kgProcentajul fibrelor curate Mai mult de 45 %Standardul de referinţă GOST

37

-3-

Transportarea baloturilor cu lînă şi puf se efectuează cu taote tipurile de

transport şi anume pe cale ferată, automobile, vapoare, ş.a. Lîna se transportă în

transporturi acoperite. Însă se admite transportarea lînii şi a pufului în automobile

neacoperite, cu condiţia că baloturile sunt ambalate cu materiale polimerice.

În cazul în care lîna este transportată pe cale ferată, aceasta trebuie să fie presată

în baloturi.

Puful caprinelor se admite de a fi transmisă către consumatori utilizînd sistemul

poştal. Fiecare partidă de lîna şi puf trebuie să fie însoţită de certificatul sanitar, avînd

forma stabilită în documentele juridice, în cazul în care aceasta este transportată peste

hotarele regiunii de colectare a acesteia. De asemenea fiecare partidă de lînă sau puf,

trebuie să fie însoţită e documentele de calitate, ca de exemplu, certificatul de

calitate.

-4-

Lîna şi puful se păstrează în încăperi închise, în depozite spaţioase cu pereţii

uscaţi şi curaţi, bine aerisite, în condiţii normale cu temperatura nu mai joasă de 10 şi

nu mai înaltă de 40 °C şi umiditate relativă 50-70 %, în baloturi sau pe rafturi şi să fie

protejate de contactul direct a razelor solare. Rafturile se acoperă cu perdele pentru

protecţia împotriva prafului şi impuritaţilor.

Se admite păstrarea lînii, în afară de cea selectată pentru verificarea clasei de

calitate, suspendată sau acoperită cu perdea (pînză de cort) pe suport, pentru

protejarea împotriva agenţilor atmosferici.

Baloturile cu lînă ori puf se aşează la o distanţă de minimum 1 m de la sursele

de căldură şi ţevile de apă, la o distanţa de 20 cm de duşumea şi la minimum 50 cm

de becurile electrice. Distanţa între stelaje nu trebuie să fie mai mică de 0,7 m.

Baloturile sunt aşezate în depozite şi grupate pe sorturi; periodic la produsele date se

aplică măsuri de distrugere a insectelor şi rozătoarelor.

38

COMPARTIMENTUL II. PIELEA

Temă: Pielea – structura, compoziţia chimică şi proprietăţile

fizico-mecanice ale acesteia

6. Structura pielei.

7. Topografia şi zonificarea pieii crude.

8. Compoziţia chimică a pieii crude.

9. Proprietăţile fizico-mecanice a pieilor crude.

10.Caracteristica principalelor tipuri de variabilităţi a pieilor crude.

Materia primă din piele este numită pielea crudă, obţinută de la diferite tipuri de

animale, care se utilizează la obţinerea prefabricatelor din piele, din care la rîndul său

se obţin diferite articole.

Stratul pielos al animalului este impermeabil la apă şi dă posibilitate de a proteja

organismul acestora de pătrunderea în interiorul său a apei, bacteriilor patogene,

diferitor substanţe dăunătoare, precum şi împedică uscarea ţesuturilor organismului,

bogate în apă. De asemenea, pielea serveşte ca un strat de termoizolare termică a

organismului

Pielea crudă, indiferent de starea sa, fără o prelucrare specială, nu poate fi

utilizată în calitate de prefabricate din piele pentru obţinerea articolelor, deoarece în

39

stare umedă ele sunt supuse procesului de putrefacţiei, iar în stare uscată – devin

rigide şi fragile.

Prefabricatele din piele (pielea supusă unor operaţii speciale de tăbăcire), nu

dispun de defectele menţionate mai sus şi în dependenţă de tipul şi destinaţia pieilor

crude, se caracterizează prin duritate, densitate înaltă, sau invers, prin moliciune şi

elasticitate înaltă.

Resursele, sortimentul şi calitatea materiei prime din piele depinde într-o mare

măsură de starea actuală a industriei de creştere a animalelor în Republica Moldova,

de productivitatea acestora, ş.a. Calitatea pielicelelor achiziţionate, depinde direct de

condiţiile de creştere a animalelor, de sacrificarea lor, de metodele de prelucrare,

conservare şi păstrarea.

-1-

Structura histologică a pieilor diferitor animale, practic este aceeaşi. Privind la

microscop, în secţiune perpendiculară pe suprafaţa pielei, se constantă existenţa a trei

straturi distincte: epidermă, dermă şi stratul subcutan (sau hipodermă).

1. Epiderma – pe zonele pielicelelor acoperite cu fire de păr, epiderma este

foarte subţire şi grosimea ei deviază între reprezintă 0,5-4 % din toată grosimea

pielei.

Epiderma joacă un rol important în organismul animalului, protejîndu-l de

acţiunea factorilor externi şi de pătrundere în organism a microbilor dăunători sau a

diferitor substanţe chimice. De asemenea, ea nu permite evaporarea apei din

organism şi menţine căldura corpului, precum şi este aproape impermeabil la acţiunea

apei.

Epiderma este formată din două straturi:

- exterior – numit strat cornos;

- interior – stratul mucos.

Ţesuturile epidermei, nu numai acoperă şi protejează derma, dar şi reprezintă

stratul în care se dezvoltă şi care susţine firele de păr şi unghiile. Prin partea

superioară a dermei şi a epidermei trec canalele glandelor sudoripare. Urmele lăsate

40

de fibrele de păr şi canalele sudoripare pe faţa epidermei sunt caracteristice fiecărei

specii de animal, acestea formînd desenul sau floarea pieii.

Epiderma se delimitează de dermă, printr-o peliculă subţire şi transparentă

numită membrana (diafragma) de bază, care în pielea prelucrată formează faţa

acesteia. În perioada năpîrlirii, grosimea epidermei se măreşte, celule stratului

principal (derma) intensiv se înmulţesc.

2. Derma - formează cea mai mare parte din grosimea pielei (70-80 %),

protejează corpul animalului de răni mecanice şi serveşte baza de unire a stratului

hipodermic cu cel epidermic. Derma este alcătuită din fibre de natură proteică

(colagen, elastină, reticulină), care prezintă o aşezare mai compactă în exterior,

formînd stratul papilar şi o alcătuire mai puţin compactă către interior, formînd

stratul reticular.

În acelaşi timp, între cele două straturi se constantă şi o diferenţiere de grosime

şi aşezare a fibrelor. Fibrele din stratul exterior (papilar), sunt mai subţiri dispuse

aproximativ paralel cu faţa dermei; cele din stratul interior (reticular) sunt mai groase

şi au o aşezare mai dezordonată. Stratul papilar îndeplineşte funcţia de izolare termică

a animalului. Stratul reticular asigură rezistenţă flexibilitate, elasticitate, de asemenea

şi proprietăţile fizico-mecanice a pielei, de aceea el se mai numeşte mecanic.

În dermă, pe lîngă teaca firului de păr, se găsesc glande sudoripare, glande de

grăsime (subacee), depuneri de grăsime, terminaţii nervoase şi vase de sînge.

Prezenţa acestora, în special, în stratul papilar face, ca compacitatea acestui strat să

fie redusă.

3. Stratul subcutan (hipoderma) – reprezintă stratul prin care se face legătura

cu corpul animalului. Este format din fibre de proteină (colagen şi elastină), aşezate

rar şi orientate aproximativ paralel cu corpul animalului, depuneri de grăsime şi vase

de sînge. Desprinderea acestui strat de pe corpul animalului se face cu destulă

uşurinţă.

La animalele foarte grase stratul hipodermic conţine o cantitate enormă de

grăsime, care trebuie înlăturat după jupuire, deoarece în cazul în care nu se efectuează

41

procesul dat, conservarea pielei prin uscare ori sărare se efectuează foarte lent. Acest

lucru provoacă descompunerea pielii sub influenţa bacteriilor de putrefacţie,

rîncezirea grăsimilor, ceea ce duce la înrăutăţirea proprietăţilor dermei.

-2-

Proporţiile dintre stratul papilar şi reticular se măresc sau se reduc pe diferite

porţiuni a pielei. Aceste proporţii fac ca comportarea la solicitări mecanice să fie

diferită pe diferite porţiuni. Proprietatea de alungire a pielei este caracteristica cu cele

mai mari variaţii. Astfel pe porţiunea centrală, pielea are cea mai mică alungire, cea

mai mare rigiditate şi cea mai mare rezistenţă la utilizare în timp, în raport cu

porţiunile marginale.

Topografia pielei crude este necesar de a fi cunoscută pentru conservarea,

păstrarea şi de asemenea finisarea corectă a pielii finite obţinută din ea.

Partea centrală obţinută de pe porţiunea spatelui animalului se numeşte crupon.

O porţiune din zona cruponului, supusă ruperii prin solicitare la tracţiune, prezintă o

secţiune aproximativ netedă cu fibre scurte. Privind la microscop o secţiune din

porţiune dată, se constată aşezarea fibrelor în toate direcţiile şi o aşezare compactă.

Pe zona cruponului se identifică porţiuni mai compacte şi mai rigide,

corespunzătoare şirei spinării şi porţiuni corespunzătoare osului iliac pe care pilea

suferă o întărire datorită perioadei de slăbire a animalului.

Poalele sînt zone plasate de pe o parte şi de pe alta a cruponului. Corespunde

părţii de piele care acoperă abdomenul animalului. Datorită condiţiilor de viaţă –

îngrăşării şi slăbirii periodice – pielea suferă variaţii dimensionale, ţesutul este mai

rar, fibrele mai puţin împîslite, apărînd în acelaşi timp tendinţa de orientare a fibrelor

pe direcţie paralelă cu linia şirei spinării. La rupere se constantă: suprafaţa de rupere

fibroasă formată din fibre lungi - în cazul epruvetelor depuse paralel cu linia şirei

spinării şi cu fibre scurte; şi suprafaţa netedă de rupere – în cazul epruvetelor dispuse

perpendicular pe linia şirei spinării. Rezistenţa la rupere are valori mai mici pe

42

direcţia perpendiculară. Pe ansamblu, în zona poalelor se constantă alungiri mai mari

decît în zona cruponului.

Picioarele animalului prezintă un ţesut mai des decît zonele vecine şi cu

rigiditate mai mare.

Gîtul este zona corespunzătoare porţiunii care acoperă gîtul animalului. Pe

această porţiune, pielea prezintă un ţesut intermediar între crupon şi poale, în privinţa

compacităţii şi aşezării fibrelor.

Zona gîtului prezintă, de asemenea, o creştere a grosimii pielii în vecinătatea

cruponului, pentru ca pe porţiunea corespunzătoare capului să se constate o scădere a

grosimii.

Fruntea (bretonul) are o grosime redusă şi un grad mare de rigiditate. Pentru a

diminua rigiditatea, în conformitate cu normele tehnologice, atît pielea de pe

porţiunea frunţii cît şi cea de pe picioare suferă o subţiere; aceasta poate duce la

obţinerea grosimii cu circa 30 % mai reduse decît în zona cruponului.

ZONIFICAREA PIELEI

Datorită diferenţelor de structură şi în special de compacitatea sectoarelor piei

crude, substanţele, care se folosesc în procesul tăbăcirii, pătrund şi se fixează diferit

în piele. Aceste diferenţieri, se accentuează în cazul pieilor mai mari, provenite de la

animale mature. Ţinînd seama de mărimea pieilor şi de modul cum pătrund şi se

fixează în ţesut substanţele de tăbăcire, acestea se prelucrează fie întregi, fie

secţionate pe zone.

Astfel, în cazul pieilor cu aria totală sub 200 dm2, pieile se prelucrează

nesecţionate. În cazul pieilor mari se face secţionarea pe zone, după cum urmează:

piei flexibile – se secţionează în două pe linia şirei spinării, formînd două canate, în

cazul pieilor cu destinaţie specială (pentru încălţăminte de protecţie, pentru mingi) –

secţionarea se face astfel încît să se reţină zona cruponului şi a gîtului, formînd aşa-

zisul hecht. În acest caz poalele se prelucrează separat.

43

-3-

Schimbările, care provin în pieile crude în procesul prelucrării iniţiale, păstrării

şi obţinerii din ea a prefabricatelor din piele sunt strîns legate de compoziţia chimică

a acesteia. În conformitate cu compoziţia chimică, pielea este formată din proteine,

grăsimi, substanţe minerale şi apă.

Pielea jupuiată de pe corpul animalului sacrificat (pielea brută), conţine 60-75 %

de apă. Conţinutul apei în pielea crudă depinde de vîrsta, tipul şi sexul animalului. Cu

cît animalul este mai tînăr, cu atît mai mare este şi conţinutul de apă. În pielea

obţinută de la femelele bovinelor conţinutul de apă este de 72-73 %, iar în cea a

masculilor 64 %. În pielicica ovinelor şi caprinelor, apa constituie 62-63 %, a

cabalinelor 64 %.

Apa ce intră în compoziţia chimică a pielicelelor este de 2 tipuri:

- capilară – ce se află în stare liberă între fibrele proteice a pieii cruzi.

- legată – apa este strîns legată cu proteinele.

Principalele componente a substanţei uscate, care intră în compoziţia pielei sunt:

proteinele, reprezentate în special prin colagen, elastină, cheratină şi reticulină, ş.a.

Colagenul – formează circa 30-33 % din masa pielei crude, sau 93-96 % din

cantitatea totală a substanţelor proteice. Fibrele colagenice sunt foarte rezistente la

rupere. Colagenul nu este solubil în apă, însă uşor o absoarbe şi se umflă. Umflarea

colagenului se efectuează mai repede în soluţiile bazice şi acide. La fierbere,

colagenul treptat trece în soluţie sub formă de jeleu. Una din principalele

caracteristici a colagenului este capacitatea lui de a se uni cu substanţele tanante.

Elastina – formează fibre ce poartă aceeaşi denumire. Conţinutul acestor fibre în

pielea crudă se modifică în funcţie de tipul, vîrsta şi sexul animalului. De exemplu: în

pielicica mieilor masa acestei proteine constituie 0,06 %, iar în cea a iepurilor 0,31 %

şi a lupilor 0,99 %.

Cheratina – se conţine mai mult în epiderma pielii şi într-o mai mare măsură în

stratul pilos (părul) a animalului.

44

Reticulina – proteina din care se formează fibrele foarte subţiri de reticulină.

Albuminele şi globulinele – proteine ce se conţine în sînge şi limfă. Cantitatea

de albumine şi globuline din piele poate varia de la 1,2 pînă la 5 % din masa totală a

proteinelor. În timpul tăbăcirii, o mare parte din substanţele interfibriale, care se

numesc proteine de echilibru (albuminele, globulinele) se înlătură din piele.

La proteinele pielei se referă şi fermenţii. În învelişul pielos, feirmenţii activ

participă în reglarea proceselor vitale. În pielea crudă se conţine şi 0,35-0,50 %

substanţe minerale, inclusiv săruri de natriu, caliu, magniu, fier şi de asemenea

acizi, de exemplu: acidul sulfuric, fosforic, ş.a.

-4-

Proprietăţile consumiste a pieilor crude, metodele de finisare a prefabricatelor

din piele şi preţul de procurare a diferitor tipuri de materie primă se află într-o

interdependenţă directă de proprietăţile fizico-mecanice a acesteia. Cei mai

importanţi indici fizico-mecanici ai pielicelei sunt: suprafaţa piei, masa, grosimea,

densitatea şi rezistenţa la rupere.

Suprafaţa pielei. Din pieile crude cu dimensiuni mari se poate de obţinut mai

multe tipuri de articole din piele, deoarece la croirea prefabricatului se obţine mai

puţine rebuturi. Recepţia pieilor de ovine, caprine, porcine şi de cerb se efectuează

ţinîndu-se cont, anume de suprafaţa acestora. Suprafaţa pieilor crude, depinde de tipul

animalului, sexul, vîrsta şi de condiţiile de trai. De asemenea, suprafaţa pielicelelor se

modifică, în dependenţă de modul de conservare: la conservarea prin uscare,

suprafaţa se micşorează în mediu cu 10 %, prin sărare uscată cu 6 %, iar prin cea

umeda cu 4 %. Suprafaţa pielicelelor se măsoară în dm2, prin înmulţirea lungimii

pielicelei (măsurată de la marginea superioară a gîtului pînă la marginea inferioară a

cozii) cu lăţimea.

45

Suprafaţa piei crude se măsoară în stare liberă, nu se admite întinderea acesteia

pe lungime şi lăţime. În cazul în care lungimea şi lăţimea pieii crude are de la 0,5 dm

în sus, atunci acestea se recepţionează ca piele, care are valori de 1 dm, în caz contrar

pielea dată nu se primeşte. Pieile crude de ovine, care sau uscat în stare întinsă, la

măsurarea valorilor lungimii şi lăţimii, datele obţinute se micşorează cu 10 %.

Masa pielei crude. Marea majoritatea a tipurilor de piele se achiziţionează

ţinîndu-se cont de masa netă a acestora. Masa pielei crude se determină prin

cîntărirea fiecărei pielicică, care se face cu o precizie de pînă la 100 g, astfel 50 g şi

mai mult se consideră ca 100 g, iar masa pielicelei mai mică de 50 g nu se ia în

consideraţie. Masa pielei crude depinde de suprafaţa acesteia, grosimea, desimea

stratului pilos, metoda de conservare, ş.a. Masa pielei depinde de asemenea de tipul,

vîrsta, sexul animalului şi de condiţiile de hrănire a acestuia. S-a stabilit, că la

hrănirea intensivă a vitelor mari cornute, de acum la vîrsta de 1,5 ani, masa pielei

poate atinge masa pielei crude a vitelor cu vîrsta de 2-3 ani. Masa netă a pielicelilor

neconservate se determină prin măsurarea acestora, nu mai tîrziu de 2 ore după

jupuirea animalului, iar a celor spălate – după 2 ore de scurgere a apei. Masa

pielicelelor conservate se determină, ţinîndu-se cont de cantitatea substanţelor ce au

participat la procesul de conservare.

Conform standardului în vigoare, s-a stabilit următoarele valori a masei pieii

conservate, calculă în procente, faţă de masa iniţială.

- pentru pieile crude neconservate – 100 %;

- pentru pieile crude congelate – 95 %;

- pentru pieile crude conservate prin sărare umedă – 87 %;

- pentru pieile crude conservate prin uscare – 50 %, ş.a.

Grosimea pielei. Una din principalele proprietăţi a pieilor crude, care determină

destinaţia sa şi calitatea comercială. La diferite tipuri de materie primă din piele,

grosimea pielei jupuite de pe animal este între 0,2 pînă la 25 mm. Grosimea pieilor

crude se deosebeşte nu numai de tipul animalului, dar şi de sexul, vîrsta, condiţiile de

creştere şi de hrănire a acestuia, metoda de conservare a pielicelei şi zonele

46

topografice ale acestuia. De obicei, pieile masculilor nu sunt uniforme după grosime

şi sunt cu mult mai groase decît cele a femelelor; cu vîrsta grosimea pieilor treptat se

măreşte. La utilizarea metodei de conservare prin uscare, grosimea pieilor crude se

micşorează cu 25-40 %, dar prin sărarea uscată cu 20-30 %. Cea mai mare grosime o

are pielea în zona frunţii, puţin mai subţire ea este în zona poalelor şi a gîtului, destul

de fină este cea ce acoperă membrele animalului. La determinarea grosimii pieilor

crude, se utilizează şublerul, cu care putem măsura grosimea pielei pe toată suprafaţa

acesteia (fără tăierea probelor de analiză şi înlăturarea părului de pe suprafaţă),

preventiv fiind curăţite de sare, grăsimi şi carne.

Stratul pilos a animalului. Cantitatea de păr, care revine la o unitate de

suprafaţă a pieilor crude şi în cea mai mare măsură acesta determină densitatea lor.

Cu cît mai mare o să fie cantitatea de fire de păr pe o unitate de suprafaţă, cu atît

densitatea pielei va fi mai mică. Determinarea formei şi desimii stratului pilos joacă

un rol foarte important, deoarece acesta determină calitatea pieii crude, care este

materie primă pentru obţinerea pieii finite. Cu cît densitatea acestui strat este mai

mare, cu atît este mai mare şi porozitatea lui, proprietate ce influenţază negativ asupra

calităţii pielei finite.

Densitatea pieii cruzi. Proprietăţile fizico-mecanice a prefabricatului din piele

(rezistenţă mecanică, rezistenţă la alungire, rezistenţă la uzură, permeabilitatea la apă

ş.a.) se află în interdependenţă directă cu densitatea pielei. Densitatea pielei crude

depinde în primul rînd de caracterul împletirii fibrelor de colagen în stratul reticular

al dermei şi de corelaţia grosimii între stratul papilar şi reticular.

Desimea pieilor crude se determină prin metodele organoleptice – prin pipăirea

cruponului. Pieile crude cu densitatea mare, conservate prin sărarea umedă se

caracterizează prin elasticitate; cu densitatea mică – sunt neelastice şi ofilite. De

asemenea, pentru determinarea densităţii se utilizează şi metodele de analiză

microscopice: la pieile crude dense, se observă împletirea densă a fibrelor de colagen,

datorită cărora nu se delimitează intervalele între fibrele date. Şi invers, pieile cu

47

densitate mică, au fibrele de colagen amplasate dezordonat, la care se observă foarte

bune intervalele între ele.

-5-

Într-o mare măsură, calitatea pieii jupuită de pe animalele sacrificate, depinde

de: tipul animalului, vîrsta sa, sexul, rasa, condiţiile de hrănire, îngrijire şi de un şir

de alţi factori biologici.

Varietatea pieii în funcţie de rasa animalului. De rasa animalului, depinde

înălţimea şi masa vie a acestuia, deci şi masa, suprafaţa şi grosimea pieii cruzi.

Pielicica animalelor mari cornute de rasă pentru lapte, este mai subţire, densă,

elastică şi are un grad mai mic de dezvoltare a stratului hipodermic, decît la animalele

mari cornute pentru carne. Bovinele destinate pentru lapte şi carne dispun de pielicele

dense şi elastice, fiind de o grosime medie.

Pieile cruzi a ovinelor de rasă merinos, în comparaţie, se deosebesc printr-o

grosime mare. Ovinele pentru carne dispun de o pielicică mai subţire, poroasă, cu un

strat hipodermic dezvoltat. Ovinele de rasa Curduc se deosebesc printr-un strat pielos

gros şi aspru cu un conţinut mare de celule adipoase în stratul hipodermic, chiar şi-n

dermă.

De la caprinele pentru lapte se obţin pielicele calitative. Caprinele pentru lapte-

lînă-puf, care sunt răspîndite în regiunile calde, dispun de o pielicică mai aspră,

poroasă şi groasă.

Variabilitatea în funcţie de vîrstă. Vîrsta animalelor are o influenţă enormă

asupra tuturor proprietăţilor marfare a pieii cruzi. Cu vîrsta se măreşte dimensiunile,

masa şi grosimea pieii şi se modifică structura ei. Fibrele dermei devin mai groase,

legăturile dintre ele devin mai strînse decît la pielicelile animalelor tinere.

Influenţa vîrstei animalului asupra calităţii pieii sale, se poate de analizat la

animalele mari cornute. Pielicica viţeilor este fină, elastică, uniformă după grosime

pe întreaga suprafaţă. Pielea crudă a viţeilor cu vîrsta mai mare se deosebeşte printr-o

48

bună calitate, dar ea este mai aspră şi mai puţin uniformă după grosime. Odată cu

maturarea animalului, pielicica lui devine mai densă şi groasă.

Variabilitatea în funcţie de vîrstă, se observă şi-n cazul pielicelelor cabalinelor.

Mînzii au o pielicică subţire, fină şi destul de uniformă după grosime. Odată cu vîrsta

animalului, învelişul pielos aflat între membrele anterioare şi posterioare, îşi schimbă

grosimea şi structura. De aceea, la animalele mature pielea se clasifică în 2 părţi în

dependenţă de calitatea acestora.

Schimbările în funcţie de vîrstă, ce au loc în pieile ovinelor se manifestă prin

comprimarea şi întărirea legăturilor fibrelor de colagen şi mărirea considerabilă a

grosimii stratului dermic. Se măreşte, de asemenea şi celulele adipoase din dermă.

Variabilitatea în funcţie de sexul animalului. Animalele uneia sau altei rase,

dar diferite după sex, oferă piei ce se deosebesc prin proprietăţile fizice, chimice şi

caracterul microstructurii sale. Pielicelele vacilor, de regulă, sunt mai subţiri şi

elastice, de cît cele a boilor. La vacile ce au fătat de mai multe ori, pielea de pe

abdomenul animalului este foarte subţire şi întinsă. Poalele vacilor de vîrsta 7-14 ani

ocupă aproximativ 1/3 din suprafaţa totală a pieii. Aşa tip de piele are o

neuniformitate foarte mare după grosime. Pielicica vacilor şi a boilor castraţi, conţine

o cantitate mai mare de apă decît pielicica boilor necastraţi.

Unul din indicatorii, care caracterizează pielicica obţinută de la boii necastraţi

reprezintă mărirea grosimii pielei din partea din faţă, care formează 60 % din masa

totală a pielei. Aceasta se explică prin existenţa a mai multor rînduri de cute formate

pe gîtul animalului.

O influenţă enormă asupra calităţii şi structurii pielicelei o are vîrsta animalului,

la care se efectuează castrarea. O castrare timpurie a animalului, provoacă creşterea

calităţii pielicelei, devenind mai uniformă după grosime. Pielea boilor castraţi la

vîrsta de 2-3 luni este cu mult mai calitativă, decît cea obţinută de la boii castraţi la

vîrsta de 8-10 luni.

Brusc se deosebeşte şi pielicica obţinută de la scroafe şi vieri. Pielicica vierului

dispune de dimensiuni, masă şi grosime mai mare. Legătura între fibrele de colagen a

49

dermei pieilor, ce aparţin vierilor este mai densă, ele sunt mai groase de cît a pieilor

ce aparţin scroafelor. Stratul pilos pe pieile vierilor este mai rar şi mai aspru. Pielicica

scroafelor şi a vierilor castraţi se deosebesc după structura sa, în limite foarte mici.

În pielea crudă a cabalinelor şi a ovinelor, variabilităţile proprietăţilor în funcţie

de sexul animalului nu sunt aşa de evidente.

La ovine şi caprine, pielicelele masculilor necastraţi sunt mai aspre, dense şi

uniforme după grosime, decît pielicelele jupuite de pe femelele animalelor date.

Variabilitatea pieii cruzi în funcţie de condiţiile de creştere şi îngrijire a

animalului. În cazul unei bune alimentări a animalului, învelişul pilos devine mai

dens, gros şi elastic.

La calitatea pieii cruzi o influenţă enormă o are tipul alimentării şi conţinutul

hrănii. Pieile crude a animalelor mari cornute, alimentate corect au o structură foarte

afînată, iar în cazul unei alimentări insuficiente pielicica devine subţire, uscată şi

aspră.

Variabilitatea în funcţie de timpul sacrificării animalului. Timpul sacrificării

animalului, la fel influenţează proprietăţile merceologice a pielei. Cele mai bune piei,

se obţin în urma sacrificării animalelor mari cornute toamna şi iarna timpurie, iar a

ovinelor în - iunie-august. La sfîrşitul iernii sau primăvara timpuriu, pieile cruzi sunt

mai puţin dense şi elastice. Foarte des, la sacrificarea animalului primăvara, pieile

cruzi sunt subţiri şi elastice.

Temă: Caracteristica metodelor şi tehnicile de obţinere,

prelucrare iniţială şi păstrare a pieilor crude

1. Caracteristica metodelor iniţiale de prelucrare a pieilor cruzi:

1.1. Metoda şi tehnica sacrificării animalului.

1.2. Metoda şi tehnica jupuirii animalului.

1.3. Metoda şi tehnica degresării pieii crude.

1.4. Metoda şi tehnica spălării şi corectării pieii crude.

1.5. Metodele de conservare a pieii crude.

50

2. Sortarea pieilor crude.

3. Păstrarea şi ambalarea pieilor conservate.

-1-

Prelucrarea iniţială a piei – reprezintă totalitatea operaţiunilor aplicate asupra

acestea, cu scopul de ai păstra proprietăţilor pieii, pînă la procesul tehnologic de

obţinere a piei finite.

Prelucrarea iniţială include următoarele operaţiuni de bază:

- sacrificarea animalului.

- jupuirea pieii – reprezintă scoaterea piei de pe corpul animalului;

- degresarea – îndepărtarea de pe ţesuturile pieii a grăsimilor;

- spălarea şi corectarea – spălarea pieii de diferite impurităţi şi pete de sîge şi

redarea pieii unei anumite forme;

- conservarea – transformarea piei cruzi, în starea în care ea îşi păstrează

proprietăţile sale pînă la procesul tehnologic de obţinere a pieilor finite.

Standardele de referinţă, care reglementează activitatea de prelucrare iniţială a

piei, prevăd cerinţele concrete de efectuare a operaţiunilor date, pentru fiecare tip de

piele în parte, cu scopul păstrării proprietăţilor acestora. În cazul în care nu se

respectă aceste cerinţe, sau se efectuează manipularea necorespunzătoare a pieii

crude, pe suprafaţa acesteia pot apărea diferite defecte, care duc la înrăutăţirea

aspectului exterior, micşorează preţul de realizare, îngreunează procesul de sortare a

pieii, păstrării şi prelucrării.

-1.1.-

Pentru obţinerea materiei prime din piele de calitate înaltă este necesar de

respectat condiţiile de sacrificare şi jupuire a animalului.

În corespundere cu regulile stabilite, animalele domestice şi crescute în

crescătorii speciale este necesar de a fi sacrificate în abatoare speciale.

51

Înainte de sacrificare, medicul ori felşerul veterinar trebuie să examineze

animalul, pentru a asigura, din punct de vedere sanitar inofensivitatea piei şi cărnii

asupra organismului uman, prin intermediul unui certificat sanitar.

Pentru a putea efectua cu mai mare uşurinţă, jupuirea pielei de pe corpul

animalului, vitele mari cornute, ovinele şi caprinele, 24 ore înainte de sacrificare, iar

porcinele de 12 ore se încetează a fi hrănite. Dacă, în tractul digestiv a animalului

există un conţinut mare de alimente, acest lucru provoacă dificultăţi în procesul de

jupuire şi tranşare a animalului. Stomacul şi intestinele pline, cu greu sunt scoase din

abdomenul animalului sacrificat, nu de rare ori se rup şi impurifică atît carnea, cît şi

pielicica. Înainte de 2-3 ore pînă la sacrificare, animalul încetează de a fi adopat.

Înainte de sacrificare, învelişul pilos a animalului urmează să fie curăţit de

impurităţi. Pentru aceasta vitele mari cornute şi porcinele se spală cu apă, se curăţă de

murdărie cu ajutorul unei pierii aspre. De la ovinele de lînă se înlătură impurităţile,

iar fecalile lipite de coada animalului se taie.

Nu se recomandă de a fi sacrificat animalul supraobosit sau agitat, deoarece

desîngerarea acestor animale se efectuează foarte rău.

În continuare vom descrie principalele metode de sacrificare utilizate pentru

diferite tipuri de animale:

Vitele mari cornute şi cabalinele. Înainte de sacrificare animalul se ameţeşte. La

abatoare, ameţirea animalelor se efectuează prin intermediul curentului electric, sau

cu ajutorul unui ciocan din lemn. Pentru ameţire, vitele mari cornute se leagă cu o

funie rezistentă de coarne, în

forma unui cerc întărit la podea şi

se ameţeşte cu ajutorul unei

pălituri îndreptate în fruntea

acestuia (fig. 1.1.1). În rezultatul

comoţiei cerebrale, animalele pierd

cunoştinţa şi cad. Fig. 1.1.1 Sacrificarea animalelor mari cornute

52

Uneori se utilizează şi ciocanul metalic, însă în cazul respectiv, există riscul că

se va deteriora pielea în zona frunţii şi va crăpa osul frontal. Toate întîmplate

provoacă o sîngerare enormă şi respectiv scade valoarea nutritivă a creierului.

De asemenea, animalul poate fi sacrificat cu

ajutorul unui cuţit ascuţit, lovindu-l în zona gîtului.

Pentru distrugerea totală a substanţei cerebrale,

cuţitul se învîrteşte în rană în ambele direcţii.

Această metodă de sacrificare a animalului este

mai puţin apreciată, decît cea descrisă anterior,

deoarece ea este mai dureroasă pentru animal şi în

afară de aceasta, înrăutăţeşte procesul de

desîngerare a acestuia.

Caii sunt sacrificaţi, la fel ca şi animalele mari

cornute. Însă, cabalinele sunt animale foarte

fricoase, de aceea înainte de sacrificare, ochii lor

sunt acoperiţi cu o lentă neagră, iar picioarele sunt legate.

După sacrificare cînd animalele cad, este necesar de a fi efectuată desîngerarea

lor. O desîngerare bună, provoacă micşorarea conţinutului de sînge din carne şi piele.

Carnea şi pielea insuficient desîngerată, are un termen mic de păstrare, deoarece

sîngele repede se alterează şi accelerează distrugerea altor produse.

O desîngerare complectă se petrece, în cazul suspendării corpului sacrificat în

poziţia verticală (fig. 1.1.2), de aceia la abatoare acestea se leagă de picioarele

posterioare şi se atîrnă cu capul în jos.

Dacă nu există condiţii pentru o aşa

desîngerare, atunci aceasta se

efectuează în poziţia orizontală (fig.

1.1.3, a).

53

Fig. 1.1.2 Desîngerarea animalelor în poziţia verticală.

Pentru desîngerare, se taie animalul în partea de de jos a

gîtului, iar pentru strîngerea sîngelui se utilizează un vas

curat. Desîngerarea animalelor mari cornute şi a cabalinelor

decurge 8-10 minute.

Animalele mici cornute. Animalele se leagă cu un lanţ ori cu o funie de

picioarele posterioare şi cu ajutorul dispozitivelor speciale se ridică

la o aşa înălţime, încît capul animalului

să se găsească la nivelul genunchilor

persoanei ce efectuează sacrificarea. După care, cu ajutorul unui cuţit ascuţit se

efectuează o injecţie în zona gîtului şi se taie pielicica de-a lungul gîtului, după care

se taie aorta şi se desîngerează animalul.

Ovinele şi caprinele pot fi sacrificate şi-n poziţie orizontală. Animalele se

amplasează cu picioarele legate pe un scăunaş şi se desîngerează (fig. 1.1.3, c).

Sacrificarea porcinelor. La abatoare înainte de sacrificare, porcinele se ameţesc

cu ajutorul curentului electric. Se recomandă sacrificarea porcinelor în poziţia

verticală. Animalul se leagă de picioare, în aşa fel ca şi animalele mici cornute. Dacă

această metodă nu poate fi utilizată, atunci animalul se sacrifică în poziţie orizontală.

Sacrificarea porcinelor se efectuează prin lovirea acestuia cu un cuţit îngust şi

ascuţit, în partea de jos a gîtului. După desîngerare, care se petrece 5-6 minute,

animalul sacrificat se spală în apă caldă (fig. 1.1.3, b).

-1.2.-

54

Fig. 1.1.3 Desîngerarea animalelor în poziţia orizontalăa -a animalelor mari cornute, b –a porcinelor, c -a animalelor mici cornute

Jupuirea animalelor mari cornute. Pieile cruzi la abatoare se jupoaie în poziţia

verticală a animalului. Manual se înlătură pielicica de pe capul, membrele,

abdomenul, pieptul, iar pe spate, părţile laterale şi gîtul animalului se jupoaie

mecanizat. În condiţiile casnice, de obicei pielea crudă este jupuiată manual.

Jupuirea pieii cruzi, începe de pe capul

animalului. De la început se taie ambele urechi la

baza lor, după care se efectuează tăieturi sub

formă de cerc în jurul buzelor şi nărilor. În

continuare, se efectuează o tăietură de la nări

printre ochi, îndreptată spre cornul drept, iar de la

el pe partea superioară a frunţii pînă la cornul stîng

şi mai departe pînă la urechea stîngă. În jurul

coarnelor se efectuează o tăietură sub formă de

cerc. Pielea de pe capul animalului se jupoaie

împreună cu gîtul şi bretonul.

După jupuirea pielicelei de pe cap, acesta se taie. Următoarea etapă în jupuire,

constă în efectuarea unei tăieturi de la gîtul animalului de-a lungul pieptului şi

abdomenului pînă la orificiul anal. În jurul articulaţiilor, se efectuează tăieturi în

formă de cerc. De la ele pe picioarele posterioare se efectuează o tăietură prin partea

interioară a membrelor printre cavităţile intermusculare spre partea superioară a

osului pieptului, pînă la tăietura efectuată de-a lungul pieptului (fig 1.2.1). Pe

membrele posterioare, pielea se taie în partea interioară de la tăietură sub formă de

cerc a articulaţiilor pînă la mijlocul tăieturii longitudinare.

După jupuirea pielicelei de pe membrele anterioare, ea se scoate de pe pieptul şi

părţile interioare a gîtului, după care şi de pe membrele posterioare.

Următoarea operaţiune este

jupuirea pielicelei de pe

abdomenul, şoldurile şi vertebrele

animalului. Pentru comoditatea

55Fig. 1.2.2. Jupuirea piei de pe animalele mari cornute şi cabaline

Fig. 1.2.1. Liniile de tăiere a animalului în timpul jupuirii piei

jupuirii şi tranşării cărnii, animalul sacrificat trebuie să fie ridicat la o înălţime mai

mare (fig 1.2.2).

În timpul jupuirii animalului

este strict necesar de respectat

următoarele cerinţe:

- cuţitul trebuie să fie introdus în piele, în aşa fel încît să fie posibilă tăierea

acesteia cu toată lama lui, iar cu mîna stîngă, în acest timp se întinde foarte bine

pielicica.

- manevrările necorespunzătoare a cuţitului în timpul jupuirii, poate provoca

formarea pe suprafaţa pieii a tăieturilor, găurilor, ş.a.

Jupuirea animalelor mici cornute. După desîngerare, capul animalului se taie

după linia, care trece printre osul occipital şi prima vertebră a gîtului (pielicica de pe

capului ovinelor şi caprinelor nu se jupoaie). După care, se efectuează o tăietură

longitudinară pe linia mijlocie a pieptului şi abdomenului (linia albă) pînă la orificiul

anal. Pielea de pe membrele anterioare este necesar de-a fi jupuiate pînă la

încheietură. În jurul acestor încheieturi se efectuează tăieturi în formă de

circumferinţe, după care pielea se divizează prin partea interioară a picioarelor pînă la

tăietura longitudinară de pe pieptul şi abdomenul animalului. Pielea de pe picioarele,

gîtul, abdomenul şi piept se scoate cu ajutorul cuţitului. De pe celelalte porţiuni pielea

se scoate cu mînerul cuţitului ori cu pumnul.

Jupuirea porcinelor. Jupuirea pieilor de pe porcinele sacrificate se poate de

efectuat manual cu ajutorul cuţitului sau mecanic, în poziţie verticală sau orizontală.

Prima tăietură se efectuează în

zona frontală de la o ureche la alta

şi-n continuare, după o linie

dreaptă de-a lungul gîtului printre

orificiu, efectuat pentru desîngerarea

animalului (fig 1.2.3, a). Fig. 1.2.3 Jupuirea porcinelor

Piele de pe capul porcinelor nu se jupoaie.

56

După care, se efectuează o tăietură sub formă de circumferinţă la picioarele

anterioare, în jurul încheieturii genunchilor şi la picioarele posterioare în jurul

încheieturii şoldurilor. Se taie pielicica în zona interioară a picioarelor anterioare pînă

la vertebra pieptului şi prin zona interioară a picioarelor posterioare pînă la orificiul

anal. După care, se efectuează o tăietură longitudinară de-a lungul pieptului la o

distanţă de 5-10 cm de la sînii animalului (fig 1.2.3, b). Efectuînd operaţiunile date se

jupoaie pielea de pe picioarele anterioare,

posterioare, de pe abdomenul şi pieptul

animalului. Pielea de pe părţile menţionate se

jupoaie cu ajutorul cuţitului, care trebuie

manevrat cu atenţie.

Pielea de pe partea superioară a gîtului, de

pe şolduri şi spate se scoate mecanic (fig 1.2.4.).

-1.3.-

Pe pielea jupuită a multor animale, se păstrează unele cantităţi de grăsimi şi cîte

odată şi bucăţi de carne. Degresarea pieii crude, constă în înlăturarea ţesuturilor piei,

a grăsimii şi altor depuneri, care ar îngreuna procesul de tăbăcire a acestora

Degresarea trebuie efectuată imediat după jupuirea animalului, deoarece la păstrarea

piei în încăperi, cu temperaturi înalte, grăsimea rămasă repede se oxidează şi poate

distruge ţesuturile pieii. De asemenea grăsimea, de pe suprafaţa pieii, nu permite

uscarea acesteia, ceea ce poate provoca dezvoltarea microorganismelor patogene şi

putrefacţiei ţesuturilor. De asemenea, la păstrarea pieii nedegresate, aceasta îşi

modifică culoarea şi îşi micşorează rezistenţa. Degresarea pieii de obicei se

efectuează, prin raderea grăsimii de pe fiecare ţesut cu un cuţit neascuţit, ţinîndu-l sub

un unghi de 45º şi acest proces se începe de la abdomen spre corpul animalului.

Pentru efectuarea degresării pieilor, la depozitele abatoarelor trebuie să existe:

mese, calopoade, lăzi pentru impurităţi, lăzi pentru carne şi grăsimi şi alte

instrumente ca cuţite, coase, ş.a..

57

Fig. 1.2.4. Jupuierea mecanică a pieii porcinelor

Masa pentru degresarea pieii trebuie să dispună în mijlocul său de un orificiu

pentru înlăturarea impurităţilor.

Calopodul se produce din lemn dur, iar partea exterioară a acestuia trebuie să

fie zincată. Calopodul se instalează sub un unghi de 45-50º, într-o ladă metalică sau

lemnoasă.

Bucăţile de carne şi grăsimi de pe piei în

abatoare se curăţă manual. Pentru aceasta pielicica se

întinde pe masă, cu partea cărnoasă în sus şi cu

ajutorul unui cuţit ascuţit, atent, pentru a împedica

deteriorarea ţesutului pielos, se taie de pe ea bucăţile

de carne şi grăsime (fig 1.3.1).

Impurităţile furajere de pe pielea vitelor mari

cornute se înlătură manual cu ajutorul unui dispozitiv

special. Înainte de a înlătura impurităţile date, pielicica se aranjează pe stelaje şi se

înmoaie părţile murdare în apă. După care pielea se îndoaie în două şi se ţine în

repaus 30-40 minute. Următoarea etapă este aranjarea pieii pe calopod, cu partea

murdară în sus, care se prelucrează cu dispozitive speciale.

-1.4-

Înainte de conservare, pielea jupuită şi degresată este supusă spălării. Pielea

crudă a vitelor mari cornute şi a cabalinelor se spală sub presiune înaltă, pe mese

speciale, acestea avînd dimensiunile de 250x200 cm, sau sub un get de apă curgătoare

în butoaie speciale.

Pentru spălare, pieile crude se pun pe masă, cu stratul pilos în sus şi acesta se

spală pînă la înlăturarea tuturor urmelor de sînge şi de murdărie. Temperatura apei de

spălare trebuie să fie 5 - 20 ºC.

După spălare, pielea se scurge bine timp de 1 oră şi are loc corectarea acesteia.

Scopul operaţiunii date este de a reda pieii proporţii mari (corespunzătoare mărimii

corpului animalului) şi o formă standard. Uscarea pieii crude fără corectarea acesteia,

58

Fig. 1.3.1 Degresarea manuală a piei cruzi

duce la apariţia pe suprafaţa ei a ridurilor, a încreţiturilor, care înrăutăţeşte mult

aspectul exterior. Corectarea formei pieii se efectuează pe suporturi de o anumită

formă, confecţionate de obicei din lemn, pe care se prinde pielea cu ajutorul cuielor

Procesele ce au loc în pielea crudă după efectuarea operaţiunilor de

jupuiere, degresare, spălare şi corectare

Procesele microbiologice ce au loc în piele, după jupuirea acesteia, duc la

schimbarea compoziţiei chimice, în primul rînd, datorită proceselor fermentative ce

decurg în ele. Fermenţii activi se formează în ţesuturi, încă în timpul vieţii

animalului. Schimbările obţinute în piele după jupuire, pot fi de ordin endogen sau

exogen. Modificările endogene depind de compoziţia şi proprietăţile însăşi a pieii, iar

cele exogene sunt provocate de factorii externi. Aflîndu-se în tegumentului viu,

fermenţii activ participă, în reglarea procesului de schimb a substanţelor.

În rezultatul sacrificării animalului, se distrug unele procese ce sunt active în

timpul respiraţiei şi anume, se modifică pH şi se creează condiţii favorabile pentru

dezvoltarea fermenţilor protolitici şi treptat începe să se dezvolte procesele de

descompunere a ţesuturilor.

Distrugerea ţesuturilor, are loc datorită, intensificării activităţii fermenţilor în

piei. Această descompunere se numeşte autoliza. După încetarea funcţiilor vitale,

pereţii glandelor sudoripare şi de grăsimi, se distrug şi secreţia sa pătrunde în ţesuturi,

din cauza căreia procesul de autoliză se intensifică.

În rezultatul distrugerii ţesuturilor, în locurile respective are loc descompunerea

dermei, iar în pielea finită, apar defecte neadmisibile. Autoliza cel mai des atacă

părţile moi şi elastice a pieii.

După cum ştim, pielea are o cantitate mare de apă, ceea ce denotă faptul că ea

este supusă procesului de putrefacţie – proces de descompunere a ţesuturilor pieii,

sub influenţa bacteriilor de putrefacţie. Putrefacţia pieii crude poate să apară atît pe

partea interioară a pieii, cît şi pe stratul epidermic. Cantitatea totală a microbilor pe o

suprafaţă de 1 cm2 de piele poate să atingă cîteva milioane. Putrefacţia pieii se poate

59

uşor de depistat prin metode organoleptice. Cel mai des primele semne de putrefacţie

apar în partea interioară a pieii: suprafaţa devine verzuie şi lunecoasă. În afară de

aceasta pielea infectată are miros specific de proteine denaturate.

-1.5.-

Pentru preîntîmpinarea distrugerii ţesuturilor pieii, este necesar de a crea condiţii

nefavorabile pentru dezvoltarea procesului de autoliză şi putrefacţie. Acest lucru în

primul rînd se poate efectua prin neutralizarea umidităţii pieii (mai mult de 40 %),

sau prin prelucrarea pieii cu diferite substanţe, care îi scoate apa. Încetinirea

activităţii diferitor microorganisme, se poate efectua şi prin schimbarea presiunii

osmotice, în interiorul ţesuturilor pieii cruzi, prin introducerea în acestea a unui

conţinut saturat de soluţie salină. Presiunea osmotică a soluţiei saturate de sare atinge

pînă la 100 atm.

O influenţa mai mare la dezvoltarea microflorei în pielea crudă o joacă

temperatura interioară a ţesuturilor şi a mediului înconjurător. Temperatura optimă

pentru dezvoltarea activităţii microbilor este de 25-30 ºC. Dacă pielicica se păstrează

în încăperi cu temperatura de 23-27 ºC, are loc dezvoltarea rapidă a bacteriilor, iar

după 6 ore de păstrare în condiţiile date apar primele simptoame de putrefacţie şi

calitatea pielicelei se înrăutăţeşte. Pentru a preîntîmpina acest lucru este necesar ca

pieile cruzi să fie conservate peste 2 ore după jupuirea animalului. Nu se recomandă

conservarea pieilor proaspăt jupuite, deoarece bacteriile ce se găsesc în ele, foarte

repede se dezvoltă şi chiar soluţia sărată nu opreşte dezvoltarea lor.

Conservarea – transformarea piei cruzi în starea, în care ea îşi va păstra un timp

îndelungat proprietăţile sale, fără înrăutăţirea calităţii. Există mai multe metode de

conservare şi cele mai importante sunt:

- conservarea prin sărare umedă – în acest caz se utilizează, sarea de bucătărie

şi substanţe antiseptice (de ex: naftalina). Sarea pătruzînd în interiorul dermei, usucă

pielea (se reduce pînă la 40 % din umiditate) şi manifestă activitatea de conservare a

ţesuturilor, creînd o presiune osmotică înaltă, care încetineşte procesul de dezvoltare

60

a bacteriilor de putrefacţie. Adăugarea şi a substanţelor antiseptice permite mărirea

activităţii de conservare a pieilor, protejîndu-le de descompunerea acestora sub

acţiunea bacteriilor.

Sarea utilizată pentru conservare, trebuie să fie de o calitate standard, curată şi

uscată. Se interzice reutilizarea sării, deoarece aceasta conţine o cantitate mare de apă

şi microorganisme. Pentru conservarea pieii prin sărarea umedă se utilizează în mediu

30-40 % sare şi 0,8 % naftalină, din masa totală a pieii crude. Sărarea umedă se

recomandă de a fi efectuată, în încăperi cu pereţii din piatră, cu umiditatea relativă

mai mare de 65 % şi temperatura nu mai joasă de 10 ºC (cea mai optimă temperatura

este 18-20 ºC), timp de 4-7 zile (în dependenţă de grosimea pielei).

Sărarea umedă se efectuează în tazuri de lemn, care au lungimea de 1,5 m,

diametru şi înălţimea cîte un metru. De asupra vasului se pune o sită metalică

emailată. În partea de jos se găseşte un orificiu unit cu un tub prin care, vasul este

umplut cu apă, ce dizolvă sarea.

Metoda dată de conservare se utilizează pentru pieile animalelor maritime

(balenă, focă), cîinelor, animalelor mari cornute, cabalinelor şi a porcinelor.

Avantajele acestei conservări – pielea nu este atacată de diferite insecte, nu îi este

caracteristic aşa defect ca „piele tinichiloasă”, ea mai repede se înmoaie în procesele

preliminare tăbăcirii şi ea bine se păstrează. Dezavantajele metodei date – constă în

deteriorarea rapidă a pieii cruzi sub influenţa temperaturii, dificultatea sortării şi

transportării.

- conservarea prin sărarea uscată – această metodă constă în combinarea

sărării pieii cruzi (ca la sărarea umedă) cu metoda conservării prin uscare. Cantitatea

sării, sau a sării cu antiseptici, utilizată la conservarea prin sărarea uscată, constituie

20 % din masa pieii crude. Pentru uşurarea procesului de conservare, pielicelele se

amplasează pe stelaje cu dimensiunile 275x275 cm şi înălţimea de 30 cm. Stelajele

utilizate pentru sărarea pielicelelor de ovine, caprine şi porcine, poate avea

dimensiunile de 125x150 cm.

61

Înainte de amplasarea pieii, pe stelaje se depune un strat de sare cu grosimea de

3 cm, după care se amplasează pielicica cu partea cărnoasă în sus, îndreptînd-o pentru

a evita formarea ridurilor şi uniform se presoară cu sare. Următoarele pieii se

amplasează deasupra şi la fel se presoară cu sare.

În locurile cele mai groase a pieii sarea se depune într-o cantitate mai mare. La

sărarea uscată a pieii crude de ovine, caprine şi porcine se presoară sarea prin

presarea acesteia cu ajutorul mîinii, dezdoind împrealabil marginile acesteia.

Se interzice categoric sărarea pielicelelor vitelor mari cornute cu cele a ovinelor,

caprinelor şi porcinelor. Conservarea pieii ovinelor şi caprinelor decurge nu mai puţin

de 4 zile, iar a celorlaltor animale 4-7 zile. Temperatura aerului în încăperile, unde se

face conservarea pieilor prin sărarea uscată, trebuie să fie nu mai mică de 5 ºC şi nu

mai înaltă de 16 ºC, iar umiditatea relativă 75-85 %.

În timpul păstrării pielicelei în starea respectivă, cristalele de sare se dizolvă în

apa acestora şi pătruzînd sub formă de solvent în ţesuturile lor, parţial se

deshidratează, schimbîndu-i natura fizică şi chimică. O parte din saramură se scurge

de pe piele, înlăturînd umiditatea excesivă şi o parte din proteinele dizolvate.

Pielea conservată suficient este densă şi flexibilă. Pe partea verso (cărnoasă) ea

devine mată. Bucăţile de carne rămase are culoarea galben deschisă. La strîngerea şi

atingerea stratului pilos cu palma sau lama cuţitului, se simte o cantitate mică de apă

Avantajele conservării date – pielea este cu mult mai rezistentă la acţiunea

microorganismelor, în comparaţie cu cea conservată prin sărarea umedă; pielea este

mai puţin atacată de insecte în comparaţie cu cea conservată prin metoda uscării.

Dezavantajele – se pot păstra locuri neconservate îndeajuns pe care se dezvoltă

bacteriile de putrefacţie şi în afară de aceasta, sarea rămasă pe suprafaţa pieii

împedică procesul de sortare a ei.

- conservarea prin uscare – reprezinte procesul de uscare a pieilor crude, fără

adăugarea anumitor substanţe de conservare. Esenţa uscării, constă în înlăturarea apei

din pieii, în rezultatul căreia se creiază condiţii nefavorabile de dezvoltare a

microorganismelor. Pieile conservate prin uscare are 15-18 % umiditate. Conservarea

62

se consideră proces finit, în cazul în care pielea este elastică, este uscată pe toată

suprafaţa, inclusiv şi pe partea din faţă şi pe partea dorsală a pieii, precum şi la

lovirea acesteia cu un beţişor de lemn, emite un sunet clar.

Primăvara–vara, uscarea pieii se efectuează la aer liber; toamna-iarna – în

încăperi speciale de uscare. La uscarea pieilor cruzi este necesar de a fi păstrate

condiţiile termice, de aceea este mai bine de încălzit aerul cu ajutorul surselor

speciale de încălzire şi de a asigura circulaţia acestuia în încăperi.

Pielea supusă uscării este aranjată pe stelaje, în aşa fel încît între ele să existe

spaţii pentru circulaţia liberă a aerului. Umiditatea relativă în încăperi trebuie să fie

circa 40-60 %, temperatura aerului 20-30 ºC. În aceste condiţii pielea crudă se usucă

aproximativ 8-10 ore, pînă la cîteva zile.

Conservarea pieilor prin uscare se efectuează la toate tipurile de pieii, în afară de

astrahan (caraculi).

Avantajele acestei metode constă în faptul că: conservarea prin uscare este

simplă, nu necesită substanţe speciale şi în condiţii normale de păstrare, asigură

protejarea pieilor de putrefacţie şi ele se primesc curate şi uşoare, ceea ce uşurează

procesul de sortare şi transportare.

Dezavantajele - în procesul de conservare prin uscare, în pieile cruzi au loc un

şir de procese de neevitat, care influenţează negativ la calitatea acesteia. Aceste pieii

se caracterizează printr-o elasticitate înaltă, dar în rezultatul deshidratării, ea devine

fragilă (piei tinichiloase). Pielea cu defectul dat nu este supusă vopsirii. În raioanele

cu climă caldă, dar cu umiditate înaltă, uscarea pieilor decurge lent – cîteva zile. În

timpul respectiv şi condiţiile date, microbii reuşesc să influenţeze negativ asupra

calităţii, provocînd un aspect comercial neplăcut şi anume: partea dorsală a pieii este

de culoare întunecată, neelastică, iar firele de păr rău se prind de partea pieloasă.

Dacă pe piele, există rămăşiţă de grăsime subcutanată, atunci sub influenţa

temperaturii înalte la uscare, aceasta poate să se topească şi să pătrundă în ţesuturile

pieii (cel mai des se observă în pielea de ovine), iar la păstrarea în continuare a ei, are

loc oxidarea grăsimii, ceea ce duce la micşorarea rezistenţei ţesuturilor. La pieile

63

conservate prin uscare, cel mai des se întîlnesc defecte ascunse, care se depistează

doar după obţinerea pieilor gelantinoase (pielea obţinută după deconservare). De

asemenea pielea uscată, îşi micşorează suprafaţa cu 10 %, grosimea cu 30-40 % şi

masa cu 60 %. Din ea greu se obţine pielea gelantină şi necesită efort şi cunoştinţe

profunde în domeniu.

- conservarea cu săruri şi acizi – este o metodă de conservare mai efectivă

pentru pieile de ovine. Esenţa prezentei metode, constă în aceea că, pielea este tratată

cu un amestec din săruri de aluminiu, clorură de amoniu şi sare de bucătărie (NaCl).

Toate componentele amestecului, bine conservează pieile cruzi, le protejează

împotriva alterării şi ele nu sunt costisitoare. În comparaţie cu alte metode, această

conservare are un şir de avantaje, şi anume: păstrabilitatea proprietăţilor pieilor este

mai mare, se exclude aproape întotalmente defectele provocate de bacterii, specifice

pentru alte metode de conservare. Datorită faptului că pielea crudă este în stare

umedă, în ea se petrec unele reacţii chimice favorabile (de ex: afînarea fibrelor de

colagen, ş.a); pentru prelucrarea piei conservate cu amestecul menţionat, nu se

necesită încăperi şi suprafeţe mari de uscare, necesare cît pentru pielea conservată

prin uscare, atît şi pentru cea conservată prin sărare uscată; pe pielea tratată cu săruri

şi acizi nu sunt prezente defecte ascunse.

Pielea conservată mineral este mai rezistentă la variaţii de temperatură, are o

hidroscopicitate mai joasă, decît cea conservată prin uscare. De circa 2-4 ori se

micşorează proprietatea de absorbţie a apei la păstrare şi mai uşor se finisează.

- conservarea prin murare – se utilizează pentru conservarea specială a pieilor

de caracul, care au fost preventiv, conservate prin sărarea umedă. Scopul murării este

– îmbunătăţirea aspectului comercial şi predarea pielei a proprietăţilor, care permite

prelungirea termenului de păstrare a lor, pînă la momentul de prelucrare a sa. Prin

această metodă, se conservează pieile destinate exportului. Pentru conservarea pieii

prin murare, se pregăteşte un amestec din apă şi făină de grîu tare, cu adăugarea sării

de bucătărie (NaCl). Înainte de murare pielea se spală bine, aducînd-o aproape în

starea celei iniţiale. După murare pielea este supusă uscării. Acest proces

64

îmbunătăţeşte aspectul comercial al pieilei, ea devine moale şi rezistentă împotriva

putrefacţiei.

- conservarea prin congelare – temperatura joasă în procesul de conservare,

provoacă încetinirea proceselor fermentative şi de putrefacţie, ce decurg în ţesuturile

pieii cruzi. Microbii în condiţiile date, nu pot să-şi dezvolte activităţile vitale de

înmulţire, iar fermenţii sunt mai puţin activi. Congelarea nu distruge microbii şi

fermenţii, doar că protejează temporar pielea de alterare. La conservarea pieilor cruzi,

mai ales la aer liber, aceasta este supusă unor modificări enorme, în ceea ce priveşte

structura ţesuturilor, se deshidratează fibrele pieii cruzi şi se cristalizează umiditatea

ei.

Pielea conservată pin metoda dată îşi micşorează rezistenţa la rupere cu

aproximativ 30-45 %, în comparaţie cu cea conservată prin metodele caracterizate

anterior.

În cazul în care transportarea, sortarea şi manipularea pieilor congelate, nu se

efectuează cu mare atenţie, această datorită rigidităţii sale, foarte des este supusă

ruperii, sau formării crăpăturilor, inclusiv şi pe faţa pieii. La păstrarea pieilor

congelate, întotdeauna există riscul că la încălzirea încăperilor, se va începe

dezgheţarea rapidă şi putrefacţia acesteia. De pe pielea congelată este cu mult mai

complicat de a înlătura unele impurităţi, care împedică procesul determinării mesei

nete, sau a efectuării sortării materiei prime.

Pentru păstrarea calităţii pieii cruzi, conservate prin congelare este necesar

corect de a le dezgheţa. Dezgheţarea se efectuează în apă rece (4-10 ºC), ori la aer

liber cu temperatura de 12-15 ºC şi la umiditatea relativă în mediu de 90 %, timp de

6-8 ore – pentru pieile vitelor mari cornute şi 3-4 ore – pentru pieile animalelor mici.

În tabelul 1.5.1 sunt prezentate metodele de conservare admise, pentru diferite

tipuri de piei.

Tabelul 1.5.1

Metodele obligatorii de conservare a pieilor cruzi

Tipul pielei Perioada conservăriiMetodele

conservării

65

1 2 3Pieile vitelor mari cornute, cabalinelor, cămilelor şi porcinelor

În decursul întregului an Sărarea umedă

Pieile ovinelor, caprinelor destinate industriei de pielărie

De la 16 martie pînă la 15 aprilie

Sărarea uscată

Pieile ovinelor, caprinelor destinate industriei de cojocărie

De la 16 martie pînă la 15 septembrie

Sărarea uscată sau cu acizi

De la 16 septembrie pînă la 15 martie

Sărarea umedă sau cu acizi

Pieile jupuiate de pe animalele tinere

În decursul întregului an Uscare

-2-

Se recepţionează şi sortează pieile în conformitate cu standardele în vigoare.

Pieile jupuite de pe vitele mari cornute, cabaline, cămile, asini, caprine, porcine, reni,

căprioare şi porcinele sălbatice, şi de asemenea a ovinelor cu lînă aspră, inutile pentru

industria de cojocărie, se sortează conform ГОСТ 28425-90. «Сырье кожевенное.

Технические условия».

Acest standard stabileşte regulile recepţionării şi sortării pieilor crude,

standardele obligatorii pentru toate organizaţiile şi întreprinderile ce recepţionează şi

prelucrează pieile.

Standardul include, clasificarea pieilor cruzi şi caracteristica fiecărui tip în parte,

stabileşte regulile recepţionării acestora în funcţie de masa şi suprafaţa lor, precum şi

de nivelul deteriorării, caracterul şi locul amplasării defectelor.

Calitatea (sortul) pieilor cruzi se determină organoleptic, examinînd aspectul

exterior şi prezenţa defectelor pe suprafaţa lor. Persoana ce efectuează sortarea pieii

trebuie să cunoască descrierea principalelor tipuri de defecte a pieii cruzi şi corect să

aprecieze valoarea lor.

Procesul de sortare a pieii constă din următoarele operaţii:

1. Pielicelele se aranjează cu stratul pilos în sus pe masa de sortare şi se

determine tipul lor în corespundere de criteriile de clasificare.

2. Se analizează, prezenţa pe suprafaţa stratului pilos a defectelor.

66

3. Pentru analiza calităţii stratului pilos, pielicelele trebuie să fie examinate la

lumina zilei. Acest lucru este foarte important, mai ales pentru sortarea pieilor

porcinelor, vitelor mari cornute şi cabalinelor, pentru depistarea rănilor, muşcăturilor,

ş.a.

4. După examinarea stratului pilos, pielea se întoarce cu stratul fibros în sus.

Pielicelele crude, sau conservate prin sărarea umedă, se apucă de poale şi cu ajutorul

cuţitului luat în mîina dreaptă, atent se examinează pe întreaga suprafaţă, pentru

depistarea defectelor apărute în timpul jupuirii (tăituri, găuri), precum şi-n timpul

vieţii animalului.

La sortarea pielicelelor conservate prin uscare şi sărare uscată, examinatorul

trebuie să atragă atenţie la defectele provocate în timpul conservării şi păstrării lor.

5. Pieile conservate prin sărarea uscată pe stratul fibros, de regulă, este acoperită

cu sare ce s-a lipit de piele sub care se pot ascunde diferite defecte. De aceea, în

măsura posibilităţii este necesar de înlăturat sarea respectivă.

6. Sortul pielicelei se determină, în funcţie de masa sau suprafaţa ei şi de

numărul de defecte.

Determinarea masei pieii cruzi. În funcţie de masă se recepţionează pieile

vitelor mari cornute, cabalinelor, asinelor, cămilelor, renilor. Fiecare pielicică se

cîntăreşte aparte cu o precizie de 0,1 kg.

Materia primă destinată pentru industria de pielărie se recepţionează fără coarne,

copite, oase craniane, urechi, buze, organe reproductive, cozi, bucăţi de carne şi

grăsimi, furaje, unghii şi de asemenea sare şi apă excesivă.

Masa netă (curată) a pieilor crude (neconservate) se determină după răcirea

pielicelei şi de asemenea, aproximativ peste 2 ore după jupuirea acesteia.

După conservare, pieile devin mai uşoare, deoarece în acest proces ele se

deshidratează.

Determinarea suprafeţei pieii cruzi. Suprafaţa pielicelei de ovine, caprine şi

porcine se determină în stare întinsă. Suprafaţa se măsoară în dm2, înmulţind

lungimea la lăţime.

67

Lungimea pieii ovinelor şi caprinelor se măsoară de la baza urechilor, iar în

cazul lipsei capului de la marginile superioare a gîtului pînă la baza cozii (fig. 2.1,

a). În cazul, pieii ovinelor de Curduc lungimea se măsoară pînă la linia ce uneşte

părţile interioare a labelor posterioare (fig. 2.1, b). Lăţimea pielicelei de caprine şi

ovine se măsoară pe linia intuitiv trasată cu 3-4 cm mai jos de marginile cele mai

scurte a picioarelor anterioare

Fig. 2.1. Aprecierea suprafeţei pieii de ovine şi caprinea. aprecierea suprafeţei pieii caprinelor şi ovinelor, cu excepţia celor de Curduc; b –

aprecierea suprafeţei pieii ovinelor de rasă Curduc

Suprafaţă pieii de porcine se determină, înmulţind

lungimea acestora (măsurată de la marginea superioară

a gîtului, pînă la linia ce indică cavităţile inferioare a

labelor posterioare) cu lăţimea (măsurată pe linia

trasată intuitiv, cu 8-10 cm mai jos de cavităţile

inferioare a labelor anterioare, fig. 2.2).

Lungimea şi lăţimea pieii se măsoară cu ajutorul

panglicii centimetrice, ori a riglei metalice, însă una

din metodele mult mai comode şi eficiente de măsurare a suprafeţei reprezintă

utilizarea planşetei decimetrice. Planşeta este fabricată din cherestea netedă, sau din

polimetilmetacrilat, ori din aluminiu. Ea are forma unui pătrat cu dimensiunile de 120

dm2 (pentru măsurarea pielicelelor de ovine şi caprine) şi 240 dm2 (pentru aprecierea

suprafeţei pielicelelor vitelor).

68

Fig. 2.2. Aprecierea suprafeţei pieii de porcine

Determinarea sortului de calitate a pielicelei cruzi destinate pentru

industria de pielărie. În funcţie de standardul, în vigoare, pielicelele se clasifică în

funcţie de tip, masă dimensiuni în 4 grupe:

- I grupă – include pieile crude a viţeilor născuţi morţi sau avortaţi, a viţeilor cu

masa pînă la 5 kg, pieile crude a ovinelor, caprinelor, piele porcinelor cu suprafaţa de

la 30-70 dm2 sau cu masa de la 1,5 pînă la 3 kg.

- II grupă – include pieile crude a viţeilor ce nu şi-au schimbat părul, pieile

cabalinelor, cămilelor, asinelor cu masa pînă la 10 kg, şi de asemenea, pieile

porcinelor cu suprafaţa de la 71 pînă la 120 dm2 sau cu masa de la 3 la 6 kg, inclusiv.

- III grupă – include pieile crude cu masa de la 10 pînă la 17 kg, inclusiv

jupuite de pe vitele mari cornute, cabaline, cămile, asini şi pieile jupuite de pe

porcinele domestice şi sălbatice, cu suprafaţa de la 121 pînă la 200 dm 2, inclusiv sau

cu masa de la 6 pînă la 14,5 kg, inclusiv.

- IV grupă – include pieile cu masa mai mare de 17 kg, jupuite de pe vitele

mari cornute, cabaline, cămile, asini şi pieile jupuiate de pe porcine cu masa mai

mare de 201 dm2 sau cu masa mai mare de 14,5 kg.

-3-

La păstrarea pieilor conservate, trebuie strict de respectat regulile stabilite de

standardele în vigoare, încălcarea cărora poate provoca distrugerea pielicelei.

Dacă pielea conservată prin sărarea umedă ori uscată se umezeşte, sarea din ea

se spală, ţesuturile pielicelei se umflă cu apă şi aceasta provoacă dezvoltarea

bacteriilor de putrefacţie. Păstrarea pielicelelor conservate prin uscare, în încăperi sau

la aer liber, la temperatura mai mare de 20-24 ºC, de asemenea provoacă dezvoltarea

în ea a bacteriilor de putrefacţie. Se interzice păstrarea pieilor la contactul direct cu

razele solare, deoarece aceasta poate provoca apariţia defectului ca „piei afînate ori

autoliza”.

69

În cazul păstrării necorespunzătoare a pieilor uscate ori conservate prin sărare

uscată, acestea pot fi atacate de insecte (taracani, molii) sau de animalele rozătoare

(şobolani, şoareci, ş.a.).

Ca calitatea pielicelei să nu se deterioreze, păstrarea acestora trebuie să se

efectueze în încăperi închise, la o anumită temperatură şi umiditate. Pieile conservate

se păstrează în încăperi cu ferestre de dimensiuni mici şi vara ele trebuie să fie

acoperite, ori vopsite în culoarea albăstruie – roşietică. Podeaua trebuie să fie

impermeabilă. Depozitul unde se păstrează pieile conservate, trebuie să fie asigurate

cu stelaje din lemn. Se interzice păstrarea în aceeaşi încăpere a pielicelelor conservate

prin sărarea umedă, cu cele prin sărarea uscată ori uscate.

Regimul şi cerinţele tehnice a păstrării pielicelelor conservate prin sărarea

umedă:

Pielicelele conservate prin sărarea umedă se păstrează mai bine în încăperi cu

temperatura cuprinsă între 5-20 ºC şi umiditatea relativă de 70-80 %.

Pentru controlul umidităţii relative a aerului se utilizează periodic psihrometric.

Vara pentru a asigura umiditatea relativă necesară, podeaua depozitelor periodic se

umezeşte şi se introduc în încăperi butoaie cu apă.

În cazul supraumezirii, încăperile se aerisesc. În timpul cald al anului, pielicelile

conservate se acoperă cu pînză din iută umezită în saramură. La păstrarea, de scurtă

durată după conservare, pielicelele pot fi învelite în pachete şi stivuite. La sărarea

insuficientă şi în cazul în care, pe suprafaţa pielicelelor lipseşte sarea, înainte de

învelire, acestea se presoară cu sare ori cu antiseptici. Pielicelele se învelesc în

pachete cu stratul pilos în afară şi se stivuiesc în stive la o înălţime de 8-10 pachete.

În cazul păstrării pielicelelor de lungă durată, ele se presoară cu sare şi

antiseptici. La fiecare 100 kg de pielicele se consumă 10 kg de sare şi 0,8 kg de

naftalină.

Pentru preîntîmpinarea apariţiei petelor albe, la sărarea pieilor în afară de sare

se adaugă şi sodă calcinată în volum de 1,5-2 kg la 100 kg de piei.

70

Regimul şi cerinţele tehnice a păstrării pielicelelor conservate prin sărarea

uscată şi prin uscare

Încăperile pentru păstrarea acestor piei, trebuie să fie uscate, cu temperatura nu

mai mare de 25-30 ºC şi umiditatea relativă de 50-60 %, dar nu mai miare de 70 %.

Pielicelele uscate nu trebuie să fie aranjate în acelaşi stiv, cu cele conservate prin

sărarea uscată.

În cazul păstrării îndelungate a pielicelelor în încăperi cu o umiditate mai mare,

decît cea indicată anterior, poate să provoace deteriorarea acestora, precum şi

îmbibarea loc cu apă şi acoperirea cu mucegai.

Dacă, pe piele se întîlnesc molii, precum şi larvele acestora, atunci ea se scutură

bine şi se tratează cu substanţe chimice. Pieile acoperite cu mucegaiuri, trebuie să fie

şterse cu o cîrpă umezită în schipidar tehnic, după care uscate.

Pieile conservate prin uscare ori prin sărare uscată, se aranjează în stivuri cu

înălţimea de 1,5 pînă la 3 m. Pentru protejarea pieilor de molii şi alte insecte, la

aranjarea lor în stive, suprafaţa se presoară cu naftalină.

AMBALAREA PIEILOR CRUDE ŞI CONSERVATE

Gospodării ţărăneşti şi întreprinderile cooperatiste predează întreprinderilor de

achiziţie pieile crude în stare neambalată.

Ambalarea pieilor are loc în depozitele întreprinderilor de achiziţie înainte de

livrare la în întreprinderile industriale de prelucrare. Pieile se ambalează în teancuri.

Într-un teanc sunt ambalate o cantitate anumită de piei din aceeaşi grupă şi de aceeaşi

metodă de conservare.

Pieile crude conservate prin sărare umedă sunt ambalate în teancuri (fig. 3.1, a)

cu stratul pilos în afară şi sunt legate încrucişat cu funii. Pieile conservate prin sărarea

uscată şi presare sunt ambalate în teancuri (fig 3.1, b) cu stratul pilos unul faţă de

altul şi sunt legate cu funia.

71

Fig. 3.1. Ambalarea pieilor conservate

a. prin sărarea umedă; b – prin sărarea uscată şi prin uscare

Pieile uscate îndoite în timpul ambalării nu se dezdoaie (pentru a nu le rupe).

Pieile în timpul transportării cu toate tipurile de transport (în afară de cel auto)

sunt ambalate în teancuri fără a fi învelite cu pînza de ambalaj. Se admite

transportarea pieilor cu transportul auto, pe palete cu mărimea 800x1200 mm şi în

vrac. Pieile conservate după o metodă sunt ambalate într-un teanc, sunt aranjate pe o

paletă, sau într-un vrac. Nu se admite ambalarea într-un teanc (aranjarea pe o paletă,

într-un vrac) a pieilor calitative conservate prin sărarea umedă şi a pieilor conservate

prin aceeaşi metodă însă cu semne de defect bacterian.

Masa unui teanc nu trebuie să depăşească 40 kg, iar a unui vrac – 1000 kg. În

timpul transportării interurbane cu transportul auto, se admite conform ГОСТ 28425-

90 «Сырье кожевенное. Технические условия», ca pieile crude să nu fie ambalate

în teancuri.

Tema: Caracteristica procesului tehnologic de obţinere a

pieilor finite

1. Caracteristica operaţiilor preliminare tăbăcirii.

2. Caracteristica metodelor de tăbăcire a pieilor.

3. Caracteristica metodelor de finisare a pieilor.

-1-

Cerinţele procesului tehnologic de prelucrare a pieilor constau în înlăturarea de

pe suprafaţa pieii cruzi a epidermei şi a stratului subcutan şi de a transforma pielea

rămasă (derma) în piele finită – prefabricat din piele, care dispune de proprietăţi

marfare înalte şi sunt bune pentru obţinerea din el a articolelor din piele. Tot procesul

tehnologic de obţinere a pieilor finite se împarte în trei operaţiuni: procese

preliminare tăbăcirii, tăbăcirea şi finisarea pieilor.

72

Operaţiile preliminare tăbăcirii, au drept scop transformarea pieii brute

conservate, în pieii gelantinoase şi pregătirea acestora, în vederea îmbinării cu

substanţe tanante.

Etapele operaţiilor preliminare tăbăcirii sunt:

1. Înmuierea - prin toate metodele de conservare, pielea brută, parţial se usucă.

Prin conservare pieilor cruzi prin uscare, aceasta îşi pierde cea mai mare cantitatea de

apă. Pielea conservată prin sărarea umedă sau uscată, pe lîngă faptul că îşi pierde din

apă, ea mai conţine şi sare, care trebuie înlăturată, iar apoi efectuată înmuierea pieii,

pentru uşurarea procesului de manipulare a acesteia. Înmuierea are drept scop,

deconservarea pieii şi de asemenea, de a o aduce într-o stare, cît mai apropiată de cea

a pieii iniţiale, atît în ceea ce priveşte cantitatea de apă, cît şi a structurii acesteia. În

acela-şi timp din piele se înlătură sîngele, proteinele, ce descompun în apă limfa şi a

substanţelor de conservare.

Efectuarea corectă a procesului de înmuiere a pieii, joacă un rol, foarte important

în desfăşurarea celorlaltor operaţiuni de prelucrare. De exemplu: dacă înmuierea se

efectuează insuficient, atunci se primesc piei finite uscate şi rigide. În cazul în care,

pielea ce urmează a fi obţinută este destinată pentru obţinerea pieilor utilizate pentru

încălţăminte, sau pentru căptuşeli, înmuierea acestora trebuie efectută în următoarele

condiţii: temperatura 15-22 ºC, timp de 1-2 ore. După înmuiere, în măsura

posibilităţilor, se efectează înlăturarea cu ajutorul cuţitelor speciale a coarnelor,

copitelor, ş.a.

2. Depărarea chimică – este procesul prin care, pielea este tratată cu substanţe

chimice sau biologice, în vederea înlăturării mai uşoare pe cale mecanică a stratului

pilos, a epiderii şi afînarea fibrelor de colagen, pentru ca în procesul de tăbăcire, să

se asigure pătrunderea mai uşoară în grosimea dermei, a substanţelor de tăbăcire.

3. Cenuşărirea – tratarea pieii cu soluţia de var (CaCO3), cu adăugarea sau fără

a sulfurii de natriu. Această operaţiune, permite îndepărtarea din dermă a celulelor

conjuctive izolate, se produce saponificarea şi emulsionarea parţială a grăsimii pieii.

73

4. Ştrecuirea – scopul prezentei operaţiuni este de a îndepărta de pe suprafaţa

pielii cenuşărită, a resturilor de celule subcutanante şi de a desprinde fibrele dermice,

care se unesc între ele în procesul efectuării conservării.

5. Curăţirea feţei – aşa cum după efectuarea operaţiunilor anterioare, pe faţa

pieii, mai rămîn fibre scurte, pe alocuri straturi mici de epidermă, grăsimi şi

împurităţi, aceasta se curăţă pe cale mecanică cu maşini şi utilaje speciale. Înainte de

curăţire, pielea se introduce pe o perioadă scurtă în apa caldă (24-26 ºC).

Curăţirea fieţei, trebuie să se efectueze atent, după care pielea se clasifică după

destinaţie şi se determină masa ei. La aprecierea masei pielei, se ia în consideraţie

cantitatea substanţelor ce vor fi utilizate, în următoarele procese de prelucrare.

6. Îndepărtarea hipodermei (şeruirea).

7. Despicarea (şpăltuirea) – este o operaţiune mecanică prin care, pielea se

stratifică în mai multe straturi, de diferite grosimi (numărul de straturi şi grosimea

acestora, depinde de natura pieii şi destinaţia acesteia).

8. Fălţuirea – operaţia de îndepărtare a resturilor de păr şi a murdării din

canalele glandelor epiteliale (trecerea pieilor prin două valţuri metalice).

9. Decalcifierea pieii – prefabricatele obţinute după cenuşărire, conţin în

compoziţia sa particule mici de substanţe chimice (în special de calciu). Decalcifierea

este o operaţiune prin care, aceste particule se înlătură cu ajutorul diferitor substanţe

acide ori de amoniac. În cazul în care, nu se efectuează operaţiunea dată, pielea

devine rigidă.

10. Sămăluirea – prefabricatele din piele, care trebuie să dispună de moliciune,

elasticitate, de o suprafaţă netedă şi mătăsoasă sunt supuse unei tratării speciale.

Procesul de obţinere a moliciunii, constă în acţionarea asupra pieii gelantinoase, cu

anumiţi fermenţi, care asigură pieptizarea fibrelor colagenice.

11. Piclarea – după decalcifiere şi sămăluire, pielea gelantinoasă dispune de

reacţie aproape neutră. La tăbăcirea cu săruri de crom, pielea gelantinoasă, trebuie să

dispună însă de o reacţie acidă. De aceea înainte de tăbăcire, pielea este tratată cu un

amestec de acizi şi sare de bucătărie. Tratarea pielii cu soluţia dată, asigură tăbăcirea

74

ei uniformă şi apără faţa pieii, în cazul în care tăbăcirea se efectuează rapid, ceea ce

poate provoca defecte nedorite pe pielea finită.

-2-

După operaţiile preliminare tăbăcirii, pielea gelatinoasă, se tratează cu substanţe

speciale. Esenţa procesului dat constă în, pătrunderea substanţelor de tăbăcire în

fibrele dermei, pentru ai reda acesteia unele proprietăţi noi: rezistenţă la umflarea

fibrelor, la putrefacţie, la variaţii de temperatură, la activitatea fermenţilor, ş.a.

Tăbăcirea pieilor – este operaţia prin care pieile gelatine sunt tratate cu

substanţe tanante conferindu-i acestora rezistenţă la putrefacţie şi noi proprietăţi

fizice, mecanice şi chimice corespunzătoare scopului căruia sunt destinate.

Procesul de tăbăcire este format din două etape:

I. etapă – fizică – substanţele de tăbăcire treptat, pătrund în piele şi se depun la

suprafaţa fibrelor ţesuturilor şi totodată umple intervalele goale dintre acestea.

II. etapă – chimică – substanţele de tăbăcire interacţionează cu colagenul şi

formează o legătură rezistentă. Viteza şi calitatea tăbăcirii, depind de proprietăţile

pieii cruzi, caracteristicile şi calitatea substanţelor de tăbăcire, concentraţia lor,

temperatura utilizată la desfăşurarea procesului dat.

În dependenţă de substanţele utilizate, se deosebesc 4 tipuri de metode de

tăbăcire: vegetală, minerală, cu grăsimi şi combinată.

I. Tăbăcirea vegetală – constă în tratarea pieii gelantinoase, cu soluţie de

substanţe obţinute de la diferite părţi a plantelor – taninuri. Aceste substanţe se conţin

în rădăcinile salciei, stejarului, bradului; în cojile stejarului şi caştanului şi în frunzele

diferitor plante.

Cele mai bune substanţe de tăbăcire pentru obţinerea pieilor rigide sunt

considerate extractele de stejar, dar pentru obţinerea pieii moi – cele din brad.

Pentru obţinerea soluţiilor vegetale de tăbăcire, extractul uscat se fierbe în căzi

speciale, care sunt prevăzute cu dispozitive mecanice de amestecare, la temperatura

apei de 80-90 ºC. În procesul tăbăcirii vegetale, la calitate influenţează concentraţia

75

soluţiei de tăbăcire, calitatea ei, temperatura şi aciditatea. Cu cît este mai mare

concentraţia substanţei de tăbăcire, cu atît mai repede se va desfăşura procesul dat.

Însă, dacă pielea gelantinoasă, îndată va fi introdusă în soluţia de tăbăcire cu

concentraţia înaltă, atunci va avea loc tăbăcirea exagerată a pieii. Astfel, faţa pieii va

fi aspră şi cu riduri. În legătură cu aceasta, tăbăcirea vegetală, se începe prin

introducerea pieii în substanţe tanante cu o concentraţie mică, care treptat se măreşte,

pîna la obţinerea concentraţiei dorite la finele tăbăcirii. Temperatura apei, pentru

desfăşurarea procesului descris, la începutul operaţiunii este de 18-20 ºC, apoi treptat

se măreşte pînă la 42 ºC.

II. Tăbăcirea minerală – prin această metodă de tăbăcire, se obţin pieii

destinate pentru partea de sus a încălţămintei, pieii pentru confecţii şi articole de

galanterie şi pieii tehnice. Din cele mai utilizate metode de tăbăcire minerală, cea mai

eficientă este cea cu săruri de crom.

Esenţa tăbăcirii cu săruri de crom, constă în tratarea acesteia cu soluţie a cărui

component principal, reprezintă cromul trivalent, care se difuzează în pieii şi se leagă

cu fibrele de colagen. Procesul are loc în cilindre, ce se rotesc continuu, în decursul

de 6-14 ore, în dependenţă de tipul pieii ce urmează a fi obţinută. La finele tăbăcirii

pieile se scot şi se aranjează cu faţa în sus şi se lasă în stare de repaus, timp de 24 ore.

În timpul dat, are loc o unire mai strînsă a sărurilor de crom cu fibrele de colagen a

pieii.

Pielea tăbăcită cu săruri de crom, poate fi identificată prin culoarea pe care o

posedă şi temperatura de fierbere a ei. La o tăbăcire saturată a pieii cu săruri de crom,

aceasta are culoarea în secţiune, gri-verzuie, iar mostra luată ca analiză, din această

piele, nu se rulează şi nu se scurtează la încălzirea ei în apa fierbinte, dispune de o

moliciune şi de o rezistenţă termică înaltă, este elastică, destul de extensibilă,

flexibilă şi cu proprietăţi estetice înalte.

Pieile tăbăcite astfel, sunt mai rezistente la acţiunea acizilor, bazelor, se

caracterizează prin moliciune şi elasticitate, dimensiunile fibrelor tăbăcite se

76

apropie de dimensiunile fibrelor din dermă uscată la aer. Grosimea şi suprafaţa este

mai mici decît la pieile tăbăcite vegetal. Rezistenţa relativă la rupere este mai mate.

La neajunsurile metodei date, se referă: umezirea rapidă şi o plasticitate redusă.

III. Tăbăcirea combinată – pieii pentru partea de jos a încălţămintei, pieii din

iuft şi cea cu destinaţie tehnică, se obţin prin tăbăcirea acesteia, vegetal sau combinat.

De obicei, această metodă se utilizează pentru a înlătura neajunsurile obţinute în urma

tăbăcirii pieii printr-o singură metodă.

Cel mai des se utilizează combinarea metodei de tăbăcire cu săruri de crom şi

cu cea vegetală. Această metodă, se bazează pe prelucrarea pieii cu taninuri, după ce

împrealabil a fost tăbăcită mineral. La tăbăcirea combinată se utilizează o cantitate

mai redusă de săruri de crom, decît în cazul tăbăcirii minerale şi ea depinde de tipul şi

destinaţia pieii finite.

Tăbăcirea cu taninuri se efectuează, în una sau în două faze, în cilindre care se

rotesc continuu. Durata procesului dat, depinde de tipul pieii şi ea se dsfăşoară în

mediu 2-3 zile. În procesul tăbăcirii are loc pătrunderea taninurilor în dermă şi

legarea acestora cu fibrele de colagen.

Pielea tăbăcită astfel, dispune de densitate şi de o permeabilitate redusă la apă,

de o rezistenţă bună la uzură şi de o rezistenţă înaltă la variaţii de temperatură. În

secţiune pielea tăbăcită combinat (săruri de crom, plus vegetal), are culoarea brun-

roşietică, cu diferite nuanţe.

Tăbăcirea pieii cu săruri de crom şi sintane – se utilizează pentru obţinerea

pieilor destinate părţii de jos a încălţămintei, pentru pielea din iuft şi cea utilizată la

obţinerea articolelor de galanterie.

Tăbăcirea pieii prin metoda dată, decurge în două faze:

- tăbăcirea pieii cu săruri de crom.

- tăbăcirea cu sintane şi taninuri, în care sintanele ocupă 20-50 %, din toată

masa soluţiei.

77

Aceste pieii, au aceleaşi proprietăţi, ca pieile tăbăcite combinat, utilizînd sărurile

de crom cu soluţiile vegetale, doar că, permeabilitatea la apă în comparaţiei, este încă

mai redusă.

IV. Tăbăcirea cu grăsimi. Această metodă de tăbăcire, se utilizează la pieile

velur şi se utilizează pieile de ovine şi caprine. Pielea tăbăcită cu grăsimi, se

utilizează la obţinerea pieilor pentru încălţăminte, mănuşi, articolelor de galanterie şi

pieii utilizate în scopuri tehnice.

Pentru desfăşurarea procesului dat, se utilizează de obicei, grăsimea obţinută de

la animalele maritime şi anume de la focă.

Procesul de tăbăcire cu grăsimi, constă în îmbibarea pieii cu substanţele grase

utilizate. Aceste pieii se introduc în cilindri speciale, care se rotesc continuu, în care

există aer, cu temperatura de 55-65 ºC, timp de 84-90 ore. După tăbăcire prefabricatul

se spală, în cilindre speciale.

Surplusul de grăsimi oxidate, se înlătură, prin spălarea repetată a pieilor cu sodă

calcinată, ori cu săpun de rufe. Această tratarea a pieii, se efectuează în decursul a 1-2

ore, la temperatura de 55 ºC.

Pielea tăbăcită cu grăsimi, nu se supune vopsirii şi de aceea de obicei ea se

prezintă în culorile ei naturale.

-3-

Scopul finisării pieilor tăbăcite reprezintă redarea aspectului comercial, în

dependenţă de destinaţia acestei pieii. Operaţiunile de finisare sunt: strunjirea,

spălarea, neutralizarea, vopsirea, apretarea, ungerea, lustruirea, uscarea, umezirea,

laminarea, şlefuirea, călcarea, presarea, ş.a.

Unele din operaţiunile menţionate mai sus, de exemplu: uscarea, umezirea,

ungerea, pot să se repete de cîteva ori, rînduindu-se cu altele. În dependeţă de tipul şi

destinaţia pieii, nu se utilizează toate operaţiunile de finisare, doar unele din ele. De

exemplu: la finisarea pieii pentru partea din jos a încălţămintei, aşa operaţiuni ca

78

vopsirea, lăcuirea, ş.a, nu este necesară de a fi efectuată, ceea ce nu putem spune

pentru pielea destinată pentru partea de sus a încălţămintei.

În continuare vom descrie principalele operaţiuni de finisare a pieilor.

1. Strunjirea (geluirea) – operaţiunea de uniformizare a grosimii şi de obţinere a

unei suprafeţe netede şi curate a pieii. Această operaţiune se efectuează la maşini

speciale şi prin astfel de operaţiune de finisare este prelucrată pielea tăbăcită cu săruri

de crom, de iuft, pielea destinată pentru partea de jos a încălţămintei, ş.a.

2. Spălarea – se efectuează pentru înlăturarea din pieii a acizilor liberi şi a

sărurilor de calciu neutre (NaCl, ş.a). În cazul în care, pielea strunjită, nu este supusă

spălării, ci direct este neutralizată, substanţele menţionate mai sus, se depun pe faţa

pieii, înrăutăţind aspectul comercial al acesteia. Pielea devine aspră, ceea ce poate

provoca crăparea acesteia. Pentru spălare, pieile se introduc în cisterne speciale în

stare întinsă, cîte una, cu faţa în sus şi se spală cu apă curgătoare, care are

temperatura de 25-30 ºC, timp de 30-40 min.

3. Decolorarea - se execută doar pentru tăbăcirea vegetală, urmărindu-se

îndepărtarea mai mult sau mai puţin a substanţelor tanante, din straturile superficiale

sau mai profunde a sărurilor minerale, a acizilor.

4. Blaichuirea (înălbirea) – operaţia de deschidere a culorii pieilor fie prin

tratarea cu substanţe chimice, fie prin formarea unor precipitate pe suprafaţa pieilor.

În unele cazuri înălbirea se poate realiza în dauna calităţii, de aceea trebuie aplicată

cu precauţie.

5. Neutralizarea – scopul prezentului proces – este de a obţine piele cu un

anumit conţinut de acizi şi de a asigura în aşa mod, desfăşurarea corectă a procesului

de vopsire şi ungere a pieii. În afară de aceasta, datorită înlăturării conţinutului

suplimentar de acizi, substanţele de tăbăcire mai rezistent se unesc cu fibrele de

colagen, ceea ce contribuie la creşterea temperaturii de fierbere a pieii, măreşte

rezistenţa la păstrarea îndelungată, precum şi asigură, aşa proprietăţi fizico-mecanice

ca, elasticitate, permeabilitate, ş.a. Neutralizarea pieii se efectuează, după spălare, în

cisterne ce se rotesc continuu, în care se toarnă apă cu temperatura de 30-35 ºC şi

79

printr-un orificiu al cisternei, se adaugă 10 % de bicarbonat de natriu (Na (OH)2), în

trei repetări, la o distanţă de 10-15 minute, a fiecărei repetare.

6. Vopsirea. Pentru vopsirea pieilor tăbăcite cu săruri de crom, se utilizează

vopsea pe bază de substanţe organice. Vopsirea se efectuează în cilindre speciale, în

care se introduc, în dependenţă de masa pieii ce urmează a fi prelucrată, apă cu

temperatura de 60 ºC şi pielea. După care, cilindrele se închid şi se supun rotirii.

Printr-un orificiu special în cilindre se toarnă vopseaua. Operaţiunea de vopsire

decurge aproximativ 45 minute.

Pentru predarea unei hidroscopicităţi înalte, îmbunătăţirii aspectului comercial şi

ascunderii unor defecte de suprafaţă, pielea se vopseşte cu vopsea pe bază de cazeină.

Trebuie de constatat faptul că vopsirea pieii poate fi de 2 tipuri:

1. Vopsire de bază – cînd vopsirea pieii se efectuează cu bucata, adică ambele

părţi a pieii are aceeaşi culoare.

2. Vopsirea de acoperire – culoarea feţei şi părţii cărnoasă a pieii se diferenţiază.

Pentru efectuarea acestei metode de finisare a pieii se utilizează mai multe tipuri

de vopsele, de calitatea cărora depinde şi proprietăţile pieii finite. De aceea, în

continuare se va prezenta influenţa diferitor tipuri de vopsele, asupra pieii.

- vopselele pe bază de cazeină (o substanţă cleiosă, obţinută din lapte degresat,

se foloseşte ca clei sau ca substanţă liantă), care sunt destinate pentru finisarea pieii

cu faţa naturală, care provin din piei brute de calitate superioară. Pelicula trebuie să

păstreze aspectul natural şi fineţea desenului. Se obţin pelicule: subţiri, transparente,

foarte aderente, netede, strălucitoare, permeabile la aer.

Au o stabilitate bună la temperatură (150 ºC) şi la solvenţi. Se umflă uşor în apă,

se degradează în amoniac şi substanţe alcaline. Sunt rezistente la frecare uscată,

satisfăcător la frecare umedă şi sînt stabile la acţiunea luminii.

- vopselele pe bază de polimeri sintetici – se aplică pe piei de bovină şlefuite

pe faţă. Vopselele permit executarea corectării unor defecte urmate de aplicarea unei

pelicule pe suprafaţă şi apoi presarea cu o placă netedă.

80

Se obţine o suprafaţa netedă, lucioasă, datorită termoplasticităţii polimerilor.

Sunt rezistente la frecarea umedă şi uscată şi la acţiunea luminii. Mai puţin sunt

rezistente la acţiunea căldurii şi solvenţilor (la acetonă – porţiunea se umflă şi se

înălbeşte).

- vopselele pe bază de nitroceluloză – sînt insolubile în apă. Pe suprafaţă

formează pelicule omogene, netede, strălucitoare. Rezistă la acţiunea căldurii pînă la

60 ºC, însă se dizolvă complet în acetonă şi alţi solvenţi ai nitrocelulozei.

Defectele ce pot apărea în urma procesului de vopsire:

- vopsirea neuniformă

- nuanţe diferite

- scurgeri de vopsea

- defecte de vopsire ce au fost precedate de pete de crom, de atacul bacterian,

deteriorarea a stratului superficial dermic.

Pielea se mai poate vopsi deasupra pe suprafaţa, iar în dos culoarea este verzuie

sau roşietică.

7. Ungerea – operaţiunea ce constă, în introducerea în pielea tăbăcită, a unor

substanţelor grase pentru redarea unei forme finale, cu o plinătate, flexibilitate şi

rezistenţă la rupere mare. Datorită pătrunderii în structura pielei a grăsimilor, acestea

devin impermeabile la acţiunea apei.

Pentru ungerea pieii, se utilizează grăsimile de origine animalieră – slănina de

porcine, bovine, cabaline, a animalelor maritime, ş.a.; grăsimile de origine vegetală –

ulei de ricin; grăsimi de origine minerală - parafina, ulei de fus, ş.a şi grăsimile

sintetice, care sunt mult mai rezistente la diferite manipulări, în comparaţie cu cele

naturale.

Pielea tăbăcită cu săruri de crom, ce urmează a fi finisată prin ungere, este

prelucrată cu emulsie apoasă de grăsimi şi se prezintă sub formă de lichid, în care

substanţele grase sunt uniform răspîndite prin apă, în formă de particule mici.

Cantitatea de grăsimi utilizate în procesul de ungere a pieii, depinde de destinaţia

pieii finite.

81

8. Impregnarea – operaţia prin care, în pielea tăbăcită se introduc anumite

substanţe, cu scopul de ai conferi însuşiri fizice sau mecanice speciale, aşa ca

hidrofobe (rezistente la uzură, rigiditate, impermeabilitate, etanşeitate la aer,

durabilitate în exploatare).

Pentru impregnare se utilizează grăsimi de origine animalieră, sau vegetală

diferite ceruri, parafină, bitumuri, gudroane, reşini naturale şi sintezice, săpunuri,

cauciucuri naturale şi sintetice, derivaţii celulozici, sulf, silicon ş.a.

9. Apretarea pieii – se efectuează pentru redarea acesteia, a unui aspect frumos

(lucios), pentru mărirea rezistenţei la uscare a pieii finite, pentru uniformizarea

suprafaţei vopsite, sau unsă şi pentru ascunderea defectelor feţei pieii. În compoziţia

apretului intră următoarele materiale:

- Formatoare de pelicule – substanţe, care după evaporarea apei, sau a altui

dizolvant, formează la suprafaţa pieii o peliculă, care îi redă luciu dorit (fie prin

lustruire, sau fără). În calitate de substanţe formatoare de pelicule, se utilizeză

cazeina, albumina, sîngele, ş.a.

- Dizolvanţii – substanţe, în care se dizolvă substanţele menţionate mai sus. La

acestea se referă: apa cu adaus de amoniac, de alcool etilic, sau butilic, ş.a.

- Plastifianţii – substanţele care redă plasticitate, elasticitate, după înlăturarea

dizolvanţilor.

- Pigmenţii – coloranţi solubili sau insolubili. Dacă apretul va fi fără coloranţi,

atunci şi pelicula de acoperire va fi incoloră şi nu va acoperi locurile nevopsite,

obţinute în procesul vopsirii pieii. La introducerea în apret a pigmenţilor solubili,

pelicula va fi colorată, dar transparentă şi ea va acoperi, însă nu întotalmente locurile

nevopsite. În cazul pigmenţilor nesolubili, se va primi o peliculă colorată,

netransparentă, ce va permite ascunderea tuturor defectelor apărute în procesul de

vopsire.

- Fixatorii – substanţele, care asigură rezistenţa apretului la frecarea umedă a

pieii.

82

10. Retanarea sau retăbăcirea pieii – se utilizează pentru mărirea plinătăţii şi

fermităţii pieii.

În procesul de retanare, are loc introducerea în piei a unor cantităţi suplimentare

de taninuri sintetice, vegetale, ori minerale şi depunerea acestora, între spaţiile

interfibrilare a dermei. Pentru executarea retăbăcirii se foloseşte:

- extracte tanante

- săruri minerale

- substanţe zaharoase

- substanţe grase

- materiale de fixare.

11. Stoarcerea – se efectuează pentru uscarea parţială a pieii. Stoarcerea se

efectuează în maşini speciale, formate dintr-un şir de calandre, prin care trece pielea.

12. Uscarea. Pentru înlăturarea apei, pielea este uscată cu aer cald în uscătorii

speciale. În procesul uscării, în afară de înlăturarea apei, se mai efectuează

suplimentar, legarea substanţelor tanante cu proteinele pieii şi de asemenea

comprimarea ţesuturilor acesteia. Nivelul comprimării pieii, depinde de condiţiile de

uscare şi intr-o mare măsură şi în ce stare s-a uscat pielea.

Uscarea se efectuează în uscătorii speciale, la temperatura de 40-50 ºC şi există

trei tipuri de uscări:

1. Deshidratarea – se efectuează, înainte de stoarcere şi ea constă în înlăturarea

parţială a apei.

2. Uscarea propriu-zisă – se efectuează pentru a micşora umiditatea pieii, pînă

la 10-14 %.

3. Uscarea uşoară – se utilizează pentru înlăturarea surplusului de apă, pentru a

putea desfăşura unele operaţiuni mecanice.

13. Ştoluirea – operaţiune de finisare, utilizată pentru pielea destinată părţii de

sus a încălţămintei. Scopul acestei operaţiuni constă în, distrugerea pe cale mecanică,

ori manuală a legăturilor rigide, formate în urma uscării şi redării moliciunii şi

flexibilităţii pieii şi totodată pentru mărirea suprafeţei acestora.

83

14. Plutoirea – pielea se îndoaie cu faţa în interior şi se rulează prin apăsarea pe

muchie. Pielea capătă supleţe şi desen caracteristic (preponderent pentru pieile

tăbăcite vegetal).

15. Laminarea. Pielea destinate pentru partea de jos a încălţămintei, şi ea se

supune laminării pentru comprimare, mărirea rigidităţii şi netezirea suprafeţei. Înainte

de efectuarea procesului de laminare, pielea uşor se umezeşte. Pielea se aranjează cu

faţa în sus şi se laminează cu ajutorul dispozitivelor speciale.

16. Lăcuirea – constă în aplicarea pe suprafaţa pieilor a unor pelicule, în general

mai groase decît peliculele de vopsea, care sunt netede şi lucioase. Aceste pelicule

modifică şi mai mult proprietăţile iniţiale ale piei (grosime, rezistenţă la uzură,

impermiabilitate la apă – avantaje; impermiabilitate la aer - neajuns).

17. Plutoirea – pielea se îndoaie cu faţa în interior şi se rulează prin apăsarea pe

muchie. Pielea capătă supleţe şi desen caracteristic (preponderent pentru pieile

tăbăcite vegetal).

18. Şlefuirea – se utilizează pentru obţinerea unei suprafeţe netede catifelate. La

şlefuire, se îndreaptă unele neregularităţi a suprafeţei pieii, se măreşte moliciunea şi

puţin se micşorează grosimea.

Pieile mici se şlefuiesc, din partea cărnoasă a pieii, iar cele cu dimensiuni mari –

se admite şi pe partea din faţă. Şlefuirea cel mai des se utilizează, pentru mascarea

defectelor pieii. Feţele şlefuite se tratează cu substanţe de acoperire speciale, care

protejează pielea de acţiunea diferitor substanţe.

Varietăţile şlefuirii:

- pe partea cărnoasă,

- pe partea de faţă (pielea nabuc),

- şlefuită combinat (pielea Huting şi Mocasin),

- şlefuită cu scopul corectării feţelor,

- şlefuire pe partea cărnoasă în scopul nivelării grosimii.

84

19. Lustruirea. Faţa pieii se prelucrează la maşinile de lustruit, pentru

îmbunătăţirea luciului şi se efectuează cu un cilindru neted din agat, sticlă sau alt

material.

20. Presarea. Pielea pentru partea de sus a încălţămintei, se presează cu un

cilindru neted, sau cu un cilindru impregnat, cu diferite desene. În rezultatul presării,

pielea se comprimă şi îşi micşorează grosimea. Presarea se efectuează sub presiune

înaltă şi la temperatura de 90 ºC. Prin presare se finisează activitatea de finisare a

pieii.

Temă: Clasificarea pieilor

1. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi.

1.1. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi a animalelor mari şi mici

cornute.

1.2. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi a porcinelor.

2. Clasificarea şi caracteristica sortimentului pieilor finite.

-1-

Pielea crudă în corespundere cu proprietăţile şi destinaţia sa se clasifică în grupe

şi clase. În corespundere cu provenienţa pieile crude se clasifică în şase grupe mari:

1. I grupă – se include pielea obţinută de la animalele crecute în crescătorii

speciale şi anume de la animalele mari cornute, de la cabaline, cămile, ovine, caprine,

ş.a.

2. II grupă – se includ pieile animalelor mari cornute sălbatice, obţinute prin

vînătorie.

3. III grupă – la această grupă se referă animalele pinipede (pieile obţinute de la

morsă, de la focă, ş.a).

4. IV grupă – se include pieile obţinute de la animalele maritime, din familia

balenelor.

85

5. V grupă – se referă pielea obţinută de la diferite tipuri de reptile (şerpi,

crocodili, şopîrle, ş.a.).

6. VI grupă – se include pielea peştilor (acule, ş.a.).

Pieile menţionată în a cincea şi a şasea grupă ocupă o pondere neînsemnată, în

comparaţie cu pielea menţionată în primele patru grupe.

Conform standardului în vigoare ГОСТ 28425-90 «Сырье кожевенное.

Технические условия», se prevede clasificarea pieii cruzi, în dependenţă de tipul şi

dimensiunile animalului în 3 grupe mari:

- pieile animalelor mari cornute;

- pieile animalelor mici cornute;

- pieile porcinelor.

La pieile animalelor mari cornute se referă pielicica cu masa mai mare de 10 kg,

jupuite de pe corpul bovinelor, cabalinelor, cămilelor, renilor, asinelor, ş.a.

Pielicelele animalelor mici cornute include pieile cruzi cu masa ma mică de 10

kg, obţinute de la aşa animale ca: ovine şi caprine. De asemenea, în această grupă se

referă şi pieile cruzi jupuite de pe miei şi iezi.

La pieile de porcine şe referă pieile jupuiate de la porcinele cît domestice, cît şi

sălbatice, indiferent de masa acestora.

1.1.

I. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi obţinute prin jupuirea bovinelor:

Din tot sortimentul de piei obţinut de la sacrificarea animalelor domestice, o

importanţă foarte mare o are colectarea pielicelelor animalelor mari cornute. În

dependenţă de masa, grosimea, suprafaţa, desimea şi alte proprietăţi tehnologice şi

merceologice, pielicelele animalelor date, sunt supuse prelucrării şi utilizării în

diverse domenii.

Datorită unor deosebiri în structura histologică, pielicelele animalelor mari

cornute au o rezistenţă mare la rupere, ţesuturile tegumentului sunt dense şi dispun de

proprietăţi marfare valoroase. Epiderma animalelor mari cornute este foarte subţire,

86

grosimea sa fiind doar de 1-2 % din suprafaţa totală a pielicelei. Stratul papilar al

dermei este mai puţin afînat de rădăciniele firelor de păr şi celulele adipoase. Este

foarte dezvoltat stratul reticular: la animalele tinere el formează aproximativ jumătate

din grosimea pieii, iar la cele mature mai mult de 2/3. Al treilea strat – hipoderma – la

animalele mari cornute, în comparaţie este mai puţin dezvoltat.

Pielicica animalelor mari cornute, în dependenţă de sexul şi vîrsta animalului se

clasifică în:

1. Pieile viţeilor avortaţi – se referă pieile viţeilor embrionari (născuţi morţi).

Aceste pielicele la rîndul său se clasifică în:

- piei obţinute de la viţeii embrionari fără strat pilos, ori cu un strat pilos slab

dezvoltat.

- piei obţinute de la viţeii embrionari cu lungimea stratului pilos nu mai mare de

2,5 cm.

Din prima categorie de piei se obţin articole de galanterie, iar din a doua – piei

tăbăcite cu săruri de crom, în cazul în care ele nu sunt utile pentru industria de

cojocărie.

Pielicelele respective au o suprafaţă mică (aproximativ 40-50 dm2), se deosebesc

printr-o bună elasticitate şi o structură afînată a ţesuturilor.

2. Pieile de viţel – include pielicica viţeilor sugaci. Proprietăţile marfare a

pieilor crude jupuite de pe viţeii sugaci, în cea mai mare măsură, depinde de

alimentaţia acestora. Pielicelele jupuite de pe animalele date, ce au fost hrănite cu

lapte amestecat cu apă, ori cu hrană vegetală (nutreţ), se deosebesc printr-o densitate

mică a stratului pielos, iar stratul pilos îşi pierde luciul şi devine aspru.

3. Pieile de viţică cu masa pînă la 10 kg (pielea jupuită – 10 kg) – include

pielea jupuită de pe viţica cu masa pînă la 10 kg, care şi-a schimbat primul înveliş

pilos. La aceste pielicele, stratul pilos este mai aspru, cu o cantitate mică de fire

lînoase.

87

4. Pieile de juncan cu masa mai mare de 13 kg pînă la 17 kg inclusiv – după

structură aceste pielicele se apropie de cele a viţeilor sugaci. Aceste pielicele se

utilizează în obţinerea pieilor cromate, iuft şi cîteva piei tehnice.

5. Pieile de viţei castraţi şi necastraţi cu masa de la 13 pînă la 17 kg inclusiv

– aceste pielicele dispun de cute în zona gîtului animalului, iar grosimea lor brusc se

modifică pe diferite porţiuni topografice. Aceste pielicele reprezintă materie primă

pentru obţinerea aşa tipuri de piei finite ca: piei crom, iuft şi piei pentru branţ.

6. Pieile vacilor cu masa mai mare de 13 kg. În dependenţă de masa lor aceste

pielicele se clasifică în 3 subgrupe:

- uşoară – de la 13 kg pînă la 17 kg;

- medie - de la 17 kg pînă la 25 kg

- grea – mai mare de 25 kg.

Suprafaţa acestei pielicele este mai mare cu 10-15 %, decît cele a boilor castraţi

şi necastraţi şi ea este uniformă după grosime. Destinaţia industrială a tipului dat de

piei depinde de masa şi grosimea ei. De exemplu: pieile uşoare şi medii se utilizează

la obţinerea pieilor cromate şi iuft. Pielicelile subţiri jupuiate de pe vaci, se utilizează

la producerea pieilor iuft, crom şi de branţ. Pielicelile mai groase se utilizează la

producerea pieilor pentru tălpi şi pieilor tehnice.

7. Pielea boilor castraţi, cu masa mai mare de 17 kg. Acest tip de piele se

clasifică în funcţie de masa sa în:

- uşoară – mai mult de 17 kg pînă la 25 kg;


Se utilizează la producerea pieilor finite pentru încălţăminte şi cu destinaţie

tehnică.

8. Pielea boilor necastraţi, se clasifică în două grupe cu masa fiecăruia:

- uşoară – mai mult de 17 kg pînă la 25 kg;


II. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi obţinute de la jupuirea bivolilor:

88

Pielicica obţinută de la bovinele mari cornute de rasă specială, se deosebeşte de

bovinele altor rase printr-o afînătate mai mare şi ea se utilizează pentru obţinerea

pieilor tehnice şi tăbăcite cu crom. În funcţie de masă, pieile bivolilor se clasifică în

trei grupe mari (la fel ca şi bovinele mari cornute):


- medie - de la 17 kg pînă la 25 kg


III. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi obţinute de la jupuirea cabalinelor:

În dependenţă de vîrsta animalului, pielicelele cabalinelor se clasifică în

următoarele grupe:

1. Pieile mînzilor născuţi morţi – pielicica respectivă este lipsită de înveliş

pilos. Pielea respectivă dispune de luciu şi are un tuşeu moale, de aceea ea pe larg se

utilizează în industria de pielărie.

2. Pieile mînzilor sugaci. În stare crudă pieile jupuite de pe mînzii sugaci au

masa pînă la 5 kg inclusiv. Aceste piei se clasifică în 2 subgrupe:

- piei jupuite de pe mînzii sugaci;

- piei jupuite de pe mînzii ce au trecut la alimentarea proprie (cu nutreţuri).

Pielicelele acestor animale se utilizează mai mult în industria de blănărie, doar

cele cu defecte în industria de pielărie.

3. Pieile mînzilor cu masa de la 5 kg pîna la 10 kg. Structura histologică a

pieilor respective coincide cu cea jupuită de la animalele mature. Pielicelele date se

utilizează pentru obţinerea pieilor crom.

4. Pieile cabalinelor cu masa mai mare de 10 kg. În dependenţă de masă,

aceste pielicele se clasifică în două subgrupe:



IV. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi obţinute de la jupuirea asinelor

şi cămilelor:

89

După aspectul exterior, pielicelele asinelor se aseamănă cu cele jupuite de pe

mînzi. La pieile date nu se întîlneşte strat pilos pe bretonul şi coada animalului.

Pielicica cu masa pînă la 10 kg se referă la pieile mici, iar cu o masă mai mare – la

pieile mari. De regulă, pieile asinelor sunt puternic afectate cu defecte din timpul

vieţii animalului. Cel mai des, aceste piei se utilizează în industria de galanterie.

În dependenţă de masă, pieile cruzi a cămilelor se clasifică în 2 subgrupe:

- pieile cămilelor tinere – cu masa pieii pînă la 10 kg, inclusiv.

- pieile cămilelor mature – cu masa pieii mai mare de 10 kg.

Pilicelele cămilelor au un tegument afînat şi ele pe larg se utilizează pentru

obţinerea pieilor crom, iuft, pieilor pentru branţ şi tălpi

V. Clasificarea şi caracteristica pieilor cruzi obţinute de la jupuirea ovinelor şi

caprinelor:

Pieile cruzi a ovinelor se clasifică în două subgrupe:

- pielicele utilizate în industria de cojocărie;

- pielicele utilizate în industria de pielărie;

În industria de pielărie se utilizează pielicelele obţinute de la rasele de ovine cu

lînă aspră, care nu sunt calitative pentru utilizarea în industria de cojocărie. După

structura microscopică pieile de ovine au următoarele deosebiri:

Epiderma stratului pielos este foarte subţire şi este formată dintr-o cantitate mai

mică de celule. Stratul papilar, predomină în dermă, ocupînd aproximativ 70-80 %

din suprafaţa acesteia şi el este străpuns de o cantitate enormă de rădăcini a firelor de

păr. Stratul reticular este format din mici ghemuleţe de fibre, mai puţin dense, de cît

la alte animale. Între straturile dermei există o cantitate enormă de celule adipoase.

Toate aceste componente provoacă scăderea rezistenţei pielicelei. O rezistenţă joasă a

tegumentului se deosebeşte, în special, la rasele de ovină cu lînă fină şi semifină,

deoarece în derma acestor pielicele se găseşte rădăcinile firelor de păr, celule

sudoripare şi adipoase, într-o cantitate mai mare de cît la ovinele cu lînă aspră.

În industria de obţinere a pieilor, pielicelele caprinelor ocupă o pondere enormă.

Din pielicelele jupuite de pe iezi se fabrică piei de o înaltă calitate – şevro, crom,

90

şevro lăcuit, laică, piele de căprioară, care în cea mai mare măsură se utilizează în

industria de producere a încălţămintei de model şi articole de galanterie.

-1.2-

Pielicelele porcinelor ocupă o pondere enormă în bilanţul materiei prime din

piele. Ele, pe larg, se utilizează la producerea pieilor crom, iuft, pentru branţ, pentru

tălpi, ş.a. După structura histologică, pielicelele porcinelor se deosebesc brusc de alte

tipuri de piei. Stratul pilos al piei cruzi, pătrunde adînc în grosimea acesteia, iar firele

cele mai groase şi mari străpung întreaga grosime a dermei. Firele de păr sunt dispuse

în piele, sub formă de smocuri, formate din 3 fire. Pielea finită are la suprafaţă un

desen reliefat.

Epiderma pielicelei de porcină, constituie pîna la 5 % din suprafaţa totală a pieii.

În dermă este imposibil de a delimita stratul papilar de cel reticular, deoarece

rădăcinile firelor de păr, celule adipoase şi sudoripare sunt dispuse în toată grosimea

acesteia. Stratul hipodermic este format dintr-o cantitate enormă de celule adipoase.

Grosimea ei este de cîteva ori mai mare, decît grosimea dermei. Pielicica porcinelor

este foarte afînată, deoarece în structura sa se găseşte o cantitate enormă de celule

adipoase, sudoripare şi orificii rămase de la rădăcinilor firelor de păr. După grosime

şi structură histologică, pielicelele scroafelor, aproape nu se deosebesc, de cele ale

vierilor castraţi, de aceea în procesul de sortare acestea nu se delimitează.

La pielicelele obţinute în urma jupuirii vierilor necastraţi, se observă o mărire a

grosimii, pe unele porţiuni poate ajunge şi pînă la 10 cm. Stratul pilos al acestor

pielicele este mai rar, decît cel a femelelor. Sortimentul mărfurilor obţinute din pieile

vierilor este limitat şi de cele mai dese ori acestea au o calitate joasă. De aceea, în

ultimul timp se pune întrebarea de a utiliza pielicelele vierilor în industria de

producere a cleiurilor, jeleurilor, făinii furajere, şi-n alte scopuri.

În dependenţă de sexul şi vîrsta animalului, pielicelele porcinelor se divizează

în:

- pieile purceluşilor – cu suprafaţa pîna la 30 dm2;

91

- pieile scroafelor şi vierilor castraţi;

- pieile vierilor necastraţi

La rîndul său pieile porcinelor mature în dependenţă de suprafaţă se clasifică în:

1. Pieile întregi – pielea porcinelor domestice şi sălbatice întregi.

- mici – de la 30 – 70 dm2;

- medii – de la 70 – 120 dm2;

- mari – mai mare de 120 dm2.

2. Crupoanele de porcine - în dependenţă de suprafaţa acestora crupoanele

porcinelor se clasifică în:

- mici – de la 30 – 50 dm2;

- mari – mai mare de 50 dm2.

Conform standardului în vigoare, în dependenţă de tip, masă şi suprafaţă, toate

pieile se clasifică în 4 grupe (tabelul 1.2.1).

Tabelul 1.2.1.

Clasificarea pieilor în dependenţă de tip, masă şi suprafaţă

Grupa

Tipul pieilorMasa pielei, kg

Suprafaţa, dm2Cu partea

capuluiFără partea

capului1 2 3 4 5

I

Pieile viţeilor şi mînzilor avortaţi

Indiferent de masă -

Pieile viţeilor sugaci Indiferent de masă -

Pieile mînzilorPînă la 5 inclusiv

Pînă la 4,5 inclusiv

-

Pieile caprinelor - -24 şi mai

multPieile porcinelor - - 30 – 70

II

Pieile viţeilor pînă la 7 luni

Pînă la 10 Pînă la 9,3 -

Pieile cabalinelor Pînă la 10 - -Pieile porcinelor - - 70 – 120 Crupoanele pieilor porcinelor

- - 30 – 50

III Pieile vitelor mari cornute, cabalinelor,

10 – 17 9,3 – 15,9 -

92

piei de cerb şi elanPieile cămilelor 10 – 17 - -Pieile porcinelor - - 120 – 206 Crupoanele pieilor porcinelor

- -Mai mare de

50

IV

Pieile vitelor mari cornute, cabalinelor, piei de cerb şi elan

Mai mult de 17 Mai mult de 15,9 -

Pieile cămilelor Mai mult de 17 - -

Pieile porcinelor - -Mai mare de

200-2-

Pieile finite se clasifică în dependenţă de următoarele criterii:

I. După provenienţa materiei prime:

1. De bovine;

2. De caprine;

3. De porcine;

4. De ovine, ş.a.

II. După zona topografică utilizată:

1. Piele întreagă; 5. Crupă;

2. Crupon; 6. Frunţi;

3. Poale; 7. Gît întreg sau jumătăţi;

4. Cozi, 8. Căpăţîni.

III. În dependenţă de caracterul operaţiunii de bază în procesul obţinerii pielei

finite – tăbăcirea – pielea se clasifică în următoarele grupe:

1. Piei tăbăcite vegetal – substanţele utilizate pentru prezenta tăbăcire, sunt

obţinute din diferite părţi a plantelor (coajă, rădăcină, frunze, ş.a.). Tipul dat de

tăbăcire poate fi efectuat prin două metode: lentă şi rapidă.

2. Piei tăbăcite mineral (cu ajutorul sărurilor de Cr, Al, ş.a.). Pieile tăbăcite prin

metoda dată au culoarea gri-verzuie în secţiune;

3. Pieile tăbăcite prin metode combinate – se utilizează tăbăcirea vegetală plus

cea cu săruri, sau invers.

93

4. Piei tăbăcite cu grăsimi – se obţine prin prelucrarea pieilor cu grăsimi.

Culoarea pieilor este galbenă, cenuşiu deschisă.

5. Piei tăbăcite cu aldehidă formică.

6. Piei impregnate.

IV. După culoare:

1. Culoare naturală;

2. Piei albe;

3. Piei negre;

4. Piei colorate, ş.a.

V. După modul de finisare:

1. Vopsite;

2. Lăcuite;

3. Apretate;

4. Polizate;

5. Lustruite, ş.a

VI. După felul prelucrării feţelor:

1. Cu faţa naturală;

2. Cu faţa netedă;

3. Cu faţa şlefuită;

4. Cu faţa polizată, ş.a.

VII. După conţinutul de grăsimi – se notează prin litere:

Ca exemplu pentru piei subţiri: A (0,6), B (0,6-0,9), C (0,9-1,2), ..., G (3,0).

Prefabricatele din piele se clasifică de asemenea şi după destinaţie în, piele:

moale (pentru partea de sus a încălţămintei) şi piele rigidă (pentru partea de jos a

încălţămintei), piei cu destinaţie tehnică, piei pentru confecţii, piei pentru articolele

de galanterie, piei pentru căptuşele, ş.a.

Caracteristica sortimentului pieilor finite:

94

Pieile pentru încălţăminte – se clasifică pentru partea de sus şi piei pentru

partea de jos. La acestea se referă:

Bizonul – se obţine din piei de bovine prin tăbăcire în crom şi retanare vegetale.

Se foloseşte pentru feţele de încălţăminte de protecţie, de lucru şi pentru anotimp

rece, fiind piele mai rezistentă, dar mai puţin estetic.

Blancul – se obţine din piei de bovine mari, prin tăbăcire vegetală uşoară şi

ungere consistentă. Are rezistenţă şi flexibilitate foarte bună. Se realizează în culorile

negru, maro, etc, şi serveşte pentru confecţionarea articolelor de marochinărie, de

sport, echipament militar (curele, centuri), ş.a.

Boxul – se utilizează pentru partea de sus a încălţămintei. Se obţine din piei de

bovine, în special tinere, tăbăcite în crom şi au culoarea neagră, de obicei.

Piele glase – se obţine din piele de iezi şi de miei printr-o reţetă, care include

mari cantităţi de grîu şi albuş de ou. Produsele obţinute din tipul dat de piei se

apreciază prin moliciune şi aspect deosebit.

Iuftul – se tăbăceşte în crom, se retanează vegetal şi se tratează cu grăsimi şi alte

substanţe. Au culoarea roşietică, miros specific şi au un grad de impermeabilitate la

apă avansat.

Piele şevro – este o piele fină. Are un tuşeu fin, moliciune deosebită şi

elasticitate foarte bună. Este vopsită colorat şi uniform.

Tovalul – piele tăbăcită vegetal, foarte bine unsă, finisat în culori naturale sau

vopsite variat, cu sau fără luciu. Se utilizează pentru feţe de încălţăminte de iarnă.

Piei velurate – se obţine din piei de bovine, cabaline, ovine şi porcine, prin

tăbăcire cu crom sau tăbăcite combinată, şlefuite pe partea cărnoasă şi vopsite,

prezentînd pe feţe capete de fibre ieşite din ţesături, asemănătoare velurului textil.

Piei exotice – sunt considerat produse de lux, obţinute de la reptile, peşti,

mamifere marine, ş.a

Pieile pentru destinaţie tehnică – se obţine din diferite tipuri de piei. Din

frunţile boilor se obţin curele pentru maşini, sau pentru utilaje de producţie.

95

Pielea pentru confecţii şi îmbrăcăminte – ele se deosebesc prin dimensiuni,

densitate şi moliciune mare. Ele se vopsesc diferit.

Piele pentru articole de galanterie – se utilizează în special pieile de ovine,

caprine, porcine şi cabaline, care nu sunt bune pentru partea de sus a încălţămintei

după fineţe, densitate şi rezistenţă mecanică.

Piele pentru căptuşele – trebuie să dispună de o moliciune enormă, de

porozitate, rezistenţă şi o suprafaţă netedă. Se utilizează în special pieile de ovine,

caprine, porcine, pe care sunt prezente defecte, din motivul cărora ele nu pot fi

utilizate pentru articolele menţionate mai sus.

Temă: Verificarea calităţii pieilor finite.

1. Caracteristica metodelor şi a cerinţele de calitate înaintate faţă de pielea

finită.

2. Caracteristica defectelor pieii.

-1-

Pieile finite – sunt piei tăbăcite utilizate ca materie primă pentru confecţionarea

diferitor articole.

În dependenţă de destinaţie pielea finită, trebuie să satisfacă un şir de cerinţe. La

aprecierea calităţii pieii finite se utilizează: metodele organoleptice, chimice,

microscopice şi încercările fizico-mecanice.

Metodele organoleptice. Metodele date, se utilizează pentru aprecierea

proprietăţilor pieii, pentru depistarea prezenţei defectelor provocate din cauza

materiei prime şi a procesului tehnolgic, de pe suprafaţa acestea. Conform

standardului în vigoare, pielea finită trebuie să: aibă un tuşeu fin, să fie fără

încreţituri, cu plinătate bună, cu o suprafaţă netedă, densă, vopsită uniform, cu un

aspect rezistent şi cu o grosime uniformă.

Pe faţa pieii nu trebuie să existe urme provocate în urma lustruirii pieilor.

Apretul aplicat pe suprafaţa pieii, în procesul de apretare a acesteia, se consideră că

96

are o rezistenţă bună, în cazul în care, la frecarea uscată, acesta nu crapă şi nu se

scutură în rezultatul întinderii pieii. Determinarea rezistenţei apretului, atît pentru

pielea colorată în culori închise, cît şi pentru cea colorată în nuanţe deschise, se poate

de efectuat în pe orice zonă a pieii.

Gradul de netezire a suprafeţei pieii se determină prin, palparea cu ajutorul

palmei mîinii, a suprafeţei pieii, care, împrealabil, a fost îndoiată în două şi în cazul

în care, s-a efectuat corect şlefuirea, atunci nu trebuie să existe neregularităţi.

Un alt defect al pieii, care poate fi apreciat prin metoda organoleptică este

suprafaţă filamentoasă – ce reprezintă o anumită cantitate de vine, care slab sunt

evidenţiate pe suprafaţa întregii pieii, sau sunt bine evidenţiate doar în unele porţiuni

ale acesteia. Evidenţierea pronunţată a aspectului filamentos, se reflectă prin apariţia

a liniilor mai evidenţiate, răspîndite pe toată suprafaţa.

Metodele chimică. Prin metoda dată se determină cantitatea unor componenţi

chimici ai pieii. De exemplu, în pielea tăbăcită cu săruri de crom, se determină

conţinutul de: apă (în %), cenuşă, conţinutul de oxizi de crom, conţinutul de substanţe

grase şi substanţe solubile. În pielea tăbăcită vegetal şi combinată, pe lîngă indicii

menţionaţi mai sus, se mai determină şi conţinutul de acizi, de substanţe tanante ş.a.

Conform DNT în vigoare, conţinutul substanţelor chimice, menţionate mai sus, a

pieilor tăbăcite cu săruri de crom, trebuie să corespundă cu normele indicate în

tabelul 1.1.

Tabelul 1.1

Normele substanţele chimice prevăzute conform DNT, pentru pieile tăbăcite cu săruri de crom

Compoziţia chimicăPielea tăbăcită cu crom

(pentru feţe)Pielea tăbăcită cu crom

(pentru talpă)Conţinutul de apăSubstanţe graseSubstanţă dermicăSubstanţe mineraleSubstanţe tanante combinateSubstanţe solubile

162-87545

2,3-3,5-

12-161,6-1042-582,8-3,8

2512-25

97

Metodele microscopice. Prin metoda dată se poate de urmărit, cum se modifică

structura ţesuturilor, în procesul de finisare a pieii, cum se răspîndesc cristalele,

grăsimile, unele substanţe de tăbăcire şi alte substanţe în grosimea pieii. La

combinarea metodei chimice, ori fizico-mecanice cu cea microscopică, se poate mai

eficient de înţeles, esenţa procesului tehnologic de obţinere a pieilor şi de a formula

concluziile corecte, referitoare la calitatea pieii, bazîndu-ne pe caracterul fibros al

structurii obiectului analizat.

La caracterizarea structurii pieii, urmărite la microscop se apreciază:

- regularitatea împletiturii;

- unghiul de înclinare a fibrelor;

- compacitatea;

- ondulaţia;

- gradul de destrămare a fibrelor;

- gradul de plinătate a fibrelor.

Metodele fizice. Prin aceste încercări se pot determina, un şir de indicatori, care

caracterizează proprietăţile pieii tăbăcite cu săruri de crom şi anume: grosimea,

masa, porozitatea, alungirea, rezistenţa la compresiune, rezistenţa la îndoire,

rezistenţa la tracţiune, rezistenţa la sfîşiere, rezistenţa la uzură, rezistenţa la

plesnirea cu bila (este o bilă metalică cu mîner cu diametru 1 cm, se înfibge în piele

– poate lăsa umflături în piele), comportarea faţă de apă şi gaze, conductibilitatea

termică.

-2-

Sortul de calitate a pieilor se află într-o dependenţă directă de tipul, dimensiunile

şi locul dislocării defectelor.

Defect – deteriorarea pieilor provocate atît în timpul vieţii animalului, cît în

procesul sacrificării, jupuirii şi prelucrării preliminare a acesteia.

1. Defectele pieii apărute în timpul vieţii animalului.

98

- piei slabe – piei foarte subţiri, care provin de obicei de la animalele foarte

slabe.

- urma osului iliac - este un defect ce apare la pielicelele vitele bătrîne sub formă

de gogoaşe pe zonele şoldurilor.

- cute de creştere – sunt piei cu prezenţa cutelor de grăsimi, jupuite de pe

animalele foarte grase.

- dangale – piei pe care sunt prezente urmele mărcilor de foc, ori urme de

ştampile aplicate în timpul vieţii animalului, pentru identificarea acestora.

- zgîrieturi de diferite adîncituri – cicatrizate ori necicatrizate. Defect ce apare pe

piei din cauza unor acţiuni mecanice, ori bătăi a animalelor.

- răni (leziuni) – piei pe care sunt prezente urme de tăieturi, de răni de la diferite

traume: vindecate ori nevindecate.

- hipodermoză – piei pe care sunt prezente găurile formate de tăuni sau strechii

(insecte), în timpul vieţii animalului.

- urme de căpuşe.

2. Defecte din timpul sacrificării şi jupuirii animalului:

- asimetrie sau formă neregulată a piei.

- tăieturi de jupuire. Sub dermă de linii, unghi, ori circumferinţă.

- scobituri – provin de la manevrarea necorespunzătoare a cuţitului de jupuire

cînd se îndepărtează un anumit strat din piele (la aceste porţiuni pielea este mai

subţire).

- găuririle – apar atunci cuţitul taie pielea ce rămîne pe carnea animalului.

- sîngerările – cînd pielea se îmbibă cu sînge (chiar şi-n urma spălării – rămîn

pete: albe sau alte coloraţii. Aceste piei trebuie să fie neapărat colorate în negru).

3. Defecte din timpul conservării pieilor:

- autoliza – este provocată de autodigerarea ţesutului dermic şi nesupuse imediat

conservării (cînd se aprind pieile).

- putrezirea – pielea este cuprinsă de procesul de putrefacţie în profunzime.

- mucegăirea – pe piele se dezvoltă ciupercile de mucegai.

99

- hămuşirea – se manifestă prin desprinderea uşoară a părului de pe anumite

porţiuni (în urma putrezirii).

- piei tinechiloase – se recunosc după faptul că emană un sunet de metal (în urma

uscării prea tare ele se pot rupe în timpul îndoirii).

- pete de sare – se manifestă prin culori galben deschis, portocalie sau roşie

brună. Culoarea indică gradul de gravitate a defectului. Conţinutul exagerat de sare

duce la distrugerea ţesutului.

4. Defecte din timpul tăbăcirilor pieilor pot fi defectele apărute în urma:

- tăbăcirii cu săruri de crom;

- tăbăcite vegetal;

- tăbăcite combinat.

Defectele tăbăcirii cu crom, se manifestă prin:

- piei cu caracter plat (plinătate insuficientă) – la pipăirea pieii apare senzaţie de

goliciune, moliciune, de caracter sec şi cîrpos.

- piei cu feţe contracte (încreţirea feţii) – are aspectul cojii de mandarină, adică

pe suprafaţa pielicelei se numără un număr mare de riduri.

- piei cu feţe crăpate (fragilitatea feţii) – pentru depistarea defectului dat, pieile

se întind pe un cilindru cu diametru de 10 cm şi se examinează.

- cutarea feţii – apariţia pe suprafaţa pieii a unor îndoituri adînci, neregulate sau

liniare.

- pete de crom – pot fi de culoare verzuie sau cuiburi de crom cu forme şi

mărimi variabile situate pe părţile marginale ale pieii. Ele apar ca urmare a depunerii

masive a compuşilor de crom.

- piei tinecheloase – apar pe suprafaţa pieilor, care sînt prea uscate.

- tăbăcire moartă – se datorează blocării căilor de acces al materialelor tanante în

interiorul ţesutului fibros (unele porţiuni rămîn netăbăcite).

Defectele tăbăcirii vegetal, se manifestă prin: rosături, cutarea feţei, contracţia

feţei, crăparea, tăbăcirea incompletă şi tăbăcirea moartă.

100

Defectele tăbăcirii crom+tanin, includ: piei tinichiloase, srîngerea feţei,

încreţiri mărunte, crăparea feţei.

5. Defecte din timpul finisării pieilor pot fi:

- vopsirea neuniformă;

- nuanţe diferite de culoare;

- scurgeri de vopsea;

- defecte de vopsire ce au fost precedate de pete de crom, de atacul bacterian,

deteriorarea a stratului superficial dermic.

- lăcuirea neuniformă a piei;

- şlefuirea, polizarea, presarea incorectă a pieii, ş.a.

COMPARTIMENTUL III. BLĂNĂRIA ŞI COJOCĂRIA

Temă: Pielicelele de blănărie şi cojocărie – structura şi

compoziţia chimică.

1. Noţiuni generale despre blănărie şi cojocărie.

2. Topografia pielicelei de blănărie şi cojocărie.

3. Structura tegumentului, stratului pilos a pielicelei de blănărie şi

cojocărie.

4. Caracteristica principalelor tipuri de fire de păr ce formează stratul

pilos a pielicelei de blănărie şi cojocărie.

5. Compoziţia chimică a pielicelelor de blănărie şi cojocărie.

-1-

La blănuri se referă pielicelele animalelor obţinute prin vînătorie, ori crescute în

crescătorii speciale, iar la cojoace – pielicelele animalelor domestice, utile în cele ce

priveşte stratul pilos pentru industria de blănărie şi cojocărie.

101

Deci, blănurile – reprezintă produsele de blănărie a vînătorilor, a organizaţiilor

de vînătorie ori a crescătoriilor speciale, iar cojoacele – produsele fermierilor ori a

populaţiei.

În realitate, există o mulţime de pielicele, asemănătoare după tip, avînd

caracteristici comune şi-n culoarea stratului pilos, şi-n structura sa, dar totdeauna

pielicelele de acelaşi tip pot fi incluse la blănuri, iar de alt tip la cojoace. De exemplu:

lupul şi cîinele de rasă germană, pisica de stepă şi pisica domestică. Pielicelele

menţionate mai sus şi anume: pisica domestică, cîinele – se referă la cojoace, fiind

inclusă în aceeaşi grupă cu pielicelele ovinelor.

În afară de blănuri şi cojoace, în industria de blănărie şi pentru export, pot fi

utilizate şi unele pielicele a animalelor maritime. Pielicelele de blănărie şi cojocărie

pot fi clasificate în tipuri: de iarnă şi de primăvară. De regulă, învelişul pilos al

animalelor sălbatice şi domestice se referă la tipul de iarnă, cînd atinge gradul său de

maturitate. De aceea, vînatul este acceptat anume în această perioadă a anului.

Însă, datorită faptului că animalele subterane, ca exemplu cîrtiţele, în acest sezon

e dificil de a fi vînate, cu toate că au un strat pilos foarte preţios, de aceea pielicelele

lor se colectează primăvara şi se referă la blănurile de primăvară.

Noţiunea de „blănuri de primăvară” nu este o noţiune exactă, deoarece unele

tipuri de cîrtiţe, hîrciogi şi şobolani sunt crescuţi şi vara, şi respectiv blănurile lor se

colectează şi-n acest sezon.

În merceologia blănurilor, deseori se întîlnesc aşa noţiuni ca:

Blănuri sînt numite pieile animalelor prelucrate pentru învelişul pilos şi se

caracterizează printr-un aspect plăcut şi conductibilitate redusă a căldurii.

Blănuri argăsite – sunt blănurile asupra cărora s-a desfăşurat operţiunile de

prelucrare industrială a pielicelelor de blănărie.

Blănuri neargăsite - materia primă de piei neprelucrată industrial, furnizate de

animalele vînate sau de crescătorie (la fermă).

Cojocăria – piei neargăsite furnizate de animalele domestice cu proprietăţi ale

stratului pielos destinat prelucrării, cu confecţionarea ulterioară a articolelor.

102

-2-

Pielicica prezintă învelişul exterior al animalelor, şi este formată din două

sisteme: tegumentul şi învelişul pilos. Spre deosebire de celelalte piei brute, pielicica

trebuie să aibă un înveliş pielos bine dezvoltat, care determină proprietăţile

consumiste ale blănurilor şi confecţiilor. Formarea calităţii blănurilor este definită şi

de proprietatea tegumentului. Pielea blănurilor trebuie să aibă o rezistenţă suficientă

la prelucrare şi utilizare.

În fig. 2.1. este prezentată marcarea regiunilor topografice ale pielicelei de

vulpe.

Fig. 2.1. Regiunile topografice ale grumazului pielicelelor vulpiia. 1-frunte, 2 – grumaz, 3 – spate, 4 – spinare, 5 – crupon, 6 – codală, 7 – membre posterioare,

8 – membre anterioare, 9 – înghinala posterioară, 10 – înghinala anterioară, 11 – abdomenul, 12 – pieptul.

b. 1 – nasul, 2 – botul, 3 – zona interoculară, 4 – fruntea, 5 – urechile, 6 – gîtul, 7 – pieptul, 8 – grumazul, 9 – de pe lopăţică, 10 – membrelor anterioare, 11 – zona laterală (de pe coaste), 12 – spinării, 13 – abdominală, 14 – şoldului, 15 – inhinală, 16 – cruponul, 17 – membrelor posterioare, 18 – codală.

Principalele regiuni topografice la animalele pentru blană şi cojoace

Capul – regiunea capului cuprinde nasul, botul, fruntea şi ochii, exprimînd

constituţia şi modul cum au fost hrănite animalele. Regiunea dată a blănii este puţin

importantă.

103

Botul (botişorul) – regiunea blănii de pe vîrful nasului, pînă în regiunea

interoculară.

Fruntea – regiunea blănii din partea de sus a capului situată între regiunea

interoculară şi urechi.

Gîtul – porţiunea din faţă a regiunii spinării dintre urechi şi creasta lopatelor.

Prezintă mai puţină importanţă. În general, cu excepţia vulpii, gîtul la animalele

pentru blană este scurt şi strîns legat de cap şi trunchi.

Membrele – nu au o importanţă deosebită pentru blănuri. Sunt scurte la toate

animalele, cu excepţia vulpii şi enotului, terminate cu unghii sau cu terminaţii

săltătoare.

Spinarea – porţiunea blănii în forma unei dungi situate în corpul animalului de-

a lungul şirei spinării. Se cere să fie lungă pentru a asigura, la acest nivel o blană

corespunzătoare. Aprecierile calitative ale blănii se fac sub raportul desimii şi

lungimii firelor de păr. Pielicelele cu defecte în regiunea spinării denotă o deficienţă

în creşterea, alimentaţia şi reproducţia animalelor. Prezenta regiune, se consideră cea

mai preţioasă, fiind utilizată pentru realizarea celor mai valoroase confecţii.

Crupa – porţiunea blănii, corespunzătoare regiunii sacrumului (crupei). Ea

trebuie să posede aceleaşi caracteristice ca şi spinarea.

Abdomenul – porţiunea abdominală a blănii, situată între rădăcinile anterioare şi

cele ale regiunilor inghinale. El trebuie să fie dezvoltat şi îmbrăcat în blană, să posede

densitatea cea mai mare a firelor de păr. La unele specii de animale, abdomenul are

comparativ cu spinarea, un înveliş pilos mai puţin valoros.

Membrele posterioare – prezintă o importanţă minoră faţă de cele anterioare,

sunt puternic dezvoltate.

Coada – în funcţie de specie este diferită ca lungime.

Proprietăţile comerciale ale confecţiile de blănărie se află în dependenţă directă

de proprietăţile comerciale ale pielicelelor

-3-

104

I. Pielea (tegumentul) – după cum s-a menţionat în capitolul anterior (pielea),

aceasta reprezintă un organ, care în timpul vieţii animalului, îndeplineşte funcţii

diferite şi complexe, şi anume: de protecţie împotriva unor factori nocivi externi (raze

solare, substanţe chimice, microorganisme, ş.a.), de participare la metabolismul

întregului organism, de termoregulator şi excreţie (a unor substanţe toxice sau de

metabolism).

Structura histologică a blănurilor nu diferă prea mult de structura histologică a

pieilor folosite în pielărie. Particularităţile apar din cauza dezvoltării puternice a

învelişului pilos.

Tegumentul animalului de blănărie este legat de muşchii subiacenţi (carne)

printr-un ţesut subcutant foarte moale, mai mult sau mai puţin încărcat cu grăsime. La

diverse specii de animale pentru blană, pielea reprezintă o structură generală comună,

care permite stabilirea a trei straturi distincte: epidermă, dermă şi hipodermă. La

prelucrarea blănurilor se acordă o deosebire atenţie la protejarea stratului pilos şi

epidermei.

Epiderma pielicelei de blănărie poate fi divizată în două straturi distincte:

- mucos – care prin macerarea îndelungată se transformă într-o masă cu aspect

mucilaginos;

- cornos – care este mai subţire, transparent, uscat, cu aspect de solzi.

Derma – este alcătuită din: fibre colagenice şi elastină, ţesuturi (musculos,

adipos şi conjuctiv), terminaţii nervoase, ş.a. Din punct de vedere histologic, în dermă

se disting două straturi: papilar şi reticular, cu linia de dermacaţie dintre ele variabilă,

în funcţie de starea de maturizare a părului.

Hipoderma – este compusă din ţesuturi (musculos şi adipos), din vase sangvine,

nervi şi ţesut conjuctiv (de legătură). În funcţie de starea de întreţinere a animalului,

grosimea hipodermei variază destul de mult.

Depunerile de grăsime în acest strat se află în stare difuză. Masa adipoasă care se

află între stratul muscular şi dermă, uneori se îmbibă cu papilele şi bulbii piloşi,

105

formînd un strat intermediar. În operaţia de jupuire, ţesuturile muscular şi adipos, de

obicei, se separă de corp împreună cu pielea.

II. Strat pilos – se numeşte totalitatea firelor de păr ce acoperă corpul

animalului, fiind un produs al epidermei, care se formează în procesul de

cheratinizare. Structura învelişului pilos la pieile animalelor de blană este neuniformă

în ceea ce priveşte desimea, forma şi structura firelor, lungimea. La majoritatea

animalelor cu blană o desime mai bună se află pe spate şi pe coada pielicelei. Tot aici

este cel mai lung şi cel mai gros fir de păr. Cel mai scurt şi mai aspru fir de păr se

găseşte pe porţiunea capului şi a picioarelor. Cel mai pufos pe abdomen.

În timpul vieţii animalului, stratul pilos îndeplineşte un şir de funcţii. El

participă la termoizolarea corpului animalului; la păstrarea umidităţii ţesuturilor

corpului; protejează corpul animalului de umezire în rezultatul precipitaţilor

atmosferice şi de acţiunile mecanice. Prezenţa în firele de păr a pigmenţilor,

determină şi culoarea animalului.

Substanţa de bază ce formează stratul pilos este cheratina – o albumină ce

formează părul şi stratul de celule moarte a epidermei. Conţine o cantitate mare de

aşa aminoacizi ca cistina şi sulf. În măduva părului cantitatea de cistină este mai

mare ca la periferie.

Structura firului de păr:

Fiecare fir de păr în parte este format din două părţi: pivot (tulpina) şi rădăcină

(fig. 3.1, a.).

a. b.

106

Fig. 3.1. Structura firului de păr a. Structura longitudinară a firului de păr; b – Structura histologică a firului de păr

a: 1 – tulpina, 2 – rădăcina, 3 – bulbul, 4 – papila, 5 – teaca internă, 6 – teaca externă, 7 – glanda subaceie, 8 – epiderma, 9 – derma, 10 – muşchii, 11 – glanda suboripară.b: 1. ţesutul medular, 2- stratul cuticular, 3 – stratul cortical.

I. Pivotul se numeşte partea firului de păr, care se găseşte deasupra

tegumentului. Pivotul firului de păr este diferit pe toată lungimea, grosimea, forma,

culoarea şi structura microscopică.

- lungimea pivotului firului de păr este diferită în dependenţă de tipul

animalului, şi de regulă, şi de zona topografică a pielicelei. De exemplu: la pielicica

vulpii polare, lungimea pivotului pe coloana vertebrală este aproximativ de 100 mm,

pe sacrum 79 mm, pe cînd la cea a veveriţelor, are pe coloana vertebrală 23 mm, iar

pe coaste 26 mm.

- grosimea pivotului firului de păr – de asemenea se deosebeşte, în dependenţă

de tipul animalului, cît şi de zona topografică a pielicelei. Grosimea a celor mai

subţiri fire, poate fi cuprinsă între 10-12 µk, iar la cele mai groase 100 µk şi mai

mult.

- forma pivotului – este influenţată considerabil de tipul, rasa, sexul şi vîrsta

animalului. Totodată forma influenţează: proprietăţile mecanice şi estetice a firului de

păr. Deosebirile între firele de păr sunt influenţate de următoarele caracteristici a

formelor:

1. Proiecţia pivotului:

a. fusiform – are o formă rotundă, la baza pivotului şi formă de fus la vîrf.

Grosimea acestui fir de păr este neuniformă pe toată suprafaţa, cel mai gros fiind în

partea de sus, unde are aspectul de fus.

b. cilindric – are forma secţiunii rotunde şi grosimea este aproape

uniformă pe întreaga suprafaţă a pivotului, cu excepţia vîrfului.

c. conic – de asemenea în secţiune se prezintă în formă rotundă, dar

grosimea firului treptat se micşorează de la bază spre vîrf.

d. sub formă plană – are o formă cilindrică la bază şi plată la vîrful

pivotului.

107

2. Forma ondulării:

a. drept;

b. încovoiat;

c. încovoiat sub un anumit unghi;

d. ondulat;

e. sub formă de tirbuşon;

f. spiralat.

3. Forma secţiunii transversale:

a. rotundă;

b. ovală;

c. plată;

d. sub formă de bob;

e. sub formă de haltere.

- culoarea firului de păr se formează datorită prezenţei în pivot, a substanţelor

colorante – pigmenţii. În dependenţă de răspîndirea şi concentraţia pigmenţilor din

pivot, se delimitează patru tipuri de culori a firelor de păr:

a. cu o singură culoare uniformă pe toată suprafaţa – firul de păr pe toată

suprafaţa este vopsit cu o singură culoare, care are aceeaşi intensitate (se întîlneşte la

blănurile nurcilor, vidrelor, vulpilor polare).

b. unicolor neuniform vopsit pe toată suprafaţa – de asemenea are o singură

culoare, dar intensitatea acesteia este neuniformă pe diferite porţiuni ale acestuia (ca

de exemplu blănurile veveriţelor, vulpilor argintii, ş.a.).

c. colorat – firele de păr au zone diferit colorate, cu trecere uşoară de la o culoare

la alta (de exemplu blănurile sobolilor, hîrciogilor, ş.a.).

d. colorat neuniform – firele de păr are zone diferit colorate, cu trecere bruscă de

la o culoare la alta (sub formă de pete – se întîlneşte la blănurile rîşilor, leoparzilor,

pisicilor de stepă, ş.a; sub formă de linii – la tigri, pisici de pădure, ş.a.).

108

- structura microscopică a firului de păr – pivotul firului de păr este compus

din celule, care sunt legate între ele. Aceste celule formează 3 straturi concentrice

(fig. 3.1, b):

1. Solzos (cortical) – este membrana exterioară a firului de păr, care conţine

pigmenţi sub formă de granule fine de melanină (fig. 3.1, b - 3). În dependenţă de

cantitatea pigmenţilor, părul poate fi colorat blond, caştaniu, negru. Prin distrugerea

granulaţiilor pigmentate, părul îşi deschide culoarea.

Stratul cortical al firului de păr este foarte subţire (mai puţin de 1 µm) şi constă

din solzi subţiri transparenţi. Structura solzilor este diferită şi aceasta depinde de tipul

firului de păr. Se deosebeşte trei tipuri principale de solzi, care acoperă cuticula

firului de păr:

a. solzi de tip inelar – se depun în formă de cercuri neregulate, care înconjoară

firul de păr întotalmente. Aceste cercuri sunt aranjate unul în altul, în aşa fel încît

marginea superioară a cercului inferior acoperă marginea inferioară a cercului

superior. Un aşa aranjament al cercurilor, nu permite pătrunderea apei în stratul pilos

a animalului.

b. solzii de tipul neinelari – sunt de dimensiuni mult mai mici, decît cei inelari,

de aceea în jurul firului de păr sunt depuşi mai mulţi solzi. Această aranjare este

asemănătoare cu aranjarea solzilor la peşti. Forma solzilor de tip neinelari, pot fi:

romb, în formă de plastine şlefuite neregulat, sau sub formă de piramidă. Tipurile

date de solzi, le sunt caracteristice tipurilor de fibre directoare şi ţepoase, dar se

întîlneşte şi la fibrele lînoase semigroase.

c. solzii sub formă de piramidă, se caracterizează prin formă rotundă sau

poliedrică, care nu se aranjează unul asupra altuia. Aceste tipuri de solzi se întîlneşte

doar la părul tactil.

Studiind cu ajutorul microscopului electronic stratul solzos, putem constata că el

este format din trei substraturi:

- epitecuticular;

- exocuticular;

109

- endocuticular, care sunt diferite în dependenţă de compoziţia sa chimică.

Stratul solzos, are funcţia de apărare a firului de păr de diferite deteriorări, de

împedicarea pătrunderii în interiorul său a apei şi a unor substanţe chimice.

2. Cuticula (stratul cuticular) – este stratul firului de păr ce se găseşte sub cel

solzos şi înconjoară sub formă de tub stratul medular (fig. 3.1, b - 2). În cazul în care,

măduva lipseşte, cuticula umple toate locurile libere. Cuticula are o rezistenţă

mecanică mare şi conţine 80 % proteine, 5 % lipide şi o cantitate enormă de sulf. Ea

reprezintă 2-10 % din firul de păr

Structura şi gradul de dezvoltare a stratului cuticular, determină proprietăţile de

bază a firului de păr – rezistenţa, elasticitatea, flexibilitatea. În cazul maturării depline

a prezentului strat, firele de păr se caracterizează printr-o rezistenţă mai mare.

4. Măduva (fig. 3.1, b - 1)– ocupă partea centrală a firului de păr. El este format

din celule moarte, care conţin bule de aer. Bule de aer se întîlnesc şi în spaţiile

intercelulare ale măduvei. În cazul firelor colorate, în măduva acestora se mai găsesc

şi pigmenţi sub formă de granule.

Măduva cu un conţinut mare de aer, se consideră un rău conductor de căldură,

care măreşte proprietăţile de termoizolare a stratului pilos al animalului. Reeşind din

cele menţionate mai sus, putem afirma faptul că, la animalele maritime, coaja firului

de păr este cu mult mai dezvoltată de cît măduva acestuia, astfel firele lor de păr, se

deosebesc printr-o rezistenţă mai mare la rupere, decît prin proprietăţi de

termoizolare bune.

În pivotul firelor de păr a animalelor terestre, care tot timpul şi-l petrec la aer

liber, măduva este mult mai dezvoltată, iar coaja este cu mult mai subţire, astfel firul

de păr are o rezistenţă la rupere mai mică, dar are proprietăţi de termoizolare înalte.

II. Rădăcina (fig. 3.1, a - 2) – este acea parte a firului de păr, care este introdusă

în tegumentul animalului. Cavitatea pielei unde se află rădăcina, se numeşte „bulbi”

(fig. 3.1, a - 3). Rădăcina este formată din 2 învelişuri: interior şi exterior. Forma şi

structura rădăcinii se modifică în timpul creşterii şi dezvoltării acesteia.

110

-4-

Stratul pilos a animalelor sălbatice şi domestice, este diferit, în dependenţă de

tipul de păr, care intră în compoziţia sa. În dependenţă de funcţiile pe care le

îndeplineşte, firele de păr au diferite lungimi, grosimi, formă şi structură

microscopică. Firele de păr care formează, compoziţia stratului pilos a animalului, se

clasifică în cinci categorii: director, ţepos, intermediar, pufos şi tactil.

- Director – este firul cel mai lung, gros, neted şi drept. Se mai numeşte Jark.

Se găseşte în special pe spatele animalului. Vîrfurile firelor directoare, de obicei se

delimitează foarte bine, ele fiind mult mai lungi decît celelalte. Firele directoare au o

formă cilindrică la bază şi fusiformă la vîrf. Vîrfurile acestor fire sunt lungi şi treptat

se subţiază, iar culoarea, de regulă, este uniformă pe toată suprafaţa. În totalul stratul

pilos, firele directoare, ocupă o pondere redusă (aproximativ 0,1-0,6 %).

- Ţepos (spic) – este mai scurt şi mai elastic decît cel director. Forma firului, de

obicei, se aseamănă cu o lancie. Vîrfurile firelor ţepoase sunt scurte, care imediat se

subţiază. Stratul solzos este de tip neinelar. Măduva în zonele cele mai subţiri are 2-3

rînduri de celule, iar în zonele groase – pînă la 5-8.

Culoarea firelor ţepoase este diversă şi aceste tipuri de fire ocupă o pondere mai

mare decît cele directoare (aproximativ 1,5-6 % din totalul stratului pilos).

- Lînos (pufos) – este mai subţire şi scurt, în comparaţie cu celelalte categorii de

fire. Ocupă cea mai mare pondere în stratul pilos (90 %) şi formează stratul inferior al

acestuia. Cea mai mare cantitate de fire lînose, se întîlneşte în timpul rece al anului.

Puful are o formă cilindrică, cîteodată cu subţierea vîrfului. Pivoturile firelor lînoase

sunt valoroase şi foarte fine. Stratul solzos, de regulă, este de tip cilindric, de aceea

firul lînos dispune de un luciu mai redus, decît celelalte categorii de fire de păr.

Măduva pufului este formată din 1-2 rînduri de celule, sau lipseşte întotalmente.

Culoarea firului este uniformă pe toată suprafaţa acestuia.

- Intermediar – după proprietăţi şi lungime se situează între cel pufos şi ţepos.

El este mai subţire şi scurt decît firele ţepoase, dar mai lung şi gros decît firele

pufoase. Stratul solzos al firelor intermediare, poate fi atît inelar, cît şi neinelar.

111

Măduva, firelor date, în zona de bază este uniformă, dar în cea superioară – este

constituită din două ori trei straturi. Culoarea firelor intermediare se apropie de cea a

firelor lînoase.

- Tactil – nu prezintă interes pentru articole de blănărie. În procesul de

prelucrare se înlătură. Este lung, drept, aspru. Se găseşte în regiunea capului (genele,

mustaţele).

Dislocaţia firelor de păr:

La majoritatea animalelor, firele de păr sunt aranjate într-o anumită ordine în

pielea animalului. Dislocarea firelor poate fi unitară, sau în grupuri, ultimele la rîndul

lor se clasifică în: grupe simple, smocuri de păr, sau grupuri complicate.

În cazul aranjării unitare – fiecare tip de păr creşte aparte, aproximativ la aceiaşi

distanţă unul de altul.

În cazul dislocării firelor de păr în grupuri simple (la şoarici), atunci acestea sunt

formate din fire directoare sau ţepoase, în ambele părţi de la care este dislocat puful.

Fiecare fir are zona sa de ieşire.

Smocurile sunt formate dintr-un fir ţepos şi mai multe lînoase, rădăcinile cărora

se află într-o singură pungă.

Grupa firelor de păr complicată este formată din mai multe smocuri, aranjate în

jurul unui fir director, sau mai rar în jurul firului ţepos. Acest tip de dislocare a firelor

de păr, este caracteristic pentru animalele sălbatice.

-5-

Compoziţia chimică a pielicelelor de blănărie şi cojocărie este formată din: 60-

75 % apă; din substanţa uscată: 25-40 % proteine; 30 % grăsimi; 2 % glucide; 1 %

sbstanţe minerale, ş.a.

Proteinele sunt substanţele chimice principale a pielicelelor de blănărie şi

cojocărie. Proteinele se clasifică în proteine simple (colagen, cheratină, elastină şi

reticulină) şi complexe (fosfoproteine, lipoproteine, şi cromoproteide).

112

Colagenul ocupă 93-98 % din masa totală a proteinelor din dermă. Structura

colagenului constă în mediu din: carbon - 50,5 %, hidrogen – 6,4 %, azot – 17,7 %,

oxigen – 25,4 %. În apa caldă şi rece, colagenul este insolubil, dar are proprietate de

absorbţie foarte bună (250 ml de apă la 100 g de substanţă uscată), ceea ce provoacă

umflarea fibrelor de colagen. În apă fierbinte (mai mult de 60 °C), colagenul se

transformă în stare gelantinoasă.

Elastina se conţine în dermă în proporţii relativ reduse (0,1-1,0 %). Proteina dată

este formată din: carbon - 54,3 %, hidrogen -7,3 %, azot - 16,7 %, oxigen – 21,7 %.

Fibra de elastină în apă se umflă, dar în proporţii reduse, se dizolvă în apă doar în

cazul fierberii îndelungate, la o presiune înaltă şi atît în apă cît şi-n soluţii alcaline

concentrate.

Reticulina – se conţine în pielicele în cantităţi foarte reduse.

Cheratina – este formată din: carbon - 50,6 %, hidrogen – 7,03 %, azot – 17,7

%, oxigen – 20,1 %, sulf 4,61 %. Cheratina, în comparaţie cu alte tipuri de proteine,

se caracterizează prin rezistenţă înaltă la acţiunea soluţiilor slab concentrate de acizi,

la acţiunea apei şi fermenţilor. Ea este mai puţin rezistentă la acţiunea soluţiilor

alcaline.

Albumina şi globulina intră în compoziţia sîngelui şi a limfei (conţinutul său este

de aproximativ 1,0-6,0 %). Ele uşor se dizolvă în soluţiile slabe de acizi, substanţe

alcaline. Albumina bine se dizolvă în apă.

Melanina se conţine în celulele pigmenţilor ce se găsesc în dermă şi epidermă.

Ea dă culoare pieii, care nu este acoperită cu fire de păr. Melanina este insolubilă în

apă, dar se dizolvă în soluţii alcaline.

Grăsimile – intră în componenţa glandelor adipoase din ţesuturile epidermei şi

dermei. Blănurile neargăsite conţine pînă la 60-75 % apă, iar cantitatea ei depinde de

tipul, vîrsta animalului şi de conţinutul de grăsime a ţesuturilor pieii. În stratul pilos

al animalelor tinere şi slabe, conţinutul de apă este mai mare.

Substanţele minerale se conţin în blănurile neargăsite în cantităţi neînsemnate.

Principalul component ce face parte din totalul substanţelor minerale este clorura de

113

natriu. În afară de această substanţă blănurile mai conţine şi sulfuri, fosfaţi, carbonaţi,

calciu, caliu, mangan şi de asemenea fier, aluminiu, ş.a.

Temă: Variabilitatea blănurilor.

1. Noţiuni generale despre variabilitatea blănurilor.

2. Caracteristica principalelor tipuri de variabilităţi.

3. Variabilitatea blănurilor animalelor crescute în crescătorii speciale.

4. Variabilitatea cojoacelor.

-1-

Blănurile diferitor tipuri de animale, precum şi a animalului de aceeaşi rasă,

dispun de proprietăţi specifice. În fond, aceste deosebiri, se bazează pe condiţiile

climaterice şi pe proprietăţile biologice ale animalului. Stratul pilos şi tegumentul

reprezintă învelişul exterior al animalului, care se modifică sub acţiunea agenţilor

atmosferici.

La animalele de blănărie, ce duc un mod de viaţă terestru (ce de exemplu:

veveriţă, samur, jder), stratul pilos de pe spatele lor este de obicei pufos, cu o lungime

mare şi des. Pe zona abdominală, care este mult mai protejată de frig, stratul pilos

este mult mai rar şi mai scurt. Pielea de pe spatele animalului, este mult mai groasă şi

are o desime mai mare, în comparaţie cu cea de pe abdomen.

Animalele de blănărie subterestre (chîrtiţa, ratonul), au un strat pilos uniform pe

toate zonele topografice, care puţin se deosebeşte după înălţime firelor de păr şi

desimea lui. Stratul pilos este de înălţime joasă şi catifelat. Pielea este aproximativ

uniformă în toate zonele topografice, sau este puţin mai groasă pe abdomen, în

comparaţie cu spatele.

La animalele anfibice (vidra, nurca, castorul, ursul de mare ş.a), stratul pilos este

compus din fire ţepoase elastice şi din fire lînoase foarte dese. Pe partea abdominală a

corpului, stratul pilos, de obicei, este mult mai des decît pe spate. Firele de păr

114

lînoase (puful) dese, protejează corpul animalului de pierderi de căldură. Grosimea

pielei este aproximativ uniformă pe toată suprafaţa.

La animalele ce duc un mod de viaţă maritim (animalele pinipede, balenele,

focile) se înregistrează un strat pilos slab dezvoltat. De exemplu: stratul pilos al focii,

are o înălţime mică şi este foarte rar, şi el este format din fire ţepoase. La delfini şi

balene, stratul pilos lipseşte definitiv, iar grosimea tegumentului este foarte mare. La

animalele date, funcţia de termoizolare o îndeplineşte stratul de grăsime subcutanat.

Exemplele enumerate mai sus, dovedeşte faptul că condiţiile de trai şi mediul

ambiant al animalului, influenţează foarte mult la nivelul de dezvoltare şi asupra

proprietăţilor tegumentului şi a stratului pilos. În afară de condiţiile de trai, asupra

proprietăţilor blănii mai influenţează şi zona geografică de trai şi condiţiile

climaterice (variabilitatea geografică), proprietăţile individuale ale animalului

(variabilitatea individuală), sexul (variabilitatea în funcţie de sex), vîrsta

(variabilitatea în funcţie de vîrstă) şi sezonul anului (variabilitatea în funcţie de

sezon).

-2-

Variabilitatea geografică – modificarea proprietăţilor blănurilor, la una şi

aceeaşi rasă de animal, depinde de diferite condiţii de existenţă a lor, de diferite zone

geografice, de adaptarea organismului la acţiunea diferitor factori ai mediului

înconjurător.

O modificare mai mare se efectuează sub influenţa condiţiilor climaterice –

temperatura şi umiditatea relativă a aerului. În dependenţă de condiţiile climaterice, a

zonei topografice de trai a animalului, se modifică următoarele proprietăţi ale

blănurilor: înălţimea, desimea, moliciunea, culoarea, grosimea şi desimea stratului

pilos precum şi, mărimea pielicelii de blănărie. Asupra înălţimii şi desimii stratului

pilos, influenţează în primul rînd temperatura mediului înconjurător. În raioanele cu o

climă rece, de regulă, animalele posedă o înălţime şi o desime a stratului pilos mai

mare, în comparaţie cu cele ce trăiesc în zonele calzi.

115

Sub influenţa temperaturii şi umidităţii aerului, se modifică şi gradul de

moliciune a stratului pilos al animalului. Blănurile animalelor ce trăiesc în zonele

reci, se deosebesc cu un grad de moliciune a stratului pilos mai mare, în comparaţie

cu cele ce trăiesc în zonele calzi.

În dependenţă de zona geografică de trai, la animale se modifică considerabil şi

culoarea stratului pilos. Animalele ce trăiesc în tundră, au în majoritatea cazurilor,

culori cu nuanţe deschise sau albe (de exemplu ursul polar, lupul polar, vulpea

polară). În zonele temperate, culoarea animalelor se deosebeşte printr-o pigmentaţie a

stratului pilos cu nuanţe mai închise.

O influenţă destul de mare asupra culorii animalului, o are clima cu o umiditate

relativă mare. În raioanele cu o umiditate înaltă, animalele au blană cu o culoare mult

mai saturată şi cu un luciu mai puternic. În zonele uscate şi pustii, culoarea blănii

animalelor are o nuanţă mult mai palidă. O umiditate ridicată a aerului, provoacă nu

numai saturaţia culorii blănii animalului, dar şi apariţia nuanţelor roşietice.

Grosimea pielei animalelor, de asemenea este diferită în diferite zone geografice

de trai ale acestora. De regulă, cu cît stratul pilos este mai dezvoltat, cu atît mai

subţire este tegumentul. Animalele, ce trăiesc în zonele calde, au o grosime a

tegumentului mult mai mare, pe cînd cele ce trăiesc în zonele nordice, invers, are

stratul pilos mai înalt şi des, iar pielea este cu mult mai subţire.

Mărimea unuia şi aceluiaşi animal şi desigur şi suprafaţa pielicelei animalelor de

blănărie, ce trăiesc în zonele nordice este mai mare decît cele din zonele sudice. De

exemplu: lupul polar şi vulpea polară este cu mult mai mare decît lupul şi vulpea

argintie.

Variabilitatea individuală. Deosebirile blănii a uneia şi aceeaşi rasă de animal,

de acelaşi sex şi vîrstă, care a fost obţinută din aceeaşi zonă geografică şi în acelaşi

timp al anului, poartă denumirea de variabilitate individuală. Variabilitatea

individuală a animalelor de blănărie, apare în rezultatul moştenirii anumitor

particularităţi specifice, precum şi a factorilor mediului ambiant. La animalele de

116

blănărie de crescătorie, variabilitatea individuală poate apărea, în afară de factorii

menţionaţi mai sus şi subacţiunea condiţiilor de întreţinere.

Variabilitatea individuală a animalelor, se manifestă anume sub formă de

modificarea culorii stratului pilos. În afară de aceasta, se manifestă şi prin

modificarea lungimii, desimii şi moliciunii stratului pilos, prin mărimea suprafeţei

blănurilor ş.a.

Variabilitatea individuală a stratului pilos în dependenţă de culoare, la diferite

tipuri de animale, se manifestă diferit. La anumite tipuri (vidra), individualitatea în

funcţie de culoare se manifestă slab, la alte tipuri de animale (samur, rîs) se manifestă

mai puternic. De exemplu: la samurul, care trăieşte într-o anumită zonă geografică,

culoarea acestuia poate să se formează treptat, cu trecerea de la o culoare neagră-

brună, pînă la culori cu nuanţe gălbui. La rîşii, care trăiesc în acelaşi raion, stratul

pilos poate fi uniform, sau cu pete (cu desen sub formă de pete negre).

Cîteodată între animalele de blănărie, există reprezentaţi cu culoare a stratului

pilos, care brusc se deosebeşte de culoarea tipică a raselor date. Aceste animale se

clasifică în: albinişti, cromişi şi melanişti.

La albinişti, lipseşte ori sunt slab dezvoltaţi pigmenţii. Se întîlnesc albinişti

totali sau parţiali. Albiniştii totali, au un strat pilos alb, de regulă, rar şi aspru, ochii

lor sunt roşii, unghiile albicioase, vîrful nasului roz.

La albiniştii parţiali, culoarea stratului pilos, nu este albă, dar are culori cu

nuanţe destul de deschise. Albiniştii totali şi parţiali sunt destul de răspîndiţi în

natură, întîlnindu-se la majoritatea tipurilor de animale.

Cromiştii (totali), spre deosebire de animalele cu culoarea tipică, au o culoare

roşietică sau galben-roşietică. Pigmenţii de culoare galbenă, la aceste tipuri de

animale, întotdeauna lipsesc. La cromiştii parţiali este mult mai dezvoltată nuanţa

roşietică şi mai slab dezvoltată cea neagră. Cromiştii se întîlnesc în natură mult mai

rar, decît albiniştii. Aşa tipuri de culori se întîlneşte cîteodată la vulpi.

La melanişti, invers, mai mult predomină pigmenţii de culoare neagră, iar cei

roşcaţi sunt mai puţin dezvoltaţi. Melaniştii pot fi totali ori parţiali. La melaniştii

117

totali, stratul pilos este de culoare neagră (iepurile negru, vulpea neagră, ş.a.).

Melaniştii parţiali, au zone cu culori roze cu sau fără nuanţe roşietice.

Albiniştii, cromiştii, melaniştii se întîlnesc în natură rar, de aceea blănurile lor,

în momentul sortării lor se apreciază ca şi cele cu o culoare obişnuită.

Cîteodată, se întîlnesc animale cu desen sub formă de pete – cu zone a stratului

pilos de culoare albă. Astfel de desen, se întîlneşte la vulpi, veveriţe, ş.a. La unele

tipuri de animale (de exemplu nurca), blana cu astfel de desen se apreciază la un preţ

mai mic, decît blana cu culoarea obişnuită. La unele animale de blănărie (costor,

samur, nurcă) se întîlneşte şi strat pilos cu fire de păr de culoare sură, de asemenea şi

cu fire ţepoase unitare de culoare albă. La aprecierea calităţii blănii, particularităţile

menţionate mai sus nu se iau în consideraţie.

Datorită variabilităţii individuale a culorii stratului pilos, la sortarea acestora

apare necesitatea clasificării blănurilor pe categorii de calitate.

Variabilitatea în funcţie de sexul animalului. Prin această noţiune se înţelege

deosebirile anumitor proprietăţi marfare a blănurilor în dependenţă de sexul

animalului.

Blănurile animalelor masculilor şi a femelelor a uneia şi aceleiaşi rase de animal,

poate să se deosebească în dependenţă de dimensiuni, înălţime, moliciune şi culoarea

stratului pilos şi a altor caracteristici.

La majoritatea animalelor, masculii sunt de regulă, mult mai mari decît a

femelele. La costori, invers, blănurile femelelor însă sunt cu mult mai mari decît a

masculilor. Spre deosebire de masculi, femelele, au un strat pilos mult mai fin, dar

mai puţin pufos. Tegumentul femelelor, de obicei este mai subţire decît la masculi.

Masculii urşilor de mare se deosebesc de femele, nu numai prin dimensiuni mari

ci şi printr-un strat pilos mai aspru şi prin prezenţa pe gîtul lui, a unor coame de păr

mult mai lungi.

Însă, deosebirile din calitatea stratului pilos şi tegumentului blănurile masculilor

şi a femelelor, la majoritatea animalelor sunt neînsemnatre, de aceia la sortarea

pielicelelor de blănărie, ele nu se iau în consideraţie.

118

Deosebirile dintre dimensiunile pielicelelor de blănărie a masculilor şi a

femelelor, la sortare se iau în consideraţie şi acestea se divizează pe categorii de

mărimi.

În dependenţă de mărime se clasifică pe categorii de calitate blănurile

cositorului, ursului de mare, rîşilor, vidrelor, ş.a.

Variabilitatea în funcţie de vîrstă. Modificările blănii animalului, care se

depistează pe parcursul vieţii sale şi se manifestă sub formă de culoarea stratului

pilos, grosimea şi densitatea tegumentului, dimensiunile animalului se numeşte

variabilitate în funcţie de vîrstă.

Dezvoltarea stratului pilos a puilor animalelor, decurge diferit. Unii pui se nasc

goi (fără strat pilos) şi dezvoltarea stratului pilos la ei se începe peste cîteva zile după

naştere. La alte tipuri de animale puii se nasc cu blană destul de dezvoltată, iar la

vîrsta de 2-3 săptămîni, aceasta devine mătăsoasă şi destul de pufoasă. Acest strat

pilos se numeşte primar, spre deosebire de stratul pilos al animalelor mature, care se

numeşte secundar.

Stratul pilos primar al puilor se deosebeşte brusc, după proprietăţile sale de cel

secundar. El este format din fire lînoase subţiri. La unele tipuri de animale (foci),

blănurile puilor au o bună dezvoltare a firelor lînoase în comparaţie cu animalele

mature, la care puful este dezvoltat foarte slab, ori lipseşte întotalmente. Blănurile

puilor cu un strat pilos primar, are tegumentul subţire şi este cu dimensiuni mici.

La multe animale de blănărie, stratul pilos primar se deosebeşte de cel secundar,

prin culoarea sa. De exemplu, cel mai des puii animalelor au o culoare atît a stratului

pilos, cît şi a tegumentului mai închisă, decît animalele mature. Puii urşilor de mare,

sunt acoperiţi cu fire de păr de culoare neagră, iar animalele mature de culoare sur

închisă ori cafenie. La foci, invers, puii au culoarea stratului pilos albă sau cremă, iar

la animalele mature culoarea este cu nuanţă întunecată.

Stratul pilos primar a puilor animalelor de blănărie se menţine pe toată perioada

de alaptare. Odată cu trecerea la alimentaţia de sine stătătoare, începe trecerea de la

stratul pilos primar la cel secundar. La puii ce se nasc primăvara, stratul pilos primar

119

se schimbă în cel secundar, vara, iar cele ce se nasc la sfîrşitul vierii – stratul

secundar apare iarna.

Pielicelele puilor animalelor, nu prezintă nici o valoare la obţinerea articolelor

din ele, de aceea vînarea lor este interzisă. Excepţie o face puii unor animale

răpitoare, de exemlu: blana puilor lupilor, şacalilor se consideră una valoroasă, de

aceea, vînatul acestora se acceptă. Blana puilor de foci, cu un strat pilos moale, înalt,

din contra reprezintă o materie primă preţioasă în industria articolelor de blănărie.

Modificările stratului pilos şi pielos a animalelor, se petrece nu numai în timpul

schimbării stratului primar, cu cel secundar, ci şi pe parcursul întregii vieţi. În

perioada îmbătrînirii animalului, stratul pilos devine mai aspru, uscat şi nu de rare ori

cu prezenţa firelor de păr scurte.

Focile mature sunt acoperite cu un strat pilos de înălţime mică, aspru şi lipsit de

fire lînoase, tegumentul este foarte groasă. De aceea, aceste tipuri de blănuri nu se

utilizează, la obţinerea articolelor de blănărie, ci în industria pielăriei.

Cu vîrsta, pe lîngă modificările menţionate mai sus, are loc şi modificările

dimensiunilor animalului. La un şir de animale de blănărie (bursuc, dihore, ş.a.), puii

în primul şi al doilea an de viaţă, au dimensiuni mult mai mici, decît cele mature şi se

iau în consideraţie la sortarea blănurilor pe categorii.

Variabilitatea în funcţie de sezon. Modificările stratului pilos în funcţie de

perioada anului sunt caracteristice pentru toate tipurile animalelor de blănărie. Ele

reprezintă rezultatul adaptării organismului animalului la condiţiile climaterice.

Pe parcursul anului, la animale se modifică înălţimea, desimea, moliciunea,

luciul şi culoarea stratului pilos; grosimea, densitatea, culoarea tegumentului.

Variabilitatea proprietăţilor blănurilor pe parcursul anului, are loc sub influenţa

modificării periodică a acestora pe parcursului sezonului anului – care se numeşte

năpîrlire.

Variabilitatea stratului pilos. Înălţimea şi desimea stratului pilos se modifică

considerabil, în diferite perioade ale anului. Iarna animalele au un strat pilos cu o

înălţime şi desime maximă. Primăvara în timpul năpîrlirii se petrece schimbarea

120

stratului pilos de iarnă a animalului cu cel de vară. Vara stratul pilos al animalului

este foarte rar şi de o înălţime mică. De exemplu: la veveriţă iarna, lungimea firelor

ţepoase, pe porţiunea coloanei vertebrale este aproximativ 25 mm, a firelor lînoase 16

mm, vara respectiv – 16 şi 9 mm. Desimea firelor de păr pe 1 cm2 de blană de pe

porţiunea coloanei vertebrale, iarna este de 8,1 mii fire, iar vara 4,2 mii fire de păr.

Toamna la multe animale, din nou are loc procesul de năpîrlire, la care stratul

pilos de vară se schimbă cu unul mai des şi înalt de iarnă.

Stratul pilos a animalului de blănărie iarna este mai moale, în comparaţie cu cel

de vară. Acest lucru se explică prin aceea că aproximativ la toate animalele de

blănărie, iarna se dezvoltă de 2 ori mai multe fire lînoase, decît vara. În afară de

aceasta în diferite perioade ale anului, se schimbă şi raportul dintre grosimea

pivotului firelor de păr şi lungimea lor. Lungimea pivotului cum s-a menţionat, este

mai mare iarna, grosimea pivotului însă pe parcursul anului se modifică, însă

neînsemnat.

Structura histologică a firului de păr, în dependenţă de perioada anului se

modifică. De obicei, vara, stratul cortical este mult mai dezvoltat, iar iarna – măduva.

Luciul stratului pilos este neuniform pe parcursul întregului an. Un luciu mai

puternic, blana o are toamna şi iarna, iar primăvara stratul pilos îşi micşorează luciu

şi devine mat.

Culoarea stratului pilos se modifică pe parcursul anului. Dar trebuie de

menţionat, că la toate animalele de blănărie, vara stratul pilos are culori mai închise

decît iarna. Se delimitează 4 tipuri de modificări a culorii blănurilor pe parcursul

întregului an:

1. Apariţia culorii cu nuanţă mai deschisă a stratului pilos iarna.

2. Schimbarea tipului de pigmentaţie a stratului pilos. Exemplu de astfel de

modificări, poate servi blana veveriţei, la care, coloana vertebrală are o culoare sură

iarnă, roşietică – vara. Zona abdominală în toate perioadele anului este de culoare

albă.

121

3. Înălbire totală a stratului pilos – astfel de modificare a culorii se întîlneşte, la

aşa tipuri de animale ca: hermină, iepure alb, ş.a., la care iarna stratul pilos cu culori

de nuanţe întunecoase se schimbă în cel de culoare albă.

4. Înălbirea parţială – gradul de înălbire depinde de zona de trai a animalului.

Variabilitatea tegumentului. Grosimea şi densitatea tegumentului animalului în

dependenţă de perioada anului tot se modifică. Toamna în perioada creşterii stratului

pilos, grosimea tegumentului se micşorează brusc, devine poroasă, cu un conţinut

mare de celule adipoase. Iarna, cînd creşterea stratului pilos încetează, tegumentul

animalului este comparativ mai subţire şi mai dens. Primăvara odată cu formarea şi

creşterea stratului pilos de vară, grosimea pielei se măreşte din nou şi practic este

lipsită de celule adipoase.

Pe parcursul anului se modifică şi culoarea tegumentului. Iarna şi vara cînd la

majoritatea animalelor încetează creşterea stratului pilos, tegumentul este de culoare

cu nuanţe deschise, nepigmentat şi invers.

-3-

Proprietăţile marfare a blănurilor animalelor crescute în crescătorii speciale, se

formează sub influenţa unui şir de factori ca: condiţiile de alimentaţie şi condiţiile de

îngrijire a lor. Calitatea blănurilor depinde de asemenea, de variabilitatea în funcţie

de sezon şi termenul de sacrificare a animalelor, de prelucrarea iniţială a blănurilor,

ş.a.

Lucrul colectiv în crescătorii, include un şir de operaţii, îndreptate spre

îmbunătăţirea calităţii blănurilor. Una din principalele cerinţe a lucrului colectiv –

este îmbunătăţirea calităţii stratului pilos şi mărirea dimensiunilor animalelor.

O influenţă majoră asupra calităţii blănurilor o reprezintă şi condiţiile de

alimentaţie a animalelor. Pentru obţinerea blănurilor cu dimensiuni mari, cu un strat

pilos de calitate înaltă, trebuie de alimentat corect şi intensiv animalul.

122

De exemplu: micşorarea normelor de alimentaţie a nurcilor în septembrie,

încetineşte creşterea firelor directoare, în octombrie – noiembrie – firele lînoase şi a

lucilor acestora.

O mare influenţă asupra creşterii animalului şi a calităţii blănurilor acestora, o

are vitaminele. În cazul insuficienţii vitaminelor din grupa B, stratul pilos a

animalelor creşte mai încet, devine mat şi depigmentat (sur). Insuficienţa vitaminelor

din grupa PP, provoacă încetinirea creşterii epidermei, căderea părului şi pierderea

elasticităţii tegumentului. Insuficienţa în alimentaţie a vitaminei A, provoacă

înrăutăţirea creşterii animalului şi a calităţi blănii acestuia.

Condiţiile de creştere a animalului are o influenţă enormă, asupra calităţii

blănurilor. Creşterea animalelor în cuşte speciale, sub acoperiş, protejează stratul

pilos de acţiunea soarelui. O confecţionare incorectă a cuştelor, poate duce la

înrăutăţirea calităţii stratului pilos şi pielos a animalelor.

Variabilitatea în funcţie de sezon a blănurilor, care sunt crescute în cresătorii

speciale, se petrece la fel ca şi la animalele sălbatice, de rasa dată şi influenţează în

acelaşi mod la calitatea acestora. Însă, totodată, la animalele crescute în crescătorii, se

poate de grăbit procesul de creştere şi maturare a stratului pilos, cu micşorarea

contactului direct al acestuia cu razele solare.

Calitatea blănurilor, depinde de asemenea şi de metodele de sacrificare şi jupuire

a blănurilor de pe corpul animalului, respectarea regulilor de degresare, corectare şi

conservare a lor.

-4-

Proprietăţile marfare a cojoacelor, se modifică în funcţie de sezon, vîrstă, sex, de

modul de alimentaţie, de creştere, îngrijire, ş.a.

O modificare importantă a proprietăţilor cojoacelor, în dependenţă de rasa

animalului se întîlneşte la ovine, iepuri, pisici şi cîini.

Aşa dar, cojoacele mieilor nou-născuţi, de rasa caracul au un strat pilos mult mai

mătăsos, lucios, care formează bucle de diferite forme.

123

Cojoacele mieilor mitişi, au un strat pilos cu luciu sticlos, ori mat, care formează

bucle mai puţin valoroase, care lipsesc definitiv pe capul mieilor (firele de păr aici

fiind netede).

Cojoacele iepurilor de diferite rase, se deosebesc prin mărimea, culoare, înălţime

şi desimea stratului pilos. O deosebire bruscă în caracterul stratului pilos, se observă

la iepurii crescuţi pentru puf şi cei pentru blănuri.

La rasele de iepuri pentru puf, stratul pilos este lung, moale, dar puţin elastic, iar

cele pentru cojoace au o înălţime medie sau mică şi firele sunt elastice.

Blana pisicii domestice se deosebeşte de cea a pisicii de angoră, printr-un strat

pilos mult mai jos şi elastic.

Blana cîinelui de diferite rase se deosebeşte prin dimensiunile stratului pilos,

înălţimea, desimea, moliciunea şi culoarea acestuia.

În dependenţă de rasa pisicii şi a iepurilor domestici, blana acestora se împart în

diferite dipuri de materie primă – pentru cojoace şi pentru puf.

Sub noţiunea de cojoc de iepure – se înţelege cojoacele obţinute de la toate

rasele de iepuri.

Variabilitatea în funcţie de vîrstă la toate rasele de animale, influenţează foarte

mult la proprietăţile cojoacelor.

La cojoacele puilor de iepuri, pisici, cîini cu stratul primar are un strat pilos cu

înălţime joasă, pufos şi un tegument cu dimensiuni mici, subţire, cu o rezistenţă la

rupere joasă. Aceste tipuri de cojoace nu au nici o valoare, de aceia, de exemplu

cojocul puilor de iepuri, prelucrării nu se supune. Cu vîrsta stratul pilos primar se

schimbă în cel secundar şi totodată se îmbunătăţeşte şi calitatea cojocului, ceea ce

permite utilizarea lor în industria de cojocărie.

La caprine, cerbii şi la un şir de rase de ovine, din contra o valoare mai mare

pentru industria de cojocărie o reprezintă blana puilor nou-născuţi. La animalele

mature calitatea stratului pilos se înrăutăţeşte, în legătură cu aceasta cojoacele

animalelor date se utilizează în industria de pielărie.

124

Proprietăţile de consum a cojoacelor, într-o oarecare măsură depind de condiţiile

de întreţinere şi alimentare.

Variabilitatea individuală a cojoacelor uneia şi aceiaşi rasă a animalelor

domestice, influenţează considerabil asupra proprietăţilor şi valorii cojoacelor. De

exemplu: rasele de ovine caracul şi mitişi, variabilitatea individuală se verifică prin

nivelul de desime şi a luciului stratului pilos, precum şi se verifică gradul de buclare

şi nivelul de elasticitate ale acestuia. În afară de aceasta, variabilitatea individuală la

mieii, apare sub formă de culoarea stratului pilos.

Variabilitatea în funcţie de sezon la diferite rase de animale domestice se

manifestă diferit. La iepuri, pisici, cîini, năpîrlirea are loc de 2 ori pe an. De

variabilitatea în funcţie de sezon a acestor animale se ia în consideraţie la sortarea

cojoacelor.

La animalele domestice, blana care este obţinută de la puii nou-născuţi,

variabilitatea în funcţie de sezon nu are nici o influenţă asupra calităţii blănurilor,

deoarece aceste modificări apar doar pe cojoacele animalelor mature.

Temă: Tehnologia prelucrării pielicelelor de blănărie

1. Prelucrarea primară a pielicelelor de blănărie.

2. Caracteristica operaţiilor preliminare şi metodelor de tăbăcire a

pielicelelor de blănărie.

3. Caracteristica metodelor de finisare a pielicelelor de blănărie.

-1-

Tehnologia prelucrării blănurilor are o importanţă deosebită, condiţionînd

calitatea pielicelelor de blănărie, semifabricatelor şi articolelor confecţionate din

acestea.

Scopul principal al prelucrării primare a blănurilor este separarea pielei crude

de corpul animalelor şi păstrarea proprietăţilor marfare ale acesteia pînă la tăbăcire.

Succesiunea prelucrării depinde de felul pieii şi constă din 3 etape principale:

125

- pregătirea animalului vînat ori sacrificat către jupuire, precum şi a

materialelor, utilajulor necesare;

- jupuirea blănii de pe corpul animalului;

- asigurarea proprietăţilor marfare a pielicelelor jupuite (îndreptarea,

degresarea, conservarea).

I. Pregătirea animalului vînat ori sacrificat către jupuire, precum şi a

materialelor, utilajelor necesare. Înainte de jupuirea animalului, trebuie să fie

examinat cu atenţie stratul pilos al acestuia, de spălat murdăria şi sîngele cu ajutorul

unor tampoane de vată, umezite în apă caldă, precum şi de pieptănat stratul pilos.

În timpul vînării de iarnă, pielicica animalelor îngheaţă. De aceea, de la început

ea este supusă dezgheţării, în aşa fel încît, lăbuţele să obţină flexibilitatea necesară,

iar celelalte părţi ale corpului să-şi păstreze duritatea (acest lucru uşurează procesul

de jupuiere). Îngheţarea corpului animalului, cu blana nejupuită se practică şi-n

crescătoriile speciale, în cazul în care, este imposibil de a petrece imediat prelucrarea

iniţială a acestora. Dezgheţarea blănurilor se efectuează în stare suspendată, la

temperatura încăperii de aproximativ 20 °C. Dacă stratul pilos al blănurilor

dezgheţate este ud, atunci jupuirea animalului, se efectueze numai după uscarea

acestuia.

Pentru prelucrarea iniţială a pielicelelor de blănărie, întreprinderile trebuie să

dispună de inventar, instrumente, maşini, materiale şi îmbrăcăminte specială. La

inventar se referă: cîrlige, cleşte, umeraşe, materiale pentru îndreptare, stelaje,

pulverizatore, butoaie, căldări, taze, lavuare, prosoape.

La instrumente se referă: cuţite, lingure din aluminiu cu o margine tăietoare,

coase, scoabe, cleşte, cuţite, ciocane metalice şi din lemn, pieptene metalice, pierii,

ace, penţete, ş.a. (fig. 1.1).

La maşini se referă: dispozitive pentru jupuire, degresare, uscare şi delimitare.

Materiale necesare: cuie, hîrtie, rumeguş de lemn, benzen, spirt etilic, cîrpe

curate, pînză de sac, cherestea din lemn, substanţe de dezinfectare, săpun, aţe,

materiale de ambalare, ambalaje, plombe.

126

Fig. 1.1. Instrumentele utilizate la prelucrarea iniţială a blănurilor1 – cuţite mecanice; 2 - cuţit metalic manuale cu două mînere; 3 – cuţit pentru tăierea

pielicelei; 4 - cuţit pentru tăierea pielicelei cu lame flexibile; 5 - cuţite metalice manuale pentru degresarea pielicelei; 6 – cleşte, 7 – foarfece simple, 8 – foarfecele lui Kuper, 9 – cîrlig, 10 – perii, 11 – cheptene, 12 – perii de formă rotundă, 13 – ac pentru străpungerea pielicelei, 14 – lingură pentru degresare, 15 – umeraşe, 16 – ciocan din lemn, 17 – ciocan metalic.

La haine de protecţie se referă: halate, şorţuri, mănuşi, cizme, ş.a.

Încăperea, unde se efectuează prelucrarea iniţială a pielicelelor, trebuie să

răspundă unui şir de cerinţe ca: antiincendiar, să dispună de nişe de aerisire,

termometre, psihrometre şi de trusă cu medicamente.

II. Jupuirea blănii animalului. Pielea de blănărie de pe corpul animalului se

jupoaie prin cîteva metode, fiecare avînd specificul lor şi sunt destinate fiecărui tip de

animal în parte, în dependenţă de comoditatea sortării şi caracterul utilizării

pielicelelor.

Se aplică trei metode de jupuire a pielicelelor de blănărie şi cojocărie:

- în formă de ciorap;

- în formă de tub (burduf);

- în formă despicată (în straturi).

127

Jupuirea animalului în formă de ciorap, este prevăzută pentru aşa animale ca:

hermină, nevăstuică, sobili, ş.a. Procesul dat de jupuire începe prin efectuarea

tăieturilor în jurul gurei, pentru înlăturarea buzelor animalelor de gingii (fig. 1.2.). În

acelaşi timp se taie şi nările animalului, în aşa fel, ca marginile

botişorului să rămînă pe pielicele.

După care, sprijinind cu mîna stîngă capul

animalului, cu mîna dreaptă se întoarce buza

superioară pînă la ochi şi se taie pielicica ce uneşte

pleoapele acestora.

Următoarea etapă constă în întinderea pielicelei

de pe buza inferioară şi bărbia animalului şi treptat ro-

tirea ei de jos în sus pînă ce se jupoaie întreaga

suprafaţă a capului.

În continuare, pentru a evita scurgerea sîngelui, provocată de tăieturile efectuate,

animalul sacrificat se leagă de gît şi se jupoaie, iar blana se trage de pe suprafaţa

animalului sub un unghi bine determinat (fig. 1.3).

Jupuirea în formă de ciorap a pielicelei jderului, nevăstuicii, samurului, se

recomandă de-a se efectua cu atenţie, pentru a împedica posibila apariţie a unor

tăieturi pe blană.

În formă de tub, se jupoaie aşa animale ca: veveriţe, lupi, vidre de apă, enoţi,

iepuri albi, iepuri cenuşii, pisici sălbatici,

leoparzi, vulpi, nurci, nutrii, tigri, pantere,

costori, ondatre, jderi, vulpi polare (albe şi

albastre), rîşi, dihori (albi, negri), ş.a.

Pentru a scoate blana în formă de tub, cu

un cuţit ascuţit se efectuează o tăietură în zona

interioară a lăbuţelor posterioare de la degetul

mediu, printre pernuţele acestora pînă la orificiul anal (fig. 1.4). După care, se

efectuează o tăietură pe zonele interioare a lăbuţelor anterioare, de la degetul mediu

128

Fig. 1.2. Înlăturarea buzelor de gingiile animalului, în cazul jupuirii în formă de ciorap

Fig. 1.4. Jupuire în formă de tub: a. Schema; b. Începerea jupuirii

Fig. 1.3. Jupuire în formă de ciorap

pînă la articulaţia coatelor. Tăietura pe membrele anterioare nu se efectuează la acele

tipuri de animale, lăbuţele cărora, nu dispun de strat pilos (ondatră, nutrie, ş.a.).

Pielicica de pe coadă, obligatoriu se desface, înaintea de scoaterea vertebrelor (în

unele cazuri se admite şi după, fig. 1.5).

După ce s-a realizat

tăieturile necesare, se poate

de efectuat jupuirea

animalului, începînd de pe

picioarele posterioare.

La aşa tipuri de animale

(valoroase în ceea ce

priveşte blănurile lor) ca: jderii, nurcile, vulpile polare, vulpile argintii - pe pielicele

trebuie de lăsat unghile de pe ultimele falange ale degetelor. La vulpi, iepuri, ondraţi,

nutrii - pielicelile se jupoaie de pe lăbuţe pînă la baza degetelor. În afară de aceasta,

lăbuţele goale a ondraţilor şi nutrilor se taie, iar a iepurilor rămîn pe corpul

animalului.

După ce, pielicica este jupuiată de pe membrele

posterioare şi coadă, corpul animalului se atîrnă la nivelul

pieptului persoanei ce efectuează jupuirea, prin legarea

picioarelor posterioare (fig. 1.6). Următoarea etapă constă în

înlăturarea blănii animalului, în fond, identic ca în formă de

ciorap însă, această metodă poartă denumirea „în formă de

tub”, deoarece sacrumul este descoperit şi-n combinaţie cu

orificiul bucal se obţine un tub.

Blana de pe membrele anterioare se jupoaie

identic ca şi-n cazul celor posterioare. Se recomandă ca tăieturile pe lăbuţele

animalului să fie efectuate, doar pînă la pernuţele acestora, fără ca ele să fie tăiate, iar

blana lor să fie întoarsă cu tegumentul spre exterior, astfel încît, unghile să rămînă în

interiorul pernuţelor. O astfel de prelucrare, asigură uscarea mai uşoară a

129

Fig. 1.5. Jupuire blănii de pe coada animaluluia. Scoaterea vertebrelor din coada animalului; b. Desfacerea pielicelei de pe coada animalului pînă la vertebrele scoase

Fig. 1.6. Jupuire în formă de tub a animalului situat în poziţie verticală

tegumentului lăbuţelor, protejează mîinele persoanei ce efectuează jupuierea, precum

şi a tegumentului de diferite deteriorări, uşurează tăierea oaselor de pe lăbuţe pînă la

falangele anterioare.

De pe zona capului, blana se jupoaie, la fel ca şi prin metoda în formă de ciorap,

doar în direcţia inversă, respectînd toate cerinţele, tăind legăturile şi cartilajele la baza

nasului, urechilor şi ochilor.

Jupuirea pielicelilor în formă de strat (despicată) se efectuează la aşa tipuri de

animale ca: bursuci, cîrtiţe, urşi albi şi de pădure (negri, cenuşii), şobolani mici (de

ambar, de apă), ţistari de toate tipurile, hîrciogi, şacali, ş.a.

În această grupă, pe de o parte, se include aşa animale mari ca urşii - de pe care

prin altă metodă e imposibil de a fi jupuiată blana, iar pe de altă parte sunt incluse şi

aşa animale cu blană mai puţin preţioasă ca şobolanii – prelucrarea preliminară a

cărora trebuie simplificată.

Pentru ca să se jupoaie pielea în straturi, de la început se efectuează tăietura

longitudinară pe linia abdomenului animalului, care se începe de la buza anterioară,

continuîndu-se pe gîtul, pieptul pînă la orificiul anal (fig. 1.7).

În acelaşi timp blana se taie şi pe coada animalului pe

partea interioară a acesteia. Pe lîngă tăietura longitudinară, se

mai realizează 2 tăieturi perpendiculare:

1. De la falangele, ori palma unei lăbuţe posterioare,

printre orificiu anal pînă la a doua lăbuţă.

2. De la degetul mediu a unei lăbuţe anterioare la alta,

printre tăietura longitudinară de pe pieptul animalului.

III. Asigurarea proprietăţilor marfare a pielicele-

lor jupuite (îndreptarea, degresarea, conservarea.

Imediat după jupuire, pielicelele se curăţă de cartilaje, muşchi rămaşi pe partea

cărnoasă a acesteia, de pelicula musculară, deoarece în caz contrar, va fi imposibil

înlăturarea stratului hipodermic al pielicelei.

130

Fig. 1.7. Jupuire în formă de strat şi conturul blănii scoase de pe corpul animalului

După curăţire, blana se supune degresării, deoarece stratul hipodermic, împedică

evaporarea apei în timpul uscării, iar aceasta provoacă descompunerea pielicelei.

Grăsimea neînlăturată, impurifică stratul pilos şi îi redă o nuanţă de culoare nedorită

– gălbuie, iar în timpul păstrării se reduce din rezistenţa tegumentului şi aceasta

obţine o nuanţă cărămezie. În sfărşit, grăsimea

neînlăturată, împedică determinarea sortului

pielicelei, deoarece nu se observă culoarea

tegumentului.

De pe partea cărnoasă, grăsimea se

înlătură pentru început, pe cale mecanică (fig.

1.8), utilizînd diverse instrumente ca: cuţit,

scoabe, coase, lingure din aluminiu cu o

margine ascuţită, ş.a. După care stratul pilos şi

tegumentul pielicelei se degresează manual, cu

ajutorul rumeguşului din lemn (fig. 1.9), ume-

zit împrealabil cu un solvent (benzen).

Rumeguşul îmbibă grăsimea, care sub influenţa solventului devine mult mai lichidă.

Următoarea etapă în prelucrarea

pielicelei o constituie spălarea acesteia de

rumeguşul de lemn şi murdărie. Stratul

pilos se spală cu spirt, în urma cărora părul

obţine luciu.

Pentru protecţia pieilor degresate şi

spălate de acţiunea microorganismelor, ele se

supun procesului de conservare. La momentul de faţă, conservarea pielicelilor de

blănărie şi cojocărie se poate efectua prin sărare, uscare, sărare şi uscare, piclare şi

congelare, iradiere.

Conservarea prin sărare se face prin presărare cu sare sau tratarea pieilor de

blănărie cu saramură, ceea ce produce asupra lor un efect de deshidratare.

131

Fig. 1.8. Degresarea manuală a blănii neargăsite:a. Pe calup, b. Pe scîndură, c. Pe scoabă, d. Pe buştean.

Fig. 1.9. Degresarea blănii cu rumeguş de lemn

Conservarea prin uscare se aplică pieilei jupuiate de pe animalele de blănărie mici,

care nu suferă modificări negative ale calităţii, în cazul aplicării acestei metode.

Înaintea efectuării uscării pielicelei, aceasta de la început se supune procesului de

sărare-uscare. Ea înlocuieşte primele stadii de deshidratare excesivă şi împedică

procesele de cornificare şi putrefacţie a blănurilor ce pot avea loc ulterior la operaţia

de uscare. Conţinutul de apă a pielor conservate prin sărare-uscare este de 18-20 %.

Metodele de congelare se bazează pe oprirea activităţii bacteriilor datorită

temperaturelor joase. Metoda de piclare se utilizează pentru conservarea suplimentară

a cojoacelor neargăsite de caracul, destinate exportului sau pentru pieile de ovine şi

caprine. Cojoacele se prelucrează cu alaun de pîine (amestec încărcat de făină de

ovăz sau orz şi sare).

Compoziţia cea mai obişnuită a băii de piclare este: 100 % apă, 15-20 % clorură

de sodiu şi 2 % de acid clorhidric sau sulfuric.

Metoda de conservare prin iradiere cu razele infraroşii, urmăreşte distrugerea

complectă a microflorii blănurilor. Această metodă se combină mai des cu

conservarea în saramură.

-2-

Procesul de tăbăcire provoacă atît modificarea proprietăţilor elementelor

structurale ale tegumentului blănurilor, cît şi a învelişului pilos. Pielea devine moale

şi elastică, rezistentă la acţiunea apei, temperaturii, agenţilor chimici şi

microorganismelor. Schimbarea învelişului pilos se produce mai ales la ameliorarea

aspectului exterior sau la imitarea blănurilor preţioase. Operaţiile de tăbăcire pot fi

clasificate în felul următor:

1. Operaţii bazate pe procese chimice şi fizico-chimice;

2. Operaţii bazate pe acţiuni mecanice.

Tăbăcirea cuprinde următoarele operaţii:

1. Operaţii preliminare tăbăcirii;

132

2. Tăbăcirea propriu-zisă.

I. Operaţiile preliminare tăbăcirii aplicate asupra blănurilor neargăsite, au

drept scop de a le pregăti pentru tăbăcire şi vopsire, pe parcursul cărora tegumentul şi

învelişul pilos nu sunt supuse unor modificări ireversibile. Aceste operaţii cuprind

următoarele etape:

Ştrecuirea – reprezintă operaţiunea prin care se efectuează înlăturarea

membrelor şi a altor părţi, ce nu se folosesc în calitate de blană.

Înmuierea – reprezintă procesul de îmbibare cu apă şi înlăturarea substanţelor

conservate, proteinelor, substanţelor solubile şi a sîngelui. Regimul e condiţionat de

metoda de conservare şi constă în prelucrarea blănurilor în soluţii din sare, detergenţi,

antiseptici, substanţe tenso-active, în prezenţa fermenţilor. Nerespectarea cerinţelor

de înmuiere, provoacă slăbirea legăturii părului cu derma.

Şeruirea – reprezintă operaţia de înlăturare a stratului hipodermic. Se

realizează cu ajutorul unor maşini speciale. Blănurile cu tegumentul subţire se supun

şeruirii după tăbăcire.

Defibrarea – este operaţia de prelucrare cu maşini speciale în scopul afînării

tegumentului şi a condiţionării absorbţiei substanţelor chimice în procesele ulterioare,

a creşterii plasticităţilor şi moliciunii blănurilor finite.

Degresarea – constă în prelucrarea blănurilor cu soluţii de detergenţi şi

substanţe tenso-active sau de solvenţi organici. Se aplică pentru blănurile grase.

II. Operaţiile de tăbăcire cuprind:

Piclarea – reprezintă procesul de prelucrare a blănurilor cu soluţii de acizi

(sulfurice sau organice) şi sare, care condiţionează afînarea structurii dermei, creîndu-

i mediu acid, necesar operaţiilor de tăbăcire. Sarea în procesul piclării se difuzează

mai repede, decît acidul, se distribuie uniform în structura dermei şi împiedică

umflarea fibrelor de colagen. După piclare, pielicelele trebuie să fie lăsăte o perioadă

în repaus, pentru distribuirea uniformă a acidului. Tegumentul blănii capătă

plasticitate, extensibilitate, moliciune dorită.

133

Tăbăcirea – este prelucrarea pieii blănurilor, în urma căreia se produce sărarea

fibrelor pieii, datorită interpunerii substanţelor tanante. Caracteristic pentru toate

metodele de tăbăcire este deshidratarea fibrelor colagenice şi creşterea rezistenţei

pieii la acţiunea apei. Ca substanţe tanante se întrebuinţează sărurile cromului

trivalent, sărurile de aluminiu, ş.a.

Lubrifierea – operaţia de prelucrare a blănurilor cu grăsimi, avînd drept scop

mărirea moliciunii şi plasticităţii tegumentului şi micşorarea capacităţii lui de

absorbţie a apei. Pentru lubrifiere se folosesc grăsimile sintetice, de origine animală

(a animalelor terestre, peşti, animale maritime), uleiurile minerale, de obicei, sub

formă de amestecuri. În cazul efectuării unor operaţii concomitente, lubrifierea se

efectuează după vopsire.

Uscarea – reprezintă procesul de înlăturare a apei existente în tegument şi în

învelişul pilos pînă la 16-18 %. Blănurile se usucă în încăperi speciale, la aer cald.

Deshidratarea blănurilor sub 16 % a conţinutului de apă, are drept consecinţă

micşorarea suprafeţei utile şi apariţia fragilităţii, lipsa de fineţe, ş.a.

-3-

Operaţiile de finisare cuprind:

Rostogolirea – se efectuează în butoaie rotative cu rumeguş de lemn, îmbibaţi

cu solvenţi. În rezultatul prelucrării, învelişul pilos se curăţă de grăsime, de murdărie

şi devine lucios, fiabil, iar tegumentul – plastic şi moale.

Defibrarea – se efectuează cu maşini speciale. Cu cît mai mult se defibrează

blănurile, cu atît acestea sunt mai moi, mai plastice şi respectiv mai calitative.

Şlefuirea – reprezintă ultima operaţiune de finisare a tegumentului.

Pieptănarea – constă în baterea şi pieptănarea învelişului pilos, pentru

îndepărtarea completă a prafului, rumeguşului. Se efectuează de cîteva ori pentru

blănurile cu păr lung. Pentru blănurile preţioase această operaţiune reprezintă un

proces nedorit.

Vopsirea, are drept scop:

134

- ameliorarea culorii naturale a blănurilor preţioase (zibelină, nurcă, vulpe

neagră, vulpe argintie, ş.a.);

- accentuarea culorii naturale (caracul negru);

- imitarea culorii blănurilor preţioase (iepure cu aspect de zibelină, iepure cu

aspect de nurcă, blănuri de ovine cu aspect de dihor, nurcă);

- schimbarea culorii blănurilor cu învelişul pilos de o culoare naturală urîtă

(blănurile de ovine vopsite în maro, roşu, bej, ş.a.).

Vopsirea este un proces complicat, care trebuie să asigure rezistenţa culorii la

diferite acţiuni fizico-chimice şi mecanice. Gradul de utilizare a blănurilor vopsite,

depinde de tipul legăturilor chimice dintre coloranţi, colagenul tegumentului şi

cheratina părului şi anume: legături covalente, ionice, de hidrogen, ş.a.

Procesul de vopsire cuprinde operaţiile:

1. Preliminare;

2. De vopsire propriu-zisă;

3. De finisare.

Operaţiile preliminare vopsirii cuprind:

Neutralizarea – ce reprezintă prelucrarea învelişului pilos cu soluţii slab alcaline

pentru a facilita absorbţia coloranţilor, datorită schimbării valorii. Pentru realizarea

acestui proces se utilizează soluţii de sodă caustică şi amoniac, în proporţiile ce

depind de gradul de fineţe a blănurilor.

Decaparea – reprezintă prelucrarea blănurilor cu soluţii de săruri de crom,

cupru, fier în scopul unei mai bune fixări a coloranţilor pe cheratina părului, avînd

drept rezultat creşterea rezistenţei culorii la acţiunea luminii, umezelei şi uzurii la

frecare, precum şi crearea condiţiilor pentru obţinerea culorii mai întunecate şi mai

intense.

Albirea – proces de prelucrarea blănurilor, în scopul distrugerii parţiale sau

complecte a culorii naturale a învelişului pilos. Nu se supune albirii blănurile cu

culori închise. La albire se folosesc oxidanţii: peroxidul de hidrogen, peroxidul de

135

sodiu, acidul oxalic şi agenţii optici pentru albire. Pentru obţinerea unui grad de alb

puternic se aplică tratamentul optic prin albăstrire şi deschiderea optică a culorii.

Mordansarea – prelucrarea pielei cu mordanţi (săruri metalice): bicromatul de

potasiu, alanul de crom, sulfatul feros, sulfatul de cupru, sulfatul de aluminiu şi

potasiu. Această metodă se practică pentru a obţine culori destul de închise, vopsiri

rezistente la umiditate şi lumină, şi formează locuri colorate.

Vopsirea se efectuează prin următoarele metode:

1. Vopsirea prin cufundare se execută în butoaie, în urma căreia se obţin

blănuri cu o singură culoare uniformă pe toată suprafaţa acesteia.

2. Vopsirea diferenţiată constă în vopsirea bazei firelor de păr, fără finisarea

vîrfurilor. În acest scop, înaintea mordansării blănurilor se aplică un stabilizator

(protoclorura de staniu), care împedică mordansarea vîrfurilor de păr, după care

urmează vopsirea cu coloranţi de oxidare.

3. Vopsirea prin ungere – se realizează prin periere (peria de masă, maşină cu

perii rotative), pulverizare şi cu ajutorul penelor de pasăre.

Vopsirea prin periere se face pe întreaga suprafaţă a învelişului pilos al

blănurilor. Penele de pasăre se folosesc pentru imitarea liniei şirei spinării, la

uniformizarea vopsirii blănurilor scumpe. Penrtu vopsirea suplimentară a spicului,

pentru nuanţarea sau uniformizarea culorii la blănurile vopsite pe toată suprafaţa lor,

se poate aplica însă un strat de vopsire prin periere.

4. Vopsirea prin perforare – se întrebuinţează pentru păstrarea culorii albe

naturale a tegumentului sau pentru protecţia lui la colorarea blănii. Se efectuează cu

perii aspre pe toată suprafaţa şi grosimea blănii. Se vopsesc blănurile ursului de mare,

vidrei, ş.a.

5. Imprimarea blănurilor se efectuează cu modele, şabloane, şabloane pe baza

benzii de filmare. Imprimarea cu modele, constă în presarea pe suprafaţa blănii a

matriţei desenului ales. Imprimarea cu şabloane constă în utilizarea suprafeţelor

metalice din zinc sau material plastic, în care sunt perforate desenele caracteristice, ce

reproduc desene naturale ale diferitor blănuri (leoparzi, tigrii, rîşi, ş.a.).

136

Imprimarea desenelor cu ajutorul clişeelor de lemn, plastic sau metal, care au

desenul respectiv în relief se face pentru blănurile cu înveliş pilos scurt.

Blănurile vopsite se supun unei spălări minuţioase pentru înlăturarea

coloranţilor nefixaţi şi prelucrarea ulterioară a tegumentului cu soluţii de sare, alaun

de crom, glicerină şi acid acetic în scopul plasticizării şi apoi uscării.

Tunderea – se face pînă sau după operaţia de vopsire pentru imitaţii de blănuri

cu învelişul pilos des, cu aspect de urs de mare, vidră, samur.

Înălţimea părului trebuie să fie de 12-18 mm. În timpul înlăturării defectelor

prin tundere, înălţimea părului trebuie să fie de 6-10 mm, indiferent de desimea lui.

Epilarea – procesul de tăiere a firelor de păr groase şi mai lungi, la o înălţime

mai mică, decît cea a pufului. Se foloseşte la blănurile de iepure.

Smulgerea – smulgerea firelor grose cu ajutorul maşinilor de smuls. Se aplică

finisarii blănurilor c-un spic foarte gros, aspru şi cu fire de puf scurte, dese şi fine

(focă, vidră, nurcă).

Călcarea – se aplică pentru blănurile cu părul ondulat sau răsucit, orientat în

direcţii finite (cojoacele ovinelor) în scopul întinderii, îndepărtării şi lustruirii firelor

de păr, precum şi al îmbunătăţirii aspectului lor. Operaţia de călcare se execută în

diferite faze de înnobilare a blănurilor de 2-14 ori la diferite temperaturi, în unele

cazuri folosindu-se soluţii pentru mărirea luciului şi fixarea ireversibilă a formei

îndreptate a învelişului pilos.

Lustruirea – prelucrarea învelişului pilos cu soluţii de alcool metilic, etilic, n-

propilic, n-butilic, benzilic şi acid formic şi călcarea consecutivă a firelor de păr la

temperatura de 170-190 °C. Pentru fixarea părului îndreptat se utilizează

formaldehida.

Operaţia de îndreptare şi fixare a firelor de păr se execută asupra blănurilor

tăbăcite, degresate, întinse şi tunse sau epilate.

O variabilitate importantă a prelucrării blănurilor o constituie imitarea

blănurilor preţioase din ovine (imitaţii de vulpi, vulpi polare, ş.a.), cît şi obţinerea

buclelor sau a moareurilor artificiale pe cojoacelor ovinelor.

137

Temă: Proprietăţilor de consum a pielicelelor de blănărie şi

cojocărie

1. Proprietăţile de consum a învelişului pilos ale pielicelelor de blănărie şi

cojocărie.

2. Proprietăţile de consum ale tegumentului a pielicelelor de blănărie şi

cojocărie.

3. Proprietăţile de consum ale a pielicelelor de blănărie şi cojocărie.

4. Metodelor de determinare a indicilor de calitate a pielicelilor de

blănărie şi cojocărie.

Pentru aprecierea calităţii pielicelelor de blănărie şi cojocărie este necesar de a

efectua un studiu aparte a proprietăţilor marfare ale stratului pilos, precum şi cele ale

blănurilor.

La proprietăţile de bază ale stratului pilos, se referă: culoarea, luciu, înălţimea,

desimea, moliciunea, elasticitate, rezistenţa la rupere, ş.a. Proprietăţile tegumentului

se determină prin: grosime, densitate şi rezistenţă la rupere.

-1-

Lungimea învelişului pilos – este lungimea firelor de păr ce îl alcătuieşte (de

obicei a părului de acoperire) de la rădăcină la vîrf în stare îndreptată (întinsă). Acest

indice depinde de specia, sexul, vîrsta, regiunea de trai al animalului, sezonul

sacrificării, topografia blănii, ş.a.

Semifabricatele blănii se împart după lungime în:

- foarte lungi – peste 90 mm (lup, urs).

- lungi – de la 50 la 90 mm (vulpe, bursuc, vulpe polară, vidră, ş.a).

- cu lungime medie – de la 25 la 50 mm (zibelină, nutrie, nurcă, dihore, jder,

veveriţă, rîs, ş.a.).

- scurte – de la 15 la 25 mm (hermină, hîrciog).

138

- foarte scurte – pînă la 15 mm (cîrtiţă, ţistar, cîini, ş.a.).

Aşa cum, pivoturile firelor sunt răsucite, îndoiate, pentru determinarea lungimii

stratului pilos, se deosebeşte:

- lungimea iniţială – lungimea firului în stare neîntinsă;

- lungimea după întinderea firului.

Culoarea stratului pilos – se referă la proprietăţile principale a blănurilor şi a

cojoacelor, fiind principalul criteriu de apreciere a calităţii acestora. Culoarea

naturală a stratului pilos a animalului, se determină prin: conţinutul de pigmenţi a

pivotului firului de păr, sau de starea acestora. În cazul în care, pigmenţii sunt sub

formă de granule, atunci culoarea stratului pilos este mult mai întunecată, iar dacă

sunt în stare difuză – atunci stratul pilos are o culoare cu nuanţe mai deschise.

Concentraţia pigmenţilor în pivotul firului de păr, determină culorile şi nuanţele

stratului pilos

În cazul în care, în pivotul firului de păr predomină pigmentul de culoare neagră,

atunci stratul pilos va avea culoarea neagră ori cafenie (în dependenţă de cantitatea

pigmenţilor). În rezultatul dezvoltării pigmentului – galben-roşcat, atunci culoarea

stratului pilos va fi de culori deschise. În cazul în care în pivotul fibrelor de păr nu

există pigmenţi, culoarea stratului pilos este albă.

La aprecierea culorii stratului pilos a blănurilor, se delimitează culoare de bază şi

nuanţe suplimentare, care măreşte ori scade costul pielicelilor.

La anumite tipuri de animale, stratul pilos are un desen, sub formă de pete (la

leopard, rîs, ş.a.) şi sub formă de dungi (la tigru).

La anumite tipuri de animale de blănărie colorate în culori închise, pivoturile

firelor de păr ţepoase, au zone albe, ceea ce-i redau stratului pilos o nuanţă de culoare

surie.

Culoarea stratului pilos a unuia şi aceluiaşi animal, poate să se modifice în

dependenţă de vîrstă, sezonul anului, locul de trai, de individualitate, condiţiile de

trai, ş.a.

139

Culoarea naturală a stratului pilos şi a articolelor din acestea, poate să se

modifice în rezultatul păstrării şi purtării acestora. De exemplu: sub acţiunea razelor

solare, are loc decolorarea stratului pilos, iar în cazul unui strat pilos colorat în nuanţe

deschise – acesta se îngălbeneşte.

Luciul stratului pilos – într-o mare măsură de acest indicator, depinde valoarea

pielicelei de blănărie şi anume, cu cît luciu este mai pronunţat, cu atît valoarea

pielicelei este mai mare.

Luciul, în primul rînd, depinde de construcţia stratului solzos al firului de păr şi

de asemenea de gradul de răsucire al acestuia. Luciul firelor de păr se modifică şi sub

acţiunea agenţilor atmosferici. Iarna stratul pilos al animalelor de blănărie şi cojocărie

este mai lucios. Primăvara, firele de păr devin mate.

În practica efectuării sortării blănurilor şi a cojoacelor neargăsite se deosebeşte

luciu:

- mătăsos – puternic, moale, asemănător cu luciul fibrelor de mătase.

- sticlos – este foarte puternic.

- mat – strat pilos fără luciu.

Înălţimea stratului pilos – este unul din principalele proprietăţi, care determină

nu numai valoarea blănurilor, dar şi destinaţia acestora.

Sub noţiunea de înălţimea stratului pilos, se subînţelege lungimea diferitor

categorii de fire de păr, care formează acest strat.

În dependenţă de înălţimea stratului pilos, blana se clasifică în următoarele

grupe:

- blana cu fire foarte înalte – peste 70 mm (jder, ş.a);

- blana cu fire înalte – cu înălţimea cuprinsă între 70-41 mm (fire de păr ale

blănii vulpilor, ş.a);

- blana cu înălţime medie – cu înălţimea cuprinsă între 41-21 mm (fire de păr

ale iepurilor, ş.a);

- blana cu fire de păr foarte scurte – cu înălţimea sub 5 mm (ţistar).

140

Desimea stratului pilos – reprezintă cantitatea firelor de păr de toate categoriile,

care acoperă o unitate de suprafaţă (1 cm2) a pielicelelor.

Se apreciază mai mult blana, cu o desime a stratului pilos mai mare. Desimea

stratului pilos nu determină doar proprietăţile de termoizolare a articolelor, obţinute

din pielicică, dar şi proprietăţile estetice a acestora.

Asupra desimii stratului pilos, influenţează în primul rînd agenţii atmosferici,

condiţiile de trai, vîrsta şi sexul animalului. Iarna stratul pilos al animalelor, este mai

des, decît vara. De exemplu: la iepure, iarna pe 1 cm2 de blană, se numără 13-14 mii

de fire de păr, iar vara pe aceeaşi porţiune – doar aproximativ 8 mii fire.

Stratul pilos a animalelor ce trăiesc în zonele nordice este mult mai des, decît la

acelaşi tip de animale ce trăiesc în raioanele sudice.

Desimea stratului pilos, poate să se modifice în timpul prelucrării pielicelelor, şi

anume o întindere excesivă a blănii provoacă o deformare a stratului pilos. De

desimea stratului pilos, anume de desimea firelor lînoase, lungimea firelor de păr şi

de unghiul înclinării lor, faţă de suprafaţa stratului pilos, depinde gradul de moliciune

al acestuia. După desime semifabricatele se clasifică în 5 grupe:

- foarte dese – pese 20 mii de fire/cm2 (vidră, vulpe polară, iepure, ş.a.).

- dese – de la 12 pînă la 20 mii de fire/cm2 (vulpe, iepure, ş.a.).

- cu desime medie - de la 6 pînă la 12 mii de fire/cm2 (vulpe, lup, veveriţă, jder,

cîrtiţă, hîrciog, blana de ovine, ş.a.).

- rare - de la 2 pînă la 6 mii de fire/cm2 (samur, bursuc, pisică sălbatică hîrciog,

cojoace de ovine, caracul, ş.a.).

- foarte rare – sub 2 mii de fire/cm2 (ţistar, hîrciog, caracul, ş.a.).

Sub noţiunea de moliciunea stratului pilos se înţelege perceperea nivelului de

elasticitate a blănii la pipăirea acestuia.

Moliciunea stratului pilos, depinde de structura microscopică a pivotului firului

de păr, de raportul grosimii, firului de păr la lungimea lui şi de asemenea de raportul

cantitativ a firelor ţepoase şi a firelor lînoase a pielicelei. Cu cît firul de păr este mai

lung şi mai subţire, cu atît stratul pilos este mai moale şi invers.

141

Pe diferite zone ale pielicelei, moliciunea stratului pilos este neuniformă. Ea

deviază la unul şi acelaşi tip de animal, în dependenţă de sezon, de locul de trai, vîrstă

şi alţi factori.

La aprecierea organoleptică a nivelului de moliciune, se deosebeşte următoarele

tipuri de straturi piloase:

- foarte moi (mătăsoase) – rîs, iepure alb;

- moi – zibelină, veveriţă;

- semimoi – velpe, nurcă, jder;

- aspre – vidra nesmulsă;

- foarte aspre – bursucul.

Sub noţiunea de elasticitatea stratului pilos se subînţelege posibilitatea firelor

de păr, da a reveni la forma iniţială, după încetarea acţiunii a două forţe, care sunt

îndreptate în sens opus. Cu cît elasticitatea stratului pilos este mai mare, cu atît la fire

de păr mai puţin se întîlneşte proprietatea de împîslire a lor. Firele de păr directoare şi

ţepoase fiind lungi şi aspre sunt mai elastice, decît firele lînoase. În perioada rece a

anului (toamna-iarna) stratul pilos al animalului este mai elastic, decît primăvara.

Pufozitatea caracterizează capacitatea învelişului pilos de a schimba poziţia

părului la acţiunea curentului de aer. În dependenţă de pufozitate, semifabricatele de

blană se împart în:

- foarte pufoase (vulpe, vulpe polară);

- pufoase (zibelină, jder);

- de pufozitate medie (nurcă, ondatră);

- de pufozitate mică (cîrtiţă, iepure);

- de pufozitate foarte mică (ţistar, focă).

Gradul de împîslire a stratului pilos se referă la proprietatea negativă, care

înrăutăţeşte calitatea pielicelei şi a articolelor obţinute din aceasta.

Capacitatea de împîslire a firelor de păr, depinde de mai mulţi factori: desimea

şi moliciunea stratului pilos, raportul dintre firele ţepoase şi firele lînoase, grosimea şi

lungimea firelor, structura stratului solzos, ş.a.

142

Prin noţiunea de rezistenţa la rupere a firului de păr se subînţelege forţa pe

care o opune aceasta la acţiunea de întindere ori de îndoire a lui. Aceasta este o

proprietate foarte importantă, care de altfel, determină durata de utilizare a articolului

din blănărie.

Rezistenţa la îndoiri repetate – depinde de tensiunea ce apare la acţiuni

distructive, la întinderi sau îndoiri şi e porpoţional deformaţiei stratului exterior ale

părului. Rezistenţa părului poate fi micşorat prin efectuarea operaţiilor de finisare a

blănurilor.

-2-

Calitatea tegumentului pielicelelor de blănărie şi cojocărie, se determină

utilizînd următorii indicatori:

Grosimea tegumentului – se diferenţiază în dependenţă de tipul animalului.

Grosimea poate fi cuprinsă între 0,06 mm pînă 1 mm şi mai mult.

În dependenţă de grosimea tegumentului se deosebeşte pielicele:

- foarte subţiri – sub 0,5 mm (veveriţă, şobolan de apă);

- subţiri – 0,6 – 1,0 mm (hermină, cîrtiţă);

- medii – 1,1-1,5 mm (jder, ondatră, iepure, nurcă);

- groase – 1,6-2 mm şi mai mult (vidră, cîine, ovine, lup, ţap);

- foarte groase – peste 2 mm (focă, viţel, mînz).

Grosimea blănii a unuia şi aceluiaşi animal, depinde de sexul, vîrsta animalului,

locul de trai, sezonul de vînare şi de alţi factori.

Blănurile masculilor au o grosime a pielicelelor mai mare, decît cele a femelelor

şi a animalelor tinere. La majoritatea animalelor tinere, tegumentul este subţire, poros

şi are o rezistenţă la rupere redusă.

Pielicelele cu un grad de dezvoltare a tegumentului mai mare, are de regulă, o

grosime a pieii mai mică. De aceea, pielicelele animalelor nordice, sau a animalelor

vînate iarna au un tegument mai subţire, decît cele obţinute de la animalele sudice, ori

vînate vara, primăvara şi chiar toamna.

143

Într-o oarecare măsură, grosimea tegumentului, se modifică în procesul de

conservare a pielicelelor. Dacă la conservarea prin sărarea umedă, grosimea

tegumentului nu se modifică, atunci la sărarea uscată, ea se micşorează cu 20-30 %.

Grosimea tegumentului, se ia în consideraţie atît la prelucrarea iniţială, cît şi la

finisarea pielicelelor.

Densitatea tegumentului depinde de structura microscopică, de grosimea firelor

de colagen, de densitatea împletirii lor, ş.a. Densitatea tegumentului este neuniformă

la diferite tipuri de animale şi la diferite zone topografice, a uneia şi aceeaşi blană. La

unul şi acelaşi animal, densitatea tegumentului poate să se modifice, în dependenţă de

sexul, vîrsta, condiţiile de trai şi sezonul vînării animalului.

După densitate blănurile se clasifică în 4 grupe:

- foarte dense – peste 2,0 % (vidra);

- dense – de la 2,0-1,6 % (caracul);

- cu dense mică – de la 1,0 la 0,6 % (cîrtiţă);

- cu densitate foarte mică – sub 0,5 % (ţistar).

Rezistenţa la rupere a tegumentului - se determină pentru a putea identifica

destinaţia pielicelei. De aceea, acest indicator, se consideră unul din cel mai

important pentru aprecierea calităţii pielicelelor.

-3-

La proprietăţile pielicelelor de blănărie şi cojocărie în ansamblu se referă:

suprafaţa ei, greutatea, proprietăţile de termoizolare şi rezistenţă.

Suprafaţa blănurilor se diferenţiază în dependenţă de tipul de animal. De

exemplu: la hermină suprafaţa pielicelei poate avea valori cuprinse între 120-400

cm2, vulpea argintie 1700-4000 cm2, ursul alb 8000-20000 cm2.

Asupra suprafeţei blănurilor influenţează mai mulţi factori: vîrsta, sexul şi locul

de trai. Asupra blănii animalelor domestice, în afară de factorii menţionaţi mai sus,

mai influenţează rasa şi de asemenea şi condiţiile de întreţinere a animalului. De

asemenea, suprafaţa blănurilor se modifică şi în timpul jupuirii şi întinderii, precum şi

144

în procesul de conservare a acestora. La conservarea prin uscare, suprafaţa blănurilor

neargăsite se micşorează cu aproximativ 10 %, prin sărarea uscată – 6 %, iar prin

sărarea umedă, ea practic nu se modifică.

Blănurile animalelor cu dimensiuni mari, are o valoare cu mult mai mare decît

cea cu suprafaţa mică. Suprafaţa pielicelei se măsoară în cm2 ori dm2.

Greutatea pielicelii de blănărie şi cojocărie este neuniformă, atît la animalele

diferitor rase, cît şi la animalele de acelaşi tip. Greutatea depinde de grosimea,

desimea şi lungimea firelor de păr, de suprafaţa pielicelelor, de timpul de vînare a

animalului, de metoda conservării, ş.a.

La aşa tipuri de animale ca samur, jder, hermină, ş.a., blănurile sunt uşoare, ceea

ce provoacă mărirea valorii acestora şi a articolelor obţinute din ele. La aşa tipuri de

animale ca vidra, blănurile sunt cu mult mai grele, de aceea în procesul de prelucrare,

are loc micşorarea grosimii tegumentului prin şlefuire.

O influenţă majoră asupra greutăţii pielicelei, o are timpul de vînare a

animalului. În diferite sezoane ale anului, greutatea stratului pilos şi greutatea

tegumentului este neuniformă. La blănurile obţinute toamna, stratul pilos întotdeauna,

are o greutate mult mai mică, decît cele obţinute iarna, însă greutatea stratului pielos

invers.

Proprietăţile de termoizolare – este un indice important de apreciere a calităţii

pielicelelor de blănărie şi cojocărie, deoarece majoritatea din ele se utilizează pentru

obţinerea confecţiilor de iarnă. Aceste proprietăţi, în primul rînd depind de cantitatea

de aer, care se găseşte în stratul pilos al pielicelei şi în măduva firului de păr şi de

asemenea de ţesuturile tegumentului. Cu cît stratul pilos are o lungime şi o densitate

mai mare şi de asemenea cu cît densitatea tegumentului este mai mare, cu atît

proprietăţile de termoizolare sunt mai bune. În legătură cu aceasta, de exemplu blana

de vulpe, de urs, se referă la blănurile cu o termoizolare bună, iar cele ale dihorului –

au o termoizolare medie, pe cînd blana de ţistar şi sobot – proprietăţile date sunt slab

dezvoltate.

145

Rezitenţa la rupere – depinde de următorii factori – rezistenţa stratului pilos a

blănurilor, rezistenţa tegumentului, precum şi de tipul legăturii a firelor de păr cu

stratul pielos.

-4-

Există două metode de determinare a proprietăţilor de consum a pielicelelor de

blănărie şi cojocărie: organoleptice şi de laborator.

La aprecierea calităţii pielicelelor de blănărie se utilizează metoda

organoleptică, deoarece ea este destul de simplă şi nu necesită utilizarea anumitor

aparate, de asemenea permite rapid şi fără distrugeri de apreciat calitatea lor.

Însă metoda dată este considerată mai puţin precisă, fiind subiectivă.

Corectitudinea rezultatelor obţinute prin metoda dată, depinde de calificarea şi

aptitudinea persoanei ce efectuează încercările, de locul efectuării încercărilor, ş.a.

Prin sortarea pielicelelor de blănărie şi cojocărie, organoleptic se determină

următoarele proprietăţi ca: culoarea şi nuanţele de culoare a stratului pilos, desimea

lui şi în multe cazuri înălţimea. Prin metoda tactilă se determină moliciunea,

elasticitatea stratului pilos şi grosimea tegumentului.

Încercările de laborator – se efectuează prin aprecierea calităţii blănurilor,

utilizînd diferite aparate sau utilaje, ceea ce permite cu o precizie mai mare de

apreciat proprietăţile de consum a blănurilor. Metoda de laborator se utilizează în

scopuri ştiinţifice şi de asemenea, pentru obţinerea rezultatelor studierii proprietăţilor

fizico-mecanice ale blănurilor.

În momentul de faţă, în condiţii de laborator se determină, înălţimea, desimea,

plasticitatea, elasticitatea şi rezistenţa la rupere a stratului pilos, grosimea

tegumentului şi rezistenţa lui la rupere, greutatea şi suprafaţa pielicelii şi de asemenea

şi proprietăţile de exploatare a blănurilor (purtabilitatea, proprietăţile de

termoizolare), ş.a.

146

Pentru determinarea înălţimii stratului pilos a blănii, fără deteriorarea acestuia,

se măsoară lungimea firului de păr, din fiecare categorie, cu ajutorul unei rigle (cu o

precizie de 0,5 mm).

Pentru obţinerea unor date mai precise, referitoare la lungimea firelor de păr de

pe blana animalului se rade o porţiune de suprafaţă în care există toate categoriile de

fire.

Din proba obţinută, se alege 30-40 de fire de păr de fiecare categorie şi se pun pe

o placă de sticlă, care este acoperită în prealabil, cu un strat subţire de glicerină. Sub

placa de sticlă se pune o foaie de hîrtie de culoare neagră ori albă, în dependenţă de

culoarea firelor de păr. După care se efectuează măsurarea lungimii firelor de păr

respetive.

Cum s-a menţionat, desimea stratului pilos, se determină prin cantitate diferitor

categorii de fire de păr, pe o unitate de suprafaţă a blănii.

Ţinînd cont că desimea stratului pilos a blănii, depinde de nivelul ei de întindere

la jupuire şi corectare, o mostră cu o suprafaţă de 0,5-2 cm2, este selectată înainte de

jupuirea animalului. După care, mostra dată se usucă, firele de păr se rad şi se numără

cantitatea lor pe diferite categorii de pe porţiunea dată. Desimea stratului pilos se

determină şi cu ajutorul desimetrului radiometric.

Pufozitatea blănii se determină prin volumul sumar al firelor de păr situat pe o

unitate de suprafaţă a blănii:

P = DxL, unde:

P – pufozitatea, mm3;

D – densitatea firelor de păr, mm2;

L – lungimea firelor de păr, mm

Grosimea tegumentului, prin metoda de laborator se determină în mm, cu

ajutorul micrometrului.

Pentru măsurarea masei blănurilor, se utilizează ori balanţa analitică (pentru

blănurile mici) ori cîntarul obişnuit (pentru blănurile mari). Masa pielicelelor de

147

blănărie şi cojocărie se măsoară în grame. La determinarea masei se ţine cont şi de

metoda de conservare a blănurilor şi de nivelul de umezire ale acesteia.

Pentru determinarea suprafeţei blănurilor se măsoară lungimea acestora de la

zonele ochilor pînă la vîrful cozii şi se înmulţeşte cu lăţimea, care se măsoară le

mijlocul blănii. Pentru măsurarea suprafeţei blănurilor, se utilizează riglele de diferite

tipuri şi măsurările se efectuează în cm2 ori dm2.

Temă: Defectele pielicelelor de blănărie şi cojocărie,

condiţiile de apariţie şi metodele de prevenire a lor

1. Noţiuni generale despre defecte şi clasificarea lor.

2. Defectele din timpul vieţii animalului.

3. Defecte apărute în timpul sacrificării şi prelucrării pielicelei de blănărie

şi cojocărie.

4. Caracteristica principalelor metode de prevenire a defectelor.

5. Caracteristica metodelor determinării şi regulile aprecierii defectelor pe

pielicele.

-1-

Defect – reprezintă deteriorarea stratului pilos sau a tegumentului blănurilor,

care într-o măsură mai mare ori mai mică, scade calitatea acesteia ori o depriciază

definitiv.

În dependenţă de cauzele şi timpul apariţiei defectelor materiei prime a pieilor

şi blănurilor acestea se clasifică în:

- Defecte din timpul vieţii animalului.

- Defecte apărute după sacrificarea şi prelucrarea pielicelelor.

În dependenţă de influenţa defectelor asupra calităţii pielicelelor, acestea se

împart în:

148

- Defecte ce se iau în consideraţie la sortare – sunt defecte, care scad valoarea

comercială a pielicelelor şi de aceea se iau în consideraţie la aprecierea calităţii

acesteia.

- Defecte ce nu se iau în consideraţie la sortare – sunt defecte, care nu modifică

considerabil calitatea pielicelelor.

De exemplu: aşa tipuri de defecte ca rupturi cu lungimea de pînă la 10 cm – pe

blana vulpii polare şi a vulpii argintii, nu se iau în consideraţie şi se admit. În cazul în

care, aceste rupturi au o lungime mai mare de 10 cm – ele se referă la prima grupă de

defecte (ce se iau în consideraţie).

Unul şi acelaşi tip de defect în dependenţă de mărimea lui şi de influenţă la

calitatea diferitor tipuri de blănuri poate fi inclus în ambele grupe de defecte

menţionate mai sus. De exemplu: lipsa unor zone a blănurilor – blana membrelor,

cozii, care au valoare merceologică (vulpea polară, argintie, jder, ş.a.) se referă la

defecte ce se iau în consideraţie, iar la alte tipuri de animale, de exemplu: iepure,

hîrciog, ş.a., se referă la defecte ce nu se iau în consideraţie.

În dependenţă de posibilitatea înlăturării, defectele se clasifică în:

- Înlăturabile – se referă acele tipuri de defecte care pot fi înlăturate la

prelucrarea blănurilor. Aceste defecte sunt: nedegresarea, uscarea insuficientă a pieii,

îndreptarea incorectă, ş.a.

- Neînlăturabile – se referă găurile, rupturile, cheliile, ş.a.

Cunoaşterea defectelor pieii şi a blănurilor, cauzele apariţiei şi metodele de

prevenire ale acestora, este necesar pentru a îmbunătăţi şi a asigura corectitudinea

aprecierii calităţii pielii şi blănurilor, la sortare.

-2-

Cauzele apariţiei defectelor din timpul vieţii animalului sunt diverse. Ele pot

apărea cît din cauza îngrijirii necorespunzătoare a lor, atît şi din cauza diferitor

motive de îmbolnăvire a animalului.

Defecte apărute din cauza năpîrlirii:

149

Rărirea stratului pilos – zone a blănurilor, cu o desime a stratului pilos mai

mică apărute datorită căderii firelor de păr în rezultatul năpîrlirii. Blana cu astfel de

defecte au un luciu redus. Defectul dat se întîlneşte la toate tipurile de blănuri.

Deteriorarea pivotului – acesta reprezintă deteriorarea stratului cortical, în

rezultatul deteriorării mecanice a stratului pilos iarna, ori primăvara. Se întîlneşte la

blănurile de pe coloana vertebrală a vulpii argintii, polare, a lupului, ş.a.

Smulsături ale învelişului pilos – zone a blănurilor cu deteriorarea parţială a

stratului pilos, în rezultatul acţiunii mecanice a unor factori.

Împîslirea stratului pilos – zone a blănurilor cu fire încurcate. Cel mai des acest

tip de defect se întîlneşte pe blănuri cu fire lungi supramaturate şi reprezintă unul din

semnele începerii procesului de năpîrlire a animalului. În rezultatul căderii şi

deteriorării firelor ţepoase şi directoare, firele lînoase uşor se supun împîslirii. Acest

tip de defect se întîlneşte pe blana vulpii polare, argintii, a lupului, a enotului, ş.a.

Zone cu fire de păr de vară nenăpîrlite – prezenţa în stratul pilos de iarnă a

firelor de păr din strat pilos de vară. Acest tip de defect se ia în consideraţie doar la

aprecierea calităţii blănii nurcilor. La alte tipuri (hermină, iepure, veveriţă, vulpe

polară), prezenţa firelor de păr de vară, reprezintă una din cauzele determinării

sortului blănii.

Ciupituri de vărsat – defect ce se întîlneşte pe blana iepurelui, care se manifestă

prin pătarea tegumentului şirei spinării în timpul năpîrlirii.

Defecte provocate de alimentarea necorespunzătoare şi de îmbolnăvire a

animalului:

Pleşuvie (chelie) – zone a blănii, care nu conţin fire de păr. Chelia poate să se

formeze sub influenţa afecţiunii piloase diverse ale animalului.

Căderea firelor de păr - căderea firelor de păr provocate în rezultatul

insuficienţii alimentării şi îmbolnăvirii animalului, încălcarea regimului de uscare şi

păstrare a blănii.

Fire firave - strat pilos nedezvoltat, apărut din cauza alimentării

necorespunzătoare a animalului ori îmbolnăvirii acestuia. Firul firav, chiar la

150

maturarea deplină a acestuia, are o înălţime joasă şi o desime mică. Cel mai des acest

defect se întîlneşte, la animalele de crescătorie.

Spic frînt – în cazul în care, firele ţepoase şi cele directoare sunt dezvoltate

necorespunzător, acestea nu acoperă firele lînoase a blănurilor, ceea ce poate provoca

împîslirea lor. Defectul apare din cauza alimentaţiei necorespunzătoare. De cele mai

dese ori, acest defect se întîlneşte pe sacrumul şi coapsele animalelor la care stratul

pilos conţine fibre cu măduvă dezvoltată.

Îngălbenirea firelor lînoase – culoarea firelor lînoase necorespunzătoare pentru

rasa şi tipul animalului. Apare în rezultatul avitaminozei animalului.

Defecte apărute în rezultatul acţiunii mecanice asupra stratului pilos şi

întreţinerii necorespunzătoare a animalului:

Ciupituri (pleşuvii) – zone a stratului pilos lipsite de fire de păr, formate în

timpul bătăilor animalelor, cînd acestea îşi smulg unele de la altele smocuri de păr.

Cel mai des acest defect se întîlnesc pe blana nutrilor.

Zgîrîieturi – zone a blănurilor cu fire de păr smulse. Zgîrierile se formează la

bătăile animalelor. La locurile smulgerii firelor se formează zone goale, pe care

începe să crească noi fire, care de regulă sunt mai aspre, cu un conţinut mare de fire

ţepoase. Zgîrieturile cel mai des se întîlnesc pe blănurile iepurilor, nutriilor, ş.a.

Muşcături – deteriorarea stratului pilos, care este provocat de dinţii animalelor

în timpul bătăilor. Pe blănuri, muşcăturile au formă de găuri mici. Muşcăturile se

întîlnesc pe blănurile iepurelor, nutriilor, şobolanilor, ş.a.

Vîrtej – aranjarea în formă de raze a firelor de păr pe diferite porţiuni a

blănurilor. Vîrtejurile, de regulă, se formează la blănurile animalelor care iarna

hibernează, ca rezultat a nemişcării şi şederii doar într-o anumită poziţie.

Defect provocat din cauza insectelor – pe suprafaţa stratului pilos se formează

zone frezate.

151

Fir ţepos firav – deteriorarea vîrfului pivotului, ori a firului în întregime. Se

întîneşte la vulpea argintie, polară, a nurcii, în cauza creşterii lor în cuşte cu

dimensiuni mici.

Impurificarea stratului pilos – murdărirea stratului pilos cu diferite tipuri de

impurităţi. La murdărirea stratului pilos a animalelor de crescătorie are loc pierderea

din rezistenţă şi cel mai des se rupe.

Pete galbene – sunt provocate de la murdărirea stratului pilos extremente, hrană,

grăsimi în timpul vieţii animalului, precum şi la prelucrarea preliminară a pielicelei.

Îngălbenirea stratului pilos - se întîlneşte la animalele, care au un strat pilos alb.

La vulpea polară îngălbenirea se formează în rezultatul murdării stratului pilos cu

grăsimile animalelor maritime, cu care sunt hrănite.

La nurca cu un strat pilos alb ori la vulpea polară albăstruie, îngălbenirea

stratului pilos apare în rezultatul întreţinerii lor în cuşte murdare.

Ruginirea – murdărirea stratului pilos din cauza ruginirii cuştilor. Se întîlneşte

la animalele de cresători, care dispune de un strat pilos alb.

Defecte apărute în rezultatul variabilităţii individuale:

Pete a stratului pilos de alte culori – zone a stratului pilos, care au alte tipuri de

culori în comparaţie cu culoarea de bază. Defectul se întîlneşte şi se ia în consideraţie

la sortarea blănurilor nurcii (pete de culoare albă) şi a vulpii polare (pete de culoare

neagră), ş.a.

Nuanţe de culori nedorite – prezenţa nuanţelor de culori nedorite a stratului

pilos a animalelor de crescătorie.

Răsucirea vîrfurilor firelor ţepoase şi directoare – zone a stratului pilos cu

vîrfuri îndoite a firelor ţepoase şi directoare. Se întîlneşte în special la nurcile

crescute în crescătorii speciale şi sunt depistate pe sacrum, şolduri, mai rar pe coadă

şi cel mai rar pe vertebre. Blana cu acest tip de defect, de regulă se consideră ca

defect.

152

Deformarea stratului pilos – zone a stratului pilos ce îi aparţine mieilor, care are

o formă necorespunzătoare a buclelor. Tipul dat de defect este provocat datorită

moştenirii acestei caracteristici sau a deteriorării biologice a pieii şi a stratului pilos a

animalului, din cauza hrănirii necorespunzătoare.

-3-

În dependenţă de cauzele apariţiei, defectele, după sacrificarea animalului

acestea se clasifică în:

- defecte apărute în timpul vînării sau sacrificării animalelor;

- defecte apărute în rezultatul prelucrării iniţiale necorespunzătoare a

pielicelelor;

- defecte din timpul păstrării, ambalării, transportării pieilor şi blănurilor.

Defecte apărute în timpul vînării sau sacrificării animalelor:

Împuşcături – sunt găurile provocate de gloanţe ori alice, în momentul vînării

animalului. Găurile provocate de la ieşirea gloanţelor, întotdeauna sunt mai mari decît

cele provocate la intrarea lor şi de regulă, au margini anfractuase (rupte). Aceste

tipuri de defecte se iau în consideraţie în procesul de sortare a blănurilor obţinute de

la toate rasele animalelor. Găurile obţinute de la alice sunt cu dimensiuni mult mai

mari şi ele sunt neconcentrate (unitare). Împuşcăturile concentrate se găseşte una faţă

de alta la distanţa nu mai mare de 1,5 cm şi de obicei deteriorează considerabil blana

neargăsită. Găurile obţinute de la vînarea animalului cu alice, se iau în consideraţie la

sortarea blănurilor de veveriţă, hermină, nevăstuică, ş.a.

Pete de sînge – se obţin în locul strîngerii animalului în capcană, ori în locurile

muşcate de cîini, sau formate în jurul găurii împuşcăturii. În cazul prinderii

animalului cu ajutorul capcanei, are loc distrugerea vaselor sangvine ale pieii, care

provoacă şi scurgerile de sînge.

153

Însîngerarea stratului pilos – se manifestă prin prezenţa pe stratul pilos a

petelor de sînge uscate. Pe blana animalului cu culoarea albă, ori cu culoare cu nuanţă

deschisă, chiar după spălarea sîngelui, rămîne pete roze pe suprafaţa ei.

Pleşuvie – sunt provocate de muşcăturile cîinilor, ori de smulgeri nedorite a unor

smocuri de păr.

Fire de păr pîrlite – zone cu vîrfurile firelor de păr pîrlite. Defectul dat apare în

urma ameţirii animalului ascuns în vizuină, cu fum.

Vătămarea blănii membrelor – rupturi şi uzări a blănii membrelor, în rezultatul

ruperii lor în capcană.

Găuri – sunt provocate de muşcăturile cîinilor, a rozătoarelor, ş.a.

Rupturi – deteriorări liniare a blănii, fără pierderi de suprafaţa acesteia,

provocate fie de muşcăturile cîinilor, fie de la încercările animalului de a se elibera

din capcană.

Noduri – roaderea firelor de păr din jurul gîtului, cauzate de lanţurile utilizate la

prinderea animalului. Cel mai des defectul dat se observă, la blănurile iepurilor

sălbatici.

Tăierea transversală a blănii gîtului – reprezintă rezultatul sacrificării incorecte

a animalului.

Defecte apărute în rezultatul prelucrării iniţiale necorespunzătoare a

pielicelelor:

Se clasifică la rîndul lor:

- Defecte apărute în timpul jupuirii animalului;

- Defecte provocate de la degresarea incorectă a blănii;

- Defecte provocate de nerespectarea regulilor de îndreptare şi conservare;

Defecte apărute în timpul jupuirii animalului sunt reprezentate prin:

Defecte liniare a stratului pilos – sunt cauzate de întinderi excesive a blănii sau

de manipularea necorespunzătoare cu cuţitul în timpul jupuirii animalului.

Găuri – defect provocat de cuţite.

154

Jupuirea necorespunzătoare – se utilizează metoda de jupuire neprevăzută de

standarde care provoacă deteriorarea calităţii blănii, în rezultatul căreea aceasta nu

poate fi prelucrată şi respectiv utilizată în continuare.

Lipsa unor zone preţioase a blănii neargăsite – lipsa de zone a blănii, care

prezintă interes merceologic. Pe blana jupuită poate să lipsească: blana de pe capul

animalului, de pe membre, de pe coadă, ş.a.

Cartilaje în blana cozii ori a membrelor – neînlăturarea din blana cozii şi a

membrelor a cartilajelor nedorite, în momentul jupuirii animalului.

Defectele provocate de degresarea incorectă a blănii sunt:

Nedegresare – neînlăturarea de pe blană a grăsimii subcutanante.

Pielicele cu adausuri nedorite – bucăţi de carne, grăsimi, lăsate pe pielicică la

jupuirea animalului şi neînlăturate la degresare. Acest tip de defect de cele mai dese

ori provoacă putrezirea pielicelei.

Fire de păr rare – se manifestă prin distrugerea rădăcinii părului, rezultate prin

tăierea unui strat mai gros de dermă. De obicei, se distrug rădăcinile firelor de păr

ţepoase şi directoare. Defectul dat se întîlneşte la blănurile animalelor vînate toamna,

la care rădăcinile firelor de păr sunt incluse în tegument mult mai adînc şi ţesuturile

pielei sunt mai grase.

Grăsimi oxidate – distrugerea ţesuturilor pielei rău degresate în rezultatul

oxidării şi descompunerii grăsimilor. Pielea blănurilor în rezultatul prezentului defect

devine galben – roşietică, are o rezistenţă la rupere mică şi este fragilă.

Cenuşărirea şi spălarea tegumentului – degresarea ţesuturilor pielii prin

ştergerea cu cenuşă, proces urmat cu spălarea acestora cu apă. Cenuşa murdăreşte

tegumentul şi-l distruge. După spălarea ei cu apă, pielea capătă o nuanţă lăptoasă.

Strat pilos gras – defect provocat în urma impurificării stratului pilos cu grăsimi

obţinute de la jupuirea incorectă a animalului. Firele de păr devin lipicioase, iar cele

albe, capătă nuanţă gălbuie.

Defecte provocate de nerespectarea regulilor de îndreptare şi conservare sunt

prezentate prin:

155

Îndreptarea incorectă – defectul apare la îndreptarea pielicelelor printr-o

metodă nerecomandată de DNT, care asigură reducerea calităţii acesteia.

Uscarea liberă – uscarea pielicelei în stare liberă, neîntinsă, înrăutăţeşte aspectul

exterior a ei.

Piele congelată – pielicica cu strat pilos poros de culoare albă. Defectul se

formează la uscarea pielicelii la temperaturi foarte joase. La aceste pielicele se reduce

rezistenţa la rupere.

Pielicele uscate insuficient – prezenţa în blana neargăsită a unui exces de apă

(mai mare de 16 %). Pielicica uscată insuficient este supusă mai uşor procesului de

putrezire.

Pielicică tinichiloasă – blană dură, fragilă, care nu poate fi în continuare supusă

prelucrării. Acest tip de defect apare la uscarea blănii la temperatura mai mare de 30

°C.

Mucegăirea – este procesul de descompunere sub acţiunea microorganismelor

de putrefacţie a pielicelei pe toată suprafaţa acesteia sau pe zone aparte. Aceste

blănuri au culori închise şi brusc li se micşorează rezistenţa la rupere. Defectul poate

apărea în procesul de conservare şi uscare incorectă a pielicelei la umiditatea relativă

a aerului mai mare de 60 %.

Autoliza pielicelei – defect provocat de microorganisme. În rezultatul lor pe

pielicele apar pete de culoare roz-deschisă, pînă la roşu-brun. În procesul de autoliză

legătura dintre stratul pilos şi tegument se distruge şi firele de păr cad. Defectul este

caracteristic pentru animalele pinipede.

Defecte apărute în timpul păstrării, ambalării şi transportării blănurilor:

Riduri - distrugerea integrităţii stratului superior al pielei, la îndoirea repetată a

pielicelii uscate excesiv. Acest tip de defect de obicei se întîlneşte la pielea cerbilor.

Mucegaiuri – pielicele afectate cu ciuperci de mucegaiuri. Ciupercile, de obicei

se dezvoltă pe acele pielicele uscate insuficient şi acestea distrug proteinele dermei,

156

ceea ce provoacă reducerea rezistenţei la rupere a blănurilor în întregime. Mucegăirea

pielicelei, devine vizibilă numai după ce apare pe suprafaţa acesteia pete de culoare

albă ori verzuie.

Înflorirea stratului pilos – modificarea culorii stratului pilos la păstrarea

îndelungată a pielicelei sau la contact direct acesteia cu razele solare.

Păiangenişul – defect ce apare la păstrarea pielicelei insufucient uscate sau la

păstrarea acesteia în încăperi cu umiditatea relativă a aerului înaltă (mai mult de 75

%). Pielicelile umede uşor mucegăiesc, în rezultatul căreia se formează păiangenişul

pe suprafaţa lor.

Defecte provocate de molii – distrugerea stratului pilos a pielicelei, de către

molii. Moliile, în procesul dezvoltării sale, rod firele de păr ale blănurilor neargăsite.

La dezvoltarea viermilor de păr în masă, aceştea întotalmente provoacă distrugerea

stratului pilos al pielicelei.

Defecte provocate de taracani – distrugerea pielicelelor de către taracani, care

rod celulele ţesuturilor tegumentului şi rădăcinile firelor de păr.

Impurificarea stratului pilos cu vopsea de la marcare.

-4-

Asupra calităţii blănurilor o influenţă enormă o are prezenţa defectelor pe

suprafaţa ei. Defectele reduc valoarea materiei prime, împedică procesul de

prelucrare a acestora şi înrăutăţesc calitatea articolelor de blănărie, obţinute din

pielicele.

Una din principala sarcină, care se impune în timpul vînării, creşterii animalului,

precum şi în timpul prelucrării pielicelelor, este de a asigura o calitate cît mai înaltă a

blănurilor.

Majoritatea defectelor din timpul vieţii animalului se întîlnesc, anume, pe

blănurile animalelor sălbatice. Aceste tipuri de defecte este imposibil de a fi

prevenite, deoarece ele fac parte din fenomene naturale din timpul vieţii animalului.

157

O mare parte din aceste tipuri de defecte, apar în rezultatul întreţinerii incorecte a

animalelor de crescătorie.

De asemenea, o influenţă negativă asupra calităţii blănurilor animalelor o are şi

muşcăturile, impurificarea, împîslirea şi îngălbenirea stratului pilos al blănii. În

general pentru prevenirea muşcăturilor, animalele se cresc aparte, în cuşte cu

dimensiunile necesare, curăţate la timp. Pentru prevenirea împîslirii stratului pilos,

blana animalelor se piaptănă mai ales toamna în timpul năpîrlirii.

Defectele obţinute în timpul vînării animalelor, sunt rezultatele utilizării

mijloacelor necorespunzătoare de sacrificare a acestora. La vînarea animalelor cu

cîini, nu trebuie de permis ca aceştia să muşte animalul ucis, pentru a preveni

formarea găurilor pe suprafaţa pielicelelor, scurgerile de sînge, cheliile, ş.a.

În cazul în care animalele prinse în capcane, nu este scos la timp din acestea, pe

suprafaţa blănurilor se formează linii, muşcături provocate de alte animale, de şoareci

– defecte greu de înlăturat. Pentru prevenirea defectelor date, marginile ascuţite ale

capcanei, se învelesc cu pieii şi se extrage animalul la timp.

Cu scopul preveniri murdăririi pielicelei cu sînge rănile animalului se spală cu

zăpadă, cu o cîrpă umedă sau cu hîrtie moale.

Foarte multe defecte se formează în rezultatul prelucrării necorespunzătoare a

pielicelelor. Cu scopul prevenirii defectelor date este necesar de a petrece între

vînători, lucrătorii crescătoriilor, instrucţiuni în masă în ceea ce priveşte prelucrarea

preliminară a blănurilor.

Din defectele provocate în timpul păstrării materiei prime, o influenţă mai mare

asupra calităţii acesteia o are defectele provocate de molii şi şoarici. Pentru

prevenirea prezentelor defecte este necesar regulat de a petrece măsuri de profilaxie a

depozitelor şi de a crea condiţii cît mai favorabile pentru păstrarea pielicelelor.

-5-

158

Pentru determinarea defectelor de pe suprafaţa pielicelelor este necesar de a

efectua un examen organoleptic cît mai minuţios, atît a stratului pilos, cît şi a

tegumentului blănurilor. Pe blănurile animalelor, îndreptate cu stratul pilos înăuntru

este cu mult mai uşor de depistat defectele aşa ca: găuri, rupturi, împuşcături,

împăingeniri, ş.a. Defectele stratului pilos pe astfel de blănuri, este cu mult mai dificil

de ale depista şi după posibilitate, blănurile se întorc cu stratul pilos în exterior ori se

examinează prin tăieturi.

Pe blănurile corectate cu partea piloasă în afară, este cu mult mai uşor de a

depista defectele stratului pilos (împîslirea, însîngerarea, înflorirea, ş.a.), iar pentru

cele a tegumentului se utilizează metoda tactilă.

În dependenţă de caracterul deteriorărilor depistate pe blana analizată, defectele

pot fi apreciate organoleptic, fără măsurări (de exemplu: înflorirea, roaderea stratului

pilos, lipsa unor zone valoroase a blănurilor – blana membrelor, cozii, capului,

grumazului; sau prin măsurări – găuri, chelii, rupturi, ş.a.). Aşa defecte ca găurile

provocate de gloanţe, alice se determină prin numărare.

Suprafaţa găurilor, cheliilor se determină prin înmulţirea lungimii defectului, la

lăţime şi se apreciază fie în unităţi absolute (cm2), fie în cele relative (% la suprafaţa

pielicelei).

Dimensiunile liniare a defectelor (rupturi, cusături, ş.a.), de asemenea se

apreciază fie în unităţi absolute, fie în cele relative.

Temă: Sortarea blănurilor

1. Noţiuni generale despre sortarea blănurilor.

2. Caracteristica principiilor de sortare a blănurilor.

3. Caracteristica principiilor de sortare a cojoacelor animalelor domestice

şi a blănurilor animalelor maritime.

-1-

159

Prin noţiunea de sortare se subînţelege divizarea blănurilor în categorii

merceologice prevăzute în standardele de referinţă (după culoare, mărime, sorturi,

grupe de defecte). Aprecierea calităţii blănurilor la sortare, în general, se efectuează

prin metoda organoleptică, de aceea persoana ce efectuează sortarea trebuie să

dispună de cunoştinţe enorme, să fie calificat în domeniu.

Corectitudinea efectuării sortării blănurilor, depinde de asemenea de organizarea

raţională a locului de muncă. Corectitudinea pregătirii locului de muncă, asigură o

apreciere mult mai corectă a calităţii blănurilor. O mare importanţă la sortarea

blănurilor o are luminarea locului de muncă. Sortarea blănurilor este mai bine de

efectuat în timpul zilei la lumina soarelui sau în cazuri excepţionale cu ajutorul

lămpilor cu raze ultraviolete, care sunt amplasate deasupra mesei, aproximativ la

nivelul ochilor persoanelor ce efectuează sortarea. Ferestrele încăperilor de analiză,

trebuie să fie acoperite cu perdea sau cu jaluzele speciale. La efectuarea sortării

blănurilor, iluminarea încăperilor are o importanţă enormă în procesul determinării

culorii stratului pilos.

Sortarea blănurilor de regulă, se efectuează pe mese amplasate sub un unghi la

sursa de lumină. Această amplasare este necesară, pentru ca lumina să cadă uniform

pe toată suprafaţa pielicelei. Mesele de sortare pot avea înălţimea egală cu 0,9 m,

lăţimea nu mai mică de 1 m şi o suprafaţă netedă. Alături de masa de sortare, pe

podea trebuie să fie loc pentru şpănuirea pielicelelor.

Pentru comoditate, blănurile pregătite pentru sortare, trebuie amplasate în stînga

persoanei ce efectuează sortarea. Pielicica corectată cu strat pilos în afară (blana

vulpii argintie, polare, ş.a.) este mai raţional de a fi aranjată pe masă, cu abdomenul

în sus şi cu blana capului către lucrătorul ce efectuează sortarea. Procesul de sortare a

pielicelelor menţionate mai sus, se efectuează prin prinderea cu mîina dreaptă, blana

din zona capului blănii, iar cu mîna stîngă se sprigineşte baza cozii de masă. După

care, blana se scutură cu mişcări uşoare a mînii drepte, pentru ca blana să cadă

uniform pe toată suprafaţă. În timpul sortării, la blănurile corectate cu stratul pilos

înafară, se examinează atent partea abdominală a acesteia şi totodată zonele din

160

regiunea umerilor şi a gîtului. Acest lucru se efectuează deoarece blana zonelor date a

animalelor vînate toamna se dezvoltă mult mai tîrziu în comparaţie cu cele a

animalelor vînate iarna şi primăvara.

După aprecierile menţionate, blana se întoarce cu zona spatelui în sus şi se

apreciază starea acestuia, iar prin tăieturi şi prin găurile ochiurilor se examinează

calitatea tegumentului şi se analizează prezenţa defectelor de pe suprafaţa pielicelei.

Pentru blănurile corectate cu stratul pilos înăuntru, sortarea se începe cu

aprecierea calităţii pielei, analizînd culoarea şi prezenţa anumitor defecte pe suprafaţa

acesteia. Starea stratului pilos se examinează şi se apreciază prin metoda tactilă.

Pentru a putea efectua această analiză, blana se ţine cu mîina stîngă, iar cu cea

dreaptă se pipăie stratul pilos şi se apreciază înălţimea şi desimea acestuia.

Pentru aprecierea calităţii buclării stratului pilos a cojoacelor ovinelor se

utilizează metoda organoleptică, iar moliciunea şi elasticitatea acestora prin metoda

tactilă.

-2-

Prima operaţiune de sortare a blănurilor, constă în identificarea materiei prime

de obţinere a acesteia, ceea ce în majoritatea cazurilor nu prezintă dificultăţi. Pentru

identificarea materiei prime de blănărie, în majoritatea standardelor de referinţă se

efectuează caracteristica pielicelei a fiecărui animal.

Cum s-a menţionat anterior, sortarea blănurilor neargăsite se efectuează după

mai multe categorii merceologice: variabilitatea geografică, culoare, dimensiuni,

sorturi şi grupa defectelor.

Sortarea în funcţie de variabilitatea geografică. În dependenţă de specificul

locului de trai a animalelor de blănărie, pielicelele se clasifică după variabilitatea

geografică, la baza cărora stă dimensiunale acestora, înălţimea, desimea şi moliciunea

stratului pilos. În dependenţă de variabilitatea geografică pielicelile de blănărie a

diversilor animale se clasifică în următoarele tipuri:

- Veveriţa – de Iacutia, de Enisei, centrală, nord-europeană, ş.a.

- Lupul – polar, siberian, central, kazahă şi nordică, ş.a.

161

- Vidra – nord-siberiană (neagră), kazahă (albă), ş.a.

- Hermina – de Enisei, de Iacutia, nordică, nord-centrală, ş.a.

- Jder moale – nordic, ş.a.

- Vulpea argintie - de Iacutia, de Enisei, de Altai, nordică, centrală, kazahă, ş.a.

- Nurca – de Siberia, nordică, de Kaukaz, ş.a.

- Vulpea polară – de Enisei, de Iacutia, ş.a.

- Rîsul – nordic, sudic, ş.a.

Sortarea în funcţie de mărime. Sexul şi vîrsta animalului, tipul şi locul de trai al

acestuia are o influenţă majoră asupra variabilităţii dimensiunilor pielicelelor. Ţinînd

cont de variabilitatea dimensiunilor, în procesul de sortare, blănurile se clasifică în

categorii de mărimi.

Sub noţiunea de dimensiune se subînţelege suprafaţa pielicelei, care se măsoară

în cm2 ori dm2. Mărimea pielicelelor influnţiază asupra valorii acesteia. Pe categorii

de mărimi se divizează blănurile multor tipuri de animale. În standardele de referinţă

se indică în ce categorii de mărimi se clasifică blănurile animalelor fiecărui tip,

suprafaţa blănii a fiecărei categorii şi regulile de măsurare a dimensiunilor. Pentru

măsurarea suprafeţei pielicelei se utilizează rigla, iar cîteodată dispozitivele de tipul

planşetelor sau a riglei speciale.

Mărimile se determină după suprafaţa pielicelelor, iar la nurcă după lungimea

acestora, cu indicarea şi lăţimii. Mărimea pielicelei dihorului alb, jupuit sub formă de

tub, se determină după lungimea sa, măsurată de la zona interoculară pînă la baza

cozii, iar mărimea pielicelei jupuite în straturi se măsoară după suprafaţă. La

majoritatea animalelor blănurile lor în funcţie de mărimi se clasifică în: mari, mijlocii

şi mici. Blana vulpii albăstruie, vulpii argintii are doar două categorii de mărimi.

Pielicelele nurcilor se clasifică în cinci mărimi, în dependenţă de dimensiunile

acestora, şi anume:

- foarte mari de tip A (pe baza la 135 % de suprafaţă utilă);

- foarte mari de tip B (pe baza la 120 % de suprafaţă utilă);

- mari (pe baza la 100 % de suprafaţă utilă);

162

- medii (pe baza la 80 % de suprafaţă utilă);

- mici (pe baza la 60 % de suprafaţă utilă);

Pielicelele cu lungimea mai mică de 40 cm, se achită nu mai mult de 25 % de la

valoarea blănii de mărime mare. În tabelul 2.1 se indică mărimea pielicelei pe tip de

animal în corespundere cu standardul în vigoare.

Tabelul 2.1Categoriile de mărimi a pielicelelor prevăzute de documentele normativ-tehnice,

Denumirea animalului de blănărie

Mari, cm2

Medii, cm2

Mici, cm2

1 2 3 4Pisica de stepă, de pădure mai mare de 1900 1200-1900 pînă la 1200Bursucul 1750 1250-1750 pînă la 1250Pantera, leopardul mai mare de 4500 - pînă la 4500Costorul de apă* 3000-4000 2000-3000 1300-2000Vidra mai mare de 2500 2000-2500 pînă la 2000Hermina** 175-320 130-175 şi 250 -320 130-250Caracul mai mare de 2700 1600-2700 pînă la 1600Ursul alb şi de pădure*** mai mare de 15000 11000-15000 7000-11000Nutrii (cm):- lungimea,- lăţimea (nu mai puţin)

54-64,96,5

47-53,96,0

40-46,95,0

Nutria**** 2000-2400 1200-2000 800-1200Ondatru mai mare de 650 - 400-650Rîsul mai mare de 4000 2750-4000 pînă la 2750Ţistar de nisip mai mare de 350 250-350 175-250Dihore alb**

- cm,- cm2

mai mare de 40-45mai mare de

400-600

35-45 şi 30-40300-400 şi450-600

pînă la 30-35pînă la 300-400

Dihore negru mai mare de 600 450-600 pînă la 450Vulpea polară, albăstruie:

- selecţionată;- calitatea I

mai mare de 80pînă la 79,9

nu mai puţin de 12,5nu mai puţin de 12,5

* Dispune şi de a 4 categorie numită Foarte mare cu suprafaţa pielicelei mai mare de 4000 cm2

** Se diferenţiază în funcţie de variabilitatea geografică*** Într-o categorie aparte se primeşte pielicelele cu suprafaţa de 3000-7000 cm2

**** În categoriile Foarte mari de tip A se întîlnesc pielicelele cu lungimea de 70 cm şi lăţimea nu mai mică de 7,5 cm. În categoria foarte mari de tip B – se includ pielicelele cu lungimea de 65-69,9 cm şi lăţimea nu mai mică de 7,0 cm.

163

Sortarea în funcţie de culoare. În general sortarea blănurilor în funcţie de

culoare se bazează pe variabilitatea individuală, care se manifestă prin culoarea

stratului pilos cu diferite nuanţe. Odată cu modificarea culorii, creşte ori scade

valoarea blănii, de aceea la sortarea lor acestea se divizează în categorii de culori.

În standardele de referinţă se indică numărul şi denumirile culorilor şi de

asemenea caracteristicile specifice pentru fiecare din acestea. La aprecierea culorii

blănurilor se ia în consideraţie în primul rînd, culoarea de bază a stratului pilos,

nuanţele sale şi de asemenea culoarea firelor de păr ţepoase şi lînoase. Numărul

culorilor la diferite animale de blănărie este divers şi acestea depind de gradul de

apariţie a variabilităţii culorii stratului pilos. De exemplu: blana nutriei se clasifică în

şapte culori; a vulpii argintii – în trei, ş.a. Nuanţe de culori nedorite a stratului pilos,

de asemenea prezenţa petelor de altă culoare pe suprafaţa acestuia se consideră ca

defect al blănii.

Sortarea în sorturi de calitate. Ca bază pentru divizarea pielicelelor în sorturi de

calitate o reprezintă variabilitatea în funcţie de sezon a blănii. La fel ca şi-n cazul

clasificării, în funcţie de variabilitatea geografică, sortul reprezintă o categorie ori un

termen merceologic.

Sort de calitate – totalitatea proprietăţilor pielicelelor unei anumite rase de

animale, obţinute într-o anumită perioadă a anului şi care are aproximativ unul şi

acelaşi nivel de dezvoltare a stratului pilos. În aşa fel sortul de calitate a blănurilor

depinde de perioada vînării (sau sacrificării) animalului şi a variabilităţii în funcţie de

sezon.

Sortul calităţii blănii într-o anumită măsură influenţează asupra valorii acesteia.

În standardele de referinţă sunt indicate denumirea şi numărul sorturilor,

caracteristicile blănurilor animalele vînate în sezonul nerecomandabil. Blănurile

majorităţilor raselor de animale se clasifică în trei sorturi de calitate. În două sorturi

se clasifică de exemplu: blana – vidrei şi de asemenea a animalelor de crescătorie.

164

Blana diferitor sorturi de calitate se deosebesc după înălţimea, desimea şi

moliciunea stratului pilos; prezenţa sau lipsa firelor de păr de vară, mai ales pe blana

de culoare albă în sezonul rece a anului; grosimea şi culoarea tegumentului.

Caracteristicile blănii animalelor vînate în diferite perioade a anului, depind

direct de determinarea perioadei de năpîrlire a animalului. Blana obţinută de la

animalele vînate iarna, are un strat pilos dezvoltat, cu fire de păr ţepoase şi lînoase

lucioase. Prezenţa firelor de păr de vară, de regulă nu trebuie să-şi găsească locul pe

suprafaţa blănii respective. Tegumentul blănii este subţire şi dens. Aceste tipuri de

blănuri se referă la 1-sort de calitate.

Blănurile animalelor vînate toamna tîrziu, are un strat pilos mai puţin lucios şi

uscat. Pielea este curată şi uscată. Aceste tipuri de blănuri se includ în 1-sort. Blana

animalelor vînate primăvara ori primăvara tîrzie are un strat pilos fără viaţă, poros, cu

prezenţa firelor de păr de vară. Pielea blănii are culoarea neagră, grosimea mare şi

poroasă.

La blănurile animalelor vînate vara, stratul pilos are o înălţime mică, cu fire de

păr lînoase rare. Culoarea stratului pilos are nuanţe mult mai închise decît iarna.

Blana cozii este subţire, acoperită aproximativ doar cu fire ţepoase. La aceste tipuri

de blănuri, tegumentul are o grosime mult mai mare şi este aspră.

Vînarea animalelor primăvara, primăvara-tîrzie, vara şi toamna-devreme este

interzisă. În standardele de referinţă, blănurile animalelor vînate în aceste perioade

ale anului, se includ fie la cele nesortate, fie la cele nestandarde.

Blana animalelor vînate toamna are un strat pilos de o valoare mult mai mică

decît cele vînate iarna, firele de păr lînoase sunt scurte, la unele rase nu sunt

îndeajuns dezvoltate. Tegumentul blănurilor respective are o grosime mare, de

culoare cu nuanţă albăstruie. Aceste tipuri de blănuri se includ în sortul – 3.

Blănurile animalelor vînate toamna tîrzie şi iarna timpurie (la finele procesului

de năpîrlire de toamnă) sunt acoperite cu strat pilos încă nedezvoltat îndeajuns.

Blănurile date de regulă se includ în sortul – 2.

Deci din cele menţionate mai sus putem concluziona că:

165

I. Sort – include blănurile cu un strat pilos, care a atins gradul de maturitate

necesar (are înălţimea suficientă, cel mai des cu fibre ţepoase lucioase, lînoase dense

şi rezistente) şi are un tegumentul, de regulă curat. Ca excepţie, se admite o uşoară

coloraţie în albastru a tegumentului blănii vulpii, a cozii şi lăbuţelor nurcilor crescute

în crescătorii speciale. La veveriţe se admite coloraţia în albastru a tegumentului

blănii de pe capul, lăbuţele şi poalele animalelor.

II. Sort – include blănurile c-un înveliş pilos mai puţin plin, cu fibre de păr

ţepoase şi pufoase nedezvoltate. Tegumentul acestor blănuri pe întrega suprafaţă este

de culoare albastră.

III. Sort – include blănurile cu învelişul pilos semidezvoltat, format din fibre

ţepoase şi lînoase dezvoltate slab cu înveliş pilos aspru, aproape fără puf, sau cu puf

puţin dezvoltat.

Categoriile sezoniere a blănurilor pot fi prezentate sub formă de schemă, indicată

în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2Schema categoriilor sezoniere a pielicelelor de blănărie

Denumirea pielicelei în funcţie

de categoria sezonieră

Grupe de animale de blănărie

Tipuri, vînarea cărora este reglementată

Tipuri, vînarea cărora este admisă pe

parcursul întregului an

Tipuri de animale crescute în crescătorii

1 2 3 4De iarnă I sort cu valoarea de 100 %

De primăvară timpurie

- cu defect mediu şi valoare de 75 %- cu defect mare şi valoare de 5 %

- cu defect mediu şi valoare de 75 %

- cu defect mediu şi valoare de 75 %

De primăvarăNu se recepţionează

cu defect mare şi valoare de 50 %

Nu mai mult de 25 %, de la valoarea pielicelei de I sort

De primăvară tîrzieNu se recepţionează



De vară tîrzieNu se recepţionează



166

1 2 3 4

De toamnă timpurie

Nu se recepţionează



De toamnăIII sort cu valoarea de 50 %

III sort cu valoare de 50 %

III sort cu valoare de 50 % (doar vulpea neagră cenuşie)

De iarnă timpurieII sort cu valoarea de 75 %

II sort, cu utilitatea suprafeţei de 75 %

II sort cu valoarea de 80 %

Sortarea în funcţie de defecte. În dependenţă de nivelul deteriorării, defectele

blănurilor se clasifică în grupe care în unele standarde se numesc grupe de defecte, iar

în alte grupe de deteriorări. Denumirea acestor grupe de defecte pot fi: I; II; III; IV,

fiecare avînd valoarea sa admisibilă, luînd în consideraţie şi tipul blănii. Pentru unele

tipuri de blănuri se identifică o cantitate mai mică de grupe, de exemplu: I; II; III

(tabelul 2.3).

Tabelul 2.3

Valoarea pielicelelor de blănărie în dependenţă de sort, %

Tipul blăniiSortul

I. II. III. IV.1 2 3 4 5.

Pisica sălbatică, pantera, bursucul, hermelina, enotul, iepurele de cîmp, caracul, leopardul, pisica de pădure, vulpea argintie, ursul polar, ursul de pădure, rîsul, pisica de stepă, tigrul, dihorele negru, alb, şacalul.

100,0 75,0 50,0 -

Veveriţa, iepurele alb, ţistarul, vulpea crescută în crescătorii speciale, vulpea neagră, vulpea sălbatică, nurca liberă, ş.a.

100,0 80,0 50,0 -

Vidra, nurca crescută în crescătorii speciale, vulpea albăstruie, sobolul, ş.a.

100,0 80,0 - -

Pantera de apă 100,0 75,0 - -Nevăstuica 100,0 50,0 - -Nutria, ţistarul de nisip 100,0 75,0 - -Ondatrul, dihorele alb 100,0 80,0 60,0 50,0

167

În unele standarde la diferite tipuri de blănuri grupele de defecte se numesc:

defecte normale, mici, medii şi mari.

Pentru fiecare tip de blană în standarde se enumeră tipurile de defecte, unităţile

de măsură, mărimea defectelor în funcţie de grupă şi de asemenea se prezintă

mărimile defectelor admisibile. Blănurile fără sau cu defecte în limitele normelor

admisibile se includ în prima grupă (normală). Grupele de defecte influenţează asupra

valorii blănurilor, de exemplu: blana normală are o valoare de 100 %, fiind

echilibrată cu I sort , iar cea inclusă în grupa „defecte mari” – 50 % (sortul III, iar în

unele cazuri IV).

Blana inclusă în prima ori a doua grupă, se admite să conţină nu mai mult de un

defect. La depistarea pe suprafaţa blănii, în acelaşi timp a cîtorva defecte diferite unul

faţă de altul (găuri, chelii, rupturi, ş.a.), se determină grupa pentru fiecare defect

aparte, după care prin combinarea lor se stabileşte valoarea finală a blănii. În cazul în

care, de către standard sunt prevăzute grupele de defecte mici, mijlocii şi mari, se

respectă următoarea regulă de apreciere a calităţii blănii şi anume de combinare a

defectelor.

În grupa „defectelor medii” se admite două defecte din grupa „defecte mici”, în

grupa „defecte mari” – două defecte din grupa „defecte medii” sau unul din grupa

„defecte medii” şi două din grupa „defecte mici”. Prin depistarea pe blană a unui

defect din grupa „defecte mici”, şi unul din cea „defecte medii”, ca excepţie se

include în grupa „defecte medii”.

La divizarea blănurilor în I; II; III şi a IV grupă, la combinarea diferitor defecte

se admite: pe blana ce face parte din grupa a treia nu mai mult de două defecte

incluse în a doua grupă; pe cea din grupa a patra – două defecte din a treia grupă, sau

patru defecte din a doua grupă.

Blana, defectele căreia depăşeşte limitele ultimei grupe se apreciază nu mai mult

de 25 % din preţul blănii din 1 – sort (blana fără defecte, cu mărimi mari).

Există următoarele reguli de apreciere a defectelor. Dacă pe blană, există cîteva

defecte uniforme, atunci se măsoară lungimea totală sau suprafaţa totală a defectelor.

168

De exemplu, pe blana există două defecte: unul cu lungimea de 7 cm, altul de 5 cm,

mărimea totală a defectului dat este de 12 cm. Analogic se măsoară şi defectele de

suprafaţă – găuri, pleşuvii, ş.a.

Conform standardelor de referinţă, defectele se apreciază fie în valori absolute

(cm, cm2), fie în cele relative (în % la suprafaţa blănii sau în % la lungime). La

aprecierea defectelor blănii în valori absolute, dimensiunile lor se compară cu

normele standardizate şi grupa de referinţă. La aprecierea defectelor în valori relative,

de la început se determină suprafaţa defectului (în % la suprafaţa blănii), iar defectele

liniare (rupturi, încreţituri) – în % la lungimea blănii, după care rezultatele primite se

compară cu normele standardizate.

-3-

Standardele de referinţă, care prevăd normele de sortare a cojoacelor animalelor

domestice şi a blănurilor animalelor maritime, au aproximativ aceiaşi structură ca şi

cele a blănurilor caracterizate anterior. Însă spre deosebire de standardele analizate

pentru blana animalelor sălbatice, acestea se răspîndesc asupra blănurilor aceluiaşi tip

de animal, dar de la diferite categorii de vîrstă.

De aceea, principiile sortării diferitor tipuri de materie primă, vor fi analizate

aparte.

Asupra proprietăţilor blănii iepurelui, pisicii domestice, cîinelui, are o influenţă

enormă variabilitatea în funcţie de sezon, sex, vîrstă şi de asemenea rasa animalului.

În dependenţă de vîrsta animalelor date se delimitează:

b. Blana animalelor mature;

c. Blana puilor animalelor domestice şi a celor maritime cu strat pilos primar.

Blana animalelor mature se clasifică în sorturi de calitate, în funcţie de

variabilitatea sezonieră. În funcţie de sexul, vîrsta şi rasa animalului, blana animalelor

date se clasifică în categorii de mărimi.

Blana iepurilor şi a pisicilor domestice, în dependenţă de rasa lor se sortează în

două categorii: de blănărie şi de puf.

169

Procesul de sortare a blănii cerbilor şi a renilor are specificul său. Pe sorturi de

calitate blana puilor renilor nordici se clasifică în dependenţă de variabilitatea

stratului pilos la schimbarea lui din cel primar, în cel secundar. În dependenţă de

culoarea stratului pilos blana se sortează în următoarele categorii: unicoloră şi

pestriţată.

Blana puilor nou-născuţi a cerbilor. În dependenţă de rasa lor se clasifică în

diferite tipuri de materie primă. În afară de aceasta, la una şi aceiaşi rasă, blana din

nou se sortează în dependenţă de vîrsta puilor lor. La clasificarea pe sorturi de calitate

a blănurilor animalelor numite mai sus se ia în consideraţie variabilitatea individuală

şi forma buclelor, elasticitatea, luciu, desimea stratului pilos.

Blana animalelor domestice inclusă în categoria preţioasă, se clasifică în

categorii de culori, ţinînd cont de variabilitatea individuală.

Blana animalelor maritime se clasifică în categorii, în funcţie de vîrstă. Pe

sorturi de calitate se clasifică numai blana puilor nou-născuţi ţinînd cont de

variabilitatea stratului pilos la schimbarea celui primar în cel secundar.

Temă: Cojoacele

1. Standardizarea pielicelelor de cojocărie.

2. Tehnologia prelucrării preliminare şi finale a pielicelelor de cojocărie.

3. Caracteristica merceologică a pielicelelor de cojocărie.

4. Sortarea pielicelelor de cojocărie.

-1-

Pielicelele de cojocărie se împarte în 2 grupe, diferite după caracterul său:

- de iarnă – se include blănurile şi cojoacele cîinelor, pisicelor domestice (de

cojocărie şi blănărie);

- de primăvară – include pielicelele mînzilor, iezilor, viţeilor, ovinelor de

cojocărie.

Cojoacele ovinelor, pot fi delimitate în două grupe:

170

- cojoace de Caracul şi a mieilor tineri;

- cojoacele ovinelor mature.

Cojoacele de Caracul şi a mieilor tineri include:

1. Pielicele de cojocărie obţinute de la ovinele de rasă Caracul (negre, colorate,

cenuşii), Caracul mitişi (negre şi colorate).

2. Pielicelele de cojocărie obţinute la miei de rasă Caracul ori mitişi, care nu şi-a

schimbat părul.

3. Pielicelele de cojocărie a mieilor pînă la o lună, obţinute de la toate rasele de

ovine, în afară de Caracul.

4. Pielicelele de cojocărie a mieilor născuţi morţi ori avortaţi, obţinute de la

toate rasele de ovine, cu excepţia celor de Caracul.

Pielicelele de cojocărie a ovinelor mature – include pielicelele tuturor raselor de

ovine, obţinute de la animalele mature.

În standardele prevăzute pentru pielicelele de cojocărie, pe lîngă cerinţele de

calitate, comune cu cele pentru blănuri sunt prevăzute şi unele cerinţe specifice. De

exemplu, datorită faptului că, pielicelele animalelor de blănărie tinere sunt c-un strat

pilos slab dezvoltat, cu un tegument subţire, ele nu prezintă o valoare merceologică şi

nu pot fi utilizate în industria de blănărie. Pe cînd, pielicelele de cojocărie a

animalelor tinere (mieilor de Caracul), din contra sunt utile în industria de fabricare a

diverselor articole de cojocărie.

În standardele de referinţă nu este prevăzută clasificarea pielicelelor de cojocărie

în funţie de variabilitatea geografică, însă se indică clasificarea rasele de ovine.

-2-

Prelucrarea preliminară şi finală a pielicelei de cojocărie, în fond are aceiaşi

tehnologie, ce a fost descrisă şi pentru pielicelele de blănărie, cu mici devieri.

171

Din trei metode de jupuire, pentru pielicelile de cojocărie se utilizează doar

două. Jupuirea pielicelei sub formă de burduf (tub) este prevăzută pentru puii renilor,

pisicilor domestice (se admite şi-n formă despicată), iepurilor, cerbilor, ş.a.

Jupuirea pielicelelor de cojocărie în straturi (în formă despicată) se prevede

pentru aşa tipuri de animale ca: mînzi de cojocărie, caracul de rasă neagră, caracul-

mitiş (negru şi colorat), iezi de cojocărie, pisici de mare, foci siberiene, ovine mature

de cojocărie, miei ovinelor pentru lapte şi carne, ş.a.

Înainte de jupuirea pielicelelor de pe animalele domestice sacrificate, de

exemplu de pe viţei, sub pielea acestora se suflă aer, pentru a uşura procesul de

delimitare a tegumentului de pe partea cărnoasă şi mai uniform de a efectua tăierea pe

linia albă a abdomenului animalului. Aerul se suflă cu ajutorul unei pompe, printr-un

orificiu efectuat într-un membru posterior al animalului.

O altă deosebire a prelucrării preliminare o reprezintă conservarea pielicelelor,

care se efectuează prin următoarele metode:

- prin uscare – se utilizează pentru pielicelele pisicilor domestice, iepurilor,

ovinelor, cîinelor, mieilor.

- cu săruri şi acizi – asigură păstrarea calităţii pielicelei de cojocărie, în cazul

păstrării îndelungate. În cazul repectiv, pielicelile de cojocărie nu prezintă aşa defecte

ca: căderea firelor de păr, rujiola, care foarte des se întîlneşte la conservarea

pielicelilor prin sărarea umedă. Un avantaj a conservării acide constă, în aceea că prin

această metodă nu este necesar uscarea cojoacelor în perioada primăvară-vară.

- prin sărare – aplicată asupra pielicelelor animalelor maritime, cîinelor şi

ovinelor.

- prin murare – este destinată pentru conservarea pielicelelor ovinelor de caracul.

De facto, murarea nu reprezintă o metodă de conservare de sine stătătoare,

deoarece ea se aplică pe pielicelile conservate prin metoda de sărare uscată.

-3-

172

Pielicelele de cojocărie, ca şi cele de blănărie se deosebesc unele de altele în

funcţie de tipul animalului de la care se obţine, rasa acestuia, vîrsta, perioada

sacrificării, ş.a. În continuare vom prezenta caracteristica principalelor specii de

animale de la care se obţin pielicele de cojocărie:

1. Iepure de casă – se clasifică în funcţie de rasele sale în:

- Chinchila – are blana lucioasă, deasă, mătăsoasă, de culoare gri-argintie pe

spatele animalului, cu vîrfurile stratului pilos de culoare neagră.

- Champagne – se deosebeşte prin culoarea uniformă gri argintie a stratului

pilos.

- Albastru de Viena – are blana dezvoltată, de culoare gri-închisă, aproape

uniformă pe toată suprafaţa.

- Iepurele de Flandra – are dimensiuni mari, se aseamănă după culoare cu

iepurele de cîmp, ruginiu-roşcat, închis şi negru.

- Iepurele uriaş alb – dispune de o suprafaţă mare a pielicelei, cu culoarea

stratului pilos albă.

- Iepurele Rex – are dimensiuni mijlocii, cu strat pilos scurt, des, colorat diferit

(maro, negru, alb, ş.a.).

2. Ovinele mature – se clasifică în funcţie de rasele sale în:

- de rasă Stogaşă şi Ţurcană – se obţine cojoace cu lînă mixtă şi groasă, albă

(dominantă), neagră, brumărie. Învelişul lînos este rar, fără tendinţă de împîslire, din

fire groase şi lungi cu 0,2-1 ondulaţii pe centimetru şi fire subţiri şi scurte cu 2-3

ondulaţii pe centimetru. Pielea este mult mai densă şi groasă. Se utilizează pentru

cojocăria neînnobilată sau înnobilată pe partea cărnoasă.

- Rasa Ţigaie – se obţin cojoace cu lînă semifină. Firele au 4-5 ondulaţii pe

centimetru, lungimea 7-19 cm. Fineţea variază pe diferite regiuni topografice. Se

prelucrează prin înnobilare sau velurate pe partea cărnoasă.

- Rasa Spancă – produs de încrucişare între rasa Merinos şi Ţigaie. Învelişul

lînos este des, din lînă fină cu 4-5 ondulaţii pe centimetru.

173

- Rasa Caracul, Persană sau Buhară – se obţine un cojoc cu lînă buclată, cu

desen frumos, cu luciu puternic. Buclele au o formă cilindrică, valuri, bob, mazăre,

inelar, semiinelar, tirbuşon, melc, ş.a. Culoarea este neagră, brumărie, cafenie.

3. Mieii cu blană scurtă de primăvară:

- Rasa Caracul negru – se obţine un cojoc de culoare brumăriu deschis,

brumăriu, brumăriu-închis cu luciu mediu.

- Rasa Ţurcană – ameliorată cu rasa caracul şi neameliorată, are buclajul

asemănător cu a meiilor caracul de calitate inferioară.

4. Varietăţi ale rasei Caracul:

- Rasa Schiros din Iran - cojocul are culoare gri.

- Rasă Krimer din Crimeea - cojocul are culoare gri.

- Rasa Astrahan din Kîrgîstan – de culoare maronie-închisă, ş.a.

-4-

Pielicelele de cojocărie de iarnă se aseamănă cu cele de blănărie, atît după

proprietăţile marfare a stratului pilos şi tegumentului, cît şi după variabilitatea

sezonieră a acesteia. De aceea şi schema standardizării de stat a cojoacelor de iarnă

este aceiaşi ca şi la blănuri (cu excepţia variabilităţii geografice, care nu poate fi

întîlnită la pielicelele animalelor domestice). Sortarea acestor tipuri de pielicele este

prevăzut în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1

Clasificarea cojoacelor de iarnă în sorturi de calitate

Tipuri de pielicele Mărimea (suprafaţa pielicelei în cm2) şi valoarea acestora

Sortul şi valoarea lui în %

Grupa de defecte şi valoarea ei în %

1 2 3 4

1. Pielicelele iepurilor domestice: A. de cojocărie:- foarte mari A,

- foarte mari B,- medii,- mici.

- mai mare de 1900, cu valoarea de 109,1%- 1600-1900, cu valoarea de 103,9%- 1300-1600, cu valoarea de 100,0%- mai puţin de 1300, cu valoarea de 70,13%

I sort, 100,0 %II sort, 75,3 %III sort, 31,17 %IV sort, 15,16 %

I sort, 75,0 %II sort, 40,0 %

B. de blănărie: I sort, 100,0 % I sort, 75,0 %

174

- foarte mari A,

- foarte mari B,- medii,- mici.

- mai mare de 1900, cu valoarea de 109,1%- 1600-1900, cu valoarea de 103,9%- 1300-1600, cu valoarea de 100,0%- mai puţin de 1300, cu valoarea de 70,13%

II sort, 75,3 %III sort, 31,17 %

II sort, 40,0 %

2. Pielicica pisicilor1 2 3 4

2. Pielicica pisicilor domestice de cojocărie şi blănărie neargăsite:- mari,

- mici,

- mai mare de 1000, cu valoarea de 100 %- 350-1000, cu valoarea de 70,0 %

I sort, 100,0 %II sort, 75,0 %III sort, 31,50 %

I sort, 80,0 %II sort, 50,0 %

3. Pielicica cîinelor domestice neargăsite:- mari,

- medii,- mici.

- mai mare de 3000, cu valoarea de 100 %- 2000-3000, cu valoarea de 75,0%- 1000-2000, cu valoarea de 50 %

I sort, 100,0 %II sort, 75,0 %III sort, 28,0 %

Defecte mici, 90 %Defecte medii, 75 %Defecte mari, 50 %

Cojoacele neargăsite de primăvară sînt în principiul, pielicelele animalelor

avortate, născute moarte ori cele ale animalelor domestice tinere. Cojoacele de

primăvară sunt supuse unei sortări speciale şi se deosebeşte de pielicelele de blănărie

printr-o altă shcemă de standardizare. Deci, conform documentele normativ-tehnice,

pielicelele de cojocărie de primăvară nu se clasifică după variabilităţii geografice,

datorită căreia se modifică şi baza teoretică a sorturilor. Conform acestor documente,

clasificarea pe sorturi a pielicelelor de cojocărie se efectuează nu în baza variabilităţii

sezoniere, ci în funcţie de vîrsta animalului. Deci, pentru cojoacele de primăvară

noţiunea de sort are următoarea semnificaţie:

Sort – reprezintă totalitatea diverselor proprietăţi marfare ca: dimensiunile

pielicelei, caracterul structural al stratului pilos, desimea, înălţimea şi culoarea sa,

grosimea tegumentului, caracteristice pentru pielicelele animalelor domestice

sacrificate la o anumită vîrstă şi de aceea, avînd aproximativ acelaşi nivel de

dezvoltare a stratului pilos.

La pielicelele cojoacelor de primăvară se referă:

175

1. Pielicelele ovinele de rasă Caracul, caracteristica căruia este prezentată în

tabelul 4.2.

Tabelul 4.2

Sortarea pielicelelor ovinelor de rasă Caracul

Tipul pielicelelor de Caracul

Culoarea

Metoda coservării şi mărimea pielicelei, cm2

Sortarea

Clasificarea în funcţie de

mărimea defectelor

Sărare-uscare Murare

1 2 3 4 5 6Pielicelele de ovine de rasă Caracul de culoare neagră neargăsite

Neagră şi neagră-cenuşie

- Normală – mai mare de 700;- Medii – 350-700;- Nestandard – mai puţin de 350.


I şi II

I şi II

Mic, mediu, mare.

Pielicelele de ovine de rasă Caracul colorate neargăsite

Sure cu nuanţă argintie, aurie, bronză, iantar, platină, cenuşiu-deschisă, piersic, cafenie, albe şi pestriţe



I şi II

I şi II

Mic, mediu, mare.

Pielicelele de ovine de rasă Caracul pură de culoare cenuşie

Cenuşie, cenuşiu-deschisă, cenuşiu-închisă, neagră

- Medii – 350-700.

- Medii – 320-650.

I, II şi III

Mic, mediu, mare.

Pielicelele de ovine de rasă Caracul – mitiş cu lînă neagră şi colorată neargăsită

Negre, cenuşie, colorată, pestriţă

Normală – mai mare de 700;- Medii – 350-700;- Nestandard – mai puţin de 350.


I, II şi III

Mic, mediu, mare.

Ovinele de rasă Caracul şi Caracul mitiş de culoare neagră şi colorată, crescute

în Republica Moldova se clasifică în funcţie de suprafaţa pielicelei conservate prin

uscare, în următoarele grupe:

176

- normale – cu suprafaţa mai mare de 900 cm2;

- medii – cu suprafaţa de 350-900 cm2;

- nestandarde – cu suprafaţa mai mică de 350 cm2.

2. Pielicelile ovinele cu lînă aspră – include cojoacele cu suprafaţa mai mare de

35 dm2 şi lungimea lînii mai mică de 2,5 cm şi mai mult.

Pielicelele cu dimensiunile mai mici şi de asemenea cu strat pilos rar nu pot fi

utilizate în industria de blănărie şi ele sunt îndreptate pentru prelucrare în calitate de

piei. La piei se referă şi pielicelile ovinelor cu un tegument slab.

3. Pielicelele ovinele cu lînă fină, semifină şi semiaspră – include pielicelele

acestor rase de ovine, utilizate pentru fabricarea diferitor tipuri de prefabricate de

cojocărie. Trebuie de constatat că în Republica Moldova, pielicelele de cojocărie a

acestor rase ocupă ponderea cea mai mare în totalul pieilor prelucrate. Nu de rare ori

agenţii economici, avînd cojoacelor ovinelor respective emit pielicelele animalelor de

blănărie, aşa ca vidra, nutria, nurca, ş.a.

4. Pielicelele ovinelor de rasă Romană – se clasifică pe sorturi, dimensiuni şi

lungimea stratului pilos.

La pielicelele ovinelor de cojocărie nu se iau în consideraţie în momentul

sortării următoarele tipuri de defecte: rupturi liniare cu lungimea pînă la 5 cm,

inclusiv măsurate pe o suprafaţă pîna la 20 cm2 (cu excepţia celor provocate de molii,

insecte de piei, ş.a.), într-o cantitate nu mai mare de 2 unităţi. Deci pieile cu defectele

respective se includ în I sort.

Totodată în momentul efectuării sortării pielicelelor de cojocărie, nu se iau în

consideraţie şi defectele de pe lăbuţele animalului amplasate pe o distanţă de 3 cm de

la marginea acesteia.

Pielicelele cu lipsă de zone topografice nu mai mari de 1/3 din suprafaţa lor se

recepţionează ca piei întregi, iar părţile lipsă se consideră ca defecte numite „găuri”.

Pentru aceasta se determină suprafaţa zonelor lipsă şi se stabileşte numărul de

defecte.

177

Lungimea firelor de păr se determină în mm. Clasificarea pielicelelor de

cojocărie în funcţie de lungimea firelor de păr este prezentată în tabelul 3.3.

Tabelul 4.3.

Clasificarea pielicelelor de cojocărie a ovinelor în funcţie de lungimea firelor de lînăTipul materiei

primeLungimea stratului pilos, cm

lînos semilînos lînos de calitate joasăDe cojocărie Mai mare de 5 2-5, inclusiv 1-2De blănărie Mai mare de 6 2,5-5, inclusiv Mai mică de 2,5

De rasă Romană Mai mare de 5 2-5, inclusiv -

178

BIBLIOGRAFIE

1. Ionescu-Muscel I. ş.a.Tratat de merceologie. Vol. 1, 2. – Bucureşti: Editura

Tehnica, 1992. – 1044 p.

2. Mireiski V. Mărfuri textile. Merceologie. – Chişinău: Lumina, 1991. – 185 p.

3. Stanciu I., Olaru M. Merceologie. – Bucureşti: ASE, 1993. – 370 p.

4. Богатырев Т.Г., Грызанов Ю.П. Справочник товароведа. Том 1. – Москва:

Экономика, 1988. – 400 с.

5. Большаков К.В., Богатырев Т.Г. Справочник товароведа. Том 1. – Москва:


6. Брозовский Д.И., Скляников В.П., Емцова М.К. Товароведение

непродовольственных товаров. Том 1. – Москва: Экономика, 1984. – 286 с.

7. Бушин П.А. Обувные товары. – Москва: Экономика, 1969. – 164 с.

8. Валяева А.В. Обувные товары. Товароведение. – Москва: Экономика, 1986.

– 143 с.

9. Гаевой Е.В. Первичная оброботка и определеие качества кожевенного сырья.

– Москва: Заготиздат, 1962.

10.Гревцев Е.А. Товароведение животного сырья. – Москва: Экономика, 1983. –

230 с.

11.Демидова Г.А. Товароведение промышленных товаров (кожевно-обувные,

пушно-меховые, галантерейные товары). – Москва: Экономика, 1981.

12.Дерябина Л.И., Шманева Р.Н. Товароведение текстильных товаров и

одежды. – Москва: Экономика, 1984. – 270 с.

13.Кардашиди И.П., Мишустин В.И. Непродовольственные товары.

Товароведение. – Москва: Высшая школа, 1985. – 368 с.

179

14.Козюлина Н.С. Товароведение пушного сырья.– Москва: Труды МВА, 1967.

15. Конюхович А.А. Первичная оброботка и заготовки животного сырья. –

Москва: Заготиздат, 1972. – 271 с.

16.Конюхович А.А. Товароведение непродовольственных товаров.– Москва:

Дашков и К°, 2002. – 368 с.

17.Коляденко С.С., Месяченко В.Т., Кокошинская В.И. Товароведение

текстильных товаров. – Москва: Экономика, 1981. – 310 с.

18.Краснов Б.Я. Материалы для изделий из кожи. – Москва: Легкая и пищевая

промышленность, 1981. – 343 с.

19.Кузнецов Б.А. Кожевенное сырье. – Москва: Заготиздат, 1962.

20.Лифшиц И.М. и др. Исследование непродовольственных товаров. – Москва:


21.Машков А.Н. Меховая и шубная овчина. – Ленинград: Ленсовнархоза, 1963.

– 252 с.

22.Николаева Ж.Б., Руднева В.В. Технология кожгалантерейного и шорного

производства. – Москва: Легпромбытиздат, 1990. – 366 с.

23.Розанов А.Ф. Съемка и первичная обработка шкурок пушных зверей. –

Москва: Центросоюз, 1966.

24.Савина З.Г., Комаровская М.С. Практические работы по товароведению

непродовольственных товаров. – Москва: Экономика, 1987. – 287 с.

25.Савина З.Г. Товароведение обуви. – Москва: Экономика, 1984. – 246 с.

26.Ходыкин А.П., Ляшко А.А. Товароведение непродовольственных товаров. –

Москва: Дашков и К°, 2005. – 504 с.

27.ГОСТ 6070-78. Шерсть немытая классированная. Упаковка, маркировка,

транспортирование и хранение. – Минск: ИПК Издательство стандартов,

1978.

28.ГОСТ 5778-2000. Шерсть сортированная мытая. Упаковка, маркировка,

транспортирование и хранение. – Минск: ИПК Издательство стандартов,

2001.

180

29.ГОСТ 5530-2004. Ткани упаковочные и технического назначения из лубяных

волокон. Общие технические условия. – Москва: Стандартинформ, 2005.

30. ГОСТ 4.68-81. Система показателей качества продукции. Шерсть

натуральная сортированная. Номенклатура показателей. – Москва: ИПК

Издательство стандартов, 1981.

31.ГОСТ 30724-2001. Шерсть. Термины и определения. – Минск: ИПК


32.ГОСТ 30702-2000. Шерсть. Торговая сельскохозяйственно-промышленная

классификация. – Минск: ИПК Издательство стандартов, 2001.

33.ГОСТ 20576-88. Шерсть натуральная сортированная. Правила приемки и

методы отбора проб. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1990.

34.ГОСТ 26383-84. Шерсть тонкая сортированная мытая. Технические условия.

– Москва: ИПК Издательство стандартов, 1997.

35.ГОСТ 6614-84. Шерсть полутонкая и полугрубая однородная мытая

сортированная. Технические условия. – Москва: ИПК Издательство

стандартов, 1992.

36.ГОСТ 26588-85. Шерсть полугрубая и грубая неоднородная мытая

сортированная. Технические условия. – Москва: ИПК Издательство

стандартов, 1997.

37.ГОСТ 28491-90. Шерсть овечья немытая с отделением частей руна.

Технические условия. – Москва: Стандартинформ, 2005.

38.ГОСТ 7763-71. Шерсть овечья немытая тонкая классированная. Технические

требования. Маркировка, упаковка, транспортирование и хранение. –

Москва: ИПК Издательство стандартов, 1991.

39.ГОСТ 7937-74. Шерсть овечья немытая полутонкая классированная.

Технические условия. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1982.

40.ГОСТ 9764-74. Шерсть овечья немытая цигайская и однородная цигай-

грубошерстная классированная. Технические условия. – Москва: ИПК


181

41.ГОСТ 19779-74. Шерсть овечья немытая полугрубая классированная.


42. ГОСТ 7939-79. Шерсть овечья немытая грубая классированная.


43.ГОСТ 17514-93. Шерсть натуральная. Методы определения тонины. –

Минск: ИПК Издательство стандартов, 1995.

44.ГОСТ 21244-75. Шерсть натуральная сортированная. Метод определения

длины. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 2000.

45.ГОСТ 18080-95. Шерсть натуральная. Метод определения влажности. –


46.ГОСТ 21008-93. Шерсть натуральная мытая. Методы определения массовой

доли жира. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1994.

47.ГОСТ 20269-93. Шерсть. Методы определения разрывной нагрузки. –


48.ГОСТ 20270-84. Шерсть натуральная сортированная. Методы определения

содержания подстриги, перхоти и растительных примесей. – Москва: ИПК


49.ГОСТ 28425-90. Сырье кожевенное. Технические условия. – Москва: ИПК


50.ГОСТ 13104-77. Сырье кожевенное. Методы определения усола и массы

нетто. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1998.

51.ГОСТ 26343-84. Кожа. Метод определения полезной площади. – Москва:

ИПК Издательство стандартов, 1986.

52.ГОСТ 13105-77. Сырье кожевенное. Методы определения компонентов

консервирования. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1989.

53.ГОСТ 13106-67. Кожевенное сырье. Метод гистолого-бактериоскопического

контроля. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1986.

54.ГОСТ 13104-77. Сырье кожевенное. Методы определения усола и массы

нетто. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1998.

182

55. ГОСТ 13105-77. Сырье кожевенное. Методы определения компонентов

консервирования. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1989.

56. ГОСТ 13106-67. Кожевенное сырье. Метод гистолого-

бактериоскопического контроля. – Москва: ИПК Издательство стандартов, 1986

57. ГОСТ 26343-84. Кожа. Метод определения полезной площади. – Москва:

ИПК Издательство стандартов, 1986.

58. ГОСТ 28425-90. Сырье кожевенное. Технические условия. – Москва: ИПК

Издательство стандартов, 1990., ş.a.

183

Date post:	29-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	zina-cirstea
View:	266 times
Download:	2 times

merceologia linii, blanurilor si a pielii

Documents