Jurisprudenta_decizii Incetare CIM

Jurispruden\` - {ncetarea CIM

Tip: DecizieNr./Dată: 605 (08.09.2005)Prin decizia nr. 30 din 31 ianuarie 2005, emisa de pârâta SC E. U. SA, cu sediul în Toplita, s-a dispus încetarea contractului de munca al reclamantei A. N., începând cu data de 21 februarie 2005. Din continutul deciziei rezulta ca aceasta masura s-a dispus ca urmare a reorganizarii activitatii unitatii, determinata de reducerea volumului de munca si în baza deciziei nr. 6 din 18 ianuarie 2005, emisa de aceeasi pârâta prin care s-a decis desfiintarea, începând cu data de 1 februarie 2005, a postului de consilier economist cu probleme de apa si canal detinut de reclamanta. Ca temei juridic au fost retinute dispozitiile art. 65 alin. 1 din Codul muncii.Reclamanta a contestat aceasta decizie invocând faptul ca este nelegala deoarece locul de munca pe care a fost initial angajata, este în prezent ocupat de o alta persoana si, pe de alta parte, la data emiterii respectivei decizii, ea se afla în incapacitate temporara de munca conform certificatului de concediu medical depus la dosar.Conform art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii concedierea salariatilor nu poate fi dispusa pe durata incapacitatii temporare de munca stabilita prin certificat medical conform legii. De la aceasta regula exista o singura exceptie prevazuta de art. 60 alin. 2 din Codul muncii, conform caruia prevederile alin. 1 al aceluiasi articol nu se aplica în cazul concedierii pentru motive care intervin ca urmare a reorganizarii judiciare sau a falimentului angajatorului, însa prevederile art. 60 alin. 2 din Codul muncii nu sunt incidente în prezenta cauza.Reclamanta a depus la dosar mai multe certificate de concediu medical (filele 3-4, 31-32 dosar fond, filele 6-16 dosar recurs), din care rezulta ca începând cu data de 31 ianuarie 2005 s-a aflat în concediu medical. Se constata astfel ca la data de 31 ianuarie 2005 la care s-a emis decizia de încetare a contractului de munca, data care nu a fost contestata de parti, reclamanta se afla în incapacitate temporara de munca si conform prevederilor legale sus-mentionate, nu se putea dispune concedierea sa. Prin urmare, decizia emisa de pârâta este nelegala, concedierea fiind dispusa cu încalcarea prevederilor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii si în aceste conditii sunt aplicabile prevederile art. 76 din Codul muncii, conform carora concedierea dispusa cu nerespectarea procedurii prevazute de lege este lovita de nulitate absoluta.Având în vedere ca potrivit prevederilor art. 6o alin. 1 din Codul muncii concedierea unui salariat nu poate fi dispusa în perioada în care acesta se afla în incapacitate temporara de munca, aceasta interdictie opereaza si în situatia în care concediul medical s-a acordat chiar în ziua în care s-a dispus încetarea contractului de munca. Sub acest aspect nu are relevanta împrejurarea ca pârâta a luat la cunostinta despre faptul ca reclamanta se afla în incapacitate temporara de munca doar la data de 3 februarie 2005, când s-a înregistrat la societate certificatul de concediu medical, deoarece prin aceasta nulitatea absoluta a deciziei de concediere nu se acopera. Din moment ce perioada concediului medical viza si data la care s-a emis decizia de încetare a contractului de munca, aceasta decizie este nelegala, chiar daca certificatul de concediu medical a fost depus ulterior si în acest sens s-a pronuntat si practica judiciara.În consecinta, instanta de fond a retinut în mod gresit ca decizia contestata este legala si nu se impune desfiintarea ei. De altfel, instanta de fond în considerentele sentintei a analizat în primul rând legalitatea deciziei contestate prin prisma prevederilor art. 65 din Codul muncii care reglementeaza concedierea determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, desi mai întâi trebuia sa verifice daca în speta nu opereaza vreo interdictie de concediere a salariatului, dintre cele prevazute de art. 60 alin. 1 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât reclamanta a invocat acest aspect în cererea introductiva. Pe de alta parte, clarificarea acestui aspect facea de prisos analizarea legalitatii deciziei contestate prin prisma celorlalte prevederi legale incidente în speta.Dupa cum s-a mai precizat, nulitatea absoluta a deciziei de încetare a contractului de munca al reclamantei determinata de faptul ca a fost emisa în perioada în care aceasta se afla în incapacitate temporara de munca nu poate fi acoperita prin faptul ca pârâta a luat cunostinta de certificatul de concediu medical doar ulterior emiterii acestei decizii . De asemenea, sub aspectul legalitatii masurii luate nu are relevanta nici adresa nr. 553 din 24 februarie 2005, prin care reclamantei i s-a comunicat faptul ca pe perioada incapacitatii temporare de munca decizia nr. 30/2005 se suspenda. Suspendarea deciziei de concediere nu este prevazuta de Codul muncii si în conditiile în care pârâtei i s-a adus la cunostinta ca reclamanta se afla în concediu medical avea posibilitatea sa revoce prima decizie si ulterior sa emita alta, cu respectarea prevederilor legale. De altfel, desi pârâta sustine ca decizia nr. 30/2005 este legala, ulterior, respectiv la data de 6 iulie 2005 a emis o alta decizie, decizia nr. 85/2005 (fila 22 dosar recurs) cu un continut similar cu cel al primei decizii, prin care a dispus aceeasi masura si anume încetarea contractului de munca al reclamantei, în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, singura deosebire fiind aceea ca încetarea contractului de munca opereaza începând cu dat de 8 iulie 2005.Prin urmare, având în vedere aceasta din urma decizie, se poate aprecia ca în mod tacit pârâta a considerat ca prima decizie este nelegala, deoarece în caz contrar nu mai avea sens sa emita o alta decizie similara cu cea contestata. Legalitatea deciziei nr. 85/2005 nu face însa obiectul prezentei cauze, astfel ca nu se impune analizarea ei.Fata de cele ce preced, pentru considerentele aratate, instanta de recurs retine ca sunt incidente în cauza prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, întrucât în mod gresit instanta de fond a apreciat ca decizia contestata de încetare a contractului de munca este legala, desi aceasta a fost emisa cu nerespectarea prevederilor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii. În consecinta, în temeiul art. 312 alin. 3 Cod procedura civila raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedura civila si art. 76 din Codul muncii, instanta de recurs va admite recursul declarat de reclamanta si va modifica în tot sentinta atacata în sensul ca va admite în parte actiunea reclamantei si va anula decizia nr. 30/2005 emisa de pârâta. Totodata, în temeiul art. 274 Cod procedura civila pârâta va fi obligata la plata sumei de 6.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecata în prima instanta si în recurs.Prin cererea introductiva, reclamanta a solicitat si obligarea pârâtei sa o repuna în postul pe care l-a detinut anterior întreruperii activitatii pentru îngrijirea copilului pâna la vârsta de 2 ani, însa aceasta masura s-a dispus prin sentinta civila nr. 498 din 29 aprilie 2004, pronuntata de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 372/2004, ramasa irevocabila prin decizia civila nr. 383/R din 14 iulie 2004, pronuntata de Curtea de Apel Târgu-Mures în dosarul nr. 1059/2004/C. În conditiile în care exista deja o hotarâre judecatoreasca prin care s-a dispus aceasta masura, nu se mai poate pronunta o alta hotarâre în acest sens, deoarece s-ar încalca principiul autoritatii de lucru judecat, reclamanta având însa posibilitatea sa solicite executarea silita a hotarârii judecatoresti anterioare. În consecinta, capatul de cerere mentionat din actiunea introductiva, urmeaza sa fie respins.

Tip: DecizieNr./Dată: 591 (02.09.2005)La 12 noiembrie 2003, pârâta a solicitat reclamantei efectuarea demersurilor necesare pentru pensionarea sa începând cu data de 1 decembrie 2003. La data de 17 decembrie 2003, pârâta îndeplinea conditiile cerute cumulativ de lege pentru trecerea la pensie de limita de vârsta si munca depusa.

1


În conformitate cu dispozitiile art. 56 lit. d din Codul muncii, la data de 17 decembrie 2003, contractul de munca al pârâtei a încetat de drept. În aceasta situatie emiterea de catre reclamanta a deciziei nr. 88 din 26 februarie 2004 pentru desfacerea disciplinara a contractului de munca al pârâtei era fara obiect, din moment ce raporturile de munca dintre parti încetase de drept , cum s-a aratat anterior. Întrucât, drepturile de pensionare ale pârâtei implicit plata indemnizatiei de 6 salarii prevazuta de art. 58 din contractul colectiv de munca, existau anterior emiterii deciziei de sanctionare, încasarea de catre pârâta a sumei respective este întemeiata si corect a stabilit prima instanta netemeinicia cererii de restituire a sumei, formulata de reclamanta.Întemeiat a statuat prima instanta si cu privire la cererea de chemare în garantie din moment ce întârzierea la emiterea deciziei de pensionare s-a datorat culpei reclamantei, care a înaintat cererea pârâtei si actele însotitoare la 26 februarie 2004, deci dupa data la care contractul de munca al pârâtei a încetat de drept. Mai mult, cu aceasta ocazie s-a solicitat calcularea drepturilor pârâtei începând cu 1 martie 2004, desi prin cererea din 12 noiembrie 2003, aceasta a solicitat pensionarea începând cu luna decembrie 2003.În alta ordine de idei, reclamanta recurenta invocând inexistenta titlului în baza caruia s-a efectuat plata celor 6 salarii compensatorii, întrucât sentinta civila nr. 650/2004 a fost ulterior schimbata, avea posibilitatea sa solicite instantei întoarcerea executarii în conformitate cu art. 4041 Cod procedura civila.Având în vedere starea de fapt rezumata anterior, stare de fapt retinuta si în considerentele sentintei recurate care rezulta din probele administrate în cauza si în raport de care instanta a aplicat corespunzator dispozitiile legale, recursul reclamantei se apreciaza a fi nefondat si va fi respins ca atare.Respingând recursul reclamantei, instanta, în conformitate cu dispozitiile art. 274 Cod procedura civila, va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecata efectuate de pârâta intimata în aceasta faza procesuala în suma de 400 RON, reprezentând onorar de avocat conform documentelor depuse.

Tip: DecizieNr./Dată: 709 (06.07.2005)

DECIZIE DE CONCEDIERE.AJUTOARE SOCIALE PREVĂZUTE IN CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ. CONDIŢII DE ACORDARE ÎN RAPORT DE CLAUZELE CONTRACTUALE.

Reclamanta V.M.S. a chemat în judecată S.C.”R” şi Sindicatul “R” solicitând obligarea la plata ajutoarelor sociale cuvenite în baza art. 15 din Contractul Colectiv de Muncă şi constatarea nulităţii absolute a disp.art. 15 al.2 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2004. Prin sentinţa civilă nr. 127/25.02.2005 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a admis acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută a art. 15 al.2 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2004 la nivel de centrală şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a ajutoarelor sociale prev. de art. 15 al.1 din acelaşi contract. Curtea de Apel a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind plata ajutoarelor sociale prev. de art. 15 al.1 din Contractul Colectiv de Muncă, reţinând următoarele : Contractul colectiv de muncă pe anul 2004 încheiat între pârâta S.C.”R” şi Sindicarul “R” stabileşte în art. 15 alin.1 că în cazul încetării contractului de muncă din motive neimputabile salariatului, se vor acorda ajutoare sociale, într-un număr variabil în funcţie de vechimea totală în muncă a fiecărui salariat, valoarea unui ajutor social fiind de 5.071.000 lei anual. Părţile au condiţionat totodată în art. 15 al.3 din Contractul Colectiv de Muncă, acordarea acestor drepturi de îndeplinirea criteriului eficienţei punctului de lucru, clauza ce vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 39 lit. d şi f din Codul Muncii, respectiv art. 8, art. 24 din Legea 136/1996 şi ca atare lovită de nulitate, atâta timp cât salariatul s-a prezentat la serviciu, îndeplinindu-şi sarcinile stabilite în contractul individual de muncă, menţinerea unor activităţi neprofitabile fiind o problemă de menegement defectuos la nivelul societăţii, ce poate avea efecte asupra persoanei angajate. Insă, deşi din acest unghi, hotărârea este legală, reclamanta nu este îndreptăţită să primească ajutoarele sociale prevăzute de art. 15 alin.1 din Contractul de Muncă, întrucât în conformitate cu art. 15 al.2 din contractul susmenţionat, nu vor beneficia de ajutoarele sociale stabilite la art. 15 al.1 salariaţii reorganizaţi după aplicarea unor programe de restructurare, sau pensionaţi şi reangajaţi, indiferent de unitatea la care au avut ultimul loc de muncă, dacă prin program au primit plăţi compensatorii. In speţă, intimata – reclamantă a beneficiat la data desfacerii contractului de muncă – 9 septembrie 1997 de la Rafinăria ”D” de drepturile conferite prin O.G. 9/1997 cu privire la unele măsuri de protecţie pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute, ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, aşa cum rezultă din înscrisurile efectuate la poziţia 64 din cartea de muncă seria Ax nr. 0201339 depusă în copie xerox la instanţa de recurs (fila 34). Drept urmare, aceasta nu mai era îndreptăţită să primească ajutoarele prevăzute de art. 15 al. (1) din Contractul colectiv de muncă pe anul 2004, din moment ce motivele ce au determinat o nouă disponibilizare sunt identice cu cele din 1997 şi a beneficiat de măsura de protecţie reprezentată prin plăţi compensatorii iar părţile din contractul colectiv de muncă, au negociat în sensul excluderii de la acordarea de ajutoare sociale a persoanelor nominalizate în aliniatul 2 al art. 15 din acelaşi contract.

Tip: DecizieNr./Dată: 1965/M (26.10.2005)Autor: Curtea de Apel Braşov - Secţia Conflicte de Muncă

LIPSA PREAVIZULUI.NULITATEA DECIZIEI DE DESFACERE A CONTRACTULUI DE MUNCĂLipsa de diligenţă a angajatului de a aduce la cunoştinţa angajatorului starea de incapacitate de muncă intervenită în perioada preavizului, nu atrage lipsa preavizului cu consecinţa nulităţii deciziei de desfacere a contractului de muncă, cât timp unitatea nu solicită acest lucru.Constată că prin sentinţa civilă nr. 261/2005 a Tribunalului Braşov a fost respinsă contestaţia împotriva deciziei de concediere nr. 1/4.07.2005 emisă de intimată pentru următoarele considerente:Contestatoarea a fost angajata intimatei SC , în baza unui contract individual de muncă, pe durată nedeterminată în funcţia de psiholog, până la data de 25.07.2005 când raporturile juridice de muncă au încetat în temeiul prevederilor art. 65 din Codul Muncii .In acest sens intimata a emis decizia de concediere nr. 1 din 4.07.2005 în preambulul căreia se menţionează dificultăţile economice cu care se confruntă societatea, fiind necesară reorganizarea activităţii prin desfiinţarea postului ocupat de contestatoare.

2


Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă faptul că intimata reprezentată legal prin asociat unic şi administartor, avea în statul de funcţiuni la data de 1.06.2005, două posturi, unul de psiholog iar celălalt de contabil. Cum din analiza evoluţiei precare a activităţii economice întâmpinate de intimată s-a impus desfiinţarea posturilor existente, măsura desfiinţării postului de psiholog deţinut de contestatoare prin emiterea deciziei de concediere în temeiul art. 65 din Codul Muncii, este legală şi temeinică (postul de contabil desfiinţându-se prin depunerea demisiei de către salariata respectivă). Desfiinţarea postului ocupat de contestatoare a fost efectivă, postul fiind suprimat din structura intimatei astfel cum rezultă din organigrama depusă la dosar şi a avut o cauză reală şi serioasă impusă de dificultăţile economice conform Raportului de gestiune şi Contului de profit şi pierderi.In plus decizia contestată îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 74 Codul Muncii.Cât priveşte cererea contestatoarei prin precizarea de acţiune de repunere în situaţia anterioară angajării la intimată, respectiv, aceea de şomer, instanţa reţine că aceasta este inadmisibilă, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea nulităţii contractului individual de muncă, conform art. 57 coroborat cu art. 283 lit. d Codul Muncii, situaţie ce îi conferea, în cazul nerespectării condiţiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a acestuia, dreptul de a fi repusă în situaţia anterioară angajării la intimată, respectiv, de a beneficia de indemnizaţia de şomaj acordată de AJOFM, potrivit prevederilor art. 34 alin. 1 lit. d din Legea 76/2002.Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatoarea, iar prin motivele de recurs se arată că în fapt, concedierea acesteia a fost nelegală deoarece nu a beneficiat de perioada de preaviz minim de 15 zile lucrătoare conform art. 73 alin. 1 Codul Muncii, iar în plus, în pretinsa perioadă de preaviz contractul de muncă este suspendat de drept conform art. 50 lit. b, recurenta fiind în concediu pentru incapacitate temporară de muncă. În concluzie se solicită anularea deciziei de concediere şi obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, 30% din cuantumul indemnizaţiei de şomaj de care ar fi beneficiat recurenta până în luna noiembrie 2005 conform art. 72 din legea 76/2002 şi drepturile salariale oferite de stat pe perioada de un an .Recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:Astfel cum recunoaşte recurenta prin chiar motivele de recurs, în data de 4.07.2005 i-a fost prezentat preavizul angajatorului însă aceasta a refuzat să-l semneze datorită neînţelegerilor dintre părţi.Din decizia de concediere rezultă că s-a dispus desfacerea contractului de muncă începând cu data de 23.07.2005, dată la care au expirat cele 15 zile de preaviz impuse de art. 73 Codul Muncii.În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia termenul de preaviz a fost suspendat pe perioada cât recurenta a fost în concediu medical, curtea reţine că acesta nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte că a adus la cunoştinţa angajatorului faptul că se află în concediu medical.În lipsa încunoştiinţării angajatorului despre existenţa unui concediu pentru incapacitate temporară de muncă recurenta nu se poate preleva de prevederile art. 73 alin. 3 Codul Muncii întrucât practic îşi invocă propria culpă.Faţă de aceste considerente curtea reţine că în mod legal prima instanţă a respins contestaţia formulată de contestatoare, decizia de concediere analizată îndeplinind condiţiile de fond şi formă impuse de lege astfel încât în baza art. 312 Cod procedură civilă recursul contestatoarei va fi respins.

Tip: DecizieNr./Dată: 1421 (09.12.2004)Autor: Curtea de Apel Alba Iulia -secţia litigii de muncă

Concediere colectivă. Criterii de selecţie a personalului prevăzute în contractul colectiv de muncă. Consecinţa nerespectării acestora.

Atunci când în contractele colective de muncă încheiate între patronat şi sindicate sunt prevăzute clauze ce reglementează criteriile de selecţie a personalului în cazul concedierilor colective acestea au un caracter obligatoriu. Nerespectarea acestor clauze atrage nulitatea deciziilor de concediere emise cu privire la persoanele care beneficiau de protecţia normelor de selecţie. Dreptul angajatului concediat de a beneficia de ajutor de somaj, plăţi compensatorii ori alte facilităţi materiale nu prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii măsurii concedierii.Prin sentinţa civilă nr.1081/2003 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 7810/2003 a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea T.M. împotriva intimatei în contestaţie SNT CFR. Instanţa a dispus anularea deciziei de concediere nr.500/235 emisă de intimată la 08.09.2003.Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că prin decizia nr.500/235/08.09.2003 s-a dispus concedierea reclamantei în temeiul art. 55 lit. c raportat la art.65 al.1 Codul muncii. S-a arătat de asemenea că reclamanta mai avea aproximativ 2 ani până la împlinirea condiţiilor de pensionare. Tribunalul a motivat în considerentele hotărârii că decizia de concediere este nelegală pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 66 al.7 şi 8 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2003. Aceste dispoziţii acordă o protecţie specială persoanelor ce mai au 3 ani până la pensionare arătând că în privinţa lor măsura concedierii nu poate fi luată decât “ în ultimul rând”.Împotriva soluţiei pronunţate de Tribunal a declarat recurs intimata în contestaţie solicitând modificarea ei în sensul respingerii contestaţiei.În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat sub un prim aspect critic faptul că instanţa de fond a apreciat greşit caracterul nelegal al măsurii concedierii în condiţiile în care procesul de restructurare a posturilor în cadrul unităţii intimate a avut un caracter real şi efectiv.Sub un al doilea aspect critic s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond nu a avut în vedere că în fapt măsura concedierii nu-I produce nici un prejudiciu salariatului care va beneficia de ajutor de somaj, plăţi compensatorii şi alte ajutoare băneşti.Prin decizia civilă nr. 1421/2004 pronunţată în dosar nr. 5926/2004 - Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat recursul intimatei în contestaţie pentru următoarele considerente:Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. Coul muncii singurele condiţii impuse de lege pentru emiterea unei decizii de concediere este existenţa unei restrângeri de activitate reale şi efective. De principiu, unitatea are deplină libertate în procesul de selecţie a personalului în situaţiile în care intervine măsura restrângeri de activitate, instanţa neavând competenţa de a se pronunţa asupra oportunităţii menţinerii unor salariaţi în detrimentul altora.Atunci când în contractele colective încheiate la nivelul unităţii sunt prevăzute clauze care stabilesc anumite reguli de selecţie instanţa este abilitată să verifice respectarea acestora. Această cenzură a instanţei nu mai are caracterul unei cenzuri de oportunitate ci îmbracă forma unei cenzuri de legalitate.

3


În speţă, deşi în unitate a avut loc un amplu proces de restructurare nu au fost desfiinţate toate posturile de natura celui ocupat de contestatoare. În condiţiile în care contestatoarea beneficiază de protecţia oferită de art. 66 al.7 şi 8 din Contractul colectiv de muncă de a nu-I fi desfăcut contractul de muncă decât “ în ultimul rând” concedierea sa este nelegală.Faptul că salariatul căreia I se desface contractul de muncă este îndreptăţit să beneficieze de ajutor de somaj, plăţi compensatorii ori alte drepturi băneşti nu prezintă nici o relevanţă sub aspectul legalităţii deciziei de concediere.

Tip: DecizieNr./Dată: 584 (01.10.2004)Autor: Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă

Concedierea unui salariat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 65 din Codul muncii poate fi determinată de desfiinţarea locului de muncă ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

Prin decizia civilă nr. 584 din 1 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost admis recursul intimatei, a fost modificată sentinţa civilă nr. 511 din 28 mai 2004 a Tribunalului Galaţi în sensul că, a fost respinsă ca nefondată contestaţia petentului.Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut faptul că prin decizia nr. 7 din 14 ianuarie 2004, petentul din prezenta cauză a fost concediat în baza disp. art. 65 din Codul muncii invocându-se restructurarea societăţii prin desfiinţarea unui număr de 34 de posturi printre care şi cel al contestatorului.S-a avut în vedere faptul că, urmare a modificării condiţiilor de pe pieţele de vânzare a produselor intimata, prin hotărârea nr. 37 din 3 aprilie 2004 a decis reorganizarea activităţii prin desfiinţarea unor posturi inclusiv cel al inginerului cu atribuţiuni de metrologie din cadrul secţiei mecano-energetice.Din succesiunea măsurilor luate de către Adunarea Generală a societăţii rezultă că reducerea postului deţinut de contestator este reală şi a fost făcută în scopul eficientizării activităţii prestate de intimată.Cum din conţinutul organigramei societăţii rezultă că toate celelalte posturi existente sunt ocupate, societatea intimată pe bună dreptate a arătat că nu are posibilitatea să-i ofere contestatorului un alt loc de muncă corespunzător pregătirii sale profesionale.

Tip: DecizieNr./Dată: 200 (05.04.2005)

CONCEDIERE. NULITATEA ABSOLUTA A DECIZIEIPrin sentinta civila nr. 701 din 24.11.2004, Tribunalul Botosani a respins, ca nefondata, contestatia formulata de C. N., in contradictoriu cu intimata S.C. „G.” S.A. Dorohoi, precum si cererea de chemare in garantie a Directiei de Servicii Publice Dorohoi, cu motivarea ca masura de concediere s-a efectuat cu respectarea art. 73 si urmatoarele din Codul muncii, iar sustinerile privind testarea incorecta nu au fost probate.Recursul contestatorului a fost admis, prin decizia nr. 200 din 5.04.2005 a Curtii de Apel Suceava, cu consecinta modificarii in totalitate a sentintei atacate, in sensul admiterii contestatiei, anularea deciziei nr. 58/21.09.2004, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, conform art. 78 alin. 1 din Codul muncii si repunerea partilor in situatia anterioara.Din analiza deciziei nr. 58/21.09.2004, prin care intimata a dispus desfacerea contractului de munca conform art. 65 din Codul muncii, s-a constatat ca, la luarea masurii, nu s-au respectat dispozitiile imperative ale art. 70 si 74 din Codul muncii, in sensul de a se preciza in cuprinsul deciziei motivele care au determinat concedierea, criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, lista locurilor de munca disponibile, notificarea proiectului de concediere catre I.T.M. si A.J.O.F.M. Botosani, termenul si instanta la care se poate adresa impotriva masurii dispuse.Cum intimata a dispus concedierea fara respectarea procedurii prevazute de dispozitiile imperative mentionate, decizia de concediere este lovita de nulitate absoluta, conform art. 76 din Codul muncii, recursul fiind admis in temeiul dispozitiilor art. 312 C. pr. civ.

Tip: DecizieNr./Dată: 265/R (18.04.2006)

Litigiu de muncă. Concediere individuală întemeiată pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii. CondiţiiConform dispozitiilor art. 65 din Codul muncii concedierea individuala pentru motive care nu tin de persoana salariatului poate fi dispusa numai ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, determinata de dificultati economice, transformari tehnologice sau reorganizarea activitatii. Totodata desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa. În contextul în care pârâta a dovedit ca se confrunta cu greutati financiare , având datorii neonorate catre bugetul de stat, iar prin hotarârea adunarii generale a actionarilor s-a decis desfiintarea postului ocupat de reclamant si reorganizarea societatii, aprobându-se o noua organigrama sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 65 din Codul muncii pentru a se dispune concedierea reclamantului. Prin Sentinta civila nr. 1500 din 24 noiembrie 2005 a Tribunalului Mures, s-a admis în parte actiunea civila formulata de reclamantul P. T.S, în contradictoriu cu pârâta SC E. T. SRL.Împotriva acestei sentinte a declarat recurs în termen legal pârâta SC E. T. SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentintei civile atacate si rejudecând pe fond cauza sa se respinga contestatia formulata de catre intimatul P. T.S. împotriva deciziei de concediere nr. 327 din 22.08.2005, mentinând aceasta decizie ca fiind temeinica si legala, cu cheltuieli de judecata.Analizând actele si lucrarile dosarului, instanta a constatat ca recursul declarat este fondat, din urmatoarele considerente:Dupa cum s-a vazut, reclamantul a fost angajatul pârâtei în functia de director general, iar prin Decizia nr. 278/24.09.2004 pârâta a dispus concedierea sa, în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii.Aceasta decizie a fost anulata prin sentinta civila nr. 85 din 20.01.2005 a Tribunalului Mures, ramasa irevocabila prin Decizia nr. 398/R/17.05.2005 a Curtii de Apel Târgu Mures.În cursul judecarii recursului, s-a luat de catre SC E. T. SRL, hotarârea AGA nr. 9 din 28 martie 2005, prin care s-a aprobat, printre altele, desfiintarea postului de director general si noua organigrama a societatii.Conform procesului-verbal depus la fila 9 dosar fond, s-a propus desfiintarea unor posturi, printre care si cel de director general, pentru reducerea cheltuielilor si sporirea veniturilor precum si eliminarea unor presiuni salariale.

4


S-a apreciat de catre AGA ca postul de director general nu se mai justifica în organigrama societatii, întrucât atributiile directorului general au fost preluate integral de administrator ca organ executiv subordonat AGA.Asa cum rezulta din adresa înregistrata sub nr. 131 din 27 iulie 2005 la ITM Mures, pârâta a solicitat operarea modificarilor intervenite ca urmare a hotarârilor judecatoresti pronuntate, mai sus aratate, în cartea de munca a reclamantului, ceea ce s-a si efectuat .În aceste conditii, societatea pârâta a propus reclamantului, posibilitatea continuarii activitatii în cadrul societatii pe postul de casier, ceea ce nu a fost acceptat de catre acesta.În aceasta situatie, la data de 22.08.2005, dupa acordarea termenului de preaviz, prin Decizia nr. 327 s-a dispus concedierea d-lui P. T.S., în temeiul prevederilor art. 65 pct.1 raportat la art. 73 pct.1 din Codul muncii.Motivele concedierii sunt Hotarârea AGA nr. 9 din 28.03.2005 prin care s-a hotarât desfiintarea postului de director general si s-a aprobat noua organigrama a societatii, determinata de dificultatile economice si restructurarea activitatii societatii precum si refuzul reclamantului de a ocupa postul de casier.Potrivit dispozitiilor art. 65 alin.1 Codul muncii, decizia de concediere individuala luata pentru motive ce nu tin de persoana salariatului putea fi emisa numai ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de catre salariat, determinat de dificultatile economice, transferuri tehnologice sau neorganizarea activitatii.Alineatul 2 al aceluiasi articol prevede ca desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiv si sa aiba o cauza reala si serioasa.Din actele dosarului rezulta fara echivoc ca pârâta se confrunta cu datorii neonorate catre DGFP Mures, deci întâmpina greutati financiare daca acest datorii au fost neesalonate prin conventia r. 31602/16550/2002, 4896/1297/2004. Dificultatile economice sunt dovedite prin prisma acestor înscrisuri depuse la dosar, astfel încât profitul rezultat din bilantul contabil pe anul 2004 trebuie privit prin prisma datoriilor pe care le are societatea la bugetul de stat si în acest conditii profitul este denaturat deoarece trebuie avut în vedere întregul activ si pasiv al acesteia si nu doar profitul scriptic evidentiat în contabilitate.Pe de alta parte, prin Hotarârea AGA din 28.03.2005, asa cum s-a vazut, asociatii societatii au aprobat o noua organigrama. Deci au avut în vedere reorganizarea societatii pentru reducerea cheltuielilor prin preluarea atributiilor directorului general de catre administrator.Rezulta ca desfiintarea locului de munca a fost efectiva, având cauze reale si serioase respectiv dificultatile economice si reorganizarea activitatii.Apoi adunarea generala este organul de deliberare si decizie al societatii comerciale, exprima vointa sociala, care decide în toate problemele esentiale ale activitatii societatii.Hotarârea nr. 9 din 28.03.2005 exprima acea vointa sociala, este obligatorie si executorie atât pentru asociati cât si pentru terti, hotarârea fiind înregistrata în Registrul Comertului.Aceasta îsi produce toate efectele juridice inclusiv referitor la desfiintarea postului de director general pentru dificultatile economice si reorganizarea activitatii.Angajatorul a apreciat ca nu mai este oportuna mentinerea locului de munca supus desfiintarii.Având în vedere cele mai sus, ne aflam în prezenta celor doua situatii prevazute de art. 65 alin.1 din Legea nr. 53/2003 respectiv în situatia dificultatilor economice si reorganizarea societatii care conduc la concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului la care se adauga vointa sociala exprimata prin Hotarârea AGA nr. 9/2005.Concedierea nu este lipsita de obiect din moment ce dispozitiile hotarârilor judecatoresti au fost operate în cartea de munca a reclamantului si s-a realizat si prima etapa a procedurii concedierii potrivit art. 74 alin.1 lit.d Codul muncii.Asa fiind în baza art. 312 Cod procedura civila s-a admis recursul declarat de pârâta, s-a modificat în tot hotarârea atacata si s-a respins actiunea formulata de reclamantul P. T S. împotriva pârâtei SC E. T. SRL.

Tip: DecizieNr./Dată: 25 (15.01.2007)Autor: Curtea de Apel Timisoara

Autodisponibilizare. Efecte. Deosebire faţă de demisie. Codul muncii – art. 55 lit. b, art. 79Cererea de constatare a încetării raporturilor de muncă la o anumită dată nu poate fi primită, în condiţiile în care salariatul a continuat să lucreze şi după această dată, iar încetarea contractului individual de muncă a intervenit la o dată ulterioară, ca urmare a cererii de demisie formulată de către angajat. Autodisponibilizarea nu echivalează cu demisia, deoarece autodisponibilizarea prezintă relevanţă doar pentru stabilirea ordinii de priorităţi în ipoteza încetării contractului individual de muncă prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 7319/59/31 mai 2006, reclamanta R.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „B.” S.A. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze în parte decizia nr. 300 din 2 mai 2006, în sensul de a se constata încetarea contractului de muncă cu data de 17 martie 2006, să oblige pârâta la plata a 20 de salarii compensatorii, conform art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă, cu cheltuieli de judecată.În motivarea acţiunii, reclamanta arată că a fost angajata Băncii B. – Sucursala Timiş, în funcţia de coordonator vânzări retail şi că, la începutul lunii februarie 2006, conducerea sucursalei a primit noua organigramă privind posturile şi departamentele din cadrul băncii, conform cu care postul ei urma a fi desfiinţat.În aceste condiţii, la 3 martie 2006, a solicitat conducerii băncii centrale, prin e-mail, să-i comunice oferta băncii pentru încadrarea pe postul de ofiţer de credite SBB, iar, la 15 martie 2006, conducerea băncii centrale i-a transmis un act adiţional la contractul de muncă, nesemnat, prin care se modifica felul muncii, în sensul că în locul postului de conducere a unui departament i s-a oferit un simplu post de ofiţer de credite, cu drepturi salariale mult mai mici, fără a i se oferi un alt post de conducere. Prin adresa înregistrată sub nr. 575/3444/17 martie 2006, reclamanta a înştiinţat conducerea băncii că nu este de acord cu modificările propuse prin actul adiţional, în privinţa schimbării felului muncii şi a atribuţiunilor postului, şi a solicitat pârâtei să facă aplicarea dispoziţiilor art.24 coroborat cu art. 26 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2005 – 2006.Totodată, se precizează că între părţi a fost purtată o vastă corespondenţă, reclamanta solicitând, de fiecare dată, începând cu 17 martie 2006, încetarea raporturilor de muncă în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, cu aplicarea dispoziţiilor art. 24 şi 26 din Contractul colectiv de muncă, însă conducerea băncii a evitat să-i comunice motivul pentru care nu s-a dorit aplicarea dispoziţiilor contractului colectiv de muncă. La data de 2 mai 2006 i-a fost comunicată decizia nr. 300, conform căreia raportul de muncă al reclamantei a încetat prin demisie, în baza art. 79 din Codul muncii, fără a i se acorda drepturile compensatorii.

5


Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea pretenţiilor reclamantei, motivat de faptul că nu există nici un temei legal care să justifice pretenţiile acesteia. Astfel, se arată că la baza încetării raporturilor de muncă a stat cererea de demisie, depusă de contestatoare la 2 mai 2006, în care se menţionează expres că reclamanta îşi dă demisia începând cu 3 mai 2006. Reclamanta ar fi fost îndreptăţită la cele 20 de salarii compensatorii numai în situaţia în care încetarea raporturilor sale de muncă cu S.C. „ B.” SA ar fi intervenit în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, ca urmare a reorganizării activităţii. Încetarea raporturilor de muncă prin demisie este recunoscută de reclamantă, însă aceasta contestă momentul încetării raporturilor de muncă, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 – 26 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Unitatea i-a oferit reclamantei un post corespunzător pregătirii profesionale, pe care aceasta din urmă l-a refuzat în mod repetat. În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 55 lit. b din Codul muncii, întrucât raportul de muncă a încetat prin demisie, astfel încât reclamanta nu poate beneficia de cele 20 de salarii compensatorii.Prin sentinţa civilă nr. 2414 din 21 septembrie 2006, Tribunalul Timiş a admis acţiunea, a anulat în parte decizia nr.300/2 mai 2006, vizând data încetării raportului de muncă, şi, în consecinţă, a constatat încetarea contractului individual de muncă al reclamantei începând cu data de 17 martie 2006, a obligat intimata să plătească contestatoarei 20 de salarii compensatorii, conform art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă.Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că principiul libertăţii muncii dă dreptul salariatului de a denunţa contractul individual de muncă, acesta având doar obligaţia de a anunţa angajatorul, iar art. 24 alin. 2 lit. A din Contractul colectiv de muncă stabileşte posibilitatea salariatului să se autodisponibilizeze în condiţiile art. 26 alin. 1 din acelaşi contract colectiv de muncă.Prin înscrisul nr. 574/3444/17.03.2006, adresat de către reclamantă pârâtei, se notifică faptul că reclamanta nu înţelege să accepte propunerile pârâtei de modificare a contractului individual de muncă, ci doreşte a se da eficienţa dispoziţiilor art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă, referitoare la autodisponibilizare cu acordarea plăţilor compensatorii prevăzute de art. 26.Pe de altă parte, înscrisul nr. 575/5528 din 2 mai 2006, care fundamentează decizia nr. 300 din 2 mai 2006, reprezintă o reiterare a cererii de autodisponibilizare iniţiale, căreia pârâta nu a înţeles să-i dea curs decât după adoptarea noului contract colectiv de muncă pe anii 2006 – 2007, contract prin care s-au eliminat aceste dispoziţii.În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat recurs pârâta, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 7392/59/2006 şi prin care solicită modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.În motivarea cererii de recurs se arată că, în mod eronat, instanţa de fond a constatat că data încetării raportului de muncă al reclamantei-intimate cu societatea recurentă ar fi 17 martie 2006, deoarece, prin cererea din 2 mai 2006, reclamanta a solicitat încetarea raporturilor de muncă cu 3 mai 2006, continuând să presteze, în mod efectiv, activitate până la 3 mai 2006, pe acelaşi post de coordonator vânzări retail. Astfel, instanţa de fond a aplicat greşit legea la situaţia reclamantei, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că ea a refuzat oferta băncii, situaţie în care nu s-a procedat la nici o modificare în statutul său de salariat, rămânând cu aceeaşi funcţie şi acelaşi salariu. Având în vedere refuzul repetat al reclamantei de a accepta un post corespunzător pregătirii sale profesionale şi cererea de demisie, prezentată la 2 mai 2006, conducerea băncii a luat act de cererea de demisie a contestatoarei, exprimată în mod neechivoc, şi a procedat la emiterea deciziei contestate.Prin urmare, raportul de muncă al reclamantei a încetat prin demisie, iar nu ca urmare a reorganizării activităţii, astfel încât dispoziţiile art. 24 – 26 din contractul colectiv de muncă, valabil pe anul 2005-2006, nu au aplicabilitate în cazul reclamantei, întrucât postul acesteia nu a fost desfiinţat.Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar pârâta încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată faţă de data cererii de autodisponibilizare, care este cea de 17 martie 2006, fapt care rezultă din adresa nr. 575/3444/17.03.2006, şi nu cea de 2 mai 2006. În cererea formulată la 17 martie 2006, reclamanta a arătat, în mod neechivoc, intenţia de a se autodisponibiliza cu acordarea plăţilor compensatorii.Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., instanţa a apreciat recursul întemeiat, cu următoarea motivare:Instanţa de fond a reţinut în mod greşit starea de fapt şi a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente speţei.Reclamanta R.A. a fost angajata pârâtei în funcţia de coordonator (vânzări retail) în cadrul sucursalei Timiş.In luna februarie 2006, urmare a unor măsuri de reorganizare şi optimizare a activităţii în unităţile teritoriale ale băncii pârâte, s-a înfiinţat la nivelul Sucursalei Timişoara un post de ofiţer SBB, care i-a fost oferit reclamantei, având în vedere vechimea şi experienţa profesională a acesteia, post care a fost refuzat de către aceasta.Având în vedere că postul ei nu se mai regăsea în organigramă, reclamanta a formulat o cerere la 17 martie 2006, prin care a solicitat pârâtei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 24 coroborate cu cele ale art. 26 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2005 – 2006.Reclamanta a continuat să lucreze, purtând o corespondenţă cu pârâta pe marginea cererii şi solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă, precum şi încetarea raporturilor de muncă prin demisie, în temeiul art. 55 litera b şi art. 79 din Codul Muncii.La 2 mai 2006, reclamanta a depus o cerere fermă de demisie, cerere de care unitatea a luat act prin decizia contestată, data încetării raporturilor de muncă fiind 3 mai 2006.Cererea reclamantei de a se constatata încetate raporturile de muncă, începând cu 17 martie 2006, nu poate fi primită, în condiţiile în care reclamanta a continuat să lucreze şi după această dată, iar încetarea raporturilor de muncă s-a produs ca urmare a cererii formulate la 2 mai 2006.Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata a 20 de salarii compensatorii este neîntemeiată.Pentru a beneficia de plăţile compensatorii, art. 26 alin. 1 din contractul colectiv de muncă prevede ca încetarea raporturilor să se facă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, concedierea putând fi individuală sau colectivă, potrivit art. 66 din Codul muncii.Art. 24 alin. 2 din contractul colectiv de muncă prevede o ordine de priorităţi a concedierilor, stabilind că primii concediaţi sunt reprezentaţi de personalul care doreşte să se autodisponibilizeze în condiţiile art. 26 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă.

6


Autodisponibilizarea nu echivalează cu demisia, deoarece autodisponibilizarea prezintă relevanţă doar pentru stabilirea ordinii de priorităţi, nu şi pentru încetarea raporturilor de muncă, art. 26 alin.1 din contractul colectiv de muncă impunând ca acestea sa înceteze prin concediere in condiţiile art. 66 din Codul muncii.In cazul reclamantei, nu a fost vorba de o concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ci de o demisie a reclamantei, care a dorit încetarea raporturilor de muncă prin demisie.Concedierea cu consecinţa plăţii drepturilor compensatorii este la latitudinea băncii, deoarece art. 24 din Contractul colectiv de muncă prevede că „banca poate hotărî concedierea”, iar art. 26 din acelaşi contract se referă la „situaţia desfacerii contractul de muncă ca urmare a concedierii”.Cum în cazul reclamantei nu a operat o concediere, raporturile de muncă încetând prin demisie, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., instanţa a apreciat recursul ca întemeiat şi a dispus modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.


Demisia salariatului. Dreptul angajatorului de a renunţa total sau parţial la dreptul de preaviz. Codul muncii, art. 55 lit. c şi art. 79 alin. 1 şi alin. 7

În situaţia în care salariatul îşi dă demisia, angajatorul poate renunţa total sau parţial la dreptul de preaviz, deoarece acest drept prevăzut în favoarea sa, iar nu a salariatului, nefiind necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă. Pe cale de consecinţă, eventuala decizie de încetare a contractului individual de muncă, emisă de către angajator, nu trebuie motivată.Prin sentinţa civilă nr. 107/PI din 18 ianuarie 2007, Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta M.A. împotriva pârâtului Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, a anulat decizia nr. 114/18.10.2006 şi hotărârea nr. 10/19.10.2006, emise de pârât, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei şi hotărârii, ce au fost anulate, şi reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior emiterii actelor anulate, respectiv acela de magazioner.Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, faţă de prevederile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art. 79 alin. 1, alin. 4, alin. 5, alin. 7 şi alin. 8 şi ale art. 38 din Codul muncii, decizia nr. 114/18.10.2006, prin care pârâta a hotărât încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 18.10.2006, în temeiul art. 55 lit. c coroborat cu art. 79 pct. 7 din Codul muncii, este lovită de nulitate absolută, întrucât în cuprinsul ei nu se face nici o referire la dreptul de preaviz. Ori, angajatorul este obligat să facă o astfel de menţiune, ce reprezintă o condiţie de fond a valabilităţii deciziei, deoarece salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, precum dreptul la preaviz, iar tranzacţia prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestora este lovită de nulitate absolută.Pârâtul Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara a formulat recurs împotriva sentinţei Tribunalului Timiş, solicitând admiterea recursului şi modificarea ei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.În motivarea cererii de recurs se arată că decizia contestată nu este o decizie de concediere pentru motive ce ţin de persoana salariatului şi nici o decizie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile privitoare la nulitatea absolută, prevăzută de art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, iar decizia nu trebuia motivată în fapt.Această decizie a fost emisă în urma iniţiativei exclusive a reclamantei-intimate de încetare a contractului individual de muncă, prin cererea înscrisă în registrul de intrare-ieşire sub nr. 1692/18.10.2006, cerere acceptată de conducerea recurentului fără nici un termen de preaviz.Întrucât nimeni nu poate să îşi invoce propria culpă, intimata nu poate să invoce, în favoarea ei, împrejurarea că a scris cererea de demisie în „grabă fără să se gândească”.În drept, se invocă dispoziţiile art. 299, art. 300 alin. 2 şi alin. 3, art. 302, art. 304 pct. 9, art. 3041, art. 312 şi art. 315 C. pr. civ.Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C. pr. civ., Curtea a apreciat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.Reclamanta a fost angajata Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, în baza contractului individual de muncă nr. 65/22.06.1996, încheiat pe durată nedeterminată, ocupând postul de magaziner.La data de 18.10.2006, reclamanta a depus la registratura teatrului cererea de demisie înregistrată sub nr. 1692/18.10.2006.Urmare a acestei cereri, pârâtul – recurent a emis decizia nr. 114/18.10.2006, prin care, în temeiul art. 55 lit. c coroborat cu art. 79 alin. 7 din Legea nr. 53/2003, constată încetat contractul individual de muncă al reclamantei cu începere de la data de 18.10.2006.Prin cererea înregistrată la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, sub nr. 1700/19.10.2006, reclamanta-intimată a solicitat angajatorului să revină asupra deciziei nr. 114/18.10.2006, arătând că a scris în grabă cererea de demisie, fără a se gândi, deoarece se afla într-o stare de stres datorată unor probleme personale cu care se confruntă şi regretă această cerere de demisie.Această cerere a fost soluţionată prin hotărârea nr. 10/19.10.2006, emisă de pârâtul – recurent. În cuprinsul acestei hotărâri se menţionează că decizia nr. 114/18.10.2006 este corectă şi nu se revocă.Prin urmare, susţinerea reclamantei că a contestat decizia nr. 114/18.10.2006 la data de 18.10.2006, contestaţia fiind soluţionată la data de 18.10.2006 nu este reală, aşa cum rezultă din copia xerox a registrului de intrări-ieşiri al pârâtului-recurent.În susţinerea contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 114/18.10.2006 şi a hotărârii nr. 10/19.10.2006 se invocă excepţia de nulitate absolută a celor două acte juridice, arătându-se că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, deoarece aceste acte juridice nu sunt motivate. Pe de altă parte, se susţine că angajatorul a încălcat dispoziţiile referitoare la conflictele de muncă, întrucât nu a acordat termenul de preaviz.Având în vedere dispoziţiile art. 79 alin. 1, 4, 5, 7 şi 8 coroborate cu cele ale art. 55 lit. c din Codul muncii, instanţa de fond a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii absolute a deciziei contestate, şi, apreciind că excepţia invocată este întemeiată, a admis acţiunea ca fiind întemeiată.Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, astfel încât, în speţă, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C . pr. civ..Conform art. 55 lit. c din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.Art. 79 alin. 1 din Codul muncii prevede că: „ prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”.

7


Dată fiind natura sa juridică, aceea de act juridic unilateral, demisia nu mai poate fi revocată după ajungerea ei la cunoştinţa angajatorului, decât cu acordul expres sau chiar tacit, dar neechivoc, al acestuia din urmă. Acordul este tacit în situaţia în are angajatorul nu împiedică salariatul să-şi desfăşoare în continuare activitatea după momentul în care el şi-a exprimat voinţa în sensul încetării contractului şi a expirat termenul de preaviz ori după data la care angajatorul a renunţat total ori parţial la termenul de preaviz.În speţă, angajatorul a respins, în mod expres, cererea reclamantei de revocare a demisiei, aşa cum rezultă din hotărârea nr. 10/19.10.2006, astfel încât cererea de demisie îşi produce efectele juridice.Potrivit art. 79 alin. 7 din Codul muncii, demisia are ca efect încetarea contractului individual de muncă la data expirării termenului de preaviz, a cărui durată se stabileşte în condiţiile reglementate de art. 79 din Codul muncii, sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.Angajatorul poate renunţa total sau parţial la dreptul de preaviz, deoarece acest drept operează în favoarea sa, iar nu a salariatului. Scopul preavizului, în cazul demisiei este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua măsurile necesare înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecinţele negative pe care le-ar putea avea încetarea intempestivă a contractului de muncă.În cuprinsul deciziei nr. 114 din 18 octombrie 2006, se menţionează că temeiul de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei – intimate, la data depunerii demisiei,: 18.10.2006, îl reprezintă dispoziţiile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art. 79 alin. 7 din Codul muncii. Prin urmare, se poate conchide că angajatorul a renunţat total la termenul de preaviz, conform prevederilor art. 79 alin. 7.În cazul demisiei, nu este necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă, deoarece contractul individual de muncă încetează de drept la data expirării termenului de preaviz sau a renunţării totale sau parţiale de către angajator la acest drept.Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat greşit că decizia contestată trebuia să cuprindă menţiunile referitoare la dreptul de preaviz, ca o condiţie de fond a valabilităţii acesteia.Nefiind necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă în cazul demisiei, eventuala decizie emisă într-o asemenea situaţie nu trebuie motivată, contrar susţinerii reclamantei.Dispoziţiile art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, invocate prin cererea de chemare în judecată pentru a susţine excepţia nulităţii absolute a actelor juridice contestate, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece decizia nr. 114/18.10.2006 şi hotărârea nr. 10/19.10.2006 nu se referă la o concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului, ci la încetarea contractului individual de muncă al reclamantei prin demisie.Având în vedere cele arătate mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., Curtea a admis recursul ca fiind întemeiat şi a modificat în tot hotărârea recurată, în sensul că a dispus respingerea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost precizată.

Tip: DecizieNr./Dată: 174 (27.02.2007)Autor: Curtea de Apel Iaşi - Munca si asigurari sociale

Încetarea de drept a contractului individual de muncă în cazul prevăzut de art. 56 lit. b din Codul munciiÎn ipoteza retragerii de către autorităţile competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncă al salariatului este considerat a fi reziliat de drept, chiar din momentul apariţiei cauzei de încetare.Contestatorul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Liceul Pedagogic solicitând constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere şi reintegrarea sa în funcţie cu plata drepturilor băneşti prevăzute de art. 78 alin. 1 din Codul muncii şi motivând că angajatorul a încălcat dispoziţiile art. 62 alin. 1 şi 64 alin. 1 şi 2 din Codul muncii.La primul termen de judecată, angajatorul a depus la dosar decizia de revocare a deciziei contestate, susţinând că cererea a rămas fără obiect.Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1942/12.10.2006 a admis în parte contestaţia, a luat act de revocarea deciziei de concediere şi a dispus reintegrarea contestatorului şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor prevăzute de art. 78 alin. 1 din Codul muncii, cu începere de la data emiterii deciziei de concediere şi până la reintegrarea efectivă.Recursul declarat de pârât este fondat, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă.Contestatorul-intimat C.V. a fost salariatul recurentului, pe postul de paznic, începând cu data de 26.11.2001.Prin adresa nr. 235657/15.03.2004 a Poliţiei Municipiului Bârlad – Biroul Poliţiei de Ordine Publică, s-a comunicat angajatorului-recurent că domnului C.V. nu s-a acordat avizul de funcţionare ca paznic.Potrivit dispoziţiilor art. 56 lit. h din Codul muncii, contractul individual de muncă încetează de drept de la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei. Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 545/2004, obţinerea avizelor, autorizaţiilor sau atestatelor este motivată de specificul fiecărei profesii sau meserii care presupune o calificare corespunzătoare, precum şi anumite aptitudini pe care cel ce doreşte să exercite acea meserie sau profesie trebuie să le aibă, tocmai pentru îndeplinirea sarcinilor la locul de muncă ales. Retragerea avizului, autorizaţiei sau atestatului de către autoritatea sau organismul competent se face numai în momentul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute la data acordării acestora, prevederile art. 56 lit. h din Codul muncii fiind conforme cu legea fundamentală.În literatura de specialitate şi practica judiciară s-a statuat că, fiind vorba de o încetare în virtutea legii, contractul este reziliat în chiar momentul apariţiei cauzei de încetare, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate ori să intervină un act al angajatorului.Întocmirea unui act constatator al încetării de drept a contractului, legal nestatornicit, ar fi inutil şi în orice caz, nu ar putea avea ca efect stabilirea unui alt moment – subsecvent – al încetării acestui contract.Având în vedere că art. 56 lit. h) din Codul muncii stabileşte cu certitudine data la care încetează contractul individual de muncă în cazul retragerii avizului de funcţionare de către organele competente, se reţine că în mod eronat prima instanţă a admis cererile reclamantului-intimat C.V.de reintegrare pe funcţia deţinută anterior încetării contractului de muncă şi de obligare a intimatului la plata despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 78 alin. 1 din Codul muncii.De altfel, art. 78 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, ci doar concedierilor efectuate în mod netemeinic sau nelegal.

8


Potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. 1 din Codul muncii, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi aceasta trebuie deosebită de încetarea de drept a contractului care operează în cazurile expres prevăzute de lege.S-a mai reţinut că, prin decizia nr. 422/20.09.2005, Curtea de Apel Iaşi, deşi a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 15/01.04.2004 emisă de recurent, nu a dispus şi reintegrarea intimatului C.V. pe postul deţinut anterior.

Tip: DecizieNr./Dată: 263/ (27.11.2006)Autor: Curtea de Apel Iaşi - Contencios administrativContencios administrativ. Funcţionari publici îndepărtaţi din funcţie pe motiv de reorganizare a unor servicii, fără ca sfera lor de

activitate să se fi modificat în mod esenţialPrin sentinţa civilă nr. 86/CA din 22 mai 2006, Tribunalul Vaslui a admis cererea în contencios administrativ formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Vaslui, dispunând anularea deciziei nr. 575/27 iunie 2005 emisă de pârâtă, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei menţionate, în sensul reintegrării reclamantului pe postul de şef serviciu contractare, din cadrul C.J.A.S. Vaslui, obligând pârâta să achite reclamantului drepturile salariale ce i se cuveneau, de la data eliberării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă, respingându-se cererea de chemare în garanţie a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr. 575 din 27 iunie 2005, emisă de pârâta C.J.A.S. Vaslui, reclamantul D.D. a fost eliberat din funcţia de conducere de şef serviciu acreditare, contractare, decontare, statistică, asistenţă medicală spitalicească şi prespitalicească, în condiţiile art. 844 lit. b, art. 847, art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 188/1999, fără ca în cauză să se fi dovedit că postul ocupat de reclamant a fost suprimat/redus; C.N.A.S. specificând prin adresa nr. CV2251/24.06.2005, prin care a transmis pârâtei organigrama pe anul 2005 şi statutul propriu, aprobate de preşedintele C.N.A.S., că aplicarea acestora trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv a prevederilor Legii nr. 188/1999.Comparând organigrama pe anul 2005, cu cea aprobată pentru anul 2004, prima instanţă a constatat că, în cadrul C.J.A.S. Vaslui, au fost menţinute cele trei direcţii şi anume: economică, relaţii cu furnizorii şi medic şef, în timp ce numărul serviciilor a fost completat cu încă un post, înfiinţându-se în cadrul direcţiei medic şef un serviciu medical, care se adaugă la cele două existente şi în anul 2004, cel din cadrul direcţiei economice şi cel din cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, postul ocupat de reclamant, existent în cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, nefiind practic desfiinţat.În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei, că atribuţiile postului ocupat de reclamant au fost modificate în proporţie de peste 50% şi că denumirea acestui serviciu, în anul 2005, este de Serviciu contractare, statistică, asistenţă medicală spitalicească şi urgenţă prespitalicească, faţă de cea din 2004, care era de servicu acreditare, contractare, decontare, statistică, asistenţă medicală primară şi ambulatoriu şi că serviciul din 2005 este un serviciu nou înfiinţat, prima instanţă a apreciat că pârâta nu a dovedit că aceste modificări reprezentau sau nu peste 50% din atribuţii şi că nu se poate justifica reducerea postului prin înfiinţarea unui nou post, care, în mod practic, ar fi avut jumătate din atribuţiile din anul 2004.Prima instanţă a concluzionat că postul nu a fost desfiinţat, el fiind menţinut cu atribuţiile ce i-au fost lăsate şi că schimbarea unor termeni din titulatura serviciului nu poate avea implicaţii în ceea ce priveşte existenţa postului, în condiţiile în care nici condiţiile de încadrare pe postul respectiv nu au fost modificate, solicitându-se o vechime de 2 ani şi studii superioare economice, medicale sau juridice, condiţii pe care reclamantul le îndeplinea.Tribunalul a considerat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 84 alin. 4 lit. b şi art. 84 alin. 7 din Legea nr. 188/1999, act normativ menit a asigura un serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial şi că încetarea raporturilor de serviciu nu poate avea loc decât în condiţiile strict prevăzute de lege, a căror încălcare ar aduce atingere însăşi scopului pentru care Legea nr. 188/1999 a fost adoptată.În ceea ce priveşte respectarea cerinţelor art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 188/1999, invocate în decizia nr. 575/2005, prima instanţă a reţinut că reclamantului i s-a acordat un preaviz de 30 zile, dar că, în ceea ce priveşte celelalte măsuri prevăzute de art. 86, instituţia publică pârâtă nu le-a adus la îndeplinire, nedovedindu-se nici faptul cedării în favoarea C.N.A.S. a posturilor neocupate la momentul emiterii deciziei contestate şi nici că, în perioada de preaviz, s-ar fi solicitat A.N.F.P. lista funcţiilor publice care erau vacante, demersurile făcute de pârâtă fiind apreciate ca fiind incomplete şi nesatisfăcătoare în raport de prevederile art. 86 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, care trebuiau să fie independente de existenţa ori inexistenţa vreunei cereri din partea celui care a fost sau urma să fie eliberat din funcţie.Prima instanţă a concluzionat că decizia emisă de pârât nu îndeplineşte cerinţele legale în baza căreia a fost emisă, ca urmare a acestui fapt, ea trebuie anulată, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintegrării reclamantului pe postul de şef serviciu contractare, din cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, şi obligării pârâtei să-i achite drepturile salariale ce i se cuveneau, de la data eliberării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă, respingându-se cererea de chemare în garanţie pe motiv că, potrivit O.U.G. nr. 150/2002, Casele de Asigurări de Sănătate sunt instituţii publice, cu personalitatea juridică, cu putere de decizie în ceea ce priveşte încadrarea şi disponibilizarea personalului şi că adresa nr. 2251 din 24 iunie 2005, transmisă de C.N.A.S. este una de recomandare, decizia cu privire la personalul ce urma să fie disponibilizat revenind casei judeţene.Curtea a respins recursul promovat de pârâtă ca nefondat, sens în care reţine următoarele:Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casele de Asigurări de Sănătate Judeţene au fost înfiinţate în urma adoptării Legii nr. 145/1997 şi de la acea dată funcţiile şi structura lor organizatorică nu au suferit modificări de substanţă.Atât Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cât şi Casele Judeţene sunt definite de art. 60 şi art. 61 din O.U.G. nr. 150/2002, în vigoare la data emiterii decizie contestate, ca fiind instituţii publice, cu personalitate juridică.Chiar dacă statutul propriu al C.N.A.S. şi statutul-cadru al caselor de asigurări este aprobat de Consiliul de administraţie al C.N.A.S. aceasta nu semnifică că personalul lor, constituit din funcţionari publici şi personal contractual, are un alt regim decât cel consacrat prin Legea nr. 188/1999 şi respectiv Codul muncii.Este necontestat faptul că reclamantul D.D. are statut de funcţionar public şi că, mai înainte de a fi eliberat din funcţie, el a deţinut funcţii publice de conducere, inclusiv funcţia de director executiv în cadrul Direcţiei relaţii contractuale.Recurenta nu contestă că reclamantul nu ar fi îndeplinit condiţiile de vechime şi de studii cerute pentru ocuparea postului de şef serviciu contractare, statistică, din cadrul Direcţiei Planificare, Dezvoltare şi Relaţii cu Furnizorii, ce figurează în organigrama aprobată de C.N.A.S. pentru anul 2005, şi nici faptul că la dat de 27 iunie 2005, în cadrul C.J.A.S. Vaslui erau posturi vacante care ar fi putut fi ocupate de către reclamant, în considerarea vechimii în specialitate şi a studiilor sale.

9


Tribunalul nu a pus la îndoială dreptul pârâtei de a-şi reorganiza activitatea, fie prin suprimarea unor posturi, fie prin înfiinţarea altora noi şi nici dreptul de a opera modificări în structura organizatorică şi în sfera de atribuţiuni pe care trebuia să le execute fiecare compartiment în parte.Dar schimbarea structurii organizatorice, a sferei de atribuţii a compartimentelor funcţionale, a raporturilor de subordonare, nu putea conduce la concedierea (eliberarea din funcţie) a unor funcţionari publici atâta timp cât nu s-a dovedit că măsura reorganizării a fost urmată de o reducere efectivă a numărului de personal şi că titularul postului nu ar fi îndeplinit condiţiile pentru ocuparea postului nou creat.Ca atare, chiar dacă s-ar accepta că atribuţiile postului au fost modificate în proporţie de peste 50%, ceea ce nu s-a dovedit, dacă se are în vedere că simpla însuşire a unor atribuţiuni nu echivalează cu o cuantificare a volumului de activitate, care să probeze realitatea şi temeinicia modificării, pârâta nu era în drept să-l concedieze (elibereze din funcţie) pe reclamant, atât timp cât el îndeplinea condiţiile cerute pentru postul pretins nou înfiinţat.Reorganizarea, eficientizare nu presupune îndepărtarea din funcţii a funcţionarilor existenţi pentru ca pe posturile astfel vacantate să fie încadrate alte persoane, cu atât mai mult cu cât este dovedit că reclamantul a mai făcut obiectul unei evaluări profesionale, fiind reîncadrat în funcţia publică de conducere de şef serviciu prin decizia nr. 624/11.07.2003, în baza Legii nr. 161/2003.Principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice este un principiu fundamental pe care este construit sistemul administraţiei de stat, independent de statutele după care se conduc instituţiile publice, parte în raporturile de serviciu şi ca atare în mod justificat prima instanţă a apreciat că practica administrativă de a se dispune eliberări din funcţie prin reducerea unor posturi, cărora li se schimbă parţial denumirea şi sfera de atribuţiuni, este abuzivă, în realitate fiind vorba de o formulă mascată pe îndepărtare a funcţionarilor publici aflaţi în funcţie pentru a permite reîncadrarea altor persoane, agreate.Întrucât atribuţiunea de contractare a fost, este şi va rămâne un atribut esenţial al Caselor de Asigurări de Sănătate, iar reclamantul avea calificarea, vechimea şi experienţa necesară pentru ocuparea postului nou înfiinţat, dar situat în aceeaşi sferă largă de atribuţiuni, pârâta nu era în drept să-l concedieze/elibereze din funcţie pentru a vacanta postul şi a-l scoate la concurs, principiul stabilităţii funcţiei publice împiedicând instituţiile publice să îndepărteze personalul, pe criterii mai mult sau mai puţin subiective, ori de câte ori se invocă chestiuni de management şi de reorganizare „pentru eficientizarea activităţii”.


Nelegalitatea deciziei de concediere în ipoteza întocmirii ulterioare de către angajator a documentaţiei ce a stat la baza luării măsurii unilaterale

Prin cererea înregistrată sub nr.2635/28.02.2006 la Tribunalul Iaşi, contestatorul A.V. a chemat în judecată pe intimata SC”ASAM” SA Iaşi şi a solicitat:· anularea deciziei de concediere nr.38/1.02.2006 emisă de către intimată;· obligarea intimatei la plata despăgubirilor conform art.78 Codul muncii;· obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti cuvenite pe durata concediului medical (12 – 31.07.2005).În motivarea cererii contestatorul a precizat că postul său nu a fost desfiinţat, ci ocupat de un alt salariat, astfel că decizia de concediere este nelegală.S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, prin întâmpinare, a precizat că reorganizarea activităţii prin desfiinţarea locului de muncă al contestatorului a fost discutată şi aprobată în şedinţa Comitetului Director din data de 27.02.2006, la baza acestei decizii fiind referatul întocmit de directorul tehnic din data de 23.01.2006.Apreciind că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului este efectivă, având o cauză reală şi serioasă, S.C. „ASAM” S.A. Iaşi a solicitat respingerea acţiunii.Prin sentinţa civilă nr.1274/31.05.2006 Tribunalul Iaşi a admis contestaţia formulată de contestatorul A.V., în contradictoriu cu intimata S.C. „ASAM” S.A. Iaşi.Dispune anularea deciziei de concediere nr.38/01.02.2006 emisă de societatea intimată.Dispune reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei contestate.Obligă intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile majorate, reactualizate şi indexate şi cu celelalte drepturi cuvenite acestuia, începând cu data de 21.02.2006 şi până la reintegrarea efectivă.Obligă intimata să plătească contestatorului indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 12.07.2005 – 31.07.2005.Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul reţine următoarele:Contestatorul A.V. a fost salariatul intimatei S.C. „ASAM” S.A. Iaşi pe postul de lăcătuş.Prin decizia nr.38/01.09.2006 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 21.02.2006 în temeiul dispoziţiilor art.65 Codul muncii. Se reţine prin această decizie că motivul concedierii îl constituie desfiinţarea postului de lăcătuş ca urmare a reorganizării activităţii.Potrivit disp.art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării societăţii, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, dintre cele prevăzute la alin.1.Potrivit disp.art.67 Codul muncii, salariaţii concediaţi beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului.De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.Or, în speţă, se reţine de către instanţă că intimata, căreia îi revenea sarcina probei conform art.287 Codul muncii, nu a făcut dovada desfiinţării efective a postului ocupat de către contestator.Se mai reţine de către instanţă că intimata nu a făcut nici dovada respectării dispoziţiilor art.67 Codul muncii, respectiv nu a făcut dovada faptului că anterior concedierii contestatorului, ar fi solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea redistribuirii acestuia.

10


Potrivit dispoziţiilor art.78 alin.1 Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa constată că decizia de concediere a contestatorului este nelegală.În ceea ce priveşte cererea contestatorului având ca obiect obligarea intimatei la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 12.07.2005 – 31.07.2005, instanţa constată că aceasta este întemeiată, intimata nefăcând dovada achitării drepturilor băneşti cuvenite contestatorului, aferente acestei perioade.Împotriva sentinţei civile nr.1274/31.05.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi a declarat recurs S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, invocând motivele de recurs prevăzute de art.304 punctul 7 şi 9 Cod procedură civilă.Se susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că postul ocupat de contestator nu a fost desfiinţat, ci ocupat de un alt salariat şi că unitatea nu a respectat prevederile art.65 alin.1 şi 2 din Codul muncii.Din adresa nr.124/13.03.2006 rezultă că postul a fost desfiinţat efectiv, nefiind angajată o altă persoană pe acest post.În luna septembrie 2005, societatea a achiziţionat de la S.C. „ATLAS CAPCO ROMÂNIA” S.R.L. Bucureşti, trei unităţi moderne de producere a aerului comprimat. Cauza care a determinat achiziţionarea acestor instalaţii moderne a fost costul foarte ridicat de producere al aerului comprimat, impunându-se eficientizarea acestei activităţi, prin reducerea costurilor de producere.Susţine recurenta că, urmare a acestor investiţii tehnologice, s-a impus reducerea numărului de personal implicat în activitatea de producere a aerului comprimat, respectiv de la 4 la 3 lăcătuşi. Vechea instalaţie se defecta prea des şi de aceea era necesar un lăcătuş în plus care să se ocupe de aceste probleme, precum şi pentru a-i putea suplini pe ceilalţi lăcătuşi în momentul în care aceştia plecau în concediu.Cu referire la dispoziţiile art.67 Codul muncii, recurenta susţine că această dispoziţie legală nu instituie în sarcina unităţii obligaţia de a solicita sprijinul A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii acestuia. Salariatul concediat pe motive ce nu ţin de persoana lui beneficiază, în condiţiile legii, de ajutor de şomaj.Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza pe fond, respingerea acţiunii.Prin întâmpinare, intimatul A.V. a solicitat respingerea recursului susţinând că, după data de 21.02.2006, postul său a fost ocupat de un alt salariat şi că motivul concedierii sale l-a constituit obligarea recurentei la plata drepturilor băneşti cuvenite aferente perioadei 12 – 31.07.2005.În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale în materie, instanţa de control judiciar constată următoarele:Intimatul A.V. a fost concediat, prin decizia nr.38/1.02.2006, în temeiul art.65 Codul Muncii, reţinându-se că, urmare a reorganizării activităţii S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, s-a desfiinţat postul ocupat de către acesta, şi anume cel de lăcătuş.În mod corect a reţinut tribunalul că recurenta, în calitate de angajator, nu a făcut dovada desfiinţării efective a locului de muncă al contestatorului şi că aceasta a avut o cauză reală şi serioasă, aşa cum prevăd dispoziţiile art.65 Codul muncii.Instanţa constată că, deşi decizia de concediere a fost emisă la data de 1.02.2006, toate înscrisurile depuse de recurentă la fondul cauzei în susţinerea desfiinţării postului ocupat de contestator sunt ulterioare emiterii deciziei de concediere nr.38/2006.Astfel, referatul directorului tehnic prin care aceste propune desfiinţarea postului de lăcătuş, Secţia Mentenanţă (post ocupat de A.V.) este înregistrat sub nr.2547/23.02.2006.Reorganizarea activităţii propuse de directorul tehnic a fost discutată şi aprobată în şedinţa Comitetului Director din data de 27.02.2006, dată la care intimatul A.V. nu mai era salariatul S.C. „ASAM” S.A. Iaşi.Toate apărările recurentei formulate în cererea de recurs referitoare la necesitatea reorganizării activităţii sale nu au relevanţă în cauză din moment ce toată documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei de concediere nr.38/2006 a fost întocmită ulterior.Cum recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.65 alin.2 Codul muncii, Curtea nu a mai analizat motivul de recurs referitor la solicitarea sprijinului A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii contestatorului.În temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de recurenta S.C. „ASAM” S.A. Iaşi şi a menţinut sentinţa recurată, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 punctul 9 Cod procedură civilă.

Tip: DecizieNr./Dată: 507/R (17.10.2006)Autor: Curtea de Apel PitestiLITIGIU DE MUNCĂ. DESFACEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ DIN MOTIVE CE NU ŢIN DE PERSOANA SALARIATULUI. ÎNCĂLCAREA OBLIGAŢIEI ANGAJATORULUI. CONSECINŢE. Art.70 alin.3 şi art.79 alin.1 din Legea nr.76/2002 combinate cu art.64 şi

art.65 alin.1 din Codul munciiÎn pofida formulării limitative a art.64 din Codul muncii, dispoziţiile sale trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art.65 alin.1, întrucât relaţiile de muncă se bazează şi pe principiul bunei credinţe şi a garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.Obligaţia respectivă este prealabilă desfacerii contractului, astfel încât omisiunea de a o aduce la îndeplinire atrage nulitatea acestei măsuri.Prin acţiunea înregistrată la data de 13.03.2006 sub nr.1306, C.L. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art.283 alin.l lit.a din Codul muncii, contestaţie împotriva deciziei nr.24 din 09 februarie 2006 emisă de S.C.„PETROM”S.A. BUCUREŞTI – SUCURSALA ARPECHIM PITEŞTI, prin care i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în temeiul dispoziţiilor art.65-67 şi art.73-75 din Legea nr.53/2003, solicitând anularea acesteia, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, precum şi obligarea unităţii la plata despăgubirilor cu titlu de drepturi salariale calculate de la data de 09.02.2006 şi până la reintegrarea în funcţia avută, în cuantum indexat, majorat şi reactualizat şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, inclusiv tichetele de masă.A mai solicitat obligarea angajatorului şi la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă aferent anului 2006, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.În motivarea contestaţiei, se arată că în perioada 26.09.1990–09.02.2006 contestatoarea a desfăşurat activitatea de operator chimist şi pompagiu.Prin decizia contestată i-a fost desfăcut contractul individual de muncă, urmare a desfiinţării postului de pompagiu din cadrul Secţiei Cracare Catalitică datorită reorganizării activităţii Sucursalei Arpechim Piteşti.

11


Măsura de desfacere a contractului individual de muncă este nelegală şi netemeinică, deoarece contestatoarea a fost angajată la Arpechim Piteşti prin transfer de la C.A.T.C. Piteşti pentru a însoţi pe P.Ş., accidentat la locul de muncă şi care, datorită accidentului suferit, a rămas fără vedere, având nevoie de însoţitor permanent.Transferul contestatoarei a fost aprobat pentru a-l însoţi permanent pe P.Ş., care prin decizia nr.1408/29.06.1978 a fost încadrat în gradul I de invaliditate – nevăzător.Conducerea intimatei a aprobat prin referatul întocmit de directorul general la data de 26.04.1983 propunerea ca însoţitorul persoanei invalide să fie din cadrul Arpechim Piteşti.Arată contestatoarea că despre măsura desfacerii contractului individual de muncă a aflat din adresa nr.567/27.02.2006, comunicată de către intimată lui P.Ş. la data de 01.03.2006.Postul pe care a fost angajată contestatoarea este unul fictiv, ce nu necesită prezenţa sa la locul de muncă, neputând fi astfel inclus în categoria locurilor de muncă ce au fost desfiinţate.În fapt, nu a avut loc o restrângere de activitate care să atragă incidenţa dispoziţiilor art.65 din Codul muncii.În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art.76, art.77, art.78 şi art.281-289 din Codul muncii.În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.392/CM din 24 mai 2006, a respins contestaţia formulată.S-a reţinut de instanţa de fond, la pronunţarea acestei sentinţe, că iniţial contestatoarea a refuzat să primească decizia de concediere, situaţie în care intimata a procedat la încheierea procesului verbal din 09.01.2006 şi a comunicat decizia prin scrisoare recomandată la domiciliul acesteia, care se afla la domiciliul numitului P.Ş., întrucât era însoţitor permanent al acestuia, acolo fiind şi locul său de muncă.Instanţa de fond a apreciat că reşedinţa contestatoarei era la domiciliul numitului P.Ş., unde i-a fost comunicată decizia de concediere, plicul respectiv fiind deschis de acesta din urmă, care însă era invalid de gradul I, fiind nevăzător.Cum comunicarea deciziei către contestatoare s-a făcut la data de 18.01.2006, conform înscrisului de la fila 30, având în vedere că pe data de 19.01.2006 P.Ş. a informat conducerea intimatei că nu poate semna decizii pentru salariaţii săi, s-a apreciat că formularea contestaţiei la data de 13 martie 2006 este tardivă, nefiind respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art.283 alin.1 lit.a din Codul muncii.Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, contestatoarea C.L.Se arată, în motivarea recursului, că sentinţa este nelegală, întrucât în mod nejustificat s-a respins contestaţia ca tardiv formulată. Nu s-a avut în vedere că termenul pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă este de 30 de zile de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului, iar în cauza de faţă decizia nu a fost comunicată contestatoarei nici până în prezent.Dovada comunicării deciziei de desfacere a contractului de muncă se poate efectua numai prin Poşta Română cu confirmare de primire şi semnătura destinatarului, nici o altă instituţie particulară nefiind abilitată să confirme sau să infirme asemenea comunicări.Pe de altă parte, toată corespondenţa de care face vorbire intimata a fost făcută pe numele lui P.Ş. şi nu pe numele contestatoarei, cel dintâi semnând de primire, nefăcându-se astfel dovada primirii de către contestatoare a deciziei respective.Faţă de aceste motive, se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei, invocată de intimată şi trimiterii cauzei spre competentă soluţionare la acelaşi tribunal.Recursul declarat de contestatoare este întemeiat.Prin decizia nr.24 din 09 ianuarie 2006, intimata PETROM S.A. BUCUREŞTI – Sucursala Arpechim Piteşti a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei C.L. din funcţia de pompagiu în cadrul Secţiei Cracare Catalitică, în temeiul art.65 şi 66 din Codul muncii, începând cu data de 09 ianuarie 2006.Se arată în decizie că motivul concedierii îl reprezintă desfiinţarea postului ocupat de aceasta, respectiv a postului de pompagiu la Secţia Cracare Catalitică, ca urmare a reorganizării activităţii Sucursalei Arpechim Piteşti, conform programului de reorganizare a PETROM S.A. aprobat prin hotărârile Consiliului de Administraţie al PETROM S.A. în data de 07 iunie 2005 şi 09 august 2005.Potrivit art.283 alin.1 lit.a din Codul muncii, decizia unilaterală a angajatorului privind încetarea contractului individual de muncă poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data la care a fost comunicată.Instanţa de fond a respins ca tardiv formulată contestaţia împotriva deciziei de mai sus, reţinând că a fost înaintată intimatei cu scrisoare recomandată prin DHL pe numele lui P.Ş., dar pentru contestatoare şi care a fost primită la data de 18 ianuarie 2006, dată faţă de care formularea contestaţiei la 13 martie 2006 este tardivă. Instanţa constată însă că, din înscrisul de mai sus prin care s-a comunicat decizia de concediere contestatoarei, rezultă că aceasta a fost primită la data de 18.01.2006 de numitul P.Ş., care a semnat personal de primire şi nu de contestatoare.La dosar nu a fost depusă nici o altă dovadă din care să rezulte comunicarea către contestatoare a deciziei de concediere, pentru a se putea stabili data exactă când aceasta a luat cunoştinţă de decizie şi de la care curgea termenul de 30 de zile pentru formularea contestaţiei.Potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei, comunicarea făcându-se prin predarea ei direct salariatului, cu semnătură de primire ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta. Data comunicării marchează momentul aplicării sancţiunii de la care angajatorul este îndreptăţit să procedeze la executarea acesteia şi de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru introducerea contestaţiei.Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada comunicării deciziei contestatoarei, în mod nejustificat instanţa de fond a respins ca tardiv formulată contestaţia, situaţie în care, faţă de prevederile art.312 alin.2 Cod procedură civilă, a fost admis recursul formulat şi casată sentinţa civilă atacată. Potrivit art.81 alin.1 din Legea nr.168/1999 privitoare la soluţionarea conflictelor de muncă, în caz de admitere a recursului, instanţa va judeca în fond cauza. Prevederile acestui text de lege nu se aplică, aşa cum prevede art.81 alin.2 în următoarele situaţii: soluţionarea cauzei de instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă şi atunci când judecata în fond a avut loc în lipsa părţii, care nu a fost legal citată. Cum în speţă nu ne aflăm în cele două situaţii prevăzute de lege, recursul formulat de contestatoare fiind admis, instanţa urmează a judeca în fond cauza.Se constată că, prin recursul formulat, nu s-a atacat de contestatoare fondul cauzei, însă având în vedere prevederile art.3041 Cod procedură civilă, potrivit căruia recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este

12


limitat la motivele de casare prevăzute de art.304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele coroborat cu art.292 alin.2 Cod procedură civilă, urmează a se analiza cauza în fond pe baza celor invocate la prima instanţă.Rejudecând pe fond cauza, se constată că, aşa cum s-a arătat mai sus, prin decizia nr.24 din 09.01.2006 s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei în temeiul art.65 şi 66 din Codul muncii, ca urmare a reorganizării activităţii Sucursalei Arpechim Piteşti, ce a dus la desfiinţarea postului ocupat de aceasta, respectiv de pompagiu în cadrul Secţiei de Cracare Catalitică.Contestatoarea-recurentă nu contestă că la societatea intimată a avut loc o reorganizare a activităţii, care a dus la desfiinţarea postului său, însă arată că, în realitate, a fost angajată la Arpechim Piteşti prin transfer de la C.A.T.C. Piteşti pentru a însoţi pe P.Ş., accidentat la locul de muncă în timp ce-şi îndeplinea sarcinile de serviciu şi că în toată perioada 26.09.1990 -09.02.2006 l-a însoţit permanent pe acesta, locul său de muncă fiind la domiciliul lui, care întocmea lunar un pontaj, în baza căruia contestatoarea era retribuită.Nu s-a făcut nici o dovadă însă că recurenta-contestatoare a efectuat alte lucrări decât cele care rezultă din contractul individual de muncă, situaţie în care, în urma reorganizării activităţii societăţii intimate, a avut loc o desfiinţare a locului său de muncă care a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă. S-a dovedit că postul contestatoarei nu se mai regăseşte în organigrama societăţii intimate, reorganizare ce a prezentat un caracter obiectiv, impusă de dificultăţi economice.Instanţa constată însă că, în situaţia în care concedierea se dispune din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul are obligaţia de a-i propune acestuia alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea sa profesională. Atunci când angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, el are obligaţia de a solicita sprijinul Agenţiei Teritoriale de Ocupare a Forţei de Muncă, în vederea redistribuirii salariatului, urmând să îi comunice acestuia soluţiile propuse de Agenţie.Dacă salariatul nu îşi manifestă expres consimţământul în termenul prevăzut şi dacă Agenţia Teritorială de Ocupare a Forţei de Muncă nu poate îndeplini obligaţia respectivă, angajatorul poate dispune concedierea.În art.70 alin.3 Codul muncii este reglementată obligaţia angajatorului de a notifica Proiectul de concediere şi agenţiei, iar art.79 din Legea nr.76/2002 privind asigurările de şomaj şi stimularea forţei de muncă prevede că în cazul unor restructurări ale activităţii care pot conduce la modificări substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa Agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea adoptării măsurilor pentru combaterea şomajului.În practica judiciară s-a apreciat că în pofida formulării limitative a art.64 din Codul muncii, dispoziţiile sale trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art.65 alin.1, întrucât relaţiile de muncă se bazează şi pe principiul bunei-credinţe şi a garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.În consecinţă, s-a decis că obligaţia respectivă este prealabilă desfacerii contractului, astfel încât omisiunea de a o aduce la îndeplinire atrage nulitatea acestei măsuri.Întrucât în speţă nu s-a făcut dovada că angajatorul s-a adresat Agenţiei Teritoriale de Ocupare a Forţei de Muncă, că a oferit contestatoarei un alt loc de muncă, măsura concedierii luată este nulă, situaţie în care a fost admisă contestaţia formulată şi anulată decizia emisă, cu consecinţa reintegrării contestatoarei şi obligării intimatei, în baza art.78 Codul muncii, la plata drepturilor salariale de la data emiterii deciziei şi până la reintegrarea efectivă. La cererea contestatoarei-recurente, a fost obligată intimata la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată, ce reprezintă onorariu avocat în recurs şi se acordă în baza art.274 Cod procedură civilă.

Tip: DecizieNr./Dată: 1034 (09.05.2008)Autor: Curtea de Apel TimisoaraContract individual de muncă. Perioadă de probă. Încetarea contractului prin notificarea emisă de angajator. C.mun., art. 31 alin.

(41)Potrivit art. 31 alin. (41) din Codul muncii, perioada de probă poate fi calificată ca o clauză de dezicere a contractului individual de muncă, aplicabilă în cazul în care angajatorul apreciază că salariatul nu corespunde cerinţelor postului, iar notificarea reprezintă o modalitate simplificată de concediere din iniţiativa angajatorului. Astfel, angajatorul poate să rezilieze contractul individual de muncă fără preaviz şi fără motivare, cu condiţia respectării formei scrise a notificării. Prin sentinţa civilă nr. 90/17.01.2008, Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă precizată formulată de către reclamanta R.A.R. împotriva pârâtei S.C. „R.H.” S.R.L. Otopeni, cu punct de lucru în Timişoara, ca neîntemeiată.Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că raporturile de muncă dintre părţi îşi au sorgintea în contractul individual de muncă, încheiat la data de 3.09.2007, reclamanta ocupând postul de casier. În contract s-a prevăzut o perioadă de probă de 30 de zile de la data încheierii acestuia. Pârâta, prin notificarea nr. 122/25.09.2007, a înştiinţat-o pe reclamantă că începând cu data de 25.09.2007, dată situată în cursul perioadei de probă, încetează contractul individual de muncă, prin aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (41) din Codul muncii.Conform art. 31 alin. (41) din Codul muncii, pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă contractul individual de muncă poate înceta numai printr-o notificare scrisă, la iniţiativa oricăreia dintre părţi.Prin urmare, perioada de probă constituie o clauză de dezicere consacrată legal, care, înserată în contractul individual de muncă, foloseşte ambelor părţi, în sensul că angajatorul verifică pregătirea şi aptitudinea salariatului, iar acesta din urmă constată dacă angajatorul în cauză este sau nu convenabil pentru el. Oricând pe durata perioadei de probă sau la sfârşitul acestei perioade, dar nu mai târziu de acest moment, contractul individual de muncă poate înceta prin notificare scrisă la iniţiativa oricăreia dintre părţi, context în care atât angajatorul, cât şi salariatul, atunci când înţeleg să iasă unilateral din contract în timpul sau la sfârşitul perioadei de probă, nu sunt obligaţi să respecte un termen de preaviz. Astfel, prevalându-se de existenţa clauzei de dezicere, angajatorul concediază pe salariat fără o motivare anume şi fără preaviz, însă notificarea, comunicată de către angajator angajatului, trebuie să îmbrace forma scrisă, cerută „ad validitatem”.Faţă de considerentele expuse tribunalul, în aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (41) din Codul muncii, a respins acţiunea civilă precizată ca neîntemeiată.Împotriva sentinţei civile nr. 90/17.01.2008 a Tribunalului Timiş a declarat recurs, în termen legal, reclamanta şi, fără a preciza temeiul de drept al recursului, a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 31 alin. (41) şi ale art. 189 din Codul muncii. Totodată, a susţinut că, prin hotărârea atacată, s-a încălcat dreptul său la muncă.Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că nu există nici un motiv pentru casarea sau modificarea sentinţei recurate, întrucât tribunalul a reţinut corect starea de fapt şi a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente.

13


Din contractul individual de muncă depus la dosar rezultă că reclamanta a fost încadrată pe o perioadă de probă de 30 de zile. Potrivit art. 31 din Codul muncii,aceasta reprezintă o perioadă de verificare a aptitudinilor salariatului.În raport de conţinutul art. 31 alin. (41) din Codul muncii, perioada de probă poate fi calificată ca o clauză de dezicere a contractului individual de muncă, aplicabilă în cazul în care angajatorul apreciază că salariatul nu corespunde cerinţelor postului, iar notificarea reprezintă o modalitate simplificată de concediere din iniţiativa angajatorului. Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 55 lit. c) Codul muncii.Având în vedere natura juridică a perioadei de probă, respectiv aceea de clauză de dezicere, angajatorul poate să rezilieze contractul individual de muncă fără preaviz şi fără motivare. Întrucât părţile contractante au prevăzut a astfel de clauză în contractul individual de muncă, reclamantei, care a consimţit la încheierea acestuia, nu i s-a îngrădit dreptul la muncă.Prevederile art. 189 din Codul muncii, care se referă la formarea profesională, nu sunt incidente în cauză şi, prin urmare, nu puteau fi încălcate.Pentru considerentele expuse anterior, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Tip: Sentinţă civilăNr./Dată: 361 (14.02.2008)

Încetarea contractului individual de muncă. Reorganizarea activităţii. Caracterul real şi efectiv al desfiinţări locului de muncă ocupat de salariat.

Prin acţiunea înregistrată la acest tribunal sub nr.9153/101 la data de 22.10.2007, precizată ulterior, reclamantul MC a chemat în judecată pârâta RNP a solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr.100/06.11.2007 emisă de DS DTS, prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă începând cu data de 01.11.2007, ca urmarea reducerii postului de pădurar pe care-l ocupa.A mai solicitat reintegrarea în postul avut anterior şi plata drepturilor salariale pe perioada cuprinsă între data desfacerii contractului de muncă şi reintegrarea sa în postul de pădurar, la cantonul nr.27 GM 2 din Ocolul Silvic VM, jud. Mehedinţi.In motivarea acţiunii a arătat că, i-a comunicat cu adresa nr. 10973/18.09.2007 faptul că începând cu data de 1 noiembrie 2007 încetează raporturile de muncă, întrucât au fost desfiinţate unele posturi de pădurar, între care şi postul ocupat de către reclamant. A mai arătat că, în realitate, unitatea amenajistică de pădure unde au funcţionat un număr de 4 pădurari, între care şi reclamantul, în suprafaţă de 1.705 hectare pădure, a revenit fostului proprietar, după care pădurea a intrat în „reglementarea de pază profesionistă”, a OS VM, care aparţine de DS DTS , cu precizarea că, persoanele care au dobândit pădurea au solicitat DS DTS să încheie contracte de pază pentru pădure, astfel că, paza trebuia asigurată în continuare, prin menţinerea activităţilor specifice posturilor de pădurar.Reclamantul a invocat şi nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă nr.100/06.11.2007, cu precizarea că, nu cuprinde toate datele cerute de lege, respectiv, termenul şi instanţa la care poate fi atacată această decizie. Prin întâmpinare, intimata a învederat în esenţă următoarele aspecte:Prin Hotărârea nr.10/30.08.2007 emisă de Consiliul de Administraţie al RNP - ca rezultat al aplicării „metodologiei privind gradarea unităţilor şi subunităţilor a RNP şi condiţiilor minime pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor structuri ale acestora, s-a avut în vedere efectuarea unor concedieri colective ca urmare a restrângerii sau desfiinţării unor activităţi nerentabile, a reorganizării activităţilor, precum şi a optimizării structurilor de personal, proces absolut necesar pentru creşterea eficienţei activităţii.In acest sens s-a hotărât ca începând cu 01.11.2007, să fie disponibilizaţi un număr de 880 salariaţi la nivel de regie, prin concediere colectivă, urmând ca la DS DTS să fie concediaţi un număr de 78 salariaţi, din care 36 salariaţi personal TESA şi 42 salariaţi personal muncitor.Concedierea colectivă realizată la nivelul RNP s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art 65 al.2 Codul muncii, având la bază o cauză reală şi serioasă.In situaţia reclamantului, postul de pădurar a fost desfiinţat efectiv, ca urmare a desfiinţării Cantonului nr.27 GM OS, jud.Mehedinţi, întrucât suprafaţa de pădure ocupată de acest canton a fost retrocedată proprietarilor. Ulterior, prin cererea înregistrată la nr.11165 la 20.09.2007 la DS DTS petentul şi-a manifestat opţiunea pentru ocuparea postului de pădurar la Cantonul 25 V din cadrul OS VM, jud.Mehedinţi, pe durată determinată, însă, întrucât, pentru acelaşi post şi-a manifestat opţiunea şi un alt salariat afectat de concedierea colectivă, care îndeplinea aceleaşi condiţii ca şi reclamantul, s-a organizat concurs pentru ocuparea acestui post la data de 30.10.2007. In urma concursului organizat, reclamantul a obţint nota 8,00, iar contracandidatul său, TC, a obţinut nota 10,00, rezultatele acestui concurs nefiind contestate de către petent.Intimata a susţinut că au fost respectate toate etapele prevăzute de dispoziţiile Codului muncii privind concedierea colectivă, la nivelul regiei, fiind întocmit un plan de restructurare ce a fost comunicat în termen legal Federaţiei Sindicatelor “SIL”, AOFM Bucureşti , privind disponibilizarea prin concediere colectivă a unui număr de 880 salariaţi începând cu luna noiembrie 2007, cuprinzând tabelul cu numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi de concediere, pe ds, pentru DS DTS , fiind prevăzută disponibilizarea unui număr total de 78 salariaţi, din care 36 TESA şi 42 muncitori.Analizând acţiunea formulată de reclamant, în raport de apărările formulate de intimată prin întâmpinare, de probele administrate în cauză cu acte şi în raport de incidenţa actelor normative, instanţa reţine următoarea stare de fapt şi de drept:Reclamantul MC a fost angajat în postul de pădurar la Cantonul 27 GM 2 , jud.Mehedinţi, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată.Prin Ordinul nr.421/16.06.2006 emis de Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu modificările şi completările aduse prin Ordinul nr.960 din 10.12.2007 a fost aprobat Programul de restructuirare a RNP– ca urmare a restituirii pădurilor către foştii proprietari.Ca efect al aplicării Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările ulterioare, fondul forestier proprietate publică a statului, s-a diminuat progresiv, pe măsură ce procesul de retrocedare a terenurilor forestiere a evoluat, de la 4,3 milioane hectare la cca. 3,2 milioane hectare, aşa cum rezultă din Anexa la Ordinul menţionat mai sus, RNP, urmând a-şi redimensiona activitatea, bugetul de venituri şi cheltuieli în concordanţă cu suprafaţa rămasă în proprietatea statului şi resursele aferente şi a disponibiliza, prin concedieri colective, 7.048 salariaţi.Diminuarea suprafeţei fondului forestier, proprietate publică a statului, deci şi a resurselor valorificabile, care să susţină activitatea, a avut drept conseciţă directă reducerea numărului de structuri organizatorice de nivelul cantoanelor silvice, districtelor silvice, încetarea activităţii fondurilor de exploatare, ş.a., astfel că s-a impus o nouă configuraţie a structurilor organizatorice şi funcţionale

14


a unităţilor regiei, elaborându-se în acest scop “Metodologia privind gradarea unităţilor şi subunităţilor RNP, condiţiile minime pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea structurilor acestora şi dimensionarea numărului de personal”, ce a fost aprobată prin hotărârea nr.9/2007 a Consiliului de Administraţie, cu completările aduse prin Hotărârea nr.10/30.08.2007, în baza HG nr.1105/2003, privind reorganizarea RNP.Prin Hotărârea nr.10/30.08.2007 a Consiliului de Administraţie a RNP, emisă ca urmare a aplicării “Metodologiei privind gradarea unităţilor şi subunităţilor RNP şi condiţiilor minime pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor structuri ale acestora”, s-a aprobat efectuarea de concedieri colective, ca urmare a restrângerii sau desfiinţării unor activităţi nerentabile, a reorganizării activităţilor, pentru optimizarea structurilor de personal, prin disponibilizarea unui număr de 880 salariaţi la nivel de regie, din care, la DS DTS, un număr de 78 salariaţi (36 salariaţi personal TESA şi 42 personal muncitor).Hotărârea nr.10/30.08.2007 a RNP nu a fost contestată de reclamant, a intrat în circuitul juridic şi a produs efectele pentru care a fost emisă.Au fost respectate etepele prevăzute de dispoziţiile Codului muncii privind concedierea colectivă, fiind întocmit un plan de restructurare ce a fost comunicat Federaţiei Sindicatelor “SIL”, AOFM Bucureşti şi ITM Bucureşti.In baza memoriului justificativ întocmit de şeful OS VM din cadrul DS DTS şi a anexei la acest memoriu justificativ, s-au restructurat 5 posturi pădurar şi un post de şef district silvic, între care şi unicul post de pădurar ocupat de către reclamantul MC, ca urmare a desfiinţării Cantonului Silvic nr,27 GM2, suprafaţa de pădure ocupată de acest canton, fiind retrocedată foştilor proprietari.La data de 18.09.2007 s-a comunicat reclamantului adresa de preaviz nr.973, prin care i s-a adus la cunoştiinţă faptul că începând cu data de 1.11.2007, urmau să înceteze raporturile de muncă între reclamant şi DS DTS, iar intimata a emis Decizia nr.10973/18.09.2007, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, ca urmare a reducerii postului de pădurar pe care-l ocupă.Desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, din cele prevăzute de art. 65 din Codul muncii, ca urmare a reorganizării DS DTS .Concedierea în discuţie este una pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, adică ea reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.Desfiinţarea postului este efectivă, întrucât a fost înlăturat din organigramă şi statul de funcţiuni al angajatorului, iar cauza este reală şi serioasă, adică are un caracter obiectiv, fiind determinată de necesitatea restructurării şi reorganizării activităţii RNP şi implicit a DS DTS.Concedierea a privit pe reclamant, în calitate de salariat care ocupă locul de muncă desfiinţat, iar soluţia instituită de art.65 din Codul muncii nu permite selectarea salariaţilor încadraţi în posturi similare, în vederea concedierii celui cu o pregătire profesională mai slabă sau cu o situaţie socială precară.La data de 20.09.2007, prin cererea înregistrată sub nr.11164, reclamantul şi-a manifestat opţiunea pentru ocuparea postului de pădurar la Cantinul nr.25 V din districtul V OS VM.Avându-se în vedere faptul că, pentru acelaşi post şi-a manifestat opţiunea şi un alt salariat afectat de concedierea colectivă, care îndeplinea condiţii similare cu reclamantul, la data de 30.10.2007 s-a organizat concurs pentru ocuparea acestui post vacant, în urma căruia reclamantul a obţinut nota 8,00, iar contracandidatul său a obţinut nota 10,00, rezultatele acestui concurs nefiind contestate de către reclamant.Instanţa constată că, Decizia nr. 100/6.11.2007 nu este lovită de nulitate, întrucât, art 268 al.2 din Codul Muncii, sancţionează cu nulitate absolută numai deciziile prin care se dispune aplicarea sancţiunii disciplinare, pentru lipsa termenului în care sancţiunea poate fi contestată şi instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată, iar în cazul dedus judecăţii este în discuţie o decizie de încetare a raporturilor de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.Reclamantul nu a încercat vreun prejudiciu pentru faptul că în cuprinsul deciziei, nu a fost menţionat termenul de contestaţie şi instanţa competentă să judece contestaţia, în condiţiile în care reclamantul a atacat la instanţa competentă în termenul prevăzut de Codul Muncii această decizie. Pentru considerentele arătate mai sus, instanţa a respins contestaţia formulată de reclamantul MC împotriva Deciziei nr.100/06.11.2007 emisă de intimata DS DTS.Tribunalul Mehedinţi. Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale. Sentinţa nr. 361/14.02.2008, pronunţată în dos. nr. 9153/101/2007.


Concediere. Interdicţii. Incapacitate temporară de muncă. C. mun. – art. 60 alin. 1Potrivit art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, concedierea nu poate fi dispusă.Prin sentinţa civilă nr. 1389 din 9 noiembrie 2005, Tribunalul Arad a respins acţiunea intentată de reclamantul V.G., apreciind ca legală şi temeinică măsura concedierii sale disciplinare, dispusă de pârâtul Primarul comunei U., în temeiul art. 61 alin. 1 lit. a din Codul muncii.Recursul declarat de reclamant a fost motivat în drept cu dispoziţiile art. 299, 302 – 306 C. pr. civ., iar în fapt s-a susţinut, în esenţă, că dispoziţia de concediere a fost emisă cu nesocotirea cerinţelor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, care stabilesc că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata incapacităţii temporare de muncă.În urma examinării cauzei, atât prin prisma motivelor invocate în scris, cât şi în limitele conferite de art. 3041 C. pr. civ., s-a constatat că recursul este fondat, urmând a fi admis întrucât susţinerile formulate se încadrează în cerinţele art. 304 pct. 9 C. pr. civ.A fost modificată în tot hotărârea primei instanţe, iar în fond a fost admisă acţiunea astfel cum a fost formulată.Curtea a reţinut că, prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei nr. 150 din 27.09.2005 prin care Primarul comunei U. a decis concedierea sa disciplinară în temeiul art. 61 lit. a din Codul muncii, întrucât măsura a fost dispusă în perioada când s-a aflat în concediu medical stabilit prin certificat medical conform legii.S-a mai susţinut şi că pârâtul a nesocotit prevederile art. 63 alin. 1 din Codul muncii, care instituie obligativitatea cercetării administrative prealabil aplicării sancţiunii, astfel că potrivit art. 267 din acelaşi act normativ măsura dispusă este lovită de nulitate.

15


Din probatoriul administrat în cauză rezultă că prin dispoziţia contestată, emisă în temeiul art. 61 lit. a şi art. 264 lit. f din Codul muncii, Primarul comunei U. a decis concedierea disciplinară a şoferului V.G. pentru lipsă nemotivată de la serviciu, cu începere de la 12.09.2005 şi pentru refuzul acestuia de a da notă explicativă în legătură cu absenţele înregistrate.Dispoziţia a fost emisă la 27.09.2005, iar potrivit certificatului de concediu medical, angajatul se afla în incapacitate temporară de muncă, cu începere de la 14.09.2005, aspect adus la cunoştinţa persoanei îndreptăţite să dispună încetarea raporturilor de muncă, precum rezultă din referatul întocmit de viceprimarul comunei cu ocazia convocării salariatului în vederea efectuării cercetării administrative.Cum potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe perioada incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, s-a apreciat că măsura dispusă este lovită de nulitate, nemaifiind astfel necesară analiza şi a celorlalte motive invocate în calea de atac. Ca atare, în urma admiterii recursului, a modificării sentinţei şi a admiterii acţiunii, a fost anulată dispoziţia emisă de pârât, iar în temeiul art. 78 din Codul muncii, angajatorul a fost obligat la plata despăgubirilor cuvenite salariatului pentru perioada cât nu a putut presta activitate, respectiv de la data încetării raporturilor de muncă şi până la data reintegrării efective.Pentru considerentele expuse s-a apreciat ca fondat recursul declarat în cauză.

Tip: DecizieNr./Dată: 265/R (18.04.2006)

Litigiu de muncă. Concediere individuală întemeiată pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii. CondiţiiConform dispozitiilor art. 65 din Codul muncii concedierea individuala pentru motive care nu tin de persoana salariatului poate fi dispusa numai ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, determinata de dificultati economice, transformari tehnologice sau reorganizarea activitatii. Totodata desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa. În contextul în care pârâta a dovedit ca se confrunta cu greutati financiare , având datorii neonorate catre bugetul de stat, iar prin hotarârea adunarii generale a actionarilor s-a decis desfiintarea postului ocupat de reclamant si reorganizarea societatii, aprobându-se o noua organigrama sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 65 din Codul muncii pentru a se dispune concedierea reclamantului. Prin Sentinta civila nr. 1500 din 24 noiembrie 2005 a Tribunalului Mures, s-a admis în parte actiunea civila formulata de reclamantul P. T.S, în contradictoriu cu pârâta SC E. T. SRL.Împotriva acestei sentinte a declarat recurs în termen legal pârâta SC E. T. SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentintei civile atacate si rejudecând pe fond cauza sa se respinga contestatia formulata de catre intimatul P. T.S. împotriva deciziei de concediere nr. 327 din 22.08.2005, mentinând aceasta decizie ca fiind temeinica si legala, cu cheltuieli de judecata.Analizând actele si lucrarile dosarului, instanta a constatat ca recursul declarat este fondat, din urmatoarele considerente:Dupa cum s-a vazut, reclamantul a fost angajatul pârâtei în functia de director general, iar prin Decizia nr. 278/24.09.2004 pârâta a dispus concedierea sa, în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii.Aceasta decizie a fost anulata prin sentinta civila nr. 85 din 20.01.2005 a Tribunalului Mures, ramasa irevocabila prin Decizia nr. 398/R/17.05.2005 a Curtii de Apel Târgu Mures.În cursul judecarii recursului, s-a luat de catre SC E. T. SRL, hotarârea AGA nr. 9 din 28 martie 2005, prin care s-a aprobat, printre altele, desfiintarea postului de director general si noua organigrama a societatii.Conform procesului-verbal depus la fila 9 dosar fond, s-a propus desfiintarea unor posturi, printre care si cel de director general, pentru reducerea cheltuielilor si sporirea veniturilor precum si eliminarea unor presiuni salariale.S-a apreciat de catre AGA ca postul de director general nu se mai justifica în organigrama societatii, întrucât atributiile directorului general au fost preluate integral de administrator ca organ executiv subordonat AGA.Asa cum rezulta din adresa înregistrata sub nr. 131 din 27 iulie 2005 la ITM Mures, pârâta a solicitat operarea modificarilor intervenite ca urmare a hotarârilor judecatoresti pronuntate, mai sus aratate, în cartea de munca a reclamantului, ceea ce s-a si efectuat .În aceste conditii, societatea pârâta a propus reclamantului, posibilitatea continuarii activitatii în cadrul societatii pe postul de casier, ceea ce nu a fost acceptat de catre acesta.În aceasta situatie, la data de 22.08.2005, dupa acordarea termenului de preaviz, prin Decizia nr. 327 s-a dispus concedierea d-lui P. T.S., în temeiul prevederilor art. 65 pct.1 raportat la art. 73 pct.1 din Codul muncii.Motivele concedierii sunt Hotarârea AGA nr. 9 din 28.03.2005 prin care s-a hotarât desfiintarea postului de director general si s-a aprobat noua organigrama a societatii, determinata de dificultatile economice si restructurarea activitatii societatii precum si refuzul reclamantului de a ocupa postul de casier.Potrivit dispozitiilor art. 65 alin.1 Codul muncii, decizia de concediere individuala luata pentru motive ce nu tin de persoana salariatului putea fi emisa numai ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de catre salariat, determinat de dificultatile economice, transferuri tehnologice sau neorganizarea activitatii.Alineatul 2 al aceluiasi articol prevede ca desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiv si sa aiba o cauza reala si serioasa.Din actele dosarului rezulta fara echivoc ca pârâta se confrunta cu datorii neonorate catre DGFP Mures, deci întâmpina greutati financiare daca acest datorii au fost neesalonate prin conventia r. 31602/16550/2002, 4896/1297/2004. Dificultatile economice sunt dovedite prin prisma acestor înscrisuri depuse la dosar, astfel încât profitul rezultat din bilantul contabil pe anul 2004 trebuie privit prin prisma datoriilor pe care le are societatea la bugetul de stat si în acest conditii profitul este denaturat deoarece trebuie avut în vedere întregul activ si pasiv al acesteia si nu doar profitul scriptic evidentiat în contabilitate.Pe de alta parte, prin Hotarârea AGA din 28.03.2005, asa cum s-a vazut, asociatii societatii au aprobat o noua organigrama. Deci au avut în vedere reorganizarea societatii pentru reducerea cheltuielilor prin preluarea atributiilor directorului general de catre administrator.Rezulta ca desfiintarea locului de munca a fost efectiva, având cauze reale si serioase respectiv dificultatile economice si reorganizarea activitatii.Apoi adunarea generala este organul de deliberare si decizie al societatii comerciale, exprima vointa sociala, care decide în toate problemele esentiale ale activitatii societatii.Hotarârea nr. 9 din 28.03.2005 exprima acea vointa sociala, este obligatorie si executorie atât pentru asociati cât si pentru terti, hotarârea fiind înregistrata în Registrul Comertului.

16


Aceasta îsi produce toate efectele juridice inclusiv referitor la desfiintarea postului de director general pentru dificultatile economice si reorganizarea activitatii.Angajatorul a apreciat ca nu mai este oportuna mentinerea locului de munca supus desfiintarii.Având în vedere cele mai sus, ne aflam în prezenta celor doua situatii prevazute de art. 65 alin.1 din Legea nr. 53/2003 respectiv în situatia dificultatilor economice si reorganizarea societatii care conduc la concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului la care se adauga vointa sociala exprimata prin Hotarârea AGA nr. 9/2005.Concedierea nu este lipsita de obiect din moment ce dispozitiile hotarârilor judecatoresti au fost operate în cartea de munca a reclamantului si s-a realizat si prima etapa a procedurii concedierii potrivit art. 74 alin.1 lit.d Codul muncii.Asa fiind în baza art. 312 Cod procedura civila s-a admis recursul declarat de pârâta, s-a modificat în tot hotarârea atacata si s-a respins actiunea formulata de reclamantul P. T S. împotriva pârâtei SC E. T. SRL.


Nerespectarea de către salariat a dispoziţiilor art. 28 lit. a) C. muncii nu poate constitui temei legal al revocării unei decizii de reintegrare emisă de angajator în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile

Prin sentinţa civilă nr. 296 din 2 februarie 2007, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea reclamantului L.C. în contradictoriu cu pârâta R.N.P. „R.” – D.S. Iaşi, obligând-o la plata unor drepturi băneşti cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei 25 ianuarie 2005 (dată la care reclamantul trebuia reintegrat în baza deciziei civile nr. 277 din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi) – 20 iunie 2006, prima de Paşti şi tichete de masă.A reţinut prima instanţă că prin sentinţa civilă nr. 106/2004 s-a constatat nulitatea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă emisă de angajator şi a dispus reintegrarea acestuia pe postul deţinut anterior. Această sentinţă a fost menţinută prin decizia nr. 277 din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.Având în vedere dispoziţiile acestor hotărâri judecătoreşti, R. N. P. „R” – D.S. Iaşi a emis decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 şi a dispus ca, începând cu data de 25 ianuarie 2005, reclamantul L. C. să fie repus pe postul de pădurar la Cantonul Silvic nr. 9 H., Ocolul Silvic P.Prin urmare, prin această decizie, angajatorul a pus în executare hotărârea judecătorească privind reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior.Cu toate acestea, la art. 3 din decizia nr. 20/2005 se prevede că, în caz de neprezentare a reclamantului la medicul de medicina muncii pentru eliberarea certificatului medical, decizia se revocă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003.Aceste dispoziţii legale privesc condiţiile privind angajarea unei persoane în cadrul unei unităţi şi nu reintegrarea salariatului pe postul deţinut anterior.În art. 185 din Codul muncii sunt prevăzute sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii şi acestea nu conferă atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea aptitudinii sau inaptitudinii unui salariat de a desfăşura o activitate.Pârâta a susţinut că decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 a fost revocată, dar nu a făcut nici o dovadă în acest sens.Mai mult, deşi potrivit dispoziţiilor art. 287 C. muncii avea sarcina probei, angajatorul nu a făcut dovezi privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului sau prezenţa acestuia la serviciu.Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 161 C. muncii, instanţa a reţinut că cererea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale este întemeiată.Reclamantul a solicitat şi acordarea primei de Paşti, cerere care – potrivit dispoziţiilor art. 134 din Contractul colectiv de muncă – este întemeiată. În raportul de expertiză se menţionează că prima de Paşti acordată în anul 2005 a fost de 1.500.000 lei (150 RON), iar în 2006 a fost de 250 RON (fila 174 dosar).Se mai arată în raportul de expertiză întocmit în cauză că salariaţilor D.S. – Iaşi li s-au acordat tichete de masă în perioada 24 ianuarie 2005 – 20 iunie 2006, cu excepţia lunii ianuarie 2006.În baza dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, instanţa a obligat pârâta să acorde reclamantului tichete de masă, iar în baza dispoziţiilor art. 173 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2005 – 2006, 12 m.c. lemn pentru încălzirea locuinţei. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta R.N.P. „R.” – D.S. Iaşi, considerând că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi cu aprecierea eronată a probelor.A motivat recurenta că prin Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 s-a dispus repunerea intimatului pe postul avut anterior începând cu data de 25 ianuarie 2005.La art. 2 se prevede faptul că intimatul trebuia să se prezinte în data de 26 ianuarie 2005 pentru a fi examinat de medicul de medicina muncii, în vederea eliberării certificatului medical, conform dispoziţiilor art. 28 lit. a) din Legea nr. 53/2003, unde se stipulează că certificatul medical este obligatoriu la reînceperea activităţii după o întrerupere mai mare de 6 luni, respectiv un an, în condiţiile în care intimatul avea o întrerupere în muncă de aproape 2 ani.Neprezentarea intimatului a dus la revocarea deciziei în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 53/2003, aplicabil în speţă.Mai arată recurenta că abia la data de 18 martie 2005, intimatul s-a prezentat la medicul de medicina muncii emiţându-se certificatul nr. 3835 prin care a fost declarat inapt pentru exercitarea profesiei de pădurar.Împotriva acestui aviz, intimatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 din Normele Generale de Protecţia Muncii 2002 – în vigoarea la acea vreme – în termen de 7 zile lucrătoare de la emiterea avizului nefavorabil, trebuia să formuleze cererea de recurs la Comisia de Expertiza Bucureşti. Intimatul nu a făcut nici un fel de contestaţie împotriva acestui aviz, acest lucru ducând la nulitatea contractului de muncă în conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003.Cu privire la sarcinile medicului de medicina muncii arată că în lucrarea prezentată mai sus „Norme Generale de Protecţia Muncii – 2002” a M.M.F.S.S., se prevede la, art. 61, Ordinul nr. 508 din 20 noiembrie 2002: „Medicul de medicina muncii, în baza... completează fişa de aptitudine, cu concluzia examenului medical la angajare: apt/inapt...”.Intimatul nu a mai lucrat în cadrul D.S. Iaşi din anul 2003 (Decizia nr. 298 din 7 noiembrie 2003).Examinând recursul, Curtea l-a constatat ca fiind nefondat şi l-a respins în baza dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ., reţinând următoarele:Potrivit art. 21 alin. 3 din Constituţie: „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”, iar conform art. 123 (1), justiţia se înfăptuieşte în numele legii, astfel că hotărârea judecătorească executorie are putere de lege şi instituie obligaţia imperativă de a fi executată de cel faţă de care s-a pronunţat.

17


Dacă s-ar pune la îndoială caracterul absolut al acestei obligaţii ori s-ar lăsa posibilitatea de a fi evitată executarea acestui tip de obligaţie, instituită judecătoreşte, atunci s-ar încălca grav principiul legalităţii, autoritatea de lucru judecat şi principiul securităţii juridice – creaţie a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce ar anihila efectele unei hotărâri judecătoreşti şi ar viola de conţinut dreptul subiectiv recunoscut pe cale judiciară.O hotărâre judecătorească irevocabilă, conform art. 128 din Constituţie, nu poate fi desfiinţată decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, iar până la desfiinţare, efectele ei sunt obligatorii şi ea trebuie executată silit.Executarea ei în mod adecvat implică deci reintegrarea reclamantului L.C. în aceeaşi funcţie, aşa cum s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 106 din 13 februarie 2004 a Tribunalului Iaşi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 277 din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.De asemenea, ca efect al anulării deciziei de concediere, reclamantul este îndreptăţit şi la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu i-ar fi fost desfăcut contractul de muncă, conform art. 78 (1) C. muncii.Prin sentinţa civilă nr. 1532 din 12 octombrie 2005, D.S. – Iaşi a fost obligată să plătească reclamantului L.C. dreptul cuvenit conform art. 78 (1) C. muncii pentru perioada noiembrie 2003 – 24 ianuarie 2005.În dosarul pendinte, reclamantul a solicitat drepturile cuvenite în temeiul art. 78 (1) din Codul muncii, începând cu data de 25 ianuarie 2005.Recurenta-pârâtă s-a apărat, arătând că prin decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 s-a dispus repunerea reclamantului pe postul avut anterior, începând cu data de 25 ianuarie 2005, însă neprezentarea acestuia la examenul medical, conform art. 28 lit. a) din Legea nr. 53/2003 a determinat revocarea deciziei în baza art. 27 din Legea nr. 53/2003. Mai mult, la data de 18 martie 2005, reclamantul a fost declarat inapt pentru exercitarea profesiei de pădurar, împrejurare atestată de certificatul medico-legal nr. 3835. Curtea constată că, într-adevăr, la data de 24 ianuarie 2005 R.N.P. „R.” – D.S. Iaşi a emis decizia nr. 20 în care se menţionează că, începând cu data de 25 ianuarie 2005, L.C. se repune pe postul de pădurar. Articolele 2 şi 3 din aceeaşi decizie condiţionează însă reînceperea activităţii de obţinerea avizului medical.Procedând în acest mod, recurenta a realizat doar o punere formală în executare a hotărârii de reintegrare. În plus, astfel după cum afirmă însăşi recurenta, dispoziţia de reintegrare a fost revocată pentru faptul că reclamantul nu a obţinut avizul medicului cerut e lege.Executarea hotărârii de reintegrare trebuie să fie pură şi simplă. Impedimentele şi limitele în executarea unui contract de muncă prezentate de legiuitor în art. 27 (a) C. muncii, care constituie, conform art. 49 din Constituţie, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi, pot fi reţinute de angajator după executarea întocmai a hotărârii.Altfel spus, hotărârea judecătorească de anulare a unei decizii de desfiinţare a contractului de muncă cu repunerea în situaţia anterioară presupune că raportul juridic dintre angajator şi salariat nu a încetat niciodată. Prin urmare, aflându-se în derularea unui contract, absenţa avizului medical la reînceperea activităţii după o întrerupere mai mare de 6 luni este un motiv de nulitate a contractului însuşi.În atare context, angajatorul avea deschisă calea constatării nulităţii contractului individual de muncă pentru lipsa certificatului medical obligatoriu conform art. 27 (2) din Codul muncii şi nu neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti (prin revocarea deciziei de reintegrare).Acţionând în acest mod, recurenta a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul constituţional al legalităţii, astfel că datorează reclamantului intimat L.C. despăgubirile prevăzute de art. 78 (1) din Codul muncii, aşa cum au fost acordate de instanţa de fond.

DECIZIE Nr. 379 din 30 septembrie 2004referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,

cu modificările şi completările ulterioareEMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 979 din 25 octombrie 2004Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Ileana Nagy în Dosarul nr. 1.936/2004 al Tribunalului Mureş - Secţia civilă.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza se află în stare de judecată.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi reglementărilor internaţionale invocate de autorul excepţiei.Astfel, arată că dreptul la muncă şi dreptul la protecţia socială a muncii nu sunt drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar putea încadra la orice loc de muncă, ci drepturi relative putând fi exercitate doar cu privire la profesia, meseria sau ocupaţia pentru care aceasta are calificarea necesară. De asemenea, arată că Legea nr. 53/2003 - Codul muncii conţine reglementări stricte în ceea ce priveşte condiţiile de încetare a contractului individual de muncă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 4 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1.936/2004, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Ileana Nagy în cadrul judecării unui litigiu de muncă.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 65 din Codul muncii încalcă dreptul fundamental la muncă, garantat de Constituţie şi de pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, deoarece salariatul poate fi îndepărtat din exerciţiul dreptului la muncă şi datorită unor acţiuni culpabile ale angajatorului. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 269 din acelaşi act normativ, autorul excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale, întrucât nu se prevede obligaţia angajatorului de a repara şi daunele morale cauzate angajatului prin nerespectarea dreptului la demnitate în muncă.Tribunalul Mureş - Secţia civilă opinează în sensul că "dispoziţiile art. 65 din Codul muncii sunt constituţionale, întrucât instituie un raport de proporţionalitate între restrângerea exerciţiului dreptului la muncă al salariaţilor şi situaţiile care au determinat această restrângere, situaţii care sunt reglementate expres ca reprezentând o gravitate deosebită la adresa exercitării drepturilor angajatorilor". În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 269 alin. (1) din acelaşi cod, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată, în acest sens, că prevederile Cartei sociale europene, ale Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ca de altfel şi Codul muncii, în art. 6 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) şi f) şi art. 40 alin. (2) lit. c), instituie dreptul salariaţilor la

18


demnitatea în muncă. Ca atare, nerespectând acest drept, angajatorul cauzează salariatului un prejudiciu moral, iar salariatul, neavând dreptul la despăgubiri pentru daune morale, este grav discriminat faţă de alte persoane prejudiciate moral.Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.Guvernul consideră că dispoziţiile art. 65 din Codul muncii nu îngrădesc dreptul la muncă, deoarece "angajatorul nu poate fi obligat să menţină salariaţii în dauna patrimoniului său şi a bunei funcţionări a afacerii, în cazul în care se loveşte de anumite dificultăţi dintre cele enumerate de lege (...), angajatorul poate dispune încetarea contractului de muncă al salariaţilor săi, cu condiţia ca motivul concedierii să fie serios şi real". Excepţia este neîntemeiată şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 269 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material suferit de angajat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale. Codul muncii nu reglementează răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii morale, răspunderea în dreptul muncii fiind o răspundere prin esenţă contractuală, care nu poate viza acoperirea unor prejudicii morale.Astfel, angajatul are posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru eventualele prejudicii morale suferite din cauza angajatorului, în temeiul normelor dreptului civil, care întregesc, în măsura compatibilităţii, prevederile Codului muncii, potrivit art. 295 din acest cod.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 65 din Codul muncii sunt constituţionale, întrucât prin ele se "dă posibilitatea agenţilor economici să îşi organizeze activitatea în conformitate cu cerinţele unei funcţionări eficiente, iar în raport cu aceasta să dimensioneze numărul de personal angajat pe diferite posturi potrivit nevoilor lor reale, ceea ce nu aduce atingere prevederilor constituţionale sau celor din instrumentele juridice internaţionale invocate, referitoare la dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii". Dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece constituie un tratament juridic nediscriminatoriu pentru toţi salariaţii. De altfel, Guvernul reţine că autorul excepţiei critică o omisiune a legii, în sensul că aceasta nu prevede despăgubiri şi pentru daune morale, ceea ce nu intră însă în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:- Art. 65: "(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, dintre cele prevăzute la alin. (1).";- Art. 269 alin. (1): "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul."În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 20 şi ale art. 41 alin. (1) şi (2), care au următorul conţinut:- Art. 11 alin. (1) şi (2): "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";- Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";- Art. 41 alin. (1) şi (2): "(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege."Autorul excepţiei consideră că textele legale criticate contravin şi reglementărilor internaţionale prevăzute de art. 22 şi art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi pct. 26 - Partea I, art. 1 pct. 1 - Partea a II-a şi art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită, al căror conţinut este următorul:- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:- Art. 22: "Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială, ea este îndreptăţită să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi de resursele fiecărei ţări.";- Art. 23 pct. 1: "Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotire împotriva şomajului."- Carta socială europeană revizuită:Partea I - pct. 26: "Părţile contractante recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o vor urmări prin toate mijloacele utile pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice pentru asigurarea exercitării efective a următoarelor drepturi şi principii: [...]26. toţi lucrătorii au dreptul la demnitate în muncă [...].";Partea a II-a - Art. 1 pct. 1: "În vederea exercitării efective a dreptului la muncă, părţile se angajează:

19


1. să recunoască drept unul dintre principalele obiective şi responsabilităţi realizarea şi menţinerea celui mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţei de muncă, în vederea realizării unei ocupări depline; [...]";- Art. 24 lit. a): "În vederea asigurării exercitării efective a dreptului la protecţie în caz de concediere, părţile se angajează să recunoască:a) dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau de conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţia socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, republicată, în concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale. În exercitarea acestor drepturi orice persoană are posibilitatea să se încadreze în muncă fără să fie forţată în acest sens, să opteze pentru o anumită profesie, meserie sau ocupaţie, pentru care se pregăteşte şi se califică în mod corespunzător, precum şi pentru un loc de muncă dorit. Curtea reţine că acestea nu sunt însă drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar putea încadra la orice loc de muncă, de aceste drepturi beneficiind numai persoanele cu calificarea şi aptitudinile necesare unei profesii, meserii sau ocupaţii pentru care are calificarea şi aptitudinea necesare. Astfel, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror discriminări la angajare şi în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă. Acesta poate înceta şi din iniţiativa angajatorului pentru motive ce ţin de persoana salariatului, dar şi pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţii a unităţii. Aceste motive sunt concret determinate de lege, iar salariatul concediat poate contesta în justiţie legalitatea şi temeinicia motivelor concedierii. De altfel, Curtea observă că în art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită, invocat de autorul excepţiei, se prevede posibilitatea concedierii salariaţilor pentru "un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului".Cât priveşte verificarea valabilităţii motivului invocat de angajator, aceasta intră în competenţa instanţelor judecătoreşti sesizate prin contestaţia salariatului concediat.Art. 65 din Codul muncii prevede dreptul angajatorului de a dispune concedierea salariatului în cazul în care este nevoit să desfiinţeze postul ocupat de acesta datorită dificultăţilor economice, transformărilor tehnologice sau reorganizării activităţii. Alin. (2) al aceluiaşi articol impune condiţia ca desfiinţarea locului de muncă "să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă."În ceea ce priveşte art. 269 alin. (1) din Codul muncii, Curtea observă că acesta este criticat de autorul excepţiei pentru faptul că prevede obligaţia angajatorului de a plăti despăgubiri numai pentru pagubele materiale cauzate din culpa sa salariatului, nu şi pentru eventualele prejudicii morale. Prin aceasta se urmăreşte completarea textului legal cu prevederea dreptului la despăgubire şi pentru prejudicii morale, ceea ce, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate a art. 269 alin. (1) din Codul muncii este inadmisibilă.De altfel, Curtea observă că în textul art. 269 se precizează faptul că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. Aceasta nu exclude însă posibilitatea salariatului, care a suferit şi prejudicii morale din culpa angajatorului, să solicite despăgubiri în temeiul normelor de drept comun, referitoare la răspunderea civilă delictuală.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 1, 2, 3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi alin. (3), precum şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Ileana Nagy în Dosarul nr. 1.936/2004 al Tribunalului Mureş - Secţia civilă.2. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 septembrie 2004.

DECIZIE Nr. 718 din 24 octombrie 2006referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 -

Codul munciiEMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 973 din5 decembrie 2006Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Arte Mercato" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 45.524/3/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 16 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 45.524/3/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Arte Mercato" - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză civilă având drept obiect o contestaţie la o decizie de concediere.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Codul muncii încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la liberul acces la justiţie. În acest sens, se arată că, "în cazul litigiilor de muncă, sarcina probei aparţine angajatorului, care, în temeiul liberului acces la justiţie, poate ataca actul unilateral al angajatului de a pune capăt raporturilor sale de muncă prin demisie (în cazul de faţă, printr-o cerere reconvenţională), dar, fără a şti ce a stat la baza actului unilateral, trebuie să probeze netemeinicia acestuia. Mai mult, angajatorul nu poate stabili data de la care curge termenul de preaviz, la expirarea căruia va înceta contractul de muncă, această cerinţă nefiind obligatorie în notificare".În plus, în legătură cu art. 287 din Codul muncii, prin raportare la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, apreciază că "este neconstituţională obligarea angajatorului de a proba şi alte acte unilaterale ale salariatului, orice argument nefiind potrivit faţă de egalitatea în faţa legii a unor subiecţi".

20


Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii nu sunt contrare art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitor la liberul acces la justiţie. Dimpotrivă, consideră că acestea sunt în concordanţă cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, care garantează salariaţilor libera alegere a locului de muncă. De asemenea, nici art. 287 din acelaşi Cod nu contravine prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, prin reglementarea sarcinii probei nu se încalcă accesul liber la justiţie al angajatorului, iar, pe de altă parte, "în situaţia în care acesta este reclamant, chiar şi în situaţia formulării unei cereri reconvenţionale, atunci îi revine oricum sarcina probei, potrivit prevederilor art. 1169 din Codul civil".Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât argumentele autorului excepţiei ţin, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 53/2003, al căror conţinut, în opinia acestuia, nu permite angajatorului să stabilească momentul de la care curge termenul de preaviz al demisiei angajatului. Reglementările privind demisia, ca modalitate de încetare a contractului individual de muncă prin voinţa unilaterală a salariatului, prevăzute la art. 79 din Codul muncii, reprezintă o concretizare a principiului libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie, şi nu îngrădesc, în cazul angajatorului, exercitarea dreptului de acces la justiţie, statuat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Consideră că "acesta are posibilitatea ca, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să se adreseze instanţelor judecătoreşti competente în cazul producerii unei pagube materiale, determinate de nerespectarea de către salariat a obligaţiei de notificare a demisiei sau a obligaţiei de continuare a activităţii pe durata termenului de preaviz, situaţie în care angajatorului, în calitate de reclamant, fie şi în cadrul unei cereri reconvenţionale, îi revine desigur şi sarcina probei, conform regulii generale, prevăzute de art. 1169 din Codul civil, ce dispune că <<Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească>>". Totodată, nici art. 287 din Legea nr. 53/2003 nu conţine norme contrare dreptului de acces liber la justiţie, deoarece nu instituie, aşa cum susţine autorul excepţiei, o discriminare pozitivă a salariatului. De altfel, în acest sens a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 494/2004.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, reglementările cuprinse în art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii referitoare la demisie nu încalcă în niciun fel dispoziţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, dau expresie principiului constituţional al libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 287 faţă de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se apreciază că nu îngrădesc liberul acces la justiţie, nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil şi nu opresc părţile de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. De altfel, art. 287 din Codul muncii conţine norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt prevăzute numai prin lege.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Acestea au următorul cuprins:- Art. 79 alin. (1), (3) şi (7): "(1) Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. [...](3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia. [...](7) Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.";- Art. 287: "Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare."Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii legale încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost ridicată într-o cauză în care angajatorul a refuzat înregistrarea demisiei salariatului şi ulterior a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al acestuia.În opinia autorului excepţiei, care în prezenta cauză este angajatorul, atât art. 79 alin. (1), (3) şi (7), cât şi art. 287 din Codul muncii încalcă art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât "în cazul litigiilor de muncă, sarcina probei aparţine angajatorului, care, în temeiul liberului acces la justiţie, poate ataca actul unilateral al angajatului de a pune capăt raporturilor sale de muncă prin demisie", dar, fără a şti ce a stat la baza actului unilateral, trebuie să probeze netemeinicia acestuia.Examinând aceste susţineri, Curtea constată că ele sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:1. O primă critică de neconstituţionalitate vizează art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii, cuprins în secţiunea a 8-a "Demisia" din cap. V "Încetarea contractului individual de muncă". Potrivit art. 55 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta "de drept" - lit. a), "ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea" - lit. b), precum şi "ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege" - lit. c). Una dintre posibilităţile de încetare a contractului individual de muncă, ce cade sub incidenţa lit. c) a art. 55, este "Demisia". Aceasta este reglementată de art. 79 din Cod, care, la alin. (1), defineşte demisia ca fiind "actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz". Condiţiile în care angajatul poate avea iniţiativa încetării contractului de muncă prin demisie sunt prevăzute la alin. (2) - (7) ale aceluiaşi articol şi privesc termenul de preaviz, situaţia contractului de muncă în perioada preavizului, data încetării contractului de muncă, precum şi dreptul salariatului de a nu motiva demisia. Ca atare, Curtea constată că niciuna dintre dispoziţiile art. 79 din Cod nu justifică susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora, în esenţă, în cazul litigiilor de muncă, angajatorului îi revine sarcina probei, chiar şi în cazul demisiei.Dimpotrivă, contrar susţinerilor acestuia, alin. (2) al art. 79 prevede expres că "Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă". Aşadar, pentru situaţiile în care, ca în speţă, angajatorul refuză înregistrarea demisiei, sarcina de a dovedi, prin orice mijloc de probă, iniţiativa de a înceta contractul de muncă prin demisie revine salariatului.Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile criticate referitoare la încetarea contractului individual de muncă pe calea demisiei salariatului nu îngrădesc, sub niciun aspect, posibilitatea angajatului de a se adresa justiţiei, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De altfel, susţinerea este contrazisă chiar prin ridicarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate în faţa Tribunalului

21


Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal şi sesizarea Curţii cu soluţionarea ei.2. Aceleaşi critici de neconstituţionalitate sunt formulate de către autorul excepţiei şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 287 din Codul muncii, care prevăd că "Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare".Curtea constată că prevederile art. 287 din Codul muncii au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în esenţă, cu aceeaşi motivare - discriminarea şi defavorizarea angajatorului în raport cu salariaţii - şi cu invocarea încălcării accesului liber la justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 494 din 11 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 18 ianuarie 2005, Curtea, respingând excepţia, a reţinut că dispoziţiile art. 287 din Cod "reprezintă norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, se stabilesc prin lege", precum şi că "salariatul şi angajatorul sunt două părţi ale conflictului de muncă, situate pe poziţii opuse şi cu interese contrare, situaţia lor diferită justificând, în anumite privinţe, şi tratamentul juridic diferenţiat. Angajatorul este cel care deţine documentele şi toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului şi pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de muncă, fiind necesară şi firească obligaţia acestuia de a prezenta aceste probe".În lipsa unor elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii în materie, cele statuate în decizia indicată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Arte Mercato" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 45.524/3/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 octombrie 2006.

DECIZIE Nr. 417 din3 mai 2007referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul munciiEMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 346 din 22 mai 2007Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006, excepţie ridicată de Confederaţia Naţională Sindicală "Cartel Alfa" în Dosarul nr. 10.212/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal răspunde Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, prin consilier juridic, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, deoarece art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 respectă dispoziţiile constituţionale referitoare la garantarea dreptului la muncă.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile criticate nu încalcă niciuna din prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 5 februarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 10.212/2/2006, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006, excepţie ridicată de Confederaţia Naţională Sindicală "Cartel Alfa" în cauza ce are ca obiect judecarea acţiunii de contencios administrativ formulate împotriva Guvernului.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 aduce atingere dreptului la muncă garantat de art. 41 alin. (1) din Constituţie, "prin faptul că elimină reglementarea expresă şi limitativă a cazurilor de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, lăsând libertatea acestuia să concedieze salariatul oricând, după bunul său plac, pentru motive lăsate la libera sa apreciere".Consideră, totodată, că acelaşi text din ordonanţa de urgenţă încalcă şi prevederile art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie. Autorul excepţiei îşi motivează însă această susţinere numai în raport de alin. (4), în sensul că modificarea art. 65 din Codul muncii nu a fost impusă de existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia ridicată este neîntemeiată, întrucât prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 dreptul la muncă nu a fost afectat, ci consolidat, iar măsurile prevăzute protejează salariaţii.În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 corespunde cerinţelor imperative impuse de art. 115 alin. (4) din Constituţie, fiind justificată de existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu putea fi amânată, creată de necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de România. Se mai arată că dispoziţiile art. 65 din ordonanţa de urgenţă, criticate de autorul excepţiei, nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 41 cu privire la muncă şi protecţia socială a muncii.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, acestea fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, iar adoptarea ordonanţei de urgenţă a fost justificată de motivele arătate în cuprinsul ei, referitoare la îndeplinirea angajamentelor asumate pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

22


Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 18 septembrie 2006.Examinând aceste dispoziţii legale, Curtea constată că ele prevăd modificarea art. 65 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Aşadar, în realitate, obiectul excepţiei îl constituie art. 65 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii.Art. 65 din Codul muncii, în redactarea sa modificată, prevede următoarele: "(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă."În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate sunt în neconcordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 41 alin. (1) privind interdicţia îngrădirii dreptului la muncă şi a libertăţii alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă, şi ale art. 115 alin. (4) privind condiţiile în care Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă şi alin. (6) referitoare la domeniile în care nu pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă.Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, cu raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele:Referitor la susţinerea neconstituţionalităţii art. 65 din Legea nr. 53/2003, Curtea reţine că acest text face parte din capitolul V al Codului muncii "Încetarea contractului individual de muncă", secţiunea a 4-a "Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului". În redactarea sa iniţială, art. 65 prevedea că această formă de concediere "reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii."Prin Decizia nr. 379 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 25 octombrie 2004, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în forma anterioară modificării.Noul text modificat diferă de cel anterior numai prin aceea că desfiinţarea locului de muncă trebuie să se producă "din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului". Rezultă că acesta nu este mai puţin precis decât cel anterior, întrucât nici existenţa unor dificultăţi economice nu constituie determinarea exactă a motivelor ce justifică încetarea contractului individual de muncă.Ţinând seama însă de alin. (2) al art. 65, care prevede şi în actuala redactare că "Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă", condiţii a căror îndeplinire poate fi cenzurată de instanţa judecătorească, Curtea reţine că textul de lege nu permite încetarea contractului individual de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât prin asemenea măsuri să poată fi îngrădit exerciţiul dreptului la muncă.Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că prevederile legale criticate corespund exigenţelor prevăzute de art. 24 lit. a) din Carta socială europeană, text citat în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, care menţionează "dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv întemeiat".Analizând critica de neconstituţionalitate prin invocarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, care vizează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006, Curtea constată că este neîntemeiată. Existenţa situaţiei extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată, prevăzută de textul constituţional, se referă la adoptarea ordonanţei de urgenţă în integralitatea sa şi, în consecinţă, nu se impune ca toate dispoziţiile acesteia să fie determinate de situaţia respectivă sau să satisfacă aceeaşi urgenţă de reglementare. Or, autorul excepţiei critică sub acest aspect numai un singur text, şi anume art. 65 din Legea nr. 53/2003, iar nu ordonanţa de urgenţă în integralitatea sa.În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea, prin ordonanţa de urgenţă criticată, a prevederilor alin. (6) al art. 115 din Constituţie, Curtea reţine că este, de asemenea, neîntemeiată. Dispoziţia constituţională prevede că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, chiar dacă numai un singur articol din cuprinsul acesteia încalcă asemenea drepturi, libertăţi sau îndatoriri. Or, având în vedere aspectele constatate, modificarea art. 65 din Codul muncii nu este de natură să producă astfel de efecte.Potrivit considerentelor expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Confederaţia Naţională Sindicală "Cartel Alfa" în Dosarul nr. 10.212/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 mai 2007.

DECIZIE Nr. 1230 din 20 decembrie 2007referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 şi art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

EMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 119 din 14 februarie 2008Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 şi art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Rio Bucovina" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 38.040/3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, reprezentat de Raluca Păşcuţ, şi partea Mihaela Gorodin.Având cuvântul, reprezentantul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, arătând că textele de lege criticate încalcă accesul liber la justiţie şi aduc atingere dreptului de proprietate al angajatorului.Partea Mihaela Gorodin solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.CURTEA,

23


având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 12 iulie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 38.040/3/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 şi art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Rio Bucovina" - S.R.L. din Bucureşti cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate de Mihaela Gorodin împotriva deciziei de concediere emise de autorul excepţiei.În motivarea excepţiei autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 77 din Codul muncii este contrar prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât îngrădeşte dreptul angajatorului de a invoca în apărarea poziţiei sale şi a intereselor sale legitime şi alte motive decât cele enumerate în decizia de concediere. De asemenea, consideră că art. 78 alin. (2) din Codul muncii, referitor la obligarea, prin hotărârea instanţei de judecată, ca angajatorul să pună la dispoziţia angajatului concediat funcţia deţinută anterior, aduce atingere dreptului de proprietate privată şi principiului libertăţii economice, precum şi prevederilor art. 57 din Constituţie referitoare la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale.Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că posibilitatea invocării de către angajator a unor noi motive, altele decât cele cuprinse în decizia de concediere, ar încălca principiul judecării cu prioritate a litigiilor de muncă. De asemenea, arată că repunerea părţilor în situaţia anterioară reprezintă finalitatea judecăţii pentru salariat, iar dacă acesta nu şi-ar primi drepturile băneşti, ca şi cum măsura nelegală a concedierii nu ar fi existat, atunci judecata ar fi lipsită de finalitate.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatul Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Astfel, arată că art. 77 din Codul muncii reprezintă norme de procedură în deplină concordanţă cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora stabilirea procedurii de judecată intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, precum şi cu art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră exercitarea neîngrădită a dreptului la muncă şi protecţia socială a salariaţilor. De asemenea, arată că fără dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Codul muncii nu s-ar asigura repararea prejudiciului salariatului constând în atingerea exerciţiului dreptului la muncă şi nici stabilitatea raporturilor juridice de muncă, în considerarea specificităţii acestora. În sfârşit, arată că libertatea economică nu poate constitui fundament al încălcării dispoziţiilor legale ce reglementează concedierea personalului.Avocatul Poporului, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, arată că textele de lege criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:- Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.- Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 77 şi art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora:- Art. 77: "În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.";- Art. 78 alin. (2): "La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere."Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege sunt contrare următoarelor dispoziţii constituţionale: art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică şi art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele de lege criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate.Astfel, prin Decizia nr. 378 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 13 octombrie 2004, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 77 din Codul muncii, reţinând că "acestea constituie norme de procedură, determinând limitele examinării legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere, respectiv mijloacele procedurale pe care le pot folosi părţile în dovedirea susţinerilor lor.Aceste dispoziţii legale se află însă în deplină concordanţă cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, conform cărora stabilirea procedurii de judecată intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Astfel, în cazul conflictelor de muncă, determinate de concedierea angajaţilor, instanţa judecătorească va examina legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere în raport cu motivele de fapt şi de drept precizate de angajator în acea decizie, faţă de care salariatul şi-a pregătit şi formulat apărările. Ca atare, orice alte motive de fapt şi de drept invocate ulterior nu pot influenţa legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, care se raportează la momentul emiterii deciziei."Prin Decizia nr. 269 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 21 iunie 2005, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate a art. 78 alin. (2) din Codul muncii, a statuat că "repunerea părţilor în situaţia anterioară nu lezează în niciun mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept care trebuie exercitat cu respectarea conţinutului şi limitelor sale, stabilite de lege. Fără posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara şi nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor la muncă.În ceea ce priveşte art. 45 din Constituţie, acesta garantează accesul liber al oricărei persoane la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii. Curtea reţine însă că aceste prevederi constituţionale nu îl îndreptăţesc pe angajator, proprietar al unei firme, să acţioneze în mod arbitrar, nesocotind dispoziţiile legale referitoare la organizarea şi funcţionarea firmei respective, inclusiv cele referitoare la angajarea şi concedierea personalului.Pentru aceleaşi argumente, nu poate fi reţinută nici critica autorului excepţiei privind încălcarea prevederilor art. 57 din Constituţie, referitoare la obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi a libertăţilor altora."Întrucât în cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, soluţiile şi considerentele acestor decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:

24


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 şi art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Rio Bucovina" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 38.040/3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2007.

DECIZIE Nr. 89 din5 februarie 2008referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

EMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 153 din 28 februarie 2008Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Elvila" - S.A. în Dosarul nr. 82/103/2006 al Tribunalului Neamţ - Secţia civilă.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, considerând că textele legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale referitoare la economie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 28 septembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 82/103/2006, Tribunalul Neamţ - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Elvila" - S.A. în cauza ce are ca obiect judecarea unei contestaţii de desfacere a contractului de muncă.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, prin care este prevăzută posibilitatea ca în cazul concedierilor colective sindicatele să aibă competenţa de a cenzura deciziile manageriale ale angajatorului şi să propună măsuri în scopul evitării concedierii, contravin dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (2) din Constituţie.Tribunalul Neamţ - Secţia civilă apreciază că excepţia este neîntemeiată. Se arată că implicarea sindicatelor în examinarea măsurilor ce urmează a fi luate în cazul concedierilor colective constituie garanţii legale ale dreptului la muncă.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 69 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 este neîntemeiată. În acest sens, este menţionată jurisprudenţa Curţii Constituţionale.Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate sunt constituţionale, acestea având menirea de a asigura stabilitatea raporturilor de muncă, cât şi protecţia salariaţilor faţă de unele măsuri abuzive ale angajatorilor.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, modificate prin art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 18 septembrie 2006, aprobată prin Legea nr. 94/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 19 aprilie 2007, dispoziţii care au următorul cuprins:- Art. 69: "(2) În perioada în care au loc consultări, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligaţia să le furnizeze toate informaţiile relevante şi să le notifice, în scris, următoarele:a) numărul total şi categoriile de salariaţi;b) motivele care determină concedierea preconizată;c) numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;d) criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;f) măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează să fie acordate salariaţilor concediaţi, conform dispoziţiilor legale şi/sau contractului colectiv de muncă aplicabil;g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaţilor concediaţi."În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin următoarelor prevederi constituţionale: art. 135 alin. (1) şi (2) referitoare la economie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:Dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 69 din Codul muncii sunt constituţionale. Deşi prevederile legale criticate anterior modificării lor prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 aveau o altă formă, soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei era aceeaşi. Astfel, prin această decizie se susţinea că dispoziţiile referitoare la competenţa sindicatelor de a cenzura, în cazul concedierilor colective, deciziile angajatorului şi de a propune măsuri în scopul evitării concedierilor contravin principiului economiei de piaţă prevăzut de dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Examinând această susţinere, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu îngrădesc dreptul angajatorului de a-şi conduce unitatea. S-a mai reţinut că implicarea sindicatelor în examinarea şi stabilirea măsurilor ce urmează a fi luate în cazul concedierilor colective este conformă cu prevederile art. 9 fraza a doua din Constituţie, potrivit cărora sindicatele "contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor". Interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor sunt afectate cel mai evident prin concedieri colective, ceea ce impune exercitarea rolului sindicatelor, prevăzut de Constituţie. Informările, furnizarea de date, consultările şi negocierile au menirea de a găsi soluţii pentru evitarea concedierilor colective ori pentru diminuarea numărului salariaţilor concediaţi. Toate acestea constituie garanţii legale ale dreptului la muncă, drept care, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituţie, nu poate fi îngrădit.

25


Instituirea acestor obligaţii în sarcina angajatorului constituie expresia principiului statului de drept, democratic şi social, ca valoare supremă consacrată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie.Întrucât în cauza de faţă nu au fost aduse elemente noi, de natură să reconsidere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, atât soluţia, cât şi considerentele acestei decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.De altfel, Curtea Constituţională observă că prevederile legale criticate se armonizează cu cele ale Cartei sociale europene, revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, care la art. 29, intitulat "Dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă", prevede că, "În scopul asigurării exercitării efective a dreptului reprezentanţilor lucrătorilor de a fi informaţi şi consultaţi în cazul concedierilor colective, părţile se angajează să asigure ca patronii să informeze şi să consulte reprezentanţii lucrătorilor în timp util, înaintea acestor concedieri colective, asupra posibilităţilor de a evita concedierile colective sau de a limita numărul şi de a atenua consecinţele acestora, recurgând, de exemplu, la măsuri sociale însoţitoare care vizează, în special, ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor respectivi".Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Elvila" - S.A. în Dosarul nr. 82/103/2006 al Tribunalului Neamţ - Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 februarie 2007.

DECIZIE Nr. 689 din 12 iunie 2008referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

EMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 570 din 29 iulie 2008Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Jeniţa Ioniţă în Dosarul nr. 8.484/99/2007 al Tribunalului Iaşi - Secţia litigii de muncă.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de autorul excepţiei prin care se cere acordarea unui nou termen pentru angajarea unui apărător.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii, având în vedere perioada scursă de la data sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, perioadă în care autorul excepţiei putea depune diligenţele necesare pentru a-şi asigura apărarea.Deliberând, Curtea respinge cererea de acordare a unui nou termen şi consideră cauza în stare de judecată.Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 13 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 8.484/99/2007, Tribunalul Iaşi - Secţia de litigii de muncă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Jeniţa Ioniţă în cadrul unei acţiuni civile prin care Inspectoratul Judeţean Şcolar al Judeţului Iaşi a solicitat constatarea încetării contractului de muncă al autorului excepţiei de neconstituţionalitate.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prin scoaterea din câmpul muncii a unei persoane apte de muncă în conformitate cu art. 61 lit. e) din Codul muncii se aduce atingere dreptului fundamental la muncă.Tribunalul Iaşi - Secţia de litigii de muncă arată că, deşi dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, stabilirea de către legiuitor a unei limite de vârstă la care o persoană poate beneficia de pensie reprezintă o măsură de protecţie socială. Astfel, lăsarea la latitudinea angajatorului a posibilităţii de a păstra sau nu în activitate o persoană care îndeplineşte condiţiile de vârstă standard de pensionare şi stagiu de cotizare nu reprezintă o încălcare a art. 41 alin. (1) din Constituţie.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că art. 61 lit. e) din Codul muncii este constituţional. În acest sens, arată că dreptul la muncă se exercită în condiţiile şi limitele stabilite de lege, astfel că instituirea unor reguli privind vârsta standard de pensionare şi realizarea stagiului de cotizare reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu prevederile constituţionale privind dreptul la muncă. Continuarea activităţii salariatului după îndeplinirea condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul de cotizare reprezintă voinţa şi opţiunea angajatorului, care decide în funcţie de interesul general al activităţii pe care o desfăşoară şi în baza libertăţii contractuale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 61 lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, aşa cum a fost modificată prin articolul unic pct. 15 din Legea nr. 371/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.147 din 19 decembrie 2005.Textul de lege criticat are următoarea redactare:Art. 61 lit. e): "Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: [...]e) în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii."Autorul excepţiei consideră că aceste prevederi de lege sunt contrare dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la muncă.

26


Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituţie, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, el semnificând însuşi dreptul pe care îl are o fiinţă umană de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. Astfel, dispoziţiile constituţionale consacră libertatea alegerii profesiei, meseriei sau ocupaţiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective încheiate ca urmare a acestor negocieri.Pornind de la această perspectivă, Curtea apreciază că susţinerile autorului excepţiei privind contrarietatea dintre art. 61 alin. (1) din Codul muncii şi art. 41 alin. (1) din Constituţie nu sunt întemeiate.Astfel, pe de o parte, Curtea constată că împlinirea condiţiilor pentru obţinerea dreptului la pensie naşte vocaţia către dreptul fundamental la pensie, conceput să asigure resursele necesare vieţii după vârsta în care se apreciază că o persoană nu mai poate desfăşura o activitate pentru obţinerea acestor resurse.Pe de altă parte, în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi au acordul angajatorului, aşa cum prevede art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, persoanele pentru care s-a născut vocaţia de a obţine dreptul la pensie pot continua munca în vederea obţinerii unor venituri mai mari. Curtea observă, însă, că acest drept nu poate împieta asupra dreptului de care se bucură angajatorul de a decide asupra celei mai bune soluţii pentru desfăşurarea activităţii sale, mai ales în condiţiile în care angajatul are deja posibilitatea de a obţine pensie.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Jeniţa Ioniţă în Dosarul nr. 8.484/99/2007 al Tribunalului Iaşi - Secţia litigii de muncă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 iunie 2008.

27

Date post:	23-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	costachecaravana
View:	1,310 times
Download:	0 times

Jurisprudenta_decizii Incetare CIM

Documents