control asist contrib evay fisc

A. Asistenţă contribuabili

Alături de funcţiile clasice ale administraţiei fiscale, care constau în stabilirea, încasarea şi controlul impozitelor şi taxelor, asigurarea asistenţei şi informării contribuabililor reprezintă un obiectiv prioritar şi o condiţie esenţială a modernizării activităţii administraţiei fiscale.

Activitatea de asistenţă şi informare îşi propune să facă cunoscute drepturile şi obligaţiile contribuabililor în materie fiscală, să promoveze conformarea fiscală voluntară, să furnizeze informaţii de calitate în ceea ce priveşte prevederile legislaţiei fiscale.

Dreptul contribuabilului de a primi răspuns din partea fiscului, asistenţă gratuită, de calitate şi nediscriminatorie, precum şi confidenţialitatea informaţiilor de ordin fiscal, reprezintă principii de bază ale activităţii de asistenţă şi informare.

1. Scopul asistenţei contribuabililor

Scopul esenţial al oricărei administraţii fiscale este colectarea cu minimum de costuri a impozitelor şi taxelor datorate bugetului. Pentru atingerea acestui scop, este necesar ca administraţia fiscală să aibă în vedere atât îndeplinirea funcţiilor clasice legate de stabilirea, încasarea şi controlul impozitelor şi taxelor, cât şi crearea unei legături strânse şi permanente cu contribuabilii, astfel încât să se realizeze obiectivele activităţii de asistenţă şi informare a contribuabililor.

În mod concret, asistenţa şi informarea contribuabililor îşi propune: a) să ne aducă la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile contribuabililor în materie

fiscală;b) să promoveze conformarea fiscală voluntară a contribuabililor; c) să furnizeze acestora informaţii de calitate în ceea ce priveşte prevederile legislaţiei

fiscale.

2. Obiectivele asistenţei contribuabililor

Schematic, principalele obiective se pot prezenta astfel:

Art. 51 din Art. 21 din Constituţie Constituţie

Prezentarea succintă a obiectivelor activităţii de asistenţă şi informare a contribuabililor:

479

OBIECTIVELE ASISTENŢEICONTRIBUABILILOR

Respectarea dreptului lapetiţie a contribuabililor

Angajarea administraţiei în slujba contribuabilului, orientatrea fiscului către client

Claritate, simplitate şicorectitudine faţă de contribuabili

Răspunsuri competente şi la timp la întrebarile contribuabililor

Răspunsuri complete la întrebările contribuabililor

Comunicare între toate nivelele de asistenţă

Folosirea celor mai diverse mijloace pentru informarea contribuabililor

Programe educaţionale

a)Respectarea dreptului la petiţie al contribuabililor – articolul 21 din Constituţie (Accesul liber la justiţie) stipulează că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Totodată, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Art. 51 din Legea fundamentală (Dreptul la petiţionare) stipulează că cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. La rândul lor, autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

b)Angajarea administraţiei în slujba contribuabilului, orientarea fiscului către client – orientarea activităţii de asistenţă către client contribuie la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi creşterea gradului de conformare fiscală a contribuabililor.

c)Claritate, simplitate şi corectitudine în relaţia cu contribuabilii – mesajele transmise de fisc trebuie să fie accesibile pentru toate categoriile de contribuabili, indiferent de nivelul cultural al acestora. Totodată, dacă o anumită problemă a fost cauzată contribuabilului din vina administraţiei, aceasta va trebui să recunoască şi să îndrepte eroarea respectivă.

d)Răspunsuri competente şi la timp la întrebările contribuabililor – răspunsurile formulate de funcţionarii fiscali în concordanţă cu prevederile legale şi transmiterea acestora în timp util contribuabililor definesc de fapt calitatea activităţii de asistenţă şi informare a contribuabililor. Funcţionarii fiscali trebuie să aibă în vedere faptul că impactul public al acţiunilor lor oficiale poate avea efect asupra respectării legii şi conformării fiscale voluntare.

e)Răspunsuri complete la întrebările contribuabililor – asistenţa şi informarea contribuabililor trebuie să aibă ca obiectiv formularea unor răspunsuri complete, astfel încât să se diminueze nevoia unui contact suplimentar din partea contribuabilului pentru aceeaşi problemă.

f) Comunicare între toate nivelele de asistenţă – atât între direcţia specializată din minister şi structurile de la nivelul direcţiilor generale judeţene, cât şi între acestea şi structurile de la nivelul unităţilor subordonate trebuie să existe o comunicare permanentă, care să contribuie la înţelegerea mesajelor primite de la contribuabili şi să asigure transparenţa sistemului fiscal.

g)Folosirea celor mai diverse mijloace pentru informarea contribuabililor – unitatea fiscală va elabora programe de asistenţă şi va urmări materializarea acestora, în concordanţă cu nevoile exprimate de contribuabili. Eforturile vor fi orientate spre determinarea nevoilor contribuabililor şi satisfacerea acestora într-un grad cât mai înalt. Informaţiile vor fi furnizate printr-o varietate de mijloace (telefon, mass media, publicaţii, programe complexe de asistenţă şi informare).

h)Programe educaţionale – unitatea fiscală va elabora programe educaţionale pentru acele categorii de contribuabili ale căror nevoi de informare în materie fiscală sunt mai eficient de îndeplinit prin folosirea acestor programe. Programele educaţionale vor include acţiuni adaptate la condiţiile economico-culturale şi la cerinţele contribuabililor, care să ducă la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi să răspundă la problemele de interes major ale acestora.

3. Principiile asistenţei contribuabililor

480

În funcţie de sfera de aplicare, principiile activităţii de asistenţă şi informare a contribuabililor pot fi clasificate în: principii fundamentale şi principii de comportament şi de acţiune.

Principii fundamentale

Principiile fundamentale sunt acelea care dau sens activităţii de asistenţă şi informare a contribuabililor. În acelaşi timp, acestea trebuie să inspire activitatea cotidiană a funcţionarului fiscal şi să se reflecte în comportamentul personal şi relaţia cu contribuabilul. Principiile fundamentale sunt:

a)Principiul egalităţii – potrivit art. 16 din Constituţie (Egalitatea în drepturi), cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Pornind de la prevederile constituţionale menţionate, unitatea fiscală trebuie să asigure un tratament egal tuturor contribuabililor, în ceea ce priveşte corectitudinea stabilirii obligaţiei fiscale faţă de stat, termenele de depunere a declaraţiilor fiscale şi de plată a

b) impozitelor şi taxelor datorate statului, să nu facă nici o diferenţiere între contribuabili în ceea ce priveşte accesul la serviciile de asistenţă din cadrul administraţiei.

c)Principiul nediscriminării – acest principiu derivă din cel precedent (al egalităţii) şi impune ca nici un contribuabil, beneficiar al asistenţei fiscale, să nu fie pus într-o situaţie de inferioritate faţă de alţi contribuabili, în ceea ce priveşte condiţia socială, etnia, sexul, convingerile politice, filozofice, religioase, situaţia de handicapat etc.

d)Principiul accesului publicului la informaţiile cu caracter fiscal – potrivit art. 31 din Constituţie (Dreptul la informaţie), dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra activităţilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Asistenţa autorizată şi la timp, astfel încât să vină în întâmpinarea nevoilor de informare ale contribuabililor, reprezintă o condiţie a îmbunătăţirii calităţii asistenţei. Totodată, acordarea asistenţei implică un caracter permanent şi regulat, în funcţie de nevoile şi aşteptările acestora şi de resursele disponibile ale administraţiei fiscale.

e)Principiul gratuităţii asistenţei contribuabililor – potrivit art. 51 din Constituţie, exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Totodată, făcând parte din categoria serviciilor cu caracter public, asistenţa şi informarea contribuabililor se acordă în mod gratuit de către personalul care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu.

Principii de comportament şi de acţiune

Desfăşurarea activităţii de asistenţă a contribuabililor impune respectarea unor principii de comportament şi de acţiune, care au rolul concretizării şi adaptării principiilor fundamentale. Principiile de comportament şi de acţiune sunt:

a)Principiul transparenţei – derivă din dreptul la informare al cetăţenilor, potrivit art. 31 din Constituţie. Ca urmare, fiecare unitate fiscală trebuie să aplice cu consecvenţă acest principiu în relaţia cu contribuabilii. Transparenţa trebuie concepută ca o condiţie a dialogului, dar şi ca un instrument de control al activităţii administraţiei fiscale de către contribuabili.

b)Principiul adaptării la cerinţele contribuabililor – funcţionarul care acordă asistenţă trebuie să înţeleagă problematica fiscală formulată de

481

contribuabil, să ţină cont de aşteptările şi nevoile acestuia. Totodată, administraţia fiscală orientată către contribuabili trebuie să aibă capacitatea de a se adapta în permanenţă la nevoile acestora. Numai o bună înţelegere a contribuabilului şi adaptarea răspunsului la fiecare situaţie particulară asigură o asistenţă eficientă şi de calitate.

c)Principiul respectului faţă de contribuabili – funcţionarii administraţiei fiscale trebuie să manifeste solicitudine, limbaj politicos şi promptitudine în relaţiile cu contribuabilii, chiar şi în situaţii conflictuale, tensionate.

Schematic, principiile activităţii de asistenţă se pot prezenta astfel:

Art.31 dinConstituţie

Art.16 din

Constituţie

Art. 51 din Constituţie

Art.31 din

Constituţie

4. Drepturile contribuabililor în relaţia cu administraţia fiscală

În relaţia cu Administraţiile fiscale, contribuabilii au următoarele drepturi:

a)Dreptul la informare şi asistenţă gratuită – dreptul contribuabilului de a primi răspuns la întrebările adresate fiscului este esenţial pentru îndeplinirea de către administraţia fiscală a funcţiei de asistenţă. Funcţionarii din cadrul unităţilor fiscale îi vor informa pe contribuabili şi le vor acorda întregul sprijin, astfel încât aceştia să înţeleagă şi să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale ce le revin. La rândul lor, contribuabilii trebuie să prezinte cât mai clar şi mai complet funcţionarului din cadrul serviciului de metodologie şi asistenţă pentru contribuabili toate faptele şi documentele care pot clarifica situaţia fiscală a acestora.

b)Dreptul la confidenţialitate – funcţionarii din cadrul unităţilor fiscale sunt obligaţi să păstreze secretul asupra informaţiilor furnizate de contribuabili, acestea fiind utilizate numai în scopurile prevăzute de lege.

c)Dreptul la tratament corect, profesional şi obiectiv – contribuabilii au dreptul să li se asigure un tratament imparţial, prin stabilirea şi încasarea

482

PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII DE ASISTENŢĂ ŞI INFORMARE A

CONTRIBUABILILOR

Principii fundamentale

Principii de comportament şi de acţiune

Principiul egalităţii

Principiul nediscriminării

Principiul accesului publicului la informaţiile cu caracter fiscal

Principiul gratuităţii asistenţei contribuabililor

Principiul transparenţei

Principiul adaptării la cerinţele contribuabililor

Principiul respectului faţă de contribuabili

sumei exacte a impozitelor şi taxelor datorate. Funcţionarii unităţilor fiscale trebuie să îi trateze în mod egal pe toţi contribuabilii şi să nu favorizeze pe nimeni.

d)Dreptul la contestaţie – atunci când contribuabilul consideră că i s-au stabilit greşit obligaţiile fiscale sau când apreciază că a fost luată o decizie eronată în ceea ce priveşte situaţia sa fiscală, are dreptul să conteste decizia respectivă. În asemenea situaţii, funcţionarii unităţilor fiscale trebuie să indice posibilităţile de contestare şi căile de recurs pentru reanalizarea situaţiei fiscale a contribuabilului.

e)Dreptul de a beneficia de înlesniri la plata impozitelor şi taxelor – fiecare contribuabil trebuie să facă tot posibilul pentru a se achita de obligaţiile sale fiscale, în totalitate şi la termen. Totuşi, pot interveni situaţii care îl pot împiedica să-şi îndeplinească aceste obligaţii. În asemenea cazuri, contribuabilul are dreptul să solicite organelor fiscale amânarea sau eşalonarea plăţii impozitelor şi taxelor, precum şi reducerea, scutirea, amânarea sau eşalonarea plăţii majorărilor de întârziere stabilite pentru neplata la termen a obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii.

f) Dreptul la compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus – sumele plătite în plus faţă de obligaţiile legale se compensează cu alte obligaţii bugetare neplătite sau se restituie în condiţiile legii.

g)Prescripţia – legislaţia în vigoare prevede pierderea dreptului autorităţilor fiscale de a stabili şi încasa, prin executare silită, impozite şi taxe, dacă acest drept nu a fost exercitat în cursul perioadei prevăzute de legislaţia respectivă. Ca atare, contribuabilul poate invoca prescripţia, atunci când acţiunea organelor fiscale privind stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor a depăşit termenul prevăzut de lege.

h)Prezumţia de sinceritate – dacă nu există motive întemeiate de a crede altfel, contribuabilul are dreptul să fie considerat onest de către funcţionarii unităţilor fiscale, însă informaţiile pe care contribuabilul le furnizează vor fi verificate, conform legii.

i) Dreptul la asistenţă de specialitate pe întreaga durată a controlului fiscal – pe întreaga durată a unui control efectuat de autorităţile fiscale, contribuabilul are dreptul, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92 din 24 decembrie 2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, să beneficieze de asistenţă de specialitate.

j) Dreptul de a cunoaşte identitatea inspectorilor – potrivit Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 713/2004, de aprobare a Cartei drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor, pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale, contribuabilul are dreptul să solicite inspectorilor care se prezintă la locul desfăşurării controlului împuternicirea (ordinul de deplasare) în baza căreia vor efectua controlul.

Prezentarea schematică a drepturilor contribuabililor:

483

DREPTURILE CONTRIBUABILILOR ÎN RELAŢIA CU FUNCŢIONARII DIN

CADRUL ADMINISTRAŢIEI FISCALE

Dreptul la informare şi asistenţă gratuită

Dreptul la confidenţialitate

Dreptul la tratament corect, profesional şi obiectiv

Dreptul la contestaţie

Dreptul de a beneficia de înlesniri la plata impozitelor şi taxelor

Dreptul la compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus

PrescripţiaPrezumţia de sinceritate

Dreptul la asistenţă de specialitate pe întreaga durată a controlului fiscal

Dreptul de a cunoaşte identitatea inspectorilor

5. Procedee utilizate în activitatea de informare a contribuabililor

5.1 Asistenţa individuală a contribuabililor

Îndrumarea contribuabililor către structurile din cadrul unităţii fiscale responsabile cu activitatea de asistenţă se va face în funcţie de gradul de complexitate a informaţiilor solicitate de aceştia.

Este recomandabil ca asistenţa la nivelul unităţilor fiscale să fie organizată pe două nivele, pentru a satisface două tipuri de solicitări din partea contribuabililor, şi anume:

a) solicitările cu caracter general – informaţii simple (obligaţii declarative, acte necesare la dosarul fiscal, termene de depunere a declaraţiilor, termene de plată a impozitelor şi taxelor etc.), procurarea de formulare, efectuarea de plăţi în contul impozitelor şi taxelor datorate etc.;

b) solicitările cu caracter particular – informaţii detaliate privind situaţia fiscală a contribuabilului, interpretarea legislaţiei, facilităţi fiscale etc.

Asistenţa directă la sediul unităţii fiscale

Primul nivel de asistenţă: furnizarea de informaţii generalePrimul nivel de asistenţă va acţiona ca un filtru al problematicii fiscale ridicate

de contribuabili, în vederea reţinerii acelor aspecte care pot fi soluţionate în mod operativ şi separării problemelor care necesită o analiză aprofundată înainte de a fi formulate şi oferite răspunsuri către contribuabili. Pentru aceasta, primul nivel de asistenţă trebuie să aibă capacitatea organizatorică necesară rezolvării operative a solicitărilor contribuabililor, a căror deplasare la fisc este motivată fie de obţinerea unei informaţii simple, fie de procurarea formularelor care urmează a fi completate şi depuse la sediul unităţii fiscale sau de plata obligaţiilor fiscale. Ca urmare, timpul de staţionare în incinta unităţii fiscale a persoanelor care beneficiază de primul nivel de asistenţă trebuie să fie cât mai redus ca durată.

Al doilea nivel de asistenţă: furnizarea de informaţii cu caracter particularAl doilea nivel de asistenţă se realizează în urma unei audieri a contribuabililor

şi are ca obiective:a) furnizarea de informaţii mai aprofundate şi detaliate în legătură cu

problematica nesoluţionată la primul nivel;b) soluţionarea speţelor referitoare la aplicarea legislaţiei fiscale în domeniul

impozitelor directe şi indirecte aplicabile persoanelor fizice şi juridice rezidente şi nerezidente;

c) furnizarea de informaţii privind situaţia fiscală a contribuabililor, pe baza datelor din dosarele fiscale.

484

Scopul audierii este satisfacerea integrală cu informaţii a contribuabililor, astfel încât aceştia să plece de la fisc cu problemele clarificate şi să nu mai fie necesar să efectueze alte deplasări.

Asistenţa în scris

Prin emiterea Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 767/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor cuprinzând procedura de asistare a contribuabililor în domeniul fiscal s-a urmărit reconsiderarea fluxurilor informaţionale interne, astfel încât să se asigure distribuirea şi mediatizarea optimă a soluţiilor adoptate la nivelul ministerului.

În primul rând, s-a urmărit îmbunătăţirea prevederilor privind descentralizarea competenţelor în soluţionarea problematicii fiscale ridicate de contribuabili la nivelul structurilor teritoriale ale ministerului, astfel încât contribuabilii să aibă posibilitatea să se adreseze direct unităţilor fiscale în raza cărora se afla înregistraţi şi este evidenţiată situaţia lor fiscală.

În cazul întrebărilor nesoluţionate la nivel local, care sunt de competenţa Ministerului Finanţelor Publice, vor fi emise ordine ale ministrului, decizii ale comisiilor fiscale, vor fi modificate sau completate actele normative sau vor fi formulate răspunsuri directe pentru acele întrebări care nu necesită schimbări ale legislaţiei fiscale.

Prin mediatizarea corespunzătoare a soluţiilor cu caracter general, uniform aplicabile, se asigură soluţionarea unitară a problematicii fiscale formulate de contribuabili.

De asemenea, instrucţiunile la acest ordin reglementează modul de soluţionare a problematicii fiscale ridicată atât de persoanele juridice, cât şi de persoanele fizice, asigurându-se, în acest fel, cadrul organizatoric necesar asistării tuturor categoriilor de contribuabili.

Conform prevederilor ordinului menţionat, soluţiile şi răspunsurile la problematica fiscală nesoluţionată la nivel teritorial, transmise de direcţiile de specialitate din Ministerul Finanţelor Publice direcţiilor generale judeţene, vor fi aduse de către acestea la cunoştinţa tuturor unităţilor fiscale din subordine, iar în legătură cu conţinutul acestora se va asigura instruirea şi informarea corespunzătoare a personalului, în vederea aplicării unitare a prevederilor legislaţiei fiscale.

Asistenţa prin telefon

Una din principalele funcţii ale asistenţei prin telefon este realizarea şi menţinerea unui înalt nivel al serviciilor oferite contribuabililor. În ţările avansate din punct de vedere economic şi al stadiului implementării reformei fiscale, asistenţa contribuabililor prin intermediul telefonului se realizează în mod gratuit. Prin folosirea serviciilor oferite de linia telefonică, contribuabilii au posibilitatea să cunoască prevederile legislaţiei fiscale şi să beneficieze de informaţii de interes şi utilitate în ceea ce priveşte aspectele practice legate de îndeplinirea obligaţiilor în materie fiscală.

Serviciul telefonic se utilizează în special pentru răspunsuri la întrebări simple, care nu necesită interpretarea legislaţiei fiscale. Spre exemplu, întrebări referitoare la dosarul fiscal, modul de completare a diferitelor formulare, termenul de depunere a declaraţiilor fiscale, termenul scadent de plată a obligaţiilor fiscale etc.

5.2 Asistenţa de grup a contribuabililor

485

Încă în faza de înfiinţare a societăţilor comerciale, este necesar ca unitatea fiscală să intensifice activitatea de educare în ceea ce priveşte obligaţiile de declarare a veniturilor şi de respectare a termenelor de plată a impozitelor şi taxelor.

Acest tip de asistenţă este asigurată în principal prin: întâlniri de lucru, asistenţă prin internet, organizarea unor campanii de informare.

Întâlniri de lucru

Se urmăreşte în primul rând identificarea grupurilor de contribuabili interesaţi în cunoaşterea legislaţiei şi sunt reprezentativi în structura calitativă şi cantitativă a contribuabililor, dar şi stabilirea sediului întâlnirilor

- identificarea grupurilor ţintă Organizarea periodică a întâlnirilor de lucru cu contribuabilii prezintă

importanţă pentru clarificarea directă şi promptă a reglementărilor fiscale specifice unei anumite categorii de contribuabili. Cu ocazia unor astfel de acţiuni, contribuabilii au posibilitatea să cunoască acele aspecte legislative care necesită unele clarificări sau explicaţii detaliate. Asistenţa de grup a contribuabililor va fi asigurată de una sau mai multe persoane desemnate de conducerea direcţiei generale a finanţelor publice sau a municipiului Bucureşti din cadrul serviciilor (birourilor) de metodologie şi asistenţă a contribuabililor. Este necesar ca direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale municipiului Bucureşti să elaboreze programe trimestriale de întâlniri de lucru cu contribuabilii, care vor fi defalcate pe grupuri ţintă de contribuabili, cu tematicile care vor face obiectul acţiunilor respective.

- sediul întâlnirilor de lucruÎntâlnirile de lucru cu contribuabilii pot avea loc fie la sediul unităţii fiscale, fie

la sediul altor instituţii care dispun de spaţiul necesar organizării unor astfel de acţiuni, cum ar fi primăriile, casele de cultură etc. De asemenea, întâlnirile de lucru cu contribuabilii se pot desfăşura sub forma unor acţiuni de tipul Caravanei de informare, organizată în locuri cu mare afluenţă de public, cum ar fi magazine universale, târguri, pieţe, în scopul mediatizării reglementărilor fiscale în rândul acelor categorii de contribuabili cu acces mai redus la informaţii: asociaţiile de pensionari, asociaţiile de proprietari-locatari, artişti, agenţi de asigurări etc.

Asistenţa prin internet

Asistenţa prin internet este una dintre modalităţile cele mai eficiente de informare a contribuabililor, fiind condiţionată însă de gradul de dotare şi cultură informatică a societăţii respective.

- site-ul de internet Informaţiile de natură fiscală din cadrul site-urilor trebuie să fie particularizate

în funcţie de tipologia contribuabililor cărora li se adresează, ţinând cont totodată şi de nivelul de adresare al informaţiilor, care poate fi la nivel central (site-ul Ministerului Finanţelor Publice) sau la nivel local (Direcţii Judeţene ale Ministerului Finanţelor Publice sau subunităţi ale acestora).

- poşta electronicăÎn cadrul paginii de web a site-ului Asistenţei contribuabililor trebuie creată o

pagină de Contact, care să dea contribuabililor posibilitatea de a pune întrebări şi a primi răspunsuri, prin e-mail, în legătură cu problematica fiscală. Pentru aceasta, este necesar ca întrebările transmise să fie însoţite de anumite informaţii (date de identificare), care vor fi completate de contribuabili pe un formular tip. Răspunsul la întrebare va fi transmis ulterior, pe adresa de e-mail menţionată în formular.

486

Campanii de informare

În general, la introducerea unui nou sistem de impozitare se organizează campanii de informare a contribuabililor, care au următoarele obiective:

a)depăşirea rezistenţei potenţiale, motivată de lipsa de înţelegere din partea contribuabililor a noilor reglementări, insistându-se pe avantajele impozitului care urmează a fi aplicat;

b)explicarea trăsăturilor generale ale impozitului;c) explicarea trăsăturilor specifice ale impozitului, cu furnizarea detaliilor

necesare pentru fiecare grup de contribuabiliDesigur că, pentru asigurarea unei continuităţi în aplicarea noului sistem de

impozitare, este necesară repetarea campaniei de informare, în cadrul căreia urmează să se accentueze importanţa conformării voluntare a contribuabililor şi necesitatea respectării termenelor de depunere a declaraţiilor fiscale şi a celor de plată a sumelor datorate în contul impozitelor sau taxelor.

Orice campanie de informare a contribuabililor trebuie să parcurgă anumite faze, şi anume:

– faza 1 ( 3 - 6 luni înainte de intrarea în vigoare a legii). În această fază se va urmări înţelegerea noilor reglementări, cu scopul de a elimina rezistenţa în implementarea impozitului.

- faza a 2-a (de la intrarea în vigoare a legii până la termenul scadent de prezentare a primei declaraţii trimestriale). Obiectivul acestei faze este de a facilita completarea declaraţiilor şi clarificarea aspectelor care, în mod inevitabil, pot apărea din partea contribuabililor.

- faza a 3-a (de la termenul scadent al primei declaraţii până la sfârşitul anului fiscal). În această fază, unitatea fiscală va acorda tot sprijinul pentru respectarea de către contribuabili a obligaţiilor în ceea ce priveşte declararea veniturilor şi ţinerea evidenţelor contabile.

Pentru desfăşurarea campaniilor de informare a contribuabililor pot fi folosite diferite instrumente, şi anume:

- tipărire de materiale publicitare; - ghiduri de informare;- broşuri şi pliante; - colaborarea cu mass media (mape de presă, comunicate de presă, conferinţe

de presă, folosirea televiziunii).

Procedural, asigurarea asistenţei contribuabililor se prezintă astfel:

487

ASPECTE PROCEDURALE ALE

ACTIVITĂŢII DE ASISTENŢĂ ŞI INFORMARE A

CONTRIBUABILILOR

Asistentă individuală a contribuabililor

Asistenţă directă la nivelul unităţii fiscale

Asistenţă în scris

Asistenţă prin telefon

Furnizarea de informaţii generale

Furnizarea de informaţii cu caracter particular

Asistentă de grup a contribuabililor

B. Obligaţia şi creanţa bugetară

De regulă, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.

1. Identificarea obligaţiilor şi creanţelor fiscale

Prin obligaţii fiscale se înţelege:

a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

d) obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii;

e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă;

f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.

488

Intâlniri de lucruIdentificarea grupurilor ţinta

Sediul întâlnirilor de lucru

Asistenţă prin internet

Site-ul de internet

Poşta electronică

Campanii de informare

Obiectivele campaniei de informare

Fazele campaniei de informare

Instrumente specifice campaniei

Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

Din raporturile de drept material fiscal rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanţe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

Titlul de creanţă

Titlul de creanţă este actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele fiscale, întocmit de organele competente sau de alte persoane îndreptăţite potrivit legii.

Asemenea titluri pot fi:a) decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii;b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor

prin care acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii;

c) decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, stabilite de organele competente;

d) declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;e) documentul prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală,

inclusiv accesorii, potrivit legii;f) procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul

prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei

judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.

2. Colectarea creanţelor fiscale

Colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale. Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz.

2.1 Plătitorii

Prin plătitor al obligaţiei bugetare se înţelege acel debitor sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare.

489

Pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sedii secundare (sucursale şi/sau puncte de lucru), plătitor de obligaţii bugetare este persoana juridică, cu excepţia impozitului pe venitul din salarii pentru care plata impozitului se face, potrivit legii, de către sediile secundare ale persoanei juridice.

În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi.

Plătitori în numele debitorului

În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii: a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor; b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz; c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment; d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată; e) alte persoane, în condiţiile legii.

Plata în cazul debitorilor insolvabili

Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.

Răspunderea asociaţilor şi acţionarilor la societăţile comerciale debitoare se stabileşte potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.

2.2 Termene de plată

Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de legislaţia fiscală sau de alte legi care reglementează un domeniu impozabil.

Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 - 15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 - 31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Pentru obligaţiile fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se stabileşte prin documentul prin care se acordă înlesnirea respectivă.

Contribuţiile sociale administrate de Ministerul Finanţelor Publice, după calcularea şi reţinerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale.490

În cazul în care termenul de plată al obligaţiei bugetare expiră într-o zi nelucrătoare, acesta se prelungeşte până în ziua lucrătoare imediat următoare.

2.3 Stingerea obligaţiei fiscale

Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.

Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Data stingerii obligaţiilor fiscale

În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:

a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate de organul fiscal;

b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;

c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora;

d) pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile, data înregistrării la organul competent a documentului sau a actului pentru care s-au depus şi anulat timbrele datorate potrivit legii.

Mijloace de plată

Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat poştal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispoziţiilor legale.

Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României stabilesc de comun acord mijloacele de plată autorizate care vor fi utilizate pentru plata obligaţiilor bugetare prin decontare bancară.

Ordinea stingerii datoriilor

Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume reprezentând creanţe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile, atunci se stinge creanţa fiscală stabilită de contribuabil.

În situaţia în care contribuabilul nu stabileşte creanţa fiscală ce urmează a fi stinsă, organul fiscal competent efectuează stingerea obligaţiilor fiscale în următoarea ordine:

a) sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale, pentru care s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări la plată, precum şi dobânzile datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi calculate conform legii;

b) obligaţii fiscale principale cu termene de plată în anul curent, precum şi accesoriile acestora, în ordinea vechimii;

c) obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

d) dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale;e) obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.

491

În situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor fiscale, creditorul

fiscal va proceda la stingerea obligaţiilor fiscale pe care le administrează, în conformitate cu ordinea de plată reglementată de Codul de procedură fiscală, şi va înştiinţa despre aceasta debitorul, în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii.

Orice plată făcută după comunicarea somaţiei în cadrul executării silite va stinge, mai întâi, obligaţia fiscală stabilită în titlul executoriu.

Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare

Prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.

Creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting prin compensarea cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele locale, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.

Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, în ordinea prevăzută de lege. Organul fiscal poate efectua compensare din oficiu ori de câte ori constată existenţa unor creanţe reciproce.

Compensarea creanţelor debitorului se efectuează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în următoarea ordine:

a) bugetul de stat;b) fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;c) bugetul asigurărilor sociale de stat;d) bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;e) bugetul asigurărilor pentru şomaj.

2.4 Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale

La cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul fiscal competent poate acorda pentru obligaţiile fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării acesteia, înlesniri la plată, în condiţiile legii.

La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane fizice sau juridice, creditorii bugetari locali, prin autorităţile administraţiei publice locale care administrează aceste bugete, pot acorda, pentru obligaţiile bugetare restante pe care le administrează, următoarele înlesniri la plată:

a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, redevenţelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la bugetul local;

b) amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la bugetul local;

c) eşalonări la plata dobânzilor şi/sau a penalităţilor de orice fel, cu excepţia dobânzilor datorate pe perioada de eşalonare;

d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere, cu excepţia dobânzilor datorate pe perioada de amânare;

e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.

Procedura de acordare a înlesnirilor la plată pentru creanţele bugetare locale se stabileşte prin acte normative speciale.

492

Pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari locali solicită debitorilor constituirea de garanţii.

3. Creanţe fiscale accesorii

Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.

3.1 Dobânzi şi penalităţi de întârziere

Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală. Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite potrivit legii.

Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie, pentru anul următor, sau în cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale.

3.1.1 Dobânzi

Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Dobânzi datorate pentru diferenţe de obligaţii fiscale, pentru situaţii de declarare a insolvabilităţii debitorului şi în cazul executării silite (excepţie privind perioada de calculare a dobânzilor);

- pentru diferenţele de impozite, taxe, contribuţii, precum şi cele administrate de organele vamale, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei impozitului, taxei sau contribuţiei pentru care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.

- pentru impozitele, taxele şi contribuţiile debitorului declarat insolvabil, dobânzile se datorează până la data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii inclusiv.

- pentru impozitele, taxele şi contribuţiile stinse prin executare silită, până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plăţii preţului în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului verbal de distribuire a avansului. Pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către cumpărător.

Dobânzi în cazul înlesnirilor la plată

Pe perioada pentru care au fost acordate înlesniri la plata obligaţiilor fiscale restante se datorează dobânzi. Pe perioada amânării şi/sau eşalonării la plata obligaţiilor fiscale restante se datorează dobânzi calculate începând cu data aprobării de către organul competent a înlesnirii acordate şi până la data efectuării ultimei plăţi datorate. Dobânzile datorate pe perioada amânării sau eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale se calculează de către organele competente care aprobă înlesnirea la plată, urmând ca acestea să fie comunicate debitorului.

Dobânzile se achită lunar, inclusiv pe perioada de graţie acordată la eşalonare şi pe perioada amânării la plată, conform graficelor care constituie anexă la documentul de aprobare a înlesnirilor la plată.

493

Nu se datorează dobânzi pentru amânarea sau eşalonarea la plată a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere.

În situaţia în care debitorul beneficiar al unei înlesniri la plată achită debitul integral într-o perioadă mai mică decât cea acordată prin înlesnire, organul fiscal competent recalculează cuantumul dobânzilor în funcţie de data la care a fost făcută plata.

Calculul dobânzilor datorate pe perioada amânării sau eşalonării la plată se face pentru fiecare termen de plată lunar, inclusiv pe perioada de graţie sau pe perioada amânării la plată, prin înmulţirea soldului rămas de plată la termenul anterior ratei curente cu numărul de zile calendaristice ale intervalului de timp şi cu nivelul cotei dobânzii.

494

Dobânzi datorate la calcularea unei diferenţe la impozitul pe profit

Modul de calcul al dobânzilor aferente sumelor reprezentând eventuale diferenţe între impozitul pe profit plătit la data de 25 ianuarie a anului următor celui de impunere şi impozitul pe profit datorat conform declaraţiei de impunere întocmite pe baza situaţiei financiare anuale este reglementat prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.

Potrivit acestor norme, în cazul în care impozitul pe profit stabilit prin Declaraţia privind impozitul pe profit, întocmită în baza situaţiei financiare anuale, este mai mic decât impozitul anual cumulat, stabilit prin declaraţiile de impozite şi taxe lunare sau trimestriale, după caz, dobânzile datorate pentru neplata în termen a impozitului pe profit declarat în cursul anului fiscal se recalculează începând cu data de 26 ianuarie a anului următor celui de impunere.

Recalcularea se face asupra sumei rămase neachitate din impozitul pe profit din declaraţia anuală privind impozitul pe profit, întocmită pe baza situaţiei financiare anuale.

În cazul în care impozitul pe profit declarat şi înregistrat prin declaraţia anuală privind impozitul pe profit este mai mare decât impozitul anual cumulat, declarat prin declaraţiile de impozite şi taxe lunare sau trimestriale, după caz, dobânzile datorate pentru neplata în termen a impozitului pe profit se recalculează începând cu ziua următoare datei prevăzute pentru depunerea declaraţiei anuale privind impozitul pe profit.

Recalcularea se face asupra sumei neplătite, reprezentând impozitul pe profit din declaraţia anuală de impozit pe profit întocmită pe baza situaţiei financiare anuale.

Dobânzile calculate pentru neplata la termen a impozitului pe profit declarat prin declaraţiile de impozite şi taxe lunare sau trimestriale, după caz, în cursul anului fiscal precedent până la data de 25 ianuarie se datorează şi trebuie achitate.

Dobânzi datorate în cazul neplăţii impozitului pe venitul global

Pentru obligaţiile fiscale neachitate la termenul de plată, reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi, astfel:

a) pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate stabilite de organul fiscal prin decizii de plăţi anticipate se calculează până la data plăţii debitului sau, după caz, până la data de 31 decembrie;

b) dobânzile pentru sumele neachitate în anul de impunere, potrivit lit. a), se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii acestora, inclusiv;

c) în cazul în care impozitul pe venit stabilit prin decizia de impunere anuală este mai mic decât cel stabilit prin deciziile de plăţi anticipate, dobânzile se recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, la soldul neachitat în raport cu impozitul anual stabilit prin decizia de impunere anuală, urmând a se face regularizarea dobânzii în mod corespunzător.

3.1.2 Penalităţi de întârziere

Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere stabilită prin lege (ex. de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere), începând cu data de întâi a lunii următoare scadenţei

495

acestora până la data stingerii acestora inclusiv. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.

Penalitatea de întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare silită.

În cazul în care s-au acordat înlesniri la plată, penalitatea de întârziere se datorează până la data de întâi a lunii următoare celei în care s-au acordat înlesnirile. Nerespectarea înlesnirilor la plată, aşa cum au fost acordate, conduce la calculul penalităţilor de întârziere de la data încetării, conform legii, a valabilităţii înlesnirilor.

Nivelul penalităţii de întârziere se poate modifica anual prin legea bugetului de stat.

3.2 Restituiri de sume

Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;e) cele de rambursat de la bugetul de stat;f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe

competente potrivit legii;h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin

poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.

3.3 Măsuri asiguratorii

Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii şi sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, precum şi în cazul suspendării executării actului administrativ.

Măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asiguratorii vor fi ridicate.

Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asiguratorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

4. Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită

În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, pentru stingerea acestora, organele fiscale competente vor proceda la acţiuni de executare silită, potrivit Codului de procedură fiscală.

Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul. În cazul în care executarea silită se face prin poprire, organul coordonator de executare poate proceda la aplicarea acestei măsuri de executare asupra terţului poprit, indiferent de locul unde îşi are domiciliul fiscal.496

Organul de executare coordonator sesizează în scris celelalte organe, comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situaţia debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate, precum şi orice alte date utile pentru identificarea debitorului şi a bunurilor ori veniturilor urmăribile.

4.1 Titlul executoriu – baza legală a executării silite

Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.

Executarea silită începe numai după ce organul fiscal a transmis debitorului înştiinţarea de plată prin care i se comunică acestuia suma datorată, iar după înştiinţare au trecut 15 zile de la comunicare. Înştiinţarea de plată este actul premergător executării silite.

4.2 Reguli privind executarea silită

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare.

Somaţia

Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se

continuă măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu.

Suspendarea executării silite

Executarea silită se suspendă:a) când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile

legii;b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Întreruperea executării silite

Executarea silită se întrerupe:a) la data declarării stării de insolvabilitate a debitorului;b) în alte cazuri prevăzute de lege.

Încetarea executării silite

Executarea silită încetează dacă:497

a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile de plată accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;

b) a fost desfiinţat titlul executoriu; c) în alte cazuri prevăzute de lege.

4.3 Cheltuieli de executare silită

Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului. Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu potrivit Codului de procedură fiscală, care are la bază documente privind cheltuielile efectuate.

Cheltuielile de executare silită a creanţelor fiscale se avansează de organele de executare, din bugetul acestora.

Sumele recuperate în contul cheltuielilor de executare silită se fac venit la bugetul din care au fost avansate, cu excepţia sumelor reprezentând cheltuieli de executare silită a creanţelor fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice, care se fac venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel.

4.4 Modalităţi de executare silită

Principalele modalităţi de stingere a creanţelor bugetare ca urmare a procedurii de executare silită sunt prin poprire, prin executări de bunuri mobile şi imobile, prin executări de conturi bancare etc.

4.4.1 Executarea silită prin poprire

Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua respectivă.

Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit, împreună cu o copie certificată a titlului executoriu. Totodată va fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi.

Stingerea creanţelor bugetare prin decontare bancară

Pentru stingerea creanţelor bugetare debitorii deţinători de conturi bancare pot fi urmăriţi prin decontare bancară. În acest caz, o dată cu comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu, făcută debitorului, o copie certificată de pe acest titlu va fi

498

introdusă la banca unde se află deschis contul debitorului. Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul.

În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii, sumele existente precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate. Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a obligaţiilor bugetare, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale.

Aspecte particulare privind poprirea

Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit sau nu respectă dispoziţiile privind poprirea, precum şi în cazul în care invocă alte neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor privind înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi interesate, pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi.

Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare poate începe executarea silită a terţului poprit.

În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul bugetar poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea temporară, totală sau parţială a executării silite prin decontare bancară.

O dată cu cererea de suspendare, debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini, oferite în vederea sechestrării sau alte garanţii legale.

4.4.2 Executarea silită a bunurilor mobile

Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar dacă acestea se află la un terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces verbal. Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asigurătorie nu este necesară o nouă sechestrare. La începerea executării silite, executorul fiscal este obligat să verifice dacă bunurile se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei. Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât cheltuielile executării silite.

Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.

De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.

Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului cu excepţiile prevăzute de lege.

În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale:

499

a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;

b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;

d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;

e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;

f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ

nu sunt exceptate de la executarea silită.

Sechestrarea bunurilor mobile

Aplicarea sechestrului se face de către executorul bugetar, care încheie un proces verbal de sechestru. Câte un exemplar al procesului verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare.

De la data întocmirii procesului verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită, debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.

Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de executorul bugetar, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există pericol de substituire sau de degradare, executorul bugetar poate aplica sigiliul asupra bunurilor.

În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate. Cel care primeşte bunurile în custodie va semna procesul verbal de sechestru.

În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.

În cazurile în care nu au fost luate măsuri asiguratorii pentru realizarea integrală a creanţei bugetare şi la începerea executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată o dată cu comunicarea somaţiei.

În vederea valorificării, organul de executare este obligat să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate.

500

Când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru realizarea creanţei bugetare, organul de executare va face investigaţiile necesare pentru identificarea şi urmărirea altor bunuri ale debitorului.

Dacă se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în procesul verbal de sechestru, au fost substituite sau degradate, executorul bugetar încheie un proces verbal de constatare. Dacă se sechestrează şi bunuri gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare le va trimite şi acestora câte un exemplar din procesul verbal de sechestru.

În cazul în care executorul bugetar constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni, va consemna aceasta în procesul verbal de sechestru şi va sesiza de îndată organele de urmărire penală competente.

4.4.3 Executarea silită a bunurilor imobile

Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului.Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii

bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul.

Bunuri imobile exceptate de la executarea silită

În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

Dispoziţiile anterioare nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni.

Sechestrarea bunurilor imobile

Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces verbal de sechestru.Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală. Dreptul de

ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.

Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de îndată biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului verbal de sechestru.

Creditorii debitorului sunt obligaţi ca, în termen de 30 de zile de la înscrierea procesului verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate imobiliară, să comunice în scris organului de executare titlurile pe care le au pentru bunul imobil respectiv.

Administrarea bunurilor imobile sechestrate

La întocmirea procesului-verbal de sechestru şi în tot cursul executării silite, organul de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.

Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau juridică. Acesta va consemna veniturile încasate la unităţile abilitate şi va depune recipisa la organul de executare.

501

Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare îi va fixa o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.

Suspendarea executării silite a bunurilor imobile

După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a obligaţiei bugetare, inclusiv cheltuielile de executare, să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.

De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra bunului imobil se suspendă. Pentru motive temeinice, organul de executare poate relua executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni.

4.4.4 Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale debitorului, se efectuează în conformitate cu prevederile executării silite privind bunurile imobile. Pentru executarea silită a recoltelor şi fructelor culese sunt aplicabile prevederile privind executarea silită a bunurile mobile.

Organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.

4.4.5 Executarea silită a unui ansamblu de bunuri

Bunurile mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute mai rapid ori în condiţii mai avantajoase.

Pentru executarea silită a acestor bunuri, organul de executare va proceda la sechestrarea acestora, potrivit prevederilor legale.

Prevederile privind executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile, precum şi cele referitoare la vânzarea bunurilor imobile cu plata preţului în rate, se aplică în mod corespunzător.

5. Valorificarea bunurilor mobile şi imobile

Dacă creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului verbal de sechestru, se va proceda, fără efectuarea altei formalităţi, la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care, potrivit legii, instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea sechestrului, suspendarea sau amânarea executării.

În scopul valorificării bunurilor, pentru evaluarea acestora organul de executare va apela la organe şi persoane de specialitate, a căror selectare nu este supusă reglementărilor privind achiziţiile publice şi care sunt obligate să îşi îndeplinească atribuţiile ce le revin în acest sens.

Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit, organul de executare va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate în una dintre modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete ale cauzei, se dovedeşte a fi mai eficientă.

Astfel, se poate proceda la valorificarea bunurilor sau a unui ansamblu de bunuri mobile şi/sau imobile prin:502

a) înţelegerea părţilor;b) vânzare directă;c) vânzare la licitaţie;d) vânzare în regim de consignaţie, numai în cazul bunurilor mobile;e) alte modalităţi admise de lege.

Vânzarea bunurilor sechestrate se face numai după împlinirea termenului de 15 zile de la data încheierii procesului verbal de sechestru, fără efectuarea altei formalităţi.

Vânzarea se poate face de îndată după sechestrarea bunurilor, dacă acestea sunt supuse pericolului degradării sau alterării, după caz.

6. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită

Creanţele bugetare înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate din executarea silită, în ordinea vechimii, mai întâi creanţa principală şi apoi accesoriile acesteia.

Dacă suma ce reprezintă atât creanţa bugetară, cât şi cheltuielile de executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se va proceda la compensare sau se restituie, la cerere, debitorului.

Ordinea de preferinţă a distribuirii sumelor realizate

În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, organele de executare vor proceda la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:

a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;

b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;

c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;

e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite

proprietăţii publice prin fapte ilicite;g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări

de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor

locale;i) alte creanţe.

503

Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.

Creditorii bugetari care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv.

Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei principale.

În cazul vânzării bunurilor grevate printr-un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, organul de executare este obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.

Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume.

Distribuirea sumelor rezultate din executarea silită

Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.

Cu privire la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită, executorul bugetar va întocmi de îndată un proces verbal, care se va semna de toţi cei prezenţi. Cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită poate cere executorului bugetar să consemneze în procesul verbal obiecţiile sale.

După întocmirea procesului verbal, nici un creditor nu mai este în drept să ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

7. Contestaţia la executarea silită

Cei interesaţi pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare silită efectuat cu încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.

Dreptul de a formula contestaţie la executarea silită

Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o procedură care să prevadă posibilitatea ca instanţa competentă să se pronunţe asupra acestuia.

Termenul de depunere a contestaţiei

Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:

504

a) contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;

b) contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;

c) cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.

Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării.

Contestaţia se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul organului de executare.

Condiţii de depunere a contestaţiilor

Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a trezoreriei statului. Dovada privind plata cauţiunii va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată. Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii.

Soluţionarea contestaţiei

La judecarea contestaţiei, instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite, în cazul executării prin poprire, ori în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit.

La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.

Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.

În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi potrivit reglementărilor în vigoare (ex. de la 500.000 lei la 10.000.000 lei).

8. Alte modalităţi de stingere a obligaţiilor fiscale

Obligaţiile fiscale pot fi stinse prin: scăderea din evidenţă a creanţelor fiscale în caz de insolvabilitate, deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment şi anularea obligaţiilor bugetare.

8.1 Scăderea din evidenţă a creanţelor fiscale în caz de insolvabilitate505

Obligaţiile bugetare urmărite de organele de executare pot fi scăzute din evidenţa acestora în cazul în care debitorul respectiv se găseşte în stare de insolvabilitate.

Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii:a) debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;b) când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân

debite neachitate;c) debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;d) debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut şi la acestea

ori în alte locuri unde există indicii că a avut avere nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;

e) când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas neachitate obligaţii fiscale.

În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile după declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsurile necesare de redebitare a sumelor şi de executare silită.

8.2 Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment

Organul de executare este în drept ca pentru creanţele fiscale datorate de comercianţii societăţi comerciale, cooperative de consum ori cooperative meşteşugăreşti sau persoane fizice să ceară instanţelor judecătoreşti competente începerea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, în condiţiile legii.

Cererile organelor de executare privind începerea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului se vor înainta instanţelor judecătoreşti şi sunt scutite de consemnarea vreunei cauţiuni.

8.3. Anularea obligaţiilor bugetare

În cazuri excepţionale, pentru motive temeinice, la propunerea ordonatorilor principali de credite, prin hotărâre, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de creanţe fiscale.

În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât obligaţiile bugetare supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective.

9. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită

Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere acest drept. Termenele de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită privind o creanţă bugetară încep la data când, potrivit legii, se naşte acest drept.

Termenul de prescripţie de 5 ani se aplică şi creanţelor bugetare provenind din amenzi contravenţionale.

9.1. Suspendarea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie se suspendă:

506

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;

b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent;

c) pe perioada respectării amânării sau eşalonării plăţii obligaţiei bugetare acordate ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege, hotărâre a Guvernului ori aprobate de organul competent;

d) cât timp debitorul, cu rea-credinţă, îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;

e) în alte cazuri prevăzute de lege.

9.2 Întreruperea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie se întrerupe:a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de

prescripţie a dreptului la acţiune;b) la data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în

cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;

c) la data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;d) la data întocmirii, în condiţiile prezentei ordonanţe, a actului de constatare a

insolvabilităţii debitorului;e) în alte cazuri prevăzute de lege.

9.3 Prevederi speciale privind termenele de prescripţie

Sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii bugetare, după îndeplinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.

Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.

10. Restituirea sumelor achitate în plus

Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;b) cele plătite în plus faţă de obligaţia bugetară;c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;e) cele de rambursat de la bugetul de stat;f) cele stabilite prin hotărâri sau decizii ale organelor judiciare sau ale altor

organe competente potrivit legii;g) cele rămase după efectuarea distribuirii sumelor realizate din executare

silită;h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin

poprire, precum şi cauţiunea depusă în vederea efectuării contestaţiei, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.

507

În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru EURO, comunicat de B.N.R., de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune restituirea.

În cazul în care suma de restituit este mai mică decât obligaţiile bugetare restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de restituit.

În cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii bugetare restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa obligaţiilor bugetare restante, diferenţa rezultată restituindu-se debitorului.

C. Controlul fiscal

Controlul fiscal cuprinde ansamblul activităţilor care au ca scop verificarea realităţii declaraţiilor, precum şi verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii, conform legii, a obligaţiilor fiscale de către contribuabili.

Sunt supuse controlului fiscal persoanele fizice şi juridice, române şi străine, precum şi asociaţiile fără personalitate juridică, cărora le revin, potrivit reglementărilor legale în vigoare, obligaţii fiscale, toţi aceştia fiind denumiţi în continuare contribuabili.

Obligaţiile fiscale cuprind:a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz,

impozitele datorate;b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la

termenele legale, impozitele;c) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la

termenele legale, impozitele care se realizează prin stopaj la sursă;d) orice alte obligaţii legale care revin contribuabililor, persoane fizice sau

juridice, în aplicarea legilor fiscale.

1. Aspecte importante privind controlul fiscal

Controlul fiscal se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile sale teritoriale, prin aparatul fiscal şi organele de control financiar abilitate de lege.

CE TREBUIE SĂ ŞTIM LA UN CONTROL FISCAL?

508

DREPTURILE ŞIOBLIGAŢIILE:

- contribuabililor- organelor de control

PĂSTRAREASECRETULUIFISCAL

CARE SUNT PROCEDURILE DE CONTROL?

CE ESTE PRESCRIPŢIA?

CUM CONTESTĂMCONTROLUL FISCAL?

CARE SUNTORGANELEABILITATESĂ EFECTUEZECONTROL FISCAL?

509

1.1 Drepturile şi obligaţiile organelor de control fiscal

Drepturile organelor de control

În exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele de control fiscal au dreptul:a) să examineze orice înscrisuri, documente, registre sau evidenţe contabile ale

contribuabililor care pot fi relevante pentru stabilirea corectă a impozitelor datorate şi pentru modul de respectare a obligaţiilor fiscale de către aceştia;

b) să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.

c) să solicite contribuabililor informaţiile, justificările sau explicaţiile referitoare la declaraţiile sau la documentele supuse controlului. În cazul în care se solicită răspunsul în scris, contribuabilii sunt obligaţi să furnizeze informaţiile respective în termen de 10 zile de la primirea solicitării;

d) să solicite prezenţa contribuabililor sau a reprezentanţilor legali ai acestora la sediul organului de control fiscal. Solicitarea se face în scris şi cuprinde, în mod obligatoriu, data, ora şi locul întâlnirii, precum şi scopul acesteia. Solicitarea se comunică contribuabilului cu cel puţin 15 zile înaintea datei fixate pentru întâlnire;

e) să facă constatări faptice cu privire la natura activităţilor producătoare de venituri impozabile sau pentru identificarea bunurilor sau surselor impozabile;

f) să primească copii de pe orice înscris, document sau înregistrare contabilă;g) să reţină, în scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii, în schimbul

unei dovezi scrise şi semnate de organul de control fiscal, orice document sau orice element material care poate constitui o probă sau o dovadă referitoare la determinarea impozitelor datorate de către contribuabili, pe o perioadă de maximum 30 de zile. În cazuri excepţionale, cu aprobarea conducerii organelor fiscale, perioada de reţinere poate fi prelungită până la 90 de zile;

h) să intre, în prezenţa contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenţa unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incintă a sediului în care îşi desfăşoară activitatea contribuabilul sau în locuri în care există bunuri impozabile sau în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri. Accesul este permis în cursul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afara acestuia, numai cu autorizarea scrisă a conducerii organului de control fiscal şi cu acordul contribuabilului;

i) să decidă asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circum-stanţele fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.

Furnizarea de informaţii organelor de control fiscal

În scopul determinării modului de respectare a obligaţiilor fiscale ce revin contribuabililor şi al stabilirii exacte a impozitelor datorate, organele de control fiscal sunt în drept să solicite informaţii de la:

a) persoane fizice sau juridice care deţin în păstrare sau administrare bunuri sau sume de bani ale contribuabililor sau care au relaţii de afaceri cu aceştia;

b) organe ale administraţiei publice centrale şi locale, instituţii publice sau de interes public;

c) instituţii publice sau private care înregistrează, sub orice formă, încheierile de contracte, circulaţia mărfurilor pe căile de comunicaţie de orice fel,

510

evidenţa populaţiei sau a bunurilor, exploatarea proprietăţilor şi alte asemenea.

Organul fiscal poate solicita informaţii şi altor persoane, în afara contribuabilului sau a persoanei împuternicite de acesta, numai atunci când starea de fapt fiscală nu a fost clarificată de către contribuabil. Informaţiile furnizate de alte persoane vor fi luate în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte mijloace de probă.

Cererea de furnizare a informaţiilor se formulează în scris şi va specifica natura informaţiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale şi documentele care susţin informaţiile furnizate.

Declaraţia persoanelor obligate să furnizeze informaţii va fi prezentată sau consemnată în scris.

Soţul/soţia şi rudele contribuabilului până la gradul al 3-lea inclusiv pot refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize, precum şi prezentarea unor înscrisuri.

Preoţii, avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii, experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii, precum şi asistenţii şi persoanele care participă la activitatea profesională a contribuabililor pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor. Aceştia, cu excepţia preoţilor, pot furniza informaţii, cu acordul persoanei despre care au fost solicitate informaţiile.

Băncile sunt obligate să comunice organelor fiscale lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora.

Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să solicite întocmirea unei expertize de către un expert. Organul fiscal este obligat să comunice contribuabilului numele expertului. Onorariile pentru expertize vor fi plătite de la bugetele organelor fiscale care au apelat la serviciile expertului. Contribuabilul poate să numească un expert pe cheltuiala proprie.

În condiţiile legii, organul fiscal poate efectua o cercetare la faţa locului, în urma căreia întocmeşte un proces verbal.

Contribuabilii au obligaţia să permită funcţionarilor împuterniciţi de organul fiscal pentru a efectua o cercetare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal.

Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective vor fi înştiinţaţi în timp util despre cercetare, ei având dreptul de a refuza intrarea în domiciliu sau reşedinţă. În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente. Organul fiscal poate cere sprijin din partea organelor de poliţie, jandarmeriei ori alţi agenţi ai forţei publice pentru a-şi îndeplini atribuţiile.

Măsuri dispuse de organele de control fiscal

În baza constatărilor efectuate ca urmare a acţiunilor de control, Ministerul Finanţelor are dreptul:

a) să stabilească în sarcina contribuabililor diferenţe de impozite, precum şi să calculeze majorări de întârziere pentru neplata la termenele legale a impozitelor datorate;

b) să constate contravenţiile şi să aplice amenzile şi penalităţile prevăzute de legile fiscale;

c) să dispună măsurile necesare îndeplinirii corecte, de către contribuabili, a obligaţiilor fiscale ce le revin.

511

Obligaţiile organelor de control fiscal

Înaintea desfăşurării unei acţiuni de control fiscal la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului, acesta are dreptul:

a) să fie informat în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de verificare;

b) să fie înştiinţat în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale;c) să i se asigure posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la

faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei de către organul fiscal, cu excepţia cazurilor în care: întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea

situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;

situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale;

se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;

urmează să se ia măsuri de executare silită.d) să fie îndrumaţi în depunerea declaraţiilor şi a altor documente, pentru

corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul;e) să fie îndrumaţi în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Îndrumarea se face

fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din iniţiativa organului fiscal.Transmiterea avizului de inspecţie fiscală

Avizul de inspecţie fiscală va cuprinde:a) temeiul juridic al inspecţiei fiscale; b) data de începere a inspecţiei fiscale; c) obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale; d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.

Amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale se poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate.

Avizul de verificare se transmite contribuabilului cu cel puţin 30 de zile înainte de data începerii efective a acţiunii de control fiscal pentru marii contribuabili şi cu cel puţin 15 zile pentru ceilalţi contribuabili. În cazul organelor de control fiscal, care, potrivit legii, pot executa controale inopinate sau ca urmare a solicitării unor autorităţi, precum şi în cazul în care acţiunea de control fiscal se desfăşoară în vederea soluţionării unor cereri ale contribuabililor, transmiterea avizului de verificare nu este obligatorie.

Contribuabilul confirmă luarea la cunoştinţă despre drepturile şi obligaţiile sale prin semnarea avizului de verificare.

Pentru motive întemeiate, contribuabilii pot solicita modificarea datei de începere a controlului fiscal cu maximum 30 de zile lucrătoare, solicitare care se comunică, în scris, conducerii organului de control fiscal, la 5 zile de la primirea avizului de verificare şi de la semnarea acestuia. O nouă solicitare de amânare a controlului fiscal respectiv nu se admite.

1.2 Drepturile şi obligaţiile contribuabililor

Drepturile contribuabililor

Pe întreaga durată a controlului fiscal contribuabilii au dreptul:

512

a) să fie informaţi asupra desfăşurării controlului şi asupra eventualelor situaţii neclare;

b) să fie primii solicitaţi, în cazul în care sunt disponibili, pentru a furniza informaţii, explicaţii şi justificări;

c) să beneficieze de asistenţă de specialitate;d) să fie protejaţi pe linia secretului fiscal.

Măsurile dispuse ca urmare a controlului fiscal pot fi contestate de către contribuabili, în condiţiile legii.

Obligaţiile contribuabililor

Contribuabilii sunt obligaţi să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute. Contribuabilii sunt obligaţi să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor juridice şi efective ce îi stau la dispoziţie. Astfel, ei trebuie să pună la dispoziţia organului de control fiscal toate documentele tehnico-operative, contabile şi orice alte documente legale justificative, care stau la baza calculării corecte şi în cuantumul legal a impozitelor datorate.

Documentele neprezentate cu rea-credinţă, fapt dovedit cu ocazia controlului fiscal efectuat la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului ori la sediul organului de control fiscal, nu vor fi luate în considerare ulterior, cu ocazia soluţionării eventualelor obiecţiuni, contestaţii şi plângeri împotriva actelor de control.

Împuternicirea

În relaţiile cu organul fiscal, contribuabilul poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Împuternicitul este obligat să înregistreze la organul fiscal actul de împuternicire, în formă autentică şi în condiţiile prevăzute de lege. Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data înregistrării actului de revocare.

Contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţii la organele fiscale, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România, care să îndeplinească obligaţiile acestuia faţă de organul fiscal.

În situaţia unui contribuabil absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care, din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, nu poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin potrivit legii, dacă nu există un împuternicit, organul fiscal va solicita instanţei judecătoreşti competente numirea unui curator fiscal pentru acesta. Pentru activitatea sa, curatorul fiscal va fi remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate cheltuielile legate de această reprezentare fiind suportate de contribuabilul reprezentat.

2. Secretul fiscal

Funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate, sunt obligaţi să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.

Informaţiile referitoare la impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat pot fi transmise numai:

a) autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;513

b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate în baza unor convenţii;

c) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;d) în alte cazuri prevăzute de lege;

cu obligaţia acestora din urmă să păstreze secretul asupra informaţiilor primite.

În alte situaţii, transmiterea de informaţii cu caracter fiscal este permisă doar în condiţiile în care nu reiese identitatea vreunei persoane fizice sau juridice.

3. Reguli de procedură

Controlul fiscal se desfăşoară la sediul, domiciliul ori reşedinţa contribua-bilului sau la sediul organului de control fiscal, după caz. Inspecţia fiscală are loc, de regulă, în timpul programului normal de lucru. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru cu acordul contribuabilului şi cu aprobarea conducătorului organului de inspecţie fiscală.

Controlul fiscal se poate desfăşura şi în oricare alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul, acesta din urmă având, în acest caz, obligaţia asigurării condiţiilor şi documentelor necesare derulării normale a acţiunii de control.

Controlul fiscal la sediul, domiciliul ori reşedinţa contribuabilului sau la sediul organului de control fiscal, după caz, se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale. La marii contribuabili, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior. La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă:

a)există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

b) nu au fost depuse declaraţii fiscale; c) nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribu-ţiilor

şi altor sume datorate bugetului general consolidat.

Prin excepţie, conducătorul organului de control fiscal competent poate decide reverificarea unei anumite perioade, dacă de la data încheierii controlului fiscal şi până la împlinirea termenului de prescripţie prevăzut apar date suplimentare, necunoscute organului de control fiscal la data efectuării controlului, care influenţează sau modifică rezultatele acestuia.

Rezultatele inspecţiei fiscal se consemnează obligatoriu în procese-verbale de control, în note de constatare sau în procese-verbale de constatare a contravenţiilor, după caz.

Inspecţia fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi a raporturilor juridice care sunt relevante pentru impunere.

La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribua-bilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.

Procedurile de control pot fi de trei tipuri: a) controlul prin sondaj, care implică verificarea selectivă a documentelor şi

operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de

514

evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;

b) controlul inopinat, care implică verificarea faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;

c) controlul încrucişat, care implică verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul încrucişat poate fi şi inopinat.

La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie un proces verbal.

Durata efectuării inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de 3 luni. În cazul marilor contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecţiei nu poate fi mai mare de 6 luni. Inspecţia fiscală trebuie efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.

La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În declaraţie se va menţiona şi faptul că au fost restituite toate documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil.

4. Prescripţia dreptului organului de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite

Prescrierea dreptului de control fiscal

Dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora, precum şi de a constata contravenţii şi de a aplica amenzi şi penalităţi pentru faptele a căror constatare şi sancţionare este, potrivit legii, de competenţa organelor de control fiscal, pentru o perioadă impozabilă, se prescrie după cum urmează:

a) în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut obligaţia depunerii declaraţiei pentru perioada respectivă;

b) în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care este ultimul termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu prevede obligaţia depunerii declaraţiei;

c) în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a comunicat, către contribuabil, impozitul stabilit de organele fiscale în condiţiile prevăzute de lege.

Termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitelor şi a diferenţelor de impozite este de 10 ani în caz de evaziune fiscală stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.

Întreruperea termenelor de prescripţie

Termenele de prescripţie se întrerup:a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de

prescripţie a dreptului la acţiune; b) la data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau

în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;

515

c) la data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită; d) la data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii

contribuabilului; e) în alte cazuri prevăzute de lege.

Suspendarea termenelor de prescripţie

Termenele de prescripţie se suspendă:a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de

prescripţie a dreptului la acţiune; b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de

lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;

c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii; d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită; e) în alte cazuri prevăzute de lege.

5. Contestaţiile împotriva măsurilor dispuse prin actele de control fiscal

Contestaţiile sunt căi administrative de atac prin care se solicită diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contribuţiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităţilor ori a altor sume constatate şi aplicate, precum şi a altor măsuri dispuse de organele Ministerului Finanţelor Publice abilitate, potrivit legii, să efectueze acte de control sau de impunere.

Depunerea contestaţiei

Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde, în mod obligatoriu, următoarele:

a) datele de identificare a contestatorului; b) obiectul contestaţiei; c) motivele de fapt şi de drept; d) dovezile pe care se întemeiază;

Contestaţia trebuie semnată de contestator sau de reprezentantul legal al acestuia, iar în cazul persoanelor juridice trebuie să poarte şi ştampila. Dovedirea calităţii de reprezentant al contestatorilor, persoane fizice sau juridice, se face prin împuternicire avocaţială, în cazul avocaţilor, sau prin procură autentificată, în cazul altor persoane.

Contestatorul poate depune, pentru dovedirea contestaţiei formulate, acte care nu au fost avute în vedere de organul de control.

Contestaţia nu poate avea ca obiect alte sume şi măsuri decât cele stabilite prin actul atacat.

Contestaţia se depune, sub sancţiunea decăderii, în termen de 30 zile de la comunicarea actului atacat, la organul emitent al acestuia.

În cazul în care contestaţia a fost depusă la organul emitent al actului administrativ fiscal atacat, dar fără competenţă de soluţionare, sau la un organ fiscal necompetent, contestaţia va fi înaintată de către acesta, în termen de 5 zile de la înregistrare, organului de soluţionare competent.

Dacă actul administrativ fiscal nu conţine în cuprinsul său posibilitatea de a fi contestat şi termenul de contestare, contestaţia poate fi depusă, în termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, organului de soluţionare competent. 516

Organele abilitate cu soluţionarea contestaţiilor

Contestaţiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de până la 5 miliarde lei se soluţionează de organele specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene, respectiv ale municipiului Bucureşti, după caz, în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul contestatorul. Contestaţiile formulate de marii contribuabili, care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de către organele competente constituite în cadrul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili.

Contestaţiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de 5 miliarde lei sau mai mare, cele formulate împotriva actelor întocmite de organele de control din cadrul aparatului central al Ministerului Finanţelor Publice, indiferent de sumă, se soluţionează de organele specializate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

Soluţionarea contestaţiilor

Contestaţiile se soluţionează prin decizie motivată, în termen de 30 de zile de la înregistrare.

Decizia prin care se soluţionează contestaţia cuprinde trei părţi:

Preambulul – care cuprinde denumirea organului investit cu soluţionarea, numele sau denumirea, domiciliul sau sediul contestatorului, numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare, obiectul cauzei şi sinteza susţinerilor părţilor;

Considerentele sau motivarea – care cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare în emiterea deciziei;

Dispozitivul – care cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă;

Prin decizie, contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actului atacat.

Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul atacat, atunci când din analiza documentelor existente la dosarul contestaţiei nu se poate determina cu claritate baza impozabilă. În această situaţie, urmează să se încheie un nou act de control sau de impunere, care va viza strict aceeaşi perioadă şi aceeaşi bază impozabilă care au făcut obiectul contestaţiei, act împotriva căruia se poate exercita calea administrativă de atac. Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac.

Organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când există indiciile săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă reglementată de prezenta ordonanţă de urgenţă.

Decizia se comunică prin poştă la domiciliul sau la sediul contestatorului, declarat prin contestaţia formulată, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi la organul al cărui act se atacă.

Decizia emisă ca urmare a soluţionării contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.

517

6. Organele specializate ale controlului financiar

Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, conform dispoziţiilor prezentului titlu, ori de alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat. În cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, competenţa de exercitare a inspecţiei fiscale se stabileşte prin regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat în condiţiile legii. Competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate delega altui organ fiscal.

Controlul financiar al statului se organizează în Ministerul Finanţelor Publice şi se realizează prin:

a) Direcţia generală de îndrumare şi control fiscal;b) Garda financiară;c) Direcţia generală a vămilor.

Direcţia generală de îndrumare şi control fiscal

Atribuţii:

Direcţia generală de îndrumare şi control fiscal din Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile subordonate acesteia au următoarele atribuţii:

a) controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes general, subvenţionarea unor activităţi şi produse şi pentru alte destinaţii prevăzute de lege;

b) verifică folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat;

c) verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de actele de constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;

d) îndeplineşte şi alte atribuţii de control stabilite, potrivit legii, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.

Măsuri dispuse

Ministerul Finanţelor Publice, în baza constatărilor rezultate din controlul efectuat de către organele sale specializate, are dreptul să dispună:

a) luarea de măsuri în vederea înlăturării şi prevenirii neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă a administraţiei centrale şi locale, precum şi a regiilor autonome;

b) corectarea şi completarea bilanţurilor contabile şi vărsarea la buget a impozitelor şi altor venituri legal datorate statului;

c) aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul preţurilor şi tarifelor;

d) suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile şi fiscale.

518

Garda financiară

Garda financiară este un corp de control financiar, militarizat, neîncazarmat, care funcţionează potrivit legii în cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

Atribuţii

Garda financiară exercită controlul operativ şi inopinat în legătură cu:a) aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale, urmărind

împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi taxelor;

b) respectarea normelor de comerţ, urmărind să împiedice activităţile de contrabandă şi orice procedee interzise de lege.

Drepturi

În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, organele Gărzii financiare sunt în drept:a) să efectueze controale în localurile şi dependinţele în care se produc, se

depozitează, se comercializează bunurile sau se desfăşoară activităţi care fac obiectul impozitării;

b) să verifice existenţa şi autenticitatea documentelor justificative, pe timpul transportului, precum şi în locurile de desfăşurare a unor activităţi de producţie, prestări servicii, acte şi fapte de comerţ, cînd există indicii de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale sau de realizare a unor procedee interzise de lege;

c) să verifice registrele şi orice alte documente din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor fiscale;

d) să efectueze, în condiţiile şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, percheziţii în localuri publice sau particulare – case, curţi, dependinţe şi grădini – dacă există indicii că în aceste locuri sunt ascunse mărfuri sau instalaţii cu care se fabrică produse fără îndeplinirea obligaţiilor fiscale sau dacă se comit alte fraude fiscale;

e) să confişte, în condiţiile legii, obiectele sau produsele, corpurile delicte, sustrase de la plata impozitelor şi taxelor sau a căror fabricaţie şi desfacere este interzisă, precum şi să ridice documentele care pot servi la dovedirea fraudelor sau contravenţiilor descoperite;

f) să constate contravenţii şi să aplice sancţiunile corespunzătoare potrivit competenţei prevăzute de lege;

g) să sesizeze organele de urmărire penală în legătură cu infracţiunile constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu;

h) să poarte uniformă, să păstreze şi să facă uz de armamentul şi mijloacele din dotare, în condiţiile legii.

Conducerea Gărzii financiare

Garda financiară este pusă sub comanda unui comisar general, iar activitatea sa este coordonată de comandamentul gărzii, condus de un secretar sau subsecretar de stat din Ministerul Finanţelor Publice; din comandamentul gărzii fac parte conducătorii direcţiilor de impozite şi taxe, ai Direcţiei generale de îndrumare şi control fiscal, Direcţiei generale de administrare a activelor statului, Direcţiei generale a vămilor, Inspecţiei generale de preţuri şi tarife, precum şi comisarul general al Gărzii financiare.

519

Direcţia Generală a Vămilor

Activitatea autorităţii vamale se exercită prin:a) Direcţia generală a vămilor;b) Direcţii regionale vamale;c) Birouri şi puncte vamale.

Structura Direcţiei Generale a Vămilor se aprobă de către Ministerul Finanţelor Publice, iar cea a direcţiilor regionale, a birourilor şi a punctelor vamale, de către Direcţia Generală a Vămilor. Direcţiile regionale, birourile şi punctele vamale sunt subordonate Direcţiei Generale a Vămilor.

Atribuţiile autorităţii vamale

Autoritatea vamală poate controla bunurile supuse vămuirii, în orice loc s-ar afla pe teritoriul ţării. În acest scop, autoritatea vamală poate:

a) verifica, în condiţiile legii, clădiri, depozite, terenuri şi orice alte obiective;b) preleva, în condiţiile legii, probe pe care le analizează în laboratoarele proprii

sau agreate, în vederea identificării şi expertizării mărfurilor;c) efectua investigaţii, supravegheri şi verificări în cazurile în care sunt

semnalate situaţii de încălcare a reglementărilor vamale;d) exercita controlul ulterior la sediul agenţilor economici asupra operaţiunilor

de comerţ exterior, în scopul verificării respectării reglementărilor vamale;e) identifica, pe bază de documente, persoanele care se află în raza de

activitate a biroului vamal.

În exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea vamală are dreptul să efectueze controlul vamal al mijloacelor de transport şi al mărfurilor, precum şi al bunurilor şi valorilor aparţinând persoanelor fizice, prezentate la introducerea sau la scoaterea lor din ţară.

În cazul în care se refuză prezentarea, autoritatea vamală are dreptul să efectueze controlul vamal, din proprie iniţiativă, fără acordul titularului.

Controlul vamal corporal al persoanelor se poate efectua, în cazuri excepţionale, atunci când există informaţii sau prezumpţii că se încearcă încălcarea reglementărilor vamale. Cazurile, condiţiile şi procedurile se stabilesc prin regulamentul vamal.

De asemenea, agentul vamal are dreptul ca, în vederea efectuării controlului vamal în condiţiile legii, să urce la bordul oricăror nave, inclusiv al celor militare, aflate în porturile maritime sau fluviale, precum şi în rada acestora. Aceste prevederi se aplică şi aeronavelor comerciale sau militare aflate în aeroporturi, la sosirea sau la plecarea din ţară.

D. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală a apărut o dată cu promulgarea primelor legi fiscale, iar în decursul timpului definiţia acesteia a suferit unele modificări, în funcţie de gradul de reglementare.

520

Astfel, în literatura de specialitate, evaziunea fiscală este definită ca reprezentând sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau mai mici din materia impozabilă.

Domeniile specifice de risc în ceea ce priveşte evaziunea fiscală provin din: contabilitate, legislaţie fiscală, aspecte internaţionale (ex.: tratamentul preţurilor de transfer).

O clasificare a evaziunii fiscale ar fi: din punct de vedere spaţial şi din punct de vedere al raportării la lege.

Din punct de vedere spaţial, aceasta poate fi : evaziune fiscală la nivel naţional şi evaziune fiscală internaţională, stimulată de dezvoltarea paradisurilor fiscale şi bancare.

Din punct de vedere al raportării la lege, aceasta poate fi: evaziune fiscală legală sau evitare fiscală (tax avoidance), permisă de lege şi evaziune fiscală ilegală - contravenţie sau infracţiune (tax evasion) sau fraudă fiscală, combătută de lege.

Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

1. Evaziunea fiscală la nivel naţional

Aceasta se poate grupa în evaziune fiscală legală şi evaziune fiscală ilicită (frauda fiscală).

Evaziunea fiscală legală constituie un fenomen social, care constă în sustragerea de către contribuabilii în drept a unei părţi din materia impozabilă, prin utilizarea lacunelor legislative în favoarea lor.

Referindu-se la acest tip de evaziune, un magistrat al Curţii supreme din S.U.A. remarca: „nu este dubios dreptul legal al contribuabilului de a reduce suma totală cu care altfel ar fi impus sau de a evita să o plătească prin mijloace pe care legea le permite“.

Frecvenţa acesteia este mai crescută în perioadele în care se modifică sau se introduc noi legi, precum şi atunci când Parlamentul utilizează în mod deliberat impozitul, în scopul promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii de activitate sau faţă de anumite categorii de cetăţeni. Lipsa voinţei politice sau incapacitatea organului legislativ în direcţia elaborării unei legislaţii clare şi precise constituie factori favorizanţi.

Exemple de evaziune fiscală legală

Acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale sau reduceri, constituie un cadru propice pentru ocolirea sau prevalarea de la plata obligaţiilor fiscale prin anumite procedee. Astfel, putem enumera:

- Scutirea de impozitul pe imobilele sau terenurile deţinute de unele categorii sociale (exemplu: veterani de război) determină înregistrarea pe numele acestora a imobilelor deţinute de alţi membri ai familiei acestora. Limitarea scutirilor acordate în acest caz la un singur imobil sau la o locuinţă principală, este de natură a limita evaziunea legală. În aceeaşi situaţie se află toate facilităţile acordate revoluţionarilor, foştilor deţinuţi politici sau ilegalişti, persoanelor cu handicap, repatriaţilor etc., iar dintre persoanele juridice - asociaţiilor non-profit.

- Acordarea unor scutiri delimitate temporal în cazul înfiinţării de noi societăţi, privind plata impozitului pe profitul realizat, constituie un alt exemplu. Pentru a se sustrage temporar de la plata obligaţiilor fiscale, contribuabilul solicită şi obţine înfiinţarea unor noi societăţi cu acelaşi obiect de activitate. Acest

521

procedeu se repetă permanent fără a determina apariţia unor noi forme de organizare şi exploatare a unor factori de producţie.

- Nereglementarea cheltuielilor generale ale societăţilor. Atunci când cheltuielile generale ale societăţilor nu sunt reglementate, există posibilitatea supraevaluării acestora, prin realizarea unor cheltuieli fără justificare economică, excesive, acestea constituind de fapt o pierdere pentru fisc.

- În situaţia impunerii beneficiilor agricole, dacă veniturile determinate sunt inferioare venitului real, obligaţia fiscală suportată de venitul real este inferioară în raport cu celelalte venituri calculate. Întodeauna când un venit este stabilit după norme medii sau criterii exterioare, care determină un venit impozabil inferior celui realizat, apare o evaziune legală.

În asemenea situaţii, administraţia fiscală nu poate diminua sau stopa cazurile de evaziune şi nu poate solicita plata obligaţiei fiscale sustrase.

O posibilitate suplimentară de producere a evaziunii fiscale legale o constituie existenţa unor zone cu regim special de impunere (zone libere, zone defavorizate etc.), unde îşi stabilesc sediul social anumite persoane jurice, cu scopul de a obţine anumite avantaje.

Guvernele ţărilor procedează la modificări ale cadrului legislativ, pentru limitarea fenomenului evazionist şi evitarea migrării capitalului financiar. Totuşi, existenţa unor interese de natură politică sau economico-socială determină tolerarea tacită a unor situaţii de evaziune legală.

Frauda fiscală constituie o evaziune fiscală ilicită, care presupune eludarea în mod deliberat a legislaţiei fiscale, fiind sancţionată de lege prin măsuri administrative, pecuniare sau privative de libertate. Constituind un fenomen social cu implicaţii asupra finanţării obligaţiilor publice, frauda fiscală constă în ascunderea ilegală, în mod parţial sau total, a materiei impozabile de către contribuabili, în scopul de a reduce sau elimina obligaţiile fiscale care le revin.

Ca fenomen social, frauda fiscală constituie o problemă de principiu, căci accentuează inegalitatea dintre contribuabilii frauduloşi şi cei care se achită onest de obligaţiile fiscale, iar sub aspect economic influenţează jocul normal al concurenţei.

Se consideră că amploarea sa este mai mare în ţările latine comparativ cu ţările anglo-saxone şi nordice. Amploarea fraudei este legată de posibilităţile practice de a comite fraude, de sistemul de control existent, de imaginaţia contribuabililor şi mai puţin de standardul de viaţă atins.

Este mai greu de comis o fraudă în cazul veniturilor realizate de persoanele fizice pentru care societatea plătitoare are obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul aferent venitului respectiv, comparativ cu veniturile realizate din activităţi independente sau alte activităţi pentru care contribuabilul are obligaţia declarării veniturilor. În schimb, frauda este frecventă în cazul impozitelor datorate de persoane juridice, urmare a realizării de venituri din activitatea proprie, pentru care modalităţile de fraudare sunt mai numeroase, iar controlul exercitat de organele de specialitate este mai dificil.

Ca o concluzie, putem spune că frauda fiscală este tot atât de veche ca şi legislaţia fiscală, iar procedeele prin care cei interesaţi caută să se sustragă parţial sau total obligaţiilor fiscale stabilite au devenit extrem de ingenioase şi sofisticate, fiind greu de identificat.

Cu toată diversitatea procedeelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de la obligaţiile care le revin, literatura de specialitate a sintetizat următoarele categorii de evaziune fiscală ilicită:

- frauda tradiţională sau prin disimulare;522

- frauda juridică;- frauda contabilă;- frauda prin evaluare.

Frauda tradiţională sau prin disimulare

Frauda tradiţională sau prin disimulare constă în sustragerea parţială sau totală de la plata obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente false sau prin neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare.

Se includ aici următoarele procedee:a) abţinerea de la declaraţii fiscale şi întocmirea de declaraţii fiscale false;b) modificarea veniturilor în sensul reducerii acestora, în scopul reducerii T.V.A.

şi a profitului impozabil, prin încasări în numerar şi vânzări fără întocmirea de facturi;

c) creşterea cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil, prin includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilor făcute în scop personal, publicitate exagerată, cheltuieli false (neefectuate în realitate) privind recompensarea unor salariaţi etc.;

d) producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin;e) desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate cu sume care nu sunt

declarate ulterior;f) diminuarea valorilor tranzacţiilor privind bunuri imobiliare etc.

Frauda juridică

Frauda juridică constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a unui contract pentru a scăpa de anumite consecinţe fiscale.

Astfel, o activitate economică va fi continuată sub forma unei asociaţii fără scop lucrativ, pentru a nu plăti impozit pe beneficii, când ea ar fi trebuit să fie desfăşurată, de fapt, în mod participativ într-o afacere de tip societar, supusă impozitării. Alt exemplu îl constituie cazul în care un contract de asociere este considerat, de fapt, un contract de muncă, pentru a permite beneficiarului acestuia să obţină anumite avantaje.

Un alt exemplu tipic este „sindromul Phoenix“, când o firmă ce avea obligaţii bugetare de plată se declară în stare de faliment sau se lichidează şi apare o altă firmă condusă de aceleaşi persoane. În acest caz, organele fiscale trebuie să încaseze sumele datorate de unitatea falimentară sau lichidată, acest lucru realizându-se numai parţial.

Se mai foloseste metoda „companiilor multiple“, când sunt înregistrate mai multe firme, printre care şi una fantomă. Aceasta din urmă solicită rambursarea T.V.A., fără să fi participat la plata celei colectate, după care dispare.

Frauda contabilă

Frauda contabilă, greu de identificat în practică datorită volumului mare de documente, constă în a crea aparenţa unei contabilităţi regulate prin utilizarea de documente false (precum facturi false şi documente pentru cheltuieli false), în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate, diminuării veniturilor, ţinerea unei evidenţe duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor.

Se poate folosi şi metoda „manipulărilor insignifiante“, care se concretizează în efectuarea unor serii de modificări mărunte în contabilitate, ca de exemplu: omiterea

523

de la însumare a unor sume, înregistrarea repetată a unor facturi de intrare, mărirea nereală a totalului sumelor de pe statele de plată, raportare greşită etc.

Scopurile urmărite prin această metodă constau în reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a T.V.A. deduse false.

Frauda prin evaluare

Frauda prin evaluare constă în diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor, având ca scop şi efect deplasarea profitului în timp.

Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exerciţiu este urmată de subevaluarea ulterioară, căci amortismentele nu pot depăşi valoarea de amortizat a activelor imobilizate. În cazul provizioanelor excesive, acestea trebuie reintegrate în beneficii, atunci când reiese că sunt fără obiect. În ceea ce priveşte diminuarea valorii stocurilor, în momentul vânzării acestora apare adevărata lor valoare.

În condiţiile în care stabilirea impozitelor şi taxelor constituie un drept esenţial şi exclusiv al organelor de stat cărora li s-a rezervat această competenţă, iar administrarea acestora este limitată spaţial în cadrul graniţelor ţărilor, lumea contemporană se confruntă cu proliferarea evaziunii fiscale internaţionale.

2. Evaziune fiscală la nivel internaţional

La fel ca la nivel naţional, acest tip de evaziune se poate împărţi în evaziune fiscală legală şi evaziune fiscală ilicită (frauda fiscală).

Evaziunea fiscală ilicită internaţională a apărut şi ea o dată cu primele reglementări fiscale, favorizată de schimburile comerciale între state (ca entităţi suverane, de sine stătătoare). Printre primele forme de fraudă fiscală au fost: contrabanda, înşelăciunea, specula, frauda vamală şi altele asemenea.

În prezent, printre cele mai întâlnite forme ale evaziunii fiscale internaţionale frauduloase putem menţiona:

- omiterea pur şi simplu a declarării veniturilor realizate în străinătate, atât faţă de autorităţile ţării-sursă a veniturilor, cât şi faţă de cele ale ţării de origine a contribuabilului, ceea ce, evident, conduce la neplata impozitelor datorate, indiferent dacă între cele două state sunt semnate convenţii pentru evitarea dublei impuneri sau nu;

- forme mai evoluate, care, în perioada contemporană, au căpătat aspecte atât de grave şi periculoase încât pun în pericol câteodată chiar siguranţa naţională, ca de exemplu: fraude vamale, contrabandă şi trafic cu diferite mărfuri valoroase şi/sau periculoase, spălarea banilor murdari, jocuri de noroc, jocuri piramidale şi fraude financiar-bancare de proporţii etc. Este vorba aici, în mod special, despre grupuri organizate, cu caracter transfrontalier, ale căror fraude pot fi tot mai greu prevenite şi combătute.

Evaziunea fiscală legală internaţională stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului al XX-lea paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Acestea au existat din vechime. Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către comercianţi pentru stocarea mărfurilor, în felul acesta evitându-se un impozit de 2 % perceput de cetate asupra importurilor şi exporturilor. Între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În anul 1889, The Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis

524

un birou în Jamaica. Prin intermediul acestuia, clienţii săi beneficiau de avantajele fiscale şi financiare acordate de această ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional.

Paradisurile fiscale

Momentul care marchează creşterea importanţei paradisurilor fiscale îl reprezintă sfârşitul celei de-a doua mari conflagraţii militare mondiale. Specialiştii americani din societăţi multinaţionale D.K. Eiteman şi A.L. Stonehill consideră ca aceasta se datorează creşterii numărului filialelor unei societăţi-mamă. La origine, aceste filiale au servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, având acelaşi regim cu alte societăţi din ţări care permiteau anumite amânări fiscale şi pentru a servi ca loc de refugiu (siguranţă) pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate. Ulterior, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.

Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu monedă stabilă, care nu exercitau un control al schimburilor, care aveau un sistem bancar fiabil şi un guvern care încuraja investiţiile străine pe teritoriile lor, care impuneau cu o cotă redusă profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăţilor rezidente, precum şi dividendele vărsate de filialele societăţii-mamă.

A considera paradisul fiscal ca un mijloc de producere a fraudelor fiscale este puţin cam exagerat. Această afirmaţie se bazează pe faptul că frauda fiscală este sancţionată pecuniar şi penal, în timp ce contribuabilii care utilizează avantajele oferite de aceste entităţi teritoriale nu sunt sancţionaţi. Prin urmare, este mai corect a susţine că paradisul fiscal constituie un mijloc, un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internaţională, de către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos.

Ca perspectivă, ar trebui redusă posibilitatea de utilizare a paradisurilor fiscale pentru punerea la adapost a profiturilor faţă de cheltuielile de management, reasigurare, onorarii, know-how, dobânzi, redevenţe şi chiar preţuri de transfer. Ar trebui dezvoltată o legislaţie menită să combată capacitatea unei companii autohtone de a reduce datoria sa cu impozitul prin utilizarea unei filiale nerezidente situate într-un paradis fiscal.

Caracteristicile paradisurilor fiscale

În primul rând, aceste entităţi juridice oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entităţi juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul acestora. Scopul îl constituie atragerea societăţilor în expansiune, investirea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare asigurării echilibrului economic şi social. Facilităţile fiscale utilizate în vederea îndeplinirii scopului urmărit sunt multiple: scutirea de impozit a veniturilor sau a profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem de reduse.

O altă caracteristică esenţială o constituie protecţia prin lege a operaţiunilor financiare sau comerciale realizate de persoane fizice sau juridice.

Nu este de neglijat şi faptul că paradisurile fiscale dispun de acorduri fiscale de evitare a dublei impuneri cu ţările industrializate. Prin aceste acorduri se urmăreşte asigurarea reducerii impozitului aplicat în mod normal investiţiilor străine faţă de cel din ţările semnatare.

Pentru a asigura un regim fiscal privilegiat, aceste entităţi îşi adaptează permanent legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia acesteia pe plan internaţional.

De asemena, dezvoltarea unui sistem bancar lipsit de reglementări restrictive şi constrângeri, care asigură rapiditatea operaţiunilor înăuntru şi în afara graniţelor, absenţa unui control strict asupra schimburilor, cu excepţia operaţiunilor legate de devize străine, precum şi asigurarea unor mijloace de comunicaţie (telefon, telex,

525

telegraf, servicii aeriene) la un înalt nivel funcţional, reprezintă alte caracteristici care definesc paradisurile fiscale.

Toate acestea contribuie la crearea unui cadru propice dezvoltării operaţiunilor economice care favorizează evaziunea fiscală legală.

Clasificarea paradisurilor fiscale

Paradisurile fiscale se pot împărţi în paradisuri principale şi secundare.

În cadrul celor principale se pot identifica şase tipuri de ţări. Această împărţire are la bază principalele dispoziţii legale, căci, în realitate, multe ţări aparţin mai multor categorii.

a) Ţări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de capital (numite „zero heavens“) pentru persoane fizice: Bahamas, Bahrein, Bermude, Insulele Cayman, Nauru, Saint-Vincent, Turks şi Caicos, Vanuatu şi principatul Monaco.

b) Ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, teritoriul Hong Kong, Liberia, Malaiezia, Panama, Filipine, Venezuela, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente). În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului.

c) Ţări în care cotele de impunere sunt puţin ridicate: Liechtenstein, Elveţia, Insulele Virgine britanice, Antilele olandeze, Jersey, Guernesey, Man, Irlanda. Cotele au un nivel scăzut întrucât sunt astfel stabilite de state sau ca urmare a aplicării unor reduceri de cote, datorate acordurilor fiscale privind dubla impunere.

d) Ţări care oferă avantaje specifice societăţilor tip holding sau societăţilor off-shore: Luxemburg, Singapore, Olanda;

e) Ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antigua, Anguilla, Grenada, Jamaica, Barbados.

Expresia de paradis fiscal secundar ar putea să pară inexactă. Totuşi, în această grupă se includ atât ţări mici, cât şi ţări industrializate, în care nivelul de impunere a anumitor forme de venit este ridicat, dar în care există dispoziţii legale cu caracter particular, care pot fi utilizate într-o operaţiune de tax planning de către investitori.

Din categoria micilor entităţi teritoriale sunt relevante următoarele exemplificări: Vatican, Republica Malteză, Polinezia franceză, Insulele Tonga, Insulele Mauritius, Republica Djibouti, Haiti, Insulele Virgine, Jamaica, Taiwan, Insulele Norfolk, Insula Christmas, Insulele Cocos, arhipelagul norvegian Svalbard. Caracterizate printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, acestea fie că nu aplică nici un fel de impunere fiscală anumitor venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi, fie acordă exonerări pentru activităţile desfăşurate de anumite societăţi, fie cotele sunt mult reduse.

La rândul lor, ţările industrializate pot deveni un punct de atracţie pentru activităţile desfăşurate de unele societăţi. Ţări precum S.U.A., Franţa, Italia, Belgia, Austria sunt câteva exemple care reflectă faptul că denunţarea paradisurilor fiscale ca instrumente eficiente de evaziune fiscală este uitată repede când interesul primează.

Paralel cu lupta împotriva fraudei fiscale, ţările industrializate sunt tentate să acorde facilităţi fiscale atrăgătoare prin acordarea de reduceri sau scutiri de impozite, pentru atragerea capitalului străin sau creşterea exporturilor.

O menţiune aparte merită Elveţia, care este considerată mai curând un „paradis bancar”, deoarece avantajele sistemului bancar (tradiţie, protecţie

526

internaţională, stabilitate, prestigiu, capitalizare, diversitate de facilităţi şi servicii oferite, profesionalism, siguranţî, păstrarea secretului bancar) prevalează asupra celor fiscale, care nu sunt nici ele de neglijat.

Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale

Indiferent de natura juridică a persoanei şi de motivaţie, atunci când aceasta decide să recurgă la avantajele oferite de un paradis fiscal, problema primordială este aceea a obiectivelor de realizat şi a costului acestora. Prin urmare, este necesară o analiză juridică, financiară şi fiscală a situaţiei sale, precum şi consultarea unui specialist în fiscalitate internaţională. Acesta cunoaşte legislaţia fiscală a diverselor paradisuri fiscale şi avantajele care se pot obţine. În general, aceste servicii sunt oferite de marile bănci internaţionale clienţilor proprii, ca şi de prestigioase firme internaţionale de consultanţă.

Factorii care influenţează selecţia unui paradis fiscal se pot împărţi în trei categorii: factori generali, factori particulari şi factori specifici.

Factorii generali trebuie analizaţi prin prisma costurilor şi a riscurilor pe care le prezintă asupra atingerii obiectivului propus. Aceştia sunt:

a) Statutul juridic – indiferent dacă este vorba de un stat sau de o entitate teritorială care face parte dintr-un stat, acesta trebuie să aibă un statut juridic bine precizat.

b) Consensul politic – prin aceasta se urmăreşte evitarea limitării libertăţii societăţii la un moment dat sub un anumit pretext, prin schimbarea bruscă a legislaţiei faţă de capitalul străin. Sunt evitate ţările în care guvernele limitează participarea capitalului strain, deţin în întregime controlul asupra unor domenii de activitate sau stimulează prioritar investiţiile naţionale.

c) Situarea geografică şi infrastructura – existenţa unui sistem de conexiuni cu alte state este esenţială în desfăşurarea unei afaceri. Deplasarea şi stocajul bunurilor comerciale sunt influenţate de existenţa unui transport comod şi rapid, aerian, terestru şi maritim. De asemenea, existenţa unei infrastructuri de telecomunicaţii este foarte importantă.

d) Stabilitatea politică şi economică – decizia guvernelor unor ţări de a proceda la naţionalizări şi exproprieri constituie un risc care nu poate fi neglijat. Evaluarea riscului politic este realizată de organisme private specializate sau de organisme care aparţin guvernelor şi se cuantifică prin calificative specifice. Pe baza informaţiilor primite se pot prefera zone în care avantajele fiscale sunt mai mici comparativ cu altele, dar în care stabilitatea politică este o certitudine.

e) Structura socială – societatea care doreşte să-şi stabilească sediul într-un paradis fiscal solicită informaţii cu privire la structura juridică, bancară, hotelieră şi calitatea vieţii din zona respectivă. Există un pronunţat interes pentru existenţa unui nivel de educaţie ridicat al personalului angajat autohton şi pentru asigurarea unor condiţii de viaţă şi de instrucţie a copiilor angajaţilor din ţara de origine, la un cost care să nu fie exagerat de ridicat.

f) Moneda şi controlul schimburilor – interesul guvernelor de a acţiona împotriva inflaţiei, existenţa unei monede stabile şi a unor structuri bancare conectate la toate centrele financiare ale lumii constituie factori esenţiali în luarea unei decizii. Transferul liber al profiturilor şi capitalurilor în devize convertibile influenţează desfăşurarea operaţiunilor economice şi rezultatele obţinute.

g) Volumul intern al afacerilor – în special când societăţile se confruntă cu limitarea unor operaţiuni în exterior, datorată unor evenimente politice, monetare şi sociale,

527

existenţa unei pieţe locale care să constituie o bază sigură pentru derularea afacerilor poate influenţa luarea deciziei.

h) Costul şi timpul necesar creării unei societăţi – guvernele care decid să stimuleze atragerea capitalului străin trebuie să asigure condiţii competitive şi costuri rezonabile comparativ cu alte guverne. În plus, formalităţile legale trebuie să fie simple şi uşor de realizat.

i) Regimul fiscal – alături de facilităţile fiscale acordate, prezintă importanţă şi totalitatea impozitelor şi taxelor fiscale existente. Deşi o ţară poate să nu stabilească impozit pe profiturile unei societăţi, impozit pe venituri şi alte profituri, impozit pe dividende şi dobânzi reţinute la sursă sau cotele acestora să fie reduse, în schimb pot exista alte impozite ridicate. Pot exista impozite pe avere, pe succesiuni, pe cumpărarea de bunuri imobiliare sau unele taxe fiscale anuale ridicate, care nu pot fi neglijate.

j) Acorduri fiscale – guvernul unui paradis fiscal poate încheia cu guvernele altor ţări acorduri privind evitarea dublei impuneri. Stipularea schimbului de informaţii între guverne constituie un factor defavorabil. În schimb, lipsa acestei prevederi şi garantarea evitării dublei impuneri în condiţiile acordării unor facilităţi fiscale parţiale sau totale contribuie la atragerea investitorilor străini.

k) Acordarea de garanţii specifice – investitorii solicită în mod expres garanţii scrise pentru afacerile iniţiate. Scopul îl constituie protejarea afacerilor iniţiate împotriva apariţiei riscului unei atitudini negative faţă de străini, contrar angajamentelor luate. În acelaşi timp, investitorii se asigură că regimul fiscal favorabil va fi menţinut şi că vor putea repatria capitalurile şi transfera profiturile în caz de naţionalizare sau expropriere.

Factorii particulari care influenţează alegerea unui paradis fiscal sunt determinaţi de motivaţia şi situaţia individuală a persoanelor fizice şi juridice. Aceşti factori privesc:

a) domiciliul sau rezidenţa persoanelor fizice – interpretarea fiscală a conceptelor de rezidenţă şi domiciliu fiscal diferă de la ţară la ţară. La nivelul unei ţări, există abordări diferite în timp şi chiar diferenţe între interpretarea internă şi cea prevăzută în tratatele internaţionale privind evitarea dublei impuneri. Ca atare, între interpretarea juridică şi cea fiscală a acestor concepte nu există o standarizare. În principiu, statele stabilesc impunerea veniturilor persoanelor fizice în funcţie de domiciliu sau rezidenţă (Marea Britanie, Franţa) sau în funcţie de naţionalitate (S.U.A., Filipine). Obligaţiile care revin contribuabililor, stabilite prin legislaţia fiscală, depind de rezidenţa sau domiciliul acestora în ţările de plecare. Avantajele fiscale pe care contribuabilii urmăresc să le obţină vor fi deci influenţate de prevederile legale şi vor influenţa deciziile investitorilor. Persoanele care doresc să-şi schimbe rezidenţa sau domiciliul pot avea probleme fiscale atât în ţara de unde pleacă, cât şi în ţara în care se duc. Aceste probleme privesc în special impozitele pe venit, avere, donaţii şi succesiuni. Multe din ţările dezvoltate prevăd, pentru cetăţenii care emigrează şi care fie că îşi schimbă domiciliul sau rezidenţa, fie că îşi păstrează naţionalitatea, anumite obligaţii fiscale delimitate temporal. Cum rezidenţa constituie o problemă administrativă şi fiscală, pot să apară probleme ca urmare a faptului că o persoană poate avea mai multe rezidenţe fiscale în ţări diferite, a căror interpretare fiscală diferă. Surprinzător este faptul ca S.U.A. defineşte rezidenţa diferit în cazul impunerii veniturilor faţă de impunerea operaţiunilor succesorale şi a donaţiilor. În ceea ce priveşte domiciliul, pot să apară conflicte între entităţi

528

teritoriale ale aceleaşi ţări. Statele Texas şi California din S.U.A. au ajuns în faţa Curţii Supreme disputându-şi domiciliul şi încasarea creanţelor fiscale asupra miliardarului Howard Hughes.

b) sediul societăţilor comerciale – schimbarea sediului unei societăţi comportă riscuri legate de evoluţiile politice şi economice. Acestea trebuie, în consecinţă, evaluate. La aceste evoluţii se adaugă evaluarea reglementărilor fiscale. Transferarea sediului social în ţări precum Canada şi Liechtenstein trebuie aprobată de guvern, în timp ce în Elveţia trebuie acceptul persoanelor creditoare. În aceste ţări, transferul se realizează prin dizolvarea societăţii, cu toate consecinţele fiscale prevăzute de lege. În multe ţări se consideră că transferarea fictivă a sediului social nu are nici un efect asupra impunerii profiturilor societăţii. În aceste ţări (Marea Britanie, Franţa, ţări din America Latină), societăţile sunt, în general, impuse dacă sunt rezidente, adică dacă realizează operaţiuni economice pe teritoriul lor naţional.

c) transferul capitalurilor – acesta presupune analiza modului de reglementare a schimburilor în ţara de realizare a veniturilor. Reglementările sunt diverse. Unele ţări (Franţa) aproape au lichidat controlul schimburilor pentru societăţi, menţinând doar o dispoziţie privind interzicerea mişcărilor de capital pentru persoanele fizice. Alte ţări nu aplică nici o interdicţie pentru transferul parţial sau integral al activelor sau fondurilor de comerţ. Este cazul Marii Britanii, care acceptă transferul sub rezerva plăţii unui impozit pe creşterile de valoare care nu sunt încă realizate la data transferului. Există ţări (Australia) care nu permit transferul capitalurilor spre paradisurile fiscale decât după obţinerea unei declaraţii de la autorul transferului şi aprobarea administraţiei fiscale.

d) accesibilitatea paradisurilor – complexitatea acestui factor particular este determinată de necesitatea analizării mai multor elemente, şi anume:- posibilitatea obţinerii vizei de intrare (în Andora, rezidenţele se aprobă

numai în funcţie de plecările şi decesele rezidenţilor străini);- posibilitatea de a cumpăra sau închiria o locuinţă (în Bermude, preţul de

pornire pentru un apartament în coproprietate este de 55 000 $); condiţii de viaţă convenabile (costul vieţii este ridicat în Bahamas, Cipru, Costa Rica, Irlanda, Sri Lanka);

- costul operaţiunilor de stabilire;- mijloace de transport rapide la preţuri care să nu fie prohibitive;- limba vorbită şi/sau utilizată.

e) societăţile releu – în literatură sunt cunoscute sub numele de „cutie de scrisori” sau „societăţi ecran”. Pentru a fi eficiente, trebuie ca gestionarea acestora să fie făcută în paradis, iar tranzacţiile efectuate prin acestea să fie reale. Dorinţa persoanelor fizice şi juridice de a-şi realiza obiectivele propuse, fără a modifica locul de origine a veniturilor, în condiţiile impedimentelor reprezentate de controlul schimburilor, regimurilor fiscale utilizate de ţări şi de acordurile fiscale dintre ţări, a condus la apariţia societăţilor releu. Rolul acestora este în scădere. O societate releu nu este eficientă în condiţiile în care sunt restricţii sau obstacole legate de primirea şi retransferarea fondurilor. Sub aspect fiscal, utilizarea societăţilor releu poate determina diminuarea veniturilor sau profiturilor, ca urmare a impozitului reţinut la sursă sau a impozitului pe societate reţinut în momentul transferului. În plus, multe ţări nu admit ca sumele transferate să fie deductibile din profiturile societăţilor care le virează.

f) asigurarea secretului operaţiunilor – un factor important în alegerea unui paradis fiscal îl constituie asigurarea secretului bancar şi protejarea anumitor

529

operaţiuni şi documente (documente destinate autorităţilor, documente şi registre privind activitatea societăţilor etc.).

În general, paradisurile fiscale nu publică informaţii cu privire la societăţi. Astfel, în Bermude, Bahamas, Insulele Cayman, Insulele Turks şi Caicos, Panama, Liberia, nici un raport sau situaţie privind starea financiară a unei societăţi nu a fost dat publicităţii. Hong Kong-ul nu comunică publicului bilanţul şi raportul anual al acţionarilor unei societăţi private, iar Vanuatu pe cel al societăţilor exonerate. Autorităţile din Insula Man, Jersey, Guernesey nu comunică publicului situaţiile financiare anuale, dar în Antilele olandeze publicul are acces la raportul societăţilor în care se reflectă profiturile afectate de impozit.

Pentru a proteja identitatea fondatorilor şi deţinătorilor de acţiuni, precum şi interesele financiare ale acestora, unele ţări acceptă emisiuni de acţiuni la purtător. Relevante în acest sens sunt: Antilele olandeze, Insulele Cayman, Costa Rica, Elveţia, Liechtenstein, Luxemburg, Nauru, Panama, Insulele Virgine. În caz de pierdere, furt şi producere a unor evenimente care influenţează legătura dintre societate şi acţionari, acestea sunt dezavantajoase pentru cei din urmă. Alături de organismele de stat, băncile deţin informaţii privind fondatorii, structura capitalului şi situaţia financiară a unei societăţi, pe care acţionarii nu doresc ca publicul să le cunoască. Păstrarea secretului bancar constituie obiectul unor vii controverse. Acesta este asigurat în unele ţări, contribuind astfel la înflorirea afacerilor.

Băncile pot fi urmărite pentru pagubele aduse clienţilor. În unele cazuri, pot fi supuse unor presiuni din partea instanţelor judecătoreşti. Pot să apară divergenţe şi probleme la care să participe tribunalele, administraţiile fiscale, oameni de afaceri, societăţi şi bănci. În S.U.A., băncile care au sucursale în ţări care protejează secretul bancar sunt supuse de tribunale la penalităţi mari, pentru a le obliga să furnizeze documente aflate în posesia acestora, necesare judecării unor cauze.

g) utilizarea de reprezentanţi – numele proprietarilor apare în acte şi publicaţii oficiale. Dacă legislaţia permite, pentru a se evita cunoaşterea identităţii acestora, se desemnează un administrator, care poate fi un angajat al unei bănci, cabinet juridic sau societăţi specializate în astfel de servicii. Între proprietarul adevărat al afacerii şi administrator intervine o convenţie, prin care ultimul se obligă să respecte instrucţiunile care i se vor da. Totuşi, un risc legat de alegerea administratorilor există. Aceştia pot să nu respecte instrucţiunile primite. De regulă, proprietarii reali preferă, în asemenea situaţii, să nu întreprindă nici o acţiune legală împotriva administratorilor. În plus, asemenea contracte nu sunt considerate valabile în toate ţările.

h) rezidenţa fictivă – în biroul unui jurist sau al unei bănci/instituţii specializate dintr-un paradis fiscal se pot înfiinţa societăţi fictive. Utilizate ca societăţi releu de tip „sham companies” sau „cutie de scrisori”, acestea servesc la fixarea beneficiilor realizate în ţări unde impunerea nu există, e slabă sau ţările respective nu prevăd obligativitatea repatrierii veniturilor încasate în străinătate.

i) existenţa acordurilor fiscale – trebuie avute în vedere consecinţele existenţei tratamentelor fiscale. Acestea cuprind aspecte specifice ţărilor semnatare. Tratatele fiscale încheiate între ţările industrializate diferă de cele dintre o ţară industrializată şi una mai puţin dezvoltată.

Cele peste 900 de tratate fiscale în vigoare sunt revizuite din timp în timp. Atunci când se procedează la analizarea acestora, trebuie avute în vedere cinci aspecte principale:

530

- existenţa şi sensul dat conceptului de „întreprindere permanentă” în tratatul fiscal. Astfel, se urmăreşte evitarea impozitului în ţări în care societatea nu are statutul de „întreprindere permanentă” pentru activităţi neînsemnate;

- clauzele cu privire la reducerea impozitelor reţinute la sursă (pe dobânzi, dividende, redevenţe). Acestea sunt specifice fiecărui tratat. Beneficiare sunt, în special, societăţile multinaţionale, care, pentru a investi într-o ţară, creează o filieră intermediară într-o ţară terţă şi ţara unde doreşte să investească;

- existenţa clauzei privind schimbul informaţiilor fiscale între ţările semnatare. Aceasta constituie un factor defavorizant;

- clauzele privind exonerarea unor venituri care provin din anumite activităţi specifice;

- clauze care să asigure exonerarea rezidenţilor sau cetăţenilor obişnuiţi ai unei ţări de la plata impozitelor în această ţară dacă se întorc temporar în altă ţară parte a tratatului. Acestea prezintă importanţă pentru personalul societăţii-mamă care lucrează lungi perioade la filialele străine.

Factorii specifici ţin de particularităţi extrem de diverse ale regimurilor juridice, ale sistemelor fiscale şi de avantajele acordate de guverne. Cadrul juridic prin care se reglementează desfăşurarea operaţiunilor economice poate fi uneori mai important decât avantajele fiscale acordate.

În domeniul bancar, unele state facilitează sau permit crearea de bănci off-shore, bănci nerezidente care exercită activităţi în mod unic în afara ţării care le-au dat autorizaţia de funcţionare. În ultimul timp, s-au înfiinţat bănci mult mai flexibile decât cele obişnuite, cu un capital redus la înfiinţare, numite „bănci captive”. Acestea sunt înfiinţate de un grup industrial important, în scopul administrării întregii sale trezorerii printr-o bancă proprie stabilită într-un paradis fiscal. Aceste bănci scapă controlului schimburilor şi beneficiază de un regim fiscal favorabil. Singapore, Bahamas, Bahrein au devenit centre financiare importante, întrucât au permis băncilor străine înfiinţarea de filiale care participă la operaţiuni pe piaţa financiară internaţională pentru clienţii lor.

În domeniul activităţilor maritime, unele state stabilesc formalităţi de constituire a unor societăţi maritime sub un pavilion de complezenţă la costuri reduse. Reprezentative în acest sens sunt Liberia, Bermude, Panama. În Liberia, legislaţia prevede o taxă la constituire de 500 $ şi o taxă anuală de 200 $.

Ansamblul factorilor analizaţi este extrem de divers, contribuind la creşterea complexităţii analizei riscurilor care interesează pe investitori. Luarea deciziei privind alegerea unui paradis fiscal, în scopul obţinerii unei poziţii cât mai favorabile fiscal necesită analiza şi separarea riscurilor pe zone şi obiective stabilite.

3. Cauzele evaziunii fiscale

Având în vedere toate aspectele prezentate până acum, putem sintetiza cauzele care stau la baza acestui fenomen ca fiind următoarele:

a) Prevederile legale – care, adesea, sunt numeroase şi imperfecte, favorizând evaziunea fiscală legală şi frauduloasă, internă şi internaţională. În plus, instabilitatea legislativă (modificarea frecventă şi profundă a normelor legale privind taxele şi impozitele) face ca obligaţiile fiscale să nu fie nici măcar bine cunoscute atât de contribuabili, cât şi de autorităţile fiscale.

b) Presiunea fiscală – constituită atât din obligaţiile fiscale explicite, vizibile, cât şi din cele ascunse. Această presiune este resimţită ca fiind în creştere la toate nivelurile (individual, microeconomic, macroeconomic), conducând la diminuarea veniturilor nete ale persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile agravante datorate inflaţiei.

531

c) Organizarea defectuoasă a administrării impozitelor – din punct de vedere informaţional, logistic, procedural etc.

d) Concepţia defectuoasă a funcţionarilor administraţiilor fiscale – care generează adesea ineficienţă, birocraţie şi corupţie.

e) O psihologie specifică anumitor contribuabili – care, din dorinţa de a obţine venituri cât mai mari la nivel individual, încearcă să eludeze fiscul.

Toate aceste cauze sunt potenţate şi de fenomenul globalizării, care produce schimbări în mod direct asupra economiilor tuturor ţărilor.

4. Aspecte ale evaziunii fiscale în România

Actul normativ care defineşte aspectele evaziunii fiscale în România (în înţelesul de evaziune fiscală ilegală), stabilind totodată pedepsele şi sancţiunile care se aplică acestor activităţi, este Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată în 2003, abrogată prin Legea nr. 241 din 15.07.2005.

În ţara noastră, prin evaziunea fiscală înţelegem sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine, denumite contribuabili.

4.1 Organe de control

Organele financiar-fiscale din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi din unităţile teritoriale subordonate, Garda financiară şi alte persoane împuternicite de lege au dreptul de a verifica contribuabilii cu privire la respectarea de către aceştia a dispoziţiilor legale de organizare şi de desfăşurare a activităţilor economice producătoare de venituri impozabile sau bunuri supuse impozitelor şi taxelor.

Contribuabilii au obligaţia de a permite efectuarea controlului şi de a pune la dispoziţia organelor de control toate documentele contabile, evidenţele şi oricare alte elemente materiale sau valorice solicitate, în vederea cunoaşterii realităţii obiectelor sau surselor impozabile sau taxabile.

4.2 Obligaţii ale contribuabililor

Contribuabilii sunt obligaţi să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate sau obţinute cu orice titlu legal, precum şi alte valori care generează titluri de creanţă fiscală. Când legea nu prevede obligaţia de depunere a declaraţiei de impunere, contribuabilii răspund de calcularea corectă a impozitelor şi a taxelor pe care trebuie să le verse la buget, în condiţiile prevăzute de lege. Persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori deţin bunuri mobile sau imobile ori desfăşoară activităţi, supuse impozitelor şi taxelor, sunt obligate să plătească, la termen, sumele datorate statului.

Prin obligaţii fiscale, în sensul Codului de procedură fiscală, se înţelege:

a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

532

b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

d) obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi alte sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii;

e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă;

f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.

De asemenea, potrivit Codului de procedură fiscală, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale de plată datorate, contribuabilii sunt obligaţi să conducă evidenţe fiscale, potrivit actelor normative în vigoare.

Declararea filialelor şi a sediilor secundare

Contribuabilii au obligaţia de a declara organului fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile, înfiinţarea de sedii secundare.

Contribuabilii cu domiciliul fiscal în România au obligaţia de a declara în termen de 30 de zile înfiinţarea de filiale şi sedii secundare în străinătate.

Evidenţe contabile şi fiscale

Evidenţele contabile şi fiscale vor fi păstrate la domiciliul fiscal al contribuabilului sau la sediile secundare, după caz. Dispoziţiile legale privind păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile sunt aplicabile şi pentru evidenţele fiscale.

În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul sistemelor electronice de gestiune, pe lângă datele arhivate în format electronic, contribuabilul este obligat să păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul cărora le-a generat. Contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege.

Contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege, achiziţionate numai de la unităţile stabilite prin normele legale în vigoare, şi să completeze integral rubricile formularelor, corespunzător operaţiunilor înregistrate.

Organul fiscal poate lua în considerare orice evidenţe relevante pentru impunere ţinute de contribuabil.

Băncile sunt obligate să comunice organelor fiscale lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Această comunicare se va face în prima jumătate a fiecărei luni, cu referire la conturile deschise sau închise în luna anterioară. Comunicarea este adresată Ministerului Finanţelor Publice.

533

4.3 Infracţiuni şi pedepse

Constituie infracţiuni şi se pedepsesc conform legii:

a) refuzul de a prezenta organelor de control împuternicite conform legii documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile materiale supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii obligaţiilor bugetare se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

b) neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare sau acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecinţă diminuarea veniturilor sau surselor impozabile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă.

c) punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept, sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie, fără drept, a documentelor financiare şi fiscale se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

d) sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi;

e) sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi;

f) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi;

g) organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi;

h) emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de documente fiscale false se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi;

i) sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale deţinute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;

j) sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, efectuată în acest scop.

4.4 Contravenţii şi sancţiuni

Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni:

534

a) nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;

b) calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor, cu consecinţa diminuării valorii creanţei fiscale cuvenite statului;

c) neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor justificative şi contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale;

d) refuzul de a prezenta organului financiar - fiscal bunurile materiale supuse impozitelor şi taxelor, în vederea stabilirii veridicităţii declaraţiei de impunere şi a realităţii înregistrării acestora;

e) nereţinerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii cărora le revin asemenea obligaţii, a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor care se realizează prin stopaj la sursă;

f) nedepunerea actelor, situaţiilor şi a oricăror alte date în legătură cu activitatea efectuată de către unitatea şi subunităţile de care răspund contribuabilii, cerute de organele financiar-fiscale, în vederea cunoaşterii realităţii financiar-contabile din acea unitate sau subunitate, precum şi utilizarea, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, a documentelor cu regim special;

g) neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control încheiat de organele financiar-fiscale;

h) neîndeplinirea obligaţiilor privind declararea la organul fiscal pe a cărui rază teritorială îşi au sediul, datele în legatură cu subunităţile, bunurile sau valorile impozabile depozitate în alte locuri decât la subunităţile constituite, prevăzute de Codul de procedură fiscală;

Aceste contravenţii se sancţionează cu amenzi de la 500.000 lei la 30.000.000 lei, pentru persoanele fizice, respectiv de la 5.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru persoanele juridice.

4.5 Stabilirea prin estimare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate, de către organul de control

În cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau contravenţii, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, impozitele, taxele şi contribuţiile datorate, acestea vor fi determinate de organul de control prin estimare, utilizând în acest scop orice documente şi informaţii referitoare la activitatea şi perioada desfăşurată, inclusiv compararea cu activităţi şi cazuri similare. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele de control financiar-fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi unităţilor teritoriale subordonate, Garda Financiară şi de către celelalte organe de control abilitate potrivit legii.

535

Date post:	30-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	seifert-ioana
View:	2,225 times
Download:	0 times

control asist contrib evay fisc

Documents