Urmuz no 1-2 2016

No. 1-2

2016 CÂMpINA SERIA A DOuA ANuL III

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u ĂFONDATĂ DE GEO bOGZA LA 1 IANuARIE 1928

pubLICAţIE Cu ŞI DESpRE pOEZIEÎNGRIJ ITĂ DE FLORIN DOCHIA

Ilustraţiile din acest număr sunt colaje de Mihai Zgondoiu

În februarie 1916, la Zürich, înCabaretul Voltaire al lui Hugo Ball, TristanTzara, împreună cu Marcel Iancu şi HansArp, inaugurează mişcarea cunoscută subnumele de dadaism, exprimând, în plinrăzboi, revolta iconoclastă a unui tineretpacifist, saturat de aşezările şi de arta„lumii vechi“. Într-un decor considerat peatunci şocant prin abundenţa măştilornegre şi a pânzelor de Picasso sau MarcelIancu, se citea lirică simultaneistă şi seasculta muzică africană sau rusească. Într-oaltă ordine de idei, oamenii arteiîncepuseră să-şi piardă încrederea încultura de atunci, la fel cum susţinea şiMarcel Iancu: „Ne-am pierdut încredereaîn cultura actuală. Tot ceea ce este, lamomentul actual, trebuie distrus,demolat. Trebuie să reîncepem actulcreaţiei pornind de la o tabula rasa. LaCabaret Voltaire, noi vrem să zguduimideile, opinia publică, educaţia, instituţiile,muzeele, bunul simţ aşa cum este eldefinit la momentul actual, pe scurt, totceea ce ţine de vechea ordine.” Aşa a luatnaştere mişcarea dadaistă, care a şi fostpublicată în primul şi singurul număr alRevistei „Cabaret Voltaire”. Se presupunecă originea cuvântului provine de laafirmaţia „DA”, aşa cum Tristan Tzaraprovine de la „trist în ţară.” Alţii presupunînsă că iniţiatorii acestei mişcări, TristanTzara şi Marcel Iancu au creat acest cuvântprin înţeparea unui dicţionar francez-german, cu un cuţit, alegând cuvântulindicat de înţepătură; în timp ce o altă

variantă ar fi că numele mişcării este alesdintr-un dicţionar Larousse. Dadaismuleste creat, oficial, la data de 6 februarie1916 şi provine din franceză: dadisme(dada – căluţ de lemn). Cert este cădadaismul este un curent artistic şicultural creat împotriva rutinei în artă,gândire şi viaţă, care s-a dezvoltat rapidîntre 1916 şi 1923, mai ales că lui TristanTzara i s-au alăturat şi românul MarcelIancu, germanii Max Ernst şi KurtSchwitters, franco-americanul MarcelDuchamp şi alţii. De asemenea, cu nuanţeputernice de expresionism german,cubism francez şi futurism italian,dadaismul se ocupă de căutarea uneilimite între gândire şi expresie: „Îndoiala.Dada se îndoieşte de tot.” (T. Tzara).Începând cu anul 1919, odată cu stabilirealui Tzara la Paris şi mişcarea dadaistă semută pe tărâmurile franceze, unde are loco împletire a valorilor dadaiste cu celesuprarealiste, lucru posibil datorităcolaborării cu André Breton, Louis Aragon,Paul Eluard, Phillipe Soupault şi JacquesVache. Cei mai mulţi dadaişti publică înRevista „391” a lui Francis Picabia(înfiinţată la Barcelona, mutată, pe rând,la New York, la Zurich, apoi la Paris). În1921, Picabia se separă de grupuldadaiştilor, apoi, în 1922, se produceruptura dintre Dadaism şi Suprarealism,iar ca rezultat al acesteia se dezvoltă maimult Suprarealismul. Dadaismul maisupravieţuieşte datorită personalităţii luiTzara. Dincolo de enormităţile şi

Tăcere - vorbeşte limbapantofului

Maria Dobrescu

NO. 1-2 / 20162VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

centenar dada

hiperbolizarea dadaismului, care au anulatîn repetate rânduri arta, acest curent afost, în primul rând, un protest de mareamploare, o luptă, o aspiraţie spre absurd,pledând pentru libertăţile absolute încadrul culturalizării, creând o ambianţăperfectă pentru experienţe unice şi plinede îndrăzneală, curaj, dezinvoltură. ÎnRomânia, mişcarea dadaistă este posibilăşi vizibilă în cadrul unor creaţii plastice saupoetice, care au fost publicate în revistele:Unu, 75 HP, Contemporanul, Integral,Punct, Urmuz. După cum am menţionat,dadaismul s-a dezvoltat alături deFuturism şi Suprarealism.

Cele şapte manifeste dadaiste,publicate între 1916-1922, dezvăluie unlimbaj strident menit să şocheze. Dada sevrea o antiformulă, iar dadaiştii aduc înscenă ideea jocului permanent întreafirmaţie şi negaţie. Imperativul lor estedistrugerea modelelor, a raţiunii şi logiciilimbajului în favoarea anarhiei şi anonconformismului.

În octombrie1922 Tristan Tzara,considerat mentorul dadaismului, îimărturiseşte într-o scrisoare lui JacquesDoucet că reacţionând „numai princontrast” se recomandă printr-o poeticăreformatoare dorind să contrazică şi sădesfiinţeze modelele discursive alemodernismului fin-de-siècle şi alemodernismului radical, anarhic alavangardei istorice. Convins că poezia esteun instrument cognitiv, Tzara odezestetizează. Unul dintre perceptelemişcării Dada transcris în Manifeste afirmăcă: „S-au făcut întotdeauna greşeli, darcele mai mari greşeli sunt poemele care s-auscris”. Astfel, literatura propriu-zisă şimanifestul literar deţin în concepţia dadaistăvaloarea unui „mod particular de comunicare”,

întrucât rolul lor esenţial este de a fimijloace „de cunoaştere”. „Poezia este uninstrument, una dintre acele «metode» decuprindere a realităţii lumii (...). Poezia nueste făcută pentru a încânta, pentru aîmpodobi sau pentru a distra, ci ea răspundeunei nevoi reale, aceea a cunoaşterii”. Înconsecinţă, poetul consideră textul defactură ornamentală şi comunicarea aceva ce vine de dincolo de el ca fiinddesuete. El crede că menirea sa constă înexactitatea percepţiei, în precizia şi forţaexpresiei a ceea ce are de comunicat.Privind rolul scriitorului, Tzara se apropiede viziunea lui Ezra Pound, distanţându-sede vechile mituri. El afirma că: „poetul numai este un mag, este un om care dispunede un aparat particular de investigaţie;inspiraţia nu este o transă de esenţă maimult sau mai puţin divină, ci, ca invenţia,ea este un proces de asimilare, de alegere,de asonanţă şi de asociere” .

Un exemplu pentru anti-poezieromânească îl oferă şi Urmuz cu fabulaCronicari.

Cronicari (fabulă)

Cică nişte cronicariDuceau lipsă de şalvari.Şi-au rugat pe RapaportSă le dea un paşaport.Rapaport cel drăgălaşJuca un carambolaj,Neştiind că-AristotelNu văzuse ostropel.„Galileu! O, Galileu!Strigă el atunci mereu –Nu mai trage de urechiAle tale ghete vechi.”Galileu scoate-o sintezăDin redingota franceză,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016 3

centenar dada


centenar dada - arte vizuale

Şi exclamă: „Sarafoff,Serveşte-te de cartof!”

Morală: Pelicanul sau babiţa

Aceasta este mai mult o parodie decâto fabulă în care se ridiculizează modultradiţional de a înţelege literatura. Poemulproduce, după Mircea Scarlat, o revoluţiela nivelul sensului, vizând raportul dintresemnificant şi semnificat. Fabula funcţioneazăca o antiartă poetică, pentru că Urmuzsugerează falsitatea unei estetici, fără aindica posibilitatea alteia. Aparentul comicascunde o tragedie - neîncrederea înposibilităţile unei comunicări reale prinactul artistic. Titlul poemului e o referireironică la perceperea tradiţională aliteraturii, transformată adesea în simplaconsemnare a unor evenimente, precumletopiseţele şi cronicile de odinioară.Intitularea poemului drept fabulă vizeazăcaracterul alegoric al textului, dar şiparodierea formelor epicului. Despreautointitulata fabulă „Cronicari”, criticulGeorge Călinescu afirma: „Urmuz a făcutşi o fabulă pură, condusă după canonulclasic, dar fără sens”. Lui Mircea Scarlat,tocmai lipsa sensului i se pare o semnificaţie:„în sens mai larg este sugerat unul dintreprincipiile poeziei pure: poezia adevăratănu are o morală, fiind un act spiritualgratuit, suficient sieşi”. Modernitateademersului artistic urmuzian anunţărevoluţia avangardistă propriu-zisă,condusă de Tristan Tzara, Ilarie Voronca,Ion Vinea sau Gelu Naum. Eugen Ionescul-a considerat un precursor al „tragedieilimbajului”, Geo Bogza a tipărit în cincinumere, la Câmpina, între ianuarie şiiunie-iulie 1928, o revistă literarăromânească de avangardă cu titlul Urmuz,

intitulată după pseudonimul scriitorului,iar Saşa Pană a tipărit o ediţie de texte alescriitorului în 1930. Răsfoind cele cincinumere ale revistei Urmuz ,care au apărutde curând într-o ediţie anastatică realizatăde Florin Dochia, la Câmpina, se observăcă revista împletea elementede dadaism şi constructivism. Printreautorii prezenţi prin texte şi ilustraţii senumără Stephan Roll, Ilarie Voronca, GeoBogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, MarcChagall, Filippo Tommaso Marinetti _i PaulÉluard. În numărul unu al revistei, aparpoezii în limba franceză scrise de PaulEluard, NUL. şi de Marinetti Poeme précis.În numărul doi, publică şi Tristan Tzara, deasemenea, o poezie în limba francezăintitulată Dance. Pe aceeaşi pagină, apareun desen realizat de Victor Braunerreprezentând un personaj, pe nume Alecu,ce face echilibristică pe un scaun şiîntruchipează în acelaşi trup nud unbărbat şi o femeie, probabil o parodie aandroginului. Numărul trei se deschide cuun articol scris de Geo Bogza, caresemnează folosind doar iniţialele, scriseînsă cu litere mici, dedicat lui IlarieVoronca cu ocazia recentului său volumULYSE şi în care îl numeşte, alături de V.Brauner, inventatorul pictopoeziei. Bogzaconsideră apariţia pictopoeziei ca pe ungest ce „indignează creierul burghez, daraprinde un bec nou în Univers”. Articoluleste însoţit de un desen realizat de MarcChagall care îl înfăţişează pe Voronca fiindo replică a Turnului Eiffel. În numărulpatru, pe prima pagină, apare opictopoezie a lui Al. Tudor Miu, intitulatăMADRIGAL ICOANĂ şi închinată luiJosefine, muză a poetului, dansatoareaamericană Josefine Backer, care avusese învremea aceea spectacole la Bucureşti.


NO. 1-2 / 2016 5

centenar dada

Ultimul număr conţine doar textesemnate de Miu şi Bogza. Interesant esteun aşa-zis slogan publicitar prin care suntatenţionaţi cititori asupra unei schimbăriîn poezie şi care suna aşa: „Atenţie /Răspântia veacului XX / Se anunţă: PoeziaPenetrantistă. Pe ultima pagină, la rubricaHaut-Parleur, Bogza semnează un articolprin care ironizează pe un oarecareRomulus Dianu, care scrisese o carteînchinată lui Anton Pann şi pe care Bogzao consideră o ofensă la adresa literaturii,dar şi pe Minulescu, care primise PremiulNaţional de Poezie. Finalul articolului estesarcastic: „Statul are dreptate răsplătindcupletiştii, viaţa este atât de tristă…Născut cu 40 de ani mai târziu, Eminescuar fi murit tot la balamuc”.

Din păcate, revista a încetat să aparăavând în acea vreme un puternicconcurent, revista unu a lui Saşa Pană.

Alte paragrafe ale manifestuluiatribuie mişcării intenţii destructiveîndreptate împotriva tuturor domeniilorde activitate, atacând virulent însuşicuvântul. Pentru dadaişti, totul e posibil„dacă fiecare spune contrariul e pentru căfiecare are dreptate.”

Anti-manifestul este o scriiturăconvulsivă, dispreţuitoare şi parodică,fondată pe o retorică blasfematorie şi peexcesul negaţiei. De asemenea, seregăsesc aici o serie de categorii alenegativităţii, precum: legitimarea prindelegitimare, deriziunea, distrugereasensului, cultivarea nonsensului ca uniculsens acceptat, distanţa ironică şiautodesfiinţarea, disconfortul intelectualşi deraierea de la obişnuit, ateleologicul şiincomprehensibilul, antiutopia şi distopia.

În câteva trăsături generale, se poateafirma că aceste manifeste sunt

manifestările unei culturi suprasaturate demodéle, de aceea reacţia este cu atât maiagresivă cu cât modelul opune o mai marerezistenţă. Ruptura de modernism se faceprin violentarea procedeelor de creaţie,antrenând experimentul şi jocul în nouafilosofie a acţiunii. Forţarea graniţelorgenologice este o altă reacţie împotrivatradiţiei, Tzara mărturisind că practică artacolajului pentru a amenda unitateaoperei. „În 1916, încercam să desfiinţezgenurile literare. Introduceam în poemeelemente considerate nedemne de a faceparte din ele ca: fraze din jurnal, zgomote,sunete. Aceste sonorităţi, complet străinesunetelor imitative, trebuiau să evolueze odată cu cercetările lui Picasso, Matisse,Derain, care foloseau substanţe felurite întablourile lor”. Un argument al acesteinoutăţi este sincronizarea cu ritmulrevoluţiei plastice. Simultaneizareadiscursului literar cu cel al avangardeiartelor vizuale sau muzicale nu înseamnăînsă preluarea mimetică a unor tehnici,dimpotrivă colajele dadaiste au altăfuncţie, depăşesc planitatea şi stilizareacubistă, deoarece materiale nobile trebuiesă suporte vecinătatea deşeurilor, clişeeleculturii înalte, trebuie să coexiste alăturide locurile comune ale culturii de masă,cu sloganurile publicitare şi custereotipurile familiarităţii şi alemondenităţii. Lucrurile devin clare dacă negândim la felul în care Tzara sugereazăfacerea unui poem dadaist: „Luaţi un ziar(Luaţi nişte foarfeci). Alegeţi în acest ziarun articol având lungimea pe care credeţică veţi da-o poemului Dumneavoastră.(Decupaţi articolul). Decupaţi apoi cu grijăfiecare dintre cuvintele care formeazăacest articol şi puneţi-le într-un sac.(Agitaţi uşor). Scoateţi apoi fiecare

centenar dada


tăietură una după alta. (Copiaţi-leconştiincios) în ordinea în care au părăsitsacul.(Poemul vă va semăna). Şi iată-vă unscriitor infinit de original şi de o sensibilitatefermecătoare chiar dacă neînţeleasă devulg.” Se observă aici ironizarea subtilă aideii gratuităţii actului poetic.

Tranzitivitatea dadaistă nu este, aşadar,facilă, simplistă, ci verifică foarte abilcontradiscursul, pune în practică artademistificării, a deziluzionării şi ablasfemiei. De aceea, trăsăturile sale nuaparţin unui limbaj obişnuit, deşi se joacădin plin cu obişnuitul. Printre tehnicile salediscursive, anti-manifestul dadaist preiacâteva procedee ale prozaizării derivatedin retorica whitmaniană, din poeticaevenimentului şi a acţiunii şi din poeziaconversaţională a lui Apollinaire.

Colajul, montajul, flash-ul,fotomontajul, depeizarea frazelor decontextul care le-a produs întreţindinamismul şi îl confruntă pe receptor cusensibilitatea lumii moderne în ritmurilecăreia îşi duce existenţa, determinându-ltotodată să citească textele cu alţi ochi şicu altă logică. Limbajul este golit de sens,el propagă iregularul şi este susţinut doarprin poezia enunţării, a dramatismuluigratuit: „La un moment dat lumeaîntreagă este un complet de cap şi de trup.Să se repete această frază de treizeci deori. Eu mă găsesc foarte simpatic, TRISTANTZARA” sau „Nu mai trebuie să credem încuvinte? De cât timp exprimă elecontrariul a ceea ce organul care le emitegândeşte şi vrea? Marele secret este,întreg, aici: GÂNDUL SE ALCĂTUIEŞTE ÎNGURĂ. Mă găsesc mereu foarte simpatic,TRISTAN TZARA”.

Prin cultivarea nonsensului, manifestuldadaist propagă apologia dubiului, a

neîncrederii, notează ludic, dar în acelaşitimp ironic apocalipsa limbajului şi asintaxei gândirii.

Apărând prea târziu la noi, dadaismuln-a durat prea mult şi nici nu a lăsatmărturii elocvente. El s-a prelungit în maimulte direcţii. Astfel, înclinaţia spreparadoxal şi spre umorul dada seregăsesc în suprarealism sub înfăţişareaumorului obiectiv. De asemenea, celebramaximă din Manifeste a lui Tzara -„Gândul se alcătuieşte în gură” - prin carese exprima spontaneitatea va ghidaavangarda poetică.

Pentru poezie, dadaismul a însemnat,prin acţiunea sa destructivă, o ieşirezgomotoasă din canoanele tradiţionale.O altă înnoire importantă o reprezintăcontaminarea şi confuzia cu alte arte cade exemplu sinteza poezie-picturăîncercată de V. Brauner şi Voronca –pictopoezia - care a reprezentat, de fapt,o încercare autohtonă a colajului cubistal lui Max Ernst. Din păcate, dadaismul afost doar o „explozie bengală”, o „puşcăîncărcată cu zgomot pur” sau o„mitralieră cu confetti” aşa cum a fostclasificat de chiar reprezentanţiiavangardei. Dadaiştii rămân în poeziamodernă drept promotori ai unei esteticia imperfecţiunii. În manifestele Dada,Tzara afirma că perfecţiunea plictiseşte,iar Voronca scriind despre Victor Braunerspunea că „era desăvârşirilor e sfârşită”.Încercând să nege anumite concepţiidespre poezie, dadaiştii au creat aceleimagini anti-imagini prin care auconturat noi direcţii în poezie.

Închei cu o sintagmă atât de îndrăgităde dadaişti, referitoare la sfidarea oricăreisolemnităţi: „Tăcere - vorbeşte limbapantofului”.

centenar dada


NO. 1-2 / 2016 7

Dezordinea se menţine prin ea însăşi!Fără menajamente poţi să negi orice,individual, prin încercările inutile, altfel,ale creaţiei. Negreşitul nu-şi are locul înnici o ecuaţie existenţială, de vreme ceeste sortit erorii. Ca şi minciuna mareluiadevăr. Realităţii, la fel comună tuturor,ne etalăm libertatea, dincolo de gratiileminţii, ale puterii, chiar ale voinţei deînţelegere. O nouă DADA n-ar putea fidecât aceeaşi, de-o slăbiciune neclară şiperspective la fel de nule. Artei, oricolorată prea vehement, într-unamestec nicicum omogen, oridimpotrivă, prea palidă, scursă de trăire.

Şi dacă DADA-i un numaidecâtînşelător evidenţei, un alt fel de nimic,semnalarea ulterioară nu mai are vreorelevanţă. Pentru că de nimic nu are cese pierde, iar dintr-un aprioric rămas totpraful se va alege, înainte de capăt. Astanu înseamnă că el va vrea să fie ceea cees te, numai noi, înrăiţii nihilişti airealităţii dadaiste, nu vom vedea nici uncutare. Rămânem pradă viselor, celorcare, nici cu ochii deschişi nu se vorregăsi împlinite. Şi ca orice manifest, depreîntâmpinare a acestei realităţi, vomspune mai degrabă NU. Retrăind ceea cen-ar fi dus nicăieri, dacă emoţia derutatăatunci, în momentul zero alnemulţumirii, dirijată spre viitor, n-ar fiurmat timpul. În afara lui echilibrul viciatal existenţei nu se mai poate regla nicimăcar prin detaşarea omului. Oricum,

prea multă mişcare l-ar scoate de pepropria orbită, atât fizic cât şi emoţional.Numai legea căderii funcţioneazăimpecabil în relaţia cu natura, încădinaintea naşterii, într-o permanentăcontrare cu sinele. Făcând perseverentaltceva decât vă doriţi se vor decanta,dintre întâmplări, reuşitele şi eşecurile.Explicaţiile sunt de prisos, rătăcite întremotivaţii şi pretexte, între îndoieli şiconvingeri, într-o complicitate perpetuă.

Cunoaşterea instinctuală, rocadamică a înţelepciunii, nu ne dărăspunsurile favorabile evoluţiei.Intrigant, aceasta nu se desfăşoarăînăuntrul omului, altfel un ,,O’’ mareînchis într-un zero care, pe limba-i delemn, este la fel de pieritor. Nu căutaţidesăvârşirea creaţiei omeneşti înfrumuseţe, subiectivitatea văîndepărtează, dacă nu cumva chiar vărupe de ea, îngreunând-o oricăreiasocieri. Mai nou, fiecare creează dupăcapul lui, fără chip şi într-asemănare,obturând curgerea universală, ceafirească poate, prin şabloane. Eliberareade canoanele creaţi ei nu duce,neapărat, la libertatea de exprimare, darasta nici nu mai contează, în lipsa nevoiide înţelegere. Într-o anumită viziune,obiectul artei nu este, nici pe departe,reflectarea imaginii sale, n-are legăturăcu vreun model, deci nu se recunoaştenicicum. Uneori, cele mai mici exempleale materiei în continuă forfotă, se

centenar dada


Mai nou manifestDADA*

Codruţ Radi

realizează (mai ales în pictură) prinmeşteşugul mărunţirii imaginii primare.Setea de autenticitate, astâmpărată priniluzia de nou, preambulul artistuluimodern, protestant în mijloace, ca scopal avangardismului. Reliefarea nimiculuiprin deconstrucţia totului. Reducerealiniilor geometrice şi stilistice la punctehaotice, într-un spaţiu imposibil virtualde identificat, darămite de controlat,chiar în cazul unui predispus artistic.

În ce direcţii începutul tremură deja,la perspectiva urmărilor nedrepte, deprimejdia ne sfârşitului !? Lăsaţisimţurile deoparte, nu sunt suficientedecât pentru a trăda înţelesul treceriiprin viaţă. Cu toate complicaţiile pe carenu le poate stăpâni, ale logicii imediate,care nu justifică acţiunile noastresinucigaşe, în raport cu natura. Nimic nuîntreţine mai bine haosul dinăuntrulsentimentelor omeneşti ca negareapermanentă. A cunoaşterii, înainte deorice altceva, care desfiinţează implicitrealitatea, valorile re-creative,mijloacele de realizare a acestei re-creări. Şi culmea, toate acestea, înnumele credinţei artistice! Pe oricetraiectorie pământească, teama delumină face loc întunericului,nemăsurabil. Realurile acestei imprecisenesăbuinţe distilează răceala dintre noi,oamenii, îndepărtarea. Nici ocombinaţie nu este decisivă proporţiilorpentru a le echilibra. Suntem înpermanenţă depăşiţi de propriileumbre, clocind înăuntru aşteptarea-ntăcere. Între timp hazardul îşi desfăşoarăculoarele restului, care nu putem fi,lumii slabe şi mărginite, în inconsistenţa

ei. Îndoiala circulă-n voie între realităţi şiiluzii, o prindu-se, câteodată, manifest îndreptul minciunii. Fără pretenţii de leac,într-o existenţă de mâna a doua. Totuleste părere până vezi că nu e nimicdincolo de ea.

„Gândirea nu se mai tace în gură”,i-aş răspunde lui Tristan Tzara,parafrazându-l toto dată. Îşi strigăvehement superficialitatea, ca simplălogică printre consecinţe. N-are preamult de-a face cu morala existenţială,pentru că a trăi nu-i îndeajuns să numori, ca stare. Ceea ce ne lipseşte,căutând în afara spiritului, când se maipoate întâmpla aşa ceva. Cine săprofereze, în virtutea unei inteligenţeurbane, libertatea graiului, pentrupropaganda gloriei într-un în conjur alsinelui !? Acesta n-ar mai suferitransformări, n-ar păşi nicicând în viitor,socotindu-se înmărmuritul timpului, alsorţii. Descoperind ceea ce rămâne sieşi,în prelungirea artei. Consumată, într-unmoment de maximă rezonanţă, chiarînăuntrul ei, fără porţi spreuniversalitate. Ce-ar mai ţâşni, probabil,odată cu ea, nevoia de împrăştiere aimpurităţilor rezultate!

Trecutul a împiedicat mereu revoluţiatimpului, dezechilibrul chiar al acestuia,fără şan se de regrupare ulterioară.Cineva hotărăşte, în numele cui oare?,trăirea dinapoia necunoaşterii, uitareamai degrabă, dirijarea iluziei de moarteînspre Dumnezeu, într-un ultim cadrancos mic. În care liniştea descreşte tăcerii,învingând rareori fierberea dinăuntrulsimţurilor, câtă mai rezistă întoarcerii.Ori distrugerii prin arta care, fără a fi

centenar dada


NO. 1-2 / 2016 9

scopul precis, reuşeşte minimiza reacomponentelor ei până lanerecunoaştere. Iar lipsa de păsare acelorlalţi va susţine acest de merspseudo-artistic prin devalorizare, într-unsistem de coordonate deja impersonale.Început prin dezarmonizare a realităţii,dar nicicând terminat, pentru că ei,restul, fac jocurile.

Adăpostiţi-vă, cei aleşi să fiţi singuri,în propriile voastre tenebre, nu printremotivaţiile excluderii sentimentelor.Gândurile otrăvesc durerea pentru că nuse pot combina decât în ace laşiînăuntru. Limbajul rămâne insuficient casă exprime interstiţiile existenţiale astfeldominante. Cuvintele nu ţin pasul

nevoilor artistice, nici de creaţie, nici deîmpărtăşire a artei. Singurul care pierdeeste omul. Pentru că suferinţa continuă,printre incertitudini şi regrete, croindu-şinoi răni, inventând duşmaniiremediabili, precum natura, cea moartăsistematic, printr-un anume fel de-a fi,mai puţin artistic. Eliberarea de emoţiinepolarizate încă, printr-una dinmişcările neinspirate în raport cu lumeaaceasta. Pedeapsa vine de la cei care nuiartă. Îmbrăcând în nesfârşite chipuriacelaşi eu, indiferent la nuanţe.Pretutindeni fiind, poate nu suntem noi.

* Prelegere la „Centenarul DADA” dela Sinaia.


centenar dada

Tris

tan

Tza

ra d

esen

de

Lajo

s Ti

ha

nyi

(1

92

7)

Ideea – poate fixă! – că nu există decâtpoezie de dragoste şi că eros şi thanatosmerg împreună în orice creaţie de valoareeste cu asupra de măsură ilustrată deconsistentul volum elegant de debut alAlinei Naiu, Intangibil 54, apărut la EdituraPalimpsest, Bucureşti, 2014, cu o prefaţăgeneroasă în citate şi aplicată în comentariia lui Octavian Soviany.

Alina Naiu nu este o autoare obişnuităde poezie. Interogaţiile ei existenţiale sunt,evident, de sorginte existenţialistă, solidfundamentate pe o trăire intensă aabsurdului şi a unuiimanent malentendu impus de o dimensiunefabuloasă a transcendentului, departe de„măreţia simplă a divinului” (Heidegger), încea mai bună tradiţie a principiului generalconform căruia existenţa precede esenţa.Versurile sale sunt de o uimitoarecomunicabilitate activă, lucidă, chirurgicalcinică şi, concomitent, de o sălbaticăfrumuseţe derutantă, înşelătoare,paradoxală, încărcată de substanţăoximoronică. Sunt texte de o solidămodernitate asumată deplin, fără rest, înrespingerea manifestă a oricărui experimentsteril neoavangardist, textualist,posthipertransmodernist la modă; ceea cenu înseamnă că unele tehnici constructivespecifice acestora îi sunt străine. Alina Naiueste în primul rând ea însăşi, unică,neîndatorată unor înaintaşi, de la care iadoar, uneori, cu delicateţe, ceva dinlibertatea expresivităţii şi structuri aletăcerilor elocvente, pe care le postează cuagilitate după nişte partituri originale.

poezia aceasta nu este neapărat din

categoria aceluia iscat de patimi corporale –legat de ceea ce francezii numesc atât desemnificativ „la petite mort” -, ci pare oîmbrăţişare a morţii reale şi imaginare, iarnu un refuz al ei, un nivel mai înalt de trăireintimă: „tu te naşti din femeile pe care le ai /eu mor în braţele bărbaţilor mei” (Inutil deaproape) sau „moartea e singura parte / denetăgăduit din viaţă care mai stă în picioare”(Semne divine) şi, coronat opus: „pe mine m-au iubit / doar bărbaţii cărora le-au muritmamele / şi-am plâns / ori de câte ori amfăcut dragoste / gândindu-mă / că dinfemeie moartea se naşte prin naştere.” (Unsat părăsit). Durerea absenţei durerii,incapacitatea de a simţi o spaimă permitimagini senine: „să văd fulgii aşezându-ţi-sepe umăr / şi să mi se pară că eşti o canăcaldă de lapte”, însă „nici măcar florile nuînfloresc când ar trebui: / adică să seîntâmple iarna / şi noi să dormim în gândulvreunul înger / ce nu are conştiinţa zăpezii şia lui Dumnezeu”. Abandonul duce tot maideparte „purtându-şi neştiinţa ca pe un scut// […] când nu mă mai doare nici măcar: /sentimentul acesta de a nu mă mai dureanimic.” (Prima zăpadă).

Angoasa existenţială traversează întregulvolum, mai mult sau mai puţin evidentă.„Doamne, / a cui este noaptea pe care odorm?” // […] //cine mă trăieşte, cine măcheamă / pe care parte a corpului se doarmesomnul de veci?” Înstrăinarea primeşterăspunsul care nu va limpezi nimic: „iată,femeie! / acesta îţi este sfârşitul / aceasta îţieste salvarea / tu te temi de fericire / căci eaîţi va aduce nefericirea.” (Somnul de veci).Perechea de cuvinte esenţiale devine vizibilă:


NO. 1-2 / 2016 11

cronica literară

Alina Naiu- Intangibil 54Florin Dochia

cronica literară


12 NO. 1-2 / 2016

sfârşitul/salvarea & fericire/nefericire şi seconstituie în argument pentru autenticitateatrăirii în Absurd, acela care confirmă că nuexista nicio însemnătate a lumii în afară deaceea pe care individul i-o conferă.Personajul creat de poetă se încarcă astfelcontinuu cu energie şi merge mai departe,ştiind că numai de la sine poate aveaaşteptări. Aşa că poate să afirme că„singurătatea mea este atât de adâncă /încât până şi măduva oaselor mele /locuieşte în mine ca un om singur. // până şicreierul meu e un copil foarte singur. / nu-mivorbeşte niciodată. niciodată nu creşte. /Dumnezeul lui a murit / şi zace într-o baltăenormă de sânge. // câteodată moarteaînveleşte ca un cearşaf / şi nu miroase amort. vine pe vârful degetelor, / cu tălpilegoale, murdare de pământ, // dar eu privescviaţa cu coada ochiului / ca un şobolanflămând pândind pui de rândunici.” (Marelealb). Imaginile tulburător de frumoase încruzimea lor reumanizează transcendentul,abstractul capătă concreteţea gestului firesc,permiţând afirmarea voinţei de a continua,în ciuda repetatelor ratări: „merităm / să fimiertaţi pentru tot ce nu ni se întâmplă”(Ploaie toracică), „singurul lucru sigur este /că moartea ne va salva pe toţi de la oricesperanţă.” (Mânuţele unui copil) şi „fiecare zieste o sinucidere lentă într-un anotimpsecetos de tinichea / în care moartea şi viaţaîşi schimbă sufletele între ele.” (Tandrelecuie), „storc viaţă şi dintr-o memorie depiatră seacă / voi zbura pentru că n-amînvăţat să merg” (Războaiele pierdute) etc., etc.

Invocaţia divinului se petrece către unDumnezeu omniprezent şi relaţia cu El estede tip etic şi mai degrabă familiară, ca şi cumar fi o rudă căreia îi poate reproşa orice, îipoate cere orice şi îi poate oferi orice: „că-lrecunosc pe Dumnezeu – e un băieţel. încăse joacă în ţărână. / aşteptă să-i întindbiberonul să-i trec un şerveţel umed peste

buzele uscate” (Economie subterană) şi„uneori / tânjesc după normalitate / cumtânjeşte Dumnezeu după păcatele fiilor săi /ştiind că ei vor continua să ucidă şi să creadă// credinţa fără păcate nu există / Dumnezeufără păcatele noastre ar fi fost unul dintrenoi // Dumnezeu a vrut azi să se roage / şi /nu a avut cui” (Despre credinţă). Dragostea,temperată, amortizată de prezenţa morţii, îlare pe Dumnezeu martor şi posibil sprijin:„sunt /boli care vor suferi întotdeauna demine. / îl caut pe Dumnezeu / doar să îi punsabia în mână.” (Război polar). El estesalvatorul: „se pare că au rămas câteva ziledoar/ până la un nou sfârşit al lumii // […] //într-un alt veac, / poate că eu aş fi fost aceea/ care v-ar fi bătut la uşă ca un martor al luiIehova / şi v-aş fi spus că încă este vremeaiertărilor. // dar în veacul acesta / când, iată,/ au mai rămas câteva zile doar, câteva ore /până la un nou sfârşit al lumii, / nu mai e

cronica literară

13NO. 1-2 / 2016


timp de nicio iertare, / nu mai este niciunom care să poată fi iertat, / niciun păcat depăcătuit, nicio rugăciune de rostit. // nimicfără Dumnezeu!” (Vremea iertărilor).

Puternicul impact emoţional care faceposibile revărsările aluvionare de imaginitulburătoare o deosebeşte pe Alina Naiu deorice alte contemporane ale sale. Spunerilememorabile surprind prin debordantaimaginaţie lingvistică şi prin paradox, potcăpăta existenţă independentă: „desprelibertate ştiu doar atât: / lanţurile suntlucrate din obsesii de fier”, „indiferenţa estecea mai pură formă de libertate” (ceea ce sejustifică întrutotul din viziunea liberuluiarbitru existenţialist, care ne face perfectresponsabili pentru fiecare din alegerilevieţii noastre), „mâinile se murdăresc / dacănu le spală pe altele”, „eu cred în mine /chiar şi atunci când nu mai cred în nimic”,„fiecare mort îşi are vii lui”, „sunt însăşiclona inexistenţei mele”, „uitarea cu ochinevinovaţi / de bebeluş a învăţat să înoate înformol”, „o femeie cade în lanul de maci, /îngeri i se dezlipesc de pe oase, / seprăvălesc ca mirosul de ploaie dincer”, „durerea aceasta pe care o simt /cum vulturul cară în spate un munte / cumflorile îşi ucid frumuseţea / cum tropotulcalului sfărâmă iarba // cum din cer plouă cumorţi învârtindu-se”…

Orgoliul de a fiinţa, de a iniţia lumi searată ca o forţă a omului şi este ilustrat celmai bine de poeme precum Registrele cumorţi („[…] dar pentru ce să mă rog, / cândnici întunericul / şi nici lumina nu sunt alemele? // n-aş frânge moartea / darămitefelia de pâine // ascultă-mi pildele / şiumileşte-te / când vin să te întreb /târându-mă ca un lichen pe fereastraacestor zile: / unde sunt ochii tăi de lupvegetal / unde sunt degetele cu vârfurilearzând / să pâlpâie în noapte / să rescrie înalfabetul uitării / tot ceea ce n-a fost rostit?

// creşte în mine toată aceastăsingurătate / tristă ca o cale ferată / ca undrum făcut de nouă ori până acasă. // mănumăr pe degete / ştiu că n-o să încap înregistrele cu morţi / din moment ce desprenaşterea mea / nu s-a vorbit la facerealumii.”) sau Sfârşiturile cele mai dedeparte („moştenirea pe care o las eu /umanităţii este inestimabilă, / dar puţinisunt cei ce vor înţelege. // poeziamea / este cea mai pură dovadă / a faptuluică un cuvânt nu înseamnă nimic. // nimeninu poate suferi cât de mult sufăr eu. /nimeni nu poate plânge cât plâng eu. /nimeni nu simte durerea aşa cum o simt eu// eu nu iubesc pe nimeni / de teamă că n-am să mai pot iubi. // am privit moartea înochi / şi moartea s-a cutremurat. [Nietzschespune : „dacă priveşti prea mult în abis,abisul se va uita la rândul său în tine” – n.m. F.D.] // totul are un sfârşit - / lasă-mimie sfârşiturile cele mai de departe!/ Dumnezeu a creat lumea / numai pentruca eu să mă nasc.”) ( subl. m. – F. D.). Săreţinem finalurile: „despre naşterea mea /nu s-a vorbit de la naşterea lumii” &„Dumnezeu a creat lumea / numai pentruca eu să mă nasc” care vor culmina cusuprema, strania înlocuire dinpoemul Semnul lui Cain, care ne conducecu gândul tot la Nietzsche („E omul una dingafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e unadin cele ale omului?”): „de la facerea lumii /umblu printre oameni / goală şi singură. //un copac jupuit de scoarţă / îşi aratărădăcinile în colţul garsonierei mele. / ohaină îşi pierde înţelesul de haină, / o apăîşi pierde menirea ei de apă. / nici o casănu mai ştie cum să se numească acasă. //port semnul lui Cain de dinainte de a mănaşte. / sunt condamnată să trăiesc înaceastă mare închisoare / unde deţinuţii îşitatuează îngeri sub coaste / şi raiul aremiros de carne arsă. // aici sfinţii poartă

cronica literară


cămăşi cu mânecile strâns legate la spate.// cei care mă ating halucinează. / cei caremă privesc plătesc cu propria moarte. /vina are mereu altă vină. // sângele carecurge miroase întotdeauna altfel. / sunt unfel de Dumnezeu în exil”. Imaginea estereluată mai încolo: „mi-e frică de iluziaaparenţelor / şi de uitări. // în cămaşa deforţă / trăiesc această viaţă / şi-n carneamea locurile sfinte încep să duhnească amort.” (Viaţa în cămaşă de forţă). Coborâreîn Infern: lumea ca temniţă, trupul catemniţă, viaţa ca temniţă.

Pentru ca lectorul să nu mai aibă nici unfel de îndoială, Alina Naiu îi oferă şi un fel deartă poetică în excelentul poem curatexistenţialist, în care ghicim şi tentaţiasecretă a personalizării acelui eternelretour nitzschean: „încă mai trudesc lafacerea lumii, Doamne! // despre marileuitări nu se vorbeşte / se scrie doar preamult despre marile singurătăţi. / la început afost sfârşitul. / merg fără chip prin întuneric./ merg fără obârşii. mint şi caut adevărul. //mă caut de suflet în măduva oaselor. / îmisfâşii toate măruntaiele / şi nu curge nicistrop de sânge. / nimic nu mă doare în afaraînfrântului tăcut, / această carne din carneamea, / această viaţă din viaţa mea. // laînceput a fost sfârşitul / şi înainte de oricesfârşit eu. // sunt condamnată să duc maideparte taina cinelor fără de taină. // mareavâltoare de sânge, marele nesomn, / toatemă strigă cu glasul îngerului meu: // Eli, Eli,lama sabactani” (În cea de-a şaptea zi). Înlumea încă neîntocmită, singura certitudineeste prezenţa absenţei lui Dumnezeu, în ziuaodihnei sale, şi deşertăciunea care cheamădorinţa finală, salvarea: „aştept să dormodată somnul cel mare şi tăcut.” (Somnul celmare şi tăcut).

Dar adevărata artă poetică e de găsitîn Cenuşăreasa văduvă: „am minţitspunând că nu pot scrie poeme de

dragoste / eu însămi sunt un poemprosternat la picioarele mele / am ars cajertfă toate cuvintele scuipate aleatoriu peo foaie de hârtie // cuvintele mari nu sescriu cuvintele mari se nasc întâmplător /eu am fost născută nu făcută m-am ridicatdintr-o apă am traversat / cele nouă măricele nouă ţări şi fluturii acum îmi atârnă pebuze // […]”. În alt poem, după o parabolăa sacrificiului („acum trei ani i-am spusunui bărbat că îl iubesc atât de mult încât /dacă i-ar ceda inima când ar face dragostecu altă femeie / mi-aş scoate-o pe-a meadin piept fără nici un regret. / Peste un an,când el chiar a murit, i-au găsit-o printreroţile unei maşini, / mi-am dat seama că,de fapt, n-aveam nevoie niciunul de inimi./ poate că ar trebui să interzică cinevacuvântul dragoste / din vocabularuloricărei femei”), urmează încă o tentativăde ars poetica combinată cu arsvivere & ars moriendi: „oamenii mor şiacelaşi lucru se întâmplă şi cu poemele lor./ singurele morţi superficiale sunt aleinsomniilor cele mai negre / când vorbescatât de mult gândindu-mă că va tăcea /vocea cuvântului nescris de alţii în nopţilede veghe. / de aceea strig mai tare decâtpoţi tu să auzi.” (Materie de studiu)

Ca o mireasă nenuntită, împletindiubirea cu moartea, pe căile uneiobiectivări la transcendentului dinperspectivă existenţialistă, poeta în-„născută iar nu făcută” Alina Naiu, cu omaturitate de invidiat, nu permite olectură superficială a poeziei saledin Intangibil 54, iar atingerea stării înaltede trăire nemediată nu poate fi decât fărăintermediar, intimă, ca în orice eros lipsitde exacerbarea erotismului consumatorist:acaparatoare precum un orgasm cosmicdin care ieşirea nu poate fi decât înexplozia unei supernove.

cronica literară

Răstigniri de sufletLudicul se impune, la prima vedere, ca

trăsătură definitorie a poeziei pe care oaduce Monica Mureşan prin volumulPoeme cu vedere la mare – FundaţiaCulturală Antares, Galaţi, 2011 –, iar pivotuldemersului ei liric este poemul, ca formăde existenţă artistică, văzut într-un număraproape incalculabil de faţete, încâtîntregul capătă valoare programatică, deartă poetică.

Impresia este de cozerie, darinterlocutorul, deşi pare a empatiza cuemiţătorul, e tăcut, comunicareareducându-se, astfel, la un amplu monolog,de-a lungul căruia vocea lirică expuneconvingeri sau doar ipoteze ori enunţuricare, prin prezentul gnomic la careapelează adesea, au caracter aforistic orisunt doar truisme: Poemul continuu teînvaţă că în toate există o limită. / Înschimb, poemul limită ne avertizează / căabia dincolo de punctul-limită începeunicitatea sau: Din labirintul vieţii ieşi / pealtă uşă decât cea pe care intraseşi.

Totodată, în textele Monicăi Mureşan seremarcă şi o tendinţă spre conceptualizareşi, de asemenea, pe lângă aspectul amintit,de convorbire familiară, într-o atmosferăcare se presupune agreabilă, treptat,parafrazându-l pe Titu Maiorescu, dupăcare îndărătul oricărei comedii se ascundeo tragedie, dincolo de orice formulare cutentă ludică, îşi face simţită prezenţa omare tristeţe, poate cea a poetului saupoate cea a omului conştient de limitelecare încorsetează condiţia umană. Şi,

totuşi, deşi Unii spun că de fapt viaţa esteun poem unic, poeta nu-şi asumă cuvintelepe care le citează, ceea ce este poate otraducere a protestul ei neexprimat faţă deamintitele limite, atribut inalienabil alexistenţei oricui.

Nu lipseşte însă din carte, în ciudaconvingerii amintite, legată de graniţeleinsurmontabile ale vieţii, aspiraţia spreperfecţiune, de vreme ce se admite că încănu s-a scris poemul unic. În contextulpreocupării majore din volum, jocul de-ateoretizarea poemului are drept consecinţăo varietate de noţiuni – în căutarea, defapt, a „cuvântului ce exprimă adevărul” –,aşezate, mai întâi, asemenea unor insolitedefiniţii lapidare, în titlurile textelor carecompun cartea: Poemul titlu, Poemulcontinuu, Poemul limită etc., cu care apoioperează poeta, adunând şi oferindargumente pentru recunoaşterea statutuluişi importanţei pe care i-o atribuie acestuitip de creaţie – personificarea fiind, aici,una dintre modalităţi –, ca în cazulpoemului anonim cu memorie scurtă,expus ca instanţă morală, într-o lume încare, adeseori, se fac gesturi, mai mari saumai mici, dar se eludează recunoaştereapaternităţii lor, lăsându-le sub egida lui nuse ştie cine.

Cartea este scrisă în versuri libere, încare liricul are, în unele situaţii, însubsidiar, un fel de epic – pretext pentrususţinerea raţionamentelor propuse, într-un întreg unde, cu excepţia ultimelor şaptetexte, puse sub semnul aceluiaşi numitor,Şapte poeme lipsă, toate celelalte au întitlu substantivul „poem”, iar continuarea


NO. 1-2 / 2016 15

Monica MureşanPoeme cu vedere la mare

Mioara Bahna

cronica literară


fiecăruia este o metamorfoză pe care otrăieşte scrisul, din toate, la un loc,reieşind concepţia autoarei despre poezie,pe care o etalează cititorului, cu unentuziasm neştirbit, de la un capăt la altulal acestui ciclu tematic, manifestat, prinamintita, la începutul acestor rânduri,înclinaţie ludică, ca în Poem fărăîntrerupător, de pildă, pe care îl descrie,spre recunoaştere: Seamănă cu un papagal/ce scoate sunete /ce imită culorile. // Dareste şi imposibil / mai ales pentru / că nuare întrerupător. / L-a stricat.

Din cartea Monicăi Mureşan, aşadar,cititorul poate să afle că poemul poate firevelat, fără întrerupător, lipsă, cumemorie scurtă, nume în CarteaRecordurilor, cu drepturi, casabil, optimist,cu poet, paranormal, lipsă – redivivus, dejos în sus, fragil, ardelenesc, în primăaudiţie pentru mâna stângă, paradox,inutil, în labirint, în tăcere, al amintirii, alporţilor întredeschise, al despărţirii, lamargine de punct, thriller, schepsis, înjoacă, bumerang, al darului, al răbdării, cusimbol, singur, sec, aproape Zen, cu ţinută,al formei, cu umbre, biblic, cu formă şiconţinut, naiv, Zen, de dimineaţă, deamiază, de seară, al veşniciei, în oglindă,sofisticat... În această înşiruire deperspective ce par inepuizabile, poeta sedezvăluie într-o competiţie cu sine,testându-şi inventivitatea, prin sumedeniade trăsături, care mai de care mai pline deneprevăzut, ale poemului, pe care leinventariază, dar şi capacitatea de aidentifica tot felul de conexiuni întrecuvinte din diverse arii lexicale (neologică,spre exemplu, „thriller”, „schepsis”...), uncuvânt chemându-l pe altul şi tot aşa.

Poeta se joacă însă nu doar cu„obiectele”, ci şi cu absenţa lor, cu aceeaşiînsufleţire, suplinind prin vorbe, ca înPoem lipsă, eventualele aşteptări ale

eventualului cititor: Acest poem / îşi cerescuze / pentru propria sa lipsă /şi promite/ că data viitoare îşi va înlocui / lipsa /(... cu alta?!!)

În privinţa absenţei celor şapte (şinumărul lor poate nu este aleatoriu)poeme, aceasta este o posibilă promisiunede continuare a înregistrării formelor lumiişi a potenţialului ei imagistic. Dincolo însăde suprafaţa „materială” a poemelorMonicăi Mureşan, răzbate, când şi când, lasuprafaţă, o mâhnire stratificată într-untimp neprecizat, dar presupus a fi nu doaral sinelui, ci şi al speciei: Durerea are miezşi coajă: dacă o sparg / pot ieşi din ea. /Tristeţea e zidul pe care / dacă îl urc/reuşesc să scap. Dar tentativa de a„scăpa” rămâne o latenţă, din pricină căFrica e un incendiu din care / dacă fug / numă păleşte. Dar rămâne „dacă”!

Între perspectivele poetei asupra artei

cronica literară

îşi face loc şi o sciziune între poem şi poet(un poem din ce în ce mai plictisit deautorul său / care nu voia să evoluezeliterar), prin care aduce o răsturnare arolurilor, dar nu în sensul cunoscut, depildă, al câştigării „dreptului la timp”, prinpropriul scris, despre care vorbea NichitaStănescu şi nici al implorării de către artista creaţiei sale de a-l „naşte”, ca în CătreGalateea, tot în poezia stănesciană. Aicieste, mai degrabă, o sugestie a anticuluimotiv al inspiraţiei care, venind din afară, îlcaută pe cel pe care, prin creaţie, să-l facăvizibil. În plus, meditând la propriacondiţie, atât de activul poem îşiproiectează imaginea într-un viitor în care,împreună cu semenii săi, să acceadă laastral: Din risipire de timp omenesc / prinrăspântiile cerului, / cu vremea devenimpraf de aur / împrăştiat în galaxia durerii.

Prefacerea stelară amintită, ţinta ultimăa fiecăruia, este pusă în balanţă de poetă lajudecata din faţa Marelui Timp, după ce,într-un moment de armistiţiu, în disputasusţinută cu poemul, îi acordă acestuiacuvântul pentru a se autodefini: Ecoulacrimii suntem / măsura timpului / şifragila bucurie a pământului.

Constatări ale unor fapte sau trăiritraversează poezia Monicăi Mureşan, fără atulbura mersul înainte (aşa cum Cândadunăm laolaltă lucrurile pe care le avem,/ ne dăm seama că avem nevoie de cutotul altele. // După ce le obţinem peacelea, / ne trebuie primele). Printreacestea, rar, îşi fac apariţia şi flash-uriautobiografice (ca, spre exemplu, ultimaimagine a tatălui), însă, aproape dincolo deorice text, se află un astfel de fundament, acărui greutate şi, mai ales gravitate, poeta oescamotează prin zâmbet, printr-oexprimare în joacă.

Între ce este şi ce se doreşte a fi, pe dealtă parte, poeta meditează la şansa omului

de a se resemna, de a-şi accepta destinul,pentru a-şi putea continua traseulexistenţial pe care a pornit, fiindcă Nimeninu te poate învăţa / ceea ce trebuie să ştiicu adevărat şi, de aceea, învăţăm să Trăimnumai dacă uităm că mai şi murim.

Poemele Monicăi Mureşan pot fi citite,prin urmare, ca nişte răstigniri alesufletului, de vreme ce aspiraţiile de oricefel, dar, mai ales, visul dezmărginirii suntimposibil de atins, câtă vreme afară-i uncuvânt singur.

Fireşte, peste toate frământările sauizbânzile, ca orice creator de frumos, poetasimte şi mărturiseşte legătura dintre artă şiiubire, iar pentru ea, dragostea (...)-i unnaiv poem continuu. De fapt, o parte dintemele eterne ale poeziei se regăsesc şi încartea de faţă – existenţa, dragostea,timpul, creaţia etc. –, unde, uneorimeditativă, alteori înflăcărată, vocea liricătrece de la simplu la inextricabil, la afel caîn situaţiile de viaţă şi de suflet care-i suntpunct de plecare şi pe care caută să levindece, dar cele mai multe rămânincurabile, în faţa oricăror tentative deconvertire pozitivă, drept care, în final, prinpoemele lipsă, poeta încearcă să-şiconstruiască o platoşă, prin spovedanie,căutând sensul şi limitele, spre a ajunge laîmpărtăşire şi acceptând umanitatea aşacum este, prin iubirea către care îşiîndreaptă, încă o dată, prin scris, preţuirea,indiferent care i-ar fi scăderile.

Ultimele şapte poeme sunt meditativ-eseistice, finalul celui din urmă aducând,în manieră oarecum cioraniană, o suită deinterogaţii, prin care, în numele său şi alsemenilor, poeta caută să exprimeparadoxul fiinţei umane care, după ea,este permanenta sa nevoie de întrecere, odorinţă gratuită, încă o formă deexprimare a zădărniciei care copleşeştedestinul uman.


NO. 1-2 / 2016 17

Volumul semnat de Andrea H. Hedeş,Aritmii ( Editura NEUMA, Cluj-Napoca,2015), debutează cu un ciclu poeticintitulat, conform lui Hesiod, Munci şi zile.Sunt diverse aspectări ale transcendenţei,care etalează deosebite virtuţi picturale,accepţiunile ludice profilându-se firescprintre imagini pline de gravitate.Exprimarea poetică metaforizată ar puteafi încadrată în paradigma fluidităţii.Aparenta abordare minimalistăinternalizează multiple potenţialităţi,astfel fiindu-ne exersat elanulhermeneutic. Astfel, observăm cum căilepoştale diafane facilitează circulaţiapregnant onirică a unui grup de sfinţi ceprivilegiază livreştile aspecte propriiexistenţei: „fiecare ţinea câte o carte înmână/ cu un zâmbet o citea/ ne-am rugatîmpreună/ începuse să ningă/ noapte îmivenea/ mănuşă de porţelan”. Acestesimboluri presupun constante evaziunispre atât de complexele teritoriiimaginare. Adâncimea metafizică seconjugă cu sentimentul neantului: „Îngerula strigat/ se speriase de moarte/ văzuse-ntâia dată/ înecatul din fântână/ dar eu/ îlştiu pe îngerul acesta/ deja îi putreziserăaripile/ mă dureau oarecum plescăielile/apei sfinţite de oasele lui/ îi rămasespaima pe când/ eu desenasem cu violet/aripa dreaptă şi ruptă/ a fântânii.” Pe dealtă parte, agapele angelice invocăapoteoza cântării cântărilor „în fum detămâie în faţa unei halbe cu/ aghiazmă”.Accepţiunile dramatice sunt uşor

recognoscibile în versurile din Aritmii.Deseori, Andrea H. Hedeş brodează naturistatice aspectate întru cromaticaîntunecatelor cântece. Următorul cicluliric, Ploaia şi roua se revendică dingândirea chineză şi conţine estetizări cereliefează caracteristicile unei lumicrepusculare, consonantă cu abisalitatea„marmurei în vinele timpului”. În regimevanescent e apropiat un zbor încărcat desensuri, abluţiunile cu nimb esotericîntregind părţile tainice ale fiinţei: „Aiajunat/ de la pâine şi apă şi foc/ te-aiîmbăiat/ în apă ne-ncepută/ în ierburi devrajă/ picurând de parfum / te-aiînveşmântat/ în alb orbitor/ coiful spada şiscutul de aur// ai îngenunchiat/ întrecoapsele albe.” Misterul şi pasiuneaconstituie elementele definitorii aleacestor ipostaze fluide, acolo unde seremarcă şi unele fulgurante tuşe din zonaatmosferei goticului: „Cu cearcăne lungi/înaltă păşind/ mângâind un creştet/sărutând un obraz/ cum ceaţa subţire/plânsul ei/ ţinând în palmă/ degete reci/legănând/vorbe nicicând rostite/ treaptăcu treaptă/ coborând/ până la cei dintâi/morţi îmbrăţişaţi/ paloarea lor acoperind/sfiindu-se/ cu cearcăne lungi/ înaltăpăşind.” Influxurile thanatice promit mariplecări fecunde, departe de perenitateaobscură. Motivul rimbaldian je est unautre este prezent în textele cărţii, capentru a particulariza o decorativă„dantelă neagră”. Sinteza iubirii cu dorinţaextincţiei determină accese estetice


cronica literară

Dialogul Evaziunilorestetice

Octavian Mihalcea

situate într-un greu decelabil areal-limită.Următoarele poezii sunt reunite sub titlulLamentaţii. Pentru că ultragierile atingnivelul superior („sub foaie de gheaţă/inima”), vibraţia sacră reprezintă soluţianaturală. Simţim cum sfera soteriologicăaprinde, irizat, sufletul. Dar presiuneailuziei este constantă, ceea ce favorizeazăsolitudinea. Dorinţa maximală de ajungereîn preajma divinului determină oconsiderabilă problematică avândnuanţate implicaţii ontologice: „Cum staiTu/ atât de aproape de dragoste/ atât deaproape de dragoste/ în lumina Ta/ eu/nimic nu mai văd/ trag fâşii de carne/străvezie/ din mine/ şi sângele carepicură/ nu e leac/ şi Îţi spun/ nu măîncerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-măcu foc/ cu dragoste/ nu mă încerca/ cumstai Tu/ atât de aproape de dragoste/ înlumina ei/ eu/ nimic/ nu mai văd/ unvârtej mă dansează/ împinge înafară/culoarea din sânge/ sângele din fusul decarne/ şi nevăzut/ nesimţit/ neştiut/răstimpul.” Toate aceste interogaţiiconsonează cu abisul metafizic,incandescenţă mereu situată în prim-plan.Mesajul poate fi exprimat şi sub formaunei fulguraţii din care transpare speranţa:„O plimbare cu vântul în faţă/ într-o zi deiarnă/ viaţa// fulg de nea/ singur/ întrefulgi de nea// în aşteptarea primăverii/când Te voi revedea.” În Cântecele finaleproblematica morţii este abordată şi într-un registru mai relaxat. E dorit asiduu unsoi de dialog cu cei trecuţi dincolo.Despărţirea de teluric poate lua şi formaunei benigne erotizări: „Ea e frumoasă/ îşitârâie paşii/ dar atât de frumoasă/ privireaei.../ te pătrunde neantul/ vocea ei/ oşoaptă/ e îndeajuns/ irezistibilă/ niciodatăvulgară/ invincibilă/ subţirime şi

străvezime/ trupul ei/ dezgolit/ în atâtalinişte/ în atâta frig/ dansul ei/ ea/ toată/niciodată vulgară/ invincibilă/ cinevreodată/ a putut să-i reziste/ ei/ cea atâtde frumoasă// despre moarte/ numai debine.” Sunt preconizate diverse modalităţide comunicare între cele două tărâmuri,totul pe special fond ludic. Persistă înaceastă atmosferă lirică realizată deAndrea H. Hedeş un parfum alirecognoscibilului, punte morganaticăpeste simboluri. Pe undeva, pare căîntrezărim figura luntraşului Charon, celatât de apropiat traseelor nocturne alesufletului. Uneori, „nimeni nimeni nu maivrea/ să se întoarcă de dincolo”, ca unmotiv în plus de meditaţie. Ideatica morţiicomportă nesfârşite faţete vizândinterioritatea, dematerializantă, atuncicând „orice drum/ duce spre moarte/ spremoarte duce”. Evaziunile întru lirism dinAritmii compun imagini de calitate,profund dezirabile.


NO. 1-2 / 2016 19

cronica literară

Ada Carol

ReAMINtiri

În braţele tale e tot atâta linişte ca înocolul

unei mânăstiri şi dacă simt că amgreşit prea des

mă retrag din lume în braţele talecare îmi aduc aminte din ce şi cumsunt făcută să te iubesc.

E un mal de apă în privirea tace mă îndeamnă să mă lungesc alăturica tu să-mi curgi prin vene fără grabăiar eu să te adun în pumni cu grijă.

Şi fiindcă suntem prea cucernici unulfaţă de altul,

la vecernie ne strângem iar la un locca să batem metaniile

fericirii rarefiate în pământul reavăn.

Retorică

Te aperi cu mâinile peste urechi deparcă o altă

ea ţi-ar muşca auzul cu vreo nuanţăde reproş…

Femeia aceasta care îţi stă cumuţenie în faţă

îşi plimbă ochii rotunzi pe la tâmple şi dintr-o dată surâde ca o Giocondă,

fiindcă înţelegecă nu mai ai unde fugi şi că va trebuisă o îmbrăţişezi până diseară.

in/evitabil

în fiecare zi la metrou te aşteptinfinit

regretând că o să-mi recunoşti chipul

pe lângă mine trec zilnic, cu pashotărât,

mii de pietoni care întorc capul;numai tu

cu pas şovăielnic treci drept înaintefiindcă mă ştii deja prea bine

ştii ce şi cât vreau fără abatereşi e prea mult şi prea de dimineaţă ca să mă saluţi (dis...)

iubirea noastră interzisă de timp eposibilă totuşi

în spaţiu, aşa că timpul mai umflă şiel din umeri

şi uneori mi te revarsă în braţe

poesis


20 NO. 1-2 / 2016

atunci sună clopotele a duminicăşi mamele noastre îşi alăptează

prunciiacum eu prefer să ştiu că am dat

totuldecât să regret vreodată că nu am

avutnimic de dat.

Elegie sublunară

Câinii şi iubitele fac parte dincategoria

fiinţelor credincioase care îşi ispăşescvina de a exista

fără alt dumnezeu decât Stăpânul.

Ele învaţă de timpuriusă se bucure de lungimea lanţului

care le confirmă zilniclibertatea de a fi alese. Tot eleacceptă inerenţa astfel încât până şi

aerulcapătă uneori expresia ochilor Lui.

Când în sfârşit îşi face simţităPrezenţa,

li se arată pentru o clipă-două şizâmbetul Lui

amar îmi strânge inima. De-abia se-nvredniceşte

să le tulbure cu o vorbă şoptită îngrabă

sau cu o atingere pe botul umed.

Apoi se retrage în casă, aprindelumina şi începe să citească,

abandonându-le frigului. Atunci – caşi ele – eu

îmi strâng labele la piept şi, cu ochiiumezi, reîncep

ciclul speranţei.

Gestul magicianului

Tragem cortina peste geamătul uneiîmbrăţişări în prag

şi îţi zic: „Hai să iertăm momentulacesta

pentru dramul de spectacol în carene-am ţinut de mâini

deasupra furtunii, cu picioarelemăcinate tacticos

şi dorul fugii în pupilele dilatate!”

Îmi zâmbeşti atent ca în fiecaresâmbătă şi îndrugi

la miriapozi saltimbanci ce încă o sămai mişune

şi mâine printre gândurile oprite îndrum.

„De dimineaţă mă vei găsi mai uşor.” îmi declari „Voi strânge între pleoape zâmbetul tău scuturat de praf,zâmbetul tău blindat cu dinamită,zâmbetul tău aşa tăcut acum...”

Luăm micul dejun lângă o coadă demătură şi convenim

să nu ne îngrijorăm, cel puţin nuatâta timp cât vom avea

braţe de sărutat pe buze care să nemângâie.

poesis

21NO. 1-2 / 2016




MihaiZGoNDoIu


NO. 1-2 / 2016 23


Dan Mircea Cipariupictopoeme

3D. uN COLAJ Nu E uN COLAJ

am intratam tăiatam făcut un colaj

LITERATURĂ ȘI CONSUM INTERIORdintr-un univers deschisîntr-un PUNCTîntr-o seducătoare metodă decercetare a sinelui

cine dă cu piatracine apasă butonul de deparazitarecine numără toate cifrele exacteale SFÂRȘITULUI

singurătatea exersează într-un creier captivRULETA RUSEASCĂ

iluminare fără urmări şi conflictatunci când poţi exclama şi pulveriza pe unzid

„acum şi aiciUN POEM NU E UN POEM”

3D. GRILA DE EVALuARE

o maşinărie poate naşte o altă maşinăriedar o stea nu poate multiplicala nesfârşitîntunericul

a fi sau a aveaiată judecatapentru care vei fi

mântuitsau alungat

o realitate poate crea un visdar un suflet nu poate găsi vindecareadecât cu un alt suflet

ne privim timid prin oglinzisă-i vedem pe cei ce se vor dărui

o mână divină va apăsa butonul de panicădintr-un oraş interiorpână cândlinişteani se va ghemui la picioare

3D. METAMORFOZĂ

creierul meu e o baterie universală de 20de waticu ajutorul căreia călătoresc neîncetatdintr-un univers în altuldintr-o oglindă într-o grădină edenicăpână când din mine rămâne doar energieprimarănecenzurată

precum în cer aşa şi pe pământo bolborosealăsau poate chiar singura exersare a lui a fi

20 de wati pentru viaţa veşnică20 de wati pentru circuitul sublimului înnatură20 de waţi ca nişte electroni cu adevăraţiliberi

ingredinte 3D instincte primaredintr-un stomac interstelar

nimic nu se pierdetotul e în lume colaj



3D. SuNET DE ELIbERARE

amprentă REGENTĂNĂSCUTĂNU FĂCUTĂ

din Sfântul Spirit

vino să vezi cum funcţioneazăfără baterii şi aprobări de la Fiscun PERPETUUM MOBILE

NU MUŞCNU CONJURNU PUN ŞTAMPILE

sunt dicteul DE NEOPRITal unui NUMĂR PRIM

exersez lecţia de eliberaredin cutia mea toracicăunde există SUFLET CONŞTIINŢĂ ŞI PĂCAT

lupt permanent cu lexicul şi biografiapână când voi renaştepână când sunetul meu interiorva intra într-un timp şi într-un spaţiufără turbulenţesuferinţenegaţii

3D. RENuNȚARE

impuls primarca un zmeu care lasă o formă albăperfectăîntr-o gaură neagră

ai venit cu ADN-ul după tinecu presimţiricu amintiri din paradiscu automatismele pentru a supravieţui

eşti îndrumat şi manipulat deTEXTE ȘI IMAGINIcare îţi promit totul sau nimic

trezeşte-te şi taieLINII PUNCTE SEMNEpână când vei trăi cu toţi poriicu toţi neuroniiRĂSĂRITULscris cu litere iluminatepe o cerere de renunţare

TAIE ȘI TREZEȘTE-TE

3D. NOuL AN CHINEZESC

instrumente de clonat şi multiplicatpentru un război strategiccu emisferele întunecate şi luminate

deschidem şampania şi ordonămbunăstarea de sineîn anul maimuţei de foc

ne e teamă doar de nimicul care seinsinuează printre noi ca o vodcărusească făcută din orez chinezesc ca un călugăr buddhist care ridică pe cerun dragon tatuat cu„Dumnezeu nu e mort!”

la radioîn tot atâtea limbi câte puncte energeticeare un sfântascultăm un vechi suspin

„nu te atinge de răunu te întâlni cu ele o luptă care aşteaptă să te numere lapodeasă scoată din tinevulcanii egotici şi oglinzile noroioase”


NO. 1-2 / 2016 25


Sfânta Aşteptaredesenează în aer cu încetinitorul o bufniţă oarbă împăcată cu propriulnostru destin

28 de piese dreptunghiulare din cel mai intens colajvor separapână dimineaţăParticula lui Dumnezeu

3D. pROASpĂT CREAT

pop-corn ca o artă mimetică de a spune că existăsuferinţă fărăFIȘĂ DE OBSERVAȚIE fără CONSUMfără LEVITAȚIE

hazardul e noua mea caligrafie de a spunelucrurilor pe nume

fericitfără plată urmări şi constrângerifericitcu o hemoragie de iluzii şi sensurineînţelese

aştept orice ideologiesă arunce cu pietreîn mine în tine şi în ARTA ȘI LITERATURA DE A FI

antrenez în creierdouă pisici ovo-lacto-vegetarienegata să se roage pentru un evadatgata să ierte un condamnat

niciodată nu e târziu pentru un retuş:Doamne, Doamne, nu ne părăsi!



26 NO. 1-2 / 2016


27NO. 1-2 / 2016


MihaiZGoNDoIu

Virgil Diaconu

AbSuRDISTAN

Absurdistan este noua orânduiresocială, culmea civilizaţiei atinsă de noulmileniu. Este statul ai cărui cetăţeni potfi consideraţi adevărate modele umane,indivizi exemplari.

„Perfecţiunea noastră stă în raţiune.Raţiunea nu poate fi dobândită decâtprin lichidarea emoţiilor şi asentimentelor”, spune încă din primul eiparagraf Legea Morală din Absurdistan.Dar şi Preşedintele însuşi, care nevorbeşte în fiecare zi, de dimineaţa pânăseara, pe marile ecrane.

Lichidarea emoţiilor şi asentimentelor este scopul statuluiAbsurdistan. Lichidarea emoţiilor şi asentimentelor se asigură foarte uşor,printr-un fel de tratament cu aşa-numitapastilă antiemoţii, pe care o luăm zilnic,dimineaţa, înainte de a pleca la lucru.

Ea este doza noastră de fericire. Opastilă pe zi şi ai scăpat de emoţii, devisuri sau de regrete. O pastilă pe zi şi aidevenit cetăţeanul onorabil; cetăţeanulraţional, cetăţeanul perfect. Ai devenitcetăţeanul absurdistan.

Pastila antiemoţii şi educaţia primităde la Educatorii Raţiunii au dat pânăacum rezultate destul de bune. ÎnAbsurdistan n-ai să vezi nici oameni

râzând, nici oameni plângând, nicioameni visători, nici oameni trişti. Şi maiales nu ai să vezi oameni îndrăgostiţi. ÎnAbsurdistan nu ai să întâlneşti decâtoameni echilibraţi, raţionali. Decâtoameni perfecţi.

Niciun cetăţean absurdistan nu arevoie să refuze doza. E interzis! Cu toateacestea, s-au descoperit persoane careşi-au aruncat pastilele, în secret, lacanal; şi care au revenit în acest fel lavechile emoţii şi sentimente. Lainterzisele emoţii şi sentimente.

Toţi cei care au fost prinşi aruncându-şi doza au fost pedepsiţi. Toţi cei care aufost prinşi râzând sau au fost găsiţi înîntuneric răpuşi de tristeţe, toţi cei careau îndrăznit să se îndrăgostească sau săse revolte, deci toţi cei care s-au întorsla sentimente şi emoţii au fost declaraţiinfractori afectivi, duşmani ai raţiunii, aiGuvernului Absurdistan şi au fostpedepsiţi.

poesis


28 NO. 1-2 / 2016

Cei mai periculoşi infractori afectivisunt cei cunoscuţi sub numele de artişti.Preocuparea principală a artiştilor,aşadar, a muzicienilor, pictorilor, poeţiloreste aceea de a provoca emoţii. Deşi seştie că în Absurdistan nu ai voie săprovoci emoţii; se ştie că nu ai voie sătrezeşti sentimente. E interzis!

Nu pleca urechea la artişti şi nu luaseama la ispitirile lor. Aceşti farsori,aceşti vânzători de iluzii sunt cât sepoate de periculoşi, pentru că ei îţitulbură sufletul şi te întorc la emoţii.

Dar Forţele de Ordine au fostîntotdeauna vigilente şi au ars la vremetoate operele artiştilor: toate cărţile depoezie, toate tablourile, instrumentelemuzicale, plăcile pentru gramofon, CD-urile. Pentru că toate acestea nu suntaltceva decât mijloace de infecţieafectivă, mijloace de corupere a Raţiunii.

De curând, Forţele de Ordine audescoperit că artiştii fac parte dinREZISTENŢĂ. Iată de ce misiunea cea maiimportantă a Scutierilor este prinderearevoluţionarilor şi judecarea lor.

Când am pătruns într-una din caselesecrete ale Rezistenţei, am rămasînmărmurit: obiectele găsite înăuntru –vasele de aramă, gramofonul, ceasul cupendulă, cărţile cartonate, discurile,tablourile –, nu mai fuseseră văzute demine decât în Manualul Forţelor deOrdine, unde erau fotografiate şidescrise pentru a putea fi recunoscute,identificate la nevoie.

Pe abajurul unei lămpi de birou secocoţaseră doi canari aurii, al cărorţipăt, devenit insuportabil, m-a făcut săscot pistolul. De ce m-am oprit? O scoicăuriaşă aflată pe acelaşi birou şi care mis-a părut că se tânguie când am dus-o laureche era un semn că marea există cuadevărat…

Desigur, toate aceste mărturii aledecadenţei trebuiau arse, iar artiştiiprinşi trebuiau predaţi Justiţiei. Însăcuriozitatea m-a îndemnat să pun oplacă la gramofonul cu pâlnie. Atunci,Boleroul unuia numit Ravel m-a trântit înfotoliu, făcându-mă să visez. Când ştiamatât de bine că în Absurdistan nu sevisează. Când ştiam atât de bine că înAbsurdistan visurile sunt interzise!

În acel moment mi-am dat seama căîn dimineaţa aceea uitasem să-mi iaudoza antiemoţii. Altfel cum să-mi explicfaptul că eu, Comandantul Suprem alForţelor de Ordine, m-am lăsat învins deemoţii? De ucigătoarele emoţii?

Eu, urmaşul Gărzilor Pretoriene, alInchiziţiei, al Gărzii de Fier şi al Comisarilorbolşevici, m-am lăsat furat de emoţii:am ascultat la nesfârşit Boleroul, i-amlăsat în viaţă pe canarii de aur şi amsalvat de flăcări casa secretă a Revoltei.

Aceasta a fost clipa în care m-amhotărât să trec în Rezistenţă. Şi să luptpână la capăt. Ca un ales al urgisiteispiţe, silabisind lumina care m-a răpus.

27 ianuarie 2015

poesis

29NO. 1-2 / 2016


Andreea Voicu

baba Yaga

când eram micăştiam binese face ziuă se face noapteziua mâncăm ciorbă şi scriem la matedulciurile după masămie îmi place albastrulaşa spune mamaieBau Bau era cel mai bun prieten al meuştiam că e mereu cu minenu puteam să dormdacă nu-mi spunea mamaie că-i sub patlăsam mâna în jossimţeam întunericul între degeteşi îmi sincronizam respiraţia cu a luieram fericită doar când mă pedepsea

mamaieşi mă-ncuia în debara cu lumina stinsă

câteva zileîmi plăcea mirosul de gem vechipraful în năripăienjenii în tricouşi să-l simt pe Bau Baucu mâinile mele de pluş e un monstru care o să te mănâncevine la noapte după tinece fericită eramce bună era mamaieavea mereu dreptateodată cu noaptea venea şi Bau Bause aşeza cuminte lângă mine pe patrâdea şi dădea din picioareşi-mi trasa cu gheare lungi şi lăcuite cuvinte

urâte pe spatedar eu voiam să fim împreună mereuaşa că Bau Bau a intrat în mineşi mi-a crescut o mască de gaze pe faţăşi julituri în genunchişi-l iubeam cum era elcărnos şi umed în mine

ca o caisămamaie stătea la ea în cameră întinsă pe patca o moartăşi râdeaşi se făcea noapte mereu

câteodată noaptea

câteodată noapteacând stau întinsă în pat cu mâna păroasă a lui Mircea peste mineuitându-mă la seriale cu extratereştri şi

canibalitremur toatăşi mi se parecă înţeleg totsuperstiţiile de ateu religios ale lui Mirceafilmele despre călătorii în timpaccidentele de maşinăgravitaţiacalciul efervescentuniversurile paraleleaud curentul din lampa de lângă patapa în ţevişobolanii din podhorcăitul lui Mirceaambulanţa pe stradăcâinele lătrând de foameun om murind la 5 kmo stea explodândpunk rockun copil plângând pe gresia unei băişi simt tumora lui Mirceaîn capul greu de pe umărul meupiatra din rinichii mei

poesis


30 NO. 1-2 / 2016

firmiturile de chipsuri de pe cuverturăunghiile crescândlaptopul cald de pe picioarele meleţiuitul din urechimuşchii atrofiindu-sesimt curentul în veneşobolanii în pijamalestele explodându-mi în cap

eu cred în tăticu’

de micMihai se abţine să nu moarăs-a întâmplat într-o dimineaţă după ce a băut un pahar de Fanta de la

frigideri s-a răcit creierulşi a simţit că moarebunica i-a zis să stea jos şi să fie cumintesă se abţină mereude atunci Mihai se tot pregăteşteşi-l aşteaptă pe tăticu’ să se întoarcă acasăsă poată pleca şi el în pacetăticu’a plecat acum vreo 5 ani să cumpere

un ziarşi nu s-a mai întorse obositor să fii viu de aceea Mihai nu face nimic care să implice

efortnu vorbeşte nu mănâncă ciorbă nu se uită

pe geam nu răspunde la telefon nuspune te iubesc nu poartă şosete

de când a început să moarăMihai s-a schimbatspune că-l vede pe Dumnezeuîn blitz-ul de la aparatşi-n becul din becică-l simte în curentul electriccă sunt bucăţi de Dumnezeu în elcum sunt bucăţi de pâine în stomac după ce

mănâncidar nu crede în stele cancer facebook

conservanţi girafeîi e frică de parfumul mamei

şi să bea cafea când se face mareMihai strânge ziare şi aşteaptătotuşin-a fost vina luică bunica l-a făcut să promită ca înainte să

moarăsă meargă şi el la şcoală să se sărute cu o

fată să facă un copil să-şi cumpere unpeştesă se aşeze în gumă să înjure întrafic să se dea cu rolele să o sune mereupe mamaie de sărbători să bea cafeazilnic să meargă la teatru să-nveţe omanea să ajungă chirurg să se dea curujul Cristinei să cânte în duş să urascămatematica să fie ipocrit supraponderalşi vesel să nu-şi mai petreacă duminicileîn beci eventual să facă cancer eventualsă trăiască mult

şi să-l uite pe tăticu’aşa trebuieşi Mihai e băiat cuminte şi ascultă de

mamaiecâteodată Mihai chiar uită că trebuie să se

abţină că e atât de obosit că e aproape mortcâteodată uită şi de tăticu’de când nu s-a mai abţinutMihai a murit bineînţeles ca noi toţi ceilalţie un cadavru tânăr şi veselcu Fanta în creier şi cancer în sângeMihai se fâstâceşte când îşi aminteştese face linişte în toată lumeaşi lumea plânge odată cu Mihaieu cred zicem în coreu cred în tăticu’ şi Fanta

_____________Grupaj din volumul de debut „ce fluieră cămilele

la malul mării”, Editura Paralela 45, Piteşti,2016 , lansat în cadrul Memorialului Ipoteşti2016, Zilele Eminescu, Ziua CulturiiNaţionale (botosani/Ipoteşti)

poesis

31NO. 1-2 / 2016


Angi Cristea

paravan

în oraşul meu băiatul cu gunoiulciteşte Gazeta de Sud la intersecţiidin maşini snobii aruncă scrum de ţigăriefeminatpătura care citeşte aspiră naturaleţea uneicărţiîn Parcul Romanescu

întors cu spatele la reclame tipul boemse scutură de viaţa plină de molii luxoasesub ochelarii heliomaţi trotuarele se lărgescşi se umplu brusc de femei-manechin

cu unghii roşii atârnă de gâtul tăustrăvezii de nesomn neruşinat de frumoasepoeme gureşe cu lungi picioare

îmi adulmec moartea în bibliotecă o caut să o întind la fereastra-paravan de câte ori oraşul naşte monştri

Clipe

se zvârcoleşte vântul şarpe ce aşteaptăasfinţitulPreschimbă-te în clipe! zice Nichita către minesimt gustul de tămâioasă al toamnelorcurgerea timpului Dunărea care îmi scade înpiept

aş rodi la fereastra lumiivie mustind sihastrudacă stăncuţele nu mi-ar fura inimauitată pe glieaerul miroase a nuci verzieste atât de amară viaţa trăită pe silabe!când pleacă berzele când mor cocoriisufletul meu se întinde în lan

spune-mi

când voi aţipi în lanul de grâuvei mai secera luna să fiu o clipă cer?

Nopţi cu luna în palme

vara târzie desface orice ramură până la lujeraşa cum vântul usucă sareace se scurge din rufe decoloratelacrimi ale stelelor neodihniteşterg rotundul până în abispe când luna mi se zgribuleşte în palme/păpădie desculţă în amurg/

îmbrăcată în cămăşi de inîmi perii părul înspre toamnă şivopsesc în ulei de cânepă nopţile veriisau dansez cu luna în pantofiîn timp ce aburul râului se ascunde între sâni/peruzea între doi nori despiedecaţi/

iubesc mirosul de porumbiploaia cu îngeri camuflaţi în peşticerul deschis din care se scurg culori de câmpzilele lui august cu gust de vii

serile aud copitele cailor de la Leteaalergând spre apus cu praful pulsând în veneşi implor răsăritul să-mi toarne în palmeargintul lunii încă fierbintesă modelez eu însămi o perlă neagrădin atât de alba singurătate a lui august

Talazuripe retina mea lumea se scaldă în nopţipolaremiroase a savană a leu ce rage în amurgluna are picioarele ascunse în nisipul recese curăţă cu fiecare val de pielea de şarpeşi stinge stelele cu amfora sufletului uneori


poesis


NO. 1-2 / 2016 33

poesis

aş desface soarele ca pe o portocală felie cufeliesă îmi miroasă tălpile a luminăcând voi înota în talazul mărilor cu geneleîntoarsespre cerîn palmele mele sentimentele se muleazănisip umed apă şi soareîţi beau lentoarea clipelor necuminecatepatima roşie dezleagă harta cuvintelorvino de pe marte şi coboară-n vezuviupoţi balansa contrasentimentele cu o perdeasaunişte vitralii albastrepe care am pictat aburul iubirii/şerpoaică de apă/

Zecimalele lunii

cu o mie de caipoţi cumpăra o scară spre cerdar liniştea cu glas de greiernu o poţi haşurastând la fereastra ovală a orizontuluicu pintenii înfipţi în talazul ierbiicâte secunde dorm în lanul de vegheşchioape de infinitul o sau de interminabilula?număr stelele care înrămează boltaunde se scaldă luna rotundă ca o zecimalăvor apune iubiri în filigraniar noi vom sparge fosforul secundelormângâind coama cuvintelorce îmi flutură peste umerirespir sarea albăpe lună plină/sepie a mărilor înstelate/cine îşi va îneca sorţiicine aburul nopţii îl va ancora lângă mal?

Descântec de singurătate

calea spre strâmta singurătate se bifurcă...în piaţa mare columbii aşteaptă ziua de

pensiizilele cad ca nişte firimituri uscategolaş pomul de la uşa bisericii muşcă dincăldurămângâind umbra câineluide la atâta arşiţă apele răpesc minutecu burţi umflate de peştisingurătatea sparge pietre lupul pădurii îşilinge coadalicantrop de nopţi fierbinţifantastic vântul îmi suflă în ceafăîmi respiră neliniştile cu o discreţie deseptuagenarsub cerul fierbinte îngrop păpuşa de lutva ploua într-o vară...vor creşte nucii va cânta prigoriacăldura îţi dilată inimă până la mineşi suflu înspre tine zece secunde de gheaţăsuflete, ce-mi descânţi de singurătate într-ovarăhrănită de columbi

poezie cu frunze în vânt

dragule frunze arămii se scurg pe aleimiroase a versuri uploadate din cerde ateibat clopotele în turn prelung ca un şarpe devânt port între palme lumina/doruri gravate-naspru cuvânt/sar guşteri din frunziş/silabe ale lumii din noiîmi încalţ neliniştea tăceri răsărite din ploi

se zice că lumea începe ca un zbor de cocoricu toamne pe aripi cu frunze demente şi norirugina s-a întins pe dealuri sculptez în molizisensul vieţii aştept să se răsucească sufletul alb aldimineţii cu faţa spre luna de toamnă alb de zurlie

dragule sunt iubiri care ard în iarba orelor vie

Codruţ Radi

Contratimp

Ni se-ncurcă vieţilede-o karmăîn răgazul primsă cad prudentmunţilor versanţiică se sfarmătimpului la viitorabsent,

Când ocupă golulfără larmăamintirea-ntâiuluitorentscurs la feldestinul să m-adoarmăfără să fi puspe visaccent.

Involuţie

Marş în timppe roţi de lutinvariabil a răstoarnăerelor spre începutpolilorde-aceeaşi iarnă,

Noduri strâmte-n ochi durutfirilor abia să cearnăprintr-un ciurdeja trecuttoată truda

arsă marnă,

Sarea măriide-a băutsoarelece-n val se-ntoarnă.

Eco…uri

Muzica-ncepe din adâncde pământşi se-ntinde ca elmai departeca potopul luminii-ndescântori clopote trasenemoarte,

O partese spargeîn colţi de cuvântpoezieirătăcind printre arteînşelând reciproccrezul frântc-or să cadătăcerii deşarte,

Altă partese-ntoarce ecouîn acelaşi pământ.


poesis


NO. 1-2 / 2016 35

poeis

D-alean

O seară la felniciodată cu eamă petrece-n nesomnuladucerii-amintespinărilor goaledeasupra-mi în şeasă le-mbracaltui munte-n cuvinte,

Nori cu eică l-au luat înainteinundând zdrenţuroşiValea Rea- scurtăturace-ntruna mă mintecă la capăt moarteaîncepe cu-o stea,

Totdeauna aceeaşiniciodată a mea.

Rest întrerupt

Orice trezire-nseamnănopţi diformecând însăşi veghea-icarne tremurândăbătrânii-n cor uitândde chei şi normecă vorba spusăpoate fi osândă,

Câte păreriprin ascultări conformetransformă aşteptareaîntr-o pândăcând umbrele îmbracăalte formeruginelor de castămai flămândă,

Mocnind mereudureriica izbândă.


poezie americană

John Ashbery

Zvon primăvăratic

O uriaşă speranţă şi destoinicia ne scoate la lumină, pe trotuarele zileiprecum aerul ce îl răsufli asupra

oraşului de hârtie, expirându-lo dată cu întoarcerea nopţii şi a

îndoielilorce încununează tâmpla adormituluicare se apără de ele cu bâte şi cuţite,

ca să mai poată privi dimineaţa

din găoacea rece a speranţei.Aerul zilei de ieri eşti chiar tu,Şi capul îţi cade din mâini atât de des

şi felurit.Lacrimile se scurg nestăvilit, e râs sau e

suspin:Ce mai contează? Luăm şi dăm pe

gratis;Trupul uriaş se relaxează ca tolănit

lângă un izvorÎl trezeşte propria forţă şi trebuie să-şi

recunoască

Într-un interviu acordat anul trecut revistei Le MotJuste, John Ashberry – declarat Lingvistul LuniiDecembrie 2015 – declara că numai cu greu arscrie direct în franceză, deoarece această limbă,cu precizia şi luciditatea ei, îl îngrădeşte, el avândde fapt nevoie de un efect de penumbră în care săse ascundă sau de unde să îşi procure materialul(în ciuda faptului că este un împătimit altraducerilor din lirica franceză). Ashberry declarade asemenea că practică folosirea în poezie acuvintelor din vise şi că preferă să bată la maşinăpoemele pentru că poate „să îşi afunde degeteleîn tastatură”, iar efortul fizic şi psihic i se pare răsplătit de „cuvintele care apar scrisechiar deasupra, pe foaie.” John Ashberry a primit cele mai importante distincţii literareîncepând cu sfârşitul anilor 50, a fost profesor de literatură la colegii americaneprestigioase, editor la numeroase reviste importante, autor si critic de artă, precum şitraducător. În 2012 i-a fost conferită Medalia Naţională pentru Umanistică de însuşipreşedintele Obama. Cea mai recent apărută carte de poezii a sa, din 2015, esteintitulată Breezeway (În calea brizei). „Jucându-se, el face dintr-un stil voit frivolexpresia integralităţii sentimentelor umane şi rămâne de departe cel mai amuzant şimai bun campion al acestui joc inventat de el însuşi, mai bun ca mulţi imitatori ai săi…Poemele lui Ashberry anticipează, dar şi amână moartea transfigurând-o în formecomice.” (Dan Chiasson, The New Yorker)


NO. 1-2 / 2016 37

poezie americană

Dulceaţa secretă înainte de a se urnidin loc –

Extrasă din multele schimburi, smulsădin pântec,

Deshumată înainte de moarteadefinitivă – el îşi bombează

Pieptul lat ca un munte. „Le-a luatmult să ajungă,

Celorlalţi, şi nu prea le păsa, încât –încetinind –

aproape că au dispărut. S-a presupuscă au murit,

şi numele li s-au imprimat cu onoruriîn peisaj

ca să îmi aduc eu aminte. Până în ziuade azi

în cochiliile lor ne-am dus noi traiul.Acum ne năpustim înainte, asemeni

râului ce rupe barajul,Şi adăstăm pe câmpul confuz şi

panicat,Teribilă ne va fi înaintarea,Şi rănile le vom adânci cu noi cuţiteÎn golful relaxării, pe pânza aceea

goală,Compactă precum traficul sau

zgomotele zilei.”Şi muntele şi-a încetat cutremurul;

trupul I s-a încovrigat de propria contradicţie

şi plăcere,Iar în depărtare se stingeau luminile,

amintiri cu băieţi şi fetePreumblându-se pe-aici înainte de

marea preschimbare,Când nu ne oglindeam în aer,Fiindcă aerul se întrupează în inversul

strădaniei noastre,Consecinţă şi admonestare inevitabile,Dar pe noi asta mai mult ne

surghiuneşte. C-ce s-a întâmplat? Tu veghezi Portocalul, pentru ca recolta-i de varăSă fie returnată în locul unde noi am

greşit, ca mai apoi să picure domolÎn istorie, dacă asta i-e vrerea. S-a dat

o pagină; noi chiarAcum ne ostoiam la adierea uriaşei

treceri.Şi dacă-i joi, sau e o zi cu vreme

schimbătoare,Cu tunete şi ploi, sau încleştări de

păsări,Noi ne-am rostogolit deja într-un alt

vis.Nu mai are rost să-l luăm cu asalt pe

celălalt:El nu mai e aici. Dar ţie,Întrupare plină de graţie şi mlădiţe, cu

frunze lucioase ca stelele,Îţi vom dărui toată atenţia noastră în

curând.

peisaj cu napi şi utilaje agricole

Conţinutul primului mesaj nedecodatera: „Popeye îşi odihneşte tunetul,

De negândit. Din locuinţa ca o cutie depantofi,

Dinspre nuanţa lividă a perdelei,despăturim macheta unei ţări.”

Între timp Hoaşca Mării se relaxa pecanapeaua verde: „Ce plăcut

Să îţi petreci concediul en la casa de

Popeye,” şi-şi scărpinaSingurul fir din barba-i despicată. Îşi

aduse aminte de spanacŞi se pregătea să-l ia pe Wimpy la

întrebări dacă cumva nucumpărase.

„Iubi,” se băgă el pe fir, „câmpurile-spline de tunete

Azi, şi ţi-oi face pe plac.” Îşi scărpinăPartea de cap de sub pălărie.

Apartamentul păru că se micşorează. „Dar dacă n-o

veni plăcutainspiraţie să ne catapulteze acum spre

stele? Căci asta-i ţara mea.”Şi brusc îşi aminti că era mai ieftin la

ţară.Wimpy deschise gânditor conserva de

spanac numărul doiCând se crapă uşa şi Măzăriche se

strecoară înăuntru: „Ce fain!”Dar Mazăriche-i bosumflat şi are un

bileţel prins de bavetă: „Tunetul ori Lacrimile doi bani nu fac!”scria. „De

acum apartamentul lui PopeyeVa fi doar spaţiu al aducerii aminte,

toxic sau salubru, întreg sauzgâriat.”

Olive răzbi prin fereastră; muşcatelezgâriară

Pulpa-i lungă. „Aduc veşti!” şuieră ea.„Popeye, după cum ştiţi forţat să-şipărăsească ţara-n grabă,

Într-o vântoasă şi umedă seară,conform uneltirilor sosiei decrepitea tatălui său, care râvneştelocuinţa-i

cu toate utilităţile, şi mai presus detoate pe mine şi spanacul, eltoarnă-n salve de adoraţie latunete,

uimit de propriile-i transformări, carene zdrenţuiesc plăcutul

anilor arpegiu. Căci de acum n-om maiavea plăcutele

raze de soare să ne înviorezeîmbătrânirea, precum nici zgâriaţii

trunchi-de-copac-cu-muşchi-ierbos, cidoar întunecimea neîntinată şitunetele.”

Îl smulse pe Măzăriche. „Duc plodu’ laţară.”

„Cum vine asta – lasă-l măcar să-şitermine spanacu’,”

O îndemnă Hoaşca Mării. “De n-amavea alt’ de temut dinspre parteaspanacului,

chiar că nu-mi pasă. Ce-ar fi să ochemăm încoa’ pe Alis Dă’Omoru”– îşi scărpină

dusă pe gânduri mamelonul – „DarWimpy e aşa neam prost,

Că mai mereu tot râgâie.” La începutminuscule, tunetele

invadară curând apartamentul. Erautunete domestice,

De culoarea spanacului. Popeye chicotişi se scărpină

la ouă: zău dacă nu-i plăcut să mai staicâte o zi pe la ţară.

Prezentare şi traducere deAdriana Bulz


poezie americană


NO. 1-2 / 2016 39

poezie italiană

Elsa Morante

Pentru Luchino ViscontiAventură

Ai tu inimă? Legenda spune că n-ai. Mie, care mă macin din dragoste pentru

tine, Toţi îmi spun, văzându-mă: „Of, nebună,

sfâşiată de vrăjitoare,Roză a basmelor, soldat al faptelor

disperate, marinar fără pânze sauvâsle,

Unde te duci? În ce deşert de nisip,al Morganelor, al focului efemer, al

zeflemitoarelor larve,Vrei să-ţi stingi setea în singuratica

moarte!Of, cine-ţi aruncă astă plasă, biet

peştişor?”Aşa spune lumea, dar s-o lăsăm să

spună!Vrăjmaşă-i sunt acelui ce-mi vorbeşte

rău de tine!Pentru tine, sfânta mea patimă, chip

divin, fără arme şi fără busolă plecat-am.Iar speranţa mea nu mai are răgaz.Pentru grele iubiri m-am născut.

Precum o roză-ntr-o grădinăDin depărtarea asiatică ori africanăprecum un steag înălţatîn vârful unei bărci pirat,precum un scut argintatuitat într-un templu barbar,cu greu străluceşte a ta inimăfrivola, trândava ta inimă,eroica, femeiasca ta inimă,regeasca, neîntinata ta inimă,

inima iubirii mele.Eu cred în a ta inimă!

Grotele pământeşti sunt toate obijuterie

Funestă primăvara pentru-ale melefrivole serbări

ametistul violet şi agata lunarăşi diamantele asemeni rozelor pastelateşi topazul sticlos, şi topazul auriu.Cristalele-au aureole şi cozi de foc,mii de comete şi luni în noaptea mea.Golfurile-mi dăruiesc cochilii, şi jocuri

marine, iar cerul boreal linişte şi gânduri.Desfătări oferă livada, precum gustul

iubirii,iar Asia, fiare graţioase, blânde sclave mie. Maiestatea regilor cuvântul mi-l acordă,iar la ordinul meu se deschid circuri şi

teatre.Dar eu pornit-am în cucerirea unui fruct

acru,Inima ta, şi-alt fruct nu vreau să muşc.Nu vreau daruri pământeşti, îmi reneg


poezie italiană

puterea. Singura mea dorinţă e acest lucru!Plecat-am să cuceresc un fruct acru.Lucrurile acre sunt cele mai dragi.

Secretă este, ştiu, odaia scumpei inimice-o caut.

Lungă şi nesigură-i călătoria până la cuibul acestei Cucuvele-Phoenix.Necunoscătoare sunt euȘi nici tovarăş, nici ghid n-amÎnsă voi ajunge la fericea odaiea frumosului meu idol.Adio deci, rude, prieteni, adio!

Mai întâi, trebuie să traversez acest lacnemişcat

de teamă,şi să străbat Marile Orgolii, bogatul lanţ de stânci.Invidia ce se ascunde s-o alung trebuie,iar monştrii geloziei să-i pun pe fugă(ah, Sfânte Mihail, Sfinte Ghorghe, daţi-

mi scutul vostru!)prin nopţi atotştiutoare, crânguri

purpurii, unde putea-voi întâlni centauri ori

hipogrifişi bea fermecatul sânge al lui NarcisSe ridică apoi triplele ziduri ale Sodomeiîn jurul pustiului străinal celor şapte turnuri crenelate.Pe paznici să-i farmec va trebui, Pe soţiile tocmite să le salvezşi mult voi rătăci prin curţi şi anfilade de

scăriprintr-un popor de ecouri şi de

vicleşurguripână la uşa cea dragă, ce poartă

neîndurătorul înscris:

Înapoi, străino. Nu primim.

Ah, de-aş fi înaripată privighetoare, de-aş fi centaur,

ah, sirenă de aş fi, de-aş fi Medoro sau Nisuscare poate ţie-ţi este prietenar fi numele meu, mândră inimă!În schimb, Lisa e numele meu, m-am

născut la ceas nenorocosal amiezei, în visul Leului, o zi de sărbătoare creştină.Fost-am fată simplă, iar naşă-mi fu o pisică, şi plecai să cuceresc o dulce inimă.Acum că mă prezentai, fii bun, iubite!De ce ti-e frică, sălbaticule? să fii prins în

lanţ?Ah, nu, nu-s fiica asprei puste.Să fii rănit? Cuţit n-am, şi nici ac.Și nici zbir nu-s, în temniţă să te arunc, nici zână, pentru a te păzi noapte şi zi, transformat în corb, într-o colivie de aur.

Ah, nu mă crede eroină pentru fapta mea!Mintea mea-i mai uşoară ca focul, ca o şuviţă din coama ta aurie.Pentru durerea mea, pentru iubirea ta

învinsă, cu tine vreau doar să mă joc puţinprecum o frunză ce se joacă cu umbra şi

cu soarele,sau o fetiţă cu-a ei pisică roşcovană.

Și-apoi îţi voi spune adio. Tu vei spune: Lisa! vei implora: Lisa!Ah, Lisa! Lisa! mă vei striga. Însă euîţi voi spune adio.

Traducere de Alexandra Irimia

Charles Baudelaire Les Fleurs du mal

LXXV - Spleen

Februar, nervos pe-ntreaga aşezare,Din urna-i lasă frig în val de spumepe inşii pali din cimitire careRevarsă moartea-n suburbii de brume.

Motanul, pe podea, pentru culcare,Subţire, cată loc, se-agită, cum e,prin streşini, duh de vechi poet ce pareCu glasu-i trist stafie fără nume.

un clopot plânge şi lemnul ars, crăpat pendulei leagă falsetul sugrumat Şi chiar un joc de cărţi de miasme plin

Dup-o grăsana babă rămas, cică,Valet de cupă şi damă de pică Sinistru aduc al iubirii vechi chin.

În româneşte de Florin Dochia


NO. 1-2 / 2016 41

poezie franceză

Desen de Iarina Nicolae


poezie germană

Franz Kafka

SATuL ÎNVECINAT

Bunicul obişnuia să spună:„Viaţa este uimitor de scurtă”.Îmi năvăleşte acum în memorieşi de abia înţeleg, de exemplu,cum un tânăr se poate hotărîsă călărească spre satul vecinfără a se teme deloc– neluând în seamă nenorocirile

posibile –că durata unei vieţi obişnuitedecurgând sub semnul norocului,

nu ajungenici pe departe pentru o asemenea

călătorie.

CuNOAŞTE-TE pE TINE ÎNSuţI

Cunoaşte-te pe tine însuţi nuînseamnă:

Urmăreşte-te.A te urmăriEste cuvântul şarpelui.Înseamnă:Fă-te stăpân pe faptele tale.

Dar acum deja eştiStăpânul faptelor tale.Deci cuvântul înseamnă:

tăgăduieşte-te!Distruge-te!Deci ceva rău

Şi doar dacă te apleci foarte tareÎţi auzi şi partea bună, care spune:„Pentru a te face acel care eşti.”

Sub SOARELE ÎNSERĂRII

Sub soarele înserăriişedem cu umerii aplecaţipe bănci, la iarbă verde.Cu braţele atârnate,cu ochii clipind de tristeţe.

Iar oamenii trec în hainele lorse plimbă clătinându-se pe pietrişsub cerul acesta marecare de pe colinele din zarese desfăşoară peste munţii

îndepărtaţi.

DECLARAţIE DE DRAGOSTE

Mâna ta este în mâna meaAtâta timp cât o laşi acolo.

RECE ŞI ApĂSĂTOR

Rece şi grea e ziua de azi.Norii sunt stane de piatră.Vântul e rouă biciuită.Oamenii încremenesc.Sub paşi sună metaleDin pietrele de minăIar ochii privescSpre lacuri albe, departe.

În vechiul orăşel se înalţăCăsuţe luminate de Crăciun,Gemurile lor colorate privescSpre pieţe mici, viscolite.Prin scuarul luminat de lunăTrece un om neauzit prin zăpadă,Umbra lui mare e purtatăDe vânt spre înalt, peste case.

Trec oameni pe poduri întunecatePe lângă sfinţiCu palide luminiţe.

Norii trec pe cerul cenuşiuPe lângă biserici

Cu turnuri amurgind.Cineva, sprijinit de balustrada zidităPriveşte în apa înserăriiCu mâinile pe pietre străvechi.

pOATE NICI ACEASTA Nu E DE FApTIubIRE

Poate nici aceasta nu e de faptiubire,

când spun că îmi eşti cea maidragă;

iubirea este că îmi eşti cuţitulcu care scormonesc în mine.

TIMpuL CARE ţI-E DAT

Timpul care ţi-e dat este atât descurt, încât

dacă pierzi o secundă ţi-ai perdutdeja toată viaţa,

fiindcă nu este mai lungă;e doar atât de lungă cât timpul pe

care îl pierzi.

LASĂ VIITORuL SĂ DOARMĂ

Lasă viitorul să doarmăFiindcă dacă îl trezeşti prea

devremeVei avea un prezent somnoros.

Transpunere din limbagermană de Dan Dănilă


NO. 1-2 / 2016 43

poezie germană

franz kafka by meathead

Bryan Adams

Tot ceea ce fac, fac pentru tine(Everything I Do I Do It For You)

Priveşte-mă în ochi - vei vedeaCe însemni tu pentru mine.Caută în inima ta, caută în sufletul tăuŞi cînd mă vei găsi acolo, nu vei mai căuta.

Nu-mi spune că nu merită să încercNu poţi să-mi spui că nu merită să morpentru iubire.Ştii că e adevărat:Tot ceea ce fac, fac pentru tine.

Priveşte în inima ta - vei descoperiCă nu-i nimic acolo de ascuns.Ia-mă aşa cum sunt, ia viaţa mea.Aş da totul, m-aş sacrifica.

Nu-mi spune că nu merită să luptNu mă pot abţine, nimic nu doresc maimultŞtii că e adevărat:Tot ceea ce fac, fac pentru tine, o, da.

Nu e iubire ca a taŞi nicio alta nu-mi poate da mai mult.Dacă nu eşti, nu e nimicTot timpul, oriunde aş fi, da.

Priveşte în inima ta, iubito…

Nu-mi spune că nu merită să luptNu mă pot abţine, nimic nu doresc maimult.

Da, pentru tine aş lupta, aş minţi,Pentru tine aş merge pe sârmă şi aş muri.

Ştii că e adevărat:Tot ceea ce fac, o, fac pentu tine.

To ce fac, iubita mea.Vei vedea că-i adevărat.Vei vedea că-i adevărat.Da!Caută în inima taNu-mi poţi spune că nu merită să morVoi fi acoloVoi merge pe sârmă pentru tinePentru tine voi muriO, da.Voi fi mereu, în orice fel.

Jay Hawkins

Am aruncat asupra ta o vrajă (I put a spell on you)

Am aruncat asupra ta o vrajă Pentru că eşti a meaAh, opreşte-teNu te mint, nu!

Nu mai suport, iubitoFelul în care fugi de mineNu mai suportFelul în care mereu mă doboriPentru că eşti a meaEşti a mea, a mea!

Am aruncat asupra ta o vrajăPentru că eşti a meaMai bine te-ai opriDumnezeu ştie că nu mintNu, nu, nu mint!

Nu mai suportFelul în care mereu mă doboriNu mai suportFelul în care fugi de mineAm aruncat o vrajă asupra ta, da, daPentru că eşti a meaEşti a mea, da!Nu mint...

rhythm and blues ballads


44 NO. 1-2 / 2016


45NO. 1-2 / 2016


Te iubesc, te iubesc, oricumNu-mi pasă dacă nu mă vreiSunt al tău, orice s-ar întâmplaAm pus asupra ta o vrajăPentru că eşti a meaPentru că eşti a meaEşti a mea, da!!!

Ben E. King

O, rămâi, rămâi la mine(Stand by Me)

Când noaptea se lasăŞi pământul e-ntunecat,Iar luna e singura lumină ce-o vedem,Nu-mi va fi teamă, o, nu-mi va fi teamăAtât timp cât tu-mi vei fi alături.

Aşa că, draga mea, rămâi, rămâi la mine,o, rămâi acum la mine,O, rămâi, rămâi la mine

Dacă cerul pe care-l privimSe va rostogoli şi va cădeaSau dacă munţii se vor prăbuşi în mare,N-o să plâng, n-o să plâng, nu, n-o săvărs nicio lacrimăAtât timp cât tu alături îmi vei fi.Aşa că, draga mea, rămâi, rămâi cumine, o, rămâi acum lângă mine

O, rămâi, rămâi la mine

Când la vei fi ananghie, n-ai vrea sărămâi lângă mine?O, rămâi, rămâi la mine, rămâi, rămâi lamine, rămâi, rămâi la mineDraga mea, rămâi lângă mine, rămâi cumineO, rămâi, rămâi la mine, rămâi, rămâi lamine, rămâi, rămâi la mine.

Todd Duncan

Cântec eliberat(unchained Melody)

O, iubito, draga mea,Mi-a fost foame de atingerea taÎn lunga singurătateTimpul trece atât de încetŞi trecerea lui poate face atât de multeMai eşti a mea ?

Am nevoie de dragostea ta,Am nevoie de dragostea ta,Mă rog ca Dumnezeu să aprindă iubireata!

Râuri curg singuratice În mare, în mare,În braţele deschise ale mării,Râuri suspină singuratice Aşteaptă-mă, aşteaptă-măVoi veni acasă,Aşteaptă-mă!

O, iubita mea, draga mea,Mi-a fost foame de atingerea taÎn lunga singurătateTimpul trece atât de încetŞi trecerea lui poate face atât de multeMai eşti a mea ?

Am nevoie de dragostea ta,Am nevoie de dragostea ta,Mă rog ca Dumnezeu să aprindă iubireata!

Munţii pustii privesc în golLa stele, la steleAşteptând zorii zileiSingur privesc şi euLa stele, la steleVisând la îndepărtata-mi dragoste.



46 NO. 1-2 / 2016

Black

O viaţă minunată[Wonderful life]

Ies din nou afară să vădcum soarele-mi inundă părulvisele atârnă în aer,pescăruşi pe cer şi în ochii mei albaştri,ştii că e nedrept,e magie pretutindeniPriveşte-mă stândaici, singur din nou,direct în lumina soarelui,Nu e nevoie să fugi şi să te ascunzi,e o viaţă minunată, minunată,Nu e nevoie să râzi şi să plângi,E o viaţă minunată, minunată.Soarele în ochii tăi,căldura e în părul tău,pare că te urăscpentru că eşti aiciiar eu am nevoie de un prieten,O, am nevoie de un prieten ca să mă facă fericit,să nu stau aici de unul singur.Priveşte-mă stândaici, singur din nou,direct în lumina soarelui,Nu e nevoie să fugi şi să te ascunziE o viaţă minunată, minunată,Nu e nevoie să râzi şi să plângi,E o viaţă minunată, minunată.Am nevoie de un prieten,o, am nevoie de un prietenca să mă facă fericit,să nu mai fiu aşa de singur.Priveşte-mă aici, singur, din noudirect în lumina soarelui,Nu e nevoie să fugi şi să te ascunzie o viaţă minunată, minunată,Nu e nevoie să râzi şi să plângi

e o viaţă minunată, minunată.Nu e nevoie să fugi şi să te ascunzie o viaţă minunată, minunată,Nu e nevoie să râzi şi să plângie o viaţă minunată, minunată.

Calvin Lewis & Andrew Wright

Când un bărbat iubeşte o femeie(When A Man Loves A Woman)

Când un bărbat iubeşte o femeieNu se poate gândi la altcevaVa vinde lumea Pentru minunea ce-a găsit

Oricât de rea ar fi, el e orbitEa nu poate face nimic greşitCel mai bun prieten nu mai existăDacă ea îi aparţine

Când un bărbat iubeşte o femeieCheltuie şi ultimul bănuţNevoile lui nu mai conteazăRenunţă la confortDoarme în ploaieDacă ea o spune

Ei bine, acest bărbat iubeşte o femeieŢi-am dat tot ce aveamÎncercând să păstrez iubirea-ţi preţioasăIubito, nu mă trata aşa, te rog

Când un bărbat iubeşte o femeieNu îi este permisă greşealaNu poate avea o altă fatăDa, când un bărbat iubeşte o femeieŞtiu exact cum se simtePentru că eşti lumea mea, iubito

Când un bărbat iubeşte o femeie.

Traducere de Liliana Ene


47NO. 1-2 / 2016


Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” CâmpinaDirector: Liliana Ene

(Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH)în colaborare cu Societatea Scriitorilor Prahoveni

Redactor-şef, layout & DTP: Florin Dochiae-mail: [email protected]

site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/ Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

ISS

N 2

35

9 -

75

85

ISS

N-L

23

59

- 7

58

5

5 lei


În a

cest

nu

măr

sem

nea

ză: M

aria

Do

bre

scu

, Co

dru

ţ R

adi,

Flo

rin

Do

chia

, Mio

ara

bah

na,

Oct

avia

n M

ihal

cea,

Ad

a C

aro

l, D

an M

irce

a C

ipar

iu, V

irgi

l Dia

con

u, A

nd

reea

Vo

icu

, An

gi C

rist

ea,

Ad

rian

a b

ulz

, Ale

xan

dra

Irim

ia, D

an D

ănilă

, Lili

ana

Ene;

trad

uce

ri d

in J

oh

n A

shb

ery,

Els

a M

ora

nte

, Ch

arle

s b

aud

elai

re,

Fran

z K

afka,

bry

an A

dam

s, J

ay H

awki

ns,

ben

E. K

ing,

To

dd

Du

nca

n, b

lack

, Cal

vin

Lew

is &

An

dre

w W

righ

t

Date post:	26-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	florin-dochia
View:	263 times
Download:	3 times

Urmuz no 1-2 2016

Documents