Savaniu Marc,Finta Ionut,Pop Vlad si Pereni Octavian

Epoca pasoptista

Caracterizată prinr-o puternică manifestare a conştiinţei naţionale in toate provinciile românesti, perioada fixată cu aproximaţie 1830-1860 delimitează o epocă distinctă in evoluţia istorică a literaturii române, numită in mod curent

epoca paşoptistă. Termenul de paşoptism desemneaza mişcarea democratică si revoluţionară care precede, in Ţarile Române, Revoluţia de la 1848 si pregateşte

Unirea Principatelor(1859). Literatura paşoptistă o continua pe cea iluministă clasică din epoca de tranziţie sporindu-si, sub impulsul ideologiei burgheze

democrat-revoluţionare, spiritul militant ca literatuta romantic progresistă. Trecerea de la formula clasică la cea romantică se face treptat, ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelaşi scriitor pana la

sfarşit. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers, incepând prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic.

În evoluţia literaturii există întotdeauna legături de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare, cu atat legăturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai

adanci” .Astfel, între literatura paşoptistă si cea anterioară si posterioară există o unitate indisolubilă.Spre exemplu, primele manifestări ale iluminismului, prezent

in epoca paşoptistă,apar înca in fazele literare de până la 1840, în creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura, fiind reprezentat, in primul rând, de Şcoala Ardeleană. Paşoptiştii,însa, au amplificat aceste stări de manifestări iluministe pronunţate, dar, totusi, incipiente, transformându-le intr-un sistem de conceptii

social-politice si cultural-estetice bine închegat.

Revolutia de la 1848-este cunoscută in literatură sub denumirea de perioada paşoptistă.In aceasta perioadă s-au pus bazele unei

adevarate renasteri culturale românestiIn jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii

prin reviste, desi aparitia lor este de obicei temporara. Constatând ca ,,Albina’’ este prea moldoveneasca, ,,Curierul’’ este prea muntenesc iar ,,Foae pentru minte, inima si literatură’’ prea

ardeleneasca, Kogălniceanu isi propune sa faca din revista sa  « Dacia literara » o foaie care sa publice producţiile românesti din

orice parte a ţării, cu singura conditie sa fie de valoare. M.Kogalniceanu, în articolul program al acestei reviste, subliniază

clar ideile care vor sta la baza orientării literaturii: combaterea imitaţiei si a traducerilor mediocre, necesitatea creării unei literaturi

naţionale prin stimularea scrierilor originale, aspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor populare;

realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. Apărand ideea de originalitate in literatură, mentorul creaţiei

paşoptiste dezvoltă in acelaşi timp şi spiritul critic, exercitând, în acest fel, o influenţă hotărâtoare asupra fizionomiei culturii româneşti de la mijlocul sec trecut. "critica noastră-spunea

M.Kogălniceanu-va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana".

Ceea ce-i uneste pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit in creaţiile literare, care se constituie in adevarate manifeste pentru

împlinirea unităţii şi independenţei naţionale. Cei mai mulţi dintre scriitorii paşoptişti au aderat la idealurile

Revoluţiei de la 1848, fiind animaţi si de ţelurile Marei Uniri. Participanţi direct la viaţa social-politică, paşoptiştii au creat opere literare cu un pronunţat caracter patriotic si militant, inspirându-se

din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială si unitate naţională. Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realităţii

sociale constituie o alta caracteristică a literaturii paşoptiste.Reprezentanţi: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi,

Anton Pann, Vasile Cârlana, Andrei Mureşanu, Dimitrie Bolintineanu, Cazar Bolliac.

Poezia paşoptistă răspunde, in general, direcţiilor si principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu in articolul "Introducţie" din primul numar al revistei "Dacia literară" in sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul istoric si chiar politic, conformă cu idealurile

de libertate, egalitate si unire ce animau sufletele românesti de pretutindeni.

Pe de altă parte, ca peste tot în lume, se afirmă cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul romănesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale

poeţilor.

După imboldul marilor personalităţi ale epocii (Kogălniceanu, Alecsandri, Heliade- Rădulescu), incepe a se scrie din ce în ce mai mult, iar prin

popularitatea culturii oamenii incep sa fie interesati de creaţiile noi, astfel încat se lărgeşte considerabil cercul cititorilor, o condiţie esenţială a poeziei

devenind accesibilitatea. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu

exprimarea directă a ideilor si sentimentelor, într-un stil avântat, cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi

precum iubirea, destinul, fericirea, moartea,se completează cu meditaţia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei,al

creatorului, al ruinelor, al mormintelor, al revoluţiei. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural si literar:

deschiderea spre cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitaţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că

literatura si cultura română pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le

oferă folclorul si istoria naţională. Apar specii noi ca balada si cantecul, fabula se imbogaţeşte cu elemente

noi ce ţin de limbajul contemporan şi de societatea vremii, iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural naţionale.Ideea naţională poate

fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma atasamentului la valorile poporului, ale pământului şi ale tradiţiilor

româneşti( Gh. Asachi- "La patrie", G. Bolliac-" O dimineata pe Caraiman", I. Heliade- Radulescu- "Zburătorul"),

Paşoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare, direcţii estetice si stiluri, coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de

neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic si national, toate in formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar

modern, in descendenţa celui francez.Învatamantul, presa, teatrul, literatura, stiinţele cunosc o dezvoltare fără

precedent.Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte numărul revistelor,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formează un public cititor, se

organizează biblioteci de literatură beletristică,se înfiinţează o viaţă artistică specific românească, bazată pe tradiţia populară, ia amploare mişcarea de

culturalizare a maselor.Intelectualii paşoptişti, procupaţi de cultivarea valorilor universale,o

folosesc curent,în scris şi în oral,publicând articole, studii şi lucrări ce aduceau la cunoştinţă popoarelor europene problemele românilor.În perioada

paşoptistă scrisul devine principalul instrument al actvităţii culturale. În această perioadă de plin avant al culturii , literatura română cunoaşte o

dezvoltare apreciabilă.Doctrina literară, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a

împiedicat să aspire,conform personalităţii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate si determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care

se cere descoperit prin cuvânt.

Pe ansamblu,literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea avănd şi dificila sarcină de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. În nimele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus batalia pentru o limbă unitară, cu conştiinţa clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale.Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi, pronunţându-se in problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală.

Trecerea de la o epoca la alta se săvârşeşte adesea pritr-o miscare de pendul, ca si cum conţinutul de exprimat nu ar mai încăpea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalităţi de a scrie diametral opus. În această încercare de renovare radicală unii au vazut o manifestare de ordin psihologic,dorinţa intimă a artisului de a birui inertia si a se diferenţia prin originalitate. Explicatia este si de natura socială, fiind vorba de repercursiunile în conştiinţa a proceselor majore ceea ce agită viaţa materială a oamenilor.

1 Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie, a debutat cu un eveniment de o deosebită importanţă pentru evoluţia ulterioară a limbii şi literaturii romane: la „30 ghenarie”, Mihail Kogalniceanu semna la

Iaşi cunoscuta „Introducţie” la revista „Dacia literară”.Editorul deschide articolul-program, prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul 1817,dl.Racocea,c.c. translator românesc în Lemberg, publica prospectul

unei foi periodice ce era să iasă pentru întâişi dată în limba româneasca. Planul său nu se aduce in implinire. La anul 1821,dl. Z.Carcalechi, in Buda cerca

pentru a doua oara o asemenea intreprindere, dar şi aceasta fu în zadar. În sfârşit, la 1827, dl. I.Eliad vru şi ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea ş Carcalechi nu putură ace. Ocâmuirea de

atunci a Ţării Româneşti nu-i dădu voia trebuincioasă. Aşa, puţinii bărbaţi care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici încă cu literatura naţională pierdură

nădejdea de a vedea vreodată gazete romăneşti. Numai doi oameni nu pierdură curajul, ci aşteptară toate de la vreme şi de la împrejurări.

Aceştii fură dl aga Asachi şi dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia păstrau în inima lor focul luminator al ştiinţelor. Aşteptarea

lor nu fu înşelată. Împrejurări cunoscute de toţi le veniră întru ajutor. Aşa, la 1 iunie 1829 în Iaşi, Albina Românească văzu lumina zilei

pentru întâiaşi dată. Puţin după ea se arăta şi Curierul Românesc în Bucureşti[…].După Albina şi după Curier, multe alte gazete româneşti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Aşa, în puţină vreme, am văzut în Valahia: Muzeul naţional, Gazeta teatrului,

Curiozul, România, Pamânteanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis; în Moldova: Alăuta

românească, Foaia sătească, Oziris; în Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania şi Foaia inimii. Unele dintr-însele, adică acele care au avut un început mai statornic, trăiesc şi astăzi; celelalte au pierit sau

din nepăsarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astăzi sunt: Curierul românesc, sub redacţia dlui I. Eliad, Foaia inimii a

dlui Barit şi Albina româneasca, care, în anul acesta mai ales, au dobândit îmbunătăţiri simţitoare.”

Kogălniceanu sugera, însa, şi cele două laturi negative ale publicaţiilor amintite:faptul că acorda prea puţină atenţie problemelor de literatură, prin urmare, că nu antrenează spiritele în sfera culturii şi a dezbaterii de idei, pe de alta parte că suferă de o „colora locală prea pronunţată, cu alte vorbe, că sunt mai mult provinciale decât româneşti.”

Dacia îşi propunea să meargă mai departe pe drumul deschis, dar asumându-şi, în mod ferm, dubla sarcină de a se îndeletnici „numai” cu literatura naţională şi de a publica „producţiile româneşti”, fie din orice parte a Daciei cu condiţia să fie „bune”.

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:1.întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiu estetic:”

Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”2.afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii romane:

”talul nostru este realizarea dorinţei ca românii să aibă o limba şi o literatură comună pentru toţi.”

3.Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre:„Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoara în noi duhul naţional. Aceasta mânie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură.”[1] Cu toată aparenţa exclusivistă, punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. Dupa cum va explica tot în coloanele „Daciei”,într-un număr ulterior, Kogălniceanu era împotriva abuzurilor, nu a principiului însuşi, combatea superficialitatea şi maimuţărirea Apusului, nu preluarea cărţilor şi a ideilor folositoare.

Desi, în aceste rânduri, nu e utilizat cuvântul „folclor”, Kogălniceanu avea în vedere, printre sursele de inspiraţie, şi creaţia populară. Trebuie

notat că, îndreptând atenţia spre mediul local, spre aspectele particulare şi specifice ale realităţii româneşti, „Dacia literară” deschidea perspectiva unei

literaturi întemeiate pe observaţie, cultivând „adevărul” şi „naturalul”- îndrumare binevenită într-un climat de sentimentalism romantic excesiv.

În încheierea articolului-program, autorul anunţă structura revistei(cele patru părţi):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrărilor foaiei;

partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cărţilor nou ieşite în deosebitele

provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a, numită „Telegraful Daciei”, ne va da înştiinţări de cărtile ce au să iasă în puţin, de cele ce au ieşit de sub tipar,

relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre literatorii noştrii şi, în sfârşit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.”

Prin precizarea surselor de inspiraţie, a temelor literare în ultimul punct al articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului

(aspiraţie spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi a folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), revista devine un manifest literar al romantismului

românesc.

Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui în revoluţiile de la1848 din Ţările Române, M Kogălniceanu se bucura de suficientă popularitate pentru ca ideile amintite să creeze în jurul lui o adevarată mişcare literară, dovada, faptul că în 1840 în chiar primul număr al Daciei Literare, Costache Negruzzi publică prima nuvelă istorică din literatura noastră, Alexandru Lăpuşneanu, nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalată. De asemenea,aici publică Vasile Alecsandri o altă nuvelă romantică, de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate, dar desfăşurată într-un alt spaţiu geografic – Buchetiera de la Florenta. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare, se numără şi Nicolae Balcescu, în opera ‘Românii subt Mihai-voevod Viteazul’, Alecu Russo în ‘Cântarea României’. Alţii merg pe linia memorialisticii, a faptului trăit ( Costache Negruzzi- Negru pe Alb), ori pe cea a însemnărilor de călătorie, precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munţi ‘, ‘Călătorie în Africa’, sau Grigore Alexandrescu în Memorial de călătorie’. Există însă şi altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă, plină de luciditate întâlnită de V. Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficienţele unei societăţi în plină transformare în ‘Balta Alba’, ‘Borsec’, dar mai ales în ‘Istoria unui galban’, gen de proză în care situaţiile şi personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.

Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate şi de durată ale culturii romănesti, reluat

la Propăşirea şi apoi la România literară, străbate ca un fir roşu prin întreaga ideologie

literară a vremii. Ecoul său extraordinar dovedeşte că, departe de a concretiza o iniţiativă izolată, el nu facea altceva decât să dea glas unei stări de spirit destul de generale. Într-adevăr, făcând din

specificul naţional resortul viu al noii culturi, Kogălniceanu şi prietenii săi au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer, dar nu-

şi găsise încă o expresie clară, metodică şi pregnantă.

Îmbogăţit în sensurile lui nobile, spiritul Daciei Literare a ajuns până la noi, apărat şi mereu

împrospătat de gândirea şi fapta artistică a celor mai străluciţi reprezentanţi ai intelectualităţii

româneşti. În preaja lui creşte şi înfloreşte cultura acestei epoci, spre cinstea şi lauda poporului român, pentru al cărui nume în lume ‘floarea

generaţiei de la 1848’ a luptat.Dintre colaboratorii revistei menşionăm pe

Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Al Donici, C. Stamati.

Disparitia revistei ,,Dacia literară” După numai trei numere, în luna august a aceluiaşi an în

care a apărut, prin ‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar, Dacia Literară este suprimată. Pretexul a fost găsit foarte repede. Cauzele sunt foarte adânci şi ele ţin de atitudinea ferm democratică, puternic antifeudală, pe care editorul revistei a luat-o în adordare şi rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii şi culturii româneşti, atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivită cu împrejurările din afara şi dinlăuntru’, dezaprobând-o în toate manifestările ei. În articolul M. A. Demidoff in Banat, Valachia şi Moldova era citat proverbul ’’Peştele de la cap se împute ’’, aluzie la domnitorul Mihail Sturdza, iar în ‘Descriere istorică a tabloului ce înfăţişează pe Alexandru Cel Bun,domnul Moldovei, când au primit coroana şi hlamida de la ambasadorii împăratului Ioan Paleologul, Mihail Kogălniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean, ceea ce, după mărturiile lui Vasile Alecsandri, l-ar fi supărat pe Mihail Sturdza.

Dipărând fără să mai apară, deşi Kogălniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotărârii domneşti, Dacia Literară a continuat să trăiască în conştiinţa urmaşilor. Posteritatea i-a încredinţat privilegiul unui destin activ, pe măsura importanţei evenimentului pe care l-a marcat, prin apariţia ei, în publicistica românească.

Mihail Kogălniceanu

Darul de căpetenie al lui Kogălniceanu este de a fi spirit critic atunci când lumea nu-l avea şi de a-l fi avut în forma constructivă, fără sarcasm. Peste tot, în programul revistelor, redactorul ştie ce vrea. Dacia literară se cheamă aşa fiindcă făcând abstracţie de loc, vrea să se îndeletnicească cu « producţiile romaneşti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are să reproducă scrieri originale din toate publicaţiile. Ţelul îi este înfăptuirea dorinţelor  « ca românii să aibă o literatură şi o limbă comună pentru toţi ». Kogălniceanu : este stimat şi ca orator. I se găsesc în discursuri fel de fel de daruri de compoziţie şi de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi moarte şi în afară de bun simţ nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creaţia. În Cuvântul de la Academia Mihăileanu aparţin liricii doar expresia patetică a iubirii din istoria română. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un public parlamentar bătrân şi prozaic sunt încărcate de amănunte tehnice. Kogălniceanu : este stimat şi ca orator. I se găsesc în discursuri fel de fel de daruri de compoziţie şi de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi moarte şi în afară de bun simţ nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creaţia.

Dimitrie Bolintineanu

În Cuvântul de la Academia Mihăileanu aparţin liricii doar expresia patetică a iubirii din istoria română. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un public parlamentar bătrân şi prozaic sunt încărcate de amănunte tehnice. Kogălniceanu nu-şi poate îngădui avânturi poetice însă efectul lor dramatic se poate intui. Oratoria lui Kogălniceanu se caracterizează printr-o mare franchetă în expresie prin ton discret, autoritar şi plin de umor, cu definirea plastică a situaţiilor ajutată cateodată prin gest  « …cine mai umblă după minister,aibă parte de el….n-am fost niciodată pe la gări în întâmpinarea regelui… ».Kogălniceanu creează metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiţi “fluturi politici” sau despre revoluţiile timide «  in ediţiuni multiple în formă de duodecimi ».

Macedonia dădu literaturii române încă de la început o contribuţie eminentă.

Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor şi prin strania lor muzică. Bolintineanu rămâne şi azi un poet fragmentar remarcabil şi o bună operă de izolare,o colecţie surprinzătoare de instantanee poetică. El este întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută cuvântul dincolo de marginile lui naţionale şi face din vers o singură arie. Bolintineanu e auditiv şi mecanic şi asta duce mai aproape de poezia modernă. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetică direct, fără asociaţiuni.

Vestitele versuri ,,un orologiu sună noaptea jumătate/ În castel în poartă oare cine bate”. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant, te, intrebarea obosită ce indică neaşteptarea nici unui element turburător dau rândurilor o cadenţă de maşinărie care vine din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioară a stihurilor.

În afară de simţul acustic, Bolintineanu posedă plastica dinamica, insuşirea de a strange într-o linie răsucită toată virtutea unei mişcări.

Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc să zugrăveasca moravurile, cam cu prea multă dispoziţiune etică. Însă pentru viaţa mondenă Bolintineanu are o atitudine indiscutabilă. Convorbirile, într-o nepasare impertinentă şi măsurată ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. Manoil este istoria unui tânăr care se crede iubit cu pasiune de soţia unui moşier, Mărioara, impostoare, având legaturi cu civicul Alecsandri, si mai tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». Blazat, Manoil jucând cărţi pierde averea şi pe Zoe în favoarea unui general trişor, e acuzat de o crima pe care nu a săvârşit-o, în fine, absolvit. Se căsătoreşte cu Zoe. Interesează critica ascunsă a vieţii monahale din scena calugaririi a două fete, una suspinând, alta indiferentă incălţate cu coltuni albi. Îmbrăcate cu cămăşi de lână, semănând cu vestelele osândite de druizi. Un peisaj alpestru cu varf de munţi ca niste piramide negre, stânca pierdută în aburi, un brad rătăcit, un torent aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit, merită să fie amintit. Elena prevesteşte vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferinţele discrete ale femeii fine silite să se căsătorească cu un om inferior. Elena,mama a unei fetiţe, iubeşte pe Alecsandru şi e stânjenită de scrupule. Zoe,impetuoasă , carnală care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignităţi. Introduce în societatea Elenei, spre a o compromite un fost lacheu, fiu al unei ţigănci.

Un ofiţer străin, mistificat de ea ii taie părul. În cele din urmă tuberculoza ce urma era o problemă dificilă. Avem de-a face cu un roman de analiză, consacrat în totul pasiunii şi oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societăţii feminine. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereţi de stuc, bronz, patru statui pe piedestale de granit roşu. Tavanul sălii de mâncare se sprijină pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice.

Singurul lucru cert cu privire la familia lui este că era răzeşească. Familia ar fi fost din Ireavca , trecuta apoi la Patoşti în podgoriile Odobeştilor şi numele care era mai mult o poreclă arăta ca stramoşul a fost « negru » la faţă « smolit »cum era şi Costache. Pentru nevoile tânărului teatru naşional, Negruzzi a tradus şi prelucrat piese de renume « Muza de la Burdujani »un actor joacă trei roluri de indragostit-italian, neamţ, grec- pe lângă cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Moş Trohin , în folosul nepotului acestuia Drăgănescu, pentru care slabiciunea unchiului e o piedică la proiectele sale de căsătorie. Concurenţa îndragostişilor de naţiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian întrebuinţat si de Goldoni.

Costache Negruzzi

Vasile Alecsandri S-a născut la 21 iulie 1821. Naşterea acestuia a fost romantică. Fugind de

răzmeriţa înspre munţii Bacăului, mama îl născu în căruţă fiind păzită de departe de patru slugi înarmate. În timp ce se afla în Paris, Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica şi alţi munteni veniţi şi ei tot la studii. Caţiva ani, Alecsandri se dedică literaturii cu pasiune. În Dacia literară (1840) publică Buchetiera de la Florenţa. Scria şi poezii dar acum activitatea cea mare este în teatru.  « Farmazonul din Hârlău »  « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt între primele piese.

Opera lui Alecsandri nu rămâne mai puşin originală. Chiriţa e o cochetă bătrână şi tot o dată o bună mamă şi o inteligenţă deschisă pentru ideea de progres. Amestecul de moldovenească grecizantă şi jargou franco-român, de tabieturi patriarhale şi de inovaţii de lux occidental dau un tablou inedit. Veselia nebună a cupletelor, ritmica acestor comedii dau naştere unei plăcute emoţii arheologice.

Sinteza întru Occident si Orient, ca formă însă şi structură intimă a fiinţei sale, o face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române.  « Calatoria în Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ, pe principiul demagogului. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice.

Ion Heliade-Rădulescu

Heliade Rădulescu – ,,Zburătorul”Scriitorul cel mai caracteristic pentru evoluţia culturii române în prima jumătate a secolului al XIX-lea este Ion Heliade-Rădulescu. Cel dintâi ziar care avea să dureze apare în 1829 la Bucureşti este intitulat Curierul românesc şi apare sub conducerea lui I. H. Rădulescu şi a lui Constantin Moroiu. În tot cursul existenţei, ziarul se bucură de conducerea efectivă a lui Heliade.În poezia epică, Heliade a încercat balada fantastică Zburătorul, epopeea eroică Mihaida si epopeea cosmogonică Anatolida sau Omul şi forţele. Balada Zburătorului, publicată în volumul al IV-lea al Curierului de ambe sexe şi în Curierul românesc din 1844 este dedicată doamnei Anicuţa Manu. Socotită în general cea mai reuşită poezie a lui Heliade, ea se caracterizează deopotrivă prin înţelegerea psihologiei personajului, prin năzuinţa de a reda atmosfera de lunatism în care se consumă faptele şi prin stăpânirea tehnică a întregului material. Momentul iniţial aduce mărturia încărcată de frământare sufletească a tinerei fete, a cărei sete de iubire se consumă orb, fără obiective externe.

S-a remarcat că Zburatorul se resimte influenţa poeziei safice şi pentru cine are în vedere violenăa pasiunii tinerei fete apare cu totul justificată. Cu excepţia primei strofe, toată partea a doua a baladei desfăşoară descrierea unui cadru din natură. Peste versurile lui Heliade pluteşte neliniştea pătrunsă de fiorii tragismului ce îmbracă poezia în întregul ei. Se resimte în finalul părţii a doua o senzaţie de împăcare, dar aceasta, care prin atmosfera ei de incantatie şi lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei, vibrează oarecum tristeţea resemnată a celui din urma împăcării, a marii împăcări. Finalul pluteşte în fantastic şi, prin notele pe care se desfăşoară se leagă puternic de mitologia populară.Un modest precursor a lui Eminescu, se arată Heliade în momentul când înfăţişează pe Zburător desprinzându-se din polul Nord şi rătăcind ca un fulger printre stele. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea să o aducă Eminescu în Luceafarul; el aduce aceeaşi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. În conciziunea lor, versurile în care arată pe Zburator călătorind prin spaţiu califică minunat vederea scriitorului, limitată la straturile de suprafaţă, acelea pe care le exploata legenda şi în formele ei populare.

Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrări interioare, nu-i confera nicio semnificaţie care să îl înalţe la generalitate sau simbol; arta lui se consumă în redarea justa, ca ton şi cuprins ideologic, a legendei; balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografică în câmpul căreia cad, alături de elementele poetice, şi aspecte lipsite de orice elevaţie artistică.Valoarea baladei apare atât de relativizată prin comparaţie, aduce totuşi şi alte însuşiri reale. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu şi economia internă a materialului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufleteşti la evadarea în natură şi în cele din urmă la pătrunderea în legendă, poetul ne face să parcurgem într-o gradaţie firească natură umană, natura şi supranaturalul.