Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia.

Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în careromânii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă.Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi deformaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii.

Uni cunoscători ai culturii clasice şi ai limbilor greacă şi latină, cronicarii moldoveni şi munteni prin activitatea şi scrierile lor, au determinat apariţia unui umanism specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a poporului şi a latinităţii limbii române, punând bazele istoriografiei naţionale.

”În epoca feudală, cronicarii români, încazul când nu erau clerici, deprindeau încă din copilărie, odată cu mânuirea penei de scris, și folosirea spadei, a arcului și a buzduganului; orele de studiu alternau cu cele de călărie și exerciții militare. Intelectualul român din trecut, curtean și el ca atâția dintre marii scriitori și artiști ai Occidentului, nu cunoștea deliciile vieții tihnite, iar rangurile ce i se acordau erau totdeauna însoțite de reale și grave răspunderi.

Împrejurimile au făcut ca viața oamenilor de la Carpați și Dunăre să rămână mai mult decât în alte parți aspră și dramtică.Pentru că au stat în mijlocul evenimentelor ca militari, oameni politici și diplomați, cronicarii din secolele XVII-XVIII ne-au lăsat relatări prețioase nu numai ca documente istorice, ci și ca mărturii ale unor sentimente și gânduri plămădite odată cu istoria tării la

1

Introducere în formarea conștiinței istorice

care participau. În paginile lor, narațiunea era înviorată adesea de amănunte văzute la fața locului, care dau episoadelor și personajelor mișcare și viață.” (George Ivașcu, Istoria literaturii române )

În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de mare talent recunoscut unanim, fiecare cu stilul său, întâii noştri prozatori precum: Griogore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, etc.Aceştia au materializat visurile lor de înalţare spirituală, nutriţie în vremurile atât de zbuciumate ale istoriei neamului, în lucrările lor, numite în general letopiseţe.

Letopisețul este o scriere veche, având conținut istoric , în care evenimentele sunt prezentate cronologic. Primele letopisețe au fost redactate în limba slavonă. Ele consemnează istoria Moldovei de la întemeiere până în secolul al XV-lea .

Grigore Ureche

Primul dintre marii cronicari este Grigore Ureche (1590-1677), urmaş al unei vechi familii boiereşti, fiul lui Nestor Ureche, om cu cultură aleasă, care a jucat un rol important în viaţa politică a Moldovei, îndeplinind funcţia de mare logofăt. Grigore Ureche s-a refugiat de cateva ori în Polonia împreună cu familia sa. Acolo a studiat latina, gramatica, retorica şi poetica pe textele scriitorilor clasici.Întors în Moldova, a îndeplinit cateva funcţii: logofăt, spătar, mare spătar în timpul domniei lui Vasile Lupu, devenind unul dintre sfetnicii domnitorului, apoi mare vornic al Ţării de Jos.

2

Din patriotism, alimentat de o cultură profundă, şi luând ca model scrieri istorice străine pe care le-a cunoscut în Polonia, Grigore Ureche începe să redacteze în limba română un Letopiseţ amplu al Moldovei în care vroia să consemneze evenimentele mai importante din istoria ţării.

Preocupat de faptul că letopiseţul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei, Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii( cronicile polone şi latine, letopiseţele moldovene în limba slavonă), din amintiririle tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni, precum şi din scrisorile primite de la străini şi actele aflate la curtea domnească, după cum însuşi mărturisea: ,, Grigore Ureche ce au fost vornic mare, […] au cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitorii de cuvinte deşarte”.

Scrisoarea sa se numeşte ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” de când s-au descălecat ţara şi cursul anilor şi de viata domnilor care o consemnează evenimentele desfăşurate între anii 1359-11594, începând cu întemeierea Moldovei, de către Dragoş Vodă până la a doua domnie a lui Aron Vodă.

Acest letopiseţ este singura sa lucrare cunoscută, păstrată sub formă de copii şi rămasă neterminată. Din numărul mare de copişti, cel mai fidel a fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care a deformat adevărul istoric.,,Letopiseţul Ţării Moldovei” reprezintă începutul istoriografiei în limba română.

Cronicarul Grigore Ureche îşi expune intenţiile în capitolul introductiv al lucrării, intitulat ,,Predoslovia”. Autorul însuşi mărturiseşte că: ”Mulți scriitori au nevoit de au scris rândul și povestea țăranilor, de au lăsat izvod pe urmă, și bune și rele,să rămâie feciorilor și epoților, să le fie de învățătură, despre cele rele săse ferească și să socotească, iar de pre cele bune să urmeze și să indirepteze. Și pentru aceea, unii de la alții chizmindu și însemnând și pre scurtu domnu-său au fost vornic mare cetind cărţile şi izvoarele, şi ale noastre şi cele străine, au aflat cap şi începătură moşilor, de unde au izvorât în țară și s-au înmulțit și s-au lățit, ca să nu să înece anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat să se asemene fierălor și dobitoacelor celor mute și fără minte. Pre lucrurile Țării Moldovei, apucatu-s-au dumnealui de au scris începătura și adaosul , mai apor și scăderea

3

care se vede că au venit în zilele noastre, după cum au fostu întâiu țării și pământului nostru Moldovei” Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un ,,scriitor de cuvinte deşarte, ci de dreptate”.

Istoriograful Ureche a intuit primul originea romană a poporului nostru şi a afirmat ideea latinităţii limbii şi a poporului român. În opera lui mai apare şi ideea originii comune a tuturor românilor din Translvania şi Maramaureş cu aceea a moldovenilor: ,,căci de la Râm ne tragem şi cu ale lor (ale latinilor) cuvinte ni-s amestecate”.

Portretul lui Stefan cel Mare

Acest cronicar e un narator fără podoabe lingvistice, sobru, căruia nu-i lipsesc observaţiile morale în schiţarea, în linii mari, a unui portret, cum este cel al voievodului Stefan cel Mare, căruia îi dedică trei sferturi din cronica sa.În capitolul ,,De moartea lui Ştefan Vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe doi iulie 1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat primul portret literar: ,,Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său il ştia a-l acoperi, şi unde nu gandeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndepărteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, dupa moartea lui, si feciorul sau, Bogdan voda, urma lui luasa, de lucruri vitejesti, cum se tampla din pom bun, roada buna iase. Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire la Putna, care era zidita de

4

dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi ii zicu sveti Stefan voda, nu pentru sufletu, ce iaste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fostu om cu pacate ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, care niminea din domni, nici mai nainte, nici dupa aceia l-au agiunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Stefan voda intr-acelasi anu iarna grea si geroasa, catu n-au fostu asa nici odinioara si decii preste vara au fostu ploi grele si povoaie de apa si multa inecare de apa s-au facut.”

-Efigia lui Ştefan cel Mare, modelul clasic, este realizat din linii simple, dovedind o incontestabilă artă de portretist, de altfel istoria literară i-a reţinut o bună parte din portrete drept model.

-Glorificând eroul care a dat Moldovei stabilitate şi independenţă, Ureche concepe povestirea din câteva momente: împrejurările morţii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Ştefan, aprecieri asupra vremii şi intrarea lui în legendă.

-Portretul făcut de Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare are rolul de a emoţiona cititorul, pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului domnitor într-un mod cât mai somptuos.

-Cu toate că Ureche nu a fost contemporan cu voievodul, informaţiile acestuia fiind culese din puţinele izvoare scrise din acea perioadă şi din tradiţiile şi legendele existente, cronicarul este în măsură să facă chiar o caracterizare fizică a acestuia ca fiind “om nu mare de statu”, trăsătura care contrastează cu caracterizarea morală a personajului istoric.

Analiza pe niveluri:-La nivel fonetic observăm manifestarea limbii în substanţa ei sonoră, prin sunete cu ton solemn. În fragmentul lui Ureche găsim cuvinte expresive prin prin sunete şi volum sonor, cum sunt „statu”, „vărsătoriu”, „judeţu”, „neleneşu”, „îndărăptieze”, „scăpatu”, „agiunsu”.

-Nivelul lexical-semantic este cel la care sensul apare în legătură cu expresia acestuia, sub forma semnului lingvistic, manifestat în cuvânt, dar şi în construcţii mai largi, sintactice chiar. Construirea sensului este un proces, semantica demonstrează că un cuvânt nu are sens în afara contextului său, „iar actul lecturii, descoperirea unui text, este o colectare de operaţii semantice” (Constanţa Barboi).

- Resursele expresivităţii sunt redate de nuanţele arhaice şi regionale ale cuvintelor.

5

-Nivelul structurii morfologice vizează forma rară a cuvintelor, prezenţa prezentului narativ care conferă textului aspect etern, istoric. De asemenea, se remarcă multitudinea adjectivelor care ajută la conturarea portretului domnitorului.

-În ceea ce priveşte nivelul sintactic, topica în fragmentul citat este liberă şi obiectivă, urmând logica gândirii obişnuite dintr-o limbă dată.

Grigore Ureche s-a străduit să ofere modele de voievozi cu dragoste de ţară, apărători ai libertaţii şi independenţei cum este Ştefan cel Mare.Talentul lui Ureche este dovedit mai ales de schiţarea profilului moral, realizat concis: aflăm că Ştefan era temperamental, inteligent, harnic, bun conducător de oşti, viteaz, autorul lăudându-l pentru multele războaie câştigate şi pentru dăruirea sa pentru ţară.

Alt portret este acel al domnitorului sângeros Alexandru Lăpuşneanul. Nucleele epice şi vorba memorabilă consemnate de cronicar (,, De nu mă vor, eu îi voiu pe ei şi de nu mă iubesc eu îi iubescu pre dânşii şi voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”) au trecut în nuvela lui Costache Negruzzi, tot astfel cum mitul eroului exemplar a servit ca punct de plecare pentru o serie de opere literare şi istorice despre domnitorul Ştefan cel Mare.

Prezentarea tablourilor din viaţa internă a Moldovei este realizată simplu şi ilustrează relaţiile dintre domnitori şi boieri, obiceiurile de la curtea domnească, ca şi luptele interne pentru tronul ţării, dusă între domnitorii ajutaţi de oaste străină. Dorind controlul domniei de către boierime, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi, dar a glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării.

E de subliniat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului, cu toate că a promovat ideea izbăvirii Moldovei de turci numai în alianţa cu Polonia.

În capitolul intitulat ,,Pentru limba noastră moldovenească”,

cronicarul remarcă influenţa altor limbi ,,aşişderea şi limba noatră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”, afirmă dependenţa romană şi face unele aprecieri referitoare la cuvintele româneşti care seamănă cu cele latineşti: ,,… de la rîmleni, ce le zicem latini: pâne, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei zic galina, etc.. că de ne-am

6

socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am întelege”. Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.

Miron Costin

Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română.Prin anvergura lucrărilor sale,Costin este personalitatea cea mai proeminentă din ţările române,în tot veacul secolului al XVII-lea.

Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă. Se născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia,unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia. Mai apoi ia parte la diferite bătălii, devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca şivornic al Ţării de Sus sub Iliaş, rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. Datorită înţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul,când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa, Costindă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir,care „mânca bine şi bea bine”, şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”, cu care era chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot, porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei sale, capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului, care mai apoi a regretat îndelung

7

faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său.Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron Vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei.

Intenția lui Miron Costin a fost să înfățișeze istoria Moldovei de la începuturi, din ”dăscălecatul cel dintâi , carele au fostuț de Traian-Împăratul ” și până în zilele noastre, după cum mărturisește în prefața cronicii : "Fost-au gandul mieu, iubite cititoriule, sa fac letopisetul Tarai noastre Moldovei din decalecatul ei cel dintai, carele au fosta de Traian-imparatul si urdzisam si incepatura letopisetului. Ce sosira asupra noastra cumplite acestea vremi de acmu, de nu stam de scrisori, ce de griji si suspinuri.”

Cum se observa, in ambitia de a face o descriere cat mai adecvata a realitatii, verbul lui Miron Costin adopta si un ton sarcastic, pamfletar, necrutator uneori cu istoricii rauvoitori la adresa poporului roman.

Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrângerea oastei otomane, Miron Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punându-i la dispoziţie unul din castelele sale de lângă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, Miron Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie

8

Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni”. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite “zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şi căderea transilvănenilor”, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)”, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începînd cu evenimentele din 1633, Miron Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”. Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mândriei originii romane de neam a

9

poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătând dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intermediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca “Viaţa lumii”, “Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei”, etc. Miron Costin este primul umanist autohton care incearca sa traseze coordonatele universal valabile ale existentei poporului roman intre celelalte popoare europene. Au fost, desigur, inaintea lui, si alti cronicari si carturari preocupati de originea si de trecutul mai indepartat al poporului roman, fara a da insa acestei idei o intentionalitate expresa si o tratare unitara. Mai intai Nicolaus Olahus si apoi Grigore Ureche sustin, dupa Aeneas Sylvius Piccolomini, ca numele de Valahia (si implicit devalahi sau vlahi) vine de la generalul roman Flaccus (corupt, succesiv, in Flaccia, Flachia, Vlahia), pe care insa cronicarul moldovean nu il accepta si pentru Moldova. in plus, Grigore Ureche aduce si argumente de ordin lingvistic in sprijinul latinitatii limbii romane, recunoscand ca "de la Ram ne tragem":

In intregul ei, "Predoslovia" contine idei umaniste usor identificabile, ca o expresie a contextului cultural, filozofic si politic in care s-a format si a trait cronicarul moldovean. Necesitatea cautarii si afirmarii identitatii nationale l-a determinat sa argumenteze originea latina a poporului si a limbii romane. Gandul ca ar putea ramane necunoscute radacinile istorice ale romanilor izvoraste dintr-un profund patriotism, numit, in chip plastic, "dragostea tarai", de care este animat in toate scrierile sale. Caracterul educativ al acestei lucrari reiese din faptul ca Miron Costin scrie pentru vremuri mai bune, pentru "mai slobode veacuri", cand "cetitul cartilor a face iscusita zabava", si indeosebi pentru a invata din greselile trecutului, caci putem din "acele trecute vremi sa pricepem cele viitoare."

"Predoslovia" cuprinde si note de meditatie filozofica si religioasa asupra destinului uman, individual si colectiv, indeosebi al popoarelor, nasterea semintiilor fiind pusa tot sub semnul divin, ca si facerea lumii:

"staturile si-ncepaturile taralor lumii, ce si singura lumea, ceriul si pamantul, ca santu zidite dupa cuvantul lui Dumnezeu celui puternic".

10

Se remarca, in acelasi timp, si eforturi de obiectivare stiintifica a observatiei istorice, printr-o documentare riguroasa, cuprinzand nume mai vechi sau mai noi, Plutarh, Titus Livius, Quintus, Bonfini, Eutropius, Toppeltin s.a., o stire putand fi considerata adevarata numai daca este sustinuta de cat mai multe izvoare istorice.Peste toate acestea, ca o incununare a conceptiei sale umaniste, Miron Costin exprima un uluitor si extrem de modern elogiu al cartii, comparabil poate numai cu acelea formulate de Mallarme ("lumea exista pentru a se ajunge la o carte") si in secolul douazeci de Leon Bloy ("istoria este un imens text liturgic") sau de Jorge Luis Borges, care cauta expresia unei carti infinite, gasita in cele din urma in ceea ce el a numit Cartea de Nisip,"pentru ca nici cartea, nici nisipul n-au inceput si nici sfarsit".

Pentru cronicarul moldovean, cartea, "scrisoarea", este, metaforic vorbind, "iscusita oglinda mintii omenesti", este eterna, caci "traiescu si acum scrisorile in lume si vor trai in veci", autorul si cititorul dobandind deopotriva "nemuritoriu nume".

De aici pana la celebra formulare despre "cetitul cartilor" nu mai e decat un pas, care incununeaza insa dimensiunea umanista a personalitatii lui Miron Costin: "...ca nu ieste alta si mai frumoasa, si mai de folos in toata viiata omului zabava decatu cetitul cartilor".

La Miron Costin întâlnim pentru ultima oară un echilibru între tentaţia povestirii şi efortul de pozitivare a demonstraţiei. Miron Costin îşi încheie predoslovia la „Letopiseţ” cu făgăduinţa unui „letopiseţ întreg” şi cu regretul de a nu-l fi realizat încă. Cel din 1675 este prezentat ca o parte dintr-un plan mult mai vast : „Fost-au gândul mieu iubite cetitorule,să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi[…] şi urdzisam şi începătura letopiseţului.” El este adevăratul întemeietor al tradiţiei istoriografice în cultura românească,fiind primul care înţelege să lucreze după un plan clar,cunoscând dinainte locul fiecărui detaliu informativ şi făcând eforturi conştiente şi metodice în privinţa documentării.

11

Miron Costin este primul intelectual român la care putem surprinde o încercare(mai mult bazată pe intuiţii decât pe demonstraţie) de a fundamenta o metaistorie. El a înteles că istoria nu e doar o succesiune (ordonare cronologică) ci şi cauzalitate, monument cultural şi îndreptar politic. El îşi îndreaptă o mare parte a eforturilor spre lămurirea originii a poporului, a cărei necunoaştere o deplânge deseori.

Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

„nu se poate literatura română fără Miron Costin”. „Miron observă sistematic,compune,și ceea ce iese de sub pana lui,mult mai puțin spontan,este rodul unei arte”.

„Însă adevărata contribuție a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa.Cunoscător al frazei latine,el a desfășurat-o în moldovenește în spiritulși cu ajutorul limbii noastre,păstrându-i toate registrele și toatefluierele.Cu el sintaxa literară apare începută și cu desăvârșire încheiată,în stare de a exprima orice gând”.(George Călinescu„Istoria literaturii române,de la origini până în prezent”.

Unitatea poporului român

Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta.În perioada marilor migraţii, daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun, apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi.Românii, numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă deorganizare obştea sătească. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilorrăzboinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate deorganizare în comparaţie cu uniunile de obşti.

Acestea au fost voievodatele,cnezatele şi banatele, formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având înfrunte un cneaz, un voievod (din slavonă – conducător de oaste) sau un ban.Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp, în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor.Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex, cu multe etape, de la

12

unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare.

” Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și câți sunt și în Țările Ungurești cu acest nume, români și până astăzi, de unde suntŭ și de ce seminție, de când și cum au dăscălecat, acéste părți de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul țărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului, din ce izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un neam și o dată discălecați suntŭ, de unde suntŭ veniți strămoșii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor și de cândŭ s-au osebit și au luat numele cest de acum, moldovan și muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostŭ întâi, ce limbă țin și păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ și supt ce nume, scot la știrea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să știe neamul țărilor acestora.”

Constantin Cantacuzino

Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, nobil, istoric şi geograf din Ţara Românească (n. 1655 – d. 1716). El a fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, şi al Elenei, fiica lui Radu Şerban. Fratele Şerban Cantacuzino,

13

nepotul Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino au fost domni ai Ţării Româneşti.

Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi Constantinopol şi desăvârşite începând cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoştinţe temeinice de limbă italiană şi latină, şi al sferei culturii greceşti. S-a păstrat un jurnal al învâţăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menţionează pe un instructor de origine albaneză, Caludi. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menţionat ca învăţat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Ţării Româneşti de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică şi istorică a ţinuturilor cursului mijlociu şi inferior al Dunării.

În 1672 Cantacuzino este întemniţat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Şerban reuşi să-l aducă la Constantinopol prin relaţiile pe care le avea la Înalta Poartă şi-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influenţa politică a stolnicului a fost totuşi importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.

Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane şi a pledat pentru apropierea de Rusia şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la răstunarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretenţiile la tron ale propriului fiu, Ştefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzaţia colaborării cu austriecii.

Pe lângă corespondenţa cu renumite personalităţi politice, diplomaţi şi cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall’Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterităţii caiete de note istorice şi o operă istorică fundamentală, Istoria Ţării Rumâneşti dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini şi occidentali. Lucrarea este redactată la iniţiativa lui Ferdinand Marsigli şi susţine cu multă fervenţă, combătând opiniile contrare, originea romană a

14

poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul şi locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane şi romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menţinerea structurilor politice proprii. Implicaţiile politice nu i-au lăsat răgaz să-şi definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne şi conţine prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este şi autorul unei hărţi a Ţării Româneşti, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova şi folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneţia, precum şi al prefeţei unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ţinuturile locuite de români.

Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conţine printre altele şi o listă a cărţilor tipărite în principatele române la sfârşitul veacului al XVII-lea. Frumuseţea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironeşti, este menţionată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puţine cărţi din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar şi de sorginte protestantă. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărţilor achiziţionate de el însuşi, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci şi latini, scrierile filozofice şi cosmografice ale lui Aristotel şi comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogăţită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum şi de cărţi aduse de oştenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei.

De-a lungul vieţii Cantacuzino a colecţionat manuscrisele cărturarilor care trecuseră pe la Mărgineni şi periodice de limbă italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parţial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de cărţi care erau încă păstrate la Mărgineni.

Ion Neculce

15

„La moldoveanul Ion Neculce ni se înfățișează,la prima vedere,un boier de țară,un fel de răzeș,fără cultură și fără orizont,dar având cu toate acestea un temperament foarte puternic și o inimă în legătură cu inima[…]poporului român așa cum se înfățisează el în Moldova;deci un moldovean de treabă și sfătos,un mare povestaș[…].”(N.Iorga, „Istoria literaturii românești)

Ion Neculce (1672-1745) este, cronologic vorbind, al treilea mare cronicar moldovean, dupa Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al cronicilor acestora, prin care se reconstituie istoria Moldovei “de la al doilea descalecat”, de la intemeierea din 1359, pana la evenimente apropiate de contemporaneitatea autorilor.

Infatisand o perioada istorica la care, in buna parte, este contemporan, Ion Neculce nu scrie .dupa izvoare decat pentru primii cinci ani, de la Dabija-Voda pana la Duca-Voda, pentru urmatorii, pana la 1643, “ce au scris singur, dintru a sa stiinta, cat s-au intamplat de au fost in viiata sa”. Tonul pe care. il adopta este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre el insusi la persoana a treia), care scrie nu din interese proprii sau la porunca domneasca, ci pentru a duce mai departe povara colectiva a inaintasilor de recuperare a timpului istoric: “Iara de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-au si Ion Neculce, biv-vel-

16

vornic in Tara de Sus, a scrie intru pomenirea domnilor”. Cu toata aceasta declaratie initiala, in genere respectata, de-a lungul scrierii invinge impresia directa, de participant sau de martor apropiat al evenimentelor, care confera cronicii luj Neculce calitati literare remarcabile, de povestitor autentic, cel mai important de pana la Ion Creanga.

In cronica propriu-zisa, structurata in douazeci si cinci de capitole, cate unul pentru fiecare domnie din perioada respectiva, Necutce prezinta uneltirile grupurilor de boieri la Poarta, luptele interminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, aliantele pentru apararea crestinatatii, evenimentele mai deosebite din viata tarii, intamplarile mai neobisnuite. Cronicarul foloseste deopotriva anecdota, portretul pitoresc, amanuntul colorat. Personajul cel mai important al cronicii sale este Dimitrie Cantemir, caruia ii confera o tipologie moderna, de personalitate impunatoare a timpului sau. Pentru Neculce, Cantemir este un om doritor nu atat de avere, cat de faima, atat cartura¬reasca, de om invatat, cat si militara, de luptator pentru eliberarea romanilor de sub dominatia Imperiului Otoman, caruia ii prevede de altfel decaderea inevitabila, in lucrarea sa “Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”.

Neculce se dovedeste insa si un om cu un temperament Vulcanic, devenind de multe ori narator subiectiv, inclinat spre pamflet: se aprinde repede in comentarea unei nedreptati sau a unui eveniment istoric potrivnic intereselor tarii. Un ton tragic, aproape elegiac, il are povestirea uciderii lui Miron Costin, caruia vataful de aprozi Macrei nu-i da voie sa ajunga la Iasi pentru a se dezvinovati in fata domnitorului Constantin Cantemir.

Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările,ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorări.

17

Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor”ce puteau genera epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar„negativii”,ca în cronica lui Miron Costin). Iar această naraţiune,ce aduce aliteratură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi), într-un cuvânt,anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de aironiza. Ironia rezultă din intonaţia orală,precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o realitate. Chemată mereu să sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare.

Predoslovie: ”Iară de la Dabije-vodă înainte îndemnatu-s-au și Ion Neculce, biv-vel-vornic de Țara de Sus, a scrie întru pomenirea domnilor. Însă pănă la Duca-vodă cel bătrân l-au scris di pe nește izvoade ce au aflat la unii și alții și din audzitele celor bătrâni boieri; iară de la Ducă-vodă cel bătrân înainte, pănă unde s-a vidè, la domnia lui Ion-vodă Mavro-cordat, nici de pre un izvod a nemărui, ce au scris sângur, dintru a sa știință, cât s-au tâmplat de au fost în viiața sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein, să citească și să scrie, că au fost scrisă în inima sa. Deci vă poftescu, cetitorilor, pre unde ar fi greșit condeiul mieu, să priimiți, să nu gândiți că doară pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greșit, iară celelalte întru adevăr s-au scris.

Mai socotit-au și din letopisățul lui Evstratie logofătul și a lui Simion dascalului și a lui Misail călugărului nește cuvinte câteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ce le-au scris, măcar că dumnealui Miron logofătul și cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris, și-i ocărește. Și să cade să-i ocărască, unde face că sunt moldovenii din tălhari. Bine face că-i ocărește și dzice că sunt basne. Iar pentru Dumbrava Roșie, cum că au arat-o Bogdan-vodă cu leșii, Miron logofătul au lăsat de n-au scris. Dar acee dzicǔ să nu fie basnă. Și pentru neamul Movileștilor, și cum li s-au numit acest nume, dintru Ștefan-vodă cel Bun, Moghila, iar nu-i basnă. Și altele multe n-or fi știut istoricii streini, ca să le pomenească toate. Deci o samă de istorii mai alese și noi nu le-am lăsat să nu le scriem. Însă nu le-am scris la rândul lor, ce s-au pus de o parte, înaintea domniii Dabijii¬vodă s-au scris. Ce cine va vrè să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăși bine va fi, cine cum îi va fi voia, așa va face. Că mulți istorici streini, de alte țări, nu le știu toate

18

câte să fac într-alt pământu. Tot mai bine știu cei de locǔ decât cei streini, însă ce să face în viiața lor, iară nu în delungate vremi, iar istoriile celi vechi mai bine le știu istoricii, că le au scrisă, iară nu audzite.

Deci, fraților cetitorilor, cu cât veți îndemna a ceti pre acest letopisățǔ mai mult, cu atâta veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave, la domni și la noroade de cinste. ”

Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la denunţ la bănuialăp lasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele mai multe ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar nu se poate bucura din plin niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri,”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce.

Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară apovestitorului.Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. Ele „sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au scris aice”.”O sama de cuvinte”reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzicunii…dar adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie nemică…”),dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare,credibile şi mai ales delectabile.

” O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ștefăniță-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face.

I. Ștefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii și viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galați, i-au bătut foarte rău pre turci și au luat și Cetatea Albă și Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăți. Și în câteva rânduri s-au bătut Ștefan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aședzat turcii cu Ștefan-vodă. Și le-au dat hotar și olat Bugeacul și au făcut pace. Și turcii apoi au adus tătarî din Crâm și i-au aședzat în Bugeac, carii stau și pănă astădzi, precum au aședzat și la Hotin lipcani.”

Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin

19

artanaraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului.Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatic destinului uman.

Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şirolul propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.

Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romanaun grup de cărturari din Tara Româneasca,unii anonimi,autori de cronografesau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scrismai târziu fata de cronicarii moldoveni. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab,Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viataculturala,un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat.

Ne-am deprins sa folosim termenul de ‘cronicari’ pentru o serie intreaga de autori de scrieri istorice. Doar citind cateva nume din seriile demult constituite din ‘cronicari’ moldoveni si munteni, constatam ca apar convocati in acelasi spatiu Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce(moldoveni) si dintre munteni, autorul ‘Letopisetului cantacuzinesc’, care este probabil Stoica Ludescu. Intre operele acestora exista insa deosebiri importante. Operele din secolul al XVII-lea ale celor trei mari moldoveni reprezinta contributii fundamentale la stradania de instapanire a limbii nationale in cultura, la cizelarea tiparelor stilistice ale scrisului romanesc. Aceasta perioada instaleaza ‘in conceptia teoretica si in opera practica’ a istoricilor romani o perspectiva integratoare.

Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti,putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu auformaţia

20

intelectuală a moldovenilor. In plus, cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat încontinuare, în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecaredată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile începând cudescălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.

Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe, care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.

Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii “sunt de neam italic”. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene – Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Româ¬nească şi Moldova din “vechii romani”, care au locuit în Dacia.

Voievodatul Transilvaniei

Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă lateritoriul Transilvaniei. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii, iar pe măsura extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti.Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să văexplicăm fugar diferenţele dintre aceştia.

Cavalerii Teutoni

21

Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina.

Cavalerii Ioaniţi

22

Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim,de către un grup de negustori din sudul Italiei, pentru îngrijirea medicală apelerinilor şi ajutorarea săracilor. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor.

Cavalerii Templieri

Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Sunt formaţi în 1096, în urmaprimei cruciade, pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spreIerusalim.

23

Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templuluilui Solomon”.

Ţara Romanească

Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudulCarpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei.Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţiimaghiare, care implica conducători aleşi de regele maghiar, taxe şi dări, ţărileromâne beneficiau de protecţie. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru aapăra cnezatele împotriva atacurilor mongole.Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat dedisputele pentru succesiunea la tronul Ungariei.

Voievodul care s-a impus înfruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării, s-a implicat înevenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut.Astfel, regele maghiar, trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. Armatamaghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la9-12 noiembrie 1330. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigăindependenţa. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor.A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: NicolaeAlexandru, cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav Icare l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cuturcii,Se succed Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică, încercând să consolideze statul format.

Moldova

În 1345, Ludovic I al Ungariei, împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania, duc o campanie împotriva tătarilor. Regele îl lasă pe unul dintreparticipanţi, Dragoş, voievod maramureşean, în Moldova, acesta făcând o“marcă” de apărare pentru Ungaria. Populaţia locală un a vrut să accepteaceasta şi îi acordă sprijin unui altvoievod din Maramureş,Bogdan, ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. Acesta trece Carpaţi, “descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş, creând statul medieval independent Moldova. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat.Lui

24

Bogdan i-au urmat Laţcu, Petru Rareş, Roman Muşat, Ştefan cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat.

Încă dintr-o fază incipientă, conştiinţa unităţii de neam, de limbă şi deorigine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor maireprezentative ale epocii. Triada Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,precum şi stolnicul Cantacuzino, urmat de Dimitrie Cantemir, scriu de pe poziţiide clasă precise, cu limitele generate de apartenenţa la acestea, însă îi simţimvorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresieunor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române.

Aceeasi religie ortodoxa, aceeasi limba si acelasi mod de viata au constituit elementele care au asigurat unitatea culturii romanesti, indeosebi a celei populare. Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.

Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra,în faţa lumii de atunci,originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea şi unitatea românilor pe aceste meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi : Grigore Ureche,Miron Costin,la Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie Cantemir,iar la Ion Neculce,într-o formă mai restrânsă,chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariţia deja a manifestărilor înaintaşilor enumeraţi mai sus.

25