Retorica, anul 3, sem. 1-2 (2)

Cuprins

CUPRINS

Cuvânt introductiv şi bibliografie 5

Cap. I - Precizări esenţiale 7

1.1 Repere teoretice 71.1.1 Discurs şi discursivitate a retoricii

71.1.2 Definirea figurilor 111.1.3 Axa emitent-receptor 131.1.4 Rezolvarea retorică a unui conflict de interese 17

1.2 Aplicaţii 20

1.3 Teste pentru autoevaluare 28

1.4 Teme pentru verificare/ examen 29

Cap. II - Momentul actual al retoricii 31

2.1 Repere teoretice 312.1.1 Comunicologia şi retorica 312.1.2 Mitizare şi demitizare la început de mileniu 342.1.3 Retorica imaginii: chipul, corpul şi cunoaşterea 37

2.2 Aplicaţii 41

2.3 Teste pentru autoevaluare 45

2.4 Teme pentru verificare/ examen 46

Concluzii 49

Răspunsuri la teste 50

Retorică. Figuri ale discursului 3

Cuvânt introductiv și bibliografie

MOTO: Figura este concomitent tehnică şiviziune a lumii (G. Genette)

Cuvânt introductiv şi bibliografie

Cursul universitar pe care îl prefaţăm aici durează două semestre şi capătă caracteristici de curs seminarizat cu următoarele obiective:a) înţelegerea activităţii de elaborare a unui discurs şi ca artă şi ca ştiinţă;b) evidenţierea resorturilor prin care se realizează funcţiile discursului, şi anume funcţia persuasivă, cea demonstrativă, justificativă ori deliberativă;c) exersarea analizei formelor cunoscute drept figuri retorice, prin care se produce îndepărtarea de exprimarea simplă şi banală;d) actualizarea retoricii prin (1) moduri actuale de abordare a discursului, adica elaborarea unei retorici a lecturii şi (2) practici actuale ale culturii contemporane preponderent scopice, adică învăţarea unui alfabet al retoricii vizualului şi iconicului.

Fiecare capitol este structurat pe patru segmente, în următoarea succesiune: (1) elemente de teorie pentru sarcini de lucru retorico-discursiv; (2) aplicaţii relevante; (3) teste de autoevaluare; (4) teme pentru verificare/ examen.

In esenţă, primul capitol se referă la forme şi atitudini ce definesc ştiinţa retoricii, cu interes particular pentru ceea ce se întâmplă pe axa emitent – receptor şi pentru felul cum se conturează adevărul în retorică. Cel de-al doilea capitol întreprinde o analiză critică argumentată a înţelesurilor retoricii secolului nostru. Se explică noua ştiinţă a comunicologiei şi datele fiinţei spiritualizate a zilelor noastre, homo significans. Oferim, spre investigare, o suită de texte pentru comentarii personale asupra lor, cu următorul orizont al aşteptărilor: să se treacă dincolo de latura de literaturizare spre diversitatea unor situaţii de vorbire. Iar, dacă se poate broda teoretic pe marginea lor, să se facă apel nu atât la teorii ale textului literar, cât la teorii ale culturii.

Pentru un studiu mai amplu al tematicii, facem următoarele recomandări bibliografice minimale:

Austin, J. L. (2003) Cum să faci lucruri cu vorbe, trad. S. Corneanu, Bucureşti: Ed. Paralela 45.

Bidu-Vrânceanu, A. et al. (2005) Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Nemira.

Cârâc, I. (2003) Teoria şi practica semnului. Iaşi: Institutul European. Deac, I. (2002) Introducere în teoria negocierii. Bucureşti: Paideia.Drăgan, G. (2005) Modele culturale comparate. 1.1.2 ¨ 11Fârte, Gh.-I. (2004) Comunicarea. O abordare praxiologică. Iaşi: Casa

Editorială Demiurg.Flew, A. (1996) Dicţionar de filozofie logică. Bucureşti: Humanitas. Genette, G. (1994) Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, trad. I. Pop,

Bucureşti: Editura Univers.Ionescu-Ruxăndoiu, L. (1999) Conversaţia. Structuri şi strategii, Bucureşti:

Editura ALL EDUCATIONAL.


Cuvânt introductiv și bibliografieIonescu-Ruxăndoiu, L. (2003) Limbaj şi comunicare, Bucureşti: Editura ALL

EDUCATIONAL. Jost, W. & W. Olmsted (eds.) (2006) A Companion to Rhetoric and Rhetorical

Criticism. Blackwell Publishing Ltd.Leviţchi, L. (1975) Indrumar pentru traducătorii din limba engleză în limba

română. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Maingueneau, D. (2007) Discursul literar. Iaşi: Institutul European.Mihai, G. (1996) Psiho-logica discursului retoric. Focşani: Ed. Neuron.Mihai, G. (1998) Retorica tradiţională şi retorici moderne. Bucureşti: Ed. BIC

ALL. Milea, D. şi S. Antofi (eds.) (2007) Discursul intelectual la răspântiile istoriei.

Galaţi: Editura Europlus.Movilă, M. (1996) Retorică. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea. Mucchielli, A. (2002) Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare.

Iaşi: Polirom.Mucchielli, A. (2005) Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia

situaţiilor de comunicare. Iaşi: Polirom.Nash, W. (1989/1992) Rhetoric. The Wit of Persuasion. Cambridge:

Blackwell Publishers.Oprea, I. (2007) Elemente de filozofia limbii, Iaşi: Institutul European.Panaitescu, V. (coord.) (1994) Terminologie poetică şi retorică. Iaşi: Ed.

Universităţii „Al. I. Cuza”.Patapievici, H.-R. (2005) Omul recent. Bucureşti: Humanitas.Thom, F. (2005) Limba de lemn / La langue de bois (Juilliard, Paris, 1987).

Trad. M. Antohi. Bucureşti: Humanitas.Wunenburger, Jean-Jacques (2004) Filozofia imaginilor/ Philosophie des

images (Presses Universitaires de France, 1997). Trad. M. Constantinescu. Iaşi: Polirom.

*** (2006) Semiotics beyond Limits. Proceedings of the First ROASS Conference. Bacău: ALMA MATER Publishing House.


Capitolul I - Precizări esenţiale

Capitolul I – Precizări esențiale

1.1 Repere teoretice

1.1.1 Discurs şi discursivitate a retoricii

Denumirea de retorică se consideră că provine de la substantivul grecesc referitor la persoana capabilă să se exprime în public cu efect oratoric, cu elocvenţă demnă de apreciat. Este vorba de retor, cel care leagă, sau cel puţin lega, în viziunea anticilor, conţinutul valoros al celor afirmate cu forma aleasă de exprimare. Retorica este în egală măsură artă şi ştiinţă în elaborarea unui discurs.

Deşi în cele ce urmează vom fi interesaţi de formele şi atitudinile retorice contemporane nouă, câteva precizări sumare, de ordin istoric, se impun. Efectul scontat este că demonstrăm astfel multitudinea de posibilităţi de a defini retorica, de a-i surprinde notele caracteristice care, cu toată diversitatea lor, se reunesc să dea formă unitară acestei discipline filologice.

Locul de origine al retoricii este considerat Sicilia (sec. al V-lea î.e.n.). Retorica s-a dezvoltat la Atena în secolul următor şi a evoluat spre arta ornării oratorice în Roma antică. A străbătut Evul Mediu şi Renaşterea acordând atenţie maximă tropilor sau figurilor retorice, astfel încât ultimele secole de retorică clasică sunt considerate a fi fost secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Noua retorică este cea de mijloc de secol XX, când se analizează prioritar conţinutul comunicării, forma enunţului şi compoziţia discursului. O ultimă actualizare a retoricii o constituie retorica lecturii. Este limpede că în secolul al XXI-lea retorica este vie prin legăturile sale interdisciplinare şi devine complexă prin preocupări legate de retorica diverselor forme de cultură.

Este utilă şi jalonarea oferită nu de secole, ci de nume mari ale retoricii şi de perspectiva pe care o deschid ei retoricii. Socrate o vedea drept slujitoare a adevărului. Pentru Aristotel, ea este arta de a fi convingător, oricare este realitatea sau aparenţa. Cicero înclină cu interesul său spre elocvenţă, iar Quintilian înclină balanţa spre arta de a vorbi bine. Pe parcursul a două mii de ani, retorica a convins asupra următoarelor scopuri, în esenţă: nu doar persuadarea, cum se simplifică în mod curent lucrurile, ci şi justificarea, demonstraţia, funcţia deliberativă. In fond, retorica nu apare numai într-un spaţiu consacrat rostirii unui discurs public, ci şi în diverse alte spaţii ale vieţii actuale, cum ar fi şcoala, tribunalul, cabinetul terapeutului sau psihologului, redacţii de presă, cabinete diplomatice, reclamă şi publicitate, etc. Practic, viaţa politică, juridică sau comercială nu poate ignora resursele şi regulile retoricii în forme orale sau scrise.

Se pot preciza şi câteva discipline care furnizează tehnici de analiză şi concepte de lucru retoricii, şi anume – in principal – teoria textului, lingvistica generală, stilistica, poetica, teoria comunicării. In sprijinul acestei optici de interdisciplinaritate vine şi bibliografia acestui suport de curs. Iar pledoaria noastră este pentru o teorie integrată a limbii, alături de sintaxă, fonologie, semantică, pragmatică, şi înţelegerea teoriei retoricii ca o modalitate de a

Retorică. Figuri ale discursului7


privi metodele de analiză a exprimării la toate nivelurile lingvistice, traversând întregul spaţiu lingvistic.

Ideea conducătoare pentru materialul de faţă este că centrul de interes se află, în actualitate, deplasat spre relaţia de comunicare şi că o examinare critică a acestei relaţii aşază logicul şi psihologicul într-o unitate de alcătuire cu exprimarea retorică.

In consecinţă, ne vom ocupa de vorbire sau de discurs?

Concepţia saussuriană asupra limbii vizează utilizarea codului lingvistic pentru exprimarea unei gândiri personale. Vorbirea (desemnată prin fr. parole) reprezintă concreteţea care se opune ideii abstracte de sistem. Dar sistemul funcţionează graţie normelor sociale de comunicare, într-un cuvânt graţie discursului. Gustave Guillaume, la jumătatea secolului al XX-lea, înlocuieşte dihotomia limbă-vorbire cu limbă-discurs, efectuând critica versiunii Saussure. Totodată Gustave Guillaume lucrează cu formula limbaj= limbă + discurs. Limba se situează la nivelul abstract de ştiinţă lingvistică a vorbitorilor; discursivitatea este raportarea concretă a faptelor. Guillaume face o relaţionare suplă a contrariilor şi vorbeşte de o noţiune complexă de cauzat construit sau gândire construită. Eugen Coşeriu, pe de altă parte, este interesat de studierea limbajului în calitatea sa fundamentală de obiect cultural, care „funcţionează prin şi pentru vorbitor”. Adăugăm şi distincţia pe care o face între vorbire ca activitate şi vorbire ca facultate de a vorbi, de a exprima (adică, există o tehnică a vorbirii). Este aşadar foarte util să se conştientizeze perspectiva structurală - în care se instituie statutul cuvântului în raport cu celelalte cuvinte - şi perspectiva funcţională, în care se fac raportări la cunoaşterea extralingvistică, la determinările contextuale. Dacă vedem sistemul, limba este obiectul lingvistului, dacă vedem funcţia, limba este obiectul retorului (cu precizarea că limbă şi limbaj rămân pentru unii echivalente, iar pentru alţii înregistrează diferenţa de extensie de mai sus).

Pentru clarificarea unor ambiguităţi, se mai utilizează şi formula limbaj de specialitate (ori stil funcţional), când se are în vedere o ştiinţă sau o activitate anume. Dar atunci nu se comunică acelaşi lucru cu binomul limbaj-metalimbaj (adică, limbajul al cărui obiect este alt limbaj)?

Dincolo de multe dezbateri cu interpretări diferite, care în mod tolerant vor coexista mai departe, putem reţine trei concluzii ferme :

(1) retorica rămâne un mod actual de abordare a discursului ;(2) discursul poate fi vorbit, şi atunci se vor analiza şi elemente non-

verbale de construcţie a mesajului rostit (aspecte mimice, gestuale, de vestimentaţie sau aparenţă fizică a retorului), dar discursul poate fi şi scris, în care caz se vor analiza formele scrise şi aspectele monologice de text ;

(3) există tendinţa mai largă în cercetarea umanistă modernă să se depăşească un nivel abstract şi speculativ în favoarea unei orientări practice care are în vedere răspunsuri la necesităţi sociale.

In cele ce urmează, sperăm să fie clară identificarea unor concordanţe sistematice între anumite selecţii lingvistico-retorice şi anumiţi parametri situaţionali. Studiile teoretice au astfel o certă valoare practică, pentru că pot da o şansă armonizării raporturilor dintre oameni.



Dacă ne punem întrebarea „ce se cunoaşte despre adevărul retoric?”, este util să ne amintim că retorica efectivă (concretizată în discurs) vizează un public care este dirijat spre asumarea unui adevăr probabil. Adevărul trebuie asumat pentru motivul că pe convingerea în adevăr îşi întemeiază oamenii comportamentele, acţiunile, atitudinile, dorinţele. Dar, dacă admitem că cineva poate să se înşele sau să fie înşelat, teza emiţătorului de discurs nu ar avea de ce să fie asumată şi de alţii. Reţinem (cf. Mihai 1998: 15) că un act retoric trebuie să informeze, să dovedească şi să obţină asumarea. Gh. Mihai (ibid., p. 16) afirmă că „structurile informaţionale sunt pândite de erori logice, de insuficienţă sau de manevre, dovedirea stă la cheremul mijloacelor de dovedire şi interpretării lor, obţinerea asumării ţine de tehnici psihologice”. In continuare discuţia se îndreaptă firesc spre manipulare, o practică ce stârneşte animozităţi. Publicul rămâne în naivitatea sa convins că a găsit exact ce căuta, în timp ce utilizatorul retoricii obţine acordul publicului într-un scop străin acestui public. Există şi o cvasi-manipulare, practic o dirijare, atunci când publicul se opune propriului interes şi se apelează la tehnici seductive. Acest mod de acţiune se poate regăsi în şedinţe de psihoterapie sau în procesul educativ din şcoli.

In relaţia dintre emitere şi receptare a retoricii trebuie introdus adevărul întâlnirii unor subiectivităţi (sau subiectualităţi) care interacţionează conform unor mecanisme profunde şi complexe. Lingvistica pragmatică britanică şi americană ţine cont de acest aspect al adevărului comunicării şi nuanţează astfel: pe de o parte, vorbitorul îi dirijează interlocutorului – prin anticipare – reacţiile şi verifică înţelegerea enunţurilor sale; pe de altă parte, receptorul decodează selectiv informaţiile primite în raport cu o motivare a sa independentă de cea a emiţătorului. Fiecare are propriul său context de acţiune interpretativă.

Trebuie observat că nu lingviştii au descoperit, de fapt, condiţionarea contextuală a sensurilor diverselor mesaje, ci filosofii, iar despre doi dintre ei – cei cu adevărat pioneri în teoria comunicării – scrie Ionescu-Ruxăndoiu (2003: 12): „In mod autonom, L. Wittgenstein, profesor la Cambridge, şi J. Austin, profesor la Oxford, contestând importanţa crucială pentru semantică a condiţiilor de adevăr, au subliniat rolul esenţial al uzului. Este bine cunoscută formularea lui Wittgenstein meaning is use („sens înseamnă uz”) (Wittgenstein, 1953, 43). In concepţia acestuia, a vorbi o limbă este parte a unei activităţi, iar enunţurile sunt explicabile numai în relaţie cu această activitate. Jocurile lingvistice (language games) pun în legătură limba, concepută ca un calcul (deci ca un sistem de reguli), cu realitatea pe care o interpretează, descriu şi transformă (Carlson, 1983, XIV).”

Care e adevărul unei structuri lingvistice? Ca să răspundem, cităm din I. Cârâc (2003: 34): „pentru a fi investită cu valoare de adevăr, forma logică necesită adaosuri pragmatice privind referinţa sau forţa ilocuţionară a enunţului (…). Adepţii semanticii implicitului integrează semanticii concepte pragmatice cum sunt presupoziţiile sau implicaturile convenţionale şi conversaţionale, care trebuie să asigure coerenţă şi continuitate dialogului, nu numai celui cotidian, ci şi dialogului fără de care nu se poate constitui nici o ştiinţă.”



Comunicarea orală prezintă o serie de trăsături generale, care o disting de cea scrisă şi care explică particularităţile sale lingvistice la nivel de macrostructură şi microstructură. Tabloul de ansamblu al distincţiilor enunţate diferă de la cercetător la cercetător.

- Se vorbeşte de prezenţa tiparelor mnemotehnice care formează însăşi substanţa gândirii. E destul să amintim relatări şi conversaţii curente.

- S-a sesizat că structurile orale sunt bazate mai degrabă pe adăugare decât pe subordonare. Coordonarea vine pe lângă construcţii la limita dintre coordonare şi subordonare.

- Se remarcă gradul ridicat al redundanţei structurilor. Paradoxal, un text oral transcris apare ca fiind prea lung, dar şi insuficient. Elementele de umplutură pot fi explicaţii, comentarii, repetiţii, elementele de insuficienţă pot fi elipsele, parataxa, enunţurile incomplete.

- Mijloacele de expresie sunt mixte: verbale, nonverbale, paralingvistice.- O mare parte a activităţii verbale nu serveşte la transmiterea de

informaţie, ci la semnalarea relaţiilor de comunicare (comuniune fatică).

- Comunicarea orală e participativă şi empatică, cea scrisă presupunând distanţarea şi obiectivarea; de aici, numeroase mărci emoţionale.

- Discursul oral se caracterizează prin linearitate temporală, iar cel scris prin linearitate spaţială.

Aşa cum s-a observat, există forme orale a căror realizare este mai aproape de scriptic, după cum există şi forme scrise cu realizări de tip oral. In literatură scripticul de factură orală este intenţionat, determinat de cerinţele autenticităţii. O menţiune specială despre limbajul scris este că el devine util şi este luat ca model în cazul comunicării între parteneri al căror statut social este net diferit.

Deşi se susţine că distincţia formal-informal nu este conştientizată de fiecare comunicator în mod riguros, măcar intuitiv deosebirile sunt utile, mai ales când este vorba de acte de limbaj. Criteriile invocate sunt cadrul interactiv, numărul şi felul participanţilor, prezenţa sau absenţa aşa-ziselor ritualuri de deschidere şi încheiere a comunicării, prezenţa sau absenţa a diverse constrângeri extra-gramaticale. De exemplu, ceea ce este formal se desfăşoară într-un cadru interactiv complementar: există o inegalitate, cineva este într-o poziţie „superioară” sau „inferioară” în raport cu o putere recunoscută. Trebuie considerat, aşadar, formal discursul de interacţiune între director şi petent, avocat şi client, medic şi pacient, etc. Inegalitatea aceasta este temporară şi locală. Ea este dictată de rolurile pe care le asumă comunicatorii. Comunicarea informală presupune un cadru interactiv simetric, egalitate de statut şi un minim de diferenţă de rol. Doi parteneri într-un act de limbaj informal îşi definesc locurile ad hoc, în funcţie mai ales de imaginea pe care o au cu privire la celălalt. Ei sunt reduşi numeric, venind în situaţia de comunicare oarecum întâmplător. Consecinţa majoră este că reducţia de rol nu se mai face şi comunicatorii apar cu caracterul, memoria, temperamentul, cunoştinţele, emoţiile care le sunt specifice. Actele de comunicare informală nu sunt delimitate de formule ritualice. De asemenea, nu există predeterminare cu privire la ordinea in care participanţii sunt emitenţi şi receptori; există în acest sens posibilităţi de reglare produsă spontan de



către ei. In fine, conţinuturile vehiculate de mesajele lor sunt de o mare diversitate.

1.1.2 Definirea figurilor

Figura – sau reprezentarea unei forme – este necesară pentru frumuseţea stilului retoric. Inainte de orice, figura are o natură sintactică, pentru că ea înseamnă, concret o altă înlănţuire de cuvinte decât în exprimarea curentă. In această accepţie, observăm că distincţia între trop şi figură nu este vitală. Este vorba de împlinirea gustului pentru ornament şi totodată manifestarea meşteşugului artistic.

O simplificare a istoriei definiţiilor date figurii poate conduce spre sistematizări binare precum cele ce urmează (dar şi în moto-ul acestui curs): Figura se defineşte prin ceea ce este şi prin ceea ce face. Figura se realizează prin semnificant (expresia mai frumoasă faţă de expresia banală cu acelaşi sens) sau prin semnificat (figura semnifică emoţii sau gânduri). Figura este relaţia între două sau mai multe cuvinte co-prezente, ceea ce situează figura între cuvânt şi enunţ. Figura combină ideologia cu poezia, ambele cu suport în text şi ambele cu ţinta în imaginarul oamenilor.

Ce atribute poate accepta termenul-concept figură? O figură substitutivă operează sistematic cu semnificaţii care se substituie în lanţ, de exemplu în cazul alegoriilor, metaforelor, metonimiilor, antifrazelor. O figură prozodică se raportează la aspecte fonologice suprasegmentale, precum ritm, accent, pauză, înălţimea sunetului (la nivelul competenţei fonoestetice a emitentului). O figură ritmico-sintactică face ca elemente ritmice şi sintactice să interacţioneze, ca la ingambament, unde fraza începută într-un vers se continuă la începutul următorului vers, sau forma de repetiţie cunoscută drept anaforă, chiasmul care combină repetiţia cu inversiunea sau e văzut ca o simetrie în cruce, ori cenzura catalectică pentru o structură metrică incompletă. O figură mitică desemnează chipurile discursului într-un mod mai puţin abstract decât structurile stilistice şi se raportează la imaginea divină înlăuntrul omului. In diverse grile sau roluri, vom avea atunci – din transcendent în imanent – Vânătorul/ Războinicul/ Militarul, Bufonul/ Artistul/ Creatorul, Mama buna/ Regina, Mama rea/ Vrăjitoarea, Căpetenia/ Directorul/ Liderul, Şamanul/ Vindecătorul/ Medicul, etc. O figură arhetipală este, alternativ, alt vocabular pentru desemnarea a ceva extrem de variat (acţiune, personaj, idee, situaţie, decor, instituţie, eveniment) cu trăsături generale sau universale. Atunci avem, pentru coloratură retorică, personaje ca mai sus, ori imagini-simboluri (de exemplu, animale, păsări, fenomene naturale), ori teme arhetipale (de exemplu, iniţierea, destinul, jocul între aparenţe şi realitate, mântuirea), ori pur şi simplu situaţii (naşterea, rivalitatea între fraţi, mutarea de la ţară la oraş, dorinţa incestuoasă, şi altele).

Figurile sunt tropi sau non-tropi, cu trăsături concrete sau abstracte, cu exterior primitiv sau sofisticat, dar mereu căutând un anumit efect, în general



combinându-se şi potenţându-se reciproc pentru a crea anumite tipare uşor de recunoscut şi interpretat. Figurile ne sunt utile dacă este vorba să diferenţiem argumentat un produs artistic sau cvasi-artistic de uzul obişnuit al limbajului. Figurile presupun (cf. Oprea 2007: 97) forme de discurs repetat aflate în însăşi fundamentarea unui text (I. Oprea exemplifică din cultura română cu Anton Pann, Costache Negruzzi şi Ion Creangă, care au într-adevăr o retorică absolut personală). Tot I. Oprea aminteşte de texte sapienţiale, de maxime şi dictoane, de variate construcţii culte care “tind spre realizarea unui tip de discurs filozofic” (ibidem).

Preţuirea figurilor se produce pentru un grup restrâns de cunoscători. Figurile procură o plăcere estetică cu atât mai elevată cu cât sunt mai rare, mai subtile şi mai elegante. In perioada în care retorica era o disciplină a artei oratorice, figurile au dat mult de lucru retoricienilor, care au evidenţiat cu hărnicie numeroase specii, majoritatea purtând nume greceşti (cum vă sună o listă precum silogismul, entimema, epicherema, dilema, soritul, etc. cu toată trena de precizări de schemă logică urmată?). Marii oratori aşa au considerat, că trebuie să pună în centrul atenţiei activitatea de descoperire a instrumentelor cu care să convingă şi, prin invenţie, adică prin acte de gândire autentică şi originală, să aducă pe lume elemente intelectuale inexistente (popular, la noi se spune că “născoceşti”). Pentru clasici, importantă este metoda, adică – în retorică – o artă de a începe lucrul şi de a-l duce până la capăt fără a neglija elemente esenţiale, cuprinzând un subiect în totalitatea lui şi focalizând discursul pe anumite figuri. Unitatea lui stilistică, construită prin figuri, va avea nevoie şi de coerenţă logic-formală şi de obţinerea adeziunii publicului. Departe de a-şi fi perimat raţiunea de a exista, cele patru capitole ale retoricii celor din vechime pot fi reluate oricând de retorul modern: 1. Mantanologia – sau teoria invenţiei (cere soluţionarea întrebării „Cu ce material aflat la dispoziţia noastră construim argumentarea?”); 2. Tasologia – sau teoria dispunerii (cere soluţionarea chestiunii „Cum organizăm argumentativ discursul?”); 3. Tropologia – sau teoria elocuţiunii (pentru a rezolva problema „In ce mod expunem, prin limbaj, argumentarea pro şi contra?”); 4. Teatrologia – sau teoria acţiunii (întrebarea este „Ce mijloace extralingvistice şi paralingvistice pot sprijini activitatea noastră retorică?”).

In final, şi de dragul unei ultime sinteze, propunem următorul tablou al figurilor, în viziunea preluată lejer şi nu cu stricteţe de la Fontanier şi Todorov (cf. Panaitescu 1994: 67): A. figuri cu deturnarea sensului propriu al cuvintelor în a) tropi de semnificaţie şi b) tropi de expresie; B. non-tropii adică figuri cu conservare de sens şi repartizaţi în două subclase, a) figurile de cuvinte şi b) figurile de gândire. Mai precizăm că figurile de cuvinte acoperă patru zone: dicţiune, construcţie, elocuţiune, stil. La rândul lor, figurile de gândire sunt omniprezente în discurs; cu toate acestea, a se reţine că ele nu sunt dependente de discurs, ci au o existenţă eminamente intelectuală.

1.1.3 Axa emitent-receptor

Observăm că ceea ce se propune în acest subtitlu nu constituie o problemă pentru gramatică, căci gramatica consideră distincţia dintre emitere şi receptare ca neoperantă. Teoria comunicării o pune însă într-un centru de



interes notabil, tocmai pentru că emiţătorul şi receptorul au de soluţionat probleme diferite. Dacă acceptăm că în orice context în care se plasează ei există trei componente – cea lingvistică, cea sociologică, cea psihologică – vom reuşi să facem precizări care să răspundă la ce se întreabă mai sus.

Posibilităţile de manifestare ale participanţilor la comunicare sunt descrise mai întâi de datele sociologice referitoare la (1) identitatea lor, (2) rolul şi statutul lor social, (3) locul şi momentul comunicării. Datele cognitiv-psihologice sunt furnizate de (a) informaţiile pe care ei le ştiu, (b) supoziţiile pe care ei le fac, (c) datele pe care ei le consideră din start corecte şi de necontestat, (d) intenţiile pe care ei le fac cunoscute în situaţia dată.

Emitentul operează selecţia mijloacelor lingvistice de care se va folosi în funcţie de scopurile sale. El va dori să controleze procesul interpretativ de la polul receptării. Totodată îl va determina, în caz de reuşită pragmatică, pe partenerul său să reacţioneze corespunzător. Nu va neglija că poate fi nevoit să menajeze susceptibilităţi, să dizolve o rezistenţă, să dea impresia unei libertăţi de decizie pentru partener. In concluzie, emitentul are comportament predictiv şi strategic.

Receptorul face deducţii despre (1) ce s-a spus în momente anterioare interacţiunii cu el, (2) ce e mutual presupus, (3) ce se spune de dicto şi de re (locuţie şi ilocuţie), (4) ce date situaţionale mai trebuie luate în calcul. El va alege dintre ipotezele interpretative pe acelea la care nu are contraargumente la îndemână. In concluzie, receptorul are comportament strategic euristic. El descoperă ce i s-a spus şi, ceea ce este de presupus, planifică propria intervenţie.

Potrivit unor studii de psihologie socială, în stabilirea unei relaţii sociale, deci şi intr-un dialog reuşit emitent-receptor, se pot parcurge următoarele cinci faze:

1. iniţierea – se caută stabilirea unui canal de comunicare şi se folosesc, cu prudenţă, formule convenţionale, manifestând, de regulă, amabilitate;

2. tatonarea – se adoptă o atitudine necritică, deschisă, calmă, degajată, căutând totodată dobândirea unor informaţii despre interlocutor;

3. intensificarea – prin autodezvăluiri reciproce, şi probabil cu semne nonverbale de asemenea, o personalitate se îmbină, cum s-ar spune, cu cealaltă;

4. integrarea – prin atitudini, opinii, interese, gusturi împărtăşite, s-a format un grup distins net de restul oamenilor;

5. unirea – se dobândeşte recunoaşterea socială a acestui grup.

Dizolvarea unei relaţii sociale se cuvine de asemenea descrisă, cu cinci

faze şi următoarea succesiune:

1. diferenţierea – afirmarea propriilor valori în contrast cu ale interlocutorului;

2. limitarea – restrângerea subiectelor care fac obiectul comunicării;3. stagnarea – comunicarea devine dificilă chiar dacă s-a referit la

chestiuni minore sau superficiale;



4. evitarea – au loc încercări de evitare fizică sau de ignorare a celuilalt;5. încetarea – i se dă de înţeles interlocutorului că e tratat ca un străin.

La ambii poli ai comunicării se va accepta că:- există o zonă de informaţii necodate în limbă;- există o zonă de motivaţii personale inexplicabile sau inedite;- există deducţii pe care gramatica nu le poate furniza;- există sensuri care nu se asociază prin convenţie cu structuri

lingvistice specifice.

Sintetizând: în negocierea care se petrece între ei, emiţătorul şi receptorul folosesc cu prioritate parametrii unui context comunicativ. In principal este vorba de factorii care afectează uzul lingvistic sub aspectul formei şi al semnificaţiilor retorice. In plan secundar, se poate ţine seama de natura definitivă a formulărilor în scris şi de natura negociabilă a tranzacţiei dintre parteneri coprezenţi, mai simplu spus: pe parcursul mesajului rostit.

Utilizarea spaţiului de către retor trebuie pusă în legătură cu impunerea unei distanţe sociale. Desigur se fac doar aproximaţii în cele comunicate mai jos, dar nu se poate neglija faptul că distanţele sunt în strânsă legătură cu specificul comunităţii în care se instituie. De exemplu, o regiune mediteraneană – sau oricare alta dens populată – va înregistra distanţe mai mici; şi viceversa, în părţi ale globului slab populate distanţele vor fi mai mari. Analizele care se leagă de numele lui Edward T. Hall (cf. Fârte 2004: 36) definesc patru tipuri de distanţă.

1. Distanţa intimă presupune ipostaza apropiată de contact fizic şi ipostaza îndepărtată de 15 cm - 40 cm. Caracteristicile situaţionale ar fi reducerea componentei verbale (cu alte cuvinte, nu se vorbeşte sau se vorbeşte cu volum redus), evitarea privirii directe, limitarea gesturilor, mai ales că lipseşte o perspectivă de ansamblu asupra situaţiei. Să ilustrăm cu zona intimă impusă de deplasarea cu liftul: semnele se reduc la minimum pentru că fiecare se protejează şi îl protejează pe vecin; postura rigidă adoptată ar sugera că există tendinţa să te prezinţi pe tine ca obiect; orice apariţie nouă resimţită ca intruziune duce la recalcularea unei distanţe de protecţie.

2. Distanţa personală presupune ipostaza apropiată de 45 cm - 74 cm şi ipostaza îndepărtată de 75 cm - 1,25 m. Este vorba aici de zona de familiaritate cu acces pentru membrii familiei şi prietenii apropiaţi. Caracteristicile situaţiei sunt volumul normal al vocii, conţinutul intim al mesajului, eventual un subiect neutru pus în discuţie.

3. Distanţa socială presupune ipostaza apropiată de 1,25 m - 2,10 m şi ipostaza îndepărtată de 2,10 m - 3,60 m. Caracteristica principală este că interlocutorii nu se cunosc, dar comunică în circumstanţe speciale precum un ghişeu instituţional, o recepţie, un cabinet medical, un birou de director. Vocea devine clară şi plină, modulându-se astfel încât să conţină indicaţii ierarhice.

4. Distanţa publică presupune ipostaza apropiată de 3,60 m - 7,50 m şi ipostaza îndepărtată mai mare de 7,50 m. Se analizează aici un vorbitor în faţa unei colectivităţi, unui public căruia i se asigură, de drept, condiţii de vizibilitate şi audiţie prin grija retorului. Discursul public devine formal, teatral şi marcat de stereotipuri, iar reacţia interlocutorilor este întârziată şi minimă în raport cu împrejurările anterioare.



Elementul de bază când se analizează spaţiul comunicării este, prin urmare, adaptarea teritoriului la nevoile comunicatorilor, inclusiv evoluţia lor eficientă şi securitatea lor în această postură.

Să invocăm câţiva utilizatori de discurs. Un avocat, un profesor, un manager, un om de ştiinţă şi alţii se pot angaja în nume propriu în discursul retoric. Dar actorul din clipul publicitar, parlamentarul şi liderul de partid, purtătorul de cuvânt, negociatorul şi aşa mai departe? Ei acţionează în slujba unor interese transindividuale şi mizează intens pe farmecul şi/ sau credibilitatea lor. Şi unii şi alţii pot evidenţia interese grupate în trei categorii: interesul de a avea (interes pragmatic); interesul de a fi (interes afectiv); interesul de a şti (interes cognitiv). Aceste interese pot fi într-o unitate în care se potenţează unele pe altele şi se satisfac în cadrul relaţiilor sociale. Mai precizăm că interesul pragmatic are drept finalitate utilul, interesul afectiv se orientează spre bine, iar cel cognitiv vizează adevărul.

Discursul retoric, având un fundament creat de interesele menţionate mai sus, va urma o seamă de protocoale empirice:

Publicul tinde să înţeleagă, din ansamblul argumentelor retorului, acele elemente care concordă cu orizontul lui.

Publicul este permeabil la argumente care îi satisfac aşteptările cognafective.

Publicul este activ în receptare în măsura în care aşteptările lui şi încrederea lui nu sunt ambigue.

Publicul devine receptiv când are încredere în retor (a se lua în calcul legea „buzduganului”, ca la zvon şi repetiţie publicitară), o încredere uneori construită pe o caracterizare standard („Poartă şapcă, e de-al nostru”) sau pe lucruri colaterale („Are figură de savant, seamănă cu Iorga”). Publicul poate avea o teză asumată care nu mai face necesară demonstraţia din partea retorului.

Argumentele şocante conduc minimal la însuşirea unei teze dacă publicul nu împărtăşea tezele retorului. Este poate locul să se discute faptul că aşteptările publicului au intensităţi diferite, şi anume: (a) nivel nul de aşteptare, când publicul este neinteresat şi retorul nu l-a pregătit; (b) nivel natural de aşteptare, la un public echilibrat cognafectiv; (c) nivel tensionat de aşteptare, la un public saturat de informaţii colaterale despre retor.

Publicul care renunţă la opţiunile sale fiind în aşteptare de argumente sau solicitând argumente de la retor va fi uşor de condus spre teza acestuia.

Se mai pot fomula şi s-au formulat şi alte protocoale, care sunt de fapt nişte reguli tehnice care suferă numeroase amendamente, care combină factori subiectivi (de exemplu, o încredere de la faptul că retorul are mustaţă, ori neîncredere pentru că are sacou în carouri) cu factori obiectivi (de exemplu, o contrazicere a unei mentalităţi persistente sau a unei tradiţii). Ar fi eronat şi să se considere că publicul este o masă amorfă, fără o reacţie critică, căci aceasta nu s-ar potrivi nici cu un grup studenţesc, nici cu un parlament, nici cu o comisie, nici cu instanţa de judecată. Experţii au arătat însă că prin imitaţie, prin simpatie, prin iradiere, orice public este mai lesne convins de strategiile retorului decât fiecare individ în particular.

Cu privire la barierele care se pot interpune între retor şi public, se pot semnala elemente diverse care distrug o ascultare veritabilă şi de care se



ţine seamă: diferenţe de percepţie, concluzii pripite, lipsă de interes, lipsă de cunoaştere, emoţii, prejudecăţi, diferenţe de tip de personalitate, şi altele.

Discutarea tipologiilor de comunicatori care se cunosc are un grad sporit de interes pentru practica noastră cotidiană, chiar dacă tipurile de comunicatori se obţin în plan teoretic prin abstractizări. Fiecare individ adoptă preponderent o anumită ipostază, dar el îşi poate schimba „încadrarea” în funcţie de situaţia concretă în care se află. De altfel este foarte important dacă el se defineşte ca dominant sau dominat, dacă este într-un climat liniştit, de consens, sau într-o situaţie conflictuală, dacă are interese convergente sau divergente faţă de interlocutor.

Se cuvine analizat (pentru a stabili tipurile) cum apare actul autorevelării, aspectele din conceptul de sine pe care emitentul le cunoaşte - deci este vorba de cunoaşterea şi acceptarea de sine. Pe de altă parte, receptorul face acţiunea de discernere, adică află cine este emitentul, iar această acţiune este cumulativă şi promptă dacă se realizează în ritmul autodezvăluirii. Oricum, constatarea teoretică este că amploarea discernerii nu poate depăşi amploarea autodezvăluirii. In vorbe simple, receptorul ştie despre emitent exact atât cât „binevoieşte” el să destăinuie. Precizia actului de discernere este greu de asigurat.

O propunere de tipologizare în funcţie de autorevelare şi discernere este următoarea:

1. Ermitul nu vrea sau nu poate să coopereze cu interlocutorul; el nu-şi dezvoltă conceptul de sine, nu permite să se facă previziuni cu privire la comportamentul lui şi nu susţine un act de comunicare de durată sau de substanţă. Este un apatic.

2. Iscoditorul caută superioritatea faţă de interlocutor prin ascunderea propriei personalităţi; in schimb, el „stoarce” informaţii, dar disimularea lui ca şi indiscreţia vor fi repede imitate de partener. Astfel, individul pe care vrea să-l controleze îi va scăpa din cauza acestor practici neloiale.

3. Flecarul se face vinovat de dezvăluire fără restricţii a informaţiilor, fiind totodată opac la informaţiile pe care le-ar putea căpăta din observarea sau ascultarea partenerului. Ajunge astfel vulnerabil şi, în ultimă instanţă, un învins.

4. Comunicativul este model exemplar de comunicator, combinând dezvăluirea datelor despre sine cu observarea atentă a celorlalţi. Dar tipul ideal poate funcţiona numai într-o societate ideală, altminteri el se inchide în sine pentru că se simte vulnerabil şi expus. Mediile sociale sunt în realitatea curentă grevate de suspiciuni, tensiuni de tot felul, agresivitate. Adoptarea conduitei de interlocutor comunicativ ar fi prea riscantă.

Interacţiunea de influenţare reciprocă între parteneri este un comportament intenţionat şi, totodată, exercitat şi suportat de către persoane libere. Influenţarea este condiţionată de stabilirea unei relaţii de cooperare. După gradul de realizare a influenţării (de către emitent) şi după gradul de răspuns la influenţe (de către receptor), se mai stabilesc patru tipuri de protagonişti ai comunicării:



1. Indolentul nu se implică în viaţa comunităţii, deci nici în interacţiune semiotică. Nu cere nimic şi nu răspunde la influenţe. Se autoexclude din viaţa socială.

2. Servilul este interlocutorul care nu are personalitate şi se străduie într-un unic sens – să satisfacă prompt interesele celuilalt. Treptat pierde bucuria de a trăi şi este şi el exclus pentru că indispune cu amărăciunea lui. Comportamentul îi este imprevizibil.

3. Dictatorul îi depersonalizează pe cei din anturaj, pentru că îi vede doar ca mijloace de atingere a obiectivelor sale egoiste. Provoacă astfel situaţiile conflictuale care îi aduc căderea. Anularea statutului de dominaţie îl ia prin surprindere aproape întotdeauna.

4. Sociabilul manifestă solicitudine faţă de ceilalţi, dar ştie şi să-i determine să vină în întâmpinarea intereselor sale. El catalizează relaţiile de comunicare şi contribuie la îmbunătăţirea coeziunii sociale. Este tipul ideal de comunicator.

Cu privire la strategiile de rezolvare a problemelor sociale cu care se confruntă, tipurile descrise pot recurge la comportament de eschivare, sau de acomodare, la competiţie sau la colaborare.

Este util să definim aici strategia optimă: o raţionalizare a problemei ivite, prin (a) reconstituirea datelor ei încât să nu fie nici o neînţelegere, (b) subordonarea la obiectivele şi valorile comune tuturor interlocutorilor, (c) stabilirea unor reguli de cooperare între membrii grupului. Retorica stilului de comunicare eficient reclamă însă timp.

1.1.4 Rezolvarea retorică a unui conflict de interese

In transferul de informaţii ce se petrece între persoane competente, dar care ajung într-o situaţie conflictuală, înţelegerea finală a partenerilor nu este expresia unei inspiraţii sau porniri de moment, ci o practică profesionistă a regulilor negocierii. De exemplu, schimbările sunt posibile dacă se vehiculează argumente relevante (şi vechi şi mai noi), care au capacitatea de a induce o schimbare de atitudine sau de opinie. Negocierii îi este specifică natura procesuală, de continuă schimbare şi transformare. Care este locul comunicării? Comunicarea este una din condiţiile negocierii; negocierile, altfel spus, se poartă în toate împrejurările în care este posibilă comunicarea (cu toate modalităţile ei, verbală, non-verbală, scrisă, simbolică, etc.). Care este locul retoricii? Dacă nu se întreţine doar o conversaţie, dacă se urmăreşte elucidarea unor aspecte, dacă rezolvarea trebuie să fie pacifist-competiţională („cel mai bun câştigă”), dacă se armonizează nişte revendicări cu nişte resurse, dacă părţile sunt raţionale şi pragmatice, retorica are instrumentele necesare pentru o decizie finală acceptată, pentru parafarea unei înţelegeri. Retorica va ajuta la fixarea structurii pasive a negocierii – adică relaţiile stabilite între elemente de context; tot retorica va ajuta la depistarea structurii active a negocierii – adică identificarea elementelor ajustabile din acest proces complex.

Inainte de a-i analiza pe actorii negociatori în plin exerciţiu de competenţe de tot felul, precizăm vechimea termenului de negociere: el datează din timpurile Romei antice (Deac 2002 : 5) cînd cei bogaţi, liberi – dar nu şi nobili – se ocupau de activităţi ne-practicate de patricieni. Acestora li se cădea să



cunoască numai otium, desfătarea. Nec-otium (cu alte cuvinte, negoţul) împăca, la modul subtil ambivalent, distracţia şi munca. Se dobîndea ceva, fără efort marcant, dar cu satisfacţii într-o funcţie publică sau o afacere privată. Toate nuanţele rămîn valabile pentru vremurile moderne. Astăzi chiar se invocă termenul negociere ca o „modă” în analiză de cîte ori apare o situaţie de comunicare.

La această clarificare cultural-lingvistică adăugăm o idee liiceană: „Fiecare dintre noi este într-un fel anume: fie prevăzător, fie spontan, fie calculat, fie violent, fie răbdător. Succesul fiecăruia depinde, aşa stând lucrurile, de nimereala momentană dintre exigenţa situaţiei obiective şi calitatea pe care o posedăm, iar insuccesul de nepotrivirea dintre situaţie şi fire” (Liiceanu 2006: 52).

Retorica actorilor implicaţi într-o situaţie va fi nuanţată în funcţie de următoarele componente ale negocierii:→ Actorii au o specializare, sau dispun de un negociator-specialist, sau sunt nespecialişti şi totuşi pot satisface interesele aflate în joc.→ Există limite de vreun fel – sau de orice fel – care să dicteze spaţiul de manevră.→ Se pot preciza interesele negociabile ca aparţinând tipului comun (şi sunt un punct de echilibru în relaţiile parteneriale) sau tipului specific (de obicei interese proprii opuse).→ Obiectivele urmărite de părţi sunt convergente sau divergente (din partea cuiva se petrece proiectarea unui obiectiv propriu asupra obiectului negocierii).→ Scopul final pentru care se elaborează strategii este un obiect al negocierii. Dacă nu există acest obiect, sau el dispare, negocierea nu poate avea loc.→ Orizontul de aşteptări al părţilor se construieşte, de regulă, pe principiul schimbului: fiecare se aşteaptă să câştige obiectul negocierii, dar principiul amintit stabileşte o dublă victorie: fiecare participant este îndreptăţit să îşi atingă obiectivul.

Dacă se pune problema operativităţii unor manipulări, amintim aici că în trainingul oamenilor politici şi liderilor nu se insistă numai pe stăpânirea, din partea lor, a expresivităţii persuasive ce caracterizează un bun orator. Receptorului i se va crea neapărat o stare de sugestionabilitate. Să definim întâi sugestia: este o putere a cuvântului, putere care ţine de o stare specială a receptorului. Să definim şi inducţia: este o acţiune de la distanţă efectuată de un element din contextul situaţional asupra comunicării înseşi. Toţi comunicatorii au o capacitate intuitivă şi imediată de a recunoaşte impactul unui element din mediul înconjurător asupra comunicării, adică iau în calcul un element situaţional inductor. Exemple date de psihologi cu privire la asemenea elemente se pot enumera şi aici: a) folosirea liftului înseamnă contact scurt cu necunoscuţi şi improbabilitatea unei noi întâlniri; aceste date plus apropierea mare în spaţiu creează blocaj în comunicare; b) comunicarea cu un public se face cu mai multă uşurinţă sau plăcere cu interlocutorul ce se află chiar în faţa retorului, pentru că este vorba de „întâlnirea faţă-n faţă” care favorizează comunicarea; c) reciprocitatea cultivată de tendinţa de a răspunde în acelaşi registru în care interlocutorul ţi se adresează; d) decontractarea corporală induce decontractarea comunicării (cu alte cuvinte, poziţia corpului când vorbeşti poate avea efect asupra modului în care



vorbeşti); e) privirea celuilalt te jenează, sau te obligă să fii mai atent la ce spui, sau te împinge să forţezi nota şi să spui mai mult decât crezi, etc.

In termenii psihologiei sociale, se vorbeşte de manipulare atunci când o anume situaţie este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentele altora în sensul dorit de manipulator.

Joshua Fishman (Sociolinguistics. A Brief Introduction, Rowley, Mass., 1971) ne ajută să înţelegem fluidizarea rolurilor în comunicarea din societatea modernă. Interacţiunea personală presupune stări diferite ale ego-ului. Aceste stări au primit denumirea convenţională de părinte, adult şi copil fără legătură cu vârsta biologică – este vorba numai de o dispoziţie. „Părintele” va domina, va cicăli, va controla. „Adultul” are o atitudine mai mult logică decât raţională, deliberează cu calm, nu are prejudecăţi, are dorinţa de cooperare, îşi încurajează partenerul de dialog. „Copilul” se supune, acceptă sfaturi, are comportament „filial” respectuos. Dar „copilul” poate să fie şi răzvrătit, spontan non-conformist, neinhibat, ignorând prezenţa celorlalţi. Stările ego-ului au caracter tranzitoriu, aşa cum e posibil şi să se dubleze realul de o stare aparentă cu care să intre în contradicţie. Se pot crea manipulări prin exploatarea caracteristicilor de stare.

Unii cercetători clasifică manipulările în funcţie de amplitudinea modificărilor dintr-o anumită situaţie socială, adică: mici, medii şi mari. Dar atenţie: schimbări mici pot avea consecinţe majore, deci trebuie reflectat doar la amplitudinea modificărilor iniţiale, dacă luăm în consideraţie această clasificare (inspirată de cartea lui Bogdan Ficeac cu titlul Tehnici de manipulare, Nemira, 1996).

Un exemplu de manipulare mică poate fi ansamblul trucurilor unui cerşetor ce se adresează laturii caritabile a trecătorului. Psalmodierea „fără mamă, fără tată…”, umblatul desculţ ori dezbrăcat pe frig, îngânarea unor colinde, etalarea unor părţi mutilate ale trupului sau chiar nesolicitate servicii (gen spălarea parbrizelor). La manipulări medii, se pot însuma zvonuri lansate şi întreţinute de servicii specializate în dezinformare – începând chiar cu ideea că, deşi există lucruri negative, şefii nu le cunosc – până la stări de confuzie induse în rândurile oamenilor obişnuiţi. Şi menţinerea unei încordări de durată este o tactică ce vulnerabilizează indivizii. Apoi dezindividualizarea – sentimentul pierderii în anonimat – este manipulare periculoasă pentru că poate fi urmată de agresivitate şi diverse manifestări deviante. La manipulări mari, este vorba de influenţarea întregii culturi în care trăieşte victima, de schimbarea modului de a judeca, de schimbarea unor programe de studii în sistemul educaţional, de formarea unor anume obiceiuri noi ce pot reforma tradiţia, şi aşa mai departe.

Ne interesează în mod deosebit, pentru că e vorba de retorică, maniera de remodelare a limbajului care este cunoscută şi drept „limba de lemn”. Este un mijloc oficial de comunicare ce reduce la clişee o complexitate a situaţiilor reale (de altfel, trebuie recunoscut faptul că lingvistica privilegiază norma academică abstractă în defavoarea variatelor moduri individuale de exprimare). Dacă vorbitorii se dezobişnuiesc de a pune întrebări fundamentale şi dacă au rezistenţa interioară la repetarea aceloraşi formule anihilată, ei „uită” să se exprime liber şi critic. Astfel, fiecare epocă – sau fiecare deceniu, chiar – îşi creează propria limbă de lemn. Exemplificăm din



momentul actual: „no comment”, „time is money”, „cool”, „a avea un hobby”, „a merge la mall”, „a-şi schimba lookul”. Dar nu este vorba doar de anglicisme şi prestigiul limbii engleze (variantă americană). Putem invoca şi banalizarea următoarelor expresii devenite stereotipii: „a-şi găsi identitatea”, „a ieşi în decor”, „a supune la vot”, „a schimba macazul”, şi nu mai continuăm, căci fiecare sector de activitate îşi are o foarte bogată contribuţie în acest sens. Problema majoră este că, la nivel de societate, când se rescrie istoria (cum am trăit noi „evenimentele din Decembrie”) e nevoie de noi configurări ale situaţiei de prezent şi viitor în tandem cu noi modalităţi expresive care să nu creeze senzaţia de „mentalitate depăşită”. Cuvintele al căror sens a fost pervertit anterior nu mai sunt trebuincioase, ele devin chiar capcane lingvistice ce trebuie evitate. Când se impun la modul oficial schimbări asupra individului (în modul lui de gândire, de conduită, de reacţie emotivă), se pot gândi trei faze succesive (a se vedea, de ex. ce susţine şi Ficeac în volumul mai sus menţionat): dezgheţarea, schimbarea şi reîngheţarea. Dezgheţarea distruge vechile elemente de identificare (gândirea, comportamentul, sentimentul) ale individului. Schimbarea reprezintă inocularea noilor elemente de identitate. Reîngheţarea înseamnă fixarea noii personalităţi a individului, pentru ca ea să reziste în timp.

Sintetic, la sfârşitul expunerii prezente, se poate semnala manipularea emoţiilor (exemplu clasic: convertirea religioasă), a intereselor, a motivaţiilor, a poziţiilor (a locului pe care şi-l revendică cineva în grup în timpul unei anumite interacţiuni), a contextelor (fizice, spaţiale, temporale), a relaţiilor dintre cei implicaţi în comunicare. Relaţiile evidenţiază numeroase şi diverse calităţi, de la o opoziţie neînduplecată până la solidaritate efectivă, trecând prin neutralitate. Am simplificat mult, dar se reţine că o comunicare nu există niciodată fără să apară calitatea relaţiei dintre interlocutori, adică ele sunt consubstanţiale.



1.2 Aplicaţii

Propunem în cele ce urmează o gamă mai largă de situaţii pentru care este interesant să se studieze ‘retorici’ adaptate scopurilor, în esenţă: I. retorica din literatura beletristică; II. retorica recenziei de carte; III. retorica eseistică. Vă puteţi opri asupra oricărei propuneri pentru a vă preciza punctele de vedere prin analiză proprie, de preferat lărgindu-vă posibilităţile de interpretare prin lecturi din bibliografia acestui suport de curs. Nu există practic modele de abordare pentru analist, ci libertate totală de opinie, mai ales că primul extras este cu dialog în cea mai mare parte, dialog intraficţional, pe când celelalte ‘voci’ (din extrasele următoare) dialoghează direct, sau nu, cu cititorii textului, dar reclamă o analiză de metadiscurs.

I.Aşa cum orice fragment beletristic a fost dintotdeauna ambivalent prin combinaţia de ficţional şi referenţial, dialogul dintre personajele de mai jos este combinat sau, mai exact, îmbinat din porţiuni convenţionale decodabile prin prisma teoriei pragmatice a actelor de vorbire şi pasaje conversaţionale „naturale” aşa cum oricine se descurcă în interacţiune cotidiană cu semenii. Analizaţi retorica întregului pasaj, exploatând şi organizarea narativă.

I.L.Caragiale: „Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii”, vol. Momente, schiţe, notiţe critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 119.

Am alergat la spital unde fusese transportată d-ra P. Popescu şi am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut deocamdată noroc: eu cerusem unul şi m-au întâmpinat doi – doi tineri destul de politicoşi şi foarte, prea veseli, pentru atmosfera tristă în care trăiesc. In adevăr, trebuie să aibă cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în mijlocul atâtor suferinţe şi mizerii omeneşti. Am rugat pe domnii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P. Popescu, de soarta căreia se interesează cititorii noştri. Au început amândoi să râză.

- Tânăra? ... cu chibriturile? m-a întrebat unul, apăsând ironic pe fiecare vorbă ... Ehei! Dumneata să fii sănătos!

- A murit! am strigat eu.- Ei, aş!- Atunci?- Nu mai este aici! I-a trecut şi i-am dat drumul. Adineauri a plecat

mititica cu mamiţica!Şi-ncepură iar să râdă amândoi.

- Dacă n-a luat chibrituri destule! Cine strică?- Dar mi se pare – zisei eu – că o duzină de cutii mari…- Ei, aş!… nici o duzină de gămălii… Pentru d-ra Porţia a fost porţia

prea mică; cum e dumneaei solidă, îi trebuie o porţie mult mai zdravănă!

Deşi am fost revoltat de modul cum cei doi tineri îşi râdeau de nenorocirea bietei creaturi, făcând jocuri de cuvinte triviale şi neroade asupra numelui ei clasic, am voit să profit de ocazie şi să mai culeg câteva informaţiuni asupra



„doftoraşului”. In adevăr, îl cunoşteau. La prima mea întrebare despre dânsul, au început iar râsul lor, care mă enerva:

- Se săturase bietul „doftoraşul”... In sfârşit a scăpat! zise unul.- Mare răbdare a avut! Inchipuie-ţi, atâţia ani de-a rândul, tot o porţie, şi

ce porţie!- Iar? am strigat eu indignat, şi, fără să-i mai salut, am plecat.

Tot drumul până la redacţie m-am gândit câtă prăpastie este între educaţiunea spiritului şi educaţiunea inimii, şi, cum neglijând pe aceasta din urmă, nu poţi, cu toată învăţătura, produce decât monştri sociali. Iată cazul celor doi tineri, cari mâne-poimâne, vor fi chemaţi în societate să exercite cea mai nobilă şi mai umanitară profesiune. La ce altă profesiune se cere mai multă dragoste şi milă de aproapele său, mai multă delicateţe de sentimente, mai fină pricepere a cutelor sufletului omenesc? Medicul!… Dar medicul este un duhovnic mângâietor; el trebuie să se apropie de nenorocitul suferind cu blândeţea cu care Mântuitorul s-a apropiat de Lazăr; numai astfel ştiinţa, ajutată de înălţarea sufletului, poate face miraculul!… Mâne, aceşti doi tineri vor fi medici, şi astăzi râd şi-şi bat joc, într-un mod atât de vulgar, de suferinţa extremă care a determinat pe nefericita tânără să prefere luminii vieţii bezna nimicului! Iată roadele înaltei noastre culturi universitare. Foarte mulţumim de aşa cultură!

Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată!… Asta desigur o s-o facă mai cuminte… Mai la urmă, cine ştie ce noroc poate avea!

II.România literară nr. 22 / 8 iunie 2007, p. 5, rubrica „Lecturi la zi”. Reproducem un fragment din cronica lui Tudorel Urian la volumul Săpunul lui Leopold Bloom de Nora Iuga. Este romanul ei de debut scris între 1986 şi 1989, acum la ediţia a doua, Editura Polirom, Iaşi, 2007. Vă lăsaţi convinşi de teza fragmentului? Graţie căror elemente tehnice?

Modelul Joyce este explicit, referinţele la lumea reală sunt identificabile (persoanele din jurul său apar toate cu numele lor real, în forme prescurtate din spatele cărora transpare identitatea reală – Rolf B pentru Rolf Bossert, de exemplu – sau cu prenumele, precum majoritatea prietenilor din lumea literară românească). Dat fiind faptul că şi multe dintre întâmplările relatate sau la care se face aluzie sunt recognoscibile în viaţa literară, se poate spune că romanul este un soi de jurnal sui-generis. O relatare a gândurilor celor mai intime, făcută prin procedeul dicteului automat, o pastă narativă scoasă dintr-un malaxor în care s-au amestecat de-a valma experienţe culturale, întâmplări de viaţă, gânduri disparate, vise, obsesii şi chiar meditaţii asupra întregului mecanism narativ în curs de elaborare: „Am plecat să cumpăr unt. M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Il tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, lunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. (…) E o intruziune, s-ar părea că nu are nicio legătură cu mine (săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom). Să zicem că sufăr de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar; dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun…” (p. 21).

Autoarea constată că, în amintirea ei, fiecare mort pe care l-a cunoscut a rămas legat de o anumită ipostază care îi vine în minte ori de câte ori se gândeşte la persoana respectivă. Mecanismele gândirii prin care



o anumită ipostază şi nu alta s-a fixat definitiv pe retina autoarei rămân obscure pentru că nimic esenţial în planul relaţiei cu acele persoane nu se păstrase în memorie ca legat de acele ipostaze. Acelaşi lucru se petrece şi la nivelul literaturii. Fiecare carte este prezentă în mintea ei printr-un element definitoriu, care nu este, de cele mai multe ori, purtătorul mizei narative a respectivului roman. Prima uimită de aceste capricii ale memoriei este chiar Nora Iuga: „De ce tocmai săpunul lui Leopold Bloom! Şi din Durrell, de ce tocmai fetiţele prostituate, şi din Orbirea lui Canetti de ce Fischer şahistul, şi din Malcolm Lowry, de ce Nux Vomica şi din Gabriela Adameşteanu, de ce ochii pisicii cocoţate în copac, şi din Le Clezio, de ce şobolanul alb … s-ar putea umple un tom întreg cu sigle pentru fiecare autor.” (p. 95).

Existenţa autoarei este un permanent balans între lumea fictivă zămislită de maeştrii literaturii şi lumea reală, între reveriile sale solitare şi cafelele băute în compania foarte teluricei sale vecine, doamna Oprişan. Preferinţele sale se îndreaptă spre viaţa interioară, spre dialogul cu marii autori ai lumii şi cu personajele literare care devin parte concretă a existenţei sale.

III. Iată ce afirmă Andrei Pleşu despre „Ce avem de spus” (Dilema Veche nr. 181 / 2007, p.3) pornind de la realitatea că „vorbim mult şi spunem puţin”. Are această prezumţie caracter de lege pentru români, dacă ne gândim că legea e un raport relativ stabil între laturile sau între stadiile unei anume realităţi? Cum se rezolvă ideea de cauzalitate în analiza autorului?

Suntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricând să practice confesiunea, lamentaţia, memorialistica şi bancul. Conversaţia e aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lungă tradiţie. Strada e zgomotoasă, cârciuma sau cafeneaua – suprapopulate. Avem ziare multe, posturi de televiziune înfloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atâtea lucruri de spus? […]

Să dăm mai întâi deoparte „formulistica”, adică replica de rutină a fiecărei zile: „Bună ziua” (cu varianta mai nouă: „o zi bună!”), „La revedere!”, „Ce mai faci?”, „Bine, mulţumesc!” etc. Să scoatem din joc şi uriaşa cantitate de interjecţii adjectivale pe care o manevrează, ca pe o nouă limbă, generaţiile mai tinere: „Cool!”, „Marfă!”, „Super!”, „Trăsnet!” ş.a.m.d. Dincolo de conotaţia superlativă, aceste cuvinte nu spun nimic. „Super!” poate fi şi o femeie, şi o bicicletă, şi o iahnie, şi un film, şi o agreabilă stare interioară. In generalitatea ei, interjecţia simplifică lucrurile, se dispensează de a mai comunica detalii. Nu te mai străduieşti să fii cât de cât descriptiv, să deosebeşti între „fermecător”, „tulburător”, „surprinzător”, „provocator”, „incitant”, „copleşitor” sau mai ştiu eu cum. Spui „Super!” şi ai scăpat. Să lăsăm la o parte, în continuare, „frazeologia de întreţinere”, setul de expresii curente, pe care le repetăm somnambulic de câte ori se iveşte ocazia: „Sănătate să ne dea Dumnezeu că restul nu contează!”, „Dacă aş avea talent şi aş pune pe hârtie prin ce-am trecut, ar fi mai ceva ca un roman!”, „Am un mare defect: sunt prea bun!”, „Degeaba te agiţi, te chinui, agoniseşti tot felul de fleacuri. Nu merită! Doar nu le iei cu tine în mormânt!” De un asemenea inventar sapienţial se foloseşte mai tot omul. Dar nu un subiect vorbitor e cel care rosteşte fraze ca acestea, ci duhul colectiv al poncifului, flaşneta repetitivă, impersonală, a unei comunităţi fără chip. Nu tu vorbeşti; se spune



şi se răs-pune prin tine ceva gata spus, ceva care se târâie de generaţii prin gura tuturor.Mai sunt nenumăratele împrejurări în care suntem noi înşine conştienţi că n-avem nimic de spus, dar vorbim din pură politeţe, sau de plictiseală, sau ca să treacă timpul. Sau ca să părem inteligenţi. Sau pentru că ăilalţi sunt proşti. Vorbim, alteori, şi pentru că nu ne putem sustrage râşniţei publice, care se învârte de la sine. Mai devreme sau mai târziu, de voie, de nevoie, ne aliniem. Aşa se explică, de secole, consideraţiile despre vreme, despre greutăţile vieţii, despre recolta proastă, despre tâlhăriile politicienilor, despre cum era pe vremuri, despre „la noi în familie” („Bine zicea bietul tata…!”), despre diete şi medici, despre revoluţie („Mi-amintesc ca acum: eram în Comitetul Central. Se trăgea…”), despre cum trece timpul („Parc-a fost ieri…”), despre tinereţe („Făceam şi noi destule nefăcute, slavă Domnului, dar totul avea o limită”), despre rochii drăguţe, coafuri nostime şi bărbaţi mitocani, despre femei fraiere, neveste imposibile, meciuri vândute şi şpriţuri cu băieţii, despre Yalta, francmasonerie şi KGB, despre evrei („Să ne-nţelegem, n-am nimic cu ei!”), despre unguri („Om fi cum om fi, da’ şi ei sunt apucaţi”), despre ce-ar trebui să facă guvernul, despre vecini (imbecili), despre soacre (acre), despre nepoţei (geniali), despre Dumnezeu („Orice s-ar zice, trebuie să fie undeva o forţă…”), despre popi (făţarnici), despre preţuri („Nu se mai poate!”), despre români („Deştepţi, dar ghinionişti”), despre România („Ce-au, domnule, cu noi?”), despre viitor („Măcar copiii să apuce vremuri normale”), despre mâncare („Atâta plăcere mi-a mai rămas!”), despre climă („S-a dat peste cap de când cu experienţele nucleare”). Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme, am putea reîncepe să gândim articulat şi să lucrăm cuviincios.

IV.Ce este simplu ca mesaj şi ce este complex ca utilizare de mecanisme („trucuri”) retorice în analiza spaţiilor din acest final de articol? Putem întreba, ca să ne menţinem în sfera metaforelor chimistului: avem în contemporaneitate spaţii fluide?

Dozajul social al tăinuirii şi al descoperirii, al etalării şi al ascunderii secretelor, face ca societatea să semene cu o scenă a clivajelor răspicate: ce-i public tinde să devină tot mai transparent şi ce-i privat tinde să devină tot mai ascuns, până în momentul în care se atinge un prag de saturare psihologică. Din acel moment, se conturează două posibilităţi: ori convenţia socială se schimbă şi, în consecinţă, noţiunile de domeniu public şi domeniu privat vor fi redefinite, ori, păstrându-se aceeaşi convenţie, cele două zone vor intra într-o osmoză de pe urma căreia identitatea lor se va şterge. In acest caz, partea sacrosanctă a privatului va deveni tot mai publică, iar felia mediatică a afacerilor publice îşi va pierde tot mai mult transparenţa. Să hotărască cititorul în ce stadiu se află azi societatea.

(Sorin Lavric, „Binefacerile secretului”, RL 32/ 15 aug. 2008)



V.

Il găsiţi pe autorul de mai jos prea „moralist” sau oportun cu privire la tema propusă şi modul de analiză? Argumentaţi, analizând la rândul vostru protocoalele retorice urmate.

« Românii cred despre ei că sunt un popor inteligent. Mai inteligent decât altele. Ştim cu toţii cât e de riscant să faci asemenea generalizări, cât e de greu să măsori inteligenţa şi cât de nătânge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sunt, oricum, mai complicate. Admiţând că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm de îndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid. Să inventariem câteva variante. Trei excese şi trei carenţe, deopotrivă păgubitoare.Trei excese: 1) Excesul critic. Pentru foarte mulţi, inteligenţa e un soi de veghe ofensivă. Nu poţi dovedi că îţi merge mintea decât în atac, în opoziţie, în încăpăţânarea de a fi mereu „contra”. Inteligenţa devine, astfel, echivalentă cu temperamentul nevricos. Nu funcţionează decât stimulată de o perpetuă iritare. Pacientul unui asemenea derapaj nu poate intra în dialog decât dacă se enervează, dacă găseşte preopinentului nod în papură. Bătăios ca prostul, arţăgos, agitat, insul lovit de această umoare e previzibil (adică plicticos) şi, în fond, nefrecventabil. Inteligenţa nu e totuşi o simplă modalitate de a fi prost dispus. 2) Excesul tehnic. Inteligenţa se drapează, în acest caz, în terminologie obscură şi erudiţie de paradă. Abuzează de concepte, se scaldă în inaccesibilul „specialităţii”, face orice spre a fi greu de urmărit. E un gen de inteligenţă care nu comunică şi îşi face un titlu de glorie din intranzitiva sa „tehnicitate”. In realitate, inteligenţa adevărată, inteligenţa bine folosită, poate transmite (aproape) orice, (aproape) oricui. Nu există nimic atât de subtil încât să nu poată fi oferit – fără concesii – „consumului” public. 3) Excesul sofistic. In excesul acesta cade inteligenţa care îşi foloseşte dexterităţile pentru a falsifica. Căutând nu adevărul, ci victoria sau spectacolul, ea jonglează primejdios cu ideile şi cu cuvintele, se felicită de a putea apăra orice punct de vedere şi tratează consecvenţa logică şi coerenţa argumentelor drept simptome ale prostiei sau, în orice caz, ale lipsei de imaginaţie.Trei carenţe: 1) Inteligenţa fără cultură. Poţi fi ager la minte, dar, pe termen lung, mintea trebuie hrănită şi cu altceva decât cu vitamina sa nativă. Nu spun că un negustor inteligent trebuie să citească seara din Shakespeare (deşi nu strică), dar cei a căror meserie e legată de vorbire şi de comentariu e musai să facă vocalize, confruntându-se cu vorbele şi comentariile altora. Puzderia de ziarişti, analişti, politicieni, vedete ale micului ecran, scriitori, diplomaţi, consilieri etc. care se perindă zilnic prin faţa noastră ar face foarte bine să nu se bizuie strict pe inteligenţa lor naturală, pe bunele lor reflexe. Să mai şi citească. Să mai aibă şi dubii, şi stupori, şi tristeţi. Nu doar răspunsuri şi spontaneitate. Enumerarea de mai sus îi cuprinde, nu întâmplător, şi pe scriitori. Şi ei se simt uneori dispensaţi de a avea lecturi, de vreme ce au talent. Actorii – la fel. Să se uite la Premiile Oscar şi să vadă cum vorbesc Peter O’Toole, Sean Connery, Forest Whitaker, Meryl Streep ş.a. Dincolo de voci, decolteuri şi ocheade, se simt şi oarece deprinderi culturale… 2) Inteligenţa fără morală. E o maladie comună. Lumea e plină de lichele vioaie, de derbedei isteţi, de lepre şi de şmecheri. Malversaţiunile cer întotdeauna o



anumită mobilitate mentală. Ipocrizia, populismul, verva electorală de asemenea. Seară de seară văd la televizor tot felul de „băieţi deştepţi” care mint, se prefac, amestecă borcanele, calcă-n străchini şi dau cu bâta-n baltă. Au, cu toţii, destulă inteligenţă câtă e necesară pentru împlinirea unui program rapid de parvenire, dar nu destulă câtă ar trebui pentru a nu se face de râs şi – dacă se poate – pentru a-şi salva obrazul. 3) Inteligenţa fără spirit. Atingem aici un prag, despre care nu putem aduce lămuriri îndestulătoare în câteva rânduri. E vorba de o specie de inteligenţă care se depăşeşte (şi se sacrifică) pe sine, care iese din imediat şi circumstanţial, pentru a vedea cerul stelelor fixe. Nu e inteligenţa cu care te descurci, nu e inteligenţa cu care pricepi calculul infinitezimal sau Critica raţiunii pure, nu e inteligenţa mercuriană, combinatorie, genialoidă. E facultatea de a plonja în inevident, de a simţi inactualitatea actualităţii zilnice, de a veni spre real de la celălalt capăt al lui. A fi inteligent fără spirit e a fi perfect adaptat la lume şi la veacul tău (cu toate idiosincraziile lui), a crede că lumea îşi e suficientă sieşi şi că inteligenţa ta e meritul tău. Inteligenţa fără spirit e una din marile probleme ale modernităţii. Ea promite mari victorii asupra realului, coroborate cu o masivă pierdere de sens. Decât să evacueze însă problema sensului, inteligenţa adevărată preferă să treacă drept sminteală. Căci nu există o mai proastă folosire a inteligenţei decât folosirea ei prudentă, garantată epistemologic, cuviincioasă. Inteligenţa adevărată îndrăzneşte şi riscă. Fără să alunece în aroganţă şi temeritate vidă. »(Andrei Pleşu, „Proasta folosire a inteligenţei”, Dilema veche nr. 193/2007)

VI.Este Andrei Pleşu un pesimist sau un optimist? Sau este vorba de „accese” alternative? Analizaţi, pentru a afla, argumentaţiile de mai jos.

a. « [M]ă trezesc uneori cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii. Iată, îmi spun, lucrurile funcţionează: există încă versiuni cordiale ale luminii solare, există încă tineri sfioşi şi binecrescuţi, există o mulţime de inşi fericiţi, chiar dacă mulţi dintre ei sunt fericiţi prosteşte. Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate şi totuşi patriarhale, familii demodate şi trainice, chelneri stilaţi, domni şi doamne, politicieni inteligenţi fără să fie şmecheri, oameni de afaceri cinstiţi, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele. […] Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o intolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor ei bune. Putem încă să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic şi, la limită, să ne salvăm luând, faţă de tot şi de toate, o relativizantă distanţă. Cât va mai dura însă această cumpănă? Şi ce e de făcut pentru a întreţine statica ei precară?

E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înăuntrul unei comunităţi, proporţia dintre bine şi rău, astfel încât comunitatea cu pricina să fie „iertată”, ocolită de pedeapsa ultimă? Câţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Avraam. Zece. Adică



foarte puţini. Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Lumea poate fi deci salvată, dacă drojdia reţetei ei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre „cei zece”. Mie personal, la cei cincizeci şi nouă de ani ai mei, această performanţă esenţială nu mi-a reuşit încă. »

(Andrei Pleşu, „Scurt acces de optimism”, Dilema veche nr. 185/2007)

b. « Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. In Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ´60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica – milenară – a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din când în când”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente dezagreabil. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, şi ne vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă. In rest, vom dospi somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră. […]

Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. In schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place. »

(Andrei Pleşu, „Pesimism”, Dilema veche nr. 186/2007)

VII.De ce elemente structurale pasive (de context) şi de ce elemente structurale active (de acomodare momentană) dispun cei care decid dacă un transfer de bunuri se numeşte „cadou” sau „mită”? Explicaţi, folosindu-vă argumentat de ceea ce propune textul de mai jos.

«Desigur, există o diferenţă majoră între cadoul de protocol, pe de o parte, şi mită, pe de altă parte. Există însă şi asemănări majore. Rolul cadoului de protocol oferit clientului sau partenerului de negocieri este acela de a amorsa o atitudine psihologică şi un comportament favorabil celui care oferă. In



afaceri, funcţia cadoului de protocol este una pragmatică, nu una filantropică. Micile atenţii plasate pe masa tratativelor (pixuri, calendare, brelocuri, agende, cafele, băuturi, etc.) sunt, până la un anumit nivel, absolut fireşti şi au rolul de a crea o ambianţă favorabilă negocierilor. Uzanţele diplomatice ale unor state limitează cadoul de protocol la valoarea a cel mult un prânz (sau dineu) socotit pe cheltuiala gazdei.

S-a constatat că atunci când „atenţiile” depăşesc un anumit prag valoric ele trezesc suspiciunea de mituire şi riscă să nu mai fie acceptate. Sunt prea mari pentru a trece drept cadouri, dar încă prea mici pentru a deveni mită.

Adevărata mituire începe de la un prag valoric mai mare decât eventualul cadou de protocol. Pragul depinde şi de demnitatea, onestitatea, averea, lăcomia şi gradul de risc la care se pretează negociatorul. Din acest punct de vedere, prudenţa poate lua în considerare şi faptul că orice negociator are preţul lui. Nu se va compromite pentru mai puţin decât acest preţ.

Relaţiile de afaceri stabile pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar favorizate prin cadouri mari. Diferenţa dintre cadou şi mită rămâne una psihologică şi strategică. Legea rămâne neputincioasă atâta timp cât daţi sau primiţi cadouri într-un cadru strict confidenţial.»

(I. Deac 2002, Anexă, p. 15)

VIII.Ce elemente strategic-persuasive foloseşte fragmentul de mai jos pentru a ilustra o variantă a modelului cultural ce reuneşte figurile înţeleptului şi nebunului? Il amintim pe Tertulian care susţinea: Nullum magnum ingenium sine mixtura dementiae, cu alte cuvinte „nici un geniu mare fără un amestec de nebunie”.

«Un nebun înţelept este, în istoria culturii Islamului, Nastratin Hogea, iar pentru spaţiul germanic – Till Eulenspiegel. In creaţia tradiţională românească este cunoscut, de asemenea, un nebun înţelept: Păcală. In toate cazurile există un joc subtil, al aparenţelor interşanjabile, inteligenţă şi prostie, adevăr şi minciună, înţelepciune şi nebunie. Înţeleptul pare nebun, iar ceilalţi sunt puşi mereu în situaţia de a-i recunoaşte înţelepciunea. In romanul popular despre Esop, stăpânul acestuia, filosoful Xantos, este nevoit să ia mereu lecţii de la sclavul său. Imaginarul european consemnează cazuri în care stăpânii se dovedesc a fi nebuni autentici, iar înţelepţii care se opun actelor demente ale acestora sunt condamnaţi ca nebuni.

Viziunea burlescă şi carnavalescă din unele serbări străvechi, de tipul Saturnaliilor romane, perpetuate până azi, propune întoarcerea la valorile originare, la vârsta de aur când sclavul este egal cu împăratul, diferenţele se şterg şi contrariile coincid. Masca transformă, anulează deosebirile, omogenizează, încât sclavul se simte rege, iar aristocratul se complace în poziţia de servitor, în virtutea unei tradiţii străvechi. Carnavalul brazilian sau acela de la Veneţia trimit, în subtext, la visul străvechi şi utopic al unei umanităţi formate din indivizi care-şi „joacă” propriul rol, în absolută libertate, fără a fi nevoie să uzeze de mască.

Masca face să dispară deosebirea dintre înţelepciune şi nebunie. In realitate, sub masca nebuniei se află înţelepciunea, şi invers!»

(Gh. Drăgan, 2005: 181-182)



1.3 Teste pentru autoevaluare

Identificaţi răspunsurile corecte.

1. Retorica se defineşte caA. abilitate manipulatorie; B. ştiinţă filologică; C. filozofie a

limbajului; D. artă a argumentaţiei

2. Retorica textului este creată deA. logica celor susţinute; B. subiectul dezbătut; C. tropi; D.

coeziune şi coerenţă textuală

3. Ce se combină în retorică?A. psihologicul cu logicul; B. o artă cu o ştiinţă; C. vorbirea

cotidiană cu expunerea publică; D. abstracţiunea unui sistem cu concreteţea unor fapte

4. Cercetarea umanistă modernă, din punctul de vedere al retoricii, trebuieA. să răspundă necesităţilor unui grup social; B. să abandoneze nivelul

speculativ pentru orientări practice; C. să armonizeze raporturile dintre oameni; D. să facă selecţiile lingvistice care funcţionează la modul ideal în comunicare

5. Cui a aparţinut iniţial ideea că un sens (fie el şi retoric) trebuie contextualizat?

A. filozofilor; B. sociolingviştilor; C. logicienilor; D. semanticienilor

6. Cum se descrie comportamentul emitentului de mesaj retoric?A. predictiv; B. necritic; C. strategic; D. intuitiv

7. Cum se descrie comportamentul receptorului de mesaj retoric?A. detaşat; B. strategic; C. susceptibil; D. euristic

8. Volumul normal al vocii este caracteristic pentruA. situaţia deplasării cu liftul; B. discuţia cu un funcţionar de la un ghişeu;

C. comunicare între prieteni apropiaţi; D. dialogul cu specialistul într-un cabinet medical

9. Unde se află adevărul retoric?A. în relaţia dintre informaţiile vehiculate; B. în comportamentul conştient

sau inconştient al comunicatorilor; C. în tehnicile de persuadare utilizate; D. în contextul interpretativ creat în punctul receptării

10. Ce partener de comunicare îl avantajează pe un retor flecar?A. indolent şi necurios din fire; B. răbdător şi discret; C. apatic şi

introvertit; D. credul şi neatent

11. Reflectând asupra relaţiei limbă-psihic, ce afirmaţie e inacceptabilă?A. Cunoaşterea dezvoltării intelectului uman este inadecvată fără

înţelegerea naturii vorbirii. B. Tratamentul psihologic pentru eliberarea de idei refulate nu presupune o comunicare de conştientizare a



impulsurilor refulate. C. Există o relaţie între caracteristicile sufleteşti ale individului şi formulele adoptate în folosirea de către el a limbajului. D. Temperamentul cuiva se concretizează prin mişcările motorii ale organelor articulatorii în momentul perorării.

12. Reflectând asupra relaţiei limbă-gândire, ce afirmaţie e inacceptabilă?A. Delimitarea conţinutului unei forme lingvistice de exprimare ţine de

gândirea individuală. B. Delimitarea conţinutului unei forme lingvistice de exprimare ţine de gândirea colectivă. C. Delimitarea conţinutului unei forme lingvistice de exprimare ţine de gândirea care a direcţionat-o. D. Delimitarea conţinutului unei forme lingvistice de exprimare nu ţine de gândire.

1.4 Teme pentru verificare/ examen

► Ce este retorica? Vorbire sau discurs?

► Ce se cunoaşte despre adevărul retoric?

► Menţionăm textul “Corbul şi vulpea” ca pe o emblematică fabulă de seducţie semnată de La Fontaine. Sunteţi de părere că există discurs seducător bun, faţă de o seducţie nocivă ? Cu ce argumente ?

► In ce sintagme se poate întâlni mai des termenul figură?

► Ce se întâmplă pe axa emitent-receptor?

► Cum se utilizează spaţiul în comunicare?

► De care protocoale se ţine seamă în discursul retoric?

► Care sunt trăsăturile oralităţii?

► Ce tipologii de comunicatori se cunosc?

► Exemplificaţi unul din modurile prin care se poate face arondarea puterii prin discurs (evident, este utilă o situaţie competitivă).

► Cum se pot inocula noi elemente de identitate într-un interlocutor?


Capitolul II - Momentul actual al retoricii

CAPITOLUL II – Momentul actual al retoricii

2.1 Repere teoretice

2.1.1 Comunicologia şi retorica

Există în clipa de faţă un interes tot mai nuanţat pentru o ştiinţă care să fie doctrina integratoare a simbolurilor - ori a semnelor care sunt multiple feluri de a reprezenta lumea. Dacă este adevărat că fiinţa spiritualizată a zilelor noastre – homo significans – înţelege că ea nu poate exista în afara semnului, s-a ales cu o provocare, o nouă ştiinţă căreia i-a spus comunicologie cu toată apropierea (foarte mare chiar) de semiotică. Traducem definiţia dată în engleză comunicologiei (una din ele): studierea discursului uman în toate manifestările semiotice şi fenomenologice ale conştiinţei şi practicii întrupate în lumea altor persoane şi a mediului lor (în original, “the study of human discourse in all of its semiotic and phenomenological manifestations of embodied consciousness and practice in the world of other people and their environment.” (Richard L. Lanigan, “The Human Science of Communicology (Semiotic Phenomenology)”, vol. Semiotics beyond Limits, 2006: 780). Un comunicolog are de lucru oriunde nişte semne şi coduri culturale exercită un impact asupra perceperii expresivităţii corporale. Studiul se face pe interfeţele unor specializări diverse, precum ergonomie, marketing, teoria comunicării şi comunicarea prin mass media, sănătate, culturism, lingvistică şi analiză de discurs etc. Se abordează patru niveluri matriceale: (1) intimitatea persoanei (“intrapersonal level”, domeniul psihiatriei şi esteticii); (2) nivel interpersonal (“interpersonal level”, domeniul social); (3) nivel de grup (“group level”, domeniul cultural); (4) interacţiunea grupurilor (“intergroup level”, domeniul transcultural). Reţeaua celor patru de mai sus conţine procesul comunicologic schiţat conform teoriei comunicării umane a lui Roman Jakobson (ibidem).

Se remarcă faptul că pluridisciplinaritatea este postmodernistă şi că punerea în discurs semiotic înseamnă “schimb de semnificare pe baza fenomenelor care au fost codificate ca semne” (Pârvu, 2005: 289). Este impresionantă lista competenţelor pe care le demonstrează interpretul postmodern de text retoric: 1. ar trebui să lăsăm deoparte competenţa lingvistică, pe care a analizat-o Chomsky, pentru că se leagă de gramaticalitatea exprimărilor tuturor vorbitorilor unei limbi, şi să ne deplasăm la 2. competenţa comunicativă sau pragmatică, ceea ce înseamnă ştiinţa regulilor culturale, ştiinţa adecvării la context, cunoaşterea funcţiilor sociale ale vorbirii; 3. competenţa de lector, însumându-le şi valorificându-le pe cele de mai sus, dar şi antrenând totodată o competenţă literară (grile de lectură plus conexiuni transtextuale de interpretare creativă).

Comunicarea de orice fel nu are cum să fie complet liberă, dacă o gândim ca un conţinut impus de schimbul comunicaţional intenţionat, dar şi ca o structură de exterior. Conţinutul este primordial o informaţie, iar exteriorul este primordial o interacţiune digitală, cuvintele, şi o interacţiune analogică, adică gesturile. De exemplu, întâlnirea unei persoane plăcute ţie poate să



genereze mesajul „mă bucur să te văd” (semnalul verbal) şi o simultană apropiere a corpurilor pentru a-i strânge mâna celui întâlnit (semnalul paralingvistic).

Nimic – fie el obiect, fenomen, proces, eveniment – nu semnifică prin sine, ci devine semn/semnal când este implicat într-o semioză, adică o relaţie de semnificare. De la filosoful american Charles Sanders Peirce ne-a rămas descrierea relaţiei dintre semne şi obiecte ca rezultând în trei clase de semne: iconii, indicii şi simbolurile. Iconii sunt oarecum în relaţie de asemănare cu obiectele şi preiau de la ele anume calităţi. Indicii fac trimitere la obiecte, fără să fie în vreun fel asemănători cu ele. Simbolurile sunt semne cu caracter arbitrar, convenţional, cadrul social de utilizare a lor făcându-le valori asumate şi neinteresante din punct de vedere al genezei lor, ci numai al utilităţii comunicaţionale. O separaţie tranşantă între cele trei clase nu există, oricare din ele având şi laturi ale celeilalte. Pentru a ilustra cazul, puteţi privi propria carte de identitate. Este un semn complex, care nu poate fi numit univoc ca fiind un semn iconic, sau unul de tip indicial ori simbolic. Titularul actului de identitate are o fotografie, deci dimensiunea iconică este vădită şi indiscutabilă. Apoi citeşti un nume şi poţi exclama indicial, este al domnului/doamnei X. Se ia în calcul şi stema, simbol al unei cetăţenii. Adresa scrisă pe act, pentru cel ce cunoaşte alfabetul latin şi limba română, va fi secvenţial interpretabilă ca desemnând un judeţ, un oraş, o stradă, un număr de imobil sau apartament. Pentru un chinez, să spunem, aceste date nu sunt la îndemână, ci doar fundamentarea iconică precum că posesorul actului e dintr-o ţară de cultură latină.

Nu este lipsit de interes pentru comunicologi să se oprească asupra senzaţiei şi emoţiei în analiza complexităţii comunicării.

Ştim că senzorialul şi emoţionalul nu doar preced limbajul, ci şi supravieţuiesc lui. Un alt truism este că limbajul corporal nu cunoaşte decât timpul prezent – el e contemporan cu trupul. Cu alte cuvine: nu putem să nu comunicăm, cu condiţia prezenţei corpului. Pentru experţi, un limbaj este lizibil în forma feţei, a corpului, a mâinii, ş.a. – dar de aceste interpretări se ocupă şi orice comunicator fără expertiză specială. Natura a uniformizat pentru el o semiotică directă a corporalităţii. Fiecare primeşte dinspre partener material simbolic/verbal, dar şi informaţii senzoriale/de ordin corporal; se combină cele două tipuri de date, se sintetizează, se abstractizează.

Tipul de interacţiune silenţioasă prin bijuterii, parfum, coafură, machiaj, etc. devine accesibilă nu numai destinarului, ci şi oricărui potenţial receptor. Există, în aceste situaţii, o interacţiune directă (poziţia clasică de emiţător-receptor) şi o interacţiune difuză (nici un participant nu este centru oficial de atracţie).

Interacţiunea silenţioasă prin tăcere pur şi simplu este asimilată (a se vedea şi proverbele) unei înţelepciuni, unei discreţii, unui discernământ care intră în norme sociale din cele mai preţuite. Dar, ca şi în cazul limbajului gestual, învestirea cu sens a tăcerii nu poate avea loc decât în prezenţa unor indici contextuali verbali (sau nonverbali). Vorbirea şi tăcerea sunt două laturi ale



oricărei conversaţii: ori se vorbeşte, ori se tace. Posibilităţile ar fi ca (1) să vorbească unul, (2) să vorbească ambii simultan şi (3) să tacă ambii.

E. T. Hall este, prin două lucrări (The Silent Language şi Proxemics), fondator al unei noi discipline, proxemica, definită astfel: studiul spaţiului social în biocomunicare (sau altă formulare: studiul micro-spaţiului în relaţia de comunicare interpersonală). Componenta spaţială, diferită în amănuntele clasificării de la o cultură la alta, se poate concepe ca fiind fixă, semifixă şi dinamică. Exemplificăm: mobilierul este fix sau semifix; un vehicul este dinamic; peretele este fix sau o frontieră este fixă (oriunde pot fi excepţii, in transhumanţă teritoriul este sezonier); distanţa interpersonală este situaţional dinamică. Convine analizei şi precizarea că un spaţiu poate fi sociopet (favorizând comunicarea) sau sociofug (favorizând izolarea interlocutorilor).

Cu privire la componenta temporală, comunicologii vor găsi relevantă ideea perisabilităţii corporale (adică moartea) indiferent de cultură şi totodată ezitarea perpetuă între urgenţă şi ireversibilitate. Timpul – nefast şi mortal – e perceput ca formă de pedeapsă şi e corelat în plan spaţial cu o cădere (a se vedea biblica Izgonire din Rai). Timpul are şi semnificaţie afectivă, fiind dilatat sau comprimat sub imperiul emoţiilor. In reprezentarea temporală, Hall introduce noţiunile complementare de monocronism (ideea de a efectua un singur lucru o dată, punctual) şi policronism (concomitenţa unor acţiuni diferite, suprapuse). Monocronismul ar caracteriza culturile europene şi americane, iar policronismul pe cele orientale, în ultimă instanţă est-europene, atunci când comportamentul social se poate descrie prin conceptele de nepunctualitate şi tergiversare. Dacă timpul nu este intens valorizat, se poate diagnostica o maladie socială.

In cultura românească, s-a constituit un model antagonic de abordare existenţială: fie discursul şi atitudinea apologetică, fie cea apocaliptică. Creaţii de anvergură au existat, dar şi complexul unei culturi minore. Constantin Noica se întreba (în prefaţa la lucrarea sa Modelul cultural european, Humanitas 1993): „Dar, mai putem fi salvaţi?” Vrea să spună: salvaţi de resemnare; poate salvaţi de inacţiune; dar şi de fatalism. Viaţa omului şi viaţa culturilor e un alt fel de a fi Unu sau Multiplu, excepţie sau regulă. In civilizaţia tehnică şi ştiinţifică de astăzi se promovează exactitatea; fisurile anulează creaţia şi pot duce la catastrofe. Intoleranţa faţă de excepţii este numită de Noica „mentalitate totemică” – ea supravieţuieşte mult dincolo de lumile preistorice, în viziunea filosofului, şi este permanent activă de-a lungul istoriei. Este vorba, în ultimă instanţă, de intransigenţa oricărei reguli faţă de cea mai mică derogare de la regulă. Evident, există şi excepţii care confirmă regula. Există, de asemenea, excepţii care lărgesc regula, excepţiile care modelează. Se iveşte tipul de cunoaştere „prin integrări succesive”. Când apare geniul, este în câte un domeniu de creaţie izolat, pentru care prescrie alte legi. De genialitate se poate vorbi chiar şi dincolo de om; genialitatea va fi atunci numele pentru toate situaţiile în care excepţia va deveni regulă. O genialitate a naturii a pus pe lume omul. Genialitatea naturii e reluată de registrul colectiv uman. Aşa a fost cazul cu limbile pământului. Fiecare limbă a reprezentat o excepţie faţă de logosul unic. Lingviştii se simt datori să găsească structuri de vorbire identice, să caute o gramatică generală, să închipuie o limbă unică pentru viitor. Intre timp, limbile se diversifică mai departe. In acelaşi timp, crede Noica, fiecare limbă se străduie



să exprime tot – chiar reuşeşte aceasta prin cultură. Limbile traduc orice gând şi nuanţă dintr-altă limbă, dar pretind, fiecare, să exprime ceva în plus. Ele au ca scop să dea regula, deşi nu sunt decât excepţii de la regulă.

Noica identifică cinci rapoarte posibile între Unu şi Multiplu: 1. Unu şi repetiţia sa; 2. Unu şi variaţia sa; 3. Unu în Multiplu; 4. Unu şi Multiplu; 5. Unu multiplu. Fiecare ar putea da schema câte unui tip de cultură. Totuşi se poate lua în calcul realitatea că nici o configuraţie culturală apărută în istorie nu există un tip „pur”. Le luăm pe rând.

Raportul 1 caracterizează culturile primitive de tip totemic, iar mai târziu în culturi unde apare dogmatismul. Raportul 2 e pentru o cultură de tip monoteist. Popoarele Vechiului Testament şi, mai târziu, popoarele Coranului pun divinitatea drept principiu al unităţii. In ultimele două secole, apreciază Noica, a apărut o versiune laică, versiunea nord-americană: totul ţine de un fel de Unu care este Constituţia. Raportul 3 este schema de tip panteist. Zeităţile par să nu aibă contur bine definit şi cultura se edifică pe câte o singură mare temă sau o singură mare teorie ştiinţifică (de exemplu, în cazul culturii indiene pe tema suferinţei, în măsura în care lumea reală este privită drept un rău). Culturile lui 4 (Unu şi Multiplu) sunt de tip politeist, în principal cultura greacă. Se afirmă cetăţi, creaţii, idei, şcoli filosofice, unde nu exegeza adevărului e importantă, ci căutarea adevărului încă negăsit. Ce e de temut nu este pantocraţia Unului, ci disidenţa Multiplului. Grecii au resimţit acest risc de pierdere în pluralitate de vreme ce au căutat pe plan exterior, prin Olimpiade, afirmarea de unitate în multiplicitate. Raportul ultim, 5, de Unu multiplu este atribuit de Noica culturii europene. Nici Unul nu primează, nici Multiplul. Unu e de la început Multiplu – distribuindu-se fără să se împartă. In cultura europeană, Unu dă unităţi, de fiecare dată autonome, ca monadele. Unul multiplu dă unităţi multiple. Şi asta pentru că există două feluri de unităţi: a. unităţi care strâng laolaltă un divers; b. unităţi care se diversifică ele însele. Genurile, speciile, la fel cu reprezentările, ideile şi emoţiile, sunt unităţi ale unui ansamblu. Problema cunoaşterii ştiinţifice de la începuturile ei este să unifice o diversitate: manifestările fizice reduse la legi, plantele şi animalele reduse la specii, felurile de a raţiona reduse la figuri silogistice, etc. Se ajunge la o unitate ce s-ar putea numi de sinteză. Ei însă i se opune un nou tip de unitate, care de la Kant încoace s-a numit unitate sintetică. In timp ce unitatea de sinteză este una de concentrare, unitatea sintetică este de expansiune. Cu unitatea sintetică operează cultura europeană în tot ce are semnificativ. Dar nu se poate lipsi de unitatea pe care Noica a numit-o de sinteză. Un exemplu: cosmogonia contemporanilor închipuie originea lumii pornind nu de la atomi care s-ar agrega, sau de la un element simplu, ca hidrogenul, care ar genera prin transformare restul, ci de la unitatea complexă a concentrării originare de materie care, prin explozie (big bang) şi expansiune, a dat cosmosul.

2.1.2 Mitizare şi demitizare la început de mileniu

Să pornim de la următoarea premisă: epoca noastră excelează în fuga de realitate. Sigur că este o simplificare - poate nedreaptă, poate vulnerabilă în faţa argumentelor contrare - dar ne dă o direcţie de analiză critică pe argumente ce pot sluji retoric la aflarea unor adevăruri despre postmodernitate.



Când ne refugiem de real, mitizăm. Dicţionarul defineşte mitul drept o credinţă (a widely held but false belief) al cărei adevăr e acceptat necritic. Pe de o parte, un concept care caută să-şi „absoarbă” receptorul, să-l atragă în cursa supunerii lui, ajunge la rang de mit. Pe de altă parte, pentru a ajunge aici, conceptul respectiv trebuie să beneficieze la un moment dat de un public larg, de o colectivitate care îl adoptă. Demitizarea va demonta felul eronat de a privi lumea, sau un aspect al ei, mergând pe atacul „idolilor” lui Bacon, de exemplu. Francis Bacon, în vremea Renaşterii elizabetane, a expus erorile inteligenţei umane sub denumirea de idoli, grupaţi astfel: Idola Tribus (prejudecăţi moştenite); Idola Specus (prejudecăţile propriei personalităţi scoase din inconştient); Idola Fori (idolii pieţii, discuţiilor publice); Idola Theatri (falsul transmis de sisteme de gândire). Mitizarea, deci, se perpetuează în zilele noastre şi se poate eticheta şi analiza în diverse chipuri. Adoptăm mai jos cele zece segmente propuse şi denumite de academicianul Mircea Maliţa în Academica (revistă editată de Academia Română) nr. 66-67/sept.-oct. 2007, pp. 45-50. Precizăm că Mircea Maliţa e înclinat să înglobeze cele zece „mituri” (titlul articolului este „Zece mituri contemporane”) printre ultimii doi idoli ai lui Bacon.

Imaginea. Maliţa porneşte de la orele petrecute de contemporanii noştri în faţa televizorului. Lumea e văzută în imagini, de la războaie în direct şi catastrofe în timp real la ştiri scurte şi rapide, în flash-uri care n-ar mai lăsa loc pentru spectator să se întrebe: ce există în spatele imaginii? Lipseşte astfel o a treia dimensiune – adâncimea. De ea depinde capacitate de interogaţie şi cunoaştere a realului care se aşteaptă de la omul actual. Suntem deprinşi să căutăm în imagine elementele fundamentale picturale cum ar fi: linia, culoarea, tonurile, proporţiile. De ce nu ne-am întreba mai mult şi despre compoziţie (ea opune juxtapunerii întâmplătoare dispunerea coerentă a obiectelor) sau ritm? Ritmul ar fi sintaxa discursului plastic; ritmul dă tensiune şi forţă, creând timp în ceea ce este non-temporal. In mitul modern trebuie să ne educăm să parcurgem pas cu pas, într-o adevărată descoperire, ceea ce contemplăm.

Valoarea. Ea este dată de raţionamentele care situează pe scări sau ierarhii elemente de morală (Ce e mai bun? Ce e mai rău?), de estetică (Ce e mai frumos? Ce e mai puţin frumos?), de adevăr (Ce e cert? Ce e mai puţin cert?). Maliţa e de părere că adjectivele utilizate în aceste interogaţii „ne joacă feste”, adică din adjectiv se ajunge la substantivul care declanşează o operaţiune de reificare. Concluzia lui Maliţa: transformarea în mit a valorii e încă o fugă de realitate. Valoarea, din perspectivă filosofică, este o noţiune practică, pentru că ne permite evaluări, ne permite să stabilim care dintre realităţi sunt bune, ori dezirabile, ori importante. Dacă prin valoare se obiectivează activitatea creatoare a omului, se apreciază că natura nu are valori; ar trebui să scoatem din discuţie limba naturală, căci se prezintă vorbitorilor ca un dat. Folosirea ei este conformă normei fundamentate de tradiţie. Există un act voluntar, de urmare a normei cu conştiinţa accederii la valoare. E, poate, o altă demonstraţie decât a lui Maliţa că în vremurile noastre se mitizează valoarea. Se reorientează exprimarea de la destinaţia iniţială a limbii naturale (care este redarea cunoaşterii despre realitatea sensibilă) spre scopul derivat de utilizare în sferele înalte ale culturii.



Credinţa. Intrebările cheie la acest capitol ar fi: Ştii sau crezi? Ştii sau crezi că ştii? Distincţia între adevărat şi fals o dată obliterată, cresc abuzurile şi fraudele. Se confundă cunoştinţele cu opiniile şi includerea lor în aceeaşi categorie e un pas spre mitul credinţei. Făcând un mic excurs în istorie, se pare că Socrate (prin Platon) a cerut ca, pentru a fi cunoştinţe, opiniile să fie adevărate, însoţite de argumente, dovezi şi probe. Insă astăzi luăm notă că ştiinţa îşi consideră propoziţiile ca fiind adevăruri relative. Iar postmodernitatea, după ce suprimă obiectivitatea, consideră că un enunţ ştiinţific este definibil ca o opinie care întruneşte consens.

Cultura. Intrebăm retoric: Cum să te atingi de ea, când ea conferă identitate, personalitate unei comunităţi? E o componentă nobilă şi generoasă a existenţei noastre şi este la baza unei societăţi. Dar, dacă religiile şi ideologiile se pretează la alunecarea în intoleranţă culturală, istoria consemnează războaie! Luăm cultura ca fiind ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii şi aşteptăm de la ea să devină şi un sistem modelator, prin care omul să încerce să influenţeze lumea din jurul său. O să bănuim noi că ceea ce se mitizează astăzi este rolul constructiv al culturii (şi, aici, o dimensiune formativă o are limbajul).

Hedonismul. Este un semn de „oboseală”, de saturaţie, când plăcerea este ridicată la rang de mit. Este un fenomen (clasicul carpe diem) care domină în special tineretul. Cei maturi vor spune că preeminenţa plăcerii e semn sigur al dcadenţei, mai ales dacă urmează unei perioade de construcţie sobră. Asistăm acum la amplificarea convingerii colective că nimeni nu acţionează şi nu va putea acţiona vreodată decât în vederea sporirii propriei plăceri. In secolul al XVIII-lea se mai discutase aprins despre utilitarism şi este notorie poziţia lui Jeremy Bentham, englezul care pornea de la un dicton: „natura l-a pus pe om sub ocârmuirea a doi stăpâni suverani, durerea şi plăcerea”. Bentham susţinea (şi mulţi contemporani ai noştri susţin ideea) că unicul criteriu raţional şi coerent după care poate fi judecată justeţea acţiunii umane este cel al consecinţelor benefice.

Forţa. Dominant în politica mondială este recursul la forţă, ceea ce este alarmant, mai ales că armele nucleare au proliferat. „Mitul lui Marte” se consideră că provoacă o foarte neliniştitoare perspectivă. Pe de altă parte, dezarmarea ca temă de negocieri se poate considera că a dispărut de pe agenda actuală (cu toate că a existat pe timpul războiului rece). Cine foloseşte forţa va avea parte de ea ca victimă: acesta este un adevăr de bun simţ milenar care pune în evidenţă ineficienţa forţei.

Politica. După cum se constată, ea se reduce la obsedanta luptă pentru putere. In loc de politici eficiente, partidele actuale construiesc coaliţii. In mod cert, politicianismul curent e invers proporţional cu profesionalismul şi este metaforic o demolare a eficienţei în acţiune. Puterea politică trebuie să fie cât mai multă şi să dispună de tot mai mult timp – nimic altceva. Veritabila limită a puterii este imposibilitatea de a o mai spori.

Individul. Ca şi celelalte specii, şi cea umană se realizează prin indivizi. A mitiza individul înseamnă a te declara duşmanul ideii de autoritate de orice fel. Invers, demitizarea individului înseamnă



amplificarea instinctului gregar, ceea ce lucrează în favoarea triburilor, găştilor, etc. sau, în sensul bun, în favoarea comunităţilor egalitare.

Drepturi. In legătură fiind cu mitul de deasupra, al nestingheritei libertăţi în viaţă şi acţiune, drepturile se mitizează în sensul că se doresc a fi nelimitate. Se vorbeşte chiar şi de dreptul de a purta dialog cu Dumnezeu (de aceea se şi înalţă rugăciuni pretutindeni, nu pentru chemare către o forţă impersonală, ci pentru că omul îşi închipuie că are dreptul la un răspuns din partea cuiva interesat de soarta lui). Omul actual îşi reclamă foarte apăsat dreptul la comunicare.

Diferenţa. Partizanii ei se declară împotriva globalizării, în ultimă instanţă. Pentru că, pe plan internaţional, sunt două procese sesizabile: unul de disociere (cu alte cuvinte, regionalizare) şi altul de integrare (globalizare). Ce este mai important, se poate întreba: să ne preocupăm de ceea ce îi desparte pe oameni, sau de ceea ce îi uneşte? Diferenţierea e o proprietate esenţială (dar nu ridicată la rang de „mit”) a gândirii; nu putem defini un lucru decât stabilind genul proxim şi diferenţa specifică. S-a utilizat îndemnul mai de compromis să se gândească global şi să se acţioneze local.

Prin mitizare, respectiv demitizare, un discurs va promova un set de valori. Cuvintele folosite au şi ele valoare: Oprea (2007: 259) face o precizare utilă, în sensul că în gramatică valoarea e văzută ca funcţie, în lexicologie ca semnificaţie, iar în retorică (adăugăm noi) ca principiu pragmatic. Iarăşi utilă e citarea lui Ferdinand de Saussure, pentru care valoarea cuvântului e dată de ambianţa lingvistică respectivă, aceasta din urmă determinând o poziţie a semnificaţiei cuvântului în vorbire. Această ambianţă se consideră a fi creată preponderent de sinonime, antonime, paronime, contexte. Oprea (ibidem) comentează: “De aceea, la acest lingvist (i.e. de Saussure), valorile sunt […] definibile negativ, prin raporturile cu alte elemente ale sistemului, iar nu pozitiv, prin conţinutul propriu.” Pragmatica generării mitului nou demitizând, demontând mitul vechi pentru o construcţie nouă, iată că se constituie similar, prin energia conţinută de negaţie.

2.1.3 Retorica imaginii: chipul, corpul şi cunoaşterea

Omul apare în creaţia divină ca un semn, fiind „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Chipul e considerat limbaj tăcut. Momentului chipului în cunoaştere are importanţă deosebită pentru gândirea creştină. In mod tradiţional, chipul lui Dumnezeu în om a fost identificat în termeni de aptitudini raţionale şi morale ale omului. Imago Dei îi oferă capacitatea discursivă şi preocupările civilizatorii. Dacă Logosul este Chipul care face să se cunoască Arhetipul părintesc, problemele referitoare la manifestarea divină vor aparţine „teologiei chipului”. Acesta este momentul de debut al semiozei divine, manifestarea lui Dumnezeu în Creaţie. Atunci când se contemplă chipul divin în om, are prioritate dimensiunea raţional-cognitivă. Fără raţiune, omul nu ar deosebi niciodată, în mod inteligibil, binele de rău, adevărul de neadevăr, divinitatea de non-divinitate. Omul trebuie să fie „luminat” logic. Formele retorice ale logicii şi moralităţii fac posibile experienţa umană. In sfârşit, chipul lui Dumnezeu nu trebuie localizat numai în conştiinţă, ci trebuie asumat – spun teologii – în toate elementele care îl ridică pe om deasupra lumii animale.



Aşadar, inteligenţa umană este „chip al lui Dumnezeu” şi funcţionează recunoscându-se în modelul divin. Iar lumea culturală este un fel de creaţie în interiorul Creaţiei. Trăim într-o lume a semnelor culturale pe care o găsim inteligibilă tocmai pentru că este creată după modelul Logosului Divin. Iar „modelul” este alt nume pentru infinita posibilitate de multiplicare a lui Unu. Modelele culturale cunosc o circulaţie şi o validare prin preluări. Comunicarea, în acest context, este o prelucrare. Să facem sinteza istorică: vechii greci datorează enorm civilizaţiilor feniciană şi egipteană; romanii au cucerit Grecia şi s-au lăsat cuceriţi de cultura grecilor; dacii au adoptat modelul roman; statele mai apropiate istoric de noi au apărut şi şi-au creat cultură pe terenul vechilor imperii multietnice – romano-german, habsburgic, otoman. Se perpetuează relaţii economice în acest fel, dar şi un spirit viu al culturilor.

Facem o precizare necesară şi, sperăm, corectă din punct de vedere teologic: chipul din ” chipul lui Dumnezeu” semantizează ideea de manieră, mod de lucru şi este o abstracţiune sau o virtualitate, pe când chipul din ”chip cioplit” este concret şi sinonim cu ideea de faţă sau fizionomie.

O expresie tranşantă a condamnării morale a imaginilor se găseşte în sfera religiosului, în interdicţia biblică „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” (Exodul). Orice reprezentare este o imagine-sacrilegiu; Dumnezeu nu autorizează nici o imagine. Această interdicţie poate afecta operele plastice şi iconografia care vrea să facă din imagine un intermediar pentru a conduce conştiinţa de la vizibil spre invizibil. Nu trebuie să crezi că îl desluşeşti pe Dumnezeu – spun teologii – intr-o imagine stereotipă, pentru că atitudinea poate fi greşită şi pentru că, în sine, Domnul e nereprezentabil. Fiinţa absolută şi infinită nu poate fi comparată prin nimic cu forma finită şi vizibilă, ca să nu existe o falsificare a naturii divine. De aici s-a putut dezvolta o direcţie de neîncredere în artele vizuale, privilegiind doar creativitatea verbală şi poetică. Intr-o altă perspectivă, am putea spune că discursul poetic e cel care vrea să se apere de seducţia imaginilor. Dar arta atestă la om o nevoie universală de a fabrica imagini, chiar când ele nu ascultă de utilitate funcţională (e vorba de funcţii politice, magice, sociale). Homo aestheticus, creând pentru plăcere o altă imagine a lumii, un alt fel de manifestare a lucrurilor, modifică totodată lumea sa interioară şi lumea exterioară. E. Cassirer (Esai sur l’homme, Ed. De Minuit, 1975) afirmă: „Limbajul şi ştiinţa sunt abrevieri ale realităţii; arta este o intensificare a realităţii. Limbajul şi ştiinţa depind de unul şi acelaşi proces de abstractizare; arta poate fi descrisă ca un proces continuu de concretizare.”

Elementele cosmogonice asociate creaţiei lumii sunt: focul (câmp de lumină), aerul (informaţie), apa (energie), pământul (substanţă). In dialectica dintre spaţiu şi formă, se constată următoarele: o succesiune temporală în care spaţiul pre-există şi post-există formei; o coexistenţă temporală în care spaţiul e definit prin forme mai mult sau mai puţin efemere; o independenţă în care forma-spaţiu conturată devine relativ autonomă faşă de spaţiul originar. Manifestările concrete de creaţie încep de la „luminarea” cosmosului prin Big Bang şi se încheie cu „iluminarea” universului uman prin statuarea gândirii logice. Trecerile de la natură la cultură şi înapoi au evidenţiat sinergia relaţiei dintre om şi spaţiu şi au identificat omul modern cu homo ludens.



Făcând puţină etimologie, este interesant de relevat că este o strânsă legătură între „arhetip” şi „arhitectură”. Să examinăm sensul cuvintelor greceşti: arkhe/ arkhi, un prefix numind ceea ce este original, primar, iniţial; tupos/ typos este conceptul de pattern, amprentă, model; tekton înseamnă constructor, „zidar de pământ”. Arhitectul este maestrul capabil să genereze forme originare din materie telurică. Arhetipul este modelul originar şi original, din care sunt derivate, copiate, emulate sau modelate celelalte obiecte, persoane, concepte similare. Arhitectura are şi o definiţie mai largă decât proiectarea clădirilor, o definiţie care convine retorului: designul construit al întregului mediu, de la macro-nivel natural geografic (şi cosmic), până la planificarea aşezărilor şi micro-nivelul designului de mobilier. Se satisface astfel o necesitate a vieţii umane, de producere de sensuri cu ajutorul suprafeţelor şi al volumelor văzute şi nevăzute, coerent şi armonic asamblate. Limbajul este şi el o asemenea construcţie, la fel chipul, la fel corpul, toate semnificând, adică manifestând o interacţiune formă-conţinut. Felul în care se poate reconstitui o „hartă a feţei” a dus la identificarea următoarelor expresii şi a felului cum se localizează pe chip: surpriza, teama, furia, dezgustul, bucuria, supărarea. Bucuria şi surpriza s-ar localiza la nivelul ochilor şi a părţii inferioare a feţei; furia la acela al frunţii, sprâncenelor şi a părţii inferioare a feţei; teama şi supărarea la nivelul ochilor; dezgustul în zona inferioară a feţei.

O imagine provoacă în viaţa psihologică a privitorului plăcere sau neplăcere, bucurie sau tristeţe ; independent de ordinea reală a lucrurilor, acestea tulbură activitatea raţiunii, impresionează subiectul, provoacă valorizări neaşteptate. Este, practic, o alienare a conştiinţei, care poate sfârşi prin a desface relaţia consumatorului de imagini cu realul. Imaginea alienantă care îl lipseşte pe privitor de spiritul său critic este îndelung analizată de Wunenburger (2004) pentru că, susţine el, aşa începe tirania imaginii.

Imaginea este imediat lizibilă, ea poartă în figură un joc denotativ şi conotativ care îi conferă sensul imanent. Un corp, o hartă, un peisaj sunt imediat expresive. Cunoaşterea e poate petrece fără efort speculativ. Fenomenologia sensibilului pune în evidenţă, la suprafaţa reprezentărilor noastre, apariţia de semnificaţii puţin conceptualizate. Apoi, observăm că imaginea e menită, înainte de orice, să antreneze o acţiune concretă, o reacţie comportamentală: o imagine sexuală trezeşte dorinţa, semnul codului rutier provoacă o adaptare a conducerii maşinii, etc. Altfel spus, se declanşează un reflex condiţionat pentru că există un cod învăţat.

Dacă semnul lingvistic este arbitrar, limbajul corporal se consideră parţial non-arbitrar, dar ambele se completează în actul complex al comunicării. Exemplificăm cu comportamentul lacrimilor. La vederea ochilor înlăcrimaţi, apare expresia achiziţionată cultural foarte precoce: plânge ca o fată. Prin urmare, trebuie reţinute două elemente de interpretare: (1) plânsul cu lacrimi se învaţă, se dobândeşte o dată cu socializarea, deşi baza fiziologică este înnăscută (se cunoaşte faptul că nou-născuţii plâng fără lacrimi şi că de asemenea copiii sălbăticiţi, crescuţi de animale nu ştiu nici să râdă, nici să plângă); (2) lacrimile sunt autorizate pentru fete şi interzise băieţilor (aprecierea de gen, ce e masculin, ce e feminin reprezintă des o sancţiune). Există lacrimi ca o componentă a unui comportament simulat sau adaptativ, transgresând norme de sex şi de vârstă; şi apoi, lacrimile nu sunt automat un semn al durerii. Echivocul lor constă în a fi, cu egale şanse, semnal de frică,



ori bucurie, ori umilinţă, şi aşa mai departe. Emoţia extremă, dacă nu sunt simulate, este fie negativă, fie pozitivă. Poate că vizează seducţia, poate că potolesc o criză de nervi, poate că maschează în loc să comunice. Imaginea metaforică este „perdea de lacrimi” sau „torent de lacrimi” şi declanşează căutarea unei soluţii explicative de tip comportament justificat.

Expresivitatea corpului se obţine din motricitate, din mimică şi pantomimă. Multe mesaje ale vizualului pot convinge de ceva numai după o modelare a lor culturală, după asimilarea datelor de context. Iată câteva exemple furnizate des de semioticieni: policele în Anglia, Australia, etc. este folosit de autostopişti, dacă e etalat înseamnă OK, ridicat brusc devine obscen, în Grecia e numai obscen; gestul «inel cu index şi police» este OK în SUA, bani în Japonia, homosexualitate în unele ţări mediteraneene, zero sau «nimic» în Franţa.

O independenţă relativă între verbal şi non-verbal se poate demonstra cu ajutorul artelor. Artele se constituie în limbaj universal prin canalele de receptare – vizual, auditiv, tactil, olfactiv, gustativ. Limbajul corporal exprimă atitudinea subiectului faţă de ceea ce vede, simte, spune sau aude. Ochiul şi urechea sunt simţuri ale socialului, dar, la urma urmei, şi ale sufletului (şi textul e un produs conjugat al ochiului şi urechii). Domeniul artistic şi retorica lui specială nu constituie centrul de interes pentru acest curs. Dar se poate comenta aici următorul aspect: ceea ce s-a denumit noua gnoză a corpului (şi aici contribuie din plin latura «artistică» a publicităţii, reclamelor, videoclipurilor muzicale) înseamnă corpul care se autosemnifică, de pildă prin tatuaj sau pictură corporală, prin machiaje, parfumuri şi unguente, prin dans când corpul e într-o autoetalare estetică. In mass-media occidentală se vorbeşte de funcţia poetică a corpului prin autoetalare. Şi la noi se tinde spre aşa ceva, pentru că spiritul emulator şi imitativ e destul de puternic. De data asta, comunicarea comunică corpul, nu sufletul, nu spiritul. Semnalăm o evoluţie mai recentă : pielea a fost un organ de simţ multă vreme ignorat. Acum e luată mult în seamă. Ea produce o dublă senzaţie, internă şi externă, resimţită ca înveliş şi resimţită ca acces spre lumea dinafară. O idee a lui Freud a fost reformulată de cercetarea semiotică actuală: corpul este eul-piele; eul poate fi considerat ca o proiecţie mentală a pielii suprafeţei corpului. Unii au reliefat necesitatea majoră: se poate trăi orb, fără gust, fără miros, dar cine poate supravieţui măcar o clipă fără piele? Şi, în fine, s-a scos în evidenţă, prin frecvenţa clipurilor reuşite cu produse cosmetice şi tehnici de îngrijire a pielii cât de artistică poate deveni expunerea celui mai bogat în receptori dintre organele noastre senzoriale.

In substratul comunicării vizuale, ne preocupă mult conotaţiile culturale ale semnelor marketingului, cum ar fi logourile şi imaginile publicitare. Se petrece un fenomen de învăţare socială pe semne, aproape la fel de uzuale în momentul de faţă ca semnele de circulaţie. Ele creează semnificaţii atunci când agenţiile publicitare reuşesc să le plaseze în contexte socioculturale adecvate. Scopul precis de persuadare a publicului-ţintă se bazează pe strategii semiotice. Iar interpretul deconstruieşte, ca apoi să reconstruiască semnificaţiile, identificându-se sau asociindu-se cu ideile unui brand. In esenţă se petrece o ancorare vizuală într-un anume simbol.



Focalizarea pe vizual se explică prin imaginile care implică un spectru mai larg de procese cognitive decât cuvintele. Imaginile atrag atenţia, stârnesc spiritul critic, îl implică direct pe receptor. Iată un exemplu de promovare a brandului: pe canalele TV româneşti se face multă campanie publicitară pentru cafea. Personajele reclamelor sunt tineri frumoşi, sau măcar simpatici, din al căror stil de viaţă consumul de cafea face parte în mod natural. De multe ori se merge şi pe un fir romantic, o posibilă idilă. Constatăm că din lumea culturii în orizontul brandului de cafea s-a produs un transfer, exploatându-se atractivitatea fizică, prosperitatea, succesul profesional şi iubirea. De la „ce semnifică X pentru ceilalţi?” publicul se întreabă „ce semnifică X pentru mine?”, observând: obiecte şi relaţionarea lor spaţială, corpuri umane şi alăturarea lor de alte corpuri şi de produs, structuri faciale, maniera de a privi, pauze, expresii amuzante, exprimări dialectale, sublinieri muzicale, etc. Conştientizarea proceselor de semnificare nu e importantă, pentru că eficienţa mesajului poate fi creată şi de bun simţ sau intuiţie. Şi mai e o observaţie: telespectatorii, în calitate de cumpărători, vor achiziţiona doar o parte din produsele promovate, mai mult ca sigur, dar este semnificativ că li s-a comunicat non-verbal o stare de fapt, sentimentul de apartenenţă socială şi de împărtăşire a unor valori culturale.

O precizare: funcţia metalingvistică a limbajului corporal e contestată de unii teoreticieni. Funcţia metalingvistică rămâne totuşi o graniţă între limbajul corporal şi limbajul verbal; corpul nu pune niciodată întrebări, doar conştiinţa le pune. Limbajul verbal este singurul care ne permite să întrebăm. Dar se observă că, atunci când nu e folosit limbajul verbal, gesturile îşi schimbă caracterul (iau forme stabile, standardizate, devin mai sistematic legate unele de altele). In funcţia referenţială, de exemplu, gestul indicării este substituibil pronumelui demonstrativ „acesta”. De altfel, gesturile pot suplini mesajul în cazul necunoaşterii limbii locului în care ne aflăm.

2.2 AplicaţiiI.Prin referenţialitate, cuvântul semnifică şi delimitează nu numai un univers care vibrează retorico-discursiv, ci şi o lume a formelor. Puteţi explica cum vizualizaţi scena următoare? Este un fragment scris de un prozator contemporan şi este prelut din România literară nr. 2/ 2008.

«Coboară spre port cu acel mers puţin caraghios al unui om care se grăbeşte la vale. Parcă ar călca pe arcuri. Poartă, ca de obicei, blugi, o cămaşă cadrilată, iar în picioare adidaşi albi, fără nici o pată de culoare. Ţine mâna stângă pe jumătate înfiptă în buzunarul pantalonilor, în vreme ce dreapta pendulează pe lângă corp. Priveşte în pământ. Lăsând părul lung să-i invadeze cea mai mare parte din faţă. Din când în când ridică totuşi capul ca să-şi ia un reper. Atunci scutură pletele din ochi, cu o mişcare veche, şi are tendinţa să îşi umfle pieptul. Totul durează doar o secundă, după care apleacă din nou ochii spre pavajul Străzii Stefania, care face un ocol abia simţit şi coboară din ce în ce mai abrupt spre apele portului.

La 45 de ani, un metru optzeci şi 80 de kilograme, Paul Ruiz Estevez arată încă foarte tânăr. E brunet, are chipul pătrăţos, totuşi plăcut, iar mâinile parcă de măcelar ar putea avea o oarecare legătură cu meseria lui de bază, dar n-au cum să mărturisească pasiunea care l-a consacrat. Timiditatea lui,



în schimb, rimează cumva cu imaginea pe care o au oamenii de rând despre pictori: artişti izolaţi în turnuri de fildeş, închişi în liniştea atelierului, acolo unde nu intră decât apropiaţii. Câţi pictori au devenit persoane publice, chiar în acest zbuciumat sfârşit de secol XX? Un sclav al şevaletului invitat la un talk show, ţinând un discurs în piaţă sau conducând masele înfierbântate ale unei revoluţii!

Sfioşenia lui Paul, însă, incapacitatea lui structurală de a-şi cere drepturile bătând cu pumnul în masă, n-are nici o legătură cu arta. A fost aşa dintotdeauna, de pe vremea când nici nu visa să se apuce de pictură. E timid din naştere şi din educaţie.

De aici, între altele, nefericitul obicei de a merge cu ochii în pământ. I s-a întâmplat de nenumărate ori să-şi încrucişeze drumul cu cel al unor cunoscuţi, pe care în felul acesta nu i-a observat şi care i-au construit imaginea unui tip înfumurat, care se face că nu te vede când te întâlneşte. Aşa merg lucrurile.

Aşa merge şi acum, parcă măturând pavajul cu privirile, de parcă ar avea informaţii că una dintre miile de pietre ale acestuia e din aur vopsit în gri şi trebuie să fie atent ca s-o descopere.

De fapt, nu se îndreaptă spre port. Astăzi nu va urca pe micul său iaht botezat Angel, nici pentru a ieşi în larg, nici pentru a se lăsa pur şi simplu legănat de tangajul micilor valuri din port, gândindu-se la câte-n lună şi-n stele – aşa cum face deseori. Nu. Azi va coti spre stânga la cincizeci de metri înainte de intrarea în port, mergând să se înfunde în crâşma a cărei firmă exibă un nume mai degrabă neobişnuit: La crucificare. E o speluncă întunecată, construită şi mobilată exclusiv din lemn. Patronul, Juan de Niro, un pitic mulatru, a creat acest spaţiu bizar în care parterul este dedicat unei mese de biliard, iar pentru orice consumaţie trebuie să urci la etaj purtând în spate, pe scară, o cruce de stejar înaltă de doi metri. Când s-a deschis localul, în urmă cu doi ani, câteva organizaţii religioase locale au protestat vehement, susţinute de Biserică şi ulterior de Municipalitate. Cazul a ajuns în presa naţională, ceea ce, paradoxal, l-a salvat pe don Juan: o mulţime de lume s-a inflamat, dar, în acelaşi timp, o serie de ONG-uri apărând drepturile omului au sărit în ajutorul micului patron iconoclast. In plus, evident, reclama era de-acum asigurată. Ei!, ia să se fi întâmplat asta pe vremea Generalului…

In scurt timp lumea s-a calmat. La fel se întâmplă mereu. Cineva aruncă o piatră într-un lac, o sută de gânditori se reped să explice modul în care se formează undele, traiectoria balistică, ba chiar şi influenţa evenimentului asupra mediului, pe mal se strânge puhoi de lume care-şi dă cu părerea, agitaţie, strigăte, râsete, zici c-o să se vorbească despre asta cât lumea. Şi deodată se face seară, începe un meci la televizor sau cad trei picături de ploaie, lumea se împrăştie şi, gata, asta a fost tot.

Aşa şi cu taverna lui Juan de Niro. S-a vorbit cât s-a vorbit şi după aia nu s-a mai vorbit. Când şi când, vreun turist ameţit dă de ea întâmplător şi face ochii cât cepele, o dată când vede firma, a doua oară când e pus să care crucea. In rest – clienţii locului, câteva duzini, pentru care săltatul în spate al crucii (urmat, sus, de coborârea acesteia la capătul unei sfori) e la fel de natural ca deschisul uşii.

E drept, de crucificat nu e crucificat nimeni, ceea ce ar putea naşte obiecţii asupra denumirii bistroului – dar cine Dumnezeu are chef de aşa ceva. »

(Tudor Călin Zarojanu, Paul şi Andrei)



II.In rubrica „Viaţa scenei” (p. 16) din publicaţia amintită mai jos, autoarea textului reprodus aici parţial pare a nu avea de tratat o temă retorică, ci strict culturală şi ocazional lingvistică, cum procedează mai jos. Şi totuşi: puteţi analiza informaţiile textului în lumina relaţiei suflet-corp, interioritate şi exteriorizare?

« Limba română este, probabil, unica beneficiară din lume a unei bizarerii semantice foarte hazoase: are un cuvânt care, în funcţie de felul cum e accentuat, nuanţează una şi aceeaşi noţiune în ton sobru, respectiv derizoriu. Şi acesta este – ca să vezi! – un cuvânt teatral: comedie, cu varianta comèdie. Comedie înseamnă o piesă (sau un spectacol) vesel/ă – prin extensie, o reprezentaţie a naturii umane putând declanşa râsul, inclusiv râsul punitiv, râsul „etic”, pe scurt, râsul serios –, în timp ce comèdie înseamnă întâmplare ciudată, drăcovenie, panaramă, de care nu prea râzi, ci te minunezi, te enervezi, sau chiar te scârbeşti. Cum nu am patalama de filoloagă, deci nici inteligenţă certificată oficial, nu mă avânt în explicaţii savante. Risc, totuşi, cu modest instinct teatrologic, o ipoteză: cuvântul comedie a pătruns în română din sursă franceză (comédie) sau germană (Komödie), o dată cu junii intelectuali întorşi de la studii sau călătorii pe acele meleaguri. (Prin secolele XVIII-XIX, Anglia era o destinaţie oarecum exotică, iar America, vorba dlui Mariu Chicoş Rostogan, încă nu se ghescoperise.) Termenul e adoptat de cercurile culturale cu entuziasmul intelectual – sobru – al epocii şi, încet-încet, prinde să se răspândească. Iată însă că în Principate, mai apoi şi mai cu seamă în Regat, încep să sosească trupele de teatru italieneşti, cu a lor commedia – nu numai dell’arte – şi cu ai lor actori care accentuează altfel cuvântul proaspăt dobândit de băştinaşi. Păi putea românul de bază, care încă mai râdea în barbă de bonjurişti şi de fanteziile lor, să nu profite de ocazie? Pentru că oricum, ce mai încolo şi-ncoace, omul cumsecade tot nu pricepe mai nimic la teatru, ori că joacă talienii, ori că joacă Ionescu, la grădină la Iunion, comèdiile alea ale lui, unde vin toţi terchea-berchea, toţi coate-goale, toţi scârţa-scârţa pe hârtie să caşte ochii la cocoane. Mai bine punem banii în buzunarul celălalt şi zicem că ne-am dus. Ei, comèdie ! »(Alice Georgescu, „Să batem câmpii”, Dilema veche nr. 180/2007)

III.

Comentaţi accentele polemice ale autorului de mai jos. Completaţi apoi portretul mincinosului/minţitului cu un limbaj corporal caracteristic.

«Cum se minte în comunism?Aş distinge mai întâi trei situaţii:

a) Au existat oameni care au crezut că ideile comuniste sunt adevărate şi bune, deci că ele reprezintă soluţii adecvate la problemele societăţii umane. Ei erau în eroare. Nu minţeau. Iar când s-au convins că greşiseră, au spus-o în gura mare, au analizat eroarea, au încercat să-i prevină pe alţii asupra ei şi i-au ajutat s-o evite. Koestler, Orwell, Revel, Besançon sunt numele care îmi vin în minte în primă instanţă.



b) A existat o a doua categorie, a celor angajaţi în eroare până la capăt, până într-acolo încât au acceptat să devină victimele ei, continuând să creadă în „adevărul comunist” chiar şi atunci când erau ucişi de confraţii de partid în numele acestui „adevăr”. (Rubaşov, din romanul lui Koestler, Intuneric la amiază, e cazul tipic aici.)

c) Nici prima categorie (a treziţilor), nici cea de a doua (a hipnotizaţilor) nu dau regula în cazul comunismului. Regula o dă cea de a treia categorie, a celor care cunoşteau adevărul, care, deci, spre deosebire de primii, nu erau în eroare, ci care spuneau falsul fiind perfect edificaţi în privinţa lui. Cei care, pe scurt, minţeau. Cu aceştia s-a făcut comunismul la scară planetară.

Patru, cred, sunt noutăţile pe care le aduce cu sine comunismul în economia minciunii publice:

a) Minciuna nu mai este imprevizibilă în forma ei, ci fundamentală şi repetitivă, minciună scoasă în faţă şi sistematizată ca ideologie. Este minciuna constantă, monotonă şi bine articulată. Corpusul de minciuni din care era alcătuită ideologia conţinea propoziţii (absurde sau mincinoase) de genul acesta: comunismul suprimă inegalitatea dintre oameni, în comunism fiecare primeşte după nevoi, economia socialistă centralizată este superioară economiei concurenţiale de tip liberal, în comunism suntem cu toţii liberi, bunurile aparţin, în societatea socialistă, clasei muncitoare, de 1 mai şi 23 august toată lumea defilează cu entuziasm etc. etc. Să observăm că, redusă fiind la un set de propoziţii fixe reluate la nesfârşit, minciuna devine în comunism standardizată, şablonizată, în divorţ cu orice fantezie, inventivitate, creativitate. E o minciună alcătuită din elemente bătute în cuie.

b) A doua noutate pe care o implică minciuna în comunism: fiind sfruntată, de la obraz, gogonată, ea nu se mai oboseşte să treacă drept adevăr. Ea devine (sau este) adevăr prin teroare. Cel minţit acceptă să fie minţit pentru că nu are încotro.

c) De aici rezultă a treia noutate pe care o aduce cu sine minciuna în comunism: cel minţit nu e de fapt minţit ci, făcându-se că crede, la rândul lui el minte. Intrucât cel minţit minte, minciuna în comunism este o pseudo-minciună, e o minciună falsă, nu e o „adevărată minciună”. Minciunii i se ia forţa de înşelare, de vreme ce ea nu mai înşală pe nimeni. Minciuna, ca să zicem aşa, nu are haz decât atâta vreme cât ea „prinde”, atâta vreme cât minţitul e indus în eroare. Dar atunci când este sfruntată, de la obraz, gogonată, când ia forma albul e negru şi negrul, alb şi când toată lumea se face că crede ceea ce toată lumea ştie că e fals, minciuna nu mai este operaţională în sensul gândirii şi practicii politice tradiţionale. Ea capătă o originalitate fără precedent: mincinosul îl minte pe minţit iar acesta îl minte pe cel care l-a minţit (făcându-se că crede). Dar mincinosul mai minte încă o dată atunci când, minţind, se face că nu ştie că cel minţit ştie că e minţit. Această minciună infinită în oglinzi, în măsura în care anulează minciuna ca „minciună adevărată”, o transformă pe aceasta în minciună colectivă: toată lumea minte, în măsura în care unii spun minciuni, iar alţii, de vreme ce nu le denunţă, lasă să se înţeleagă că le acceptă ca adevăruri.



d) In sfârşit, fiind sfruntată, de la obraz, gogonată, fiind generalizată şi colectivă, minciuna este totodată atotcuprinzătoare: toată lumea minte şi minte în toate direcţiile. Se minte „cât vezi cu ochii”, de la indicatorii economici şi până la sentimentele care îi animă pe oameni, de la ziare, radiouri şi televiziuni şi până la felul în care se face literatură, se pictează sau se compune.»

(G. Liiceanu, Despre minciună, Bucureşti, Humanitas, 2006: 62-66)

2.3 Teste pentru autoevaluare

Identificaţi răspunsurile corecte.

1. „Demitizare” înseamnăA. răspunsuri la întrebări de tipul „Ce este incert? ”, „Ce este rău? ”, „Ce

este urât?” B. dispunere incoerentă a argumentelor retorice; C. demontarea aspectelor inactuale din cultură; D. transformarea în mit a valorilor negative

2. Care din următoarele este o dimensiune retorică a lumii văzute în imagini?A. dispunerea obiectelor în spaţiul re-creat retoric; B. conştientizarea a

ceea ce există în spatele imaginii; C. schema coloristică utilizată de artist; D. tensiunea din imaginea transmisă în timp real

3. Harta feţei umane comunică retoricA. frumuseţea unui chip; B. emoţiile persoanei examinate; C. un anume

grad de cunoaştere a semenilor; D. un joc de conotaţii şi denotaţii

4. Omul modern identificat ca homo ludensA. este „iluminat” prin gândire logică; B. comunică lesne cu spaţiul şi

timpul său; C. creează forme atemporale; D. face trecerile de la natură la cultură

5. Expresivitatea unui corp rezultă dinA. pantomimă; B. motricitate; C. retorica expresiilor echivoce ale feţei; D.

mesaje tactile 6. Imaginea publicitară

A. cultivă prejudecata din receptor; B. se identifică cu un brand necunoscut până atunci receptorului; C. persuadează sau aspiră să persuadeze un public-ţintă; D. creează un mesaj de conştientizare a unei absenţe din viaţa receptorului

7. Ce facilitează exploatarea retorică a unei situaţii, dacă ne raportăm la lumea marketingului?

A. prezenţa ridicolului; B. ironizarea defectelor; C. deconstruirea tabieturilor; D. prezenţa tinereţii şi frumuseţii

8. Comunicologia esteA. o semiotică a zilelor noastre; B. decodare culturală; C. comunicare prin

mass media; D. studiu de interfaţă

9. Condiţia de pluridisciplinaritate pentru această ştiinţă este



A. rezultatul practicii sociale şi pragmaticii culturale; B. caracteristică postmodernistă; C. atragerea psihiatriei în descrierea lui homo significans; D. reinterpretarea teoriei comunicării formulate de Roman Jakobson

10. Gesturile pot fi descrise caA. interacţiune analogică; B. interacţiune bruiată; C. interacţiune virtuală;

D. interacţiune digitală

11. Interacţiunea silenţioasă este asimilată cuA. necomunicarea; B. handicapul hipoacuzicului; C. exprimare simultană;

D. indici contextuali nonverbali

12. Starea de „părinte” la un comunicator presupuneA. control; B. dominaţie; C. raţionalitate; D. prejudecăţi în relaţia cu

„copilul”

13. Starea de „adult” la un comunicator excludeA. ilogicul; B. calmul; C. cooperarea; D. încurajarea copilului

14. Un element situaţional inductor poate fiA. o informaţie conducând la deducţii majore; B. ceva din mediu cu

impact asupra comunicării; C. modul în care te adresezi cuiva; D. felul în care eşti privit de cineva

15. Părţile aflate în conflict de intereseA. au un spaţiu de manevră limitat; B. au interese comune negociabile; C.

stabilesc o structură activă pentru negociere; D. au orizont de aşteptări identic

16. Intâlnirea „faţă-n faţă”A. are legătură cu vârsta biologică; B. are limite temporale stricte; C.

elaborează strategii simple de comunicare; D. este probabil să favorizeze comunicarea

17. „Limba de lemn” esteA. mijloc oficial de comunicare ; B. clişeizarea limbajului ; C. mod

individual de exprimare ; D. stereotipii lingvistice pentru fiecare sector de activitate

18. Salutul sau schimbul de saluturi înaintea emiterii unui mesaj esteA. inactual pentru retorica modernă ; B. şablonizare a comunicării

publice ; C. element situaţional inductor de abordare reuşită a celuilalt; D. element de comunicare neconstrânsă

2.4 Teme pentru verificare/ examen

► Cităm din discursul unui om de televiziune: [1] …mijloace moderne de afirmare în masă…; [2] …fertilitate în domeniul financiar… Se pot considera aceste două referinţe la câştigarea celebrităţii şi, respectiv, la prosperitate „derapaje” în exprimare? Ce elemente retorice se pot invoca în analiza lor critică?



► Aveţi la îndemână situaţii să ilustraţi cum elemente de gestică pot intensifica efectele de discurs?

► Puteţi găsi exemple retorice în Noul Testament în care limbajul corporal (al tăcerii, al lacrimilor) să fie expresie a tabu-urilor conform repartizărilor generice (cu alte cuvinte, ce e masculin; ce e feminin)?

► Civilizaţia momentului pe care îl trăim supraevaluează corpul uman. Puteţi oferi exemple?

► Ce „adevăruri” vi se pare că se falsifică în existenţa şi retorica noastră cotidiană? Dezvoltaţi ideea.

► Exemplificaţi caracterul procesual-retoric al unui diferend de opinii în care v-aţi aflat implicaţi direct. S-a evitat confruntarea violentă între părţi? S-a produs în final un profit? Pentru una din părţi, pentru ambele?

► Vă puteţi analiza propria capacitate de a stabili sau recunoaşte în partener sentimente, valori, convingeri specifice care să vă „coloreze” retorica? Faceţi precizări.

► Puteţi analiza semiotic un parfum de violete, gândind în legătură cu el aspecte sau dimensiuni iconice, indiciale şi simbolice?

► Dacă vă concentraţi asupra retoricii unui mesaj verbalizat (căutaţi un exemplu de titlu de film) şi a unui mesaj vizual (căutaţi un afiş de spectacol în oraş), ce competenţe puteţi afirma că vă solicită la decodare?

► De ce se afirmă că modelul este un fel de a concepe relaţia Unu – Multiplu (logica proliferării realului)?

► Găsiţi argumente potrivite pentru psihologul care spune (consideraţi numărul menţionat o variabilă): Noi, oamenii, operăm în cursul unei zile cu optsprezece tipuri de personalitate. Suntem “multiplu”, nu “unu”.

► Susţineţi moda „romglezei”/ „romglezei”, cu alte cuvinte sunteţi un anglomaniac? Indicaţi cum aţi reformula, cu sau fără acelaşi efect retoric, ideile unui psiholog care explică în felul următor două funcţii semnificative ale televiziunii: Televizorul este un chewing-gum pentru ochi şi un baby-sitter pentru copilul familiei.

► Găsiţi un text cu valenţe retorice, pe care să evidenţiaţi posibilităţile de operare a gîndirii creatoare cu imaginea şi a limbajului literar cu acte pragmatice de discurs.

► Se afirmă deseori că ceea ce se manifestă indică, în acelaşi timp, o absenţă (poate o profunzime inaccesibilă). Explicaţi în manieră proprie şi cu exemple la obiect această dublă ipostază, de prezenţă-absenţă, care se găseşte în centrul mai multor abordări contemporane, interesate atât de poezie cât şi de pictură. La urma urmei, esenţa unei imagini este să ne facă să vedem ceva …



► Vizitarea unui muzeu de către homo aestheticus poate să ţină locul unui curs de retorică ? Este retorica unei epoci fidel reprezentată de această formă de conservare a imaginilor şi reunire a lor pentru a satisface o plăcere scopică a vizitatorului?


Concluzii

Concluzii despre ‘comuniune’ sau comunicare retorică

Comunicarea obişnuită este comuniunea cu celălalt, arta este comuniunea cu ceea ce realizezi. (I. Oprea, 2007: 96)

Din perspectivă actuală, analistul manifestărilor retorice de orice fel, din orice domeniu, va fi atent la următoarele aspecte, cu certitudine utile în orice abordare a retoricii textuale:

- un prim loc comun util pentru analizele noastre: existenţa umană nu e doar eveniment, ci şi rostire;

- un al doilea loc comun: în absenţa limbii nu există gândire;- materialul lingvistic utilizat este caracterizat prin claritate de mesaj sau prin

ambiguitate referenţială intenţionată;- textul construieşte coerent, într-o viziune metonimică sau metaforică, o

realitate fragmentată - şi construcţia şi realitatea se află sub imperiul subiectivităţii;

- prin retorică, se pune în evidenţă sinele ca semn care are experienţa timpului, al centrului din spaţiu, al libertăţii de a dialoga;

- actul de a crea sinele nu este opţiune, ci obligaţie; - discursul interesează ca filtru al relaţiilor dintre trei existenţe, fiinţa, timpul şi

cuvântul (ceea ce evidenţiază apropierea dintre retorică şi poetică);- retorica face din text un produs „artificial”, un artefact cultural;- retorica trădează fobii ale contemporaneităţii, de exemplu, faptul că am

putea trăi (dată fiind globalizarea) într-un univers ca un singur cerc imens, fără centru şi margini, cu consecinţa că ne „rătăcim”, ne pierdem identitatea – iar alte fobii se pot desprinde din textele propuse spre seminarizare;

- se constată tot mai mult utilitatea unei analize retorice a subînţelesului, a ceea ce provine dintr-o combinaţie între sens literal, circumstanţe de enunţare şi legi ale discursului;

- retorul mitizează şi demitizează, în aceeaşi împrejurare sau în împrejurări distincte (încercaţi depistarea exemplelor tot pe textele propuse spre analiză);

- în era comunicării electronice, retorica tradiţiei discursive existente prin text intră în competiţie cu retorica şi cultul imaginii video; se pot pune în contrast o logică oculară şi o logică verbală, deşi nu se poate arbitra cine ar avea câştig de cauză.

O concluzie generală ar putea fi că, din multitudinea de forme pe care le-a luat ştiinţa şi arta retoricii de-a lungul timpului, precum şi din multitudinea de funcţii pe care ea le îndeplineşte în momentul de faţă, nu se poate constata altceva decât marea ei vitalitate.


Răspunsuri

Răspunsuri la teste pentru autoevaluare

Test I (cap. I):1. B şi D; 2. C; 3. A; 4. B; 5. A; 6. A şi C; 7. B şi D; 8. C; 9. niciun răspuns sau toate laolaltă; 10. B; 11. B; 12. A şi D.

Test II (cap. II):1. C; 2. A şi C; 3. B şi C; 4. D; 5. A, B, C şi D; 6. C; 7. D; 8. D; 9. B; 10. A; 11. niciun răspuns; 12. A şi B; 13. A; 14. B, C şi D; 15. A şi C; 16. D; 17. A, B şi D. 18. niciun răspuns.


Date post:	27-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	alina-r
View:	39 times
Download:	4 times

Retorica, anul 3, sem. 1-2 (2)

Documents