UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE Specializarea: SOCIOLOGIE Titular de curs: Conf. univ. dr. Aurel M. Cazacu

COMUNICARE ŞI RETORICĂ (CURS OPŢIONAL)

Anul III, sem. V

- SINTEZĂ DE CURS -

OBIECTIVE

1. Însuşirea problematicii disciplinei; 2. Înţelegerea retoricii ca tip distinct de comunicare, discurs, raţionare, cunoaştere,

convingere şi acţiune; 3. Identificarea principalelor concepţii în determinarea discursului retoric; 4. Însuşirea metodică a conceptelor de bază ale retoricii; 5. Analiza specificităţii retoricii în diverse contexte comunicaţionale şi publice; 6. Stimularea interesului pentru aplicaţii în domeniul retoricii politice, mediatice,

publicitare.

PROBLEMATICĂ

Moto: “Nu cuvântul este cel ce dăunează acţiunii, ci pericolul este să nu te luminezi cu ajutorul cuvântului” (Tucidide)

Cap. I

INTRODUCERE

Terminologie Ce scriu dicţionarele, dar nu cele de retorică: a) Termenul “retoric – ă” (adj.) (lat. – rhetoricus, fr. – rhétorique, it. - retorica) îl

întâlnim în sintagmele: “interogativă retorică” şi “stil rhetoric”.

b) Termenul “retorică” (s.f.) (lat. – rhetorica, gr. – rhetorike, fr. - rhétorique, it. - retorica) a cunoscut mai multe conotaţii în timp:

- disciplină care studiază procedeele vorbirii frumoase, ale elocvenţei; - arta de a vorbi frumos; - oratorie, elocvenţă; - declamaţie emfatică, lipsită de un fond serios de idei, discurs pompos. c) Termenul “retor” şi “retorism” (s.n.) (lat. – rhetor, fr. – rhéteur, it. – retore, gr. – rhitor

şi rhitorism) desemnează elocvenţă seacă, vorbă goală şi emfatică, lipsită de idei Ce este retorica ? Din punct de vedere etimologic, cuvântul “retorică” provine din latinescul “rhetorica”, cu

rădăcini în grecescul “rhitor”, care însemna “vorbitor” sau “orator” sau “cel ce învaţă arta elocinţei”.

La romani, “rhitorul” era denumit “rhetor” sau “magister dicendi” (maestru în elocinţă). Uneori, termenii “retorică” şi “elocinţă” (“elocvenţă”) se pot confunda, deoarece, într-un

anumit sens ambii desemnează arta de a vorbi bine şi frumos. Dar ei nu sunt sinonimi. Elocinţa (elocvenţa) este talentul de a convinge, pe când retorica este arta care dezvoltă

acest talent. Elocinţa (elocvenţa) este un dar al naturii, pe când retorica este arta de a conduce talentul.

Aşadar, unii bărbaţi ai antichităţii au fost din instinct elocvenţi; după ei au venit alţii care prin studiu au ajuns să fie elocvenţi şi care s-au numit oratori; după ei au venit alţii care au adunat şi ordonat diferitele metode cu ajutorul cărora se poate ajunge la elocvenţă şi aceştia se numesc retori, iar arta creată de ei s-a numit retorică.

Cicero - jurist, avocat şi orator roman ascris în “De oratore” că nu elocvenţa s-a născut din retorică, ci retorica a luat naştere din elocvenţă.

Cele mai multe definiţii ale retoricii au fost date în antichitate. Retorica va fi considerată: - o simplă forţă, dar nu virtute; - o ştiinţă, dar nu virtute; - un exerciţiu; - artă care nu are nimic comun cu ştiinţa şi cu virtutea; - o stricare a artei, adică gust greşit; - forţa de a convinge; - putere de a convinge; - uşurinţa de a vorbi; - arta de a înşela; - iscusinţă de a fermeca şi plăcea (Platon); - un simulacru de politică şi al patrulea fel de înşelătorie (Platon); - ştiinţa de a vorbi bine; - o artă, dar şi politică şi dialectică, deoarece este facultatea de a cerceta ceea ce poate fi

capabil de a convinge (Aristotel); - arta încadrării unui argument astfel încât să poată fi apreciat de asistenţă; - artă practică sau administrativă (arta aplicată a afacerilor) – Quintilian; - vorbire frumoasă; - arta de a vorbi bine (de aici perspectiva pragmatică a retoricii);

- creatoare a persuasiunii (Gorgias); - ars sau/şi scientio bene dicendi (arta sau ştiinţa de a vorbi bine) - Quintilian; - arta sau/şi ştiinţa invenţiei, alegerii şi exprimării cu ornamente potrivite care pot servi la

a convinge – Quintilian (de aici s-a alunecat în sfera stilisticii, a ceea ce va deveni mai târziu, în epoca modernă, neoretorica).

- ars ornandi (des întâlnită în Evul Mediu şi mai târziu), adică o stilistică practică sau rhetorica verba colorat; -nu este numai arta de a convinge prin discurs, ci şi teoria şi învăţarea acestei arte (Olivier Reboul “La rhetorique”); În concluzie, retorica ar fi: 1. Arta şi ştiinţa discursului bene dicendi sau arta (ştiinţa) de a vorbi bine, prin discurs

înţelegându-se un ansamblu organizat de fraze asupra unui subiect dat; 2. Arta (ştiinţa) discursului convingător (în stare să convingă) în toate chestiunile

(politice, sociale, juridice, particulare, de familie etc.); 3. Arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie

bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; 4. Disciplină, (obiect de studiu) care studiază ansamblul regulilor care ajută la însuşirea

acestei arte; 5. Arta şi ştiinţa elaborării discursului, având funcţie primordial persuasivă, dar şi

funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă (după Aristotel); 6. Practică socială; 7. Tehnică a ornării discursului.

De ce studiul retoricii (bineînţeles şi al teoriei argumentării) este esenţial? Studiul retoricii este esenţial din cel puţin trei motive: - Pentru înţelegerea funcţionării discursului de orice tip: politic, juridic, didactic,

ştiinţific, mediatic, publicitar; - Pentru facilitarea unei “lecture” critice a textelor politice, publicitare, mediatice etc.

conform unei grille de decodare care presupune instituirea unor mecanisme de apărare, altfel spus, de imunizare în faţa manipulării;

- Pentru producerea unor discursuri adecvate situaţiilor de comunicare într-o eră comunicaţională care a depăşit stadiul “informaţional”.

Funcţiile retoricii 1. Funcţia persuasivă – de a convinge un auditoriu utilizând argumentaţia (sub aspect

logic), demonstraţia (d.p.d.v. al ştiinţelor), seducţia (scop şi efect al retoricii), manipularea (zonă la intersecţia psihologiei, sociologiei şi lingvisticii);

2. Funcţia hermeneutică – de interpretare a retoricii adversarului; 3. Funcţia euristică – presupune soluţii posibile; 4. Funcţia explicativă şi critică – presupune descifrarea şi demonstrarea discursului

public, apoi remontarea, regenerarea discursului din perspectivă retorică şi argumentativă;

5. Funcţie metalingvistică – reflecţie asupra cuvântului (scris sau vorbit) şi a comunicării lui cu eficienţă în cadrul unei limbi date;

6. Particularizare – de reflectare a spiritului fiecăruia dintre noi.

Relaţionări Retorica a intrat şi intră în diverse relaţii cu alte discipline: filosofia (încă din antichitatea

greacă), logica, teoria argumentării, oratoria (ca practică), literature, lingvistica, critica literară, teoria literară, poetica, psihologia şi sociologia (mai ales din perspectiva unor strategii comunicaţionale), pragmatica şi teoria actelor de limbaj (formulată de J. Austin şi dezvoltată de J.R. Searle), ştiinţele cognitive etc.

Începuturile retoricii Ca disciplină de sine stătătoare, dispunând de reguli şi principii referitoare la elaborarea

discursurilor, retorica este considerată, şi nu fără temei, o creaţie a grecilor. Grecia a dat primii retori vestiţi, mânuitori ai cuvântului, ai artei şi ştiinţei persuasiunii:

Pitagora, Corax, Tisias, Pericles, Gorgias, Antiphon, Protagoras, Socrate, Isocrate, Demostene. În grecia au fost înfiinţate şi au funcţionat celebrele şcoli unde s-a predat retorica: - Academia lui Platon - Gimnaziul Lykeion fondat de Aristotel - Şcoala din insula Rhodos (deschisă de Eschine) etc. Grecii – spunea Olivier Reboul – au inventat şi dezvoltat învăţământul retoricii. Însăşi

cultura se făcea mai ales prin arta de a vorbi, care, în acelaşi timp, era şi mijloc pentru formarea tinerelor generaţii de bărbaţi utili cetăţilor. Romanii i-au învins pe greci cu armele şi i-au cucerit (146 Î.Hr.) dar, la rândul lor, romanii au fost “învinşi” de cultura greacă. Învăţământul retoricii a ajuns în antichitatea greacă şi apoi romană la o mare perfecţiune, iar regulile stabilite atunci au format baza inestimabilă a dezvoltării ulterioare a acestei discipline.

Cap. II

RETORICA LA GRECII ANTICI

ÎNCEPUTURI

Contextul apariţiei retoricii

Grecii antici au pus un mare preţ pe puterea cuvântului, pe darul elocinţei. Rostirea, ca formă fundamentală a oralităţii, este menţionată destul de devreme în istoria culturală a poporului grec. Mărturii ale puterii de convingere a discursului găsim încă din perioada homerică.

La început nu exista o conştiinţă clară a mijloacelor de care se serveşte elocinţa, întrucât ea a rodit din instinct, improvizaţie, pasiune. Momentul apariţiei elocinţei este semnalat mult mai târziu, abia în secolele VI – V î.Hr. şi, fapt surprinzător, deşi Atena oferea un climat favorabil pentru dezvoltarea acestei măiestrii, Sicilia este consemnată de istorici pentru legătura directă între dezvoltarea elocinţei şi diferitele procese asupra proprietăţii, rezultat al instaurării noului regim democratic.

Primii reprezentanţi ai retoricii Unele surse istorice indică şi pe primii învăţaţi care s-au ocupat de arta cuvântului:

Empedocle din Agrigent (Sicilia), Corax şi Tisias. Iar dacă Empedocle a inventat primul retorica1, se spune că şi Zenon din Eleea ar fi inventatorul dialecticii.

Deşi nu a deschis o şcoală, după moda vremii, Empedocle (490 – 430 î.Hr.) a profesat filosofia, poezia, medicina, chiar magia şi, probabil, a adăugat acestora şi unele sfaturi şi observaţii câştigate prin propria-i experienţă, care au devenit ulterior artă oratorică.

Conform tradiţiei, în dezvoltarea elocinţei o contribuţie mult mai mare au avut-o Corax şi Tisias, de origine sicilieni şi avocaţi de profesie. Căderii tiranilor în Sicilia i-au urmat numeroase procese de revendicare a unor proprietăţi (pământ, livezi, imobiliare etc.). Aşadar, începuturile retoricii judiciare îşi are izvorul în procesele de proprietate.

Corax2, om politic versat, avocat şi orator strălucit, a încercat să codifice momentele discursului prin intermediul cărora reuşea să consilieze problemele aflate în dispută: exordiul (preambul), prin care îşi asigura liniştea necesară din partea auditoriului sau prin care urmărea flatarea judecătorilor, naraţiunea propriu-zisă şi epilogul, conceput ca un rezumat al faptelor.

Mai târziu, Tisias3, discipol al lui Corax, ar fi codificat şi propagat învăţătura oratoriei după redactarea unui îndrumar pentru uzul părţilor aflate în litigiu, intitulat “Tèchne” (Arta oratoriei). În această lucrare era prezentată şi o schemă a planului oricărui tip de discurs: preambul, expoziţiune, mărturii, indicii, probe, insinuaţie, elogiul şi blamul.

Însă partea cea mai importantă a îndrumarului este valoarea şi semnificaţia dată persuasiunii şi în special a verosimilului (mai târziu, aspru criticat de Platon). După Corax şi Tisias, verosimilul consta într-o reconfigurare mentală a unor situaţii la care nu am fost martori, dar care se produce spontan în fiecare dintre noi, după reguli fixe şi valabile pentru toate minţile. Altfel spus, judecătorul îşi poate da avizul asupra unor fapte pe care nu le cunoaşte decât prin datele contradictorii ale părţilor şi ale martorilor, iar convingerea pe care şi-o va forma va fi determinată nu de adevăr, ci de verosimil, de imaginea pe care şi-o conturează de fiecare dată şi pe care i-o sugerează avocatul cel mai priceput.

Pe seama lui Corax şi Tisias, care se străduiau să scoată la lumină argumentele puternice şi să ascundă părţile slabe ale situaţiei aflată în dispută, au circulat diverse anecdote. Una dintre acestea se referă la aşa-zisul proces iscat între Corax şi Tisias.

Se spune că un oarecare Tisias auzind spunându-se că retorica este arta de a convinge s-a dus la Corax pentru a se pregăti în această artă. Dar odată ce el nu a mai avut nimic de învăţat, a vrut să nu-i mai plătească mentorului său banii promişi. Chemat în faţa judecătorilor, Tisias ar fi recurs la următoarea dilemă:

- Corax, ce ai promis să mă înveţi ? - Arta de a convinge pe care tu ai vrut, i-ar fi răspuns Corax. - Fie, reluă Tisias, s-au m-ai învăţat această artă şi atunci suferă pentru că eu te conving

să nu primeşti onorariul, sau tu nu m-ai învăţat şi atunci eu nu-ţi datorez nimic pentru că tu nu ţi-ai ţinut promisiunea.

Dar Corax, se spune, a ripostat la rândul său printr-o altă dilemă:

1 Aristotel, Sofistul (dialog din tinereţe, pierdut), în Diogene Laertios, „Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963, p. 410 2 Despre Corax şi Tisias, vide Aristotel, Retorica (Ediţie bilingvă), Editura IRI, Bucureşti, 2004

3 vide Platon, dialogul Phaidros, în Platon, „Opere”, vol. IV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

- Dacă tu reuşeşti să mă convingi să nu primesc nimic, va trebui să mă plăteşti, pentru că eu mi-am ţinut promisiunea şi te-am învăţat. Dacă tu, din contră, nu reuşeşti să mă convingi, trebuie să mai iei lecţii şi cu atât mai mult trebuie să mă plăteşti. Deoarece argumentele invocate de ei erau deopotrivă de convingătoare, judecătorii au rămas nedumeriţi. Renunţând la sentinţă, ei s-au mulţumit să zică: “Din cioară proastă, ouă proaste !”. Este un joc de cuvinte inspirat de numele lui Corax (în lb. greacă kòrax, kòrakos).

Tradiţia consemnează despre Corax că nu ar fi călătorit; în schimb, în călătoriile sale Tisias a răspândit învăţăturile cuprinse în “Tèchne”. Aşa a fost cu putinţă să-l fi avut ca discipol pe Lisias, iar mai târziu, ajuns la Atena, să-l fi avut printre auditori şi pe Isocrate.

Cap. III

SOFIŞTII - PRIMII PROFESORI DE RETORICĂ

Accepţiunea negativă a termenului de « sofist »

Primii profesori de retorică din Atena au fost sofiştii Protagoras din Abdera (485 – 411 î.Hr.), Gorgias din Leontinoi (Sicilia, 485 – 380 î.Hr.) şi Prodicos din Keos.

Sensul originar al termenului de “sofist” este cel de “înţelept”, “cunoscător într-ale înţelepciunii”, “posesor de înţelepciune”. Accepţiunea negativă dată termenului “sofist” se regăseşte la Socrate, mai precis, la discipolii săi, Platon4 şi Xenofon5, iar ulterior la Aristotel.

Capetele de acuzare împotriva sofiştilor sunt de natură diversă: sofistica este o ştiinţă aparentă, nu una reală; este profesată cu plată, nicidecum din dragoste dezinteresată pentru adevăr; este un pericol atât pentru religie, cât şi pentru uzanţele morale; a contribuit la pierderea puterii de către aristocraţi, dând impuls unei clase noi, cu înzestrări şi abilităţi personale, şi nu raportate la tradiţia şi nobleţea familiei ş.a.

Astăzi majoritatea cercetătorilor sunt de accord cu faptul că sofiştii au fost un fenomen cultural la fel de necesar ca Socrate, Platon şi Aristotel. Mai mult, aceştia n-ar fi putut exista fără sofişti.

În ce constă noutatea sofisticii? Pentru sofişti, omul şi creaţiile spirituale ale acestuia se situează în central reflecţiei. Omul ca individ şi ca membru al societăţii este cel spre care se îndreaptă atenţia sofisticii. Aşa se înţelege de ce temele dominante ale speculaţiei sofiste sunt etica, politica, arta, limbajul, religia, educaţia, inclusiv retorica, adică tot ceea ce astăzi se numeşte cultură umanistă. De fapt, sofiştii inaugurează de facto perioada umanistă a filosofiei antice greceşti.

Sofiştii au ştiut să explice şi să redea într-o anumită formă diferitele aspecte ale perioadei mult încercate prin care treceau: lenta şi inexorabila criză a aristocraţiei pe fondul creşterii puterii demosului; extinderea comerţului dincolo de limitele înguste ale fiecărei cetăţi; schimbul de experienţe şi cunoştinţe între călători; confruntarea dintre uzanţe, obiceiuri şi legi greceşti cu altele total diferite; criza valorilor tradiţionale şi extinderea accesului la putere a demosului ş.a.

4 Vide Platon, Sofistul, în “Opere”, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 313-385

5 Xenofon, Amintiri despre Socrate, Editura Univers, Bucureşti, 1987

Umanismul, relativismul, accentul pus pe cunoaştere şi experienţă, pe capacitatea de a convinge, pe nevoile reale ale momentului sunt tot atâtea repere care ne lămuresc de ce sofiştii au avut atât de mare succes, mai ales în rândul tinerilor.

Platon şi Aristotel au insistat pe finalitatea practică şi nu pur teoretică (filosofică) a sofisticii, iar acest fapt a fost considerat ca un declin speculativ şi moral. Dar sofiştii nu au căutat adevărul pentru sine însuşi (asemănător filosofilor naturii), ci aveau drept scop predarea, comunicarea cunoştinţelor, motiv pentru care formarea unor discipline era un fapt esenţial.

Ei au transformat transmiterea cunoştinţelor într-o adevărată profesie. Într-o anumită măsură sofiştii au compromis parţial aspectul teoretic al filosofiei. Dar acuza se diminuează, de vreme ce tematica tratată de sofişti se referă la viaţa şi problemele concrete ale oamenilor (de regulă, probleme etice şi politice), obligaţi apoi să-şi finalizeze reflecţiile în mod practic (observaţii, sfaturi etc.).

Pe de altă parte, în concepţia sofiştilor virtutea nu mai este o prerogativă a nobleţii sângelui, ci mai degrabă se întemeiază pe cunoaştere. Aşadar problema educaţiei şi angajamentul pedagogic primesc o nouă semnificaţie.

Nici reproşul că sofiştii nu au rămas fideli cetăţii lor de origine, mergând din cetate în cetate, nu este de la sine înţeles. Limitele înguste ale polisului nu-şi mai găseau justificarea într-o lume aflată mereu în mişcare, dornică de cunoaştere, de schimbare, de asimilare a altor paradigme culturale.

Spre deosebire de predecesori, sofiştii au adus în cetate darul cel mai de preţ, libertatea spiritului. Ei au răsturnat vechile concepţii, au criticat religia tradiţională, au construit diatribe răsunătoare împotriva presupoziţiilor de formare a clasei politice, au zguduit instituţiile sclerozate, au contestat cea mai mare parte a valorilor tradiţionale. Dar ce au pus în loc? Capacitatea nelimitată de a cunoaşte şi de a convinge. Preocupările retorice la Protagoras

Protagoras (485 – 411 î.Hr.) s-a născut la Abdera, a călătorit mult prin tot felul de cetăţi greceşti şi a stat de mai multe ori la Atena, unde a avut numeroase succese la public. A fost foarte apreciat de către politicieni, printre care şi Pericles (care i-a încredinţat sarcina de a pregăti corpul de legi pentru o nouă colonie greacă), a fost prieten cu Euripide şi cu Socrate.

Un portret admirabil se regăseşte la Platon6, din care rezultă influenţa şi prestigiul lui Protagoras în faţa auditoriului.

Maxima lui Protagoras trebuie să fi fost “omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există, în ce fel există, şi a celor care nu există, în ce fel nu există”. Dacă prin “măsură” Protagoras trebuie să fi înţeles norma judecăţii, prin “lucruri” trebuie să fi înţeles faptele omului; aşadar raţiunea colectivă reprezintă „măsura lucrurilor”.

Maxima lui Protagoras poate fi considerată o teză de bază a umanismului antic grecesc, o plonjare în planul cunoaşterii, cu contribuţie însemnată la naşterea gnoseologiei, o reorientare a criteriilor valorice spre relativism.

În cele două lucrări, “Discuţii contradictorii” sau “Antilogii” şi “Arta de a discuta”, Protagoras aprofundează propria sa axiomă prin intermediul a două teze:

a) cu privire la fiecare lucru există două raţionamente, opuse unul altuia; b) să faci mai puternic argumentul mai slab, în detrimentul celui mai puternic.

6 Platon, Protagoras, în Platon, “Opere”, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, pp.423-479

Metoda este în mod esenţial una a antilogiei sau a controversei, organizarea unor argumente împotriva altora în funcţie de interese.

Neexistând un criteriu obiectiv care să ne ajute în descoperirea adevărului, tot efortul este pentru a argumenta că teza susţinută (chiar şi cea slabă) este mai verosimilă decât cea a oponentului. Aceasta nu înseamnă că Protagoras şi-ar fi învăţat discipolii să aleagă nedreptatea şi incorectitudinea, ci doar tehnicile prin care aceştia să-şi susţină mai bine acel argument care în timpul discuţiei pare a fi mai slab. Aşadar Protagoras nu defineşte esenţa valorilor, ci scoate la iveală o serie de argumente care ne fac să vedem un lucru ca fiind frumos, bun, drept, adevărat, înţelept etc., şi o altă serie care ne fac să vedem acelaşi lucru ca fiind urât, rău, nedrept, fals, neînţelept.

Suntem acum în măsură să înţelegem în ce constă virtutea la Protagoras, despre care mărturisea că o preda tinerilor. Învăţătura lui Protagoras este de fapt priceperea în cele gospodăreşti şi în tradiţiile cetăţii, adică harul de a vorbi, mai ales în public, înaintea Tribunalului sau a Adunărilor. Iar priceperea în predare constă în tehnica antilogiei, care ne arată cum să facem ca orice punct de vedere să se impună asupra celui opus. Dacă nu există valori morale absolute şi, prin urmare, un bine absolut, atunci există ceva care este mai util, mai convenabil şi de aceea mai potrivit. Înţeleptul nu este cel care cunoaşte valorile absolute, ci cel care cunoaşte acest relativ mai folositor, mai potrivit, mai convenabil, care ştie să-l pună în practică şi să-l facă mai practic.

Preocupările retorice la Gorgias Gorgias (485 – 380 î.Hr.) s-a născut la Leontinoi, în Sicilia şi a trăit mai mult de 100 de

ani. A fost discipolul lui Empedocle, dar şi profesorul marelui istoric Tucidide. A călătorit prin toate cetăţile Greciei şi a locuit şi la Atena. Gorgias7 a cunoscut un mare succes cu arta sa retorică.

Istoricul Diodor din Sicilia ne relatează un moment din viaţa lui Gorgias, venit în solie la Atena, alături de Tisias. Prezentându-se în faţa Adunării Poporului, ţinu un discurs prin care solicita alianţa poporului atenian. Discursul său a produs un efec deosebit în mintea şi sufletul atenienilor. Întrebuinţând figuri retorice strălucite, antiteze surprinzătoare, perioade cu număr egal, fraze cu sunete identice şi multe alte meşteşuguri oratorice, izbuti să determine pe atenieni să trimită ajutor celor din Leontinoi. La Atena şi în alte cetăţi din Atica, discursurile sale dobândesc succese răsunătoare.

Filostrat, în „Vieţile sofiştilor”, ne-a păstrat amintirea a trei discursuri epideictice (demonstrative) elaborate de Gorgias: un discurs pythic pronunţat la Delphi cu prilejul jocurilor Pythice; un discurs olimpic pronunţat cu ocazia unui popas la Olimpia, unde a exprimat cugetarea că grecii ar trebui să rămână uniţi, renunţând la luptele fratricide, spre a-şi îndrepta forţele în special împotriva perşilor; un discurs funebru în memoria celor ce se jertfiseră pentru patrie (nerostit însă, întrucât Gorgias fiind străin, nu avea acest drept).

Gorgias este şi autorul unor elogii cu subiect istoric-mitologic, „Elogiul Elenei” şi “Apărarea lui Palamedes”, unde li se atribuie personajelor cele mai înalte şi mai frumoase virtuţi.

Dacă Protagoras propagă relativismul, Gorgias este un sceptic radical, neîncrezător în existenţa lucrurilor, în valoarea cunoaşterii, în capacitatea umană de a comunica gândurile. Poziţia sa se susţine prin trei teze fundamentale:

7 Platon, Gorgias, în Platon, “Opere”, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, pp. 295-393

a) nimic nu există, adică nu există ceva ce există; b) dacă ar exista ceea ce există, nu ar putea fi cunoscut; c) dacă am admite că ar putea fi cunoscut, ar fi imposibil de comunicat sau de explicat

altora. Departe de a fi un simplu joc de îndemânare retorică, argumentarea celor trei teze

conduce la excluderea în mod radical a posibilităţii unui adevăr absolut. Dacă aletheia este de neatins, pentru Gorgias nici doxa (calea părerii) nu are valabilitate.

Gorgias caută o a treia cale între existent şi aparenţa înşelătoare, între aletheia şi doxa. A intuit-o, fără a o teoretiza: analiza situaţiei, descrierea a ceea ce trebuie sau nu să se facă, un fel de practicare a eticii situaţionale. Obligaţiile variază în funcţie de împrejurări, vârstă, caracteristică socială. Aceeaşi acţiune poate fi bună sau mai puţin bună în funcţie de cel care îi este subiect.

Dacă nu şi-a dus la bun sfârşit concepţia filosofică, în schimb este deosebit de fecund în domeniul retoricii. Drept rezultat al scepticismului radical, cuvântul la Gorgias dobândeşte autonomie aproape nelimitată, fiind disponibil pentru orice.

Cuvântul, pentru Gorgias, este purtător de sugestie, persuasiune, opinie, iar retorica este arta persuasiunii, arta care ştie să fructifice cel mai bine aceste atribute ale cuvântului. Aşa se explică succesul enorm pe care l-a cunoscut Gorgias oriunde se ducea: în puterea magică a cuvântului a găsit Gorgias instrumentul de neînlocuit în impunerea dominaţiei. El însuşi se lăuda că ştie să vorbească despre orice subiect şi să convingă pe oricine despre orice. Mai mult, ştia să depăşească, printr-o abilitate persuasivă, chiar şi pe specialişti în propiul lor domeniu de activitate. De pildă, se lăuda că-şi întrecuse fratele medic în capacitatea de a convinge bolnavul să se supună anumitor tratamente. În dialogul lui Platon, Gorgias mărturiseşte:

“Mi s-a întâmplat adesea să însoţesc pe fratele meu sau alţi medici la câţiva bolnavi care refuzau un medicament sau nu se lăsau operaţi. Şi acolo unde insistenţele medicului rămâneau în van, eu convingeam bolnavul prin singura artă a retoricii…Între un medic şi un orator, pe acesta îl alege bolnavul ca medic dacă oratorul vrea.”

Desprins de valori şi de adevăr, cuvântul poate deveni disponibil pentru aventuri extreme. Admite totuşi valorile morale şi-şi pune retorica la dispoziţia lor.

Gorgias a fost un adevărat profesor de retorică. Şi-a familiarizat elevii cu toate tipurile de discurs (în special cu cel public, filosofic şi ştiinţific), i-a învăţat variatele metode şi procedee pentru a persuada, să susţină sau să combată la fel de bine aceeaşi teză.

Unul dintre discursurile sale, “Elogiul Elenei” este şi un elogiu adus artei elocinţei. Elena reprezintă prototipul femeii fatale, causus belli pentru greci. Poate fi iertată Elena pentru nenorocirile pe care le-a provocat compatrioţilor săi? După Gorgias cauzele posibile ale răpirii ar fi: forţa, persuasiunea şi dorinţa (patima). Dar în nici unul din aceste cazuri Elena n-a putut dispune în mod liber de voinţa sa. Gorgias insistă totuşi asupra răpirii cu ajutorul puterii de convingere datorate elocinţei. În dialogul lui Platon, Gorgias mărturiseşte:

“Discursul este un tiran atotputernic; cuvântul, un minuscul element material, complet invizibil, duce la desăvârşire operele divine; căci verbul poate face să înceteze teama, să risipească suferinţa, să trezească bucuria, să sporească mila.”

Aşadar vorbele au o putere magică şi prin cuvânt pot fi stăpâniţi oamenii. Însă separarea adevărului de cuvânt va rămâne o problemă nerezolvată pentru o corectă utilizare a retoricii. Preocupările retorice la Prodicos

Maestru al artei discursurilor, Prodicos (360 – 398 î.Hr.) a fost elevul lui Protagoras şi s-a bucurat de admiraţia lui Socrate. A fost de mai multe ori la Atena în calitate de ambasador şi în alte cetăţi greceşti, ţinând cu aceste ocazii lecţii care au avut mult succes. Ce aduce nou Prodicos? El poate fi considerat fondatorul sinonimiei, pentru că a studiat sensurile şi nuanţele de sens apropiate ale cuvintelor. Şi chiar dacă această noutate a fost de multe ori supraevaluată de către Prodicos şi aplicată de multe ori într-o manieră improprie (în faţa judecătorilor la tribunal sau în faţa poporului la adunările cetăţeneşti), sinonimia utilizată în arta discursului a produs totuşi o serie de efecte pozitive. Prodicos însuşi se considera un filosof al naturii şi sofist, iar opinia sa era aceea că binele şi răul sunt relative; ceea ce este bine pentru unul nu este bine pentru celălalt şi viceversa. Ca şi Protagoras, Prodicos este ateu, considerând pe zei simple denumiri pe care oamenii le dau unor elemente utile vieţii. A scris un tratat “Despre natură” (care s-a pierdut), dar a rămas cunoscut în câmpul reflecţiei morale datorită unei reelaborări personale a mitului lui “Hercule la răscruce”, transmis de către Xenofon8 în “Amintiri despre Socrate”.

Tânărul Heracles, lipsit de experienţa vieţii, este pus în faţa unei alegeri. Retras într-un loc liniştit pentru a medita, i se arată două femei, Arete, simbolul virtuţii şi Kakia, simbolul viciului, depravării. Fiecare femeie încearcă să-l atragă pe Hercule pe drumul său.

Tipul de viaţă pe care Kakia i-l propune lui Hercule este cel al hedonismului desfrânat: fericirea constă în a te bucura de tot ce e plăcut, folositor şi util pentru sine, obţinut cu multă uşurinţă, procurat fără scrupule şi prin orice mijloace. Tipul de viaţă propus de Arete este cel al virtuţii: bunăvoinţă din partea cetăţii, admiraţie din partea întregii Grecii, roade îmbelşugate de la pământul cultivat, foloase mari de la animalele îngrijite etc. Kakia îl avertizează însă pe Hercule că drumul arătat de Arete este lung şi greu, cu prea multe obstacole şi-i propune propria cale spre fericire, mai uşoară şi mai scurtă. Nici Arete nu neagă tipul de viaţă hedonist, însă propune unul moderat, iar virtutea se prezintă ca o raţionalizare a plăcerilor şi a foloaselor morale şi materiale inerente. În spiritul sofiştilor din prima generaţie, Prodicos crede că omul poate să-şi aleagă singur destinul şi să-şi construiască propria istorie prin voinţa sa. Hercule ascultă argumentele celor două femei şi, în cele din urmă, prevalează valorile morale atât de dragi grecilor antici : “Fără muncă şi statornicie, zeii nu hărăzesc nimic frumos şi cinstit oamenilor…Dacă vrei ca toată Grecia să-ţi admire virtutea, trebuie să încerci să fii de folos întregii Grecii; dacă vrei ca pământul să-şi dea cu dărnicie roadele sale, trebuie să-l munceşti.”

Cap. IV

PRACTICA ORATORIEI LA VECHII GRECI 8 Xenofon, Amintiri despre Socrate, Editura Univers, Bucureşti, 1987

Oratoria a fost practicată strălucit de către cei zece aleşi greci, număr fixat de Canonul alexandrin (vezi Tucidide, “Istoria războiului peloponeziac” şi Plutarh, “Vieţile celor zece oratori”). Oratoria s-a practicat prin intermediul celor trei genuri devenite clasice: -discursul judiciar desfăşurat în faţa unor instanţe (Tribunalul, Curtea cu Juraţi) şi practicat în special de Antiphon, Andocide, Lisias şi Isaios; -discursul epideictic (demonstrativ) specific anumitor ceremonii sau susţinerii unei teze politice, bine reprezentat în special de Isocrate şi şcoala sa de retorică; -discursul deliberativ, cu temă şi caracter politic, care determină decizii luate de Consiliul şi Adunarea poporului, practicat de către Demostene, Eschine, Hiperide, Licurg şi Deinarhos. Oratoria la Antiphon

După ce Corax şi Tisias au fixat în linii mari tehnica discursului judiciar, iar sofiştii din prima generaţie i-au învăţat pe greci să argumenteze, Antiphon (480 – 411 î.Hr.) are meritul de a fi elaborat un model, un prototip pentru discursul judiciar. El împarte discursul în cinci părţi: exordiu (începutul pledoariei), pregătirea auditoriului (a aduce auditoriul într-o dispoziţie favorabilă celui care vorbeşte), naraţiunea, probele şi epilogul. Antiphon a acordat o mare atenţie tipologiei argumentaţiei (pentru a servi diverselor cauze) şi a utilizării raţionamentului pe baza verosimilului. Opera lui cuprinde exordii şi peroraţii, manuale şi culegeri întocmite pentru nevoile învăţământului, discursuri şi tetralogii. În afară de o “Tèchne” (Arta oratoriei) şi de o “Culegere de exordii şi epiloguri” care s-au pierdut, de la Antiphon au rămas doar trei discursuri şi mai multe “Tetralogii”. Tetralogiile9 sunt discursuri pe teme imaginare cuprinzând patru momente: acuzarea, apărarea, replica acuzării şi replica apărării. Ele se referă în general la procese judiciare fictive (omor fără urme, unul involuntar, un caz de legitimă apărare, acuzare de otrăvire a unei soacre, asasinarea lui Herodes, un alt caz asemănător cu un dansator ş.a.), construite drept modele cu scop didactic. După eşuarea unei tentative de complot, Antiphon, exponent al partidului aristocratic din Atena, şi-a justificat poziţia într-o cuvântare considerată de Tucidide ca fiind cel mai bun discurs de apărare rostit vreodată. Cu toate acestea, de îndată ce partidul democratic a revenit la putere, el a fost acuzat de înaltă trădare şi condamnat la moarte. Oratoria la Andocide

Andocide (cca. 440 – cca. 391 î.Hr.), orator şi om politic atenian, a scris puţin din cauza vieţii sale agitate. Implicat în anul 415 î.Hr. în celebra afacere cu caracter politic şi religios a mutilării statuilor lui Hermes, Andocide este arestat. Scapă totuşi prin denunţarea altor cetăţeni ai Atenei, apoi imediat este nevoit să se exileze de bună voie în Cipru şi apoi la Samos. Încearcă de două ori să revină la Atena, dar nu reuşeşte.

Cu ocazia celei de-a doua încercări rosteşte discursul “Despre întoarcerea în patrie”. Revine totuşi în Atena după reinstaurarea democraţiei.

9 Vide Antiphon, Tetralogia a doua, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 5 - 19

Ulterior este acuzat de impietate, dar în urma discursului “Despre Misterii”10, în care îşi va evoca trecutul glorios al neamului său care şi-a legat soarta încă de la început de aceea a democraţiei, este achitat.

A mijlocit încheierea unui tratat de pace cu Sparta, dar nu reuşeşte. În legătură cu acest eveniment a rămas discursul “Despre pace cu Sparta”. Dat în judecată, a fost din nou exilat, după care istoriografia nu mai consemnează nimic. Andocide nu a fost retor, ci numai orator şi om politic, iar în această calitate a rostit discursuri numai în procese în care a fost implicat personal. Oratoria la Lysias

În rândul marilor oratori, retori şi logografi trebuie să-l amintim în primul rând pe Lysias (440 – 380 î.Hr.). Atenian de origine, primeşte o educaţie îngrijită, iar la vârsta tinereţii pleacă împreună cu fratele său la Thurioi, în Grecia Mare, unde se ocupă cu retorica. În prima parte a vieţii a compus o “Tèchne” (ulterior pierdută) şi o culegere de locuri comune care i-au servit drept material pentru discursurile sale în care se întâlnesc şi dezvoltări teoretice. Lysias a fost considerat un orator desăvârşit, în special în ceea ce priveşte naraţiunea. De pildă naraţiunea privitoare la asasinarea fratelui său din vina tiranului Eratostene este o capodoperă. Discursul “Împotriva lui Eratostene”11 este primul discurs judiciar al lui Lysias şi singurul pe care l-a rostit el însuşi în faţa tribunalelor ateniene când, după restabilirea conducerii democratice, poporul a votat un decret de amnistie generală în care erau incluşi şi cei 30 de tirani. Unii dintre ei, printre care şi Eratostene, au venit în faţa tribunalului încercând să-şi justifice abuzurile săvârşite. Dar tocmai Eratostene, care pretindea că avusese un rol mai moderat între cei 30 de tirani, fusese acela care ordonase asasinarea fratelui lui Lysias. Ridicându-se împotriva lui Eratostene, oratorul Lysias situează cazul pe un plan mai înalt, subliniind că sentinţa de achitare sau de condamnare nu se referă la un singur om, ci la întreaga tiranie.

Discursul “Împotriva lui Eratostene” este realizat după cea de-a doua revenire la Atena, când trece prin situaţii tulburi care i-au pus viaţa în pericol şi l-au făcut să-şi piardă averea. Ruinat, fără drept de a se amesteca în treburile politice, a fost obligat să îmbrăţişeze meseria de logograf, pe care a practicat-o până la moarte. Antichitatea a consemnat 230 de discursuri realizate de către Lysias, din care s-au păstrat doar 34. Cea mai mare parte au fost compuse de Lysias spre a fi rostite de clienţii săi. De pildă, un alt discurs judiciar cu caracter politic este “Împotriva lui Agoratos”, iar un grup de patru discursuri au ca subiect examenul la care era supus orice funcţionar public înainte de a intra în slujbă: “Împotriva lui Filon”, “Împotriva lui Evandros”, “Pentru Mantitheos”12 (interesant sub aspectul datelor privitoare la instituţia cavalerilor pe timpul celor 30 de tirani), “Pentru un personaj anonim”.

Lysias excelează în arta tablourilor, în redarea caracterelor şi moravurilor ateniene, în prezentarea detaliată a faptelor. Amintim în acest sens discursurile: “Despre invalid”, unde ia apărarea unui infirm radiat de pe listele de ajutoare de către un răuvoitor; “Despre omorul lui Eratostene”, în care soţul încornorat, învinuit în faţa Curţii cu juraţi că l-a ucis cu intenţie pe

10 Andocide, Despre Mistere (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 23 - 48 11

Lysias, Împotriva lui Eratostene, unul dintre cei trezeci de tirani (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 52 - 73 12 Lysias, Pentru apărarea lui Mantitheos, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 82 - 90

Eratostene, nu tăgăduieşte omorul, dar doreşte să probeze că nu l-a comis cu premeditare; “Împotriva lui Diogheiton”13, scris pentru apărarea unor minori, ruinaţi de tutorele lor ş.a.

Pentru bogăţia şi varietatea subiectelor abordate, pentru stilizarea limbii atice utilizate şi pentru întreaga sa activitate, Lysias a fost apreciat nu numai în vremea sa, ci şi în secolele următoare de retorii greci şi romani. Dionisios din Halicarnas, în “Observaţii despre oratorii de altădată” îi consacră cel mai interesant studiu (în raport cu acela al lui Isocrate şi Isaios), iar Cicero, în lucrarea sa “Brutus”, a lăsat pagini memorabile închinate oratorului Lysias. Oratoria la Isaios Dacă Lysias a fost considerat de criticii vechii Grecii mai înzestrat sub raportul imaginaţiei şi cu o graţie particulară a formei, Isaios, alt consacrat orator, profesor de retorică şi, în paralel, logograf se impune printr-un discurs cu o mişcare mai amplă, un stil mai energic şi mai hotărît. Viaţa lui este învăluită în mister, dar legenda spune că Isaios, admirat de către discipolul său Demostene, şi-ar fi părăsit propria şcoală şi timp de patru ani l-a deprins pe Demostene în arta oratoriei, primind el însuşi sugestii de la discipolul său.

Istoriografia veche consemnează că Isaios ar fi compus 64 de discursuri şi diverse lucrări de retorică. De remarcat este faptul că din toate discursurile s-au păstrat 12, privitoare la procese cu caracter civil, majoritatea la afaceri de succesiune. Din categoria lucrărilor de retorică nu s-a păstrat nimic. Capodopera lui este discursul “Despre moştenirea lui Kiron”14, proces de succesiune între descendenţii şi colateralii lui Kiron, după moartea acestuia. În exordiu, oratorul încearcă să câştige atenţia şi bunăvoinţa judecătorilor şi, în acelaşi timp, s-o diminueze pe aceea a adversarului său pus în slujba apărării poziţiei moştenitorului colateral. În cadrul naraţiunii, oratorul explică şi stabileşte că descendenţii trec înaintea rudelor colaterale şi că în situaţia când Kiron ar fi trăit şi ar fi fost lipsit de mijloacele de existenţă, tocmai descendenţii, şi nu colateralii, ar fi fost obligaţi să-l întreţină. Urmează câteva comparaţii între posibilele fapte ale descendenţilor şi colateralilor, expune intrigile şi manevrele folosite de către adversarul său, apărător al nepotului colateral pentru a pune mâna pe moştenire. După o invectivă împotriva adversarului, oratorul trece în revistă argumentele anterioare şi sfârşeşte cu citirea depoziţiilor aduse de martori, apoi cu blamul adus adversarului său la proces care duce o viaţă de desfrâu, chiar la limita legii.

Isaios a fost apreciat pentru claritatea, precizia şi eleganţa stilului, uneori superior lui Lysias prin arta de a înfăţişa probele, de a argumenta şi de a interpreta legile.

Oratoria la Isocrate

Discursul demonstrativ sau epideictic este destinat să susţină o cauză sau să combată o teză. În această direcţie a excelat Isocrate (436 – 338 î.Hr.). S-a născut la Atena, a primit o

13 Lisias, Împotriva lui Diogheiton (fragment), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 75 - 81 14

Isaios, În legătură cu moştenirea lui Chiron, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 104 - 122

educaţie aleasă, a avut şansa să-l audieze pe sofistul Gorgias, l-a cunoscut pe sofistul Prodicos, dar şi pe filosofii Socrate şi Platon. Isocrate a debutat ca logograf, în urma pierderii averii familiei, drept consecinţă a războiului peloponeziac. Se consacră genului judiciar şi-şi creează o reputaţie de invidiat, izbutind să-şi refacă averea. Dornic de glorie deschide în anul 393 î.Hr. o şcoală de retorică devenită celebră. Sub auspiciile acestei şcoli s-au format oratorii Licurg, Isaios şi Hiperide, dar şi renumiţi poeţi, istorici, generali şi oameni politici. Şcoala lui Isocrate nu s-a mulţumit să transmită elevilor numai precepte de retorică, ci i-a pregătit şi pentru o solidă cultură, bază pentru formarea caracterelor. Concomitent cu fondarea şcolii, Isocrate îşi expune programul său: lupta constantă împotriva sofiştilor care coborâseră arta cuvântului, întrebuinţând-o în tratarea unor subiecte neinteresante, dar şi împotriva filosofilor care-şi arogaseră singuri dreptul de a acţiona asupra moravurilor publice. Metoda sa consta din aprofundarea unor exerciţii de elocinţă, dezvoltarea unor teme, ulterior supuse dezbaterii. În toate etapele, exerciţiile şi temele erau compuse de el însuşi. Discursurile epideictice cu caracter politic nu erau destinate să fie declamate în faţa unui public, ci erau propuse ca modele elevilor săi. Tema lor constantă era unirea grecilor împotriva invaziei străine.

Istoriografia veche a consemnat 60 de discursuri aparţinând lui Isocrate. Au rămas doar 21 de discursuri şi opt scrisori. Dintre discursuri, şase sunt judiciare, iar 15 sunt epideictice. Cele mai importante discursuri judiciare scrise pentru diferiţi clienţi care apelau la serviciile lui de logograf sunt: “Despre atelaj”, unde pledează pentru reabilitarea lui Alcibiade după victoria obţinută la Jocurile Olimpice din anul 416 î.Hr.; “Trapeziticos”, unde susţine cauza unui tânăr care-şi lăsase banii într-un depozit şi nerestituită de către bancher prin specularea unei situaţii nefavorabile survenită în viaţa tânărului; “Despre o afacere bancară”, cu un subiect asemănător celui anterior; “Egineticul”, o contestaţie privitoare la o moştenire.

Dar originalitatea lui Isocrate trebuie căutată în discursurile epideictice, cele mai interesante sunt: “Panegiricul”15 (susţine misiunea civilizatoare a Atenei şi rolul ei de conducător al destinelor greceşti), “Panatenaicul” (conţine un îndemn către atenieni pentru a-şi menţine rolul lor de hegemoni) şi “Areopagiticul” (pledează pentru revenirea atenienilor la moravurile străbune).

Isocrate s-a manifestat şi în alte specii ale genului epideictic. Discursurile “Elena” şi “Busiris”16 au fost create cu scopul de a da o lecţie sofiştilor, arătându-le cum trebuiau tratate unele subiecte cu caracter paradoxal. Remarcabile sunt paginile în care oratorul face elogiul frumuseţii, deşi Elena, soţia lui Menelau, regele Spartei, este principala cauză a războiului troian şi care a produs urmări nefaste nu numai pentru troieni ci şi pentru greci. Iar Busiris, rege legendar din Egipt, considerat de sofişti un binefăcător al omenirii, este tratat în tuşe întunecate, cel care sacrifica pe orice străin cu o crizime sălbatică pe altarele lui vestite.

Din grupul elogiilor se detaşează cel al lui “Evagoras”17, regele Salaminei din Cipru, care luptase contra perşilor, discurs cu puternice tendinţe moralizatoare şi educative, inspirat de un întreg program de educare a grecilor.

15

Isocrate, Panegiric (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 127 - 149 16 Isocrate, Busiris, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 216 - 233 17 Isocrate, Elogiul lui Evagoras, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 151 - 177

Preocupat şi de problemele politice ale vremii, în spiritul căreia a redactat discursurile “Despre pace” şi “Areopagiticul”, Isocrate nu s-a îndepărtat de idealul său de educaţie, transpus în mod concret în discursul intitulat “Despre schimbul de bunuri”18, apărut în anul 354 î.Hr. când oratorul avea vârsta de 82 de ani. Susţinând un proces într-o afacere cu schimb de bunuri, el observă că mulţi oameni aveau idei greşite asupra caracterului, ocupaţiilor şi învăţământului său. Dorind să spulbere toate ideile greşite care circulau despre şcoala sa, Isocrate propune un proces. Acuzatorul fictiv îl învinovăţeşte de coruperea tineretului. Învăţându-i elocinţa, îi învaţă şi cum să câştige o cauză nedreaptă, prin sfidarea normelor justiţiei. Discursul conţine două părţi. În prima parte, Isocrate îşi justifică amănunţit propria sa activitate de orator, argumentează în ce constă originalitatea celor mai importante discursuri pe care le-a creat, de ce şi-a făcut discipoli în toată ţara şi ce servicii a adus Atenei. În a doua parte, constatând că numai lipsa culturii intelectuale la contemporani a făcut cu putinţă criticile ce i se aduc, Isocrate expune încă o dată propriile sale opinii despre educaţie, deoarece omul educat este acela care în toate împrejurările găseşte calea cea mai bună de urmat. Singurul mijloc de educaţie este cel al artei cuvântului. Cuvântul este oglinda sufletului în care se reflectă calităţile bune sau rele ale fiecăruia. Iar dacă limbajul este imaginea gândirii, a vorbi bine înseamnă a gândi bine. În aceasta constă puterea educatoare a cuvântului. Un adevărat orator nu-şi alege pentru discurs numai un subiect frumos, ci sprijinindu-se pe virtute, să inspire auditoriului şi încrederea în cinstea sa. Chiar dacă dispoziţiile naturale au un anumit rol, virtutea este o condiţie absolut necesară succesului. Astfel concepută, elocinţa reprezintă forma cea mai înaltă a culturii intelectuale, este o filosofie practică, învaţă pe om să se conducă în viaţă şi pregăteşte cetăţeanul pentru viaţa politică. Isocrate a fost un inovator strălucit în elaborarea discursului oratoric, promovând lauda sau elogiul contemporanilor sau îmbinând elogiul cu discuţia politică. Prin stilul practicat, Isocrate izbuteşte să producă efecte noi, capacitează resursele limbii de condiţiile impuse de argumentaţie, expresivitatea cuvintelor şi sonoritatea lor. Elocinţa lui Isocrate a avut succes şi peste veacuri, ultima ei reconfigurare fiind elocinţa academică. Oratoria la Demostene Discursul deliberativ este ţinut, de regulă, în faţa marilor adunări ale poporului, având un accentuat caracter politic şi urmat de decizii luate prin vot. Reprezentantul cel mai de seamă al discursului politic, nu numai pentru antichitatea greacă ci chiar pentru veacurile următoare a fost Demostene (384 – 322 î.Hr.). Rămas orfan de tată la vârsta de şapte ani, tutorii săi au profitat de poziţia lor, astfel că, la împlinirea vârstei majoratului, Demostene n-a mai primit decât foarte puţin din averea moştenită. Dorinţa puternică de a-şi recâştiga averea, precum şi costituţia sa fragilă l-au îndrumat să se iniţieze în oratorie. Istoricul şi biograful grec Plutarh povesteşte în „Vieţi paralele” că Demostene şi-ar fi construit un atelier subteran unde îşi exersa vocea şi s-ar fi ras în cap pe jumătate pentru a nu mai ieşi în public. Având un defect de vorbire a reuşit să o corecteze ţinând pietre în gură în timp ce vorbea şi recitea versuri în timp ce alerga sau avea răsuflarea tăiată. De asemenea, exersa vorbirea în faţa unei oglinzi sau recita versuri la malul mării pentru a-şi mări amplitudinea vocii.

În ciuda programului de autoperfecţionare, primele tentative de a vorbi în public au fost sortite eşecului. Însă procesele intentate tutorilor săi, pregătite trei ani sub îndrumarea oratorului Isaios, recunoscut pentru cunoaşterea legilor şi pentru succesele discursurilor juridice, au avut

18 Isocrate, Asupra schimbului de bunuri (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 180 - 213

mai multă izbândă. Reuşeşte să redobândească o parte din averea tatălui său, dar învaţă mai multe despre strategia vorbirii şi metodele de argumentare.

Cu răbdare şi curaj, Demostene îşi învinge defectele, îşi şlefuieşte priceperea sa oratorică, scrie discursuri pentru clienţi bogaţi şi puternici, iar la vârsta de 30 de ani se simte gata pregătit pentru luptele oratorice şi politice. Începând din anul 354 î.Hr., cariera lui Demostene se confundă practic cu istoria politicii externe a Atenei. O seamă de cercetători împart cariera sa politică în trei perioade.

În prima perioadă (cca 351 – 340 î.Hr.), în calitate de orator al opoziţiei, Demostene combate partidul păcii (promacedonean) care era la putere. Ca să-i înţelegem atitudinea, amintim că în acea perioadă Filip II, regele Macedoniei ameninţa libertatea Greciei, scump câştigată în lupte grele duse împotriva perşilor. În acea vreme la Atena, partidul păcii (în frunte cu Eubul, Focion, Eschine şi încurajat de atitudinea lui Isocrate) considera că dominaţia lui Filip nu putea fi decât binefăcătoare pentru greci. Partidul naţional, în frunte cu Demostene, Hiperide şi Licurg, îndemna pe greci să se unească împotriva lui Filip pentru apărarea libertăţii. Aceasta este perioada marilor discursuri politice:

- “Despre consiliul naval” (354 înHr.), discurs care a contribuit la convingerea atenienilor de a-şi aduna în tăcere forţele navale pentru a le demonstra perşilor că, dacă ar fi fost atacată era pregătită de luptă;

- “Filipicele”19: “Prima filipică” (351 î.Hr.), discurs împotriva ambiţiilor imperiale ale lui Filip; “A doua filipică” (344 î.Hr.) scoate în evidenţă viciile tratatului de pace cu Filip al Macedoniei şi posibelele efecte negative induse de încheierea acestuia; “A treia filipică” (341 î.Hr.) pronunţat pentru atragerea spre cauza libertăţii a tuturor cetăţilor greceşti;

- “Olinticele”20 (349 î.Hr.), trei discursuri emoţionante despre Olynthos, cetate cu locuitori de neam grecesc care cade sub dominaţia lui Filip, deşi primise un ajutor armat neînsemnat din partea Atenei;

- “Despre situaţia din Kersones”21 (341 î.Hr.), replică a unor intrigi ale lui Filip care încerca să slăbească puterea militară a Atenei.

În perioada a doua (340 – 338 î.Hr.), Demostene este şeful partidului aflat la putere şi pregăteşte lupta împotriva lui Filip. În perioada a treia, după lupta de la Keroneea (338 î.Hr.), în urma venirii la putere a lui Alexandru cel Mare şi a ruinării Tebei, Demostene se ocupă în special cu combaterea duşmanilor săi. În procesul “Despre coroană”22 (330 î.Hr.), Demostene îl învinge pe Eschine, reprezentantul partidului promacedonean, dar în afacerea Harpalos, unde este acuzat pentru corupţie şi condamnat la o amendă peste puterile lui, este obligat să se exileze. După moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.), Demostene este rechemat la Atena printr-un decret al Adunării poporului. Întoarcerea lui este un adevărat triumf. Însă în anul următor, 322 î.Hr., aproape toată Atica cade în mâinile macedonenilor, iar Demostene se refugiază în templul lui Poseidon din insula Colauria, unde se sinucide prin otrăvire.

19

Demostene, Filipice, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 1o – 32, pp. 78 – 91, pp. 121 – 148 20 Demostene, Olintice, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 36 – 47, pp. 49 – 60, pp. 62 - 76 21 Demostene, Asupra situaţiei din Chersones, în „Pagini alese din oratorii greci”, vol II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 94 – 119 22 Demostene, Pentru coroană (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 196 – 230

Printre principalele pledoarii juridice menţionăm “Împotriva lui Midias”23, “Împotriva legii lui Leptines”24, “Despre ambasada necredincioasă”25 şi “Despre coroană”. Dacă „Prima filipică” (351 î.Hr.) inaugurează epoca marilor discursuri închinate luptei pentru salvarea libertăţii Atenei, în ultimul mare discurs intitulat “Despre coroană”, Demostene trece în revistă întreaga lui viaţă, dând seama în faţa atenienilor, ca şi a posterităţii. Timp de aproape 30 de ani, Demostene a coalizat cetăţenii Atenei pentru a se putea opune puterii militare a lui Filip şi a lui Alexandru Macedon. Ultimul discurs, “Despre coroană”, susţinut în 330 î.Hr. şi având drept obiect apărarea întregii lui cariere, a fost numit cel mai mare discurs al celui mai mare orator din toate timpurile. În secolul care a urmat morţii sale, învăţaţii de la Biblioteca din Alexandria au redactat cu atenţie manuscrisele faimoaselor sale discursuri. Faima sa era atât de mare încât, atunci când oratorul roman Cicero a ţinut o serie de discursuri în anul 44 î.Hr. împotriva lui Marc Antoniu în circumstanţe similare celor în care Demostene i s-a opus lui Filip, discursurile lui Cicero au fost numite şi ele “Filipice”. Latinii au studiat discursurile lui Demostene ca parte a instrucţiei lor oratorice. În Evul Mediu şi Renaştere, numele lui Demostene devenise sinonim cu elocvenţa. Oratoria la Eschine

Eschine (cca 390 – cca 314 î.Hr.) este orator şi om politic atenian, susţinător al expansiunii lui Filip II al Macedoniei în Grecia. În anul 346 î.Hr., împreună cu Demostene, care mai târziu a devenit inamicul său înverşunat, a participat la încheierea unei păci între Atena şi Macedonia. După un timp, Demostene l-a acuzat pe Eschine de trădare pentru că a susţinut cauza macedoneană în timpul negocierilor. La proces (343 î.Hr.), Eschine a fost achitat cu o mică majoritate. În anul 339 î.Hr. a contribuit la izbucnirea războiului care a dus la bătălia de la Keroneea şi la controlul macedonean asupra Greciei centrale. În 336 î.Hr. s-a opus unei moţiuni de onoare a lui Demostene, considerând-o ilegală. Procesul a fost judecat în anul 330 î.Hr., iar Eschine a suferit o înfrângere covârşitoare. În urma pierderii procesului, Eschine se exilă în Asia şi apoi se instală definitiv în insula Rhodos, unde deschide o şcoală de retorică devenită celebră. De la Eschine au rămas doar trei discursuri:

- “Despre ambasada necredincioasă”26, replică dibace de apărare faţă de gravele acuzaţii de partizanat cu regele Filip aduse de către Demostene în discursul său omonim;

- “Împotriva lui Timarhos”27, ripostă la o învinuire că ar fi trădat interesele Atenei cu prilejul activităţii ca ambasador la curtea regelui Filip;

23 Demostene, Împotriva lui Midias (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 165 – 176 24 Demostene, Împotriva legii lui Leptines (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 150 – 162 25 Demostene, Asupra ambasadei necredincioase (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 179 – 193 26

Eschine, Asupra ambasadei necredincioase (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 262 – 272 27 Eschine, Împotriva lui Timarh (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 237 – 260

- “Împotriva lui Ctesiphon”28, atac asupra decretului propus pentru încununarea lui Demostene în urma unor servicii aduse statului atenian în vremuri de grea cumpănă.

Eschine a fost dotat cu un deosebit simţ oratoric, concretizat printr-o abilitate în documentare, vocabular în care se îmbină limba populară cu aceea a poeziei, precum şi elemente narative în care alternează apostrofe pline de indignare cu accente de ironie. Oratoria la Hiperide Hiperide (386 -322 Î.Hr.) este prietenul şi partizanul politic al lui Demostene, alături de care se ridică împotriva extinderii hegemoniei Macedoniei. Hiperide s-a născut într-o familie modestă, dar a beneficiat de o educaţie aleasă, fiind chiar discipol al lui Isocrate şi Platon. Intrat în politică în anul 360 î.Hr., devine aliatul lui Demostene, fiind unul dintre conducătorii partidei antimacedonene. După înfrângerea de la Keroneea (338 î.Hr.), Hiperide ia măsurile necesare pentru apărarea Atenei. În timpul domniei lui Alexandru cel Mare anumite neînţelegeri îl separă de Demostene, acuzându-l în afacerea lui Harpalos. Dar moartea lui Alexandru îi apropie. Mai târziu, după înfrângerea de la Cranon, Macedonia cere Atenei să-i predea pe Demostene şi pe Hiperide, şefii partidului antimacedonean. Dacă Demostene se refugiază în templul lui Poseidon din Calauria şi sfârşeşte luând otravă, Hiperide este prins de macedoneni şi supus torturii. A fost omorât în anul 322 î.Hr., după ce el însuşi îşi sfârtecase limba cu dinţii ca să nu poată declara nimic. Discursurile lui Hiperide (în jur de 52, majoritatea pierdute), se caracterizează printr-un patetism sobru, o fină ironie şi supleţe în argumentare. Dintre puţinele discursuri păstrate de la Hiperide, ecoul cel mai mare l-a avut “Discursul funebru”29, rostit în onoarea celor morţi în anul 323 î.Hr. La greci, înmormântarea eroilor căzuţi în război se făcea cu deosebită solemnitate şi întotdeauna se alegea oficial un orator. Pentru anul 323 î.Hr. oratorul oficial ales a fost Hiperide. Alegerea a fost destul de dificilă, deoarece Hiperide, supus unui examen destul de sever, a fost apreciat în comparaţie cu Lisias, Isocrate, Tucidide şi Platon. Succesul repurtat de Hiperide a fost imens, iar criticii antici au considerat “Discursul funebru” ca o capodoperă a oratoriei epideictice. Oratoria la Licurg

Licurg (390 – 324 î.Hr.) a fost contemporan cu Demostene şi unul din şefii partidului antimacedonean. Descendent dintr-o familie aristocratică, a fost elevul lui Isocrate şi Platon. Intrat în arena politică, este numit trezorier al Atenei, în care calitate dublează veniturile cetăţii şi supraveghează o serie de lucrări de utilitate publică ca arsenale şi porturi, teatrul lui Dionysos, gimnaziul. Intensa lui activitate publică l-a implicat în multe procese în care este acuzat de nereguli financiare. Din toate a ieşit biruitor.

Dintre discursurile lui s-a păstrat numai cel pronunţat “Împotriva lui Leocrate”30, în care Licurg apare ca un cenzor neînduplecat al moravurilor decăzute, un executor convins al legilor,

28 Eschine, Împotriva lui Ctesifon (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 274 – 304 29 Hiperide, Discursul funebru (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 308 – 315 30

Licurg, Împotriva lui Leocrate (fragmente), în „Pagini alese din oratorii greci”, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 320 – 331

un patriot înflăcărat. Leocrate n-a fost condamnat, totuşi Licurg a repurtat un mare succes pentru că acuzatul putea să fie condamnat la moarte pentru o vină care cădea în prevederile moralei, nu şi ale dreptului. După moartea lui Alexandru cel Mare arta oratorică va intra în declin. În locul oratoriei înfloreşte retorica, învăţătura despre felul cum trebuie ţinut discursul oratoric. În locul oratorilor apar dascălii de retorică.

Cap. V

CRITICA RETORICII ÎN DIALOGURILE LUI PLATON

Definiţiile sofistului în dialogul “Sofistul”

Accepţiunea negativă dată termenului de “sofist” a devenit curentă pornind probabil de la Socrate, mai precis, de la discipolii săi, Platon, Xenofon, iar ulterior de la Aristotel. Am văzut că pentru sofişti retorica era o forţă civilă şi politică de prim ordin. Dorind să fie maeştri şi educatori etico-politici ai noilor generaţii, sofiştii, în calitate de profesionişti ai contrazicerii, s-au prezentat drept retori şi maeştrii de retorică.

Însă discursul şi argumentele utilizate de către sofişti se compun uneori la marginea imoralităţii, prin substituirea adevărului cu verosimilul, cu aparenţa adevărului, indusă prin aparenta corectitudine a raţionamentelor utilizate sau prin ornamentarea, înfrumuseţarea vorbirii. Retorica sofiştilor devine astfel o sursă de manipulare a auditoriului, iar abilitatea sofiştilor va fi considerată de către Platon mai nocivă pentru actul cunoaşterii decât ignoranţa. De aici radicalizarea poziţiei faţă de sofişti, caracterizaţi ca falşi educatori. Iată cum defineşte Platon sofistul în dialogul omonim:

“Străinul: …Spune, în câte feluri ni s-a arătat a fi sofistul. Primul fel găsit, pare-mi-se, era de-a fi un vânător retribuit de cei tineri şi bogaţi….

Străinul: Al doilea era de-a fi, în mare, un fel de neguţător cu privire la învăţăturile necesare sufletului…..

Străinul: Al treilea fel nu se dovedea cel de-a fi, în aceeaşi materie, un fel de traficant de învăţături ?....

Theaitetos: Da, iar în al patrulea rând era vânzător de marfă proprie în materie de învăţătură….

Străinul: Bine ţi-ai amintit. Al cincilea fel voi încerca să mi-l amintesc eu: era de-a fi un combatant în materie de argumente, practicând aşadar arta antagonismului şi definindu-se prin meşteşugul controverselor….

Străinul: În ce priveşte al şaselea fel, acesta părea supus controversei. Noi l-am stabilit totuşi, fiind de acord în a spune că el însemna purificarea de părerile ce se împotrivesc învăţăturilor (bune) cu privire la cele sufleteşti….”31

Argumentarea împotriva contradicţiei în dialogul “Euthydemos”

31 Platon, Sofistul, în „Opere”, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 333-334

În ultimă instanţă problematica argumentării este adusă de Platon în prim plan, deoarece în calitate de profesionist al contrazicerii, sofistul nu s-a dovedit întotdeauna de cea mai bună onestitate:

“Străinul: Să nu bănuim noi că există şi în ce priveşte argumentările un meşteşug care să te pună în situaţia de a-i amăgi pe cei tineri şi pe cei încă străini cu adevărul lucrurilor, prin argumentări adresate auzului, trecându-le pe dinainte un fel de imagini verbale pentru toate lucrurile, aşa încât ei să le creeze impresia că se rosteşte adevărul şi că el, vorbitorul, este cel mai învăţat om dintre toţi, în toate privinţele?”32

Întrucât contradicţia, ca dispută într-o relaţie dialogală, este văzută ca element esenţial al descoperirii şi promovării adevărului, Platon îşi propune să argumenteze chiar imposibilitatea contradicţiei în dialogul Euthydemos:

“Spune-mi atunci, a continuat el, există feluri de a vorbi pentru fiecare dintre realităţi? – Există. – Vorbindu-ne despre fiecare ca fiind sau ca nefiind? – Ca fiind. – Dacă-ţi aduci aminte, Ctesippos, tocmai am dovedit că nimeni nu vorbeşte despre lucruri ca nefiind; căci s-a văzut limpede că nimeni nu exprimă ceea ce nu există. – Şi ce-i cu asta? a răspuns Ctesippos. Crezi că pentru atâta lucru ne contrazicem mai puţin, tu şi cu mine? – Ne-am putea oare contrazice vorbind amândoi despre acelaşi obiect? Sau atunci, desigur, am spune acelaşi lucru?”. El a continuat. “Dar când nici tu, nici eu nu vorbim despre cutare obiect, ne contrazicem? N-ar fi acesta cazul când nici unul dintre noi nu s-ar gândi câtuşi de puţin la obiect?” Şi de astă dată, Ctesippos s-a declarat de acord. “Dar când eu vorbesc despre acest obiect, iar tu vorbeşti despre altul, ne contrazicem? Sau în cazul acesta eu vorbesc despre obiectul cu pricina în timp ce tu nu vorbeşti de fel? Căci cum ar putea cineva care nu vorbeşte să contrazică pe unul care vorbeşte?”33

Ce rezultă din dialogul de mai sus? Contrazicerea se referă întotdeauna la un lucru, un obiect, acesta referinduse fie la problema virtuţii fie a destinului cetăţii fie la modul de a educa tineretul. Dialogul contradictoriu îmbracă forma unor judecăţi despre lucrurile aflate în dispută. Dacă judecăţile noastre spun adevărul despre lucruri, atunci este imposibilă contradicţia, deoarece nu există, în absolut, decât un singur adevăr cu privire la lucrurile despre care vorbim. Dacă unul dintre interlocutori formulează judecăţi false despre lucruri, contradicţia este iarăşi imposibilă, deoarece vorbim numai despre calităţile lucrurilor, iar acestea nu se pot schimba oricum. Iar dacă interlocutorii vorbesc despre lucruri diferite, ei nu se contrazic, fiindcă orice contradicţie trebuie să se refere la unul şi acelaţi obiect. În concluzie, textul platonician neagă existenţa contradicţiei, atât de des utilizată de către sofişti în dezbateri. Deşi concluzia pare paradoxală, Platon utilizează tocmai arma argumentaţiei pentru a discredita “meşteşugul controverselor” practicat cu mai mică onestitate de către unii sofişti.

Critica retoricii în dialogul “Gorgias” Discuţia asupra controverselor este apoi reluată în legătură cu distincţia dintre “arta

săvârşirii şi arta folosirii “ discursurilor. Platon a simţit de timpuriu necesitatea de a aborda problema retoricii şi de a-i stabili esenţa şi valoarea de adevăr. Iar răspunsul său a fost foarte clar: retorica trebuie condamnată.

Pentru Platon, retorica – arta politicienilor atenieni şi a maeştrilor lor – este simplă linguşure şi adulaţie, o falsificare a adevărului deoarece pretinde să persuadeze şi să convingă pe 32 Platon, Op. cit., pp. 337 33 Platon, Euthydemos, în „Opere”, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 87-88

toţi în toate privinţele fără nicio cunoaştere. În dialogul “Gorgias”, Platon consideră că retorul este acela care are capacitatea de a fi mai persuasiv decât acela care ştie cu adevărat, pentru că ţinteşte sentimentele şi pasiunile şi face apel nu la adevăr, ci doar la aparenţe:

“Socrate: Să nu fie cam brutal adevărul. Ezit să vorbesc, de teamă să nu creadă Gorgias că-mi bat joc de meseria lui. În ce mă priveşte, eu nu ştiu dacă atare este retorica pe care o practică Gorgias. Din discuţie, nu ma-am lămurit încă ce gândeşte el. Retorica de care vorbesc eu este ramura unei îndeletniciri câtuşi de puţin frumoasă.

Gorgias: Care, Socrate ? spune, fără să te jenezi deloc de mine. Socrate: Sunt de părere, Gorgias, că nu este o îndeletnicire ce ţine de artă, ci una proprie

unui spirit inventiv şi îndrăzneţ, prin natura lui abil în a-i câştiga pe oameni…Tot părţi ale linguşirii consider eu că sunt retorica…şi sofistica…În concepţia mea, retorica este simulacrul uneia din părţile politicii.”34

Retorica apelează deci la ceea ce este mai rău în suflet, la partea emotivă, care este sensibilă la plăceri şi la linguşirea plăcerilor, la partea credulă şi instabilă. Retorica nu se poate substitui unei adevărate politici, deoarece “adevărata politică” coincide cu filosofia. Iar retorii se compară cu filosofia, tot aşa cum aparenţele se compară cu realitatea şi cum fantasmele se compară cu adevărul.

Retorica filosofică în dialogul “Phaidros” Această judecată aspră asupra retoricii, care este prezentată în dialogul “Gorgias”, e

întrucâtva îndulcită în dialogul “Phaidros”, unde se recunoaşte un drept la existenţă a artei discursurilor, adică a retoricii, cu condiţia ca aceasta să se supună adevărului şi filosofiei:

“Socrate: Pentru cele care urmează să fie spuse îngrijit şi frumos, oare nu trebuie ca spiritual vorbitorului să aibă cunoaşterea adevărului despre cele pe care le are de spus?

Phaidros: În privinţa aceasta, iată ce am auzit eu, iubite Socrate: că viitorul orator nu are nevoie să fi deprins ceea ce este cu adevărat drept, ci mai degrabă opiniile mulţimii care hotărăşte; şi nici cele care sunt în realitate adevărate sau frumoase, ci cele care sunt doar socotite astfel. Din cunoaşterea acestora de pe urmă se obţine darul convingerii, şi nu din aceea a adevărului…

Socrate: Însă, prea alesul meu prieten, poate că am certat arta cuvântărilor cu o grosolănie pe care nu o merita. Ea ne-ar putea de bună seamă spune: “Ce tot bateţi câmpii, năzdrăvanilor? Eu una nu silesc pe cine n-are habar de adevăr să înveţe a vorbi. Dar dacă sfatul pe care îl dau eu are vreun preţ, atunci adevărul se cere însuşit laolaltă cu deprinderea meşteşugului meu. Iată ce declar eu sus şi tare: că fără mine, cel care are cunoaşterea lucrurilor adevărate nu va fi cu nimic mai priceput în arta de a convinge.”

Phaidros: Şi nu va avea ea dreptate să vorbească astfel? Socrate: Ba da, în cazul în care argumentele aduse în favoarea ei vor dovedi că este o

artă. Căci mi se pare că aud şi alte argumente care vin să depună mărturie că ea minte şi că nu-i defel o artă, ci o îndeletnicire de rând. O artă autentică a vorbirii, spune laconianul, care să fie străină de adevăr, nu există şi nici nu se va putea naşte vreodată.”35

Iar pentru a ajunge la adevăr, trebuie asimilată, în primul rând, doctrina Ideilor şi dialectica:

34 Platon, Gorgias, în „Opere”, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 314 35 Platon, Phaidros, în „Opere”, vol IV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 462-463

“Socrate: Dar când spunem “drept” sau “bun” ? Nu-l duce gândul pe fiecare în altă parte? Şi oare nu suntem noi în dezacord unii cu alţii, ba chiar şi cu noi înşine?

Phaidros: Ba bine că nu. Socrate: Deci în unele cazuri cădem de acord, iar în altele nu? Phaidros: Aşa e. Socrate: Aşadar, în care din aceste două cazuri ne înşelăm mai lesne, iar retorica în care

dintre ele are mai multă putere? Phaidros: E limpede că în cazul în care minţile noastre rătăcesc care încotro. Socrate: Drept care, cel ce urmează să se îndeletnicească cu retorica trebuie în primul

rând să deosebească metodic aceste cazuri şi să reţină care este caracteristica fiecărei categorii în parte: a aceleia în care opinia mulţimii rătăceşte în chip necesar, şi cealaltă, în care nu se întâmplă nimic.”36

În al doilea rând, pentru a ajunge la adevăr va fi nevoie să se cunoască sufletul, pentru că arta persuasiunii apelează la suflet:

“Socrate: Fără îndoială, acelaşi lucru ca în medicină se petrece şi în retorică. Phaidros: Cum adică? Socrate: În amândouă aceste arte se cere analizată o natură: în prima, natura corpului, în

cealaltă natura sufletului; căci dacă vrem să-i dăm trupului sănătate şi putere cu ajutorul leacurilor şi al hranei, nu ne putem restrânge doar la rutină şi experienţă, ci trebuie să recurgem şi la arta medicinii; şi, la fel, dacă vrem să-i trecem sufletului convingerea pe care o dorim şi virtutea, trebuie s-o facem cu ajutorul unor vorbiri şi practici care să urmeze anumite reguli.”37

Numai cunoscând natura lucrurilor şi natura sufletului uman va fi posibil să se construiască o adevărată artă retorică, o adevărată artă de a persuada prin discursuri.

Dacă înainte de Platon, lumea spirituală a grecilor vedeau în retori pe maeştrii lor de viaţă şi virtute, prin descoprirea dimensiunii filosofice, retorica şi-a construit noi orizonturi. Următorul pas, decisive, va fi făcut de Aristotel.

Cap. VI

RETORICA LA ARISTOTEL

Definiţia şi domeniul retoricii

Academia lui Platon acorda o mare atenţie retorului. Cât timp s-a aflat la Atena, ca

membru al Academiei, Aristotel (384 – 322 î.Hr.) ar fi predat neîntrerupt retorica între anii 367-347 î.Hr. Tocmai în acest domeniu s-a făcut cunoscut Aristotel. A scris două lucrări de retorică, 36 Platon, Op. cit., p. 467 37 Ibidem, pp. 477-478

ulterior pierdute: “Gryllus” şi o culegere de tehnici retorice. Unii interpreţi ai operei Stagiritului consideră că şi cartea a III-a a “Retoricii”38 (cap. I-XII, care tratează problema stilului) aparţine aceleiaşi perioade. În dialogul “Gryllus”, Aristotel ataca opiniile lui Isocrate, orator de marcă a acelor vremuri. Unul dintre elevii lui Isocrate, Cephisodurus, a răspuns printr-o lungă contraacuzaţie. Câţiva ani mai târziu, în lucrarea “Protreptica” (aceasta s-a păstrat), Aristotel apăra idealurile Academiei împotriva noţiunilor retorice mult mai pragmatice ale şcolii lui Isocrate. Nici Isocrate nu i-a rămas dator, răspunzându-i într-al său “Antidosis”. În pofida acestui dezacord profund, Aristotel avea să elogieze mai târziu stilul literar al lui Isocrate. Retorica a continuat mult timp să-l intereseze pe Aristotel. E posibil ca prima schiţă a tratatului “Retorica” să ne trimită la acei ani de început, petrecuţi la Academie. A cunoscut însă numeroase adăugiri şi restructurări pe parcurs, deoarece consemnează evenimente mai târzii, când se întoarce la Atena şi fondează Lyceum-ul. Iar ultimul retuş al tratatului nu s-a făcut decât în ultimii ani de viaţă. “Retorica” are o clară influenţă platonică39, în sensul că Platon şi Aristotel pornesc de la acelaşi referenţial, filosofia. Numai filosofia are capacitatea de a oferi o cunoaştere adevărată şi adecvată pentru oratoria politică, ca şi pentru aceea practicată în tribunale. Bineînţeles că “arta discursului” s-a practicat mult timp şi cu mult succes şi înaintea lui Aristotel. Însă el deplânge faptul că se neglija elementul argumentativ în oratorie, acordându-se atenţie exagerată producerii emoţiei auditoriului. Retorica, în viziunea lui Aristotel, trebuie să stârnească pasiunile nu doar printr-un limbaj ales, ci trebuie să convingă raţiunea prin argumente subtile. Dacă Platon credea că între raţional şi verosimil există o ruptură, Aristotel accentuează continuitatea între modul de argumentare retoric şi alte modele de argumentare raţională. Elementul argumentativ în oratorie sau, altfel spus, relaţia specială a retoricii cu dialectica, este ideea fundamentală care se regăseşte în toate cărţile şi capitolele tratatului. Retorica, în viziunea lui Aristotel, este mai degrabă o secţiune a dialecticii sau relaţionează în primul rând cu dialectica, deoarece asemenea ei, retorica tratează argumentele ce nu presupun cunoaşterea vreunei ştiinţe speciale şi sunt instrumentalizate în ambele sensuri, pro sau contra. Pe de altă parte, retorica este dedicată cu precădere subiectelor asupra cărora oamenii deliberează, ceea ce implică studiul caracterului uman, sau altfel spus, retorica are multe afinităţi cu politica. Dacă din dialectică îşi săvârşeşte forma, din politică îşi preia conţinutul.

Dovezile tehnice (ethos, pathos şi logos) şi extratehnice pe care se întemeiază persuasiunea

Retorica este puterea de a vedea posibilele căi de persuasiune a oamenilor cu privire la

orice subiect dat. Persuasiunile sunt de două feluri: extratehnice şi tehnice. Cele extratehnice există déjà şi nu trebuie decât folosite (martori, evidenţa documentelor ş.a.), iar cele tehnice trebuie inventate de către orator. Persuasiunile tehnice au drept scop obţinerea credibilităţii, iar elementele necesare pentru obţinerea acesteia sunt: 38 Aristotel, Retorica (ediţie bilingvă), Editura IRI, Bucureşti, 2004 39 vide dialogurile Gorgias şi Phaidros, în Platon, „Opere”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974 şi 1983, vol. I, pp. 295-393, vol IV, pp. 417-492

a) caracterul oratorului, adică procedeele discursului prin care el determină auditoriul să-şi formeze o părere bună sub aspect etic;

b) patosul oratorului, adică procedeele discursului care stârnesc diferite emoţii în rândurile auditoriului.

c) discursul (logosul) oratorului, cel care favorizează apariţia probei şi care conduce la probă, exclusiv prin forţa raţională a argumentului.

Altfel spus, Aristotel aruncă punţi indestructibile între ethos, pathos şi logos. Mijloacele demonstraţiei: entimema şi exemplul Argumentarea de tip retoric sau logosul oratorului conţine, la rândul său, trei subspecii

principale: exemplele (considerate ca generalizări inductive relevante), maxime şi entimeme (construcţii cvasideductive extrase din premise probabile).

Entimemele, ca argumentări specifice (cele care tratează subiectul unor ştiinţe) şi ca argumentări generale (deduse din “tropi”, “locurile comune” ale oratoriei, domeniile în care se situează cele mai generale argumente) reprezintă “corpul persuasiunii”, metoda retorică prin excelenţă.

De cele mai multe ori argumentele specifice cu care lucrează oratorul, fie el politician, consilier, avocet sau elogiator, sunt deduse în mare parte din etică şi politică. În mod asemănător, “locurile comune” ale oratoriei sau domeniile în care se situează şi se vehiculează cele mai variate şi generale argumente sunt aplicabile în special oratoriei politice, discursului elogiativ şi a celui declamativ.

Genurile retoricii: judiciar, deliberative, demonstrativ Se observă în tratatul “Retorica” o afinitate deosebită faţă de politică. Instituţiile politice

ale Atenei (Tribunalul, Adunările), fundamentate pe dialog social şi condiţii favorabile, specific de regulă democraţiei, vor reprezenta elementele determinante care vor influenţa diviziunea genurilor retorice: demonstrative (epideictic), judiciar şi deliberativ.

Criteriile stilului “Retorica” aristotelică este alcătuită din trei cărţi. Primele două cărţi inventariază dovezile specifice şi cele comune ale celor trei genuri

oratorice (demonstrativ, judiciar, deliberativ) şi ale fiecărui gen în parte. Aici este clar documentată relaţia specială a retoricii cu dialectica şi afinitatea primordialăcu politica.

Cea de-a treia carte (probabil ataşată ulterior primelor două cărţi) studiază diversele moduri de expunere ale acestor dovezi (analiza stilului) şi locul pe care trebuie să-l ocupe în ordinea sau în planul discursului.

Prin relaţionarea primelor două cărţi cu cea de-a treia, “Retorica” aristotelică este completă şi eficace sub aspect practic.

Analiza stilului (capitotele I-XII) este cea mai întinsă şi cea mai importantă prin noutatea subiectului. Pentru Aristotel, claritatea şi adecvarea la subiect sunt primele virtuţi ale stilului. Capitotele despre stil conţin multe observaţii profunde şi juste, care au devenit ulterior locuri comune în lucrările despre stil.

Părţile discursului Ordinea discursului (capitolele XIII-XIX) este redusă doar la două părţi fundamentale:

expunerea situaţiei şi expunerea dovezilor, ale argumentelor. Însă Aristotel admite şi diviziunea isocratică a discursului: exordiu, naraţiunea, dovezile şi peroraţia.

Retorica aristotelică a căpătat în timp o autoritate deosebită, fiind utilizată parţial sau total în lucrările similare ale scriitorilor greci, romani, moderni şi contemporani. Deşi majoritatea comentatorilor consideră “Retorica” un tratat, ea nu este o lucrare pur teoretică ci, mai degrabă, un manual destinat oratorului.

Cap. VII

RHODIANISMUL LA CICERO

Specificul retoricii lui Cicero

Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.Hr.) a fost cel mai de seamă orator al Romei antice. A reuşit, în urma unei educaţii elevate, să devină avocat, orator şi politican renumit. Nu a fost domeniu al culturii de care Cicero să nu se fi ocupat. De aceea a fost considerat cel mai cultivat dintre romani. Se povesteşte că în insula Rhodos, unde a studiat retorica cu Apollonius, Cicero a susţinut un discurs cu o măiestrie ieşită din comun. Toţi cei prezenţi au aplaudat cu căldură şi l-au felicitat pe tânărul orator, cu excepţia lui Molon, şeful şcolii, care rămăsese trist şi gânditor. La nedumerirea lui Cicero, grecul ar fi spus: “De aici încolo, patriei mele nu îi mai rămâne decât avantajul de a şti că tu ai luat elocvenţa şi ai dus-o la Roma.” Mai târziu, Quintilian spunea că Cicero nu este numele unui om, ci numele elocvenţei, iar Seneca a formulat pregnant dimensiunile acestei personalităţi: singurul spirit de proporţiile imperiului pe care romanii l-au dăruit lumii. Cheia de boltă a operei sale este conceptul de humanitas, bazat pe libertate şi urbanitate, iar prin modelul de homo militans, creator de valori materiale şi spirituale, Cicero va deveni un prototip al marilor personalităţi din Renaştere. În vreamea lui Cicero, două curente opuse stăpâneau elocinţa: asianismul şi aticismul.

Asianismul se consolidase în imperiul elenistic după moartea lui Alexandru Macedon, fiind un tip de oratorie rafinat, emphatic, împodobit. În oratoria asianică întâlnim două variante practicate: una moderată, care cultiva patosul cultivat, tropii moderaţi, perioade simetrice, gesticulaţie reţinută şi vocea muzicală; alta exagerată, care supralicita patosul, ornamentele, cultiva perioadele arborescente şi musicale, apăsa pe gesticulaţia exuberantă şi pe policromia vocii.

Celălalt curent, aticismul, avându-l drept model pe grecul Lysias, era un tip de oratorie sobru şi elegant, fără figuri de stil, dar care n-a avut succes în forul roman pentru că acest tip de oratori apăsau pe logica ideilor şi claritatea stilului, ignorând afectele, evitând podoabele, utilizând fraza scurtă şi viguroasă.

În raport cu cele două direcţii oratorice, Cicero a creat o nouă orientare care reprezintă o sinteză a virtuţilor asianice şi atice. Această nouă direcţie se numeşte rhodiană, în memoria lui

Molon din Rhodos, care a modelat excesele oratorice ale lui Cicero din perioada când se afla la studii în Grecia. Prin această nouă direcţie oratorică, Cicero consolidează clasicismul prozei literare latine. Peste secole, canoanele atic şi asianic vor sta la baza clasicismului şi romantismului european.

Cicero este un important deschizător de drum. El a transplantat la Roma doctrina retorică aristotelică, imprimându-i însă o pecete romană.

Cicero a cultivat cu precădere retorica discursului, şi nu retorica cuvântului, specific retoricii aristotelice.

Părţile elocinţei Încă din tinereţe, abia ieşit de pe băncile şcolii, Cicero s-a gândit să scrie tratate de retorică,

deoarece lipseau manualele care să trateze sistematic problemele teoretice şi practice ale artei discursului. Aşa a apărut “Libri rhetorici”, în anul 86 î.Hr., când experienţa lui în câmpul elocinţei era inexistentă. În acest compendium, Cicero şi-a propus să trateze întreaga problematică a artei retorice, dar nu a reuşit să analizeze decât problematica invenţiunii.

În “Libri rhetorici”, Cicero afirmă că elocinţa este o parte a dreptului civil, datoria elocinţei este să convingă, scopul este să persuadeze prin vorbire, iar materia elocinţei se constituie din diversele lucrări care o utilizează. Sunt trei genuri de elocinţă: demonstrative, care constă în a aduce laude unei personae; deliberative, în care se dezbate o problemă cu privire la cetate; judiciar, constând din apărare şi acuzare, cerere şi respingere în faţa unei curţi de judecată. Părţile elocinţei sunt invenţio, dispositio, elocutio, memoria şi pronuntiatio.

Lucrarea nu conţine nici o idee originală, ci doar un mănunchi de notiţe luate în timpul studiilor (mai târziu chiar Cicero recunoaşte) care din greşeală au fost publicate. Găsim însă câteva izvoare din care s-a inspirat, în primul rând din Aristotel, apoi din Isocrate şi alţii. Meritul tânărului Cicero constă în sistematizarea unor idei luate din diferiţi autori şi faptul că aderă şi cultivă relativismul neoacademic.

Specificul retoricii în tratatul “De oratore” Tratatul “De oratore”, scris în perioada maturităţii, în anul 55 sau 56 î.Hr., conţine trei cărţi şi

se desfăşoară între interlocutori de prestigiu ale forului roman. Însă, în cea mai mare parte, discuţia este un dialog între două celebrităţi, Crassus şi Antonius.

Cicero căpătase deja experienţă ca orator, era conştient de propria sa valoare. Fiind şi nemulţumit de vechile teorii şi-a propus să înnoiască atât teoria cât şi forma expunerii. Conversaţia este axată pe trei teme: formaţia oratorului, arta retorică şi stilul oratoric.

În introducere, Cicero dezvăluie esenţa gândirii sale. El consideră elocinţa ca regină a ştiinţelor şi artelor. Aceasta presupune ingenium (natura), doctrina (ars) şi exercitatio (usus). Prin îmbinarea acestor trei acte, oratorul ajunge la performanţă.

Cartea întâi tratează despre formarea oratorului. Unul dintre interlocutori (Crassus) pledează pentru modelul unui orator cult, familiarizat cu probleme de filosofie, istorie, drept civil şi chiar de poezie; celălalt (Antonius) susţine un punct de vedere opus, orientat spre talent şi practică.

Cartea a doua tratează despre arta oratorului. Antonius revine asupra părerii emise în ajun, face elogiul elocinţei, trece în revistă cele trei genuri oratorice (judiciar, politic şi

epideictic), accentuiază asupra raportului dintre istorie şi elocinţă, vorbeşte despre confirmatio şi despre mijloacele de a câştiga auditoriul.

Cartea a treia tratează stilul oratoric. Crassus prezintă pe larg o serie de calităţi de care să dispună oratorul: claritate, abundenţă, îmbinarea expresivităţii lingvistice cu cea extralingvistică şi, în ultimă instanţă, concilierea dintre real şi ideal. Apoi trece la acţiune, pe care o numeşte “elocinţa corpului”.

Tratatul “De Oratore”, lucrare de maturitate, relevă importanţa eticii în oratorie, susţine teza impletirii talentului cu un larg orizont de cultură, a normelor teoretice cu modelele istorice reale.

În perioada senectuţii (46-44 î.Hr.), Cicero scrie încă două capodopere care se alătură

tratatului “De oratore”, “Orator” şi “Brutus”, dar şi opere retorice minore, “Partitiones oratoriae”, “De optime generare oratorum” şi “Topica”.

Specificul retoricii în tratatul “Brutus” Tratatul “Brutus” a fost scris în primele luni ale anului 46 î.Hr. sub forma unei

conversaţii între Cicero, Brutus şi Atticus. Mobilul acestui tratat este de ordin polemic. În anii 50 î.Hr. se maturizase la Roma curentul aticist, practicat de Brutus, opus curentului rhodian, cultivat de Cicero. Ca replică a unui rezumat al istoriei romane scrisă de Attucus, Cicero prezintă o lungă istorie a elocinţei romane: În acest context sunt menţionaţi peste 200 de oratori, printre care se disting Cato cel Bătrân, Gracchii, Antonius, Crassus, Iuliu Cezar, Calvus – şeful atticilor, Hortensius ş.a.). Dar marele argument urmărit de Cicero este că evoluţia istorică justifică modelul său retoric rhodian. Elaborează astfel canonul clasicismului european care se bazează pe “aticism lărgit”.

Specificul retoricii în tratatul “Orator” În tratatul “Orator” (46 î.Hr.), Cicero reliefează chipul ideal al oratorului (summus

orator), similar cu prototipurile lui Platon. Aici Cicero subliniază importanţa filosofiei în formarea oratorului: logica oferă argumente, etica dă substanţă mesajului, estetica îi conferă expresivitate. Tot aici, Cicero formulează teoria celor trei stiluri (genera dicendi): înalt sau sublim (genus grande), mediu sau temperat (genus medium) şi simplu (genus tenue). Oratorul ideal evită extremele şi cultivă convenienţa. Cicero polemizează cu asianiştii şi neoaticiştii şi face un elogiu vibrant lui Demostene. Oratorul trebuie să se ocupe de inventio (ce să spună), dispositio (unde să spună) şi elocutio (cum să spună). Oratorul dispune de cele trei registre stilistice, dar le subordonează funcţiei tripartite a discursului: probare (să dovedească), conciliare (să obţină simpatie) şi movere (să convingă). Partea finală a tratatului se ocupă de ritmul şi muzicalitatea discursului oratoric. Lucrări minore de retorică

Dialogul “Partitiones oratoriae” (46 î.Hr.) este un manual de retorică, complet şi util pentru iniţierea în arta retoricii. A fost scris ca îndreptar în arta vorbirii pentru fiul său Marcus, care urma să plece la studii la Atena, şi nepotul său Quintus. Cele trei capitole tratează despre activitatea oratorului, cuvântare şi temă.

În anul 44 î.Hr., Cicero a redactat “De optime genere oratorum”, o prefaţă la traducerile sale din limba elenă (din Demostene – “Despre coroană” şi Eschine – “Despre ambasada necredincioasă”). Din punctual de vedere al conţinutului este un fel de completare la “Brutus” şi “Orator”. El reia problema stilului şi reafirmă împletirea dintre talent şi cultură în formarea marelui orator.

“Topica” (44 î.Hr.) este un ghid profesional, alcătuit din memorie (memoria repetita),

după lucrări din Aristotel şi Isocrate. Conţine sfaturi practice pentru descoperirea şi ordonarea argumentelor oratorice în domeniul juridic. Aici Cicero distinge două categorii de “topi” (locuri comune): unele interne, descoperite în proces, iar altele externe, găsite în afara cauzei. Ilustrarea acestora este făcută cu exemple din domeniul jurisprudenţei.

Cap. VIII

EDUCAŢIA ELOCINŢEI LA QUINTILIANUS

Specificul retoricii în lucrarea “De causis corruptiae eloquentiae”

Marcus Fabius Quintilianus (cca 30/40 d.Hr. – cca 96 d.Hr.) este cel mai de seamă

profesor de retorică la romani, format în tradiţia oratorică ciceroniană. Despre viaţa lui Quintilianus avem puţine date, singurul lucru cert este că s-a născut în

Spania, ţara de origine şi a lui Seneca, în localitatea Calagurris (azi Calahorra). Vine de timpuriu la Roma, unde se formează sub supravegherea tatălui său, în vederea formării sale oratorice. Îndrumat de profesori renumiţi (Remmius Palaemon şi Domitius Afer), Quintilian îşi formează o cultură vastă, multilaterală, însuşindu-şi în acelaşi timp toate secretele artei oratorice.

La terminarea studiilor, Quintilianus revine în Spania, dar se reîntoarce la Roma în anul 68 d.Hr., după uciderea lui Nero. Aici începe să practice avocatura cu succes, impunându-se în for prin seriozitatea şi profunzimea ideilor, printr-o atitudine echilibrată, prin eleganţa şi prin fineţea stilului, contrastând cu patetismul exagerat al discursurilor neoasianiste la modă. Impresionat de stima cu care era înconjurat Quintilianus, împăratul Vespasian creează un învăţământ retoric de stat şi încredinţează catedra celebrului avocat.

Pentru tânărul Quintilianus idealul tipului de orator era Cicero, ideal opus realităţii din for, cu lume incultă, lipsită de talent, zgomotoasă, îndrăzneaţă, neobrăzată, în goană după averi. Probabil această incompatibilitate l-a determinat pe Quntilianus să se consacre exclusiv predării retoricii, urmărind ca prin educaţia serioasă şi profundă dată tineretului să schimbe atmosfera viciată a elocinţei în for.

Quintilianus a exercitat funcţia de profesor de retorică timp de 20 de ani. Printre elevii săi s-au numărat Plinius cel Tânăr, Tacit, Suetoniu şi Juvenal.

Problema care-l interesa fundamental pa Quintilianu era explicarea decadenţei elocinţei contemporane lui. Analizele sale au fost consemnate în lucrarea “De causis corruptiae eloquentiae” (lucrare pierdută), publicată, probabil, spre sfârşitul carierei sale de profesor. El atribuia decăderea elocinţei artificialităţii şcolilor de retorică şi manierismului pledoariilor din for (stil înflorit, hiperbolic).

Specificul retoricii în lucrarea “Institutionis oratoriae libri XII” Singura lucrare păstrată de la Quintilianus este “Institutionis oratoriae libri XII”

(“Principiile artei oatorice”)40 publicată în anul 95 d.Hr. Lucrarea este alcătuită din 12 cărţi şi îşi propune să formeze pe tânărul orator încă de timpuriu.

Cartea I cuprinde indicaţii asupra grijii ce trebuie acordate primei educaţii în vederea formării oratorului perfect, capabil să se implice activ în schimbarea societăţii. În acest context, Quintilianus critică retorii şi manualele de retorică existente care se ocupă exclusiv de problemele de retorică, fără a ţine seama de bagajul de cunoştinţe pe care elevul trebuie să le acumuleze în prealabil.

Cartea a II-a conţine norme privitoare la învăţământul retoric: necesitatea unui profesor bine pregătit şi cu prestanţă morală; asimilarea unui bogat bagaj de expresii şi idei din lectura oratorilor şi a istoricilor; realizarea permanentă a exerciţiilor de declamare; tratarea unor probleme generale referitoare la studiul retoricii (definiţia retoricii, scopul retoricii, dacă retorica este o artă, necesitatea însuşirii tehnicii retoricii, raportul dintre talent şi însuşirea tehnicii). Cărţile III – VII sunt consacrate problemelor ce ţin de inventio şi dispositio.

Cartea a III-a face o succintă trecere în revistă a autorilor de tratate retorice, analizează cele trei genuri retorice (deliberative, demonstrative, judiciar), abordează diferitele genuri de cauze şi tipurile discursurilor judiciare, se ocupă, în special, de inventio, lăsând dispositio pentru cărţile IV-VII.

Cartea a IV-a analizează părţile discursului: exordiu, naraţiune, digresiune, temă, diviziune.

Cartea a V-a se ocupă de două aspecte: dovezile şi respingerile lor Cartea a VI-a cercetează afectele şi funcţia lor. Cartea a VII-a analizează structurarea materialului.

Cărţile VIII – XI sunt consacrate problemelor de elocutio, adică memoria, pronunţarea şi gestul. Cartea a VIII-a tratează despre necesitatea clarităţii şi alegerea cuvintelor în acest scop,

despre argumentele stilistice, ornatus şi tropii adecvaţi. Cartea a IX-a tratează despre diferite specii de figuri de stil, ordinea cuvintelor şi ritmul

oratoric Cartea a X-a analizează mijloacele însuşirii unei bogate şi neîntrerupte facilităţi de

exprimare şi recomandă autorii greci şi latini care trebuie aprofundaţi în acest scop. Cartea a XI-a se ocupă de alte aspecte ale elocinţei (memoria, pronuntiatio şi gestica). Cartea a XII-a este consacrată în întregime personalităţii oratorului: necesitatea

cunoaşterii de către autor a istoriei, a dreptului şi a filosofiei, precum şi necesitatea integrităţii morale a oratorului.

“Institutionis oratoriae libri XII” ilustrează faza cea mai importantă şi cea mai complexă a activităţii sale teoretice. Profesor de elocinţă şi corifeu al reacţiei clasicizante în retorică, Quintilianus avea nevoie de un manual, de un îndreptar care să arate cum poate fi înlăturată influenţa, încă puternică, a noului stil în şcoli şi în cultură, reţinând numai ceea ce era util din experienţa declamaţiei neoasianice.

Quintilianus nu se putea limita la eliminarea modului de lucru caracteristic retorilor neoasianici. Problema era de a sistematiza învăţământul clasicizant, de a demonstra cum poate şi trebuie format un orator, totodată clasic şi adaptat exigenţelor timpului. Iar cum formarea lui nu

40 Quintilianus, Arta oratorică, vol. I-II-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974

poate fi rezumată doar la deprinderea meşteşugului elocinţei, Quintilianus preconizează o educaţie complexă, care, în ansamblul ei, şi începută încă din copilărie, duce treptat la modelarea viitorului orator. Deprinderile corecte trebuie formate chiar din primii ani de viaţă, întrucât – subliniază Quintilianus – omul păstrează cele dintâi obiceiuri, mai cu seamă pe cele rele.

Ideile sale pedagogice şi de psihologie pedagogică prefigurează doctrinele marilor pedagogi moderni şi, mult mai important, conţin multe elemente valide şi azi. Quintilianus crede în puterea instrucţiei, în educaţia permanentă, prefigurează necesitatea grădiniţelor de copii, astfel încât nici o perioadă din dezvoltarea copilului să nu rămână necontrolată şi influenţată pozitiv. Quintilianus pledează pentru învăţarea intuitivă, predarea gradată a cunoştinţelor şi adaptarea la capacitatea de înţelegere a elevilor. O serie de idei se referă la relaţia profesor-elev, fundamentată pe stimă şi afecţiune reciprocă, la necesitatea educaţiei în comun, bazată pe emulaţie, concurenţă onestă între discipoli ş.a.

Astfel pregătit, deci parcurgând un astfel de învăţământ clasicizant, pe care îl doreşte consolidat, elevul va ajunge pe mâna retorilor. Spre deosebire de alţi clasicizanţi ai timpului (de pildă pesimistul Messalla, personajul lui Tacitus din “Dialogus de oratoribus”), Quintilianus crede în viitorul retoricii, care trebuie ameliorat prin instrucţie şi educaţie. Viitorul orator trebuie să ştie să îmbine cu înţelepciune farmecul discursurilor lui Cicero cu inovaţia interesantă, să modereze joncţiunea opiniilor şi experienţelor opuse. Astfel Quintilianus apare ca un clasicizant moderat.

Quintilianus admiră fără rezerve pe Cicero, dar face şi elogiul unor oratori ai timpului său, ca Domitius Afer, Iulius Africanus, Iulius Secundus ş.a. De aceea doctrina sa oratorică nu mai este integral ciceroniană, ci adaptată şi moderată de stilul preferat al epocii.

Quintilianus crede în puterea experienţei şi studiului, dar diminuează rolul formativ al filosofiei, concepută de Cicero ca “mama” elocinţei. Însă recuperează aspectele morale ale retoricii şi acordă o importanţă considerabilă figurilor de stil. Atribuie o mai mare importanţă aşa-numitelor sententiae (formula lapidară, paradoxală, uneori obscură), consemnează stadiul la care a ajuns teoria şi practica tropilor, oferă informaţii multiple cu privire la stilistica retoricii.

Opera sa, în primul rând “Institutionis oratoriae libri XII”, a fost redescoperită la St. Gallen (Elveţia), în 1415 şi a fost primită cu entuziasm în perioada Renaşterii. Quintilianus se numără printre autorii preferaţi de către Luther şi Erasmus. Neoclasicismul francez îi adoptă principiile literare. În secolul al XVIII-lea opera sa circulă sub formă de crestomaţii şi este comentată în întregime.

Cap. IX

ORATORIE ŞI RETORICĂ LA TACITUS

Specificul retoricii în lucrarea “Dialogus de oratoribus”

Publius Cornelius Tacitus (56/58 - 120 d.Hr.), cunoscut în special ca istoric (vezi “Istoriile” şi “Analele”), se dedică, încă din primii ani de ucenicie, studiului elocvenţei. Ca orice tânăr roman care aspiră la o carieră publică strălucită, Tacitus a frecventat intens şcolile de retorică din vremea sa (de pildă, a urmărit prelegerile lui Aper şi Secundus), unde s-a pregătit pentru profesiunea de avocat, practicată ulterior timp de mulţi ani şi cu succes. S-a format în arta elocinţei şi sub influenţa altor dascăli. Probabil a ascultat la Roma lecţiile retorului Quintilianus şi, prin intermediul marelui profesor, s-a apropiat de modelul său literar şi oratoric, Cicero.

Pe lângă arta elocinţei, Tacitus a studiat filosofia şi istoria, izbutind astfel să dobândească o cultură generală considerată în antichitatea latină ca indispensabilă adevăratului orator.

Nu ni s-au păstrat textele discursurilor judiciare ale lui Tacitus. Dar din aluziile lui Plinius cel Tânăr, fostul său coleg la şcoala lui Quintilianus, bănuim numai că ele se bucurau de mare succes, întrucât erau scrise cu talent, într-un stil elevat, similar operelor istorice de mai târziu.

“Dialogus de oratoribus” (Dialogul despre oratori)41 este un opuscul de maturitate (scris probabil între anii 100 – 105 d.Hr.), rezultatul studiilor sistematice de retorică din perioada tinereţii. Tacitus ne înfăţişază o convorbire ţinută în casa unui distins poet şi orator – Maternus, în anul 74 d.Hr. Convorbirea este reprodusă mai târziu din memorie şi publicată, devenind una dintre cele mai citite opere de critică literară pe care ne-a lăsat-o antichitatea latină.

Lucrarea este de mici dimensiuni şi conţine 42 de capitole structurate astfel: o scurtă prefaţă (cap. I), introducere (cap. II - V,2), trei părţi mai consistente (cap. V,3 – XIII, XIV – XVII şi XVIII – XL,1) şi o concluzie (cap. XL,2 – XLII).

În prefaţă Tacitus constată, ca şi Quintilianus în “Institutionis oratoriae libri XII”, că epoca sa are foarte puţini oratori de seamă:

“Mă întreb adesea, Fabius Iustus42, pentru ce veacurile de mai înainte au strălucit prin talentele şi faima atâtor neîntrecuţi oratori, pe când epoca noastră, pustiită şi lipsită de gloria elocvenţei, abia dacă îşi mai aduce aminte de cuvântul orator. Căci noi socotim astfel numai pe cei din trecut, iar pe vorbitorii timpurilor de faţă îi numim apărători, sprijinitori, patroni şi oricum vrei, numai oratori nu.”43

Pentru a explica această situaţie, el reproduce o convorbire mai veche în care erau dezbătute cauzele generale ale decadenţei oratorice. Tânărul Tacitus asistă la dialog, dar nu ia parte în mod activ la discuţie, fiind prea tânăr.

Personajele implicate sunt reale, istorice: Curiatius Maternus44, strălucit orator, poet şi tragediograf, Marcus Aper45 şi Iulius Secundus46, talentaţi avocaţi şi admiratori ai elocinţei, Vipstanus Messalla47, nobil de aleasă cultură, partizan al rânduielilor literare şi sociale deja consacrate.

În introducere, Tacitus ne înfăţişază cadrul, personajele şi punctul de plecare al discuţiei. Într-una din zile oratorul şi poetul Maternus citeşte din tragedia sa “Cato”. A doua zi primeşte vizita prietenilor săi Aper, Secundus şi a tânărului Tacitus. Aper îi reproşează lui Maternus că acordă prea mult timp preocupărilor poetice, în paguba oratoriei. Dialogul se centrează pe susţinerea unor puncte de vedere diametral opuse: oratorie sau poezie, viaţă activă sau contemplativă.

41 Tacitus, Dialogul despre oratori (ediţie bilingvă), Iaşi, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1946, 114 pagini sau în „Opere”, vol I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp. 13-50 42

Fabius Iustus, consul în anul 102 d.Hr., prieten cu Tacitus şi Plinius cel Tânăr 43

Tacitus, Dialogul despre oratori, în „Opere”, vol I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp. 13 44

Curiatius Maternus, senator şi avocat cu aleasă cultură, apărător al poeziei, a scris tragedii cu subiecte din viaţa greacă (Medeea, Thyestes) şi romană (Domitius, Cato) 45

Marcus Aper, originar din Galia, avocat influent, fost praetor, este apărătorul elocvenţei mai noi, secolul I d.Hr. 46

Iulius Secundus, originar din Galia, îşi face la Roma un nume în barou, mare orator şi cu o vastă cultură

47 Vipstanus Messalla, aristocrat cu aleasă cultură, cu dragoste pentru trecut şi înzestrat cu un talent oratoric

remarcabil, el vede în societatea contemporană lui fermenţii descompunerii şi de aceea se întoarce cu gândul spre vechile libertăţi republicane. A luptat în anul 69 d.Hr. ca tribun militar pentru împăratul Vitellius şi a compus o lucrare de istorie

În partea întâi a lucrării, Aper face apologia oratorului şi a vieţii active, practice, iar Maternus pune accent pe poezie şi viaţa contemplativă. Fiecare aduce argumente care se vor cât mai convingătoare: foloasele, satisfacţiile, celebritatea şi demnitatea îndeletnicirii respective.

Motivaţia decadenţei oratorice din perioada lui Tacitus Partea a doua a Dialogului cuprinde o cercetare comparativă asupra oratoriei din timpul

republicii faţă de oratoria din epoca imperială, cercetare prilejuită de intrarea în scenă a nobilului Messalla. Aper ia apărarea oratorilor contemporani, în opoziţie cu Messalla pentru care oratoria mai nouă, produs al unor neîntrerupte şi neinspirate schimbări, este în decadenţă faţă de epoca lui Cicero.

În partea a treia a “Dialogului despre oratori”, Tacitus, prin intermediul lui Messala, răspunde indirect întrebărilor puse de Quintilianus în legătură cu variatele cause ale declinului oratoriei:

“Iar Messalla răspunse: Iubite Maternus, nu sunt greu de descoperit cauzele pe care le cauţi, şi nici n-au rămas necunoscute, atât pentru tine însuţi, cât şi pentru Secundus şi Aper, deşi îmi încredinţaţi rolul de a scoate la lumină ceea ce gândim cu toţi. Căci cine nu ştie că elocvenţa şi celelalte arte au alunecat din vechea lor strălucire, nu din lipsă de oameni, ci din pricina lenevirii tineretului, neglijenţei părinţilor, neştiinţei profesorilor şi căderii în uitare a vechilor moravuri ? Aceste rele s-au ivit mai întâi în capitală, apoi s-au răspândit în Italia şi acum se revarsă în provincii.”48

Aşadar Messala oferă o sinteză a problematicii educaţiei şi evidenţiază patru cauze ale coruperii elocinţei: depravarea morală şi lipsa libertăţilor politice, ignoranţa profesorilor, neglijenţa părinţilor şi pasivitatea tineretului. Cea mai mare piedică în calea formării cetăţeanului, a viitorului om de stat, a dezvoltării talentelor adevărate sunt lipsa de emulaţie şi de libertate politică, ruptura dintre cunoştinţele învăţate şi realitate:

“Căci astfel stau lucrurile, prea bunii mei prieteni, şi numai astfel: din bogata lui erudiţie, din deosebitele lui preocupări şi din cunoaşterea tuturor ştiinţelor, se revarsă ca un torent şi clocoteşte de viaţă această admirabilă elocvenţă; avântul şi talentul oratoric nu sunt strânse, ca în celelalte arte, în hotare înguste şi neîncăpătoare; ci orator este numei acela care poate vorbi despre orice chestiune în chip ales, elegant şi convingător, potrivit cu demnitatea subiectului, cu cerinţele împrejurărilor şi cu gusturile ascultătorilor.

De acest adevăr se pătrunseseră cei vechi. Pentru a ajunge la acest rezultat, ei înţelegeau că nu este nevoie să declame în şcolile retorilor sau să-şi exercite doar limba şi vocea cu nişte dezbateri închipuite şi fără nici o legătură cu realitatea, ci să-şi pătrundă sufletul de ştiinţele în care se discută despre bine şi despre rău, despre virtute şi despre viciu, despre dreptate şi nedreptate; căci aceasta este materia despre care trebuie să trateze un orator.”49

În concluzie, Maternus observă că elocinţa a înflorit şi s-a consolidat doar în statele democratice. Trăind însă într-o societate care a impus o mai mare ordine internă (regimul imperial) opusă pasiunilor şi tulburărilor specifice unei societăţi democratice, el lasă să se înţeleagă că idealul oratoriei nu mai corespunde vremurilor şi ar trebui schimbat cu altul, aşa cum a procedat el însuşi, consacrându-se poeziei.

“Credeţi-mă – spuse Maternus – voi care sunteţi bărbaţii cei mai buni şi, în măsura îngăduită, cei mai elocvenţi, dacă aţi fi văzut lumina zilei în veacurile trecute sau dacă aceia pe 48

Tacitus, Dialogul despre oratori, în „Opere”, vol I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp. 37 49

Tacitus, Dialogul despre oratori, în „Opere”, vol I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp. 39

care îi admirăm s-ar fi născut în timpurile noastre şi dacă un zeu oarecare ar fi mutat pe neaşteptate vieţile şi vremurile voastre, unele în locul altora, nici vouă nu v-ar fi lipsit strălucirea şi gloria elocvenţei şi nici lor cumpătarea şi înfrânarea de astăzi. Dar deoarece nimeni nu se poate bucura în acelaşi timp de o mare reputaţie şi de multă linişte, să se folosească fiecare de înlesnirile vremurilor sale fără a mai ponegri pe celelalte.”50

Aşadar, pentru Tacitus, motivele decadenţei oratorice sunt lipsa de cultură adevărată, inclusiv de cultură politică, depravarea socială şi, în primul rând, existenţa unui regim politic autoritar. Deşi ordinea politică a vremii a pus capăt demagogiei şi desfrâului, aducând linişte şi siguranţă, cadru necesar dezvoltării vieţii intelectuale, pentru oratorie contextul politic este mai puţin generos.

Tacitus nu visează o reîntoarcere la vechiul ideal oratoric, ci sugerează adaptarea la realităţile politice contemporane lui. În primul rând, Tacitus propune părăsirea învăţământului oratoric defectuos (formal şi schematic) şi adoptarea unui învăţământ umanist şi literar, care oferă o întinsă şi variată cultură generală. Nu întâmplător, în “Dialogul despre oratori”, cel mai bun exemplu practic îl oferă Maternus, care părăseşte luptele sterile din for şi se dedică poeziei şi vieţii contemplative. Mai târziu Tacitus însuşi va proceda la fel, dedicându-se însă lucrărilor de istorie.

Pe linia lui Cicero (indirect şi a lui Platon), în “Dialogul despre oratori”, Tacitus nu crede într-o democraţie totală, într-o libertate fără limite. Folosind metoda istorică, el nu vede în decadenţa oratorică o pierdere ireparabilă, ci sugerează numai schimbarea idealurilor literare şi educative ale vremii sale. Decadenţa oratorică ar fi constituit probabil o gravă preocupare în timpul republicii. Sub regimul imperial însă, oratorul are un rol mai puţin însemnat în conducerea statului, iar statul are nevoie de alţi oameni, cu altă pregătire şi alte abilităţi.

De aceea modelul oferit de Maternus, care degajă optimism, linişte, studiu, independenţă spirituală şi culturală va fi adoptat şi de Tacitus. Această adoptare nu este însă realizată simplist. Pentru Tacitus, şi ceilalţi participanţi la dialog par a fi în bună parte modele de urmat: realismul şi pasiunea pentru prezent ale lui Aper, nostalgia pentru trecut şi nobleţea lui Messalla, perspicacitatea şi simţul pentru nuanţe ale lui Secundus. Sunt însă modele care nu pot fi urmate în noile condiţii. Nu întâmplător, în finalul dialogului, nimeni nu învinge, nimeni nu pare să-şi impună punctual de vedere, fiecare rămâne pe poziţia sa, iar conversaţia se încheie într-o bună dispoziţie.

Dacă problema decadenţei oratorice a fost mult timp o temă în vogă pentru literatura latină, după apariţia opusculului “Dialogus de oratoribus” problema devine doar temă istorică.

Pe de altă parte, în lucrările cu caracter predominant istoric ale lui Tacitus (De uita et moribus Iulii Agricolae51, De origine et situ Germanorum52, Historiae53 şi Annales54), expunearea faptelor şi discursurile introduse în text beneficiază din plin de arta elocinţei.

50 Tacitus, Dialogul despre oratori, în „Opere”, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 50 51

Despre viaţa şi moravurile lui Iulius Agricola, cunoscută mai ales sub denumirea de Agricola, opuscul în 46 de capitole publicat în anul 97/98 d.Hr. 52

Despre originea şi aşezarea germanilor, sau, pe scurt, Germania, opuscul în 46 de capitole publicat în cursul anului 98 d.Hr. 53

Istoriile, proiectată probabil în 12 sau 30 de cărţi (sursele sunt contradictorii), din care au rămas doar primele patru cărţi şi începutul celei de a cincea. Aici discursul debutează puţin după moartea dramatică a tiranului Nero şi se încheie cu sfârşitul violent al altui despot, Domitianus 54

Analele, cea mai valoroasă operă a lui Tacit, realizată în 16 sau 18 cărţi. Tacit a intenţionat să realizeze o cronică completă a Iulio-Claudienilor, deci hărăzită lui Tiberiu, Caligula, Claudiu şi Nero, proiect întrerupt la nararea morţii lui Thrasea

Lucrările lui Tacitus fascinează prin forma enunţului. Legătura între istorie şi elocvenţă, precum şi legătura între proză şi poezie era o tendinţă de dezvoltare a culturii latine din secolul I d.Hr. Izvorul acestei legături o găsim la Cicero, potrivit căreia istoria este înainte de toate o operă oratorică şi, în aceeaşi măsură, la Quintilianus, care considera istoria foarte înrudită cu poezia.

Cap. X

CÂTEVA CONCEPTE ŞI CANOANE

ALE RETORICII CLASICE

Vom analiza căteva serii de concepte şi canoane ale retoricii clasice, printre care: situaţie retorică, audienţă, strategii persuasive, genuri retorice, categorii retorice, categorii ale schimbării ş.a.

Situaţie retorică

Retorica clasică nu priveşte discursul oratorului ca pe o abstracţiune, ci realizată prin intermediul unui kairos (lb. greacă - ocazie) sau decorum (lb. latină), ambii termeni însemnând o situaţie conflictuală sau una ceremonială. Este ceea ce numim astăzi „situaţie retorică”, context istoric, social, cultural şi temporal în care se organizează şi se produce discursul.

Audienţă

În mod asemănător, termenul de „audienţă” nu are o conotaţie abstractă, nu se reduce sau nu se confundă cu cel de public sau de mase, ci se dezvăluie ca ansamblu de indivizi structurat în funcţie de un anumit grup, mediu socio-cultural, personalitate etc. Pentru a-şi dovedi competenţa, oratorul clasic îşi adecvează discursul nu numai la subiectul dezbătut, ci, în acelaşi timp, la o audienţă specifică şi la un cod stilistic, situaţional.

Strategii persuasive

„Strategiile persuasive” aruncă o punte de legătură între ethos, pathos şi logos. Pentru Aristotel ethosul („caracter”, „mod obişnuit de viaţă”) este prin excelenţă de

natură morală, iar tipurile de ethos, pe care le analizează în „Retorica”, sunt corespunzătoare diferitelor etape ale vieţii omeneşti. Pentru Cicero, ethosul se produce în encomium (introducere), porţiunea iniţială a unui discurs, locul în care se stabileşte credibilitatea oratorului în raport cu audienţa. Pathosul desemnează apelul la sentimente. În „Retorica” aristotelică (şi pe linia trasată de Platon) găsim o amplă discuţie asupra simulării emoţiilor. În schimb, Cicero recomandă folosirea pathosului în finalul unui discurs, iar pentru Quintilianus pathosul este legătura empatică dintre orator şi audienţă. Logosul desemnează recursul la raţiune. La Aristotel, logosul joacă rol fundamental, deşi face de nenumărate ori apel la ethos şi pathos, datorită slăbiciunii omeneşti.

Modelul ideal al strategiei persuasive ar trebui să fie echilibrul dintre ethos, pathos şi logos. De multe ori acest echilibru nu este păstrat, se suprasolicită una sau alta dintre strategii, conducând astfel la o viziune fie raţională (prin accentul pe logos) fie la una moralizatoare (prin accentul pe ethos) fie la una manipulatorie şi propagandistică (prin accentul pe pathos).

Genurile retorice

Sub aspectul „genurilor retorice”, oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri: judiciar, deliberativ şi epideictic. În „Retorica” aristotelică fiecărui tip de oratorie i se asociază trei parametri funcţionali: timpul, obiectivele disursului şi locurile (topicele) speciale de invenţie. Discursului judiciar se desfăşoară de regulă într-un Tribunal în care auditoriul este reprezentat de acuzare (care produce rechizitoriul) şi de apărare (care produce pledoaria). Discursul se referă la fapte din trecut, apărarea şi acuzarea vizează un anumit obiectiv, face apel la noţiuni de justiţie şi de injustiţie pentru a judeca, stabili, califica, utilizează ca procedee raţionamentul silogistic şi entimema. Discursul deliberativ, calificat adesea ca discurs politic, se adresează unei Adunări, Senat care oferă sfaturi pentru susţinerea sau respingerea problemelor care privesc (în viitor) viaţa cetăţii, a statului, diplomaţia, economia, bugetul, legislaţia, starea de război sau de pace etc. Scopul discursului deliberativ îl constituie luarea unor decizii şi dezbaterea conţinutului lor în termeni de avantajos sau neavantajos. Argumentarea îmbracă o puternică forţă persuasivă dacă recurge la exemple. Genul epideictic (demonstrativ) grupează toate discursurile oficiale (de ceremonial), panegiricile, oraţiile funebre, cel pedagogic etc. Discursul se referă la fapte şi evenimente recente, are drept obiectiv blamarea sau lauda unui individ sau grup social, punându-se în evidenţă virtutea sau viciul, laturile frumoase sau urâte ale existenţei sau acţiunii acestora. Procedeul folosit cu predilecţie este amplificarea oratorică, encomium-ul şi vituperaţia. Părţile discursului Arta discursului a îmbrăcat, în varianta clasică, forma unui canon: inventio, dispositio, elocutio, memoria, pronuntiatio. De-a lungul timpului ele au fost inegal tratate. De pildă, elocutio a fost de multe ori confundată cu retorica, inventio a reprezentat un domeniu de intersecţie între retorică şi dialectică, iar memoria şi pronuntiatio au primit mai puţină atenţie. Inventio (lb. latină - a afla, a găsi) reprezintă cercetarea tuturor mijloacelor de persuasiune referitoare la tema discursului: topoi (locuri comune, locuri ale invenţiei, cum ar fi cauza, efectul, comparaţia), subiectele, argumentele (probele, dovezile, informaţiile care susţin punctul de vedere), tehnicile de persuasiune, raţionamentele logice etc. Dispositio (lb. latină - plasare) priveşte modul cum se organizează un discurs sau text. Părţile discursului sunt: exordium, narratio, partitio, confirmatio, reprehensio şi peroratio.

Exordium (introducere) trebuie să ţină seama de tipul subiectului (prestigios, imperios, uimitor, umil, îndoielnic, obscur). El cuprinde un principium (început), în care oratorul atrage atenţia auditoriului, lămurindu-l asupra problemei în dezbatere, câştigând bunăvoinţa şi insinuatio (insunuarea), în care se caută să se câştige simpatia auditoriului.

Narratio (expunerea faptelor, expozeul) trebuie să fie brevis (scurtă), aperta (clară) şi probabilis (verosimilă). E scurtă când evită amănuntele de prisos, când lasă să se înţeleagă şi

ceea ce nu s-a spus, când nu se repetă; e clară, când păstrează ordinea faptelor şi nu face digresiuni inutile; e verosimilă, când faptele expuse ar fi putut să se întâmple.

Partitio se referă la diviziunea argumentării. Confirmatio (argumentarea) este partea discursului în care se aduc dovezile pe baza

cărora să se poată convinge auditoriul de adevărul celor susţinute. Dovezile se obţin de la persoanele implicate şi bine identificate (nume, fire, sex, patria, rudele, vârsta, sănătatea, calităţi intelectuale, calităţi temperamentale, educaţia şi profesia, condiţia socială, comportarea, afectivitatea, ocupaţia, judecata, activitatea desfăşurată, prin ce întâmplări a trecut, declaraţii făcute) şi din împrejurările în care s-au găsit (cele legate de dispută, cele adeverite prin fapte, faptele în contingenţă cu disputa, consecinţele acestor fapte).

Reprehensio este partea discursului care contribuie la slăbirea, respingerea sau destrămarea argumentului adversarului.

Peroratio constituie încheierea discursului şi cuprinde patru părţi: enumeratio (rezumatul) recapitulează ideile principale expuse în diferitele părţi ale discursului; indignatio (indignarea) utilizează argumente defavorabile, incită la ură sau revoltă împotriva adversarului; conquestio (pateticul) încearcă să provoace compătimirea auditoriului.

Elocutio (stilizarea) reprezintă faza de redactare a unui discurs. Aici retorica se intersectează cu literatura, se insistă asupra stilului, a redactării, a organizării în detaliu a discursului, face apel la figuri de stil, la producerea efectelor de ritm, la alegerea şi dispunerea cuvintelor în frază.

Memoria se referă la capacitatea de improvizaţie a oratorului şi chiar la necesitatea de a memora discursul pentru a-l reproduce la momentul oportun. Bineînţeles că memoria este o problemă nu numai pentru orator, ci şi pentru auditoriu (cât va reţine auditoriul din cele comunicate de către orator). În acest scop oratorul poate utiliza repetiţia, descrierea, enumerarea.

Pronuntiatio (declamarea) este discursul în act, punerea în valoare a strategiilor acţionale: mimica, efectele vocii, privirea, gesturile etc.

Variaţia discursului Unele strategii retorice urmăresc variaţia discursului la diferite niveluri, afectând forma

cuvintelor, propoziţii, paragrafe, text şi chiar discursul în întregime. Aceste variaţii se pot realiza prin adiectio (adăugare), detractio (scădere), immutatio (adăugare şi scădere) şi transmutatio (inversiune).

Cap. XI

CÂTE CEVA DESPRE UNIVERSUL FIGURILOR RETORICE

Definiţia figurilor retorice

Nu este suficient să ştim ce să declamăm, este tot atât de important să ştim cum să declamăm. Este chiar problema stilului.

O prezentare extinsă a figurilor de stil găsim în „Retorica”55 aristotelică. Este vorba de Cartea a III-a, capitolele I – XII, unde Stagiritul analizează genurile şi calităţile stilului, răceala stilului, comparaţia, corectitudinea şi potrivirea stilului, ritmul oratoric, compoziţia frazei, stilul continuu, periodic şi pitoresc, cuvinte spirituale.

Istoria retoricii consemnează un efort uriaş de identificare şi clasificare a figurilor retorice. Printre primele clasificări amintim „Rhetorica ad Herennium”, lucrare anonimă, atribuită în mod greşit de către exegeţi lui Cicero şi „Tratatul despre stil”56, scris de către un grec din epoca romană, Demetrios, contemporan cu Plutarh.

Dintre lucrările despre stil scrise în epoca modernă sau contemporană şi aflate la îndemâna cititorilor noştri amintim o serie de traduceri reuşite din Du Marsais, „Despre tropi”57, cu subtitlul „Despre diferitele sensuri în care poate fi luat un acelaşi cuvânt într-o aceeaşi limbă. Lucrare folositoare pentru înţelegerea Autorilor, şi care poate servi ca introducere la Retorică şi la Logică”, apoi Pierre Fontanier, „Figurile limbajului”58, Renato Barilli, „Poetică şi retorică”59, William Empson, „Şapte tipuri de ambiguitate”60. Urmează o lucrare axată doar pe o celebră figură de stil, „Metafora vie”61, scrisă de Paul Ricoeur sau renumitele lucrări, „Retorică generală”62 şi „Retorica poeziei”63, ale grupului de poetică de la Universitatea din Liège, intitulat Grupul µ, constituit din universitarii Jacques Dubois, Francis Edeline, Jean-Marie Klinkenberg, Philippe Minguet, François Pire şi Hadelin Trinon.

O serie de clasificări pot fi întâlnite şi în literatura de specialitate rămânească, în diferite manuale scrise în secolul al XIX-lea şi în prima jumatate a secolului al XX-lea, lucrări care vor fi prezentate succint într-un alt capitol al cursului nostru. Şi, nu în ultimul rând, „Mica enciclopedie a figurilor de stil”64 realizată exemplar de Gh. N. Dragomirescu.

Dar ce sunt figurile de stil ? De cele mai multe ori autorii moderni definesc figurile de stil ca abateri de la o aşa-zisă „ordine naturală” a limbii, de fapt ecou al unor definiţii din perioada antică. Figurile de stil sunt un tip de „abatere” de la vorbirea uzuală, naturală, care nu se face întâmplător, ci după toate regulile artei.

Pe de o parte, dacă aceste figuri de stil se generalizează în limba uzuală (scrisă sau vorbită), atunci ele îşi pierd caracterul particular, nu mai reprezintă o „abatere”. Pe de altă parte, când se poate scrie şi vorbi fără figuri, acestea se găsesc totuşi implicate chiar în limbajul cel mai simplu. Nu întâmplător, marele poet şi critic literar francez, Nicolas Boileau, scria în „L`Art poétique” (1674), că „se fac mai multe metafore într-o zi de târg la piaţă, decât se găsesc în Eneida”. Deci figurile de stil întră în limbajul comun, în stilul cel mai simplu, în care se pot găsi chiar din cele pe care un autor le consideră ca aparţinând stilului elevat.

Mai există şi un alt punct de vedere. Acesta ar fi: a vorbi şi a scrie fără a utiliza figurile de stil, variantă pe care n-o putem preţui mai puţin. Pasaje sublime ale autorilor mai vechi sau mai noi, fie în proză, fie în versuri, sunt concepute în cel mai simplu mod, fără să utilizeze nici o

55

Aristotel, Retorica (ediţie bilingvă), Editura IRI, Bucureşti, 2004, pp. 297-343 56 Demetrios, Tratatul despre stil, Tipografia Alexandru A. Ţerek,Iaşi, 1943 57 Du Marsais, Despre tropi, Editura Univers, Bucureşti, 1981 58 Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1977 59 Renato Barilli, Poetică şi retorică, Editura Univers, Bucureşti, 1975 60 William Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, Editura Univers, Bucureşti, 1981 61 Paul Ricoeur, Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984

62 Grupul µ, Retorică generală, Editura Universală, Bucureşti, 1974 63 Grupul µ, Retorica poeziei, Editura Univers, Bucureşti, 1997 64 Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

figură de stil. Dar sunt situaţii când aceste figuri sunt necesare şi ca atare trebuie socotite ca abiect al analizei.

Clasificarea figurilor retorice Însă problema noastră este aceea a clasificării figurilor de stil. Deoarece există multe

clasificări tradiţionale, iar cercetătorii n-au căzut de acord asupra unei clasificări unitare şi invariabile, vom utiliza una acceptabilă.

Esenţa scrierii şi vorbirii „figurate” se rezumă la două repere tehnice: - Expresia sau cuvântul figurat are, în plus faţă de vorbirea comună, un coeficient sporit

de intensitate expresivă, ale cărei surse sunt insistenţa, simetria, plasticitatea şi ambiguitatea; - Actualizarea surselor: insistenţa şi simetria, realizate prin repetiţie şi amplificare, iar

ambiguitatea, realizată prin substituţie şi economie a expresiei. Plecând de la aceste doua aspecte tehnice se poate ajunge la cele patru grupe ale figurilor

de stil, cu subgrupurile respective: a) Figurile repetiţiei, cu subgrupele: figurile fonologice (ex. aliteraţie, asonanţă ş.a.), cele

lexicale (ex. anaforă, metafrază, disjuncţie, conversie ş.a., în care comunicarea rămâne neschimbată; tautologie, antimetateză, anadiploză, antanaclază s.a., în care comunicarea îşi dezvoltă detaliile informative sau chiar îşi schimbă sensul) şi gramaticale (ex. chiasm ş.a., în care detaliile informative sau sensul se schimbă).

b) Figurile insistenţei, cu subgrupele: figuri ale belşugului de expresie (fonologice: ex; prosteză, epiteză, epenteză, diplaziasm; lexico-gramaticale: ex. pleonasm, perifrază, hendiadă, enumeraţie, amplificare, acumulare, conglobaţie, sinafie, epimonă, polisindet), ale reflecţiei (ex. exclamaţie, epifonem, maximă sau sentinţă, entimemă, corecţie, antorism, expoliţiune, gradaţie sau climax, anticlimax, ipoteză, optaţie, deprecaţie, imprecaţie sau blestem, autoimprecaţie, jurământ, epifrază, conjuncţie, proverb) şi ale exagerării (ex.emfază, hiperbolă, superlativ stilistic).

c) Figurile ambiguităţii, cu subgrupele: figuri ale economiei de expresie (fonologice: ex. apocopă, crasă, sinalefă, sincopă, sinereză; lexico-gramaticale: ex. aposiopeză, suspensie, reticenţă, elipsă, brahilogie, disjuncţie), ale similitudinii şi analogiei (fonologice: ex. paronomază, parecheză, homeoptoton, rimă, apofonie, paragramă; lexico-gramaticale: ex. similitudine, comparaţie, metaforă, maligmată, catachreză, metonimie, metonomază, sinecdocă, personificare, alegorie, simbol, aluzie, cimilitură, calambur, ambiguitate), ale substituţiei (substituţia propriu-zisă: ex. antiptoză, viziune, antonomază, metalepsă, hipalagă, heteroză, epitet ş.a.; atenuarea: ex. eufemism, litotă; ironia: ex. antifrază, ironie, charientism, laudă în reproş, sarcasm, diasirm, cleuasm, mimeză), ale simulării (ex. concesie, paromologie, paralipsă, aporie, ş.a.), ale contradicţiei şi opoziţiei (ex. oximoron, paradox sau antilogie, antiteză, sincriză, paradiastolă, parypunoian), ale abaterii logice şi gramaticale (ex. metateză, anagramă, tmeză, atelaj, atracţiune, apokinu, silepsă, zeugmă, prochatalepsă, metabolă, antmerie, anacolut, antipalagă, anantapodoton, aprosdocheton, anastrofă, inversiune, hiperbat ş.a.).

d) Figurile plasticităţii, cu subgrupele: figuri ale descripţiei (ex. descripţie, epitet, apoziţie, definiţie retorică, onomatopee), ale exemplului (ex. pildă sau exemplu, parabolă,fabulă, arneză), ale dialogisticii (ex. interogaţie, apostrofă, invocaţie, comunicaţie, anticategorie, anticipaţie, antiforă, precepţie, protocalepsă, licenţă, afereză, anereză, apodioxis, antanagogă, premuniţie, antiparastază, permisiune, cominaţie, conciliaţie, incitare, epitrochasm) şi ale compoziţiei (lexicale: ex. hifen; descriptive: ex. ipotipoză, demonstraţie, topografie, cronografie,

etopee, prosopografie, caracter, apologie, paralelă, cimilitură sau ghicitoare; narative: ex. apolog, mit, prosopopee, dialogism, calambur sau anecdotă, epigramă, brahilogie).

Există şi alte clasificări: - Figuri de sunet (de cuvânt sau fonologice): figuri de sunet propriu-zise realizate prin

repetarea unor elemente (vocalice sau consonantice: ex. aliteraţia, asonanţa, paronomaza, rima ş.a.; silabice: ex. paronomoza; cuvinte cu rezonanţă apropiată, dar cu sens deferit: ex. paronime; verbale: ex. antanaclază; accidente fonetice: ex. afereza, apocopa, metateza, sinereza, sincopa; jocuri de cuvinte: ex. anagrama, calamburul, palindromul).

- Figuri sintactice: permutarea sau inversiunea (ex.chiasm, antimetateză); sustragerea (ex. elipsă, asindet); repetiţia (ex. epanalepsă, anaforă).

- Figuri semantice (sau tropi): tropi de mai multe cuvinte (ex. personificare, alegorie, aluzie, litotă, licenţă, ironie); tropi de un singur cuvânt (ex. metonimie, metaforă).

- Figuri de gândire (sau figuri logice): ex. alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, portretul, reticenţa, tabloul, apostrofa, prosopopeea.

Iată şi o altă clasificare, propusă de Grupul µ: figuri formale, numite metaplasme; figuri de sintaxă, numite matataxe; figuri semantice sau tropi, numite metasemene; figuri de gândire, numite metalogisme.

În sfârşit, o ultimă clasificare pe care v-o oferim: figuri de dicţie (sau de cuvinte); figuri de construcţie (privesc ordinea şi numărul cuvintelor în frază); figuri de elocinţă (referitoare la alegerea şi potrivirea cuvintelor); figuri de stil (referitoare la frază); figuri de gândire (care se raportează la enunţ).

Idealul retoricii ar fi să organizeze limbajul literar ca pe o a doua limbă în interiorul celei dintâi. Astăzi, literatura îşi are propria ei retorică, care constă chiar în refuzul retoricii. În discursul public (jurnalistic, publicitar, politic) este însă prezent. De multe ori succesul şi eficienţa discursurilor depind de alegerea figurilor retorice.

Cap. XII

RETORICA ROMÂNEASCĂ

Retorica în primele scrieri româneşti

Elemente de retorică românească pot fi identificate încă în primele scrieri (deşi în limba slavonă) în care se întrevede o conştiinţă propriu-zis artistică. Astfel, în unele letopiseţe retorica era caracterizată fie ca „înaltă înţelepciune” (sens antic), fie ca „ornament stilistic” (sens medieval), fie ca „argumentaţie”, variant ultimă întâlnită în diferite scrisori diplimatice sau discursuri rostite de ambasadori în numele domnitorilor români.

Iar cei care se ocupau cu treburile cetaţii şi încercau, în acelaşi timp, să-şi cultive şi spiritul, îşi fundamentau meşteşugul vorbirii şi pe studiul retoricii. De cele mai multe ori însă, deprinderea principalelor noţiuni de artă oratorică a avut loc în alte medii de cultură: Şcoala Patriarhiei din Constantinopol, colegiile şi universităţile din Bar, Lwow, Padova ş.a.

Încercări de întemeiere a învăţământului retoricii întâlnim încă din secolul al XVI-lea. La „Schola latină” de la Cotnari, un tip de collegium sau gymnasium şi care a funcţionat numai câteva luni (din toamna anului 1562 până în primăvara lui 1563), studiul elocvenţei era una dintre disciplinele obligatorii. După un secol, la Târgovişte, într-o şcoală de acelaşi grad, ca cea din Cotnari, Paisie Ligaridis predă, între 1646 – 1650 retorica în greceşte şi latineşte.

În anumite ocazii, boierii cărturari sau dascălii improvizau discursuri solemne, dedicate de obicei domnitorului. De pildă, din timpul lui Vasile Lupu s-a păstrat o interesantă mărturie (consemnată de misionarul catolic Bandinus) despre sărbătoarea Anului nou 1647, când se fac auzite discursuri pronunţate în greceşte şi latineşte de copii de 7 şi 12 ani. Într-o altă împrejurare similară, petrecută în anul 1676, cei trei fii ai lui Miron Costin adresează domnului de atunci trei cuvântări compuse de tatăl lor. Iar cuvântările cu caracter laic sau religios deveniseră tradiţionale în cadrul ceremonialului urcării pe tron a domnitorilor sau la moartea acestora.

Activitatea oratorică la Antim Ivireanul Un moment important în istoria oratoriei îl constituie activitatea lui Antim Ivireanul, care

ilustrează cu strălucire genul demonstrativ (predicile) şi cel judiciar (răspunsurile la acuzaţiile adversarilor lui şi la pretenţiile patriarhului Ierusalimului de subordonare totală a mănăstirilor închinate). Dar cuvântările mitropolitului caterisit, rămase multă vreme în manuscris, n-au putut fi cunoscute ca acelea ale contemporanilor săi din vestul Europei, deşi nu sunt cu nimic inferioare acestora.

Un moment aparte îl constituie Dimitrie Cantemir. El utilizează pentru prima dată cu competenţă termeni ai retoricii clasice. În scrierile sale sunt evocaţi în termeni elogioşi Aristotel, Demostene şi Cicero. Dincolo de lauda meşteşugului vorbirii, întrucât era înzestrat cu o strălucită elocvenţă naturală, recunoscută de contemporani, prinţul Cantemir aduce atât elementul de precizie, cât şi conştiinţa clară a responsabilităţii morale a oratorului.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, retorica înfloreşte la Blaj, în Transilvania, unde apare în programul de studii al gimnaziului românesc. Aşa se poate înţelege că viitorii corifei ai mişcării culturale, cunoscută sub numele de „Şcoala Ardeleană”, au deprins elementele fundamentale ale artei persuasiunii şi prin intermediul ei, eleganţa şi claritatea gândirii, capacitatea de ordonare a datelor, ţinuta ştiinţifică a discursului.

Datorită circulaţiei tipăriturilor, cât şi prin acţiunea directă a profesorilor veniţi de peste munţi la şcolile din Bucureşti, Craiova şi Iaşi, aceeaşi preocupare pentru învăţătura retoricii se propagă şi în celelalte principate în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Când, în 1798, apărea primul manual de retorică, ea nu mai este considerată un meşteşug al înfloriturilor stilistice, ci o tehnică a argumentaţiei, recâştigându-şi, aşadar, funcţia ei originară.

Prima lucrare de retorică românească: Ioan Molnar-Piuariu Aşadar, cea dintâi retorică românească, intitulată „Retorică, adecă învăţătura şi

întocmirea frumoasei cuvântări”65, scrisă de Ioan Molnar-Piuariu, conţine 23 de capitole. Cei mai mulţi termeni de specialitate sunt de origine greacă (posibil ca autorul să se fi inspirat după un model grecesc), iar când apar sinonimele lor latineşti, sunt trecute în poziţia a doua.

65 Ioan Molnar-Piuariu, Retorică, adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 1-48

Lucrarea poate fi încadrată în seria retoricilor în care accentul cade pe argumentare („dovedirilor celor dinlăuntru”), modelul îndepărtat al acestora fiind „Retorica” lui Aristotel. Molnar-Piuariu numeşte în lucrarea sa şi pe trei dintre comentatorii lui Aristotel, pe Porphirius, Ammonius şi Simplicius, receptaţi fie direct fie indirect, toţi aparţinând Greciei din perioada romană, dar nu are cunoştinţă de Cicero şi Quintilianus, redescoperiţi totuşi în epoca Renaşterii.

Ca şi Aristotel, autorul nostru numeşte retorica „meşteşug”, deci o înţelege ca fiind nu atât o ştiinţă, cât mai ales o artă sau, mai bine zis, o metodă, capabilă să ofere argumente, asemănătoare, într-un fel, cu dialectica. De aici şi observaţia că retorica nu are un „gen determinat”, idee asemănătoare cu aceea a lui Aristotel (vide „Retorica”, Cartea I, capitolul VIII), şi drept consecinţă, oratorul trebuie să aibă cunoştinţe din toate domeniile. Cărturarul ardelean se alătură vechii tradiţii care atribuie silogismului şi entimemei (silogismul oratoric) rolul de principal instrument al tehnicii persuasiunii.

În fixarea terminologiei de specialitate, Molnar-Piuariu utilizează ambele procedee cunoscute de înaintaşii şi contemporanii săi: adaptarea şi împrumutul. Iată câteva noţiuni pe care le vom întâni în cuprinsul lucrării autorului român: „entimemă”, „ipotesis”, „pricină” (cauză), „siloghism”, „neamul” (genul), „feliul” (specia), „asemenea”, „neasemenea”, „cele împrotivitoare” (contrariile), „cele mai întâi” (anterioarele), „înduplecare” (demonstraţie) ş.a.

Originalitatea lucrării lui Molnar în cultura română este apelul la „Retorica” lui Aristotel şi la străluciţii lui comentatori, întrucât contactul direct cu gândirea filosofică originară nu va mai fi menţinută în retoricile secolului al XIX-lea.

Încă din capitolul 1, autorul delimitează elocvenţa naturală de aceea dobândită prin studiu, idee străveche, dar care se va regăsi şi în lucrări similare ulterioare. Părţile alcătuitoare ale lucrării (capitolul 5) sunt cele cunoscute din toate tratatele de specialitate: „aflarea” (invenţiunea), „întocmirea” (dispoziţia), „tâlcuirea” (elocuţiunea), „ţinerea aminte” (memoria), „grăirea sau povestirea” (pronunţia sau declamaţia, intonaţia şi gesturile), primele trei părţi fiind şi cele mai importante, iar ultimele două, reunite sub titlul „acţiunea”, constând într-o serie de îndrumări pentru cel care practică oratoria.

În capitolul 6 se propune divizarea „locurilor ritoriceşti” în „dinlăuntru şi meşteşugite” (argumentarea) şi „din afară şi meşteşugite”, idee comună retoricilor clasice; iar în capitolul 17 se vorbeşte despre „stările împrejur” sau „întâmplările”, care traduce termenul grecesc de „peristasis” sau echivalentul latinesc „ţircumştanţii”, impus, ulterior, în limba literară.

În textul lui Molnar-Piuariu putem identifica probe specifice „genului judiciar”: „vestea” (legea nescrisă), „dovedire”, „chinurile”, „legea”, „mărturia”, „jurământul” ş.a. În lucrare sunt înserate ample exemple din literatura religioasă, mai ales din vieţile sfinţilor, chiar dacă portretele părinţilor bisericii nu fac totdeauna corp comun cu preceptele şi noţiunile de factură clasică.

„Retorica lui Molnar-Piuariu merită toată atenţia, fiindcă este prima lucrare completă din acest domeniu care a introdus în circulaţia ideilor un întreg uniuvers de concepte ale arte argumentării sau ale exprimării literare.

A doua lucrare de retorică românească: Simeon Marcivici

Cea de-a doua retorică românească apare la Bucureşti, „Curs de retorică”66, întocmită de

profesorul de franceză de la Sf. Sava, Simeon Marcovici, fost elev al Academiei domneşti şi cu

66 Simeon Marcovici, Curs de retorică, în „Cărţi româneşti de artă oratorică. Scrieri alese”, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 1-128

studiile făcute la Pisa şi Paris. Retorica sa este deopotrivă o teorie a argumentării şi o teorie a literaturii, reflectând astfel modificările produse în statutul acestei discipline pe plan european.

Spe deosebire de lucrarea lui Molnar-Piuariu, în această lucrare Aristotel figurează doar cu numele; în schimb, Cicero şi în special Quintilianus sunt pretutindeni. Nici contactul cu renumita operă a lui Quintilianus, „Institutionis oratoriae libri XII”, nu pare să fie direct, ci mijlocit de alte mărunte retorici mai vechi sau mai noi. Structura cursului este mai degrabă înrudită cu aceea a retoricilor franţuzeşti, cunoscute probabil din perioada studiilor din străinătate sau pe care le putea consulta chiar în biblioteca de la Sf. Sava.

Încercând să încetăţenească o termiologie de specialitate, Simeon Marcovici recurge la calcuri semantice sau la traduceri. De pildă, descrierea genurilor retorice: „felul doveditor” (demonstrativ), „felul chibzuitor sau sfătuitor” (deliberativ), şi „felul judecătoresc” (judiciar).

Găsim în „Articolul I, Pentru dovezi” şi similitudini cu „Retorica” lui Molnar-Piuariu, ceea ce înseamnă şi izvoare bibliografice comune: despre „întrînsece dovezi meşteşugite şi cele extrînsice dovezi nemeşteşugite”, enumerarea, dar în altă ordine, a argumentelor extrinseci („să cunoască religia, legile, năravurile, părerile şi obiceiurile noroadelor, iar mai cu deosăbire ale patriei sale....”), utilizarea curioasă a grecescului „peristasis”, preferinţa pentru cuvântul „împrejurări” şi nu „circumstanţe”.

În cursul lui Marcovici lipsesc „argumentele propriu-zise” (silogismul, entimema, epicherema, dilema) şi majoritatea celebrelor „locuri comune” celor trei genuri (definiţia, enumerarea părţilor, genul şi specia, comparaţia, contrariile, legea, renumele, jurământul ş.a.). În schimb, în „Articolul II. Pentru năravuri”, sunt analizate pe larg calităţile morale ale oratorului, tratate mult mai sumar sau omise în lucrările de mai târziu. În „Articolul III. Pentru patimi”, autorul analizează organizarea internă a ideilor, iar modelele ce ilustrează diferite tipuri de pathos sunt alese din variate specii literare (tragedie, elegie, roman). Dependenţa cursului de modelele sale franţuzeşti pare mai accentuată în „Cap II. Pentru aşezare”.

Meritul profesorului Simeon Marcovici este că a introdus pentru prima dată într-o lucrare de retorică opere ale scriitorilor români, cu valoare de model. Cel dintâi maestru recomandat de autor este I. Heliade-Rădulescu, urmează Ienăchiţă Văcărescu şi Iancu Văcărescu, dar şi tinerele talente care se manifestau pe atunci, Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu.

Retorica în viziunea lui Dimitrie Gusti Interesul pentru retorică se manifestă şi în Moldoda. Este vorba de „Ritorică română

pentru tinerime”67, scrisă de Dimitrie Gusti, editată la Iaşi, în 1852, cu o serie de calităţi care o recomandă ca adevărată lucrare ştiinţifică, prin claritatea şi eleganţa definiţiilor, comentariul nuanţat al claselor de concepte, bogăţia şi varietatea citatelor.

Lucrarea lui Gusti rămâne un document de mare valoare, cu atât mai mult cu cât foarte mulţi termeni prezentaţi de către autor se regăsesc în dicţionarele speciale recente, străine sau româneşti. Planul lucrării şi conţinutul de idei nu se îndepărtează de fizionomia clasică a lucrărilor de acest gen apărute în cultura occidentală. Fundamentul teoretic şi o bună parte din exemple îşi au originea în manuale franţuzeşti sau lucrări similare acestora. În acelaşi timp, consemnăm şi faptul pozitiv că autorul include încă de la început scrierile cronicarilor în categoria operelor beletristice. Ca şi profesorul Simeon Marcovici, Gusti nu evită creaţiile de

67 D. Gusti, Ritorică română pentru tinerime, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 112-206

factură romantică. Selecţia autorului funcţionează fără greşeală, iar o serie de citate vor intra definitiv în categoria modelelor de exprimare artistică.

Ce aduce într-adevăr ca noutate Gusti, este modul personal de apreciere a fenomenului literar. Retorica se îmbogăţeşte prin Gusti cu o nouă dimensiune: spiritul critic, aplicat în analiza operelor literare româneşti, iar observaţiile sale sunt întemeiate exclusiv pe criterii de natură estetică.

Retorica la Cristi Negoescu „Retorica”68 lui Cristu Negoescu este un manual şcolar, editat în 1883. Într-o formă

sintetică sunt prezentate principalele calităţi necesare celui ce rosteşte un discurs public: memoria, mişcările, pronunţia sau, într-un singur cuvânt, partea artei oratorice numită „acţiunea”. Aceste calităţi sunt utile oratorului modern pentru a-i facilita punerea în valoare a ideilor şi captarea interesului auditoriului.

Autorul foloseşte o bibliografie amplă, iar printre teoreticienii citaţi remarcăm, încă din primele pagini, pe Ioan Molnar-Piuariu, Simeon Marcovici şi Dimitrie Gusti, semn că retorica îşi cucerise o tradiţie pe pamânt românesc.

Retorica la Alexandru Aman Interesul pentru retorică se intensifică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Însă

progresul este doar aparent. Deşi apar manuale, tratate, lecţii de literatură sau lecţii de stilistică care includ elemente ale artei persuasiunii, retorica românească intră într-un proces de regres, de disoluţie, de pierdere a atributelor fundamentale. Excepţie ar putea fi „Logică judecătorească sau Tratat de argumenturi legale, urmată de Logica conştiinţei”69, scrisă de Alexandru Aman, editată în 1851. Lucrarea lui Aman este prima încercare de analiză detaliată a unui capitol împortant al artei şi ştiinţei oratorului, şi anume argumentele.

Autorul prezintă „Prinţipurile argumenturilor”, „Forma argumenturilor şi deosebitele lor feluri” („silogismuri”, „inducţia”, „dilema”, „entimemul”, „exemplul”, „sofisma” şi „paradoxul”), dar cel mai consistent şi mai valoros capitol este cel de-al III-lea, „Argumenturi legale”, unde analizează 16 variante de argumentări: argumentul definiţiei, etimologiei, tras din înşiruirea termenilor, din a contrario sensu, din cele asemănate, de la un caz la cazul contrariu, argumentul a fortiori, tras din excepţia regulii, de la mai mare la mai mic, din motivele unei legiuiri, din încetarea motivului unei legiuiri, din sensul materiei în parte, din ceea ce este mai aproape de adevăr, din termeni după sensul lor vulgar, din ceea ce este cu neputinţă, din absurd.

Retorica la I. Benescu O lucrare meritorie este şi „Practică pe scurt în esplicaţiile retorice”70, scrisă de I.

Benescu, tipărită în anul 1854. Însă autorul se opreşte doar asupra invenţiunii şi dispoziţiei. Lucrarea este de fapt o retorică practică pentru seminariu.

68 Cristu Negoescu, Retorica, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 207-213 69 Alexandru Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumenturi legale, urmată de Logica conştiinţei, în „Cărţi româneşti de artă oratorică. Scrieri alese”, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 129-184 70 I. Benescu, Practică pe scurt în esplicaţiile retorice, în „Cărţi româneşti de artă oratorică. Scrieri alese”, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 185-230

Retorica la V. A. Urechiă Demnă de atenţie este „Despre elocinţa română”71 a lui V.A. Urechiă, care înfăţişează

lupta de opinii în viaţa noastră politică, mai ales după instaurarea regimului constituţional. Paragrafele XI-XXII sunt dedicate „Oratoriei parlamentare”. Reţinem de aici „condiţiunile oratorului” modern, sensibil diferite de cele din timpuri nu prea îndepărtate. El trebuie să domine prin argumente riguroase, şi mai puţin pathos, să domine o adunare nu rareori ostilă, să înfrunte, prin arta improvizaţiei, obiecţii ce i se pot aduce chiar în timpul expunerii.

Retorica la Al. G. Drăghicescu „Tratat de literatură”72 a lui Al.G. Drăghicescu, tipărit în 1887, scoate în evidenţă

principalele limite ale retoricii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, anunţând declinul apropiat al acestei discipline, datorată tiraniei modelelor. În analiza pe care o face, Drăghicescu nu recurge la teoreticieni străini, ci la contemporanul său Dimitrie Gusti. Cauzele acestei disoluţii ar putea fi sacrificarea unităţii tradiţionale prin autonomizarea capitolului despre „stil”, operaţie care are drept consecinţă dispariţia „elocuţiunii” din cuprinsul retoricii, iar în lipsa unui efort propriu de interpretare, clasele şi subclasele de categorii retorice capătă aspectul unui catalog fastidios şi inutil. În acest context, autorul tratează elocinţa vorbită (politică, militară, judiciară, sacră, academică) şi cea scrisă (morală, istorică, poetică).

Retorica la Gheorghe Adamescu În comparaţie cu lucrările anterioare, „Manual de retorică”73 a lui Gheorghe Adamescu,

tipărită în anul 1899, prezintă schimbări importante. Astfel, invenţiunea, dispoziţiunea şi elocuţiunea sunt înlocuite cu o analiză a discursului (părţile discursului, urmat de exemple şi speciile de discursuri) şi condiţionările oratorului, cu felurite portrete ale unor oratori de seamă. Chiar dacă analiza nu are amploare, important este faptul că la diferite specii şi părţi de discursuri exemplele sunt alese, în majoritate, din cuvântările unor politicieni români, dintre care un spaţiu larg este acordat discursului lui Simion Bărnuţiu ţinut în Câmpia Libertăţii la Blaj în 2/14 mai 1848 şi a „magnificului discurs” al lui Mihail Kogălniceanu „în cestiunea legii rurale”.

Retorica la Nicolae Vasile „Retorica”74 lui Nicolae Vasile, profesor la Seminarul din Buzău, este mai degrabă un

conspect care încearcă să cuprindă întreg domeniul de studiu. În această încercare, autorul se bazează pe două surse de origine diferită: „Curs de retorică” a lui Simeon Marcovici, reprodus

71 V.A. Urechiă, Despre elocinţa română, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 227-244 72 Al.G. Drăghicescu, Tratat de literatură, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 245-259 73 Gheorghe Adamescu, Manual de retorică, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 260-275 74 Nicolae Vasile, Retorica, în „Cărţi româneşti de artă oratorică. Scrieri alese”, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 233-257

fidel pe spaţii întinse şi o lucrare franţuzească, utilizată pentru completarea descrierii ştiinţifice şi a repertoriului de exemple.

Alte lucrări de retorică, precum cele ale lui Ioan Alexandri sau Ion Maiorescu se află în manuscris, deci sunt încă inaccesibile publicului cultivat.