DANIELA ŢUCHEL

RETORICA

Suport de curs

PARTEA A II-A

2008

CUPRINS

I. MOMENTUL ACTUAL AL RETORICII / 3

Mitizare şi demitizare la început de mileniuRezolvarea retorică a unui conflict de intereseOperativitatea manipulăriiIntrebări recapitulativeTexte pentru seminarizare: Text A; Text B

II. RETORICA IMAGINII / 11

Chipul, corpul şi cunoaştereaPersuasiunea comunicării vizualeLumea modernă a marketinguluiIntrebări recapitulativeTexte pentru seminarizare: Text C; Text D

III. COMUNICOLOGIA ŞI RETORICA / 18

Homo significansSenzaţia şi emoţiaModelul NoicaIntrebări recapitulativeTexte pentru seminarizare: Text E; Text F

IV. IN FINAL, DESPRE COMUNIUNE / COMUNICARE RETORICĂ / 24

Text pentru seminarizare: Text G

V. BIBLIOGRAFIE / 27

2

I. MOMENTUL ACTUAL AL RETORICII

Mitizare şi demitizare la început de mileniu

Să pornim de la următoarea premisă: epoca noastră excelează în fuga de realitate. Sigur că este o simplificare - poate nedreaptă, poate vulnerabilă în faţa argumentelor contrare -dar ne dă o direcţie de analiză critică pe argumente ce pot sluji retoric la aflarea unor adevăruri despre postmodernitate.

Când ne refugiem de real, mitizăm. Dicţionarul defineşte mitul drept o credinţă (a widely held but false belief) al cărei adevăr e acceptat necritic. Pe de o parte, un concept care caută să-şi „absoarbă” receptorul, să-l atragă în cursa supunerii lui, ajunge la rang de mit. Pe de altă parte, pentru a ajunge aici, conceptul respectiv trebuie să beneficieze la un moment dat de un public larg, de o colectivitate care îl adoptă. Demitizarea va demonta felul eronat de a privi lumea, sau un aspect al ei, mergând pe atacul „idolilor” lui Bacon, de exemplu. Francis Bacon, în vremea Renaşterii elizabetane, a expus erorile inteligenţei umane sub denumirea de idoli, grupaţi astfel: Idola Tribus (prejudecăţi moştenite); Idola Specus (prejudecăţile propriei personalităţi scoase din inconştient); Idola Fori (idolii pieţii, discuţiilor publice); Idola Theatri (falsul transmis de sisteme de gândire). Mitizarea, deci, se perpetuează în zilele noastre şi se poate eticheta şi analiza în diverse chipuri. Adoptăm mai jos cele zece segmente propuse şi denumite de academicianul Mircea Maliţa în Academica (revistă editată de Academia Română) nr. 66-67/sept.-oct. 2007, pp. 45-50. Precizăm că Mircea Maliţa e înclinat să înglobeze cele zece „mituri” (titlul articolului este „Zece mituri contemporane”) printre ultimii doi idoli ai lui Bacon.

Imaginea. Maliţa porneşte de la orele petrecute de contemporanii noştri în faţa televizorului. Lumea e văzută în imagini, de la războaie în direct şi catastrofe în timp real la ştiri scurte şi rapide, în flash-uri care n-ar mai lăsa loc pentru spectator să se întrebe: ce există în spatele imaginii? Lipseşte astfel o a treia dimensiune – adâncimea. De ea depinde capacitate de interogaţie şi cunoaştere a realului care se aşteaptă de la omul actual. Suntem deprinşi să căutăm în imagine elementele fundamentale picturale cum ar fi: linia, culoarea, tonurile, proporţiile. De ce nu ne-am întreba mai mult şi despre compoziţie (ea opune juxtapunerii întâmplătoare dispunerea coerentă a obiectelor) sau ritm? Ritmul ar fi sintaxa discursului plastic; ritmul dă tensiune şi forţă, creând timp în ceea ce este non-temporal. In mitul modern trebuie să ne educăm să parcurgem pas cu pas, într-o adevărată descoperire, ceea ce contemplăm. Valoarea. Ea este dată de raţionamentele care situează pe scări sau ierarhii elemente de morală (Ce e mai bun? Ce e mai rău?), de estetică (Ce e mai frumos? Ce e mai puţin frumos?), de adevăr (Ce e cert? Ce e mai puţin cert?). Maliţa e de părere că adjectivele utilizate în aceste interogaţii „ne joacă feste”, adică din adjectiv se ajunge la substantivul care declanşează o operaţiune de reificare. Concluzia lui Maliţa: transformarea în mit a valorii e încă o fugă de realitate. Valoarea, din

3

perspectivă filosofică, este o noţiune practică, pentru că ne permite evaluări, ne permite să stabilim care dintre realităţi sunt bune, ori dezirabile, ori importante. Dacă prin valoare se obiectivează activitatea creatoare a omului, se apreciază că natura nu are valori; ar trebui să scoatem din discuţie limba naturală, căci se prezintă vorbitorilor ca un dat. Folosirea ei este conformă normei fundamentate de tradiţie. Există un act voluntar, de urmare a normei cu conştiinţa accederii la valoare. E, poate, o altă demonstraţie decât a lui Maliţa că în vremurile noastre se mitizează valoarea. Se reorientează exprimarea de la destinaţia iniţială a limbii naturale (care este redarea cunoaşterii despre realitatea sensibilă) spre scopul derivat de utilizare în sferele înalte ale culturii. Credinţa. Intrebările cheie la acest capitol ar fi: Ştii sau crezi? Ştii sau crezi că ştii? Distincţia între adevărat şi fals o dată obliterată, cresc abuzurile şi fraudele. Se confundă cunoştinţele cu opiniile şi includerea lor în aceeaşi categorie e un pas spre mitul credinţei. Făcând un mic excurs în istorie, se pare că Socrate (prin Platon) a cerut ca, pentru a fi cunoştinţe, opiniile să fie adevărate, însoţite de argumente, dovezi şi probe. Insă astăzi luăm notă că ştiinţa îşi consideră propoziţiile ca fiind adevăruri relative. Iar postmodernitatea, după ce suprimă obiectivitatea, consideră că un enunţ ştiinţific este definibil ca o opinie care întruneşte consens. Cultura. Intrebăm retoric: Cum să te atingi de ea, când ea conferă identitate, personalitate unei comunităţi? E o componentă nobilă şi generoasă a existenţei noastre şi este la baza unei societăţi. Dar, dacă religiile şi ideologiile se pretează la alunecarea în intoleranţă culturală, istoria consemnează războaie! Luăm cultura ca fiind ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii şi aşteptăm de la ea să devină şi un sistem modelator, prin care omul să încerce să influenţeze lumea din jurul său. O să bănuim noi că ceea ce se mitizează astăzi este rolul constructiv al culturii (şi, aici, o dimensiune formativă o are limbajul). Hedonismul. Este un semn de „oboseală”, de saturaţie, când plăcerea este ridicată la rang de mit. Este un fenomen (clasicul carpe diem) care domină în special tineretul. Cei maturi vor spune că preeminenţa plăcerii e semn sigur al dcadenţei, mai ales dacă urmează unei perioade de construcţie sobră. Asistăm acum la amplificarea convingerii colective că nimeni nu acţionează şi nu va putea acţiona vreodată decât în vederea sporirii propriei plăceri. In secolul al XVIII-lea se mai discutase aprins despre utilitarism şi este notorie poziţia lui Jeremy Bentham, englezul care pornea de la un dicton: „natura l-a pus pe om sub ocârmuirea a doi stăpâni suverani, durerea şi plăcerea”. Bentham susţinea (şi mulţi contemporani ai noştri susţin ideea) că unicul criteriu raţional şi coerent după care poate fi judecată justeţea acţiunii umane este cel al consecinţelor benefice. Forţa. Dominant în politica mondială este recursul la forţă, ceea ce este alarmant, mai ales că armele nucleare au proliferat. „Mitul lui Marte” se consideră că provoacă o foarte neliniştitoare perspectivă. Pe de altă parte, dezarmarea ca temă de negocieri se poate considera că a dispărut de pe agenda actuală (cu toate că a existat pe timpul războiului rece). Cine foloseşte forţa va avea parte de ea ca victimă: acesta este un adevăr de bun simţ milenar care pune în evidenţă ineficienţa forţei. Politica. După cum se constată, ea se reduce la obsedanta luptă pentru putere. In loc de politici eficiente, partidele actuale construiesc coaliţii. In mod cert, politicianismul curent e invers proporţional cu profesionalismul şi este metaforic o

4

demolare a eficienţei în acţiune. Puterea politică trebuie să fie cât mai multă şi să dispună de tot mai mult timp – nimic altceva. Veritabila limită a puterii este imposibilitatea de a o mai spori. Individul. Ca şi celelalte specii, şi cea umană se realizează prin indivizi. A mitiza individul înseamnă a te declara duşmanul ideii de autoritate de orice fel. Invers, demitizarea individului înseamnă amplificarea instinctului gregar, ceea ce lucrează în favoarea triburilor, găştilor, etc. sau, în sensul bun, în favoarea comunităţilor egalitare. Drepturi. In legătură fiind cu mitul de deasupra, al nestingheritei libertăţi în viaţă şi acţiune, drepturile se mitizează în sensul că se doresc a fi nelimitate. Se vorbeşte chiar şi de dreptul de a purta dialog cu Dumnezeu (de aceea se şi înalţă rugăciuni pretutindeni, nu pentru chemare către o forţă impersonală, ci pentru că omul îşi închipuie că are dreptul la un răspuns din partea cuiva interesat de soarta lui). Omul actual îşi reclamă foarte apăsat dreptul la comunicare. Diferenţa. Partizanii ei se declară împotriva globalizării, în ultimă instanţă. Pentru că, pe plan internaţional, sunt două procese sesizabile: unul de disociere (cu alte cuvinte, regionalizare) şi altul de integrare (globalizare). Ce este mai important, se poate întreba: să ne preocupăm de ceea ce îi desparte pe oameni, sau de ceea ce îi uneşte? Diferenţierea e o proprietate esenţială (dar nu ridicată la rang de „mit”) a gândirii; nu putem defini un lucru decât stabilind genul proxim şi diferenţa specifică. S-a utilizat îndemnul mai de compromis să se gândească global şi să se acţioneze local.

Rezolvarea retorică a unui conflict de interese

In transferul de informaţii ce se petrece între persoane competente, dar care ajung într-o situaţie conflictuală, înţelegerea finală a partenerilor nu este expresia unei inspiraţii sau porniri de moment, ci o practică profesionistă a regulilor negocierii. De exemplu, schimbările sunt posibile dacă se vehiculează argumente relevante (şi vechi şi mai noi), care au capacitatea de a induce o schimbare de atitudine sau de opinie. Negocierii îi este specifică natura procesuală, de continuă schimbare şi transformare. Care este locul comunicării? Comunicarea este una din condiţiile negocierii; negocierile, altfel spus, se poartă în toate împrejurările în care este posibilă comunicarea (cu toate modalităţile ei, verbală, non-verbală, scrisă, simbolică, etc.). Care este locul retoricii? Dacă nu se întreţine doar o conversaţie, dacă se urmăreşte elucidarea unor aspecte, dacă rezolvarea trebuie să fie pacifist-competiţională („cel mai bun câştigă”), dacă se armonizează nişte revendicări cu nişte resurse, dacă părţile sunt raţionale şi pragmatice, retorica are instrumentele necesare pentru o decizie finală acceptată, pentru parafarea unei înţelegeri. Retorica va ajuta la fixarea structurii pasive a negocierii – adică relaţiile stabilite între elemente de context; tot retorica va ajuta la depistarea structurii active a negocierii – adică identificarea elementelor ajustabile din acest proces complex.

Retorica actorilor implicaţi într-o situaţie va fi nuanţată în funcţie de următoarele componente ale negocierii:→ Actorii au o specializare, sau dispun de un negociator-specialist, sau sunt nespecialişti şi totuşi pot satisface interesele aflate în joc.

5

→ Există limite de vreun fel – sau de orice fel – care să dicteze spaţiul de manevră.→ Se pot preciza interesele negociabile ca aparţinând tipului comun (şi sunt un punct de echilibru în relaţiile parteneriale) sau tipului specific (de obicei interese proprii opuse).→ Obiectivele urmărite de părţi sunt convergente sau divergente (din partea cuiva se petrece proiectarea unui obiectiv propriu asupra obiectului negocierii).→ Scopul final pentru care se elaborează strategii este un obiect al negocierii. Dacă nu există acest obiect, sau el dispare, negocierea nu poate avea loc.→ Orizontul de aşteptări al părţilor se construieşte, de regulă, pe principiul schimbului: fiecare se aşteaptă să câştige obiectul negocierii, dar principiul amintit stabileşte o dublă victorie: fiecare participant este îndreptăţit să îşi atingă obiectivul.

Operativitatea manipulării

In trainingul oamenilor politici şi liderilor se insistă pe stăpânirea, din partea lor, a expresivităţii persuasive ce caracterizează un bun orator. Receptorului, pe de altă parte, i se va crea o stare de sugestionabilitate. Să definim întâi sugestia: este o putere a cuvântului, putere care ţine de o stare specială a receptorului. Să definim şi inducţia: este o acţiune de la distanţă efectuată de un element din contextul situaţional asupra comunicării înseşi. Toţi comunicatorii au o capacitate intuitivă şi imediată de a recunoaşte impactul unui element din mediul înconjurător asupra comunicării, adică ia în calcul un element situaţional inductor. Exemple date de psihologi cu privire la asemenea elemente se pot enumera şi aici: a) folosirea liftului înseamnă contact scurt cu necunoscuţi şi improbabilitatea unei noi întâlniri; aceste date plus apropierea mare în spaţiu creează blocaj în comunicare; b) comunicarea cu un public se face cu mai multă uşurinţă sau plăcere cu interlocutorul ce se află chiar în faţa retorului, pentru că este vorba de „întâlnirea faţă-n faţă” care favorizează comunicarea; c) reciprocitatea cultivată de tendinţa de a răspunde în acelaşi registru în care interlocutorul ţi se adresează; d) decontractarea corporală induce decontractarea comunicării (cu alte cuvinte, poziţia corpului când vorbeşti poate avea efect asupra modului în care vorbeşti); e) privirea celuilalt te jenează, sau te obligă să fii mai atent la ce spui, sau te împinge să forţezi nota şi să spui mai mult decât crezi, etc.

In termenii psihologiei sociale, se vorbeşte de manipulare atunci când o anume situaţie este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentele altora în sensul dorit de manipulator.

Joshua Fishman (Sociolinguistics. A Brief Introduction, Rowley, Mass., 1971) ne ajută să înţelegem fluidizarea rolurilor în comunicarea din societatea modernă. Interacţiunea personală presupune stări diferite ale ego-ului. Aceste stări au primit denumirea convenţională de părinte, adult şi copil fără legătură cu vârsta biologică – este vorba numai de o dispoziţie. „Părintele” va domina, va cicăli, va controla. „Adultul” are o atitudine mai mult logică decât raţională, deliberează cu calm, nu are prejudecăţi, are dorinţa de cooperare, îşi încurajează partenerul de dialog. „Copilul” se supune, acceptă sfaturi, are comportament „filial” respectuos. Dar „copilul” poate să fie şi răzvrătit, spontan non-conformist, neinhibat, ignorând prezenţa celorlalţi. Stările ego-ului au

6

caracter tranzitoriu, aşa cum e posibil şi să se dubleze realul de o stare aparentă cu care să intre în contradicţie. Se pot crea manipulări prin exploatarea caracteristicilor de stare.

Unii cercetători clasifică manipulările în funcţie de amplitudinea modificărilor dintr-o anumită situaţie socială, adică: mici, medii şi mari. Dar atenţie: schimbări mici pot avea consecinţe majore, deci trebuie reflectat doar la amplitudinea modificărilor iniţiale, dacă luăm în consideraţie această clasificare (inspirată de cartea lui Bogdan Ficeac cu titlul Tehnici de manipulare, Nemira, 1996).

Un exemplu de manipulare mică poate fi ansamblul trucurilor unui cerşetor ce se adresează laturii caritabile a trecătorului. Psalmodierea „fără mamă, fără tată…”, umblatul desculţ ori dezbrăcat pe frig, îngânarea unor colinde, etalarea unor părţi mutilate ale trupului sau chiar nesolicitate servicii (gen spălarea parbrizelor). La manipulări medii, se pot însuma zvonuri lansate şi întreţinute de servicii specializate în dezinformare – începând chiar cu ideea că, deşi există lucruri negative, şefii nu le cunosc – până la stări de confuzie induse în rândurile oamenilor obişnuiţi. Şi menţinerea unei încordări de durată este o tactică ce vulnerabilizează indivizii. Apoi dezindividualizarea – sentimentul pierderii în anonimat – este manipulare periculoasă pentru că poate fi urmată de agresivitate şi diverse manifestări deviante. La manipulări mari, este vorba de influenţarea întregii culturi în care trăieşte victima, de schimbarea modului de a judeca, de schimbarea unor programe de studii în sistemul educaţional, de formarea unor anume obiceiuri noi ce pot reforma tradiţia, şi aşa mai departe.

Ne interesează în mod deosebit, pentru că e vorba de retorică, maniera de remodelare a limbajului care este cunoscută şi drept „limba de lemn”. Este un mijloc oficial de comunicare ce reduce la clişee o complexitate a situaţiilor reale (de altfel, trebuie recunoscut faptul că lingvistica privilegiază norma academică abstractă în defavoarea variatelor moduri individuale de exprimare). Dacă vorbitorii se dezobişnuiesc de a pune întrebări fundamentale şi dacă au rezistenţa interioară la repetarea aceloraşi formule anihilată, ei „uită” să se exprime liber şi critic. Astfel, fiecare epocă – sau fiecare deceniu, chiar – îşi creează propria limbă de lemn. Exemplificăm din momentul actual: „no comment”, „time is money”, „cool”, „a avea un hobby”, „a merge la mall”, „a-şi schimba lookul”. Dar nu este vorba doar de anglicisme şi prestigiul limbii engleze (variantă americană). Putem invoca şi banalizarea următoarelor expresii devenite stereotipii: „a-şi găsi identitatea”, „a ieşi în decor”, „a supune la vot”, „a schimba macazul”, şi nu mai continuăm, căci fiecare sector de activitate îşi are o foarte bogată contribuţie în acest sens. Problema majoră este că, la nivel de societate, când se rescrie istoria (cum am trăit noi „evenimentele din Decembrie”) e nevoie de noi configurări ale situaţiei de prezent şi viitor în tandem cu noi modalităţi expresive care să nu creeze senzaţia de „mentalitate depăşită”. Cuvintele al căror sens a fost pervertit anterior nu mai sunt trebuincioase, ele devin chiar capcane lingvistice ce trebuie evitate. Când se impun la modul oficial schimbări asupra individului (în modul lui de gândire, de conduită, de reacţie emotivă), se pot gândi trei faze succesive (a se vedea, de ex. ce susţine şi Ficeac în volumul mai sus menţionat): dezgheţarea, schimbarea şi reîngheţarea. Dezgheţarea distruge vechile elemente de identificare (gândirea, comportamentul, sentimentul) ale

7

individului. Schimbarea reprezintă inocularea noilor elemente de identitate. Reîngheţarea înseamnă fixarea noii personalităţi a individului, pentru ca ea să reziste în timp.

Sintetic, la sfârşitul expunerii prezente, se poate semnala manipularea emoţiilor (exemplu clasic: convertirea religioasă), a intereselor, a motivaţiilor, a poziţiilor (a locului pe care şi-l revendică cineva în grup în timpul unei anumite interacţiuni), a contextelor (fizice, spaţiale, temporale), a relaţiilor dintre cei implicaţi în comunicare. Relaţiile evidenţiază numeroase şi diverse calităţi, de la o opoziţie neînduplecată până la solidaritate efectivă, trecând prin neutralitate. Am simplificat mult, dar se reţine că o comunicare nu există niciodată fără să apară calitatea relaţiei dintre interlocutori, adică ele sunt consubstanţiale.

Intrebări recapitulative

► Ce „adevăr” vi se pare că se falsifică (pe lângă miturile de mai sus) în existenţa şi retorica noastră cotidiană? Dezvoltaţi ideea.

► Exemplificaţi caracterul procesual-retoric al unui diferend de opinii în care v-aţi aflat implicaţi direct. S-a evitat confruntarea violentă între părţi? S-a produs în final un profit? Pentru una din părţi, pentru ambele?

► Vă puteţi analiza propria capacitate de a stabili sau recunoaşte în partener sentimente, valori, convingeri specifice care să vă „coloreze” retorica? Faceţi precizări.

Texte pentru seminarizare

A. Este Andrei Pleşu un pesimist sau un optimist? Sau este vorba de „accese” alternative? Analizaţi, pentru a afla, argumentaţiile de mai jos.

a. « [M]ă trezesc uneori cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii. Iată, îmi spun, lucrurile funcţionează: există încă versiuni cordiale ale luminii solare, există încă tineri sfioşi şi binecrescuţi, există o mulţime de inşi fericiţi, chiar dacă mulţi dintre ei sunt fericiţi prosteşte. Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate şi totuşi patriarhale, familii demodate şi trainice, chelneri stilaţi, domni şi doamne, politicieni inteligenţi fără să fie şmecheri, oameni de afaceri cinstiţi, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele. […] Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o intolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor ei bune. Putem încă să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic şi, la limită, să ne salvăm luând, faţă de tot şi de toate, o relativizantă distanţă. Cât va mai dura însă această cumpănă? Şi ce e de făcut pentru a întreţine statica ei precară?

E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înăuntrul unei comunităţi, proporţia dintre bine şi rău, astfel

8

încât comunitatea cu pricina să fie „iertată”, ocolită de pedeapsa ultimă? Câţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Avraam. Zece. Adică foarte puţini. Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Lumea poate fi deci salvată, dacă drojdia reţetei ei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre „cei zece”. Mie personal, la cei cincizeci şi nouă de ani ai mei, această performanţă esenţială nu mi-a reuşit încă. »

(Andrei Pleşu, „Scurt acces de optimism”, Dilema veche nr. 185/2007)

b. « Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. In Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ´60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica – milenară – a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din când în când”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente dezagreabil. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, şi ne vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă. In rest, vom dospi somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră. […]

Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. In schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place. »

(Andrei Pleşu, „Pesimism”, Dilema veche nr. 186/2007)

B. De ce elemente structurale pasive (de context) şi de ce elemente structurale active (de acomodare momentană) dispun cei care decid dacă un transfer de bunuri se numeşte „cadou” sau „mită”? Explicaţi, folosindu-vă argumentat de ceea ce propune textul de mai jos.

9

«Desigur, există o diferenţă majoră între cadoul de protocol, pe de o parte, şi mită, pe de altă parte. Există însă şi asemănări majore. Rolul cadoului de protocol oferit clientului sau partenerului de negocieri este acela de a amorsa o atitudine psihologică şi un comportament favorabil celui care oferă. In afaceri, funcţia cadoului de protocol este una pragmatică, nu una filantropică. Micile atenţii plasate pe masa tratativelor (pixuri, calendare, brelocuri, agende, cafele, băuturi, etc.) sunt, până la un anumit nivel, absolut fireşti şi au rolul de a crea o ambianţă favorabilă negocierilor. Uzanţele diplomatice ale unor state limitează cadoul de protocol la valoarea a cel mult un prânz (sau dineu) socotit pe cheltuiala gazdei.

S-a constatat că atunci când „atenţiile” depăşesc un anumit prag valoric ele trezesc suspiciunea de mituire şi riscă să nu mai fie acceptate. Sunt prea mari pentru a trece drept cadouri, dar încă prea mici pentru a deveni mită.

Adevărata mituire începe de la un prag valoric mai mare decât eventualul cadou de protocol. Pragul depinde şi de demnitatea, onestitatea, averea, lăcomia şi gradul de risc la care se pretează negociatorul. Din acest punct de vedere, prudenţa poate lua în considerare şi faptul că orice negociator are preţul lui. Nu se va compromite pentru mai puţin decât acest preţ.

Relaţiile de afaceri stabile pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar favorizate prin cadouri mari. Diferenţa dintre cadou şi mită rămâne una psihologică şi strategică. Legea rămâne neputincioasă atâta timp cât daţi sau primiţi cadouri într-un cadru strict confidenţial.»

(I. Deac 2002, Anexă, p. 15)

10

II. RETORICA IMAGINII

Chipul, corpul şi cunoaşterea

Omul apare în creaţia divină ca un semn, fiind „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Chipul e considerat limbaj tăcut. Momentului chipului în cunoaştere are importanţă deosebită pentru gândirea creştină. In mod tradiţional, chipul lui Dumnezeu în om a fost identificat în termeni de aptitudini raţionale şi morale ale omului. Imago Dei îi oferă capacitatea discursivă şi preocupările civilizatorii. Dacă Logosul este Chipul care face să se cunoască Arhetipul părintesc, problemele referitoare la manifestarea divină vor aparţine „teologiei chipului”. Acesta este momentul de debut al semiozei divine, manifestarea lui Dumnezeu în Creaţie. Atunci când se contemplă chipul divin în om, are prioritate dimensiunea raţional-cognitivă. Fără raţiune, omul nu ar deosebi niciodată, în mod inteligibil, binele de rău, adevărul de neadevăr, divinitatea de non-divinitate. Omul trebuie să fie „luminat” logic. Formele retorice ale logicii şi moralităţii fac posibile experienţa umană. In sfârşit, chipul lui Dumnezeu nu trebuie localizat numai în conştiinţă, ci trebuie asumat – spun teologii – în toate elementele care îl ridică pe om deasupra lumii animale.

Aşadar, inteligenţa umană este „chip al lui Dumnezeu” şi funcţionează recunoscându-se în modelul divin. Iar lumea culturală este un fel de creaţie în interiorul Creaţiei. Trăim într-o lume a semnelor culturale pe care o găsim inteligibilă tocmai pentru că este creată după modelul Logosului Divin. Iar „modelul” este alt nume pentru infinita posibilitate de multiplicare a lui Unu. Modelele culturale cunosc o circulaţie şi o validare prin preluări. Comunicarea, în acest context, este o prelucrare. Să facem sinteza istorică: vechii greci datorează enorm civilizaţiilor feniciană şi egipteană; romanii au cucerit Grecia şi s-au lăsat cuceriţi de cultura grecilor; dacii au adoptat modelul roman; statele mai apropiate istoric de noi au apărut şi şi-au creat cultură pe terenul vechilor imperii multietnice – romano-german, habsburgic, otoman. Se perpetuează relaţii economice în acest fel, dar şi un spirit viu al culturilor.

O expresie tranşantă a condamnării morale a imaginilor se găseşte în sfera religiosului, în interdicţia biblică „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” (Exodul). Orice reprezentare este o imagine-sacrilegiu; Dumnezeu nu autorizează nici o imagine. Această interdicţie poate afecta operele plastice şi iconografia care vrea să facă din imagine un intermediar pentru a conduce conştiinţa de la vizibil spre invizibil. Nu trebuie să crezi că îl desluşeşti pe Dumnezeu – spun teologii – intr-o imagine stereotipă, pentru că atitudinea poate fi greşită şi pentru că, în sine, Domnul e nereprezentabil. Fiinţa absolută şi infinită nu poate fi comparată prin nimic cu forma finită şi vizibilă, ca să nu existe o falsificare a naturii divine. De aici s-a putut dezvolta o direcţie de neîncredere în artele vizuale, privilegiind doar creativitatea verbală şi poetică. Intr-o altă perspectivă, am putea spune că discursul poetic e cel care vrea să se apere de seducţia imaginilor. Dar arta atestă la om o nevoie universală de a fabrica imagini, chiar când ele nu ascultă de utilitate funcţională (e vorba de funcţii politice, magice, sociale).

11

Homo aestheticus, creând pentru plăcere o altă imagine a lumii, un alt fel de manifestare a lucrurilor, modifică totodată lumea sa interioară şi lumea exterioară. E. Cassirer (Esai sur l’homme, Ed. De Minuit, 1975) afirmă: „Limbajul şi ştiinţa sunt abrevieri ale realităţii; arta este o intensificare a realităţii. Limbajul şi ştiinţa depind de unul şi acelaşi proces de abstractizare; arta poate fi descrisă ca un proces continuu de concretizare.”

Făcând puţină etimologie, este interesant de relevat că este o strânsă legătură între „arhetip” şi „arhitectură”. Să examinăm sensul cuvintelor greceşti: arkhe/ arkhi, un prefix numind ceea ce este original, primar, iniţial; tupos/ typos este conceptul de pattern, amprentă, model; tekton înseamnă constructor, „zidar de pământ”. Arhitectul este maestrul capabil să genereze forme originare din materie telurică. Arhetipul este modelul originar şi original, din care sunt derivate, copiate, emulate sau modelate celelalte obiecte, persoane, concepte similare. Arhitectura are şi o definiţie mai largă decât proiectarea clădirilor, o definiţie care convine retorului: designul construit al întregului mediu, de la macro-nivel natural geografic (şi cosmic), până la planificarea aşezărilor şi micro-nivelul designului de mobilier. Se satisface astfel o necesitate a vieţii umane, de producere de sensuri cu ajutorul suprafeţelor şi al volumelor văzute şi nevăzute, coerent şi armonic asamblate. Limbajul este şi el o asemenea construcţie, la fel chipul, la fel corpul, toate semnificând, adică manifestând o interacţiune formă-conţinut. Felul în care se poate reconstitui o „hartă a feţei” a dus la identificarea următoarelor expresii şi a felului cum se localizează pe chip: surpriza, teama, furia, dezgustul, bucuria, supărarea. Bucuria şi surpriza s-ar localiza la nivelul ochilor şi a părţii inferioare a feţei; furia la acela al frunţii, sprâncenelor şi a părţii inferioare a feţei; teama şi supărarea la nivelul ochilor; dezgustul în zona inferioară a feţei.

Persuasiunea comunicării vizuale

Elementele cosmogonice asociate creaţiei lumii sunt: focul (câmp de lumină), aerul (informaţie), apa (energie), pământul (substanţă). In dialectica dintre spaţiu şi formă, se constată următoarele: o succesiune temporală în care spaţiul pre-există şi post-există formei; o coexistenţă temporală în care spaţiul e definit prin forme mai mult sau mai puţin efemere; o independenţă în care forma-spaţiu conturată devine relativ autonomă faşă de spaţiul originar. Manifestările concrete de creaţie încep de la „luminarea” cosmosului prin Big Bang şi se încheie cu „iluminarea” universului uman prin statuarea gândirii logice. Trecerile de la natură la cultură şi înapoi au evidenţiat sinergia relaţiei dintre om şi spaţiu şi au identificat omul modern cu homo ludens.

O imagine provoacă în viaţa psihologică a privitorului plăcere sau neplăcere, bucurie sau tristeţe ; independent de ordinea reală a lucrurilor, acestea tulbură activitatea raţiunii, impresionează subiectul, provoacă valorizări neaşteptate. Este, practic, o alienare a conştiinţei, care poate sfârşi prin a desface relaţia consumatorului de imagini cu realul. Imaginea alienantă care îl lipseşte pe privitor de spiritul său critic este îndelung analizată de Wunenburger (2004) pentru că, susţine el, aşa începe tirania imaginii.

Imaginea este imediat lizibilă, ea poartă în figură un joc denotativ şi conotativ care îi conferă sensul imanent. Un corp, o hartă, un peisaj sunt imediat expresive. Cunoaşterea e

12

poate petrece fără efort speculativ. Fenomenologia sensibilului pune în evidenţă, la suprafaţa reprezentărilor noastre, apariţia de semnificaţii puţin conceptualizate. Apoi, observăm că imaginea e menită, înainte de orice, să antreneze o acţiune concretă, o reacţie comportamentală: o imagine sexuală trezeşte dorinţa, semnul codului rutier provoacă o adaptare a conducerii maşinii, etc. Altfel spus, se declanşează un reflex condiţionat pentru că există un cod învăţat.

Dacă semnul lingvistic este arbitrar, limbajul corporal se consideră parţial non-arbitrar, dar ambele se completează în actul complex al comunicării. Exemplificăm cu comportamentul lacrimilor. La vederea ochilor înlăcrimaţi, apare expresia achiziţionată cultural foarte precoce: plânge ca o fată. Prin urmare, trebuie reţinute două elemente de interpretare: (1) plânsul cu lacrimi se învaţă, se dobândeşte o dată cu socializarea, deşi baza fiziologică este înnăscută (se cunoaşte faptul că nou-născuţii plâng fără lacrimi şi că de asemenea copiii sălbăticiţi, crescuţi de animale nu ştiu nici să râdă, nici să plângă); (2) lacrimile sunt autorizate pentru fete şi interzise băieţilor (aprecierea de gen, ce e masculin, ce e feminin reprezintă des o sancţiune). Există lacrimi ca o componentă a unui comportament simulat sau adaptativ, transgresând norme de sex şi de vârstă; şi apoi, lacrimile nu sunt automat un semn al durerii. Echivocul lor constă în a fi, cu egale şanse, semnal de frică, ori bucurie, ori umilinţă, şi aşa mai departe. Emoţia extremă, dacă nu sunt simulate, este fie negativă, fie pozitivă. Poate că vizează seducţia, poate că potolesc o criză de nervi, poate că maschează în loc să comunice. Imaginea metaforică este „perdea de lacrimi” sau „torent de lacrimi” şi declanşează căutarea unei soluţii explicative de tip comportament justificat.

Expresivitatea corpului se obţine din motricitate, din mimică şi pantomimă. Multe mesaje ale vizualului pot convinge de ceva numai după o modelare a lor culturală, după asimilarea datelor de context. Iată câteva exemple furnizate des de semioticieni: policele în Anglia, Australia, etc. este folosit de autostopişti, dacă e etalat înseamnă OK, ridicat brusc devine obscen, în Grecia e numai obscen; gestul «inel cu index şi police» este OK în SUA, bani în Japonia, homosexualitate în unele ţări mediteraneene, zero sau «nimic» în Franţa.

O independenţă relativă între verbal şi non-verbal se poate demonstra cu ajutorul artelor. Artele se constituie în limbaj universal prin canalele de receptare – vizual, auditiv, tactil, olfactiv, gustativ. Limbajul corporal exprimă atitudinea subiectului faţă de ceea ce vede, simte, spune sau aude. Ochiul şi urechea sunt simţuri ale socialului, dar, la urma urmei, şi ale sufletului (şi textul e un produs conjugat al ochiului şi urechii). Domeniul artistic şi retorica lui specială nu constituie centrul de interes pentru acest curs. Dar se poate comenta aici următorul aspect: ceea ce s-a denumit noua gnoză a corpului (şi aici contribuie din plin latura «artistică» a publicităţii, reclamelor, videoclipurilor muzicale) înseamnă corpul care se autosemnifică, de pildă prin tatuaj sau pictură corporală, prin machiaje, parfumuri şi unguente, prin dans când corpul e într-o autoetalare estetică. In mass-media occidentală se vorbeşte de funcţia poetică a corpului prin autoetalare. Şi la noi se tinde spre aşa ceva, pentru că spiritul emulator şi imitativ e destul de puternic. De data asta, comunicarea comunică corpul, nu sufletul, nu spiritul. Semnalăm o evoluţie mai recentă : pielea a fost un organ de simţ multă vreme ignorat. Acum e luată mult în

13

seamă. Ea produce o dublă senzaţie, internă şi externă, resimţită ca înveliş şi resimţită ca acces spre lumea dinafară. O idee a lui Freud a fost reformulată de cercetarea semiotică actuală: corpul este eul-piele; eul poate fi considerat ca o proiecţie mentală a pielii suprafeţei corpului. Unii au reliefat necesitatea majoră: se poate trăi orb, fără gust, fără miros, dar cine poate supravieţui măcar o clipă fără piele? Şi, în fine, s-a scos în evidenţă, prin frecvenţa clipurilor reuşite cu produse cosmetice şi tehnici de îngrijire a pielii cât de artistică poate deveni expunerea celui mai bogat în receptori dintre organele noastre senzoriale.

Lumea modernă a marketingului

In substratul comunicării vizuale, ne preocupă mult conotaţiile culturale ale semnelor marketingului, cum ar fi logourile şi imaginile publicitare. Se petrece un fenomen de învăţare socială pe semne, aproape la fel de uzuale în momentul de faţă ca semnele de circulaţie. Ele creează semnificaţii atunci când agenţiile publicitare reuşesc să le plaseze în contexte socioculturale adecvate. Scopul precis de persuadare a publicului-ţintă se bazează pe strategii semiotice. Iar interpretul deconstruieşte, ca apoi să reconstruiască semnificaţiile, identificându-se sau asociindu-se cu ideile unui brand. In esenţă se petrece o ancorare vizuală într-un anume simbol.

Focalizarea pe vizual se explică prin imaginile care implică un spectru mai larg de procese cognitive decât cuvintele. Imaginile atrag atenţia, stârnesc spiritul critic, îl implică direct pe receptor. Iată un exemplu de promovare a brandului: pe canalele TV româneşti se face multă campanie publicitară pentru cafea. Personajele reclamelor sunt tineri frumoşi, sau măcar simpatici, din al căror stil de viaţă consumul de cafea face parte în mod natural. De multe ori se merge şi pe un fir romantic, o posibilă idilă. Constatăm că din lumea culturii în orizontul brandului de cafea s-a produs un transfer, exploatându-se atractivitatea fizică, prosperitatea, succesul profesional şi iubirea. De la „ce semnifică X pentru ceilalţi?” publicul se întreabă „ce semnifică X pentru mine?”, observând: obiecte şi relaţionarea lor spaţială, corpuri umane şi alăturarea lor de alte corpuri şi de produs, structuri faciale, maniera de a privi, pauze, expresii amuzante, exprimări dialectale, sublinieri muzicale, etc. Conştientizarea proceselor de semnificare nu e importantă, pentru că eficienţa mesajului poate fi creată şi de bun simţ sau intuiţie. Şi mai e o observaţie: telespectatorii, în calitate de cumpărători, vor achiziţiona doar o parte din produsele promovate, mai mult ca sigur, dar este semnificativ că li s-a comunicat non-verbal o stare de fapt, sentimentul de apartenenţă socială şi de împărtăşire a unor valori culturale.

O precizare: funcţia metalingvistică a limbajului corporal e contestată de unii teoreticieni. Funcţia metalingvistică rămâne totuşi o graniţă între limbajul corporal şi limbajul verbal; corpul nu pune niciodată întrebări, doar conştiinţa le pune. Limbajul verbal este singurul care ne permite să întrebăm. Dar se observă că, atunci când nu e folosit limbajul verbal, gesturile îşi schimbă caracterul (iau forme stabile, standardizate, devin mai sistematic legate unele de altele). In funcţia referenţială, de exemplu, gestul indicării este substituibil pronumelui demonstrativ „acesta”. De altfel, gesturile pot suplini mesajul în cazul necunoaşterii limbii locului în care ne aflăm.

14

Intrebări recapitulative

► Aveţi la îndemână situaţii să ilustraţi cum elemente de gestică pot intensifica efectele de discurs?

► Puteţi găsi exemple retorice în Noul Testament în care limbajul corporal (al tăcerii, al lacrimilor) să fie expresie a tabu-urilor conform repartizărilor generice (ce e masculin; ce e feminin)?

► Civilizaţia momentului pe care îl trăim supraevaluează corpul uman. Puteţi oferi exemple?

Texte pentru seminarizare

C. Prin referenţialitate, cuvântul semnifică şi delimitează nu numai un univers care vibrează retorico-discursiv, ci şi o lume a formelor. Puteţi explica cum vizualizaţi scena următoare? Este un fragment scris de un prozator contemporan şi este prelut din România literară nr. 2/ 2008.

«Coboară spre port cu acel mers puţin caraghios al unui om care se grăbeşte la vale. Parcă ar călca pe arcuri. Poartă, ca de obicei, blugi, o cămaşă cadrilată, iar în picioare adidaşi albi, fără nici o pată de culoare. Ţine mâna stângă pe jumătate înfiptă în buzunarul pantalonilor, în vreme ce dreapta pendulează pe lângă corp. Priveşte în pământ. Lăsând părul lung să-i invadeze cea mai mare parte din faţă. Din când în când ridică totuşi capul ca să-şi ia un reper. Atunci scutură pletele din ochi, cu o mişcare veche, şi are tendinţa să îşi umfle pieptul. Totul durează doar o secundă, după care apleacă din nou ochii spre pavajul Străzii Stefania, care face un ocol abia simţit şi coboară din ce în ce mai abrupt spre apele portului.

La 45 de ani, un metru optzeci şi 80 de kilograme, Paul Ruiz Estevez arată încă foarte tânăr. E brunet, are chipul pătrăţos, totuşi plăcut, iar mâinile parcă de măcelar ar putea avea o oarecare legătură cu meseria lui de bază, dar n-au cum să mărturisească pasiunea care l-a consacrat. Timiditatea lui, în schimb, rimează cumva cu imaginea pe care o au oamenii de rând despre pictori: artişti izolaţi în turnuri de fildeş, închişi în liniştea atelierului, acolo unde nu intră decât apropiaţii. Câţi pictori au devenit persoane publice, chiar în acest zbuciumat sfârşit de secol XX? Un sclav al şevaletului invitat la un talk show, ţinând un discurs în piaţă sau conducând masele înfierbântate ale unei revoluţii!

Sfioşenia lui Paul, însă, incapacitatea lui structurală de a-şi cere drepturile bătând cu pumnul în masă, n-are nici o legătură cu arta. A fost aşa dintotdeauna, de pe vremea când nici nu visa să se apuce de pictură. E timid din naştere şi din educaţie.

De aici, între altele, nefericitul obicei de a merge cu ochii în pământ. I s-a întâmplat de nenumărate ori să-şi încrucişeze drumul cu cel al unor cunoscuţi, pe care în felul acesta nu i-a observat şi care i-au construit imaginea unui tip înfumurat, care se face că nu te vede când te întâlneşte. Aşa merg lucrurile.

15

Aşa merge şi acum, parcă măturând pavajul cu privirile, de parcă ar avea informaţii că una dintre miile de pietre ale acestuia e din aur vopsit în gri şi trebuie să fie atent ca s-o descopere.

De fapt, nu se îndreaptă spre port. Astăzi nu va urca pe micul său iaht botezat Angel, nici pentru a ieşi în larg, nici pentru a se lăsa pur şi simplu legănat de tangajul micilor valuri din port, gândindu-se la câte-n lună şi-n stele – aşa cum face deseori. Nu. Azi va coti spre stânga la cincizeci de metri înainte de intrarea în port, mergând să se înfunde în crâşma a cărei firmă exibă un nume mai degrabă neobişnuit: La crucificare. E o speluncă întunecată, construită şi mobilată exclusiv din lemn. Patronul, Juan de Niro, un pitic mulatru, a creat acest spaţiu bizar în care parterul este dedicat unei mese de biliard, iar pentru orice consumaţie trebuie să urci la etaj purtând în spate, pe scară, o cruce de stejar înaltă de doi metri. Când s-a deschis localul, în urmă cu doi ani, câteva organizaţii religioase locale au protestat vehement, susţinute de Biserică şi ulterior de Municipalitate. Cazul a ajuns în presa naţională, ceea ce, paradoxal, l-a salvat pe don Juan: o mulţime de lume s-a inflamat, dar, în acelaşi timp, o serie de ONG-uri apărând drepturile omului au sărit în ajutorul micului patron iconoclast. In plus, evident, reclama era de-acum asigurată. Ei!, ia să se fi întâmplat asta pe vremea Generalului…

In scurt timp lumea s-a calmat. La fel se întâmplă mereu. Cineva aruncă o piatră într-un lac, o sută de gânditori se reped să explice modul în care se formează undele, traiectoria balistică, ba chiar şi influenţa evenimentului asupra mediului, pe mal se strânge puhoi de lume care-şi dă cu părerea, agitaţie, strigăte, râsete, zici c-o să se vorbească despre asta cât lumea. Şi deodată se face seară, începe un meci la televizor sau cad trei picături de ploaie, lumea se împrăştie şi, gata, asta a fost tot.

Aşa şi cu taverna lui Juan de Niro. S-a vorbit cât s-a vorbit şi după aia nu s-a mai vorbit. Când şi când, vreun turist ameţit dă de ea întâmplător şi face ochii cât cepele, o dată când vede firma, a doua oară când e pus să care crucea. In rest – clienţii locului, câteva duzini, pentru care săltatul în spate al crucii (urmat, sus, de coborârea acesteia la capătul unei sfori) e la fel de natural ca deschisul uşii.

E drept, de crucificat nu e crucificat nimeni, ceea ce ar putea naşte obiecţii asupra denumirii bistroului – dar cine Dumnezeu are chef de aşa ceva. »

(Tudor Călin Zarojanu, Paul şi Andrei)

D. In rubrica „Viaţa scenei” (p. 16) din publicaţia amintită mai jos, autoarea textului reprodus aici parţial pare a nu avea de tratat o temă retorică, ci strict culturală şi ocazional lingvistică, cum procedează mai jos. Şi totuşi: puteţi analiza informaţiile textului în lumina relaţiei suflet-corp, interioritate şi exteriorizare?

« Limba română este, probabil, unica beneficiară din lume a unei bizarerii semantice foarte hazoase: are un cuvânt care, în funcţie de felul cum e accentuat, nuanţează una şi aceeaşi noţiune în ton sobru, respectiv derizoriu. Şi acesta este – ca să vezi! – un cuvânt teatral: comedie, cu varianta comèdie. Comedie înseamnă o piesă (sau un spectacol) vesel/ă – prin extensie, o reprezentaţie a naturii umane putând declanşa râsul, inclusiv râsul punitiv, râsul „etic”, pe scurt, râsul serios –, în timp ce comèdie înseamnă întâmplare ciudată, drăcovenie, panaramă, de care nu prea râzi, ci te minunezi, te enervezi, sau chiar te scârbeşti. Cum nu am patalama de filoloagă, deci nici inteligenţă certificată oficial, nu mă avânt în explicaţii savante. Risc, totuşi, cu modest instinct

16

teatrologic, o ipoteză: cuvântul comedie a pătruns în română din sursă franceză (comédie) sau germană (Komödie), o dată cu junii intelectuali întorşi de la studii sau călătorii pe acele meleaguri. (Prin secolele XVIII-XIX, Anglia era o destinaţie oarecum exotică, iar America, vorba dlui Mariu Chicoş Rostogan, încă nu se ghescoperise.) Termenul e adoptat de cercurile culturale cu entuziasmul intelectual – sobru – al epocii şi, încet-încet, prinde să se răspândească. Iată însă că în Principate, mai apoi şi mai cu seamă în Regat, încep să sosească trupele de teatru italieneşti, cu a lor commedia – nu numai dell’arte – şi cu ai lor actori care accentuează altfel cuvântul proaspăt dobândit de băştinaşi. Păi putea românul de bază, care încă mai râdea în barbă de bonjurişti şi de fanteziile lor, să nu profite de ocazie? Pentru că oricum, ce mai încolo şi-ncoace, omul cumsecade tot nu pricepe mai nimic la teatru, ori că joacă talienii, ori că joacă Ionescu, la grădină la Iunion, comèdiile alea ale lui, unde vin toţi terchea-berchea, toţi coate-goale, toţi scârţa-scârţa pe hârtie să caşte ochii la cocoane. Mai bine punem banii în buzunarul celălalt şi zicem că ne-am dus. Ei, comèdie ! »

(Alice Georgescu, „Să batem câmpii”, Dilema veche nr. 180/2007)

17

III. COMUNICOLOGIA ŞI RETORICA

Homo significans

Există în clipa de faţă un interes tot mai nuanţat pentru o ştiinţă care să fie doctrina integratoare a simbolurilor - ori a semnelor care sunt multiple feluri de a reprezenta lumea. Dacă este adevărat că fiinţa spiritualizată a zilelor noastre – homo significans – înţelege că ea nu poate exista în afara semnului, s-a ales cu o provocare, o nouă ştiinţă căreia i-a spus comunicologie cu toată apropierea (foarte mare chiar) de semiotică. Traducem definiţia dată în engleză comunicologiei (una din ele): studierea discursului uman în toate manifestările semiotice şi fenomenologice ale conştiinţei şi practicii întrupate în lumea altor persoane şi a mediului lor (în original, “the study of human discourse in all of its semiotic and phenomenological manifestations of embodied consciousness and practice in the world of other people and their environment.” (Richard L. Lanigan, “The Human Science of Communicology (Semiotic Phenomenology)”, vol. Semiotics beyond Limits, 2006: 780). Un comunicolog are de lucru oriunde nişte semne şi coduri culturale exercită un impact asupra perceperii expresivităţii corporale. Studiul se face pe interfeţele unor specializări diverse, precum ergonomie, marketing, teoria comunicării şi comunicarea prin mass media, sănătate, culturism, lingvistică şi analiză de discurs etc. Se abordează patru niveluri matriceale: (1) intimitatea persoanei (“intrapersonal level”, domeniul psihiatriei şi esteticii); (2) nivel interpersonal (“interpersonal level”, domeniul social); (3) nivel de grup (“group level”, domeniul cultural); (4) interacţiunea grupurilor (“intergroup level”, domeniul transcultural). Reţeaua celor patru de mai sus conţine procesul comunicologic schiţat conform teoriei comunicării umane a lui Roman Jakobson (ibidem).

Se remarcă faptul că pluridisciplinaritatea este postmodernistă şi că punerea în discurs semiotic înseamnă “schimb de semnificare pe baza fenomenelor care au fost codificate ca semne” (Pârvu, 2005: 289). Este impresionantă lista competenţelor pe care le demonstrează interpretul postmodern de text retoric: 1. ar trebui să lăsăm deoparte competenţa lingvistică, pe care a analizat-o Chomsky, pentru că se leagă de gramaticalitatea exprimărilor tuturor vorbitorilor unei limbi, şi să ne deplasăm la 2. competenţa comunicativă sau pragmatică, ceea ce înseamnă ştiinţa regulilor culturale, ştiinţa adecvării la context, cunoaşterea funcţiilor sociale ale vorbirii; 3. competenţa de lector, însumându-le şi valorificându-le pe cele de mai sus, dar şi antrenând totodată o competenţă literară (grile de lectură plus conexiuni transtextuale de interpretare creativă).

Comunicarea de orice fel nu are cum să fie complet liberă, dacă o gândim ca un conţinut impus de schimbul comunicaţional intenţionat, dar şi ca o structură de exterior. Conţinutul este primordial o informaţie, iar exteriorul este primordial o interacţiune digitală, cuvintele, şi o interacţiune analogică, adică gesturile. De exemplu, întâlnirea unei persoane plăcute ţie poate să genereze mesajul „mă bucur să te văd” (semnalul verbal) şi o simultană apropiere a corpurilor pentru a-i strânge mâna celui întâlnit (semnalul paralingvistic).

18

Nimic – fie el obiect, fenomen, proces, eveniment – nu semnifică prin sine, ci devine semn/semnal când este implicat într-o semioză, adică o relaţie de semnificare. De la filosoful american Charles Sanders Peirce ne-a rămas descrierea relaţiei dintre semne şi obiecte ca rezultând în trei clase de semne: iconii, indicii şi simbolurile. Iconii sunt oarecum în relaţie de asemănare cu obiectele şi preiau de la ele anume calităţi. Indicii fac trimitere la obiecte, fără să fie în vreun fel asemănători cu ele. Simbolurile sunt semne cu caracter arbitrar, convenţional, cadrul social de utilizare a lor făcându-le valori asumate şi neinteresante din punct de vedere al genezei lor, ci numai al utilităţii comunicaţionale. O separaţie tranşantă între cele trei clase nu există, oricare din ele având şi laturi ale celeilalte. Pentru a ilustra cazul, puteţi privi propria carte de identitate. Este un semn complex, care nu poate fi numit univoc ca fiind un semn iconic, sau unul de tip indicial ori simbolic. Titularul actului de identitate are o fotografie, deci dimensiunea iconică este vădită şi indiscutabilă. Apoi citeşti un nume şi poţi exclama indicial, este al domnului/doamnei X. Se ia în calcul şi stema, simbol al unei cetăţenii. Adresa scrisă pe act, pentru cel ce cunoaşte alfabetul latin şi limba română, va fi secvenţial interpretabilă ca desemnând un judeţ, un oraş, o stradă, un număr de imobil sau apartament. Pentru un chinez, să spunem, aceste date nu sunt la îndemână, ci doar fundamentarea iconică precum că posesorul actului e dintr-o ţară de cultură latină.

Senzaţia şi emoţia

Ştim că senzorialul şi emoţionalul nu doar preced limbajul, ci şi supravieţuiesc lui. Un alt truism este că limbajul corporal nu cunoaşte decât timpul prezent – el e contemporan cu trupul. Cu alte cuvine: nu putem să nu comunicăm, cu condiţia prezenţei corpului. Pentru experţi, un limbaj este lizibil în forma feţei, a corpului, a mâinii, ş.a. – dar de aceste interpretări se ocupă şi orice comunicator fără expertiză specială. Natura a uniformizat pentru el o semiotică directă a corporalităţii. Fiecare primeşte dinspre partener material simbolic/verbal, dar şi informaţii senzoriale/de ordin corporal; se combină cele două tipuri de date, se sintetizează, se abstractizează (a se vedea tema pentru Textul F).

Tipul de interacţiune silenţioasă prin bijuterii, parfum, coafură, machiaj, etc. devine accesibilă nu numai destinarului, ci şi oricărui potenţial receptor. Există, în aceste situaţii, o interacţiune directă (poziţia clasică de emiţător-receptor) şi o interacţiune difuză (nici un participant nu este centru oficial de atracţie).

Interacţiunea silenţioasă prin tăcere pur şi simplu este asimilată (a se vedea şi proverbele) unei înţelepciuni, unei discreţii, unui discernământ care intră în norme sociale din cele mai preţuite. Dar, ca şi în cazul limbajului gestual, învestirea cu sens a tăcerii nu poate avea loc decât în prezenţa unor indici contextuali verbali (sau nonverbali). Vorbirea şi tăcerea sunt două laturi ale oricărei conversaţii: ori se vorbeşte, ori se tace. Posibilităţile ar fi ca (1) să vorbească unul, (2) să vorbească ambii simultan şi (3) să tacă ambii.

E. T. Hall este, prin două lucrări (The Silent Language şi Proxemics), fondator al unei noi discipline, proxemica, definită astfel: studiul spaţiului social în biocomunicare (sau altă formulare: studiul micro-spaţiului în relaţia de comunicare interpersonală). Componenta spaţială, diferită în amănuntele clasificării de la o cultură la alta, se poate concepe ca fiind

19

fixă, semifixă şi dinamică. Exemplificăm: mobilierul este fix sau semifix; un vehicul este dinamic; peretele este fix sau o frontieră este fixă (oriunde pot fi excepţii, in transhumanţă teritoriul este sezonier); distanţa interpersonală este situaţional dinamică. Convine analizei şi precizarea că un spaţiu poate fi sociopet (favorizând comunicarea) sau sociofug (favorizând izolarea interlocutorilor).

Cu privire la componenta temporală, comunicologii vor găsi relevantă ideea perisabilităţii corporale (adică moartea) indiferent de cultură şi totodată ezitarea perpetuă între urgenţă şi ireversibilitate. Timpul – nefast şi mortal – e perceput ca formă de pedeapsă şi e corelat în plan spaţial cu o cădere (a se vedea biblica Izgonire din Rai). Timpul are şi semnificaţie afectivă, fiind dilatat sau comprimat sub imperiul emoţiilor. In reprezentarea temporală, Hall introduce noţiunile complementare de monocronism (ideea de a efectua un singur lucru o dată, punctual) şi policronism (concomitenţa unor acţiuni diferite, suprapuse). Monocronismul ar caracteriza culturile europene şi americane, iar policronismul pe cele orientale, în ultimă instanţă est-europene, atunci când comportamentul social se poate descrie prin conceptele de nepunctualitate şi tergiversare. Dacă timpul nu este intens valorizat, se poate diagnostica o maladie socială.

Modelul Noica

In cultura românească, s-a constituit un model antagonic de abordare existenţială: fie discursul şi atitudinea apologetică, fie cea apocaliptică. Creaţii de anvergură au existat, dar şi complexul unei culturi minore. Constantin Noica se întreba (în prefaţa la lucrarea sa Modelul cultural european, Humanitas 1993): „Dar, mai putem fi salvaţi?” Vrea să spună: salvaţi de resemnare; poate salvaţi de inacţiune; dar şi de fatalism. Viaţa omului şi viaţa culturilor e un alt fel de a fi Unu sau Multiplu, excepţie sau regulă. In civilizaţia tehnică şi ştiinţifică de astăzi se promovează exactitatea; fisurile anulează creaţia şi pot duce la catastrofe. Intoleranţa faţă de excepţii este numită de Noica „mentalitate totemică” – ea supravieţuieşte mult dincolo de lumile preistorice, în viziunea filosofului, şi este permanent activă de-a lungul istoriei. Este vorba, în ultimă instanţă, de intransigenţa oricărei reguli faţă de cea mai mică derogare de la regulă. Evident, există şi excepţii care confirmă regula. Există, de asemenea, excepţii care lărgesc regula, excepţiile care modelează. Se iveşte tipul de cunoaştere „prin integrări succesive”. Când apare geniul, este în câte un domeniu de creaţie izolat, pentru care prescrie alte legi. De genialitate se poate vorbi chiar şi dincolo de om; genialitatea va fi atunci numele pentru toate situaţiile în care excepţia va deveni regulă. O genialitate a naturii a pus pe lume omul. Genialitatea naturii e reluată de registrul colectiv uman. Aşa a fost cazul cu limbile pământului. Fiecare limbă a reprezentat o excepţie faţă de logosul unic. Lingviştii se simt datori să găsească structuri de vorbire identice, să caute o gramatică generală, să închipuie o limbă unică pentru viitor. Intre timp, limbile se diversifică mai departe. In acelaşi timp, crede Noica, fiecare limbă se străduie să exprime tot – chiar reuşeşte aceasta prin cultură. Limbile traduc orice gând şi nuanţă dintr-altă limbă, dar pretind, fiecare, să exprime ceva în plus. Ele au ca scop să dea regula, deşi nu sunt decât excepţii de la regulă.

20

Noica identifică cinci rapoarte posibile între Unu şi Multiplu: 1. Unu şi repetiţia sa; 2. Unu şi variaţia sa; 3. Unu în Multiplu; 4. Unu şi Multiplu; 5. Unu multiplu. Fiecare ar putea da schema câte unui tip de cultură. Totuşi se poate lua în calcul realitatea că nici o configuraţie culturală apărută în istorie nu există un tip „pur”. Le luăm pe rând.

Raportul 1 caracterizează culturile primitive de tip totemic, iar mai târziu în culturi unde apare dogmatismul. Raportul 2 e pentru o cultură de tip monoteist. Popoarele Vechiului Testament şi, mai târziu, popoarele Coranului pun divinitatea drept principiu al unităţii. In ultimele două secole, apreciază Noica, a apărut o versiune laică, versiunea nord-americană: totul ţine de un fel de Unu care este Constituţia. Raportul 3 este schema de tip panteist. Zeităţile par să nu aibă contur bine definit şi cultura se edifică pe câte o singură mare temă sau o singură mare teorie ştiinţifică (de exemplu, în cazul culturii indiene pe tema suferinţei, în măsura în care lumea reală este privită drept un rău). Culturile lui 4 (Unu şi Multiplu) sunt de tip politeist, în principal cultura greacă. Se afirmă cetăţi, creaţii, idei, şcoli filosofice, unde nu exegeza adevărului e importantă, ci căutarea adevărului încă negăsit. Ce e de temut nu este pantocraţia Unului, ci disidenţa Multiplului. Grecii au resimţit acest risc de pierdere în pluralitate de vreme ce au căutat pe plan exterior, prin Olimpiade, afirmarea de unitate în multiplicitate. Raportul ultim, 5, de Unu multiplu este atribuit de Noica culturii europene. Nici Unul nu primează, nici Multiplul. Unu e de la început Multiplu – distribuindu-se fără să se împartă. In cultura europeană, Unu dă unităţi, de fiecare dată autonome, ca monadele. Unul multiplu dă unităţi multiple. Şi asta pentru că există două feluri de unităţi: a. unităţi care strâng laolaltă un divers; b. unităţi care se diversifică ele însele. Genurile, speciile, la fel cu reprezentările, ideile şi emoţiile, sunt unităţi ale unui ansamblu. Problema cunoaşterii ştiinţifice de la începuturile ei este să unifice o diversitate: manifestările fizice reduse la legi, plantele şi animalele reduse la specii, felurile de a raţiona reduse la figuri silogistice, etc. Se ajunge la o unitate ce s-ar putea numi de sinteză. Ei însă i se opune un nou tip de unitate, care de la Kant încoace s-a numit unitate sintetică. In timp ce unitatea de sinteză este una de concentrare, unitatea sintetică este de expansiune. Cu unitatea sintetică operează cultura europeană în tot ce are semnificativ. Dar nu se poate lipsi de unitatea pe care Noica a numit-o de sinteză. Un exemplu: cosmogonia contemporanilor închipuie originea lumii pornind nu de la atomi care s-ar agrega, sau de la un element simplu, ca hidrogenul, care ar genera prin transformare restul, ci de la unitatea complexă a concentrării originare de materie care, prin explozie (big bang) şi expansiune, a dat cosmosul.

Intrebări recapitulative

► Dacă vă concentraţi asupra retoricii unui mesaj verbalizat (căutaţi un exemplu de titlu de film) şi a unui mesaj vizual (căutaţi un afiş de spectacol în oraş), ce competenţe puteţi afirma că vă solicită la decodare?

►De ce se afirmă că modelul este un fel de a concepe relaţia Unu – Multiplu (logica proliferării realului)?

► Puteţi analiza semiotic un parfum de violete, gândind în legătură cu el aspecte sau dimensiuni iconice, indiciale şi simbolice?

21

Texte pentru seminarizare

E. Ce elemente strategic-persuasive foloseşte fragmentul de mai jos pentru a ilustra o variantă a modelului cultural ce reuneşte figurile înţeleptului şi nebunului? Il amintim pe Tertulian care susţinea: Nullum magnum ingenium sine mixtura dementiae, cu alte cuvinte „nici un geniu mare fără un amestec de nebunie”.

«Un nebun înţelept este, în istoria culturii Islamului, Nastratin Hogea, iar pentru spaţiul germanic – Till Eulenspiegel. In creaţia tradiţională românească este cunoscut, de asemenea, un nebun înţelept: Păcală. In toate cazurile există un joc subtil, al aparenţelor interşanjabile, inteligenţă şi prostie, adevăr şi minciună, înţelepciune şi nebunie. Înţeleptul pare nebun, iar ceilalţi sunt puşi mereu în situaţia de a-i recunoaşte înţelepciunea. In romanul popular despre Esop, stăpânul acestuia, filosoful Xantos, este nevoit să ia mereu lecţii de la sclavul său. Imaginarul european consemnează cazuri în care stăpânii se dovedesc a fi nebuni autentici, iar înţelepţii care se opun actelor demente ale acestora sunt condamnaţi ca nebuni.

Viziunea burlescă şi carnavalescă din unele serbări străvechi, de tipul Saturnaliilor romane, perpetuate până azi, propune întoarcerea la valorile originare, la vârsta de aur când sclavul este egal cu împăratul, diferenţele se şterg şi contrariile coincid. Masca transformă, anulează deosebirile, omogenizează, încât sclavul se simte rege, iar aristocratul se complace în poziţia de servitor, în virtutea unei tradiţii străvechi. Carnavalul brazilian sau acela de la Veneţia trimit, în subtext, la visul străvechi şi utopic al unei umanităţi formate din indivizi care-şi „joacă” propriul rol, în absolută libertate, fără a fi nevoie să uzeze de mască.

Masca face să dispară deosebirea dintre înţelepciune şi nebunie. In realitate, sub masca nebuniei se află înţelepciunea, şi invers!»

(Gh. Drăgan, 2005: 181-182)

F. Comentaţi accentele polemice ale autorului de mai jos. Completaţi apoi portretul mincinosului/minţitului cu un limbaj corporal caracteristic.

«Cum se minte în comunism?Aş distinge mai întâi trei situaţii:

a) Au existat oameni care au crezut că ideile comuniste sunt adevărate şi bune, deci că ele reprezintă soluţii adecvate la problemele societăţii umane. Ei erau în eroare. Nu minţeau. Iar când s-au convins că greşiseră, au spus-o în gura mare, au analizat eroarea, au încercat să-i prevină pe alţii asupra ei şi i-au ajutat s-o evite. Koestler, Orwell, Revel, Besançon sunt numele care îmi vin în minte în primă instanţă.b) A existat o a doua categorie, a celor angajaţi în eroare până la capăt, până într-acolo încât au acceptat să devină victimele ei, continuând să creadă în „adevărul comunist” chiar şi atunci când erau ucişi de confraţii de partid în numele acestui „adevăr”. (Rubaşov, din romanul lui Koestler, Intuneric la amiază, e cazul tipic aici.)

22

c) Nici prima categorie (a treziţilor), nici cea de a doua (a hipnotizaţilor) nu dau regula în cazul comunismului. Regula o dă cea de a treia categorie, a celor care cunoşteau adevărul, care, deci, spre deosebire de primii, nu erau în eroare, ci care spuneau falsul fiind perfect edificaţi în privinţa lui. Cei care, pe scurt, minţeau. Cu aceştia s-a făcut comunismul la scară planetară.

Patru, cred, sunt noutăţile pe care le aduce cu sine comunismul în economia minciunii publice:

a) Minciuna nu mai este imprevizibilă în forma ei, ci fundamentală şi repetitivă, minciună scoasă în faţă şi sistematizată ca ideologie. Este minciuna constantă, monotonă şi bine articulată. Corpusul de minciuni din care era alcătuită ideologia conţinea propoziţii (absurde sau mincinoase) de genul acesta: comunismul suprimă inegalitatea dintre oameni, în comunism fiecare primeşte după nevoi, economia socialistă centralizată este superioară economiei concurenţiale de tip liberal, în comunism suntem cu toţii liberi, bunurile aparţin, în societatea socialistă, clasei muncitoare, de 1 mai şi 23 august toată lumea defilează cu entuziasm etc. etc. Să observăm că, redusă fiind la un set de propoziţii fixe reluate la nesfârşit, minciuna devine în comunism standardizată, şablonizată, în divorţ cu orice fantezie, inventivitate, creativitate. E o minciună alcătuită din elemente bătute în cuie.

b) A doua noutate pe care o implică minciuna în comunism: fiind sfruntată, de la obraz, gogonată, ea nu se mai oboseşte să treacă drept adevăr. Ea devine (sau este) adevăr prin teroare. Cel minţit acceptă să fie minţit pentru că nu are încotro.

c) De aici rezultă a treia noutate pe care o aduce cu sine minciuna în comunism: cel minţit nu e de fapt minţit ci, făcându-se că crede, la rândul lui el minte. Intrucât cel minţit minte, minciuna în comunism este o pseudo-minciună, e o minciună falsă, nu e o „adevărată minciună”. Minciunii i se ia forţa de înşelare, de vreme ce ea nu mai înşală pe nimeni. Minciuna, ca să zicem aşa, nu are haz decât atâta vreme cât ea „prinde”, atâta vreme cât minţitul e indus în eroare. Dar atunci când este sfruntată, de la obraz, gogonată, când ia forma albul e negru şi negrul, alb şi când toată lumea se face că crede ceea ce toată lumea ştie că e fals, minciuna nu mai este operaţională în sensul gândirii şi practicii politice tradiţionale. Ea capătă o originalitate fără precedent: mincinosul îl minte pe minţit iar acesta îl minte pe cel care l-a minţit (făcându-se că crede). Dar mincinosul mai minte încă o dată atunci când, minţind, se face că nu ştie că cel minţit ştie că e minţit. Această minciună infinită în oglinzi, în măsura în care anulează minciuna ca „minciună adevărată”, o transformă pe aceasta în minciună colectivă: toată lumea minte, în măsura în care unii spun minciuni, iar alţii, de vreme ce nu le denunţă, lasă să se înţeleagă că le acceptă ca adevăruri.

d) In sfârşit, fiind sfruntată, de la obraz, gogonată, fiind generalizată şi colectivă, minciuna este totodată atotcuprinzătoare: toată lumea minte şi minte în toate direcţiile. Se minte „cât vezi cu ochii”, de la indicatorii economici şi până la sentimentele care îi animă pe oameni, de la ziare, radiouri şi televiziuni şi până la felul în care se face literatură, se pictează sau se compune.»

(G. Liiceanu, Despre minciună, Bucureşti, Humanitas, 2006: 62-66)

23

IV. IN FINAL, DESPRE COMUNIUNE / COMUNICARE RETORICĂ

Din perspectivă actuală, analistul manifestărilor retorice de orice fel, din orice domeniu, va fi atent la următoarele aspecte, cu certitudine utile în orice abordare a retoricii textuale:

- un prim loc comun util pentru analizele noastre: existenţa umană nu e doar eveniment, ci şi rostire;

- un al doilea loc comun: în absenţa limbii nu există gândire;- materialul lingvistic utilizat este caracterizat prin claritate de mesaj sau prin

ambiguitate referenţială intenţionată;- textul construieşte coerent, într-o viziune metonimică sau metaforică, o realitate

fragmentată - şi construcţia şi realitatea se află sub imperiul subiectivităţii;- prin retorică, se pune în evidenţă sinele ca semn care are experienţa timpului, al

centrului din spaţiu, al libertăţii de a dialoga;- actul de a crea sinele nu este opţiune, ci obligaţie; - discursul interesează ca filtru al relaţiilor dintre trei existenţe, fiinţa, timpul şi cuvântul

(ceea ce evidenţiază apropierea dintre retorică şi poetică);- retorica face din text un produs „artificial”, un artefact cultural;- retorica trădează fobii ale contemporaneităţii, de exemplu, faptul că am putea trăi (dată

fiind globalizarea) într-un univers ca un singur cerc imens, fără centru şi margini, cu consecinţa ca ne „rătăcim”, ne pierdem identitatea – iar alte fobii se pot desprinde din textele propuse spre seminarizare;

- se constată tot mai mult utilitatea unei analize retorice a subînţelesului, a ceea ce provine dintr-o combinaţie între sens literal, circumstanţe de enunţare şi legi ale discursului;

- retorul mitizează şi demitizează, în aceeaşi împrejurare sau în împrejurări distincte (încercaţi depistarea exemplelor tot pe textele propuse spre analiză);

- în era comunicării electronice, retorica tradiţiei discursive existente prin text intră în competiţie cu retorica şi cultul imaginii video; se pot pune în contrast o logică oculară şi o logică verbală, deşi nu se poate arbitra cine ar avea câştig de cauză.

O concluzie generală ar putea fi că, din multitudinea de forme pe care le-a luat ştiinţa şi arta retoricii de-a lungul timpului, precum şi din multitudinea de funcţii pe care ea le îndeplineşte în momentul de faţă, nu se poate constata altceva decât marea ei vitalitate.

Text pentru seminarizare

G. Il găsiţi pe autorul de mai jos prea „moralist” sau oportun cu privire la tema propusă şi modul de analiză? Argumentaţi, analizând la rândul vostru protocoalele retorice urmate (a se revedea Partea I a Cursului de retorică).

« Românii cred despre ei că sunt un popor inteligent. Mai inteligent decât altele. Ştim cu toţii cât e de riscant să faci asemenea generalizări, cât e de greu să măsori inteligenţa şi cât de nătânge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sunt, oricum, mai complicate. Admiţând că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm de îndată că această

24

înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid. Să inventariem câteva variante. Trei excese şi trei carenţe, deopotrivă păgubitoare.

Trei excese: 1) Excesul critic. Pentru foarte mulţi, inteligenţa e un soi de veghe ofensivă. Nu poţi dovedi că îţi merge mintea decât în atac, în opoziţie, în încăpăţânarea de a fi mereu „contra”. Inteligenţa devine, astfel, echivalentă cu temperamentul nevricos. Nu funcţionează decât stimulată de o perpetuă iritare. Pacientul unui asemenea derapaj nu poate intra în dialog decât dacă se enervează, dacă găseşte preopinentului nod în papură. Bătăios ca prostul, arţăgos, agitat, insul lovit de această umoare e previzibil (adică plicticos) şi, în fond, nefrecventabil. Inteligenţa nu e totuşi o simplă modalitate de a fi prost dispus. 2) Excesul tehnic. Inteligenţa se drapează, în acest caz, în terminologie obscură şi erudiţie de paradă. Abuzează de concepte, se scaldă în inaccesibilul „specialităţii”, face orice spre a fi greu de urmărit. E un gen de inteligenţă care nu comunică şi îşi face un titlu de glorie din intranzitiva sa „tehnicitate”. In realitate, inteligenţa adevărată, inteligenţa bine folosită, poate transmite (aproape) orice, (aproape) oricui. Nu există nimic atât de subtil încât să nu poată fi oferit – fără concesii – „consumului” public. 3) Excesul sofistic. In excesul acesta cade inteligenţa care îşi foloseşte dexterităţile pentru a falsifica. Căutând nu adevărul, ci victoria sau spectacolul, ea jonglează primejdios cu ideile şi cu cuvintele, se felicită de a putea apăra orice punct de vedere şi tratează consecvenţa logică şi coerenţa argumentelor drept simptome ale prostiei sau, în orice caz, ale lipsei de imaginaţie.

Trei carenţe: 1) Inteligenţa fără cultură. Poţi fi ager la minte, dar, pe termen lung, mintea trebuie hrănită şi cu altceva decât cu vitamina sa nativă. Nu spun că un negustor inteligent trebuie să citească seara din Shakespeare (deşi nu strică), dar cei a căror meserie e legată de vorbire şi de comentariu e musai să facă vocalize, confruntându-se cu vorbele şi comentariile altora. Puzderia de ziarişti, analişti, politicieni, vedete ale micului ecran, scriitori, diplomaţi, consilieri etc. care se perindă zilnic prin faţa noastră ar face foarte bine să nu se bizuie strict pe inteligenţa lor naturală, pe bunele lor reflexe. Să mai şi citească. Să mai aibă şi dubii, şi stupori, şi tristeţi. Nu doar răspunsuri şi spontaneitate. Enumerarea de mai sus îi cuprinde, nu întâmplător, şi pe scriitori. Şi ei se simt uneori dispensaţi de a avea lecturi, de vreme ce au talent. Actorii – la fel. Să se uite la Premiile Oscar şi să vadă cum vorbesc Peter O’Toole, Sean Connery, Forest Whitaker, Merzl Streep ş.a. Dincolo de voci, decolteuri şi ocheade, se simt şi oarece deprinderi culturale… 2) Inteligenţa fără morală. E o maladie comună. Lumea e plină de lichele vioaie, de derbedei isteţi, de lepre şi de şmecheri. Malversaţiunile cer întotdeauna o anumită mobilitate mentală. Ipocrizia, populismul, verva electorală de asemenea. Seară de seară văd la televizor tot felul de „băieţi deştepţi” care mint, se prefac, amestecă borcanele, calcă-n străchini şi dau cu bâta-n baltă. Au, cu toţii, destulă inteligenţă câtă e necesară pentru împlinirea unui program rapid de parvenire, dar nu destulă câtă ar trebui pentru a nu se face de râs şi – dacă se poate – pentru a-şi salva obrazul. 3) Inteligenţa fără spirit. Atingem aici un prag, despre care nu putem aduce lămuriri îndestulătoare în câteva rânduri. E vorba de o specie de inteligenţă care se depăşeşte (şi se sacrifică) pe sine, care iese din imediat şi circumstanţial, pentru a vedea cerul stelelor fixe. Nu e inteligenţa cu care te descurci, nu e inteligenţa cu care pricepi calculul infinitezimal sau Critica raţiunii pure, nu e inteligenţa mercuriană, combinatorie, genialoidă. E facultatea de a plonja în

25

inevident, de a simţi inactualitatea actualităţii zilnice, de a veni spre real de la celălalt capăt al lui. A fi inteligent fără spirit e a fi perfect adaptat la lume şi la veacul tău (cu toate idiosincraziile lui), a crede că lumea îşi e suficientă sieşi şi că inteligenţa ta e meritul tău. Inteligenţa fără spirit e una din marile probleme ale modernităţii. Ea promite mari victorii asupra realului, coroborate cu o masivă pierdere de sens. Decât să evacueze însă problema sensului, inteligenţa adevărată preferă să treacă drept sminteală. Căci nu există o mai proastă folosire a inteligenţei decât folosirea ei prudentă, garantată epistemologic, cuviincioasă. Inteligenţa adevărată îndrăzneşte şi riscă. Fără să alunece în aroganţă şi temeritate vidă. »

(Andrei Pleşu, „Proasta folosire a inteligenţei”, Dilema veche nr. 193/2007)

26

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrânceanu, A., C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan (2000/2005) – Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Nemira.

Deac, Ioan (2002) – Introducere în teoria negocierii. Bucureşti: Paideia.

Drăgan, Gh. (2005) – Modele culturale comparate. Iaşi: Institutul European.

Evseev, Ivan (1994) – Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale. Timişoara: Amarcord.

Flew, Antony (1996) – Dicţionar de filozofie logică. Bucureşti: Humanitas.

Maingueneau, Dominique (2007) – Discursul literar. Iaşi: Institutul European.

Milea, Doiniţa şi Simona Antofi (eds.) (2007) – Discursul intelectual la răspântiile istoriei. Galaţi: Editura Europlus.

Mucchielli, Alex (2005) – Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare. Iaşi : Polirom.

Nash, Walter (1989/1992) – Rhetoric. The Wit of Persuasion. Blackwell Publishers.

Panaitescu, Val. (coord.) (1994) – Terminologie poetică şi retorică. Iaşi: Editura Universităţii Al. I. Cuza.

Pârvu, Sorin (coord.) (2005) – Dicţionar de Postmodernism. Iaşi: Editura Institutul European.

Thom, Françoise (2005) – Limba de lemn / La langue de bois (Juilliard, Paris, 1987). Trad. Mona Antohi. Bucureşti: Humanitas.

Wunenburger, Jean-Jacques (2004) – Filozofia imaginilor/Philosophie des images (Presses Universitaires de France, 1997). Trad. M. Constantinescu. Iaşi: Polirom.

*** 2006. Semiotics beyond Limits. Proceedings of the First ROASS Conference. Bacău: ALMA MATER Publishing House.

27