1. Condiţiile socio-politice ale apariţiei conceptelor de raison d’état şi echilibrul puterilor

Tendinţele politice care s-au manifestat în perioada istoriei vechi şi medievale au fost dominate de aspiraţiile către universalitate, concept care în zilele noastre are ca şi corespondent globalizarea.

Amintim în acest context, existenţa vremelnică a imperiului creat de Alexandru Macedon sau, ulterior, al Imperiului Roman, precum şi, dintr-o altă perspectivă şi motivaţie, a Bisericii Catolice. În acele timpuri domina ideea de organizare socio-politică „ca şi în ceruri, aşa şi pe pământ”, adică, aşa după cum în Cer guverna Dumnezeu, unicul şi atotţiitorul, pe pământ, oglindirea acestei imagini se făcea printr-un prinţ, împărat sau rege care cârmuia lumea profană, iar un papă Biserica Catolică.

În acest sens, statele germane şi cele din zona Italiei de nord se grupau sub stăpânirea sfântului împărat romano-german, formă de organizare care a conferit în secolul al XVII-lea putere unui imperiu pentru a domina Europa. Comparativ cu acesta, Franţa şi Anglia erau considerate periferice.

Împăratul romano-german nu a reuşit să controleze statele aflate pe întreg teritoriul existent sub jurisdicţia sa şi astfel a permis Chinei şi Orientului Mijlociu să se organizeze politicindependent. El nu şi-a putut universaliza puterea, printre altele şi datoritălipsei unor modalităţi şi căi de transport şi de comunicaţii, care au făcut comunicarea dintre teritorii foarte dificile. Însă, principalul motiv l-a constituit despărţirea controlului asupra Bisericii de cel al guvernării laice, pe care o realizase Sfântul Imperiu Roman de natură germană. Prin această prismă, Sfântul Împărat romano-german nu era considerat ca având atribute divine, aspect care diferenţia sistemul de organizare politică a vestului Europei de Răsăritul acesteia, unde conducerile religioase şi cele laice erau unificate. În Răsăritul Europei, numirile în posturile cheie, indiferent dacă acestea erau laice sau religioase, se făceau de conducerea centrală, autorităţile religioase neavând nici mijloacele şi nici autoritatea de a-şi manifesta poziţia autonomă, statut pe care creştinătatea occidentală îl revendicase demult.

Într-o astfel de organizare politică, Occidentul era permanent într-un conflict potenţial între papă şi împărat care devenea uneori acut. Acest mediu conflictual, stă la baza constituţionalismului şi implicit, la separarea puterilor în stat. Astfel, o serie de seniori feudali şi-au sporit autoritatea pretinzând un preţ ambelor părţi aflate în conflict, fenomen care a dus la fragmentarea Europei într-un conglomerat de ducate, comitate, oraşe şi episcopii, în care mici seniori feudali jucau rolul de persoane îndatoritoare şi loiale împăratului, însă în fapt concret aceştia conduceau după bunul lor plac. Aşa se explică faptul că mai multe dinastii ridicau pretenţii la coroana imperială, diluând autoritatea centrală. Pe de altă parte, la extremităţile imperiului, Franţa, Anglia şi Spania refuzau să accepte autoritatea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, deşi continuau să facă parte din Biserica Universală.

În secolul al XV-lea autoritatea centrală a fost preluată cu titlu permanent de către Dinastia Habsburgică, iar mai apoi, în secolul al XVI-lea, împăratul Carol al V-lea a reuşit să resusciteze autoritatea imperială creând condiţiile propice pentru reclădirea imperiului în zona centrală a Europei care acoperea teritoriile de astăzi ale Germaniei, Austriei, Italiei de nord, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, estul Franţei, Belgia şi Olanda. O astfel de grupare de teritorii într-un imperiu ar fi avut darul de a împiedica orice fenomen de genul echilibrului de puteri.

Declinul papalităţii din secolul al XVI-lea a creat şi o modificare de substanţă în raporturile dintre Papă şi Împărat. Astfel, cât timp a fost puternică, papalitatea era o forţă care incomoda vizibil împăraţii, care în perioada declinului papalităţii, doreau să fie priviţi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. În secolul al XVI-lea, împăraţii au fost percepuţi nu ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, ci mai mult ca nişte conducători războinici, acţionând paralel cu existenţa unui papă decadent. Acest lucru a creat premizele exprimării libere a rebelilor atât pe plan religios, cât şi pe cel politic, ducând la ruptura faţă de Roma şi, implicit, de universalitatea religioasă.

În acest context, lupta cu împăratul habsburgic a demonstrat că principii nu mai percepeau

1

fidelitatea faţă de împărat şi de imperiu ca pe o datorie. În acest context au apărut noi state pe harta Europei, pe ruinele vechiului Imperiu Roman de apus,

odată cu prăbuşirea conceptului de unitate. Întrucât, pentru a-şi justifica erezia şi a-şi reglementa relaţiile statele aveau nevoie de o serie de principii noi care să deschidă calea către promovarea a două concepte interdependente, anume raison d’état şi echilibrul puterilor. În acest context, interesul naţional a înlocuit conceptul medieval de moralitate universală, iar echilibrul puterilor a înlocuit visul monarhiei universale care alimenta speranţa că fiecare stat, în dorinţa de a-şi atinge obiectivele şi interesele sale individuale, va fi direct interesat să contribuie la siguranţa şi progresul celorlalte.

2. Conceptul de raison d’état

La momentul dezintegrării Imperiului roman de naţiune germană, şi simultan al declinului simultan al papalităţii în sec. al XVI-lea, statul care avea să profite cel mai mult de această situaţie era Franţa, una dintre primele state-naţiuni din Europa. Franţa vedea în Sfântul Imperiu Romano-German un pericol privind securitatea acesteia, motiv pentru care a început să exploateze rivalităţile pe care le generase Reforma între vecinii săi.

Artizanul acestei inovaţii în politica externă şi totodată personalitatea care a aplicat-o cu succes în politica externă franceză a fost un om al Bisericii, cardinalul de Richelieu, pe numele său adevărat Armand Jean du Plessis, care a deţinut şi funcţia de prim-ministru al Franţei între 1624 şi 1642.

Gândirea sa în materie de politică externă s-a bazat în esnţă pe conceptul de raison d’état, care a înlocuit conceptul medieval de valori morale universale, devenind un principiu activ al politicii franceze, prin care, iniţial s-a urmărit prevenirea dominaţiei habsburgice asupra Europei, pentru ca mai apoi să se consolideze ca un principiu prin utilizarea căruia Franţa avea să-şi instituie supremaţia asupra Europei. După aproape două secole de aplicare a acestui principiu, raison d’état avea să falimenteze şi să facă loc succesorului său la arhitectura de securitate europeană, conceptul de echilibru al puterii.

Condiţiile istorice în care cardinalul Richelieu a ajuns în funcţia de prim-ministru coincid cu momentul în care Ferdinand al II-lea, Sfântul Împărat habsburgic încerca să revitalizeze universalitatea catolică, să anihileze protestantismul şi să instituie controlul imperial asupra prinţilor din Europa Centrală. Acest proces este cunoscut în istorie drept Contrareformă şi a dus la o serie de lupte fraticide, care aveau să fie cunoscute sub denumirea de „Războiul de 30 de ani”. Acesta a izbucnit în Europa în anul 1618, transformându-se într-unul dintre cele mai brutale şi distructive războaie din istoria omenirii, care au pus faţă în faţă protestanţii şi catolicii.

Armata franceză avea să intre în această confruntare după ce principatele germane îşi diminuaseră considerabil în lupte forţa şi energiile şi deveniseră o pradă uşoară pentru cei din afară, creându-se astfel condiţii favorabile armatelor daneze şi suedeze pentru a-şi croi drum prin Europa Centrală. La finalul războiului Germania era devastată iar armata sa pierduse aproape o treime din populaţie.

Acesta este momentul istoric în care Richelieu a lansat principiul raison d’état, care avea să îi justifice intrarea în Războiul antigerman. Teoretic, cardinalul Richelieu ca slujitor al Bisericii ar fi trebuit să salute încercarea lui Ferdinand al II-lea de a reface lumina catolică, însă acesta, aplicând principiul menţionat, a evaluat că de fapt intenţia reală a părintelui habsburgic era aceea de a asigura supremaţia Austriei asupra Europei Centrale, în detrimentul Franţei, care ar fi devenit astfel un stat de categoria a doua.

Astfel, intenţia lui Ferdinand al II-lea a fost privită nu ca un act religios ci ca pe o manevră politică prin care Austria, în caz de reuşită, urma să se constituie într-o ameninţare geopolitică la adresa Franţei. Pentru a înţelege această situaţie geopolitică, este suficient să se arunce o privire asupra hărţii Europei de atunci şi să se constate că Franţa era înconjurată de teritorii habsburgice din toate părţile: Spania în sud,

2

statele oraşe din nordul Italiei (dominate de Spania în sud-est), regiunea din preajma Lyonului şi Savoiei (aflată tot sub dominaţiei Spaniei în est), precum şi de Ţările de Jos spaniole la nord. Celelalte porţiuni de frontieră care nu se aflau sub dominaţia Habsburgilor spanioli erau controlate de ramura austriacă a familiei. În acest sens se poate aminti ducatul Lorenei şi importante zone strategice din lungul Rhinului, din actuala Alsacie. Aşadar, dacă Germania de nord cădea şi ea sub stăpânire habsburgică, Franţa ar fi devenit vulnerabilă faţă de Sfântul Imperiul roman.

În concluzie, pentru Richelieu nu era deloc elocvent faptul că Austria şi Spania erau de aceiaşi credinţă catolică cu Franţa, dimpotrivă chiar, el dorea să prevină o victorie a Contrareformei şi, în acest sens, s-a plasat de partea protestanţilor, exploatând schisma care se produsese în sânul Bisericii Universale. Această atitudine i-a adus pentru prima dată eticheta de apărătorul interesului naţional, mai presus de cel al Bisericii Universale, în numele principiului apărării securităţii naţionale a Franţei, principiu care, cu acest prilej, a căpătat pentru prima oară eticheta de raison d’état.

Şansa pe care a avut-o Richelieu i-a fost dăruită de chiar împăraţii habsburgi care, datorită conservatorismului lor şi a principiilor după care se conduceau, nu au înţeles schimbările din lumea care era pe cale a se naşte la această perioadă. Dacă nu ar fi fost atât de rigizi, habsburgii, care şi în acea perioadă îşi încălcau cu greu convingerile, iar când o făceau, de cele mai multe ori se întâmpla în urma unor înfrângeri, ar fi realizat superioritatea Austriei şi a Sfântului imperiu roman ca putere dominantă a continentului.

Un exemplu care susţine ipoteza menţionată îl constituie atitudinea lui Ferdinand al II-lea, care se vedea înfăptuitorul voinţei lui Dumnezeu, motiv pentru care din sintagma Sfântului Imperiu roman punea aproape exclusiv accentul,pe cuvântul Sfânt. De aceea, pentru Ferdinand al II-lea era de neconceput ca scopurile divine să fie afectate prin mijloace mai puţin morale. Aceasta este poate şi cauza pentru care Ferdinand al II-lea era atât de înverşunat împotriva protestantismului pe care dorea să-l distrugă.

În această situaţie se poate observa cât de păguboase au fost convingerile lui Ferdinand în faţa unui Richelieu, care trata credinţa împăratului habsburgic ca pe o provocare strategică, cei doi raţionând în referenţiale geopolitice diferite, bazate pe scări de valori diferite.

Logica pe care o urma Richelieu (de altfel un om religios, dar care conducea ca prim-ministru în termeni exclusivi laici), a dus la umplerea de conţinut a conceptului de raison d’état. El considera că fiinţa umană este nemuritare, iar salvarea sa vine din lumea de apoi, în timp ce statul nu este nemuritor şi de aceea trebuie acţionat fără nici un preget pentru a-l salva, întrucât lipsa de reacţie, de acţiune, poate duce inevitabil la efecte negative asupra statului în sine, până chiar la disoluţia sau dispariţia sa de pe harta Europei.

Aşadar, Richelieu a lansat acest concept pe tărâmul laic, lucru care nu l-a împiedicat să considere mântuirea ca pe un obiectiv strict personal, în timp ce aceasta nu avea nici o relevanţă pentru calitatea sa de om de stat.

Cum anume s-a manifestat în concret acest principiu se poate observa analizând evenimentele din anul 1829, în cel de-al XI-lea an al Războiului de 30 de ani, când principii protestanţi pentru a rămâne liberi şi pentru a-şi menţine privilegiile, erau dispuşi să accepte supremaţia politică habsburgică. Acest compromis le asigura principilor protestanţi continuarea practicării propriei religii şi păstrarea pământurilor Bisericii, pe care le acaparaseră în timpul Reformei.

Faţă de această situaţie abordările celor două personalităţi politice europene care au marcat secolul XVI-lea au fost total diferite. Ferdinand al II-lea a rămas fidel convingerilor sale potrivit căreia Biserica se afla în afara oricărui compromis şi refuza compromisul menţionat. Mai mult chiar, era hotărât să distrugă erezia protestantă, motiv pentru care a emis un Edict imperial de restituire, prin care se solicita suveranilor protestanţi să înapoieze Bisericii pământurile pe care le acaparaseră de la aceasta începând din anul 1555.

Faţă de aceiaşi propunere a protestanţilor, Richelieu a gândit o soluţie în termeni exclusivi laici,

3

pornind de la raţiunea superioară a prim-ministrului unui stat ca Franţa de a acţiona în sensul asigurării securităţii ţării pe care Dumnezeu îl hărăzise să o conducă vremelnic. Aşa după cum s-a menţionat, o victorie a habsburgilor în Germania de Nord ar fi echivalat cu o sporire a gradului de insecuritate pentru Franţa, aşa că Richelieu a optat pentru prelungirea războiului, până când Europa Centrală avea să fie slăbită de tot, lăsând deoparte orice scrupule în materie de politică internă. Pentru a-şi întări poziţia şi totodată pentru a-şi asigura loialitatea protestanţilor francezi, cardinalul a încheiat cu aceştia pacea de la Alais, în anul 1629 prin care a acordat acestora libertatea propriului cult, exact acea libertate pe care împăratul Ferdinand al II-lea, lupta să le-o interzică principilor protestanţi germani.

Asigurându-şi astfel liniştea internă, Richelieu a fost în măsură să se concentreze pe exploatarea fervorii religioase a lui Ferdinand al II-lea tot în interesul naţional al Franţei.

Astfel, aplicând acelaşi raison d’état în politica externă, cardinalul a sprijinit şi chiar subvenţionat principii protestanţi germani împotriva Sfântului Imperiu Roman, un rol deloc potrivit pentru un prelat francez, mai cu seamă prin prisma regelui său catolic, Ludovic al XIII-lea, de a se erija în apărătorul principiilor protestanţilor împotriva intenţiilor centralizatoare ale Sfântului împărat roman.

Efectele politicii externe de sprijinire a protestanţilor suedezi în contextul aceleiaşi conflagraţii nu s-au lăsat prea mult aşteptate, ajutorul dat regelui protestant al Suediei, Gustav Adolf, în lupta sa împotriva Sfântului Imperiu roman, a constituit unul dintre mişcările politice cele mai revoluţionare din istorie, comparabile cu izbucnirea Revoluţiei franceze care avea să se întâmple 150 de ani mai târziu.

În concluzie, aplicarea principiului raison d’état a dus la elaborarea unei politici externe lucide, fără imperative morale, într-o epocă dominantă de un fanatism religios. Folosind acest instrument politic, Richelieu a reuşit să-şi atingă obiectivele sale de politică externă: demontelarea aşa numitei încercuiri a Franţei, epuizarea forţelor habsburgilor şi evitarea apariţiei unei puteri importante la graniţele Franţei, cu deosebire la graniţa germană.

Pentru atingerea obiectivelor sale, Richelieu nu a folosit recent lansatul criteriu de apărare a intereselor Franţei doar cu protestanţii. Regăsim aceiaşi abordare şi în relaţia ulterioară cu Imperiul Otoman.

Astfel, în timp ce Germania era devastată, Franţa a stat deoparte până în anul 1635, când epuizarea forţelor beligerante indica fără tăgadă Sfârşitul războiului şi încheierea unei păci prin compromis. Pentru ca la momentul încheierii războiului Franţa să aibă o poziţie avantajoasă la masa tratativelor de pace, Richelieu, în numele aceluiaşi principiu, şi-a convins suveranul să intre în război de partea protestanţilor cu unicul scop de a exploata puterea crescândă a Franţei.

Desigur că o politică externă de genul raison d’état nu are în mod obligatoriu şi sorţi de izbândă, succesul acesteia depinzând esenţial de evaluarea relaţiilor de putere. Trebuie menţionat că valorile universale se definesc prin modul în care sunt percepute şi acceptate ca atare, nefiind nevoie de o reinterpretare a acestora întrucât însăşi faptul interpretării ar intra în conflict cu însuşi definirea iniţială. Pe de altă parte, determinarea limitelor puterii necesită experienţă, intuiţie şi o permanentă adoptare la situaţia existentă.

3. Conceptul de echilibru al puterilor

Raison d’état a furnizat statelor suverane un principiu de bază pentru apărarea interesului naţional, însă nu a oferit nicio soluţie pentru organizarea lumii, pentru realizarea unei ordini mondiale.

Aplicarea principiului raison d’état poate duce la obţinerea superiorităţii sau crea premisele de realizare aechilibrului puterilor, care rezultă foarte rar dintr-un aranjament conştient construit. De cele mai multe ori echilibrul puterilor provine din încercarea de stăvilire a emergenţei dominaţiei unei anumite ţări, cum a fost cazul echilibrului european al puterii care a apărut ca rezultat al efortului de a stăvili Franţa în

4

expansiunea sa. Pentru a înţelege mai bine afirmaţiile anterioare, trebuie precizat că la momentul încheierii păcii de

la Westfalia din 1648, Franţa devenise puterea dominantă în Europa, reuşind în acelaşi timp să-şi extindă considerabil teritoriile sale. După acel moment, timp de aproape 200 de ani, politica externă a lui Richelieu avea să împiedice unificarea Germaniei pentru realizarea căreia de fapt militau împăraţii habsburgi. Raison d’état avea să se dezvolte şi să devină principiul călăuzitor al diplomaţiei europene. Astfel, potenţiala ameninţare a unei Germanii la adresa securităţii Franţei şi a Europei avea să fie întârziată. Tentativa habsburgilor de sprijinire a unificării Germaniei semăna în linii mari cu formarea statului naţiune englez care, luase fiinţă sub dinastia normandă, iar mai apoi a francezilor şi ulterior a capetienilor.

Astfel, timp de încă aproape 200 de ani, Germania avea să fie divizată în mai mult de 300 de state mai mici, cu tot atâţia suverani, fiecare fiind liber să ducă o politică externă independentă.

Acest mediu internaţional nu a permis Germaniei de la acea vreme să devină un stat-naţiune, teritoriul său fiind măcinat permanent de dispute şi revendicări dinastice. Dinacest motiv se poate afirma că Germania nu şi-a dezvoltat o cultură proprie naţională, rămânând la nivelul unui soi de provincialism din care nu a putut să iasă decât mult mai târziu în secolul al XIX-lea când a unificat-o Bismarck.

Această explicaţie era necesară pentru a înţelege de ce, chiar şi după unificare, atunci când Germania devenise puternică, experienţa sa pe plan internaţional era foarte scăzută şi tocmai lipsa acesteia a dus la tergiversarea identificării interesului său naţional, ducând la multe din tragediile mondiale care au urmat.

Revenind la cazul Franţei, raison d’état a lui Richelieu avea să devină o forţă distructivă care s-a manifestat odată cu preluarea tronului de către Ludovic al XIV-lea. Acesta, beneficiind de o moştenire preţioasă lăsată de Richelieu, un stat francez puternic învecinat cu o Germanie slabă şi divizată şi o Spanie în decădere, în loc să se preocupe de securitatea propriului său regat, Ludovic al XIV-lea a folosit acea conjunctură pentru a se lansa în cuceriri, alarmând întreaga Europă şi ca urmare, a provocat formarea unei coaliţii anti-franceze care avea să-i dejoace toate planurile.

Diferenţa între situaţia din vremea lui Ferdinand al II-lea şi cea din perioada lui Ludovic XIV consta în faptul că acesta din urmă nu a mai beneficiat de avantajul de a avea adversari constrânşi de convingeri morale, pe care l-a fructificat din plin Franţa, profitând de conservatorismul obtuz al habsburgilor. Raison d’état se extinsese şi devenise principiul de bază al diplomaţiei europene, iar toate statele foloseau aceleaşi reguli, fapt ce îngreuna substanţial obţinerea unor avantaje. În logica lui Raison d’état regăsim şi elementele de susţinere a apărării personalităţii lui Richelieu în faţa oponenţilor săi. Astfel, adepţii acestei revoluţii ideologice susţineau că promovarea politicii interesului naţional reprezintă cea mai înaltă lege morală, de aici rezultând coerenţa principiului cu valorile morale universale şi nu contradicţia cu aceasta, aşa cum susţineau unii dintre contemporanii lui Richelieu. Tot în aceeaşi idee de argumentare a legitimităţii acestui principiu se înscrie şi ideea că Franţa era cea mai pură şi mai consecventă în apărarea valorilor catolicismului, în consecinţă apărarea intereselor naţionale ale Franţei echivala cu însăşi apărarea intereselor catolice.

Aşadar, diplomaţia europeană a adoptat aceste interpretări la o situaţie generală, în care datoria supremă a unui conducător era sporirea şi promovarea interesului naţional, din moment ce binele statului era etichetat drept cea mai înaltă valoare.

Aceste teorii nu făceau decât să deschidă calea legitimării principiului echilibrului puterilor.În termeni sintetici, acest principiu se explică prin faptul că cei mai puternici căutau să domine, iar cei mai slabi aveau ca singură opţiune, pentru a putea rezista, formarea de alianţe pentru sporirea forţelor individuale, pentru ca o astfel de alianţă să poată constitui o contrapondere reală a forţei pe care o avea puterea dominantă. Din acest aranjament politic avea să rezulte un echilibru al puterii, iar dacă alianţa

5

celor mai slabi nu era destul de puternică, atunci puterea dominantă obţinea hegemonia. Tocmai datorită fragilităţii acestui echilibru, rezultatul nu putea fi prestabilit, de aceea viabilitatea stării de echilibru a puterilor era frecvent testată prin războaie care aveau ca rezultat reaşezarea echilibrului, modificarea fostelor alianţe cu altele noi.

În situaţia dată, rezultatul putea fi crearea unui imperiu, fie el francez sau german, sau realizarea unui echilibru. Această modalitate de plămădire a echilibrului de puteri a durat peste o sută de ani, până s-a ajuns la stabilirea unei ordini internaţionale pe continentul european.

În plan filozofic, conceptul de echilibru al puterilorîşi avea rădăcinile în rezultatele iluminismului, promotorii acestui curent evidenţiind din credinţa secolului al XVIII-lea că armonia şi justeţea nu putea rezulta decât dintr-o confruntare a intereselor contradictorii. În acest sens, conceptul de echilibru al puterii apare ca o extensie firească a înţelepciunii convenţionale.

Obiectivul primordial al echilibrului de puteri îl constituia prevenirea dominaţiei unui singur stat şi menţinerea ordinii internaţionale, nefiind destinat să elimine conflictele ci doar să le diminueze. Combinând filozofia cu pragmatismul care incumbă conceptul de echilibru al puterii, acesta nu-şi propune să elimine conflictele, considerând utopic acest lucru, ci să exploateze defectele naturale ale firii umane, pentru realizarea unei cât mai durabile arhitecturi stabile a ordinii mondiale.

În acest context istoric apar şi primele teorii cu privire la natura asemănătoare a statelor europene, care indiferent de organizarea lor politică, republici sau monarhii, nu reprezintă altceva decât nişte provincii ale unei Europe unite printr-un interes comun (deşi fiecare stat era independent) acela de menţinere a ordinii internaţionale şi a libertăţii fiecărui statmembru în parte.

Această viziune a dus la formarea conceptului de echilibru al puterii, prin care, în alpicarea sa în practică, se înţelege realizarea, prin negocieri periodice, a unei structuri de relaţii reciproce astfel încât niciunul dintre actorii statali, luaţi individual, să nu ajungă în poziţia de a-i controla absolut şi a-i domina hegemonic pe ceilalţi.

Paradoxal, aplicarea în practică a acestui concept s-a lăsat mult timp aşteptată, întrucât, pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, confruntările militare ale principilor europeni nu urmăreau nici pe departe implementarea vreunei formule de ordine internaţională. Diferitele dinastii s-au concentrat asupra expansiunilor teritoriale şi asigurarea securităţii personale, legitimând în fapt construirea prin forţă a relaţiilor internaţionale, context în care au devenit tot mai dificil de realizat calculele sau proiecţiile previzibile ale vreunei ordini internaţionale.

Din cele menţionate rezultă cât de dificil este de aplicat conceptul de echilibru al puterii, întrucât acesta nu răspunde necesităţii asigurării unui sistem de securitate sau a securităţii unei ordini internaţionale, nici realizării unei relative stabilităţi a statelor aflate în competiţie în condiţiile în care forţele relative ale puterilor sunt în continuă modificare.

Existând nişte detalii de natură istorică a situaţiei fluide în care se aflau raporturile internaţionale dintre statele europene, tabloul general al Europei secolelor XVII–XVIII, după etichetarea principiului raison d’état ca pe un calcul rece asupra raportului între risc şi beneficii, era al unui continent măcinat de confruntări interstatale, cu schimbări dese de alianţe, în vederea obţinerii de beneficii imediate şi compensaţii corelative. Aceasta nu avea nimic comun cu eventualele căutări ale unui echilibru al puterii.

Acestea fiind condiţiile istorice în care s-a născut în mod concret, practic, principiul echilibrului brut, trebuie precizat că principiul echilibrului puterilornu a apărut ca urmare a autocontroluluimediului politic internaţional, acest lucru fiind o utopie de crezut în starea de anarhie şi jaf existentă, în care fiecare stat urmărea să-şi sporească propria putere. Se cunoaşte faptul că sistemul funcţiona involuntar şi nici măcar Franţa nu era suficient de puternică să-şi impună celorlalte voinţa sa pentru formarea unei astfel de arhitecturi internaţionale, motiv pentru care, de îndată ce începea să se profileze sporirea puterii unui stat, vecinii săi formau imediat o alianţă, dar nu în numele vreunui principiu

6

sau în respectul vreunei teorii internaţionale ci pur şi simplu din interes propriu, pentru a bloca ambiţiile celui mai puternic.

4. Consolidarea principiului de echilibru al puterii prin aplicarea lui concretă.

Ceea ce a dat coerenţă procesului de cristalizare a conceptului de echilibru al puterii şi, totodată, un sens superior creării periodice de noi alianţe, nu doar pentru interesele de moment individuale ale statelor, a fost politica externă britanică, care prin însăşi esenţa sa urmărea menţinerea într-o stare de echilibru a puterilor statelor aflate pe continent, astfel încât niciunul dintre acestea să nu poată ajunge să reprezinte un pericol real pentru Anglia.

În concret, politica Londrei consta în plasarea periodică a ponderii puterii sale, de partea celei mai slabe şi, în consecinţă, celei mai ameninţate părţi de pe continent, astfel încât să se refacă un echilibru. Nu este lipsit de interes cunoaşterea conjuncturii istorice în care s-au creat premisele reale ale cristalizării şi utilizării teoriei echilibrului de puteri. Anglia secolului al XVII-lea era unica ţară care nu vedea aplicarea principiului raison d’état ca pe un imperativ al extinderii sale pe continent.

Dimpotrivă, ironia sorţii a făcut ca la conducerea regatului englez în acea perioadă să se afle un olandez, William III, care suferise în ţara sa natală o serie de frustrări de pe urma ambiţiilor lui Ludovic al XIV-lea, motiv pentru care s-a preocupat de formarea unei coaliţii continentale împotriva Franţei, pentru a zădărnici astfel planurile Regelui Soare. Ulterior, plecând de la ideile iniţiatorului acestei teorii (William III), Anglia şi-a conturat în conceptul său de interes naţional. Printre altele, necesitatea menţinerii echilibrului european, era la acel moment, singura ţară preocupată de prevenirea emergenţei unei puteri hegemonice în Europa. Pentru realizarea acestui obiectiv, Londra şi-a pus în valoare întreaga capacitate diplomatică pentru a creea orice combinaţie de naţiuni ar fi fost necesară pentru formarea unei coaliţii care să se poată opune în mod real unei asemenea posibilităţi.

Aşadar, teoria echilibrului de puteri avea să se nască prin schimbarea coaliţiilor formate sub conducerea britanică împotriva tentativelor Franţei de dominarea Europei. În acest fel, raison d’état avea să se întoarcă împotriva patriei natale acreatorului său, întrucât viziunea britanică asupra acestui principiu îl făcea aplicabil şi în cazul acelor state care luptau în numele aceleiaşi libertăţi pe care Richelieu o invocase iniţial pentru asmuţirea Germaniei împotriva habsburgilor. Utilizând principiul raison d’état însă aplicat dintr-o altă perspectivă, englezii au reuşit să creeze un sistem de alianţe periodice, a cărui dinamică a stat la baza tuturor războaielor purtate în sec. al XVIII-lea şi al tuturor alianţelor care erau conduse de englezi împotriva tendinţelor hegemonice ale Franţei.

Echilibrul puterii a putut rezista întrucât alianţele astfel crate de Anglia erau suficient de puternice pentru a stăvili apetitul hegemonic al Franţei şi, de asemenea, pentru că o perioadă de aproape un secol şi jumătate de expansionism secătuise Franţa treptat de bogăţie.

Logica englezilor era foarte clară şi pornea de la o realitate evidentă, aceea că Marea Britanie, aşa cum era ea înainte de unirea cu Scoţia în 1707, dispunea de un potenţial uman şi de resurse naturale mult mai redus, aspect care, în ipoteza apariţiei unei singure forţe dominante continentale ar fi plasat Londra la discreţia sa.

În acest context, se poate aminti cea mai durabilă şi puternică coaliţie formată împotriva Franţei lui Ludovic al XIV a fost cea formată din Anglia, Saxonia, Suedia, Spania, Savoia, împăratul Austriei, şi Republica Olandeză. Această alianţă, cunoscută sub numele de Marea Alianţă, a durat între 1688–1713 şi a reprezentat cea mai amplă coaliţie formată vreodată în perioada Europei moderne împotriva unei singure puteri.

Astfel, politica externă a Franţei bazată pe raison d’état a fost ţinută în frâu de interesele celorlalte state europene, astfel încât chiar dacă Franţa rămânea cel mai puternic stat din Europa, nu a putut să

7

devină putere dominantă, constituind astfel exemplul clasic şi didactic de funcţionare a echilibrului puterilor.

Promovarea principiului de echilibru al puterii ca şi concept caracteristic politicii externe a Marii Britanii avea să se lovească de o serie de controverse politice interne, nu în ceea ce priveşte finalul său, ci forma de aplicare. În linii mari existau două şcoli de gândire, fiecare atribuite partidului care o promova. Liberalii susţineau că Anglia nu avea ce să caute pe continent, ci era suficient să se angajeze doar atunci când echilibrul de puteri era ameninţat şi doar atât cât ameninţarea avea să fie îndepărtată. Per a contrario, conservatorii solicitau o participare britanică permanentă în cadrul unor aranjamente continentale, pentru a da posibilitatea Marii Britanii nu doar să menţină echilibrul de putere ci şi să influenţeze evenimentele şi astfel, să menţină pacea. Întrucât, diferenţa între cele două abordări era de natură practică, nu filozofică sau, altfel spus, de natură tactică şi nu strategică, oricare ar fi fost abordarea, politica externă a Marii Britanii a transformat atitudinea clasică de izolare a acesteia de evenimentele şi evoluţiile continentale într-o abordare proactivă. Anglia a devenit astfel moderatorul echilibrului european, fără de care este foarte posibil ca Franţa să fi obţinut hegemonia asupra Europei în sec. XVIII–XIX, la fel cum Germania ar fi fost în măsură să o facă în epoca modernă.

Aplicarea concretă a teoriei echilibrului de puteri a ajutat la consolidarea şi perfecţionarea acestuia, iar Marea Britanie a transferat principiulechilibrului de putere într-un plan premeditat, conştient. Întrucât Franţa a fost cea care pe tot parcursul secolului al XVIII-lea a ameninţat echilibrul puterii, toate războaiele pe care aceasta le-a purtat s-au încheiat cu tratative şi înţelegeri care aveau să întărească nesemnificativ forţa acesteia şi să o împiedice să-şi atingă obiectivul său major, dominaţia asupra Europei.

Întrucât aplicarea principiului raison d’état nu mai servea obiectivelor hegemonice ale Franţei, aceasta a revenit la mai vechile concepte despre universalitate, folosindu-se în campaniile sale împotriva Europei, nu de raison d’état şi nici de gloria regilor săi detronaţi ci de pretextul (sau motivul) păstrării valorilor promovate de Revoluţia Franceză din 1789, pentru a-şi răspândi în Europa ideile republicane.

În aceste fel, sub mantia promovării principiilor universale ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, armatele franceze sub comanda lui Napoleon Bonaparte, s-au aflat la un pas de instaurarea unei comuniuni (comune) europene cu centrul la Paris. La începutul secolului al XIX-lea, până în 1807, armatele franceze creaseră regate sateliţi, în Italia şi Spania pe Valea Rhinului şi reduseseră Rusia la o putere secundară.

Şi în acest caz, echilibrul puterilor a funcţionat însă într-o alianţă diferită, singura în măsură la acea vreme, să stăvilească apetitul hegemonic al Franţei, anume coaliţia dintre Anglia şi Rusia. Pentru a înţelege de ce Marea Britanie a ales această formulă ar fi nevoie de unele precizări de natură istorică, fără a intra în detalii care să devieze de la scopul acestui curs.

La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia cunoştea şi ea o emergenţă militară şi politică, inspirând o reacţie contradictorie care avea să caracterizeze percepţia internaţională până în zilele noastre, între speranţă şi teamă. La acel moment, Imperiul Ţarist înainta înspre Europa vertiginos, în doar un secol mutându-şi graniţele undeva de-a lungul Vistulei, deci cu aproximativ 800 km mai la vest de Nipru, unde se afla iniţial. Dacă la începutul secolului al XVIII-lea Rusia s-a luptat cu Suedia pentru propria existenţă, la mijlocul aceluiaşi secol participa la Războiul de 7 ani, iar armata ţaristă ajunsese la Berlin. La sfârşitul secolului, Imperiul Ţarist avea să îşi însuşească rolul de Mare Putere şi să devină principalul actor în împărţirea Poloniei (1772).

Din punct de vedere politic, Imperiul Ţarist se organiza în forma unei autocraţii nemiloase, specifice instituţiilor sale interne. Această formă de organizare diferea fundamental de autocraţiile din Europa, care erau în plină afirmare şi manifestau tendinţe clare de independenţă, cum este cazul monarhiilor care se conduceau după dreptul divin. Bunul plac al ţarului juca un rol hotărâtor în politica externă a Rusiei, instabilitatea orientării politice constituind o constantă în modul de funcţionare a

8

instituţiilor ruseşti. Aşa se explică cum anume Alexandru I s-a lăsat convins aparent destul de uşor de premierul

britanic, în 1804, erijându-se într-un admirator al Iluminismului şi considerându-se conştiinţa morală a Europei. În acest context, s-a putut realiza o alianţă anglo-rusă în care ţarul spera să obţină sprijinul britanic pentru abolirea feudalismului şi adoptării conducerii universale în lume, iar premierul englez nădăjduia la sprijinul rus împotriva lui Napoleon. Instabilitatea emoţională a ţarului aveau să demonstreze că apetitul său pentru liberalizarea instituţiilor statelor lumii nu avea să vizeze interesele propriului său popor, fiind doar o toană, întrucât în numai câţiva ani ţarul avea să treacă la extrema cealaltă, promovând conservatorismul.

Aşadar, acestea au fost condiţiile istorice în care cele două state şi-au unit eforturile într-o alianţă anti-Napoleon, premierul englez ignorând apelul rusesc pentru reformarea Europei, însă accelerând necesitatea construirii echilibrului de puteri, singura şansă de a aduce pacea pe continent.

Astfel, instabilitatea şi slăbiciunea Europei Centrale, care au permis în mod repetat incursiuni ale armatei franceze şi încercări de instaurare a supremaţiei Franţei, au fost suplinite de o alianţă permanentă îndreptată împotriva agresiunii franceze, formată din Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia.

La sfârşitul războaielor napoleoniene statele europene erau în măsură să reglementeze în mod oficial relaţiile dintre ele, şi implicit, să proiecteze pentru unica dată în istoria sa, o ordine internaţională bazată pe echilibrul de puteri. Aceasta pentru că Europa a tras o concluzie majoră în urma războaielor pe care le-a purtat în secolele XVIII–XIX, anume faptul că echilibrul puterilor nu trebuia lăsat la voia întâmplării, iar stabilirea acestuia nu trebuia să se facă urmare a ciocnirilor dintre state.

De asemenea, o altă lecţie învăţată era aceea că puterea era destul de greu de evaluat, iar tendinţele revanşarde erau suficient de variate pentru ca puterea să poată să constituie un element de bază în edificarea unei ordini internaţionale. De aceea, echilibrul puterilor funcţionează cel mai bine atunci când există un acord asupra valorilor comune.

Tot ca o concluzie este şi faptul că echilibrul puterii inhibă capacitatea de încălcare a ordinii mondiale, iar acordul asupra valorilor comune inhibă dorinţa de încălcare a ordinii mondiale.

În egală măsură, puterea fără legitimate tentează la o măsurare a forţelor militare, în timp ce legitimitatea fără să fie acoperită de putere poate duce la adaptarea unei poziţii şubrede fără susţinere concretă.

5. Conceptul Europei5.1. Condiţiile socio-istorice ale apariţiei conceptului de Concert al Europei

Actul de naştere al Concertului European l-a constituit Congresul de la Viena, unde Rusia, Prusia, Austria, Anglia şi Franţa şi-au propus să modifice vechea ordine continentală cu una nouă, mai trainică şi actualizată la realităţile epocii.

Modificarea conceptuală a ordinii internaţionale aducea îmbunătăţiri considerabile teoriei echilibrului de puteri. Concertul European a reuşit performanţa de a menţine pacea pe continent timp de aproape un secol, excepţie făcând doar momentul Războiului Crimeii din 1854.

Nici una dintre participantele la tratativele care au avut loc la Congresul de la Viena nu şi-a propus să abroge teoria echilibrului de puteri, care era atât de bine gândit încât era aproape imposibil de răsturnat. Paradoxal însă, Concertul European introducea o ordine internaţională care se baza cel mai puţin pe conceptul clasic de putere, chiar dacă construcţia sa s-a bazat în mod explicit pe echilibrul puterilor.

Plusvaloarea noii abordări provenea din faptul că ţările europene împărtăşeau un set de valori comune, conceptul de Concert European realizând nu doar un echilibru fizic ci şi unul moral, în care puterea şi dreptatea coexistau în armonie.

9

S-a reliefat faptul că echilibrul puterilor limitează şansele pentru folosirea forţei, iar o acceptare generală a conceptului de dreptate reduce din dorinţa de a folosi forţa. De asemenea, o ordine internaţională care nu este percepută de către state ca fiind justă va fi privită cu scepticism, iar mai devreme sau mai târziu va fi contestată. În acelaşi timp însă, popoarele pot percepe în mod diferit justeţea ordinii internaţionale, întrucât aceasta depinde pe de-o parte de instituţiile sale interne, iar pe de altă parte de maniera în care poporul evoluează şi percepe demersurile tactice din politica externă.

Plecând de la această realitate, s-a impus ideea că pentru a asigura un climat de securitate internaţional este nevoie de instituţii interne compatibile pentru a putea crea premisele unei interpretări şi concepţii comune despre dreptate. Aceiaşi abordare o regăsim şi la Wilson chiar dacă noţiunea de dreptate era diametral opusă celei la care se raportau statele participante la Congresul de la Viena.

Ideea de la care s-a plecat a fost aceea de a evita înlocuirea unei ţări dominante cu o alta şi de a evita să i se atribuie Rusiei rolul de arbitru al Europei. De asemenea, o reglementare dreaptă a situaţiei din Europa trebuia să înceapă cu deposedarea Franţei de cuceririle sale postrevoluţionare şi, în acelaşi timp să restabilească independenţa Ţărilor de Jos. În acest fel, se transforma o permanentă nelinişte a englezilor într-un principiu al construcţiei păcii.

Experienţa lipsei unei forţe de răspuns din partea celor peste 300 de state germane fărâmiţate şi în consecinţă, lipsite de posibilitatea concretă de a reprezenta o rezistenţă în calea incursiunilor franceze, a dus la necesitatea formării unei mase critice de formaţiuni statale în Centrul Europei care să poată să-şi asume acest rol. Astfel, la Congresul de pace de la Viena s-a urmărit transformarea arhitecturii statelor germanice, prin unificarea unor dintre acestea şi formarea unui număr mai mic de state, însă mai mari şi mai puternice capabile să opună rezistenţă armatei franceze. Statele germane care fuseseră înglobate de Franţa sau care se prăbuşiseră la întâmplare aveau să fie încorporate Prusiei sau Austriei, restul având să formeze unităţi statale mai mari.

Pentru a asigura stabilitatea noului aranjament politic al Europei, Anglia, Prusia, Austria şi Rusia se obligau să garanteze noul aranjament teritorial din Europa prin intermediul unei alianţe permanente îndreptate împotriva agresiunii franceze, model preluat ulterior de Franklin D. Roosevelt pentru o reaşezare a ordini internaţionale postbelică bazată pe o alianţă împotriva Germaniei şi a Japoniei. Pentru Anglia, o astfel de alianţă reprezenta prima angajare permanentă pe continent, aceasta fiind dispusă să-şi diminueze flexibilitatea tactică şi să-şi construiească politica externă pe presupunerea unui inamic permanent. Această abordare revoluţiona politica externă a Marii Britanii care, prin excelenţă, era dispusă să intervină doar atunci când era necesar şi doar atunci când avea loc în mod concret o ameninţare la adresa echilibrului de puteri, rezervându-şi de fiecare dată dreptul de a sări în sprijinul oricărei părţi considera necesar.

Ca o consecinţă, în Italia a fost întărită poziţia Austriei, iar în Germania cea a Prusiei. Republica olandeză a primit teritoriul care în mare parte reprezintă Belgia de astăzi, Franţa a fost nevoită să revină în frontierele dinainte de Revoluţia din 1789, iar Rusia a primit jumătate din Polonia.

Un element important de remarcat este acela că Prusia, printr-o diplomaţie necruţătoare, o acordare prioritară a atenţiei asupra artelor militare, precum şi printr-o disciplină de excepţie, a fost propulsată în poziţia unuia dintre statele de temut dintre Marile Puteri ale vremii, chiar dacă din punct de vedere teritorial era cel mai mic dintre acestea.

Dilema pe care o ridica o Germanie unită şi care avea să dăinuie până în zilele noastre consta în situaţia alegerii uneia dintre cele două ipostaze: o Germanie divizată şi slabă, care avea să constituie ispita la expansiune pentru statele vecine îndeosebi Franţa sau o Germanie unită puternică, dar care avea să constituie prin ea însăşi o ameninţare la adresa statelor înconjurătoare.

Aşadar, se poate afirma că arhitecţii Congresului de la Viena din 1815 aveau să ajungă la concluzia că pentru a asigura pacea şi stabilitatea în Europa Centrală trebuie distrusă vechea ordine

10

internaţională, concepută de Richelieu cu două secole mai înainte. În timp ce cardinalul se preocupa de atomizarea Europei Centrale şi menţinerea fragmentării şi slăbiciunii sale, transformând-o astfel într-un teren fertil escapadelor militare franceze, oamenii de stat veniţi la Viena au decis consolidarea Germaniei, fără a fi însă de acord cu unificarea ei.

În consecinţă, noua arhitectură a teritoriului germanic cuprindea Prusia şi Austria, ca cele mai importante state, după care urmau un număr mult mai restrâns de state, aproximativ 30 faţă de cele 300 existente anterior, care luaseră fiinţă prin unificări parţiale, fiind deci mărite şi întărite. Această nouă entitate a fost denumită Confederaţia Germană, arhitectură care oferea serioase garanţii împotriva agresiunilor din afară, întrucât puterea îmbina în mod fericit forţa militară a Prusiei cu legitimitatea şi prestigiul superioare ale Austriei şi preântâmpina totodată unificarea Germaniei prin menţinerea diferiţilor prinţi şi monarhi germani şi prevenind astfel agresiunea franceză.

O abordare inedită avea să se manifeste şi în ceea ce priveşte tratamentul oferit celui înfrânt, plecând de la ideea că soluţia trebuie să se situeze undeva între intransigenţa atât de necesară victoriei şi concilierea absolut necesar obţinerii unei păci durabile. Este bine cunoscut faptul că soluţia exclusivă, primitivă pentru înfrânt, constituie o povară în plus pentru învingători, întrucât aceştia vor fi obligaţi să ţină în frâu o ţară hotărâtă să submineze reglementareacare i se impunea. În aceiaşi situaţie s-a aflat şi Germania după Primul Război Mondial. Această regulă a dus la ideea că o Franţă relativ satisfăcută crea impresia unei siguranţe sporite privind securitatea Europei,comparativ cu o Franţă ostilă şi plină de resentimente. Astfel s-a decis că Franţa să fie deposedată de cuceririle sale post Revoluţie chiar dacă teritoriul anterior Revoluţiei era mult mai întins decât pe cel pe care îl administrase Richelieu.

Mai mult chiar, în anul 1818, Franţa a fost admisă la Sistemul de Congrese, la întâlniri europene periodice, care vreme de o jumătate de secol, aveau să constituie în fapt un guvern al Europei.

5.2. Conceptul de Concert European

Echilibrul puterii, dublat de o percepţie unitară asupra conceptului de legitimitate au făcut ca, după Congresul de la Viena, Europa să cunoască apariţia a două documente esenţiale pentru definirea noţiunii de Concert European: Cvadrupla Alianţă (coaliţia formată din Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia) şi Sfânta Alianţă care se limita doar la Prusia, Austria şi Rusia.

Dacă Cvadrupla Alianţă avea scopul de a stăvili apetitul ofensiv al Franţei care continua să fie privită ca o putere de agresivitate cronică, esenţialmente destabilizatoare (identic tabloidului atribuit Germaniei în secolul XX), Sfânta Alianţă a fost cu totul diferită.

Personalitatea marcantă a Sfintei Alianţe a constituit-o Metternich, care a reuşit să materializeze dorinţa reafirmată a lui Alexandru I de a reforma instituţional Europa, fără să se alieze Cruciadei propuse de acesta asupra statelor europene şi fără să se opună ţarului întrucât ar fi dat prilejul acestuia să o întreprindă de unul singur. Astfel o luat naştere Sfânta Alianţă, la propunerea Cancelarului austriac care a interpretat imperativele religioase ale lui Alexandru I (care afirma că trebuie schimbată fundamental natura relaţiilor dintre state, solicitând o înlocuire a acestora cu o abordare bazată pe învăţăturile înălţătoare ale religiei veşnice Mântuitorului nostru). ca pe o obligaţie a menţinerii status-quo-ului de către semnatarii Sfintei Alianţe. Era pentru prima oară în istoria modernă când puterile europene îşi stabiliseră o misiune comună.

Astfel, Metternich a găsit soluţia de a-l obliga pe ţar să sprijine ordinea legitimă şi, ceea ce era cel mai important l-a împiedicat pe acestasă îşi materializeze ideile revoluţionare şi să şi le manifeste unilateral fără nicio constrângere. Aşadar, Sfânta Alianţă a strâns laolaltă toţi monarhii conservatori pentru a împiedica revoluţia, obligându-i în acelaşi timp să acţioneze în concert, protejând de fapt teoretic Austria de sufocantul său aliat rus.

11

Conceptul teoretic de Concert European consta în fapt în crearea unui cadru oficial, în care curţile regale considerate relevante în acea perioadă şi cărora li se atribuiau drept de reglementare în plan internaţional să poată reglementa diferitele situaţii conflictuale într-o modalitate paşnică, fără a mai apela la procedee violente care ar reclama vărsare de sânge.

Această inovaţie avea o doză de subiectivism destul de ridicat, întrucât deciziile care se luau aveau să reglementeze aspecte care priveau soarta Europei doar după bunul plac al unei elite restrânse, formată din monarhii celor trei state, care nu întotdeauna corespundeau cu dorinţele majorităţii populaţiei supuse acestora. Cu toate acestea, era un pas înainte în asigurarea stabilităţii generale, întrucât erau evitate războaiele, care duceau la pierderi de vieţi omeneşti nevinovate,înlocuind violenţa pe care o presupunea satisfacerea ambiţiilor monarhiilor cu un element de constrângere morală în relaţiile dintre Marile Puteri.

Simpla organizare politică similară în cele trei monarhii şi, implicit, compatibilitatea instituţiilor care asigurau funcţionarea acestora, nu a reprezentat în sine un element fundamental pentru evitarea războaielor. Se cunoaşte că în secolul al XVIII-lea toate monarhiile exercitau stăpânirea prin drept divin, deci prin forme instituţionale perfect compatibile, aspecte care nu le-a împiedicat însă să poarte nenumărate războaie de uzură, considerându-şi instituţiile interne inatacabile.

Ideea lui Meternich de a identifica pacea cu ordinea legitimă a reprezentat elementul esenţial care făcea ca Sfânta Alianţă să se deosebească de o simplă regrupare a unor monarhii compatibile instituţional. Explicând acest lucru, se poate afirma că el se aştepta din partea capetelor încoronate ale vechilor Dinastii să păstreze măcar structura de bază a relaţiilor internaţionale, chiar dacă nu totdeauna puteau păstra pacea. În acest fel, legitimitatea devenea elementul prin care se putea păstra ordinea internaţională. În termeni generali, principiul legitimităţii se referea la recunoaşterea dreptului de a domni, unei persoane care descindea din familie regală, cu aşa numit sânge albastru.

Abordarea prinţului Klemens von Metternich avea să fie emblematică pentru înţelegerea punctelor de vedere ale statelor europene de mai târziu. În primul rând, cancelarul austriac urmărea să instituţionalizeze valori pe care el le considera deja suficient de vechi pentru a nu constitui obiect de controversă majoră.

Pe de altă parte, instituţiile europene se dezvoltaseră treptat, aproape cutumiar, de aceea nu se credea în ideea că drepturile pot fi legiferate ci că ele reprezintă doar efectul, urmarea unei evoluţii fireşti. Drepturile, în opinia lui Metternich, existau pur şi simplu în natura lucrurilor, afirmarea lor prin legi sau constituţii constituind o chestiune pur tehnică, care nu putea fi confundată cu exprimarea unei anumite libertăţi, libertatea persoanei sau instituţiei de a decide pentru soarta sa. Această manieră de a gândi reflecta convingerea că legile şi drepturile existau în mod natural, nu reprezentau rodul unei activităţi umane specifice, prin care oamenii participau la procesul de legiferare. Exemplu cel mai des invocat pentru susţinerea acestui punct de vedere de către Metternich era Revoluţia Franceză care a debutat prin proclamarea Drepturilor Omului şi a sfârşit prin dictatura forţei.

Politica externă a Austriei, promovată de Metternich prin intermediul Sfintei Alianţe îşi propunea să soluţioneze crizele inevitabile prin construirea unui consens moral şi să îndepărteze pe cele care puteau fi evitate, prin sprijinirea monarhiilor a căror naţiuni erau dispuse să suporte şocul principal al confruntării: Marea Britanie faţă de Franţa (privitor la Ţările de Jos), Anglia şi Franţa faţă de Rusia (privitor la Balcani), statele mai mici faţă de Prusia (în Germania).

Pentru o înţelegere corectă a celor afirmate trebuie menţionat că Austria era cea mai vulnerabilă, iar instituţiile sale interne erau tot mai puţin compatibile cu tendinţele liberale şi naţionale ale secolului al XIX-lea. De asemenea, Prusia devenea o ameninţare reală la adresa poziţiei Austriei în Germania, Rusia asupra slavilor din Balcani, iar Franţa râvnea să recapete moştenirea lăsată de Richelieu din Centrul Europei.

Abilitatea cancelarului austriac a făcut ca în cadrul Sfintei Alianţe să transforme nişte necesităţi

12

diplomatice în principii operaţionale de politica externă. Astfel prin Concertul European, Prusia a fost împiedicată să exploateze naţionalismul german, concept care ar fi pus în pericol poziţia providenţialului Bismarck pentru nemţi, iar ţarii ruşi au fost împiedicaţi să exploateze într-un mod mai decisiv dezintegrarea Imperiului Otoman şi în acest mod diminuându-şi şansele de a pune Austria în pericol. În ambele cazuri, principiile menţinerii status-quo-ului a împiedicat monarhiile interesate să îşi forţeze avantajul pentru că ar fi contravenit celui mai important principiu pe care îl conveniseră.

5.3. Politica externă a Austriei în epoca modernă. Germenii politicii de securitate colectivă.

Eforturile diplomatice ale Austriei nu s-au rezumat doar la folosirea unui singur instrument, oricât de ingenioasă şi novatoare ar fi fost Sfânta Alianţă.

Puterea emergentă a Rusiei a îngrijorat întreaga Europă, mai ales pentru că era susţinută de un sistem de instituţii interne autocratice care oricând putea sprijini tendinţele expansioniste ale ţarilor ruşi. Din acest motiv, atât Anglia cât şi Austria îşi propuneau să găsească şi alte forme, în afară de constrângerile Sfintei Alianţe, prin care să ţină în frâu schimbătoarea şi ofensiva Rusiei. Abordările celor două Mari Puteri ale vremii erau însă diferite, chiar dacă obiectivul era comun. Din acest motiv, dată fiind importanţa momentului pentru tot ceea ce avea să urmeze, este util ce prezenta succint liniile de politică externă ale Angliei şi Austriei cu privire la Rusia.

Anglia, ca putere insulară care dorea să-şi menţină cât mai mult atuurile oferite de poziţia sa geografică, care o plasa departe de scena confruntărilor, continua să evite cât mai mult posibil o implicare concretă în conflictele de pe continent. Astfel, britanicii erau pregătiţi să se opună doar atacurilor deschise şi doar în situaţia în care acestea ameninţau echilibrul.

Ideea constantă a politicii externe engleze era de a nu se angaja în numele unor ipoteze şi valori abstracte, a unor principii de precauţie abstracte şi speculative, fiind totuşi de acord să intervină neechivoc atunci când aveau să apară ameninţări concrete la adresa echilibrului Europei.

Austria, aflată în centrul continentului, neîncrezătoare în bunele intenţii ale Rusiei nu putea risca o asemenea abordare, motiv pentru care, a preferat să stabilească o relaţie de apropiere cu ţarul rus, mizând astfel pe faptul că procedând în acest mod va evita apariţia oricărei ameninţări din partea sa.

Pentru a realiza această apropiere, cancelarul Metternich a acţionat în două direcţii. Prima, a plasat Austria în avangarda naţionalismului, chiar dacă era de neimaginat cum anume s-ar fi putut opune Austria pe cont propriu împotriva unei eventuale expansiuni misionare a Rusiei care şi-ar fi propus „apărarea” slavilor din Austria. În abordarea acestei direcţii de politică externă, Metternich pleca de la ideea că este mai important să anulezi pretenţiile altora decât să-ţi impui propriile pretenţii. Astfel, el a reuşit să tempereze iniţiativele cruciate şi mesianice ale ţarului, prin implicarea directă a acestuia în consultării îndelungate, reuşind astfel să obţină respectarea de către aceştia a principiilor Concertului European şi acceptarea, tolerarea consensului european.

Cea de-a doua direcţie de acţiune a strategiei austriece s-a bazat pe unitatea conservatoare a capetelor încoronate. Folosind această pârghie, Metternich a reuşit să determine ţarii, de care se temea, să devină parteneri în unitatea intereselor conservatoare. În această ipoteză de lucru, Anglia devenea ultima soluţie care avea să fie folosită pentru a se opune provocărilor la adresa echilibrului puterii.

În concluzie, Austria se străduia să obţină combinaţia ideală: sprijinul britanic pentru menţinerea integrităţii teritoriului şi sprijinul rusesc pentru menţinerea liniştii sociale interne.

Exprimând în termenii alianţelor formate, Austria se folosea de Cvadrupla Alianţă pentru securitatea geopolitică şi Sfânta Alianţă pentru stabilitatea internă, combinaţie care era din ce în ce mai greu de menţinut odată cu trecerea timpului şi, în consecinţă, estomparea amintirii lăsate de ororile războaielor napoleoniene. Astfel, cu cât alianţele se apropiau de modelul unui sistem de securitate

13

colectivă şi de o formă de guvern european, cu atât Anglia se depărta de partenerele sale, disociindu-se de intenţiile acestora. Aşadar, dilema lui Metternich era departe de a se fi soluţionat, pentru că, cu cât Anglia se disocia de alianţele continentale, cu cât Austria era mai dependentă de Rusia şi, în consecinţă, avea să devină mai puţin flexibilă când venea vorba de apărarea valorilor conservatoare.

Această realitate nu a schimbat cu nimic curentul general de opinie european cu privire la securitatea colectivă, care tocmai începea să se înfiripe. Avangardiştii vremii, din care în mod paradoxal făceau paste şi premierul britanic, considerau că ordinea internaţională care urma să se stabilească în urma unui război catastrofal nu putea să fie garantată şi, în consecinţă, protejată decât prin participarea tuturor actorilor relevanţi a comunităţii internaţionale. În această optică, varianta cea mai bună era aplicarea principiului securităţii colective. În acest sens, securitatea era percepută ca fiind una pentru toţi şi, în consecinţă, toate statele aveau acelaşi interes în a se opune agresiunii şi, totodată, un interes comun în a o preveni, pentru păstrarea păcii generale şi echilibrului puterii.

În mod natural, acest lucru nu se putea realiza decât participând la procesul de modelare a deciziilor care aveau să afecteze ordinea internaţională, precum şi la organizarea formulelor prin care statele să se poatăopune eficace oricăror forme de violare a păcii.

Sistemul securităţii colective aveau slăbiciunile sale care derivau din faptul că destul de rar se întâmpla ca interesele statelor să fie uniforme şi la fel de rar ca securitatea să nu aibă vulnerabilităţi. De aceea, statele din cadrul unui sistem de apărare colectivă, fie convinasupra unor generalităţi înălţătoare, fie asistă neputincioşi la modul în care unul dintre acestea, de regulă cel mai puternic şi care nu are nevoie de sistem, abandonează înţelegerea şi acţionează în afara oricărui control. De aceea membrii unui sistem de securitate colectivă crează mai mult premisele pentru o lipsă a acţiunii, decât către o acţiune comună.

Din acest motiv, pentru cabinetul britanic, participarea la Sistemul Congreselor Europene presupunea riscuri fără dividende în sporirea securităţii, deoarece Anglia nu se simţea ameninţată de pericole previzibile şi chiar dacă ipotetic acestea s-ar fi ivit, există percepţia că puteau fi respinse fără ajutor extern sau, la nevoie, s-ar fi găsit destul de repede unul sau mai mulţi aliaţi.

6. Sistemul Congreselor Europene

Problema esenţială pe care o avea de rezolvat Austria în perioada Concertului European era să demonstreze că ceea ce pentru Anglia era abstract şi speculativ, pentru Austria constituia un element de ameninţare foarte concret. Contextul intern însă, nu era prea favorabil pentru elaborarea unei politici externe coerente, întrucât în Austria devenea din ce în ce mai greu de controlat revoltele interne.

În acest context socio-politic, Anglia, pentru a atenua asperităţile generate de dezacordul de principiu menţionat, a propus întâlniri periodice sau congrese ale miniştrilor de externe, în care avea să se analizeze situaţia Europei, să se identifice potenţialele ameninţări sau pretenţii ale capetelor încoronate şi să se propună soluţii acceptabile de toate părţile participante pentru reglementarea eventualelor diferende.

Sistemul de Congrese şi-a propus să realizeze un consens al celor invitaţi să participe la această formă de dialog internaţional, asupra chestiunilor cu care se confrunta Europa. Această formă de abordare a relaţiilor internaţionale avea să constituie embrionul unei forme de tratare a chestiunilor de interes pe o bază multilaterală. Sistemul Congreselor a fost conceput în aşa fel încât să ofere contextul politico – juridic care să permită şi participarea Angliei, dat fiind că aceasta se încăpăţâna să continue să rămână izolată faţă de continent şi să refuze să se angajeze în alianţe cu statele europene.

O scurtă privire asupra evoluţiei acestui Sistem, ne arată că primul Congres de acest fel a avut loc în anul 1818, la Aix-la-Chapelle, urmat apoi de cele organizate la Troppau în 1820, la Laibach în 1821 şi la Verona în 1822.

14

Paradoxul acestei forme de colaborare a fost că însuşi iniţiatorul său, Anglia, a rămas în afara Sistemului de Congrese, tocmai datorită dorinţei sale de a-şi respecta principalul principiu de politică externă faţă de statele continentale, acela de a se feri cât mai mult de o angajare permanentă pe continent şi de a interveni doar atunci când apăreau în mod concret o situaţie care ameninţa echilibrul. În consecinţă, Marea Britanie nu era deloc confortabilă cu un sistem de guvernare european, deoarece aceasta se apropia foarte mult de conceptul de Europa Unită pe care englezii l-au respins cu consecvenţă.

Conservatorismul britanic în această privinţă şi-a spus cuvântul şi ulterior, după cel De-al Doilea Război Mondial, când statele europene, sleite de război şi încă traumatizate emoţional de ororile acestuia, şi-au propus să lanseze proiectul de unificare europeană. Chiar şi atunci Marea Britanie a ridicat obiecţii, utilizând toate pârghiile diplomatice pe care le avea la îndemână şi a întreprins toate demersurile diplomatice care îi stăteau în putere pentru a zădărnici proiectul european. Contextul socio-politic al acestui moment istoric au lăsat fără efecte eforturile britanice întrucât vocea Europei a fost de această dată mult mai puternică şi mai hotărâtă în direcţia unificării sale, determinând astfel într-un final încălcarea de către Anglia a deja faimosului său principiu şi aderarea sa la construcţia europeană în 1973.

Aşadar, în anul 1818, încă după primul Congres European, atunci când Franţa a fost admisă în Sistemul de Congrese, Marea Britanie tocmai ieşea din acesta. Ulterior, singurul moment în care Anglia a fost de acord cu diplomaţia Congreselor, considerând-o compatibilă cu interesele sale,a fost cel din timpul Revoluţiei greceşti din 1821. Atunci, Marea Britanie a interpretat dorinţa ţarului de a „proteja” populaţia creştină din Imperiul Otoman, oricum aflat în dezintegrare, ca o etapă premergătoare în drumul pe care ţarul dorea să şi-l facă către Egipt. Întrucât erau în joc interesele Angliei, aceasta a apelat la ţar în numele unităţii aliate, pe care până la acel moment se străduise să o limiteze doar la stăvilirea instinctelor expansioniste ale Franţei. Chiar şi în acest caz, britanicii au făcut diferenţierea între aspectele teoretice şi cele practice, apreciind că problema Turciei este una pe care britanicii o privesc doar teoretic, la modul ipotetic, nu practic şi, în consecinţă, nu intră în sfera sa de preocupare.

Aspectul prezentat reliefează tocmai punctele slabe din cadrul Alianţei, întrucât modul în care un partener îşi tratează propriile interese strategice ca unică chestiune practică, iar interesele celorlalţi nu constituie pentru el decât o problemă teoretică, este evident că nu poate oferi nicio securitate în plus membrilor săi. Aşadar, rolul Marii Britanii în Concertul Europei şi al Sistemului Congreselor avea să fie vremelnic şi ineficient.

Cu toată atitudinea trufaşă a Marii Britanii, faptul că premierul englez Castlereagh a propus formula Sistemului de Congrese dovedeşte un lucru foarte important, acela că existau şi în Anglia vizionari şi personalităţi politice care empatizau cu Europa. Eforturile premierului de a convinge Marea Britanie să participe la un Sistem European de Congrese au depăşit cu mult limita de acceptabilitate a instituţiilor britanice, fie din considerente strategice, fie filozofice. Era evident că pericolul unei agresiuni era mult mai bine să îl previi decât să îl înăbuşi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin participarea efectivă la un for european permanent, care creează premisele posibilităţii îndepărtării ameninţărilor înainte ca acestea să se transforme în crize.

De aceea, Castlereagh a crezut că propunerea sa cu privire la Sistemul de Congrese va putea fi sprijinită de Marea Britanie, pentru că materializarea acesteia nu implica Anglia dincolo de nişte întâlniri, de discuţii ale miniştrilor de externe ai celor patru învingători şi ceea ce era determinant era faptul că nu aveau un caracter obligatoriu. Din păcate, pentru guvernul britanic până şi astfel de întâlniri pentru discuţii semănau cu o formă de guvern european.

Apropierea crescândă a Austriei de Rusia ridica în mod firesc şi problema menţinerii principiilor conservatoare ale Ţarului. Politica externă a lui Meternich a fost în măsură să tempereze o perioadă intenţiile acestuia de a-şi fructifica oportunităţile care i s-au ivit în Balcani şi la periferia Europei. În toată această perioadă, Austria a înăbuşit revoluţiile din Neapole, Spania şi Grecia, evitând confruntările

15

militare. În acelaşi timp, aşa zisa Problemă Orientală nu avea să dispară, fiind rezultatul luptei pentru independenţa naţională a statelor din Balcani, atunci când diferite naţionalităţi şi-au propus să scape de sub dominaţia turcească. În contextul problemei Orientale Austria avea o dificultate care provenea din faptul că politica externă austriacă de sprijinire a acestor mişcări intra în contradicţie cu propriul angajament de menţinere a status-quo-ului, iar mişcările de independenţă care erau îndreptate împotriva Turciei, puteau viza în viitor Rusia.

Niciunul dintre aliaţi nu avea încredere că ţarul îşi va respectapromisiunea de a păstrastatus-quo-ul, chiar dacă acesta era cel mai angajat în păstrarea legitimităţii.

La momentul la care conjunctura istorică a permis, Imperiul Ţarist avea să înceapă incursiunile sale expansioniste în Balcani, însă preţ de o bună bucată de timp a fost oprit de englezi. Marea Britanie era mai puţin preocupată de problemele specifice Balcanilor şi mult mai preocupată de avansarea rusească spre strâmtori, aspect care era perceput ca o ameninţare la adresa intereselor britanice în Mediterană.

În tot acest răstimp, diplomaţia austriacă a reuşit să facă un slalom între englezi şi ruşi, un adevărat mers pe sârmă, care nu a putut funcţiona mult timp, iar declinul Austriei avea să-i scoată implicit şi din legitimitate, aspect care a condus inevitabil la apariţia unei incompatibilităţi crescânde între instituţiile sale şi tendinţele naţionaliste dominante. Succesorii lui Metternich nu au putut să adapteze instituţiile statului austriac la cerinţele timpurilor noi, aducând într-un final diplomaţia austriacă în linie cu tendinţa generală europeană a politicii de forţă, în curs de afirmare, care nu mai aveau ca punct de plecare legitimitatea.

Proaspăt unsul Napoleon al III-lea a fost la baza unui conflict izbucnit pe tema protectoratului asupra creştinilor din Imperiul Otoman, rol jucat până în 1852 de către Rusia. Refuzul turcilor de a menţine tradiţia şi a ceda protectoratul creştinilor francezi a stârnit nemulţumiri Imperiului Ţarist şi izbucnirea războiului.

Astfel, problema Orientală a dus la prăbuşirea Concertului European, Marile Puteri intrând în Războiul Crimeii în 1854, prima dată după războaiele napoleoniene.

7. Prăbuşirea sistemului de echilibru al puterii. Rolul Franţei în destrămarea Sfintei Alianţe 7.1. Politica externă a lui Napoleon al III-lea şi strategiile sale în acest context Principiulechilibrului de puteri, aşa cum îl proiectase şi aplicase cu multă măiestrie Cancelarul

austriac Metternich, se baza în esenţă pe ideea că pentru menţinerea stabilităţii era nevoie de păstrarea capetelor încoronate legitime ale statelor Europene, pentru înăbuşirea şi reprimarea oricăror mişcării naţionale şi liberale, iar relaţiile dintre state trebuie să fie decise prin consensul conducătorilor cu idei asemănătoare.

Napoleon al III-lea, nepotul vestitului cuceritor Napoleon Bonaparte, a fost numit preşedinte al Franţei în 1848, pentru ca, în 1852, printr-o lovitură de stat, să se declare împărat. La momentul la care Napoleon al III-lea devenea împărat, Franţa se afla într-un evident con de umbră şi vădit izolată pe scena internaţională. Principalul motiv l-a constituit cruzimea nenumăratelor acte sângeroase care s-au manifestat în timpul Revoluţiei Franceze, la care s-au mai adăugat şi cruciadele armatei franceze din 1792 asupra statelor europene. Paradoxal, tocmai teama de eventuale invazii străine a făcut ca francezii să nu-şi exporte Revoluţia.

Dacă Sfânta Alianţă ar fi continuat să-şi păstreze convingerile iniţiale, cu siguranţă că ar fi acţionat pentru răsturnarea instituţiilor republicane, însă, tocmai datorită acestui blocaj al inhibiţiilor, puterile conservatoare au recunoscut, destul de timid ce-i drept, Franţa Republicană, şi pe conducătorii acesteia: poetul şi omul politic Alphonse de Lamartin, urmat de Napoleon, care a fost ales ca preşedinte, iar în final pe Napoleon al III-lea carea devenit în 1852 împărat, în urma unei lovituri de stat.

Napoleon al III-lea era frământat de contradicţii interioare profunde. Pe de o parte, în calitatea de

16

împărat în care se autoproclamase avea nevoie de recunoaşterea statului său de către celelalte monarhii rămase în picioare, cu atât mai mult cu cât cunoaştea foarte bine regula de bază a legitimităţii, aceea că legitimitatea unui monarh este un drept acordat prin naştere, care nu putea fi conferit nici măcar de un consens al celorlalţi regi ai Europei.

Pe de altă parte Napoleon al III-lea luptase pentru independenţa Austriei de sub influenţa Italiei, pe când era carbonar italian, având aşadar sânge revoluţionar. Acest aspect îl făcea să nu-şi dorească prea mult să intre în istorie sub legitimitatea unui împărat, considerându-se un apărător al libertăţii şi autodeterminării naţionale.

Ambivalenţa sa în plan personal s-a reflectat în mod nefast şi în caracterul inconsecvent al politicii sale externe, întrucât, chiar dacă scopul pe care îl urmărea era foarte clar, metodele şi mijloacele folosite pentru a-l atinge au fost în marea lor majoritate confuze şi lipsite de orizontul politic al mult mai talentatului său predecesor, cardinalul Richelieu.

În esenţă cheia de boltă a politicii externe napoleoniene era abrogarea clauzelor teritoriale ale Actului final de la Viena şi modificarea sistemului stabil pe care acesta se baza, fapt care echivala cu prăbuşirea sistemului politic construit prin Sfânta Alianţă.

Lipsa sa de orizont politic a făcut să nu conştientizeze că atingerea acestui obiectiv major francez ar fi ajutat la crearea premiselor pentru unificarea Germaniei, fapt care prin efectele sale economice şi militare avea să detroneze Franţa din poziţia sa de lider în Europa.

O altă cauză majoră a inconsecvenţei lui Napoleon al III-lea în politica externă decurgea din faptul că, lipsit de recunoaşterea fraţilor săi monarhi, Napoleon s-a îndreptat către opinia publică, subordonându-şi demersurile sale externe consolidării poziţiei sale interne. Astfel preşedintele - împărat a oscilat permanent, luând decizii de politică externă în funcţie de efectul pe care acestea îl avea în rândul maselor, iar prin acestea, popularitatea pe plan intern devenea astfel resortul acţiunii sale pe plan extern.

Deşi era o persoană generatoare de idei, acesta nu avea nervul şi forţa interioară a unchiului său pentru a-şi realiza ambiţiile. În acest sens, se poate afirma ca în haosul creat de prăbuşirea sistemului lui Metternich, la care contribuise decisiv Napoleon al III-lea, acesta avea de ales în planul politicii externe a Franţei între a continua politica lui Richelieu de a menţine dezbinată Europa Centrală sau a se transforma în liderul unei cruciade republicane, după modelul unchiului său. Aceste abordări erau pe fond disjuncte, întrucât dacă ar fi urmat exemplul lui Richelieu, Napoleon al III-lea ar fi fost obligat să-şi subordoneze convingerile revoluţionare în favoarea politicii promovate de conducători legitimi existenţi, cei care doreau şi acţionau pentru menţinerea unei Europe Centrale fragmentate.

Legat de acest moment istoric, se impune o menţiune de caracter general cu privire la calităţile necesare unui lider pentru a lua decizii corecte. Un om de stat trebuie să poată discerne între mai multe variante tactice, indiferent dacă fiecare din acestea luate separat poate constitui o opţiune valabilă, pe cea care serveşte cel mai bine interesele pe termen lung ale ţării sale. De asemenea, o altă probă pe care un om de stat veritabil trebuie să o treacă în calitatea pe care o are este să elaboreze o strategie potrivită realizării obiectivelor sale strategice.

Din nefericire pentru Franţa, Napoleon al III-lea a optat pentru utilizarea ambelor strategii. Lipsit de busola internă, datorită nevoii de popularitate pe care o simţea, rezultatul contradicţiilor în abordările sale se reflecta în crizele permanente pe care le declanşa, nereuşind să le soluţioneze, nici să le fructifice, retrăgându-se de fiecare dată în faţa consecinţei finale. Aşa au stat lucrurile cu criza italiană, cea din Polonia şi în final cu cea din Germania. De asemenea, lipsa simţului politic, l-a făcut pe Napoleon al III-lea să nu realizeze că Acordul de la Viena, aşa după cum era conceput de Metternich servea cel mai bine intereselor Franţei. Împăratul - preşedinte a ignorat însă această realitate şi, riscând poziţia geopolitică pe care Franţa o avea în Europa Centrală, a susţinut autodeterminările naţionale.

Astfel, prima mutare greşită a lui Napoleon al III-lea a fost aceea de a sprijin autodeterminările în

17

Italia de Nord ale comunităţilor care doreau să-şi câştige independenţa de sub stăpânirea austriacă raţionând că, în cazul reuşitei sale, s-ar fi format o zonă tampon şi un stat mai puternic care să ferească Franţa de invaziile tradiţionale.

În calculele lui Napoleon al III-lea nu intrau nici posibilitatea unui insucces, care să fi plasat Franţa într-o poziţie umilitoare, nici neliniştea provocată Europei la aflarea veştii că armatele franceze ar ajunge în Italia. Poate tocmai de aceea, ipoteza că Napoleon al III-lea ar putea să se desfăşoare în Italia de Nord nu a fost privită cu seriozitate, iar concretizarea acesteia a surprins diplomaţii europeni.

Acest episod s-ar putea folosi drept exemplu de machiavelism nereuşit. În 1858, Franţa încheie o înţelegere secretă cu Piemontul (Sardinia), care la acea vreme era cel mai puternic stat italian, pentru a se angaja împreună împotriva Austriei. Acordul aducea mai multe avantaje Piemontului decât Franţei, întrucât în situaţia unei reuşite, Italia de Nord avea să se unifice, iar Franţa să câştige posesia asupra teritoriilor Nisa şi Savoia. Pretextul a fost uşor de realizat. Austria, recunoscută pentru irascibilitatea liderilor habsburgi, s-a lăsat provocată de agresiunile Piemontului şi a declarat război acestuia, demers la care Franţa a reacţionat apreciind că aceasta este ca şi când i s-ar fi declarat război ei însăşi şi a invadat Italia.

În acelaşi timp, în acest caz Napoleon al III-lea a aplicat principiulraison d’état, luând în calcul ambele posibilităţi de finalizare a demersului său, continuând să întreţină legături simultane cu cei doi beligeranţi. În acest fel, în cazul în care Italia de Nord avea să iasă câştigătoare, scăpa de jugul austriac, iar Napoleon al III-lea avea să convoace pe propria cheltuială un Congres al Marilor Puteri în care să realizeze ceea ce nu se putuse realiza prin Congresul de la Paris: revizuiri teritoriale pe scară largă. În cazul în care războiul ar fi ajuns într-un punct mort, Franţa avea să obţină anumite avantaje de la Austria însă pe seama Piemontului, în schimbul încheierii războiului. Desfăşurarea ostilităţilor avea să-l pună pe Napoleon al III-lea în faţa ambelor situaţii. Victoria parţială a armatei franceze a declanşat un val de îngrijorare în rândul statelor germane în faţa unui eventual atac napoleonian. Această situaţie a determinat Confederaţia Statelor Germane să solicite Prusieisă intreîn război alături de Austria. Alertat de această turnură a naţionalismului german, Napoleon al III-lea a încheiat pace cu Austria fără să-şi fi anunţat anterior partenerii piemontezi.

Prin acest insucces, Napoleon al III-lea nu numai că nu şi-a atins obiectivele, însă a slăbit puternic poziţia Franţei în scena internaţională. Cu toate acestea Piemontul nu a renunţat la idealurile sale de unificare a Italiei de Nord, naţionaliştii italieni preluând stindardul atât de clamat de francezi, însă la cote mult mai înalte. În acest fel, piemontezii au continuat să încerce să desfăşoare planul francez de formare a unui stat satelit, tampon, de dimensiuni medii, într-o Italie divizată în cinci state mai mici. De asemenea, Austria nu renunţa la Veneţia, în timp ce Franţa cerea întoarcerea ei la Italia, creându-se astfel încă o dispută fără soluţie, din care Franţa nu avea de obţinut nici un avantaj notabil.

Marea Britanie a interpretat anexarea Savoiei şi Nisei drept un semnal al reînceperii unor cuceriri napoleoniene, blocând orice iniţiativă de formare a unui Congres European, atât de dorit de Napoleon al III-lea. De asemenea, un efect colateral nociv pentru viitorul Franţei l-a constituit faptul că tulburările din Europa plecate de la autodeterminare au creat breşa care dădea speranţe naţionaliştilor germani în legătură cu visul lor de unitate naţională.

Al doilea episod care a marcat slăbirea poziţiei internaţionale a Franţei l-a constituit modul în care Napoleon al III-lea a gestionat revolta poloneză din 1863, înregistrând prin aceasta încă un pas în drumul spre izolare pe care Franţa se angajase urmare a politicii externe a liderului său. Pentru a sprijini aspiraţiile la autodeterminare a poporului polonez Napoleon a revenit la tradiţionala prietenie instaurată de unchiul său cu polonezii. Franţa singură nu ar fi putut iniţia un astfel de demers, de aceea a întreprins o incursiune diplomatică pe cât de naivă pe atât de sortită eşecului. La început Napoleon al III-lea a solicitat sprijinul Rusiei pentru ca aceasta să facă anumite concesii supuşilor săi rebeli. Ţarul nici nu a vrut să discute acest

18

subiect, forţându-l pe Napoleon al III-lea să încerce o alianţă cu Marea Britanie. Aceasta însă era prea sceptică cu privire la consecvenţa acţiunilor liderului francez ca să se aventureze într-o astfel de construcţie. Ultima speranţă a lui Napoleon al III-lea s-a îndreptat către Austria încercând să o convingă să renunţe la propriile sale provincii poloneze în favoarea unui stat polonez, încă necreat, precum şi la Veneţia în favoarea Italiei. Această idee nu putea să convingă Austria să rişte un război cu Prusia şi Rusia pentru a ajuta la crearea unui stat satelit francez la graniţele sale.

7.2. Erorile de politică externă ale lui Napoleon al III-lea în duelul geostrategic cu Prusia Cu o gândire superficială, Napoleon a reuşit să izoleze Franţa de restul lumii. Acţiunile întreprinse

sub imperiul impulsului, fără o strategie de termen lung, au dus la pierderea influenţei Franţei asupra situaţiei geopolitice din spaţiul german, care pe vremea lui Richelieu reprezenta cheia de boltă a securităţii poporului francez. Slăbirea permanentă a forţei Europei Centrale, reprezenta singura tactică prin care câştigurile nu necesitau un risc major.

Această oscilare între principiile de bază ale politicii externe franceze formulate de Richelieu, de a menţine Germania dezbinată, şi sprijinirea autodeterminării popoarelor, care inspirase tinereţea revoluţionară a lui Napoleon al III-lea au făcut ca Napoleon al III-lea să scape controlul situaţiei pe continent, pentru că nu a preconizat că evenimente aveau să capete o dinamică proprie.

Pe măsură ce tensiunea internă din statele germane creştea în direcţia unificării, oscilaţia lui Napoleon devenea tot mai evidentă, întrucât pe de o parte se temea de unificarea germană, iar pe de alta simpatiza cu naţionalismul german.

Cu doar patru luni înainte de declanşarea Războiului germano-prusac, Napoleon al III-lea avea să mai comită o eroare din seria celor de dezavantaja Franţa. Considerând Prusia drept statul cel mai autentic naţional, Napoleon al III-lea aprecia în mod public că Prusia reprezenta naţionalitatea germană, reforma religioasă, progresul comercial şi constituţionalismul liberal, plasând-o astfel în fruntea ierarhiei statelor germane.

Napoleon al III-lea a mizat pe faptul că Rusia avea să piardă interpretând în mod greşit poziţia Prusiei în Războiul Crimeii. Strategia lui Bismarck era aceea de a se menţine rezervat faţă de această conflagraţie, prudenţa Prusiei din Timpul Războiului Crimeii întărindu-i lui Napoleon falsa impresie că aceasta era cea mai slabă dintre Marile Puteri şi incapabilă de acţiuni semnificative fără ajutor rusesc.

Aşadar, a trecut de la faza personificării linguşitoare a Prusiei la propuneri directe de sprijinirea acesteia într-un eventual conflict al acesteia cu Austria, pe marginea unirii ducatelor Schleswig – Holstein cu Prusia. Acest eveniment avea loc după moartea ducelui danez sub coroana căruia se afla cele două formaţiuni, pentru care aveau să-şi dispute dreptul la posesiune Prusia şi Austria. În fapt, Napoleon al III-lea nu dorea ca Prusia să fie zdrobită şi umilită, planificând să intervină la momentul oportun, atunci când aceasta ar fi fost deja înfrântă, intervenţie gândită să ofere Franţei şansa de a construi o Germanie după un model gândit de Franţa. În acest sens, Napoleon al III-lea îşi propunea ca în urma unei intervenţii salvatoare a Prusiei, Franţa să primească din partea acesteia compensaţii în Vest, Veneţia să fie retrocedată Italiei, iar noua arhitectură a spaţiului german să prevadă o confederaţie germană de nord, sub auspiciile Prusiei şi a unei alianţe germane de sud sprijinită de Franţa şi Austria. Aceasta era o gândire de tip Richelieu, însă fără a exista în persoana lui Napoleon al III-lea persoana care să fie capabil să o şi materializeze, acesta spre deosebire de predecesorul său, nepotul acestuia neavând determinarea necesară pentru a lupta pentru judecăţile sale.

Acestea fiind planurile, Franţa tărăgăna lucrurile în speranţa unei răsturnări de situaţii care să îl ajute să-şi realizeze obiectivele fără nici un risc. În acest context, împăratul francez şi-a propus să convoace un congres în speranţa evitării unui război, însă Marile Puteri neîncrezătoare în Napoleon al III-lea au refuzat, neînţelegând cum se putea obţinestatus-quo-ul renunţând la a mai acorda sprijin

19

autodeterminării şi nici cum anume aveau să influenţeze interesele naţionale ale Franţei, încurajarea naţionalismului şi revizionismului.

Faptul că Napoleon solicita compensaţiile, dar fără a preciza care anume, a întărit convingerea lui Bismarck că neutralitatea Franţei era o problemă de preţ, nu de principiu.

Marea Britanie a condiţionat participarea la un astfel de Congres de menţinerea status-quo-ului, pe care Franţa, în loc să-l preţuiască pentru că-i asigura propria ei securitate, a considerat de cuviinţă că trebuie modificat, în funcţie de interesul ei naţional, fără să definească exact cum anume vedea împăratul Franţei aceste modificări. În concluzie, Napoleon al III - lea era dispus să rişte un război între Austria şi Prusia, pentru a obţine nişte avantaje nesemnificative în Italia, care nu aduceau nici un avantaj Franţei sau în Europa de Vest, pe care însă evita să le precizeze.

Cu toate acestea au existat oameni de stat francezi care înţelegeau riscurile la care liderul lor se expunea lansându-se într-o aventură în care aşa numitele compensaţii avute în vedere nu serveau interesului francez fundamental. Aceştia susţineau vechea politică a lui Richelieu, sugerând că Franţa nu trebuie să se împotrivească Prusiei, invocând apărarea statelor germane, iar în subsidiar însăşi apărarea independenţei Prusiei şi a echilibrului european, de care depindea în mare măsură echilibrul universal.

Întrucât Napoleon al III-lea era sigur de victoria Austriei, a refuzat până în ultimul moment să facă cel mai mic gest pentru împiedicarea războiului, pe care o putea realiza chiar şi printr-o simplă declaraţie fermă de susţinere a independenţei Austriei care ar fi avut efectul de a-l opri pe Bismarck să o înfrângă pe aceasta sau să distrugă principatele tradiţionale precum cel al Hanovrei.

Împotriva tuturor aşteptărilor Prusia a înfrânt decisiv şi într-un timp foarte scurt. Dacă ar fi urmat mai vechea diplomaţie a lui Richelieu, Napoleon al III-lea ar fi trebuit să ajute pe învins şi să prevină victoria clară a Prusiei. Însă el a tărăgănat lucrurile şi mai mult chiar, a căzut în plasa întinsă de linguşelile lui Bismarck, care i-a oferit împăratului să medieze pacea, printr-un gest emfatic care, oricât ar fi fost de dibaci realizat, nu mai putea masca incapacitatea crescândă a Franţeide a dejuca aranjamentele germane.

Un alt exemplu în acest sens îl constituie şi capcana întinsă de Bismarck lui Napoleon al III -lea, pentru a obţine neutralitatea acestuia, ademenindu-l cu o răsplată în achiziţii teritoriale, iniţial în Belgia şi apoi în Luxemburg. Evident că acestea au fost doar nişte iluzii, pentru că la momentul materializării lor, Bismarck nu s-a angajat să pornească din nou un război împotriva celor două , care angaja şi riscuri noi,doar pentru a face un cadou lui Napoleon al III-lea, din moment ce el putea beneficia de indeciziile lui Napoleon şi de o foarte posibilă acţiune a acestuia în sprijinirea Prusiei.

În acest fel Napoleon al III-lea îşi dusese ţara pe un drum înfundat. Încercarea lui de a încheia în ultimul ceas o alianţă cu Austria a fost tardivă. După ce Franţa o aruncase din Italia prin acţiune militară şi din Germania prin menţinerea unei neutralităţi în războiul austro-prusac, Austria îşi pierduse interesul pentru recâştigarea poziţiei pierdute, concentrându-se pe reconstruirea teritoriului său ca monarhie bicefală cu capitala la Budapesta şi Viena, iar mai apoi asupra posesiunilor sale din Balcani.

Anglia se depărtase de Franţa datorită planurilor acesteia cu privire la Belgia şi Luxemburg, satate care intrau în mod tradiţional în sfera de interes a Angliei, iar Rusia nu avea să treacă cu vederea atitudinea Franţei faţă de Polonia. Astfel, Franţa era obligată să recunoască prăbuşirea poziţiei sale tradiţional dominante în Europa.

Astfel, Napoleon al III-lea înfăptuise revoluţia pe care o intenţionase, însă efectele acesteia erau opuse cu ceea ce el intenţionase. Harta Europei se schimbase, însă în noul aranjament influenţa Franţei slăbise insurmontabil, fără a-i aduce lui Napoleon al III-lea renumele după care tânjea. Acesta încurajase revoluţia fără să-i prevadă însă consecinţele, fiind incapabil să evalueze relaţiile de forţă şi să le folosească pentru a-şi atinge scopurile.

În concluzie, nu ideile i-au lipsit împăratului - preşedinte, ci incapacitatea acestuia de a stabili o ordine de precădere în aspiraţiile sale sau de a stabili o relaţie între aceste aspiraţii şi realitatea care se

20

contura în jurul său. Succesul pe care l-a repurtat în dezintegrarea Sfintei Alianţe, provocând fisura fatidică între Rusia şi Prusia în timpul Războiului Crimeii, a fost urmată în perioada 1852–1871 de un haos în politica sa externă, tocmai în momentul în care se redefinea ordinea internaţională. Napoleon al III-lea a încurajat toate revoltele naţionaliste supra-evaluând forţa Franţei, având convingerea că le putea utiliza în favoarea sa.

Franţa a fost nevoită să recunoască că acele condiţii obiective care au asigurat succesul politicii externe a lui Richelieu dispăruseră şi că ordinea internaţională la momentul cristalizării acesteia abolise sistemul legitimităţii, principiul unităţii conducătorilor conservatori şi consolidase principiul naţionalităţilor în Europa. Eşecurile diplomaţiei sale se datorase încercării conducătorilor francezi de a menţine poziţia dominantă a ţării lor în Europa, într-un mediu care favoriza tot mai puţin o astfel de aspiraţie.

8. Conceptul de Realpolitick. Unificarea Germaniei8.1. Conceptul de realpolitikVechea ordine continentală care era dominată de principiile cancelarului austriac Metternich nu

mai corespundea realităţilor istorice apărute în Europa. După prăbuşirea Concertului European, în preajma Războiului Crimeii, bătrânul continent a traversat o perioadă frământată de multe conflicte, timp de aproape două decenii, începând cu Războiul Franţei şi Piemontului împotriva Austriei şi culminând cu Războiul franco-prusac din 1870.

La încheierea acestei perioade de frământări, ordinea internaţională avea să se modifice substanţial, inversând polii de putere europeni, în urma apariţiei unei Germanii unite, puternice din punct de vedere economic şi militar. Schimbările în echilibrul puterilor au fost determinate în principal de politica externă dusă de două personalităţi care au marcat această perioadă, Napoleon al III-lea şi Bismarck.

Emblemaţic pentru schimbările de pe scena internaţională a continentului european a fost termenul de realpolitick, termen prin intermediul cărora cei doi revoluţionari aveau să definească o politică externă eliberată de principiile care au caracterizat echilibrul puterilor. Noţiunea de realpolitik defineşte în esenţa sa acelaşi lucru ca şi cuvântul franţuzesc raison d’état, însă spre deosebire de acesta este un cuvânt de origine germană, întrucât a fost lansat şi utilizat, în mod eficient pentru ţara sa, de Otto von Bismarck.

Prin politica externă promovată de Napoleon al III-lea şi Otto von Bismarck, avea să fie răsturnată reglementarea de la Viena, implicit, importanta constrângerilor pe care statele erau obligate să le suporte ca derivând din împărtăşirea valorilor conservatoare.

Ambii revoluţionari aveau resentimente faţă de creaţia lui Metternich, Napoleon al III-lea pentru că aprecia injust aranjamentul teritorial rezultat în urma Congresului de la Viena şi nu concepea să întâpine piedici în realizarea unei modificări a hărţii Europei care presupuneau adăugarea unor teritorii la cel al Franţei. Totodată, Napoleon al III-lea considera că valorile liberalismului şi naţionalismului se identificau cu existenţa Franţei, fiind confiscate şi reprimate chiar de sistemul de la Viena.

Pe de altă parte, Bismarck avea serioase resentimente faţă de acelaşi aranjament european, considerând că sistemului echilibrului de puteri al lui Metternich plasa Prusia într-un rol secundar faţă de Austria în Confederaţia statelor germane. De asemenea, acelaşi sistem a menţinut o serie de mici state şi principii aferenţilor, tocmai pentru a îngrădi şi reţine de la a se exprima o Prusie care, în fapt, strălucea deasupra tuturor statelor germane şi care putea să-şi asume rolul istoric de a unifica Germania. Pentru aceasta însă, sistemul lui Metternich trebuia dezmembrat.

Aşa se explică cum două personalităţi politice total diferite aveau aceiaşi opţiune faţă de Concertul European, ignorând vechile postulate ale lui Metternich, care pot fi sintetizate astfel: pentru menţinerea

21

stabilităţii era necesar să fie păstrate capetele încoronate legitime ale statelor europene, mişcările naţionale şi liberale trebuiau reprimate şi, mai presus de orice sistemul decizional cu privire la orice problemă legată de relaţiile dintre statele europene se baza pe regula consensului conducătorilor cu idei asemănătoare.

La rândul său, termenul de revoluţionar pe care îl atribuim şi lui Bismarck, incumbă o serie de ambiguităţi, care prin însăşi existenţa lor fac ca revoluţionarii să aibă şanse de succes, deoarece aceştia pornesc întotdeauna de pe o poziţie inferioară şi reuşesc să se ridice tocmai pentru că ordinea existentă nu este în măsură să conştientizeze propria-i vulnerabilitate. Aceasta teorie îşi demonstrează valabilitatea în condiţiile în care provocarea revoluţionară îşi face apariţia într-o aureolă conservatoare. În acest context, trebuie precizat că puţine instituţii au mijloacele şi metodele necesare de a se apăra împotriva celor care inspiră sentimentul că le vor apăra, însă acţionează tocmai pentru detronarea acestora.

Acesta a fost şi contextul istoric în care Bismarck şi-a făcut apariţia. El s-a născut în perioada sistemului lui Metternich, într-o ordine internaţională care se rezuma la trei realităţi majore: echilibrul european al puterii, echilibrul intern german între Austria şi Prusia şi un sistem de alianţe bazat pe unitatea valorilor conservatoare. Respectul reciproc al curţilor răsăritene (Austria, Prusia, Rusia) una faţă de valorile celeilalte, a făcut ca pacea să dăinuiască o perioadă de aproximativ două decenii după reglementarea de la Viena.

Bismarck a ignorat aceste postulate, având certitudinea că Prusia devenise cel mai puternic stat german şi, de asemenea, relaţia directă cu Rusia nu mai necesita o înţelegere de genul Sfintei Alianţe. O astfel de relaţie se putea baza suficient de bine pe interesele naţionale comune, iar conceptul de realpolitik putea substitui cu succes unitatea conservatoare. În această logică este limpede că Austria devenea în optica lui Bismarck un obstacol în calea misiunii germane a Prusiei, nu un partener pentru realizarea acesteia.

9. Aplicarea conceptului de realpolitik în politica externă a Prusiei.

Plămădirea şi cristalizarea conceptului de realpolitik nu a fost deloc uşoară, având multe similitudini cu procesul de elaborare a conceptului de raison d’état, Bismarck întâmpinând reale greutăţi din partea conservatorilor prusaci, care tocmai au jucat un rol foarte important în formarea omului politic german care era Bismarck.

De altfel, tocmai optica foarte personală a lui Bismarck cu privire la interesul naţional a generat ruptura sa de curentul conservator germanic căruia îi datora atât de mult. Astfel, motivele rupturii lui Bismarck de conservatori au fost în mare măsură aceleaşi cu cele care au dus la scindarea legăturii lui Richelieu de criticii săi din cadrul Bisericii. Diferenţele au constat în faptul că, în cazul conservatorilor germani, aceştia se concentrau asupra principiilor politicii universale şi nu asupra principiilor religioase universale.

În acest sens, Bismarck considera că puterea îşi asigura propria legitimitate, în timp ce conservatorii susţineau că legitimitatea se situa deasupra oricărei puteri. De asemenea, Bismarck considera că o evaluare corectă a puterii necesita aplicarea unei doctrine a autolimitării, în timp ce conservatorii germani susţineau că principiile morale erau singurele care puteau limita într-o ultimă instanţă pretenţiile puterii.

Fără a intra în dezacord cu conservatorii germani în problemele de fond, care acordau importanţa primordială a patriotismului prusac, Bismarck considera că realpolitick depindeau de flexibilitatea şi abilitatea de a exploata fiecare ocazie şi opţiune care s-ar fi ivit, fără constrângeri ideologice.

Un exemplu concret de dispută a constituit-o modul în care cele două tabere înţelegeau să relaţioneze cu Franţa lui Napoleon al III-lea. Bismarck era dispus să se alieze cu Franţa, aşa cum s-a mai menţionat, dacă aceasta îi servea lui să-şi atingă obiectivele de politică externă. Aceasta implica

22

renunţarea la orice ideologie, creând astfel premisele pentru alierea Prusiei cu orice ţară, indiferent de tipul instituţiilor sale interne.

Însă ideea de a-l vedea pe Napoleon al III-lea ca un potenţial interlocutor al Prusiei depăşea limitele de toleranţă ale conservatorilor, tocmai a acelora care îl lansaseră şi îi sprijiniseră cariera diplomatică a lui Bismarck. Astfel, noua filozofie a lui Bismarck nu a fost întâmpinată cu urale şi nici u entuziasm de către susţinătorii săi de odinioară. Acelaşi gen de rezistenţă l-a întâmpinat şi Richelieu în lupta sa de a-şi impune ideile care, deşi era cardinal al Bisericii, s-a opus Sfântului Împărat Roman catolic, atunci când interesele Franţei o ceruseră. Aşa cum Richelieu avea să strice relaţia cu superiorul său clerical, tot aşa şi Bismarck a sacrificat prietenia cu maeştrii săi conservatori, de fiecare dată când principiile lor legitimiste restrângeau libertatea de acţiune a Prusiei.

Emblemaţic pentru ceea ce Bismarck înţelegea prin realpolitik este modul în care acesta traducea conservatorilor înţelesul acestui concept, folosind propriile lor arme, principiile legitimiste. Astfel, referindu-se la abordarea unei posibile relaţii de alianţă cu Franţa susţinea că aceasta, indiferent de cine se află la conducerea ei, reprezintă un actor deloc de neglijat pentru Prusia şi, în consecinţă, în bătălia diplomatică în care este angrenat, Bismarck are unica datorie de a-şi servi regele său şi ţara sa. În acelaşi context, Bismarck mai susţinea că nu-şi poate amesteca simpatiile şi antipatiile personale faţă de puterile străine, oricare ar fi ele, cu sentimentul datoriei în materie de politică externă. Tocmai o astfel de imixtiune ar fi reprezentat, în opinia liderului prusac, cu adevărat neloialitate faţă de suveranul şi ţara pe care le serveşte.

Creând această bază ideologică construită în jurul conceptului de realpolitik, Bismarck a revoluţionat politica externă a timpului şi ceea ce era greu de imaginat la începutul carierei sale, a orchestrat cu o măiestrie inegalabilă procesul de unificare a Germaniei.

În sistemele echilibrului de putere se postula că Prusia şi Austria plecau de la premisa că, pentru a înfrânge tendinţele democratice, împărtăşeau un anumit respect atât faţă de instituţiile conservatoare, cât şi una faţă de cealaltă. Contrar acestor presupuneri, în 1850, Bismarck înfiera axioma potrivit căreia unitatea germană trebuia să se realizeze prin intermediul unor instituţii parlamentare, care presupunea utilizarea consensului politic al parlamentelor statelor germane. Prin aceasta Bismarck aducea critici nu neapărat conservatorilor germani, ci ideilor conservatoare ale lui Metternich. Altfel spus, Bismarck susţinea că Prusia îşi putea impune unilateral preferinţele. Aceasta însemna că putea să fie conservatoare în organizarea politică internă fără să fie nevoie să-şi sincronizeze politica externă cu Austria sau oricare altă putere conservatoare şi, în acelaşi timp, nu avea nevoie de nimeni pentru a face faţă revoltelor interne. Această abordare era cumva asemănătoare cu revolta lui Richelieu faţă de sistemul pe care dorea să-l transforme, la vremea sa, în sensul în care singura politică de stat este cea lipsită de orice sistem de valori, cu excepţia gloriei statului. Şi în situaţia lui Bismarck ca şi în cea a lui Richelieu, habsburgii n-au ştiut cum să-i abordeze şi nici cum să-i înţeleagă natura.

Bismarck avea să se bazeze pe caracterul unic al instituţiilor prusace. Realitatea era că instituţiile statului prusac erau atât de impenetrabile şi invulnerabile la influenţa din afară, încât sistemul prusac putea face faţă oricăror tensiuni interne la care ar fi putut fi provocat de oricare din experienţele democratice ale timpurilor respective. Acest lucru conferea Prusiei şi o anumită relaxare în planul politicii externe, întrucât sistemul instituţional prusac era atât de solid, încât putea fi utilizat ca instrument al politicii sale externe, încurajând în cele mai largi forme libertatea de expresie pe plan intern, indiferent dacă vreunul dintre experimentele respective fuseseră sau nu testate anterior de regii prusaci. În acest sens, Bismarck avea convingerea că putea experimenta o evoluţie a sistemului de organizare internă mult mai adaptată la cerinţele epocii, spre deosebire de oricare alt german şi că, autoritatea regală în Prusia este atât de solidă încât guvernul poate încuraja o activitate parlamentară mult mai agresivă, care să poată exercita presiuni asupra condiţiilor de trai din Germania, fără să existe vreun risc de destabilizare.

23

Totodată, Prusia respingea ideea că sentimentul comun al vulnerabilităţii interne al statelor impunea o asociere strânsă între cele trei Curţi Răsăritene, idee lansată de sistemul lui Metternich. Această abordare se baza pe soliditatea coeziunii interne prusace, care făcea ca Prusia să nu fie ameninţată de revolte interne, ba chiar ar putea să folosească acest procedeu ca o armă, promovând unele măsuri liberale care să ducă la declanşarea unor revolte interne în alte state, pentru subminarea reglementării de la Viena. Aceasta ameninţa celelalte puteri, îndeosebi pe Austria, care era specialistă în politici capabile să aţâţe revolte interne.

În concluzie, pentru Bismarck forţa instituţiilor guvernamentale, militare şi financiare ale Prusiei o legitimau pe aceasta ca primă putere în Germania.

În prima etapă a carierei sale, când a fost numit ambasador în Adunarea Confederaţiei Germane în 1852, şi ambasador la Sankt Petersburg, Bismarck ajunsese să ocupe poziţia socială necesară pentru a-şi putea susţine ideile politice. Astfel, el lansase teoria că politica externă nu trebuie să se bazeze nici pe sentiment, nici pe legitimitate, ci numai pe evaluarea corectă a puterii.

Pentru Bismarck cel mai important obiectiv era acela de a spori influenţa instituţiilor statului, apreciind că nici regele nu are dreptul să subordoneze interesele statului simpatiilor sau antipatiilor sale personale.

Pentru Bismarck politica externă avea o bază de natură ştiinţifică prin care se putea analiza interesul naţional în termenii unor criterii obiective independente de stări emoţionale sau ale circumstanţe subiective. Aplicând această logică, rezulta că Austria se încadra mai degrabă la capitolul ţărilor străine şi nu la acelea al statelor frăţeşti, care, mai presus de orice, era un obstacol în ceea ce priveşte recunoaşterea locului predominant al Prusiei în Germania.

Începând din 1862, Bismarck a fost numit premier al Prusiei, având astfel şansa de a pune în aplicare politica sa, anunţată anterior. Chiar şi până atunci, întrucât Austria nu dorea să renunţe la hegemonia sa în spaţiul german, singura soluţie viabilă pe care a întrevăzut-o Bismarck şi era subminarea şi slăbirea ei. Încă din timpul Războiului Crimeii, când s-a produs fisura între Rusia şi Austria, Bismarck a propus ca Prusia să se alieze Rusiei împotriva habsburgilor, partenerii lor în Sfânta Alianţă, având drept singură justificare apariţia momentului. O propunere asemănătoare, care urmărea slăbirea Austrie, a avut-o Bismarck şi în 1859, când propunea o apropiere de Franţa, în timpul Războiului Austriei cu Franţa şi Piemontul, chiar dacă aceasta era percepută ca fiind duşmanul etern al spaţiului germanic.

Bismarck a tradus până şi echilibrul de putere european conform aceleiaşi analize reci şi obiective pe care a folosit-o în politica internă a Germaniei. Astfel, în timpul Războiului Crimeii, Bismarck a enunţat că principalele opţiuni strategice ale Prusiei sunt o alianţă cu Rusia împotriva Franţei, care s-ar fi putut realiza pe baza unităţi conservatoare sau o înţelegere cu Austria împotriva celorlalte state germane şi foarte probabil a Rusiei sau, în fine, îndreptarea către liberalism cu efecte în politica internă a Austriei şi Rusiei, demers în care s-ar fi sprijinit pe Franţa. În acest fel avea să slăbească, indirect, forţa celor două state pe plan extern. Aşadar, ca şi Richelieu, Bismarck nu simţea niciun fel de constrângere în a-şi alege ce aliat dorea, faţă de interesul major naţional al Prusiei. De aici rezultă că, indiferent de antipatiile sale faţă de Austria, Bismarck ar fi fost tentat la o alianţă pentru avantajele care le putea obţine în spaţiul germanic. De asemenea, dacă raţiunile de politică externă impuneau, era în măsură să schimbe orientarea de politică internă, care în acest fel devenea instrument al realpolitick.

Ceea ce deosebeşte realpolitick-ului lui Bismarck de sistemul lui Metternich este modul în care cele două abordări vizau acelaşi rezultat: modificarea echilibrului de puteri. Dacă sistemul lui Metternich presupunea obţinerea unui consens european, pentru modificarea echilibrului, şi, în consecinţă o raportare la un sistem de valori morale, Bismarck, fără a neglija acest din urmă aspect, îl considera doar un element de putere printre multe altele. Această nuanţare a eliberat conştiinţa lui Bismarck de constrângerile oricărui tratat faţă de valorile comune sau faţă de Concertul Europei, făcându-l să acţioneze liber, urmând

24

doar interesul naţional.

10. Politica lui Bismarck de unificarea Germaniei Procesul de unificare al Germaniei a fost suficient de complex şi a înglobat o serie de demersuri de

naturi diferite conduse cu multă abilitate de Bismarck. În ceea ce o priveşte pe Franţa, prim ministrul prusac nu vedea o ameninţare, aşa cum era aceasta

percepută anterior, ci mai degrabă o oportunitate. Bismarck a simţit lipsa flerului politic a lui Napoleon al III-lea şi a exploatat în mod strălucit incursiunile sale aventuroase în scena internaţională a vremii, care de cele mai multe ori duceau prin eşecul lor, la o scădere permanentă a prestigiului împăratului şi o discreditare a Franţei pe plan internaţional, creând astfel oportunităţi pentru afirmarea Prusiei.

Totodată, bazându-se pe propriul său concept de realpolitick, Bismarck folosea orice ocazie i se oferea pentru a-şi consolida drumul său spre destrămarea vechii ordini europene care, prin principiile pe care le promova, reprima tendinţele naţionaliste ale vremii şi, implicit, unificarea Germaniei, plecând de la principiul autodeterminării popoarelor.

Strategia folosită de Bismarck pentru a-şi atinge obiectivul a surprins contemporanii săi şi chiar pe cei care erau alături de el. Astfel, conservatorii germani vedeau ca bază ideologică pentru unificarea Germaniei folosindu-se principiile pe care funcţiona echilibrul de puteri şi care nu puteau conduce decât la o Germanie formată din reunirea statelor germanice mai mici într-o formaţiune stabilă de tip federal. Naţionalismul lui Bismarck vedea însă o altă cale de realizare a unităţii, în jurul Prusiei , pe care o considera un stat puternic şi cu instituţii solide, capabil să respingă orice imixtiune din afară şi liber să-şi formeze orice alianţă pe care interesul naţional o dicta.

Motivul pentru care Bismarck optase pentru o unificare a Germaniei sub organizarea conducerii prusace a fost determinat de modul ineficient în care acţiona Confederaţia germană până atunci, datorită inconsistenţei aranjamentului prin care luase naştere.Aceasta nu reuşise să acţioneze ca o unitate decât în faţa acelor pericole care erau suficient de ameninţătoare încât să anuleze rivalităţile dintre statele germane. Pe de altă parte, tocmai dorinţa de a-şi menţine caracteristicile lor structurale, statele germane erau puse în imposibilitatea de a acţiuna într-o ofensivă comună.

Unul dintre cele mai importante episoade care au contribuit indirect la realizarea ulterioară a obiectivelor lui Bismarck avea să se consume în anul 1864. La acel moment, pentru prima dată în istoria care a urmat Congresului de la Viena, Austria şi Prusia, s-au angajat într-un război, în apărarea unei cauze germane, în confruntarea pe care acestea au declanşat-o cu o putere deţinută de un duce danez. Era vorba despre stabilirea situaţiei a două ducate de pe Elba, Schleswig şi Holstein, care, deşi erau membre ale Confederaţiei germane, aparţineau coroanei daneze.

Moartea suveranului danez a scos la iveală un complex de probleme politice, dinastice şi naţionale care ameninţau însăşi pacea în regiune. Coaliţia prusaco – austriacă era decisă să pornească război împotriva mai anemicei Danemarce, indiferent de substanţa disputei, care, în acest context, nu avea în realitate prea multă importanţă. Cele două state-cheie menţionate au demonstrat prin acest demers că Germania era totuşi capabilă şi de acţiune ofensivă şi că puteau ignora un aranjament care teoretic era necesar celorlalte state germane şi, implicit, greoiul mecanism care putea să pună în mişcare dispozitivul ofensiv al Confederaţiei germane.

Logica de până atunci a sistemului lui Metternich ar fi necesitat un congres al Marilor Puteri pentru a stabili un nou status-quo-ul, chiar dacă acesta nu mai semăna cu cel de până la acel moment.

Contrar acestei abordări, contextul european a favorizat un alt curs al evenimentelor. Situaţia geopolitică şi strategică evidenţia o Europă dezbinată, în cea mai mare parte de acţiunile lipsite de maturitate politică ale lui Napoleon al III-lea, o Rusie care nu era dispusă să intervină împotriva celor două ducate, şi hotărâtă să păstreze aceeaşi neutralitate pe care acestea au anunţat-o în momentul în care

25

ruşii înăbuşiseră revolta poloneză, şi o Anglie care, având nevoie de Germania ca un aliat al său pe continent, s-a abţinut chiar dacă nu cu puţină stânjeneală faţă de Danemarca, considerată şi ea, alături de Belgia şi Luxemburg, un aliat tradiţional al Londrei

Singura ţară disponibilă a acţiona era Franţa, însă aceasta nu prezenta prea multă încredere. Ca de obicei, Napoleon al III-lea a oscilat între politica tradiţională a lui Richelieu, care prefera menţinerea unei Germanii fărâmiţate aplicând conceptul de raison d’étatşi sprijinirea principiului autodeterminării, care îi inspirase ideile revoluţionare.

Cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, conducătorii indecişi să aleagă dintre alternativele pe care le au la dispoziţie, găsesc motivaţia inacţiunii sale într-o precauţie de faţadă, contrazicând astfel una dintre principalele calităţi ale unui om de stat veritabil, aceea de a soluţiona şi decide în consecinţă complexitatea unei probleme şi nu doar de a o contempla. Procedând în acest fel Franţa a dat posibilitatea Prusiei şi Austriei să decidă soarta celor două ţări de pe Elba.

Astfel, în faţa unei Europe care privea pasivă la derularea evenimentelor, Prusia şi Austria au despărţit cele două ducate de Danemarca şi le-au ocupat împreună, situaţie care ar fi fost de neconceput în cadrul sistemului lui Metternich.

Este evident că Bismarck nu avea de gând să împartă conducerea celor două ducate cu Austria, fiind decis să continue războiul purtat în comun pentru câştigarea dreptului de a conduce a celor mai importante două state din spaţiul germanic, printr-o confruntare de durată cu Austria, căreia îi exploata seria interminabilă de gafe ce au marcat erodarea treptată dar sigură a poziţiei Austriei de Mare Putere.

Modul în care a reacţionat Franţa avea să dea cale liberă apetitului Prusiei către confruntări militare, ocuparea celor două ducate furnizând contextul politic internaţional în care Bismarck îşi putea etala nestingherit forţa, într-un teritoriu aflat la sute de kilometri de teritoriul austriac, dar învecinat cu principalele posesiuni ale Prusiei.

Una dintre cele mai importante ocazii în procesul unificării Germaniei a fost oferită de inabilitatea diplomatică şi lipsa de viziune a lui Napoleon al III-lea, care în loc să acţioneze în direcţia atenuării spiritul războinic al Prusiei, a încurajat-o pe aceasta să intre în război cu Austria. Calculul împăratului francez a fost unul greşit, la fel ca şi reacţia diplomatică pe care a avut-o la sfârşitul acestui război. Prusia a învins fără probleme şi rapid Austria, iar Napoleon al III-lea în loc să urmeze modelul politicii externe al lui Richelieu, şi să ofere sprijin în cel mai slab, adică Austriei, a tărăgănat intervenţia militară deplasând la Rin un corp de armată de „observaţie”.

În urma Războiului austro-prusac din 1866 Austria a fost forţată să se retragă din Germania. De asemenea, alte două state, Hanovra şi Hesse-Kassel, care în timpul războiului se aflaseră de partea Austriei, au fost anexate de Prusia. Acelaşi deznodământ l-au avut şi regiunea Schleswig-Holstein şi oraşul liber Frankfurt. După anexare, Bismarck a înlăturat toţi conducătorii acestor state decapitând astfel conducerea lor politică. Acest demers reconfirma dacă mai era cazul, cât de mult respect manifesta Bismarck pentru principiul legitimităţii, pe care odată cu acest moment istoric, l-a aruncat definitiv la lada cu vechituri a istoriei. În acest fel, principiul fundamental după care se conduceau statele în vechea ordine internaţională fusese abolit.

La aceste noi achiziţii teritoriale, Prusia şi-a adăugat Confederaţia Germană de nord, încorporând în această nouă creaţie a lui Bismarck acele state nord-germane, care şi-au păstrat independenţa şi pe care, din acel moment, Prusia urma să le conducă destinele în toate privinţele, atât în chestiunile interne cât şi în cele de politică externă.

Nici statele germanice din sud nu au rămas în afara arhitecturii statale create de Bismarck sub umbrela Prusiei, însă cu o nuanţă de abordare. Astfel, Bavaria, Baden şi Württenberg şi-au păstrat independenţa însă condiţionat de încheierea unor tratate cu Prusia, prin care se obligau ca, la nevoie să pună sub comanda prusacă armatele lor, atunci când aceasta intra în război cu putere străină.

26

Astfel, procesul de unificare al Germaniei trecuse de faza sa critică, iar Bismarck cu conducătorii prusaci au proclamat-o la 18 ianuarie 1871, ca o ironie a sorţii în sala oglinzilor de la Versailles.

Construcţia geopolitică proiectată de Bismarck era la fel de originală precum personalitatea acestuia. Deşi realizările sale se bazau pe conceptul de realpolitick susţinut foarte vocal de Bismarck, acesta avea un simţ al proporţiilor, care transforma puterea într-un instrument al autoînfrânării.

Bismarck a fost omul de stat care a acţionat conform propriei sale judecăţi, analizând foarte bine realităţile faptelor şi situaţiilor înconjurătoare şi a identificat oportunităţile oferite Prusiei de unele dintre acestea. Construcţia lui Bismarck a fost atât de solidă, încât Germania avea să supravieţuiască înfrângerii din două războaie mondiale, a unor ocupaţii străine şi unei divizări care a durat două generaţii.

O consecinţă mai puţin bună pentru Germania unificată derivă din faptul că Bismarck a croit un stat şi instituţiile acestuia pentru a fi condus de oameni de acelaşi calibru, însă asta nu avea să se întâmple. Destrămarea echilibrului de puteri a făcut ca pacea să fie menţinută doar graţie subtilei şi complicatei diplomaţii a lui Bismarck, însă pe termen lung, succesorii acestuia nu au mai fost dispuşi să continue diplomaţia aranjamentelor lui Bismarck, parţial pentru că nu aveau abilităţile acestuia şi parţial pentru că nu le înţelegeau rostul, întrucât forţa devenise noul limbaj diplomatic al Europei.

Aşadar, Bismarck modificase harta continentului dar şi logica de funcţionare a noii ordini mondiale, fără însă a lăsa în urma sa un plan pe care succesorii săi să-l poată urma. O dată cu Bismarck şi cu tactica novatoare folosită de acesta în relaţiile internaţionale, urmaşii săi, chiar dacă nu toţi priveau admirativ la personalitatea marelui om de stat, au considerat că vremea diplomaţiei şi a derutantelor aranjamente politice trecuse şi că venise timpul ca securitatea să fie asigurată doar prin forţa armelor. Neputinţa lui Bismarck de a-şi instituţionaliza politicile revoluţionare folosite a avut ca o consecinţă firească o diminuare a rolului diplomaţiei în politica externă a Germaniei, în favoarea unei metode mult mai violente de practicare a politicii externe, care este războiul, precedat de o nesăbuită cursă a înarmării.

Dacă succesorii lui Bismarck nu au uitat nicio clipă etapele unificării Germaniei şi, implicit, cele trei războaie care au făcut posibil acest deziderat al nemţilor, asta nu i-a împiedicat să uite sau să ignore pregătirile minuţioase precum şi moderaţia necesară pentru a se ajunge la acest deznodământ fericit pentru Germania.

Aşadar, subordonată conceptului de realpolitick, politica externă a succesorilor lui Bismarck devenise o politică de forţă, revenindu-se astfel la practicile din secolul al XVIII-lea, însă mult mai periculoase datorită tehnologiei industriale şi a capacităţii de mobilizare superioare a unor resurse naţionale cu mult mai mari.

Bismarck a fost la fel de revoluţionar şi în domeniul politicii interne. Câştigându-şi poziţia politică ca oponent înverşunat al Revoluţiei liberale de la 1848, el a adaptat o serie de măsuri care numai conservatoare nu puteau fi considerate. A introdus votul masculin universal, care s-a răspândit apoi în toată Europa, a elaborat cel mai avangardist sistem de protecţie socială pe care avea să-l cunoască continentul în următorii 60 de ani. De asemenea, a criticat cu vehemenţă propunerea parlamentarilor germani de a oferi regelui prusac coroana imperială germană, întrucât nu dorea ca aceasta să fie rezultatul unui demers parlamentar, principiu liberal pe care l-a respins de la bun început. El însuşi avea să ofere însă această coroană, la numai 20 de ani diferenţă, unui rege prusac, după ce încheiase procesul de unificare a naţiunii germane pe capacitatea Prusiei de a-şi impune voinţa prin forţă. Astfel, Bismarck a reuşit încoronarea regelui său ca împărat german nu bazându-se pe parlamentul ales, ci pe excepţionalismul prusac.

Din păcate pentru Germania, Bismarck nu a elaborat un plan consistent şi posibil de urmat nici în ceea ce priveşte politica internă, iar modificările pe care le-a generat în noua ordina mondială au răspândit nu doar consecinţele pozitive ale construcţiei sale politice, dar şi cauzele tragediilor generate de aceasta pe

27

parcursul secolului al XX-lea.

11. Efectele unificării Germaniei şi a realpolitik asupra ordinii continentale şi politicii externe a puterilor europene

Conceptul de reapolitik, care în esenţa sa înseamnă o politică externă bazată pe calculul puterii şi a interesului naţional, a constituit abordarea cea mai eficientă pentru Germania lui Bismarck. Nu acelaşi lucru se poate spune despre acelaşi concept după demisia forţată a creatorului său, care se pare că a fost singurul în măsură să-l folosească, întrucât reapolitik permite evitarea războiului şi a cursei înarmării doar dacă principalii utilizatori ai acestuia într-un sistem internaţional sunt capabili să-şi adapteze relaţiile reciproce la contextul geopolitic în continuă schimbare sau dacă aceştia sunt constrânşi de un set de valori comune. Evident că aceste condiţii pot fi îndeplinite şi simultan.

Unificarea Germaniei a produs o transformare revoluţionară a ordinii continentale, nu doar o ajustare a acesteia, întrucât apariţia unei Germanii puternice în Centrul Europei a schimbat cu totul paradigma politicii externe a principalilor protagonişti ai scenei internaţionale, obişnuiţi să-şi gândească demersurile, având în centrul spaţiului geopolitic european un conglomerat de state mai mici şi mai slabe, o Europă Centrală divizată şi uşor de manevrat. Această paradigmă exista încă din perioada lui Richelieu, apărând odată cu formarea sistemului statal modern. Timp de aproape două secole, până la unificarea Germaniei, geopolítica Europei s-a rezumat la o schemă standard, conform căreia puterile continentale ale vremii, Marea Britanie, Franţa şi Rusia, exercitau permanent presiuni asupra Centrului Europei. După unificarea Germaniei, vectorul de presiune şi-a schimbat sensul, chiar dacă şi-a păstrat direcţia, adică Centrul Europei în care se afla Germania Unită începea el să exercite presiuni asupra puterilor europene.

Situaţia nou creată nu anula însă şi principiile reapolitik, care erau foarte clare, şi prevedeau ca, de îndată ce avea să apară o putere dominantă, în creştere, cum a fost şi cazul Germaniei unificate, în mod natural statele membre să se îndrepte către o coaliţie care să îngrădească puterea potenţial-emergentă. Dificultatea, în cazul Germaniei, reieşea chiar din poziţia sa centrală, fiind situată chiar în mijlocul gografic al Europei, iar dacă aceasta îşi propunea să se protejeze, atât la est, cât şi la vest de o coaliţie a vecinilor săi, în mod automat devenea şi o ameninţare pentru aceştia, creându-se astfel un cerc vicios, care grăbea teoretic formarea unor astfel de coaliţii.

Concertul European, atât cât mai rămăsese din acesta, era măcinat de două probleme. Pe de o parte, animozitatea crescândă între Germania şi Franţa, iar pe de altă parte ostilitatea dintre Imperiul Austro-Ungar şi cel Ţarist.

Relaţiile dintre Franţa şi Germania s-au răcit în mod deosebit după războiul franco-german din 1870, în urma căruia, Franţa a pierdut Alsacia şi Lorena, creându-i acesteia un motiv de permanentă frustrare. Emergenţa puterii noii Germanii, a adăugat la aceasta şi un puternic sentiment de teamă pe care Franţa îl căpătase faţă de vecinul său, noua situaţie geopolitică impunând şi modificări strategice în política sa externă. Franţa nu mai avea la îndemână multitudinea de state germane mai mici, pe care să le putea azmuţiunul împotriva celuilalt, aplicând cu succes deviza romană divide et impera.

Mândria şi ambiţiile Franţei se loveau de o realitate greu de înfruntat, pentru depăşirea căreia era nevoie nu doar de recâştigarea celor două provincii de la nemţi, ci de o modificare de fond în planul său geostrategic. De această dată, Franţa nu mai era suficient de puternică pentru a se opune Germaniei, şi, în consecinţă, era nevoită să îşi găsească aliaţi, pe care întotdeauna avea să-i caute printre duşmanii Germaniei, contribuind la escaladarea oricărei crize care ar fi implicat Germania.

Referitor la cea de-a doua problemă, răcirea relaţiilor între Imperiul Austro-Ungar şi cel Ţarist, Germania unită a contribuit la adâncirea schismei latente care, se anunţa între cele două imperii. Pentru a

28

înţelege cum anume, trebuie menţionat că în 1862, odată cu ungerea lui Bismark în funcţia de premier al Prusiei, acesta a continuat să apere şi interesul protestanţilor din rândul cărora provenea, cerând împăratului austriac să mute capitala vechiului SfântuluiImperiu Roman de la Viena la Budapesta. Dacă la acel moment, imperiul austriac nu a luat în considerare această propunere, pe parcursul procesului de unificare a Germaniei, Austria fost înfrântă de Bismarck care, de această dată, a obligat-o să-i îndeplinească dorinţa. Astfel, Budapesta a devenit ocazional şi vremelnic putere dominantă, ca parte integrantă a nou createi duble monarhii.

Odată alungat din Germania, Imperiul Austro-Ungar, pentrua-şi menţine statutul pe care trebuia să îl aibă un Imperiu şi pentru a se păstra în trena Marilor Puteri, nu-i mai rămânea decât o singură şansă, aceea de a trnsforma Balcanii în locul de satisfacere a ambiţiilor geopolitice austriece, în care dominantă era populaţia de etnie slavă. Într-o astfel de situaţie, declanşarea unui conflict cu Rusia era doar o problemă de timp.

În această situaţie, chiar dacă Germania nu simţea nicio apropiere de Balcani, Bismarck avea însă un interes geopolitic major în a menţine integritatea Imperiului Austro-Ungar.

Prăbuşirea Imperiul Austro-Ungar ar fi avut drept consecinţă imediată desprinderea segmentului catolic al popoarelor vorbitoare de limbă germană, din Imperiul Austro-Ungar şi alipirea acesteia la Germania, periclitând astfel supremaţia Prusiei protestante pentru care Bismarck se luptase cu atâta devotament. Pe de altă parte, dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar ar fi văduvit Germania de unicul aliat de încredere.

Dilema care se năştea şi căreia Bismarck trebuia să-i facă faţă provenea însă din planurile geostrategice ale acestuia, care nu dorea să intre în conflict cu Rusia, deşi, voia să menţină Imperiul Austro-Ungar.

Poate tocmai pentru a complica lucrurile, în aceeaşi perioadă, Europa asista neputincioasă la dezintegrarea lentă a Imperiul Otoman, proces care genera frecvente dispute între puterile europene pe marginea avantajelor politice pe care le-ar fi putut obţine de pe urma destrămării acestui colos. Cele cinci Mari Puteri care rămăseseră în cursa de împărţire a dividendelor generate de prăbuşirea Imperiul Otoman, erau Germania, Franţa, Rusia, Austria şi Marea Britanie. Era evident că, în atare situaţie, Germania trebuia să îşi găsească măcar doi aliaţi. Acest lucru era extrem de complicat, dat fiind că, Franţa îi era profund ostilă, Marea Britanie era greu de mişcat din izolarea în care se plasase, iar Rusia, datorită conflictului său cu Austria, era duplicitară. Ironia sorţii făcea ca Germania să fi avut nevoie de o alianţă atât cu Austria, cât şi cu Rusia, pe care acest mare om de stat care a fost Bismarck, a reuşit să o realizeze, într-o echilibristică asemănare celei necesară mersului pe sârmă.

Pornind de la planurile geostrategice ale lui Bismarck, se poate concluziona că pacea şi securitatea Europei avea să se afle la discreţia relaţiei ruso-germane.

12. Elementele de politică externă a Rusiei în secolele XVIII – XIXRusia şi statele occidentale au avut întotdeauna deficienţe de comunicare care proveneau din

diferenţele majore existente între mentalul colectiv european şi spiritul slav. Cu toate acestea, ambele părţi au făcut eforturi uneori de bunăvoie, alteori din nevoie, de a stabili punţi de comunicare şi de cooperare.

Traseul ascendent în pas alert pe care l-a avut Rusia din momentul apariţiei sale pe harta lumii şi până la poziţia de Mare Putere pe care a ocupat-o încă de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, avea să pună în gardă occidentul asupra posibilelor ciocniri de interese care ar fi putut apărea cu acesta. Poporul rus era un popor plămădit altfel faţă de naţiunile occidentale, rezistent la intemperiile naturii în mijlocul căreia se afla, deloc pretenţios în ceea ce priveşte nivelul de trai, capabil să ducă războaie cu costuri mici şi dispus să se supună necondiţionat unui lider autoritar.

29

Puterea unui stat se raportează nu doar la întinderea teritoriului său, ci şi la forţa economică şi la trăsăturile fundamentale ale poporului care îl defineşte. Din această perspectivă, forţa Rusiei nu consta neapărat în nesfârşita stepă, în cuceririle sale estice care erau mai degrabă impresionante decât o sursă reală de putere.

Efectele trăsăturilor fundamentale ale naturii poporului rus s-au arătat şi în planul politicii externe a Imperiului Ţarist, în care arbitrarul şi excentricitatea se îmbinau după cum era şi personalitatea ţarului, a cărei putere absolută anestezia funcţionarea oricărei alte instituţii ruseşti. Pentru a înţelege predispoziţia ruşilor către incursiuni militare este suficient să se amintească faptul că, în decurs de doar 6 ani, între 1756 şi 1762, Rusia a intrat în războiul de 7 ani alături de Austria, a invadat apoi Prusia, la moartea împărătesei Elisabeta, în 1762, a schimbat alianţa şi a trecut alături de Prusia, după care s-a retras într-o neutralitate vremelnică în timpul Ecaterinei cea Mare, devenită împărăteasă în 1762, după ce l-a detronat pe soţul său.

Această inconsecvenţă în politica externă a fost evidenţiată şi o jumătate de secol mai târziu, de cancelarul Metternich care identifica foarte corect specificul instituţiilor ruseşti, în care bunul plac al ţarului nu se simţea constrâns de niciuna dintre instituţiile care, în mod obişnuit, încorsetau suveranii europeni. Ţarul nu-şi zădărnicea planurile datorită principiului împărţirii autorităţii, a vreunei forme constituţionale, sau opinia publică, care era practic inexistentă ca forţă de presiune.

Un alt element caracteristic politicii externe ruse, pe care îl regăsim până în zilele noastre, constă în sentimentul de permanentă insecuritatepe care Rusia îl avea şi care o determina să fie pregătită în orice moment pentru război sau expansiune în toate direcţiile.

Gradul de instabilitate creştea odată cu anexarea de noi teritorii locuite de naţionalităţi diferite, care intrau cu toate într-un imperiu multilingv şi care trebuiau să fie izolate de vecinii lor, creând senzaţia de vulnerabilitate la graniţele Imperiului. Strategia adoptată de toţi conducătorii ruşi, pentru a menţine în ascultare noile naţiuni care populau teritoriile anexate, au inventat şi întreţinut mitul unei imense ameninţări străine, care ulterior s-a transformat în mitul profeţiilor autoîmplinite care, aveau să planeze asupra Europei.

Aspiraţia către securitate a conducătorilor ruşi, se transformase, pe măsură ce Imperiul Ţarist se extindea în zona din jurul Moscovei către Pacific şi Asia Centrală, în expansiune de dragul expansiunii. Indiferent de întinderea teritoriului pe care îl controla, Imperiul Ţarist îşi împingea graniţele tot mai departe, devenind un pericol pentru echilibrul puterii în Europa, la fel de mare ca pentru statele aflate la periferia sa imensă.

Ca şi în alte cazuri de expansiuni teritoriale pe care le-a cunoscut istoria universală, liderii ruşi îşi motivau această pornire cu diverse argumente de natura gestrategică. Spre exemplu, în momentul în care Rusia a intrat în război cu Turcia, în 1776, a susţinut că, cucerirea Crimeii sporea capacitatea Rusiei de a-şi apăra teritoriul. La puţin timp după aceasta, în jurul anului 1864, securitatea Rusiei devenise echivalentă cu expansiunea acesteia în Asia Centrală, argumentul ministrului de externe rus de la acea dată, Aleksandr Gorceakov, fiind că era obligaţia permanentă a Rusiei să asigure pacea la periferiile acesteia, care acţionau în baza unui resort interior.

În sprijinul acestui argument aducea şi exemplele celorlalte state civilizate, care erau puse în situaţia de a se confrunta cu triburi nomade, aproape sălbatice, lipsite de o organizare socială stabilă, care intenţionau să tranziteze frontiera statelor respective. Regula aplicabilă în acest caz presupune ca statul cel mai civilizat să aibă o autoritate asupra vecinilor săi, apărând în acest fel interesele securităţii frontierei şi ale relaţiilor economice. Această logică, oferă statelor civilizate în principal două opţiuni: fie să se abţină de la a cuceri teritoriul locuit de naţiunea mai primitivă, dar asta ar presupune să-şi asume situaţia de permanentă agitaţie la frontiere, fie să înainteze tot mai adânc în direcţia ţinuturilor sălbatice, situaţie în care intervine o altă dificultate majoră, aceea că nu se ştie unde trebuie să se oprească.

30

Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie menţionat că participarea Rusiei la echilibrul european în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a avut o serie de efecte pozitive, întrucât fără eroismul şi eforturile sale, incursiunile lui Napoleon şi Hitler nu ar fi putut fi stopate. Cu toate că a fost un element-cheie în echilibrul european de puteri, Rusia a constituit în acelaşi timp şi o ameninţare la adresa acestuia , existenţa sa fiind esenţială pentru menţinerea acestui echilibru, fără însă a fi în totalitae parte integrantă a acestuia. În acest sens, trebuie menţionat că Rusia a acceptat să-şi limiteze aspiraţiile doar atunci când aceasta i-a fost impusă de lumea exterioară, dar fără prea mare tragere de inimă, ba chiar uneori prin forţă.

Cu toate acestea, examenele din perioada de pionierat a Rusiei în Concertul European au fost trecute cu succes, aceasta nefăcând uz de imensa sa putere, pe care şi-a pus-o cu bună credinţă în slujba apărării valorilor conservatoare ale Vestului. Însă, chiar şi în acea perioadă, când Rusia era cea mai înfocată apărătoare a principiului legitimităţii după care îşi conducea politica externă, abordarea Imperiului Ţarist era total diferită de cea a celorlalte Curţi Europene. Spre deosebire de acestea din urmă, care au abordat o conduită de autoînfrânare, liderii ruşi au îmbrăcat mantia cruciadelor. Un alt element care deosebeşte cele două abordări se referă la atitudinea faţă de mişcările republicane. În timp ce acestea constituiau o problemă pentru monarhii europeni, ţarii nu s-au confruntat niciodată cu contestări la adresa legitimităţii lor, motiv pentru care nu înţelegeau prea bine acest fenomen, pe care de altfel îl considerau imoral.

Aşa se explică faptul că, participarea Rusiei la Sfânta Alianţă a fost de fapt un simplu exerciţiu, întrucât Imperiul Ţarist nu avea nevoie de acest sistem aşa cum era cazul Austriei, Prusiei sau Angliei, întrucât putea să-şi asigure securitatea şi singur. Din acest punct de vedere, ţarii ruşi erau confortabili în situaţia în care se aflau şi nu se simţeau constrânşi de a se menţine într-un singur sistem, fiind dispuşi oricând să-l schimbe pe un altul care, oferea avantaje mai mari.

Pe de altă parte, este interesant a se sesiza şi o serie de asemănări între naţiunea rusă şi cea americană, privind modul în care acestea şi-au definit societatea lor ca fiind una de excepţie. Expansiunea SUA spre vest se aseamănă oarecum expansiunii ruse spre est, care a întâlnit în calea sa doar societăţi nomade sau feudale, definind în mod similar destinul lor mesianic.

Diferenţa provenea din cauzele care au dus la convingerile fiecăruia despre el însuşi că este unic. În timp ce americanii se bazau pe conceptul de libertate, permiţând oricui să împărtăşească valorile lor, sentimentul de unicitate al ruşilor izvora din experienţa suferinţei comune, pe care aceştia şi-l rezervau numai pentru ei, excluzând de la acest tratament pe toţi supuşii lor de alte etnii. Ca efect ale celor două abordări poate fi menţionat că excepţionalismul american a dus la izolaţionism şi ocazional, cruciade morale, în timp ce, cel rus reclama un simţ al misiunii care, uneori, a dus la incursiuni militare.

Încercând o paralelă între valorile occidentale şi cele ruseşti se poate spune că vestul cuantifica întreaga sa existenţă în relaţii contractuale, în timp ce estul se baza pe credinţă, contrast care pleca de la poziţiile diferite pe care le-au adoptat Biserica Occidentală şi cea Răsăriteană. În timp ce în Vest, autoritatea era duală, în est aceasta era unică, constituind de fapt, şi portstindardul tuturor incursiunilor către vest ale armatelor ruseşti, precum şi explicaţia pentru altruismul naţiunii ruse: credinţa ortodoxă.

Aşa se explică cum, încă din acea perioadă, se cristalizase imaginea despre sine însuşi a poporului rus. Acesta nu se privea pe el ca pe o naţiune, ci ca pe o cauză, dincolo de orice raţiuni geopolitice, condus de credinţă şi ţinut laolaltă de forţa armelor. În această logică a fost argumentată şi tendinţa dominatoare a Rusiei. Aceasta nu-şi limita rolul doar la eliberarea popoarelor slave, surori, dar şi-l extindea şi la vegherea asupra înţelegerii între acestea, o abordare care în esenţa sa, se traducea prin dominaţie.

Mentalul colectiv al poporului rus vedea în ţari nu doar urmaşii conducătorilor Romei răsăritene, ci şi ai fondatorilor şi menţinătorilor bisericii şi a conciliilor acesteia, care, au stabilit crezul adevărat al lumii

31

creştine, cunoscută sub denumirea de dreapta credinţă. În acest sens, Moscova era privită de ruşi ca succesoarea misionară a Bizantului.

După revoluţia bolşevică,spiritul mesianic al poporului rus a continuat să existe, însă cu un alt set de argumente, pornind de la necesitatea formării şi dezvoltării Internaţionalei Comuniste. Aşadar, trăsătura fundamentală a caracterului rus, mesianismul, a rămas intactă, având acea forţă miraculoasă specifică minunilor divine, de a transforma resortul emoţional care stă la baza unui spirit mesianic din credinţă ortodoxă în ateismul propăvăduit de comunism.

Sentimentul de insecuritate şi spiritul mesianic au constituit piatra unghiulară ambivalentă pe care s-a construit întreaga politică externă rusă. Această ambivalenţă a alimentat, în mod paradoxal, teama ruşilor că, dacă nu se extindeau, imperiul lor avea să se surpe, aspect foarte corect perceput de către naţiunea rusă şi exemplificat şi de realităţile istorice din 1919, iar mai apoi 1989, odată cu căderea cortinei de fier. Analize a unor prestigioşi cercetători occidentali au evidenţiat cu mult înainte de 1989, că dacă URSS nu va reuşi să se extindă, atunci aceasta va sfârşi prin a se prăbuşi prin implozie.

În contrast cu propria viziune despre el însuşi, poporul rus era perceput cu totul diferit de lumea exterioară, care nu a privit Rusia niciodată ca pe un exemplu de urmat, nici de către alte societăţi, nici de către supuşii săi. Mai degrabă, Rusia era percepută ca pe o entitate statală misterioasă, generic expansionistă care inspira teamă şi care putea fi stăvilită fie prin confruntare, fie prin cooptare.

Cancelarul austriac Metternich reuşise prin metoda ccoptării să-şi atragă Rusia ca partener de bază în construcţia sa pentru menţinerea echilibrului de puteri. Metternich reuşise să stabilească un fel de guvern european, întrucât monarhii Europei, se simţeau ameninţaţi de revoluţia republicană şi, în consecinţă, formaseră un scut comun pentru a se opune reuşitei acesteia. Pe de altă parte, unificarea Germaniei şi a Italiei a demonstrat că naţionalismul şi republicanismul încetaseră a mai fi percepute ca ameninţări la adresa securităţii europene. Mai mult chiar, pe măsură ce statele începeau să considere naţionalismul ca fiind piatra unghiulară a construcţiei lor statale, cele trei Curţi Răsăritene (Rusia, Prusia şi Austria) nu mai vedeau utilitatea de a se uni pentru a apăra împreună principiul legitimităţii.

De asemenea, în acea perioadă trecuseră aproape două decenii de la sângeroasele confruntări din timpul Revoluţiei Franceze, iar revoluţia liberală din 1848 ajunsese să fie ţinută sub control. Singura republică, Franţa, îşi pierduse din convingerea sa mesianică şi, în consecinţă,îşi diminuase zelul său prozelit. Încetul cu încetul, în jurul anilor 1870, fie că teama de efectele revoluţiei scăzuse, fie că monarhii apreciau că au suficientă forţă pentru a-i face faţă de unii singuri, legătura comună între aceştia se destrămase şi nu mai era în măsură să ţină sub control conflictul care se tot adâncea între Rusia şi Austria, relativ la Balcani şi între Franţa şi Grecia, cu privire la provinciile Alsacia şi Lorena.

13. Alianţa celor trei împărăţiiDupă unificarea Germaniei, Bismarck a dorit să-şi consolideze Imperiul pe care îl formase şi să

asigure pacea necesară menţinerii acestuia, căutând să evite eventuale confruntări cu alte naţiuni. Contextul geostrategic însă se schimbase radical, deoarece Concertul European se prăbuşea, în absenţa unor legături morale între monahii europeni, iar Franţa devenise mai înverşunată ca oricând împotriva Germaniei.

Pentru a-şi proteja construcţia imperială, fără a apela la forţă, procedeu care i-ar fi fost poate mai lesnicios, Bismarck a identificat un set de alianţe tradiţionale pe care avea să le facă pentru a descuraja formarea vreunei înţelegeri împotriva Germaniei. Pentru a găsi formula cea mai potrivită, Bismarck a pornit de la modul în care avea să apere interesul naţional.

Coordonatele principale ale unei reţele de alianţe trebuie să răspundă la următoarele nevoi:

32

• Rusia şi Austria trebuiau ţinute departe de Franţa. Asta implica să acţioneze în sensul eliminării situaţiei în care eventualele provocări austriece ar legitima obiectivele ruseşti de a sări în apărarea slavilor din Imperiu, iar pe de altă parte să împiedice Rusia să acţioneze pentru subminarea Austriei.

• Pentru Germania era vital să aibă relaţii bune cu Rusia, fără însă a deranja Marea Britanie care nu privea cu ochi buni expansiunea rusească către India şi Constantinopolului.

O asemenea echilibristică era greu de realizat la nesfârşit, chiar şi pentru geniul diplomatic al lui Bismarck şi, cu toate acestea, timp de două decenii acesta a reuşit să aplice realpolitik întocmai precum îl şi formulase, cu moderaţia şi subtilitatea care a asigurat menţinerea echilibruluieuropean. Obiectivul urmărit de politica externă a lui Bismarck după unificare, a fost de a nu da niciun motiv vreunei puteri europene, exceptând Franţa care era imposibil de mulţumit, să cedeze la vreo alianţă împotriva Germaniei.

Astfel Bismarck a dat asigurării Rusiei că nu are pretenţii teritoriale în Balcani, iar Marea Britanie că nu urmăreşte să întreprindă nimic pentru a modifica echilibrul de putere şi, de asemenea, că agenda sa externă nu include ambiţii coloniale. Simplele asigurări nu erau de ajuns pentru Bismarck care avea nevoie de o alinţă, teoretic imposibilă, cu Rusia şi Austria. În acest context, Bismarck şi-a inventat o alianţă în 1873, care s-a numit Alianţa celor trei împăraţi. După cum fusese aceasta anunţată, alianţa ducea cu gândul la Sfânta Alianţă, construcţia ideologică a lui Matternich. Deosebirile erau însă majore, începând cu modul de raprtare la însăşi principiul legitimitării, pe care Bismarck îl încălcase de atâtea ori în timpul procesului de unificare a Germaniei, prin aplicarea conceptului de realpolitik. Nici celelalte două puteri nu mai erau atât de încrezătoare că respectarea acestui principiu le-ar fi de folos pentru autoritatea lor, în contextul în care considerau că pot face faţă singure unor ameninţări interne.

Dificultatea încheierii unei alianţe cu Rusia şi Austria venea însă, din modul în care acestea se percepeau una pe celalaltă, pornind de la situaţia din Balcani, rivalitatea politică a celor doi monarhi ajungând să transceadă unităţii monarhilor conservatori. Fiecare dintre aceştia, pornind de la motivaţii diferite, urmarea să obţină cât mai mult de pe urma destrămării Imperiul Otoman, în mod special prăzile din Balcani. Această situaţie, în care pe hârtie exista o alianţă între monarhii, iar în realitate cei doi parteneri se pândeau mai atent decât o făceau cu duşmanii lor, l-a convins pe Bismarck de efectul de bumerang al conceptului pe care îl inventase, întrucât aplicarea realpolitik-ului de către Rusia şi Austria îi încurca serios socotelile. Bismarck a conştientizat că nu mai poate controla forţele interne ale Austriei şi Rusiei pe care le dezlănţuise realpolitik – ul şi că, singura cale cu sorţi de izbândă ar fi putut fi manipularea acestora, punând accentul pe putere şi propriu interes.

Solidaritatea Alianţei celor trei împăraţi s-a clătinat încă de la primele ei momente de existenţă, iar una dintre crizele balcanice au scos la iveală ineficienţa legăturilor filozofice sau ideologice în faţa confruntării subterane dintre interesele naţionale.

14. Politica de confruntare între Rusia şi Turcia. Congresul de la Berlin din 1878În 1876, bulgarii aflaţi de secole sub dominaţie otomană s-au răsculat, creând un precedent şi

pentru celelalte popoare balcanice, care li s-au alăturat. Turcia a reacţionat foarte dur, trezind spiritul mesianic al Rusiei care a ameninţat cu intervenţia militară.

Marea Britanie a văzut în aceasta stereotipa ameninţare a controlului rusesc asupra Strâmtorilor, pe care Anglia se străduia să o prevină, pentru că trăia cu impresia că un control rusesc asupra Strâmtorilor îi dădeau acesteia ascendentul de a domina în Mediterana de Est şi Egipt. În concluzie, Marea Britanie a sărit în ajutorul Imperiului Otoman, apreciind că indiferent de starea jalnică în care se afla, reprezenta un scut împotriva dominaţiei ruseşti în regiune.

Pentru Bismarck era foarte clară că, o înaintare a armatelor ţariste către Strâmtorile turceşti ar fi atras după sine o reacţie militară britanică, care putea determina Austria să i se alăture Angliei împotriva

33

Rusiei, iar Alianţa celor trei împăraţi s-ar fi destrămat. Cu eforturi semnificative, Bismarck a încercat să obţină o poziţie comună în cadrul Alianţei celor trei împăraţi, reuşind să elaboreze un Memorandum prin care avertiza Turcia să înceteze represiunea asupra slavilor din Balcani.

Marea Britanie nefiind consultată asupra acestui demers, l-a interpretat şi de data aceasta greşit, apreciind că cei trei monarhii s-au înţeles ca această atenţionare să fie primul pas al acestora către Strâmtori, prin dezmembrarea Imperiul Otoman şi excluderea Marii Britanii din zonă. O astfel de idee ar fi dus inevitabil la hegemonia europeană careia Anglia i se opunea de secole. Fiindu-i imposibil să distrugă unitatea Alianţei celor trei împăraţi, Marii Britanii nu i-a rămas decât să se alăture acestora, timp în care Rusia se năpustea asupra Turciei, urmare a refuzului celei din urmă de a reînoi consimţământul său prin care îi permitea ţarului să se erijeje în protectorul oficial al creştinilor din Imperiul Otoman, drept pe care dorea să îl acorde de atunci înainte, Franţei.

În disperare de cauză, respectând tradiţia sa în politica externă, Anglia a încercat să intimideze pe cei trei monarhi trimiţând în Mediterana o parte a flotei sale militare, declarându-şi totodată sentimentele proturceşti. Prin aceasta, Anglia spera să creeze impresia că Turcia avea să fie de neclintit, precum şi că într-un timp nu foarte îndelungat avea să apară primele fisuri în cadrul Alianţei celor trei împăraţi. Profilul psihologic al renumitului premier britanic Disraeli îl recomanda pentru o astfel de tentativă înălţătoare pentru prestigiul britanicilor, de a nu accepta reglementările Alianţei celor trei împăraţi, iar în numele Imperiului britanic, avea să se împotrivească Rusiei, pe care o considera principalul artizan al impunerii unui consens european cu privire la apropierea Marilor Puteri de Constantinopol. Această percepţie greşită a Marii Britanii se explică şi prin faptul că, în cursul secolului al XIX-lea, prinsese rădăcini puternice ideea că Rusia constituia principala rivală a Marii Britanii cu privire la poziţia sa geopolitică. Marea Britanie vedea în mişcarea Rusiei o încercare de a prinde ca într-un cleşte sfera sa de influenţă, care pe de o parte viza Constantinopolul, iar pe de alta, India (prin Asia Centrală).

Pentru a înţelege de ce anume se ajunsese la o astfel de percepţie sunt necesare anumite precizări.Rusia, în timpul expansiunii sale în Asia Centrală, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-

lea, îşi dezvoltase o strategie clasică a modului în care acţiona. Avea grijă ca întotdeauna victima pe care o viza să fie cât mai departe de centrul Europei, astfel încât puţini occidentali puteau să aibă o idee corectă asupra a ceea ce se întâmpla acolo. În acest fel, monarhiile europene puteau ceda foarte repede la explicaţiile pe care ruşii le furnizau şi din care reieşea că ţarul e binevoitor, iar subordonaţii săi sunt de vină pentru incursiunea armatelor ruseşti în teritoriul vizat. Din aceste considerente, rezultă că distanţa şi sădirea confuziei în mintea occidentalilor constituiau principalele instrumente ale diplomaţiei ruse, cu atât mai mult cu cât singura putere care manifesta interes pentru Asia Centrală era Marea Britanie.

Presiunile Rusiei faţă de sudul Asiei Centrale erau explicate de diplomaţia rusă Cabinetului de la Londra prin insubordonarea administraţiei militare faţă de ţar. Ţinând cont că ţarul era în realitate un monarh absolut, ar fi fost o absurditate să se dea crezare acesteia.

De asemenea, ruşii susţineau că acolo unde există o armată regulată, de dimensiuni mari, trebuie să i se găsească o utilitate, iar când a fost elaborat un sistem de cuceriri, cum a fost cazul Asiei Centrale, o anexare teritorială atrage după sine o alta, fiind astfel greu de identificat punctul de oprire.Aceste explicaţii nu mulţumeau Cabinetul britanic, întrucât acesta nu era interesat de motivul pentru care Rusia ameninţa India, dacă aceasta se întâmpla din inerţie sau datorită unui plan de cuceriri bine precizat.

Aceeaşi schemă tactică avea să se repete de foarte multe ori, chiar îmbunătăţită. La explicaţiile tot mai insistente pe care Marea Britanie le solicita Rusiei, aceasta primea asigurări că ţarul nu avea în intenţie să anexeze nimic din acel teritoriu, chiar regretă profund că a fost nevoit să-l ocupe vremelnic şi că situaţia creată nu avea un caracter definitiv. De altfel, analizând această manevră a diplomaţiei ruse avea să se manifeste în toate perioadele istorice, orice cucerire vremelnică transformându-se cu certitudine

34

într-una definitivă, iar orice retragere a armatelor ruse de pe un teritoriu ocupat avea să se producă cu multă greutate şi în toate cazurile, ca urmare a unor persuasive presiuni externe.

La un moment dat însă, argumentele diplomaţilor ruşi începeau să contrazică realitatea percepută de britanici. Aşa se face că, urma unor incursiuni ale armatei ruse în regiunea Afganistanului de astăzi, făcute cu scopul de a-şi anexa teritorii, ministrul de externe rus a simţit nevoia să găsească o soluţie care să-l scoată din încurcătura în care intrase, ca urmare a angajamentului ferm asumat de a nu intra în zona respectivă.

La acel moment, avea să se releveze adevărata atitudine a ruşilor, care au ţinut să precizeze Cabinetului britanic că ţarul nu are obligaţia să informeze Marea Britanie asupra acţiunilor sale şi că, dacă până la acel moment, Anglia a primit unele explicaţii, asta se datorează relaţiilor de bună prietenie dintre cele două puteri şi nicidecum unei obligaţii contractuale pe care şi-ar fi asumat-o Rusia faţă de Marea Britanie. Din această poziţie reiese elocvent intenţia Imperiului Ţarist de a acţiona liber în Asia Centrală, fără să dea socoteală nimănui, de aşa manieră încât să îşi poată fixa singură limitele expansiunii salve şi, să nu poată fi ţinută nici măcar de propriile asigurări date.

Cele menţionate constituie suficiente argumente pentru Anglia ca să nu aibă încredere în bunele intenţii ale Rusiei. De aceea, britanicii i-au sfătuit pe turci să nu accepte Memorandum-ul Alianţei celor trei împăraţi, să ignore avertismentele şi să-şi continue jafurile în Balcani. Presiunea internă a opiniei publice britanice creată ca urmare a aflării modului barbar în care turcii acţionau în Balcani pentru înăbuşirea revoltelor, a constituit principalul resort al deciziei de politică externă a Cabinetului britanic care, prin semnarea Protocolului de la Londra, din 1877, se alătura celor trei Curţi Nordice, solicitând Turciei să pună capăt măcelului din Balcani şi totodată să-şi reformeze administraţia din regiune. Crezând că Anglia va fi de partea Turciei, indiferent de poziţiile sale oficiale exprimate, sultanul a ignorat şi acest document, fapt care i-a atras declaraţia de război a Rusiei.

Deşi Rusia câştigase diplomatic, având de partea sa nu doar pe cei doi monarhi din Alianţă, dar şi pe Franţa şi opinia publică britanică, conducătorii militari ruşi au încercat, ca de obicei, să-şi maximizeze beneficiile succesului.

La momentul la care trupele ruseşti au ajuns la porţile Constinopolului, pentru a evita o cucerire vremelnică a acestuia care conform obiceiului rusesc ar fi putut deveni definitivă, Austria şi-a reconsiderat sprijinul dat pentru campania rusească. În acelaşi scop, Anglia şi-a deplasat Royal Navy în Dardanele. În acel moment, generalul rus care conducea ostilităţile, pentru a evita un deznodământ dezavantajos, pentru ţara sa, a formulat termenii unui Tratat de pace cunoscut în istorie ca Tratatul de la San Stefano, care dezintegra Turcia şi crea Bulgaria Mare, extinsă până la Marea Mediterană, care în mod previzibil urma să se plaseze în sfera de influenţă rusească.

Cutuma europeană convenţională de după 1815, care era încă în vigoare la acel moment, reglementa faptul că soarta Imperiului Otoman nu putea fi decisă decât de consensul din Concertul Europei şi nu de o singură putere. Termenii Tratatului de la San Stefano dădeau posibilitate Rusiei să controleze Strâmtorile, lucru intolerabil de către Marea Britanie, şi, de asemenea, acordau Moscovei dreptul de a-i controla pe slavii din Balcani, lucru inacceptabil de către Austria. În concluzie, Austro-Ungaria şi Anglia s-au opus încheierii acestui Tratat, nesăbuinţa generalului rus întorcând soarta demersului Rusiei, aducând Austro-Ungaria alături de Marea Britanie. Ambele puteri ameninţau Rusia cu războiul dacă le erau nesocotite avertismentele, prin care se opuneau intenţiei armatei ruse de a intra în Constantinopol şi nu acceptau controlul ruşilor asupra slavilor din Balcani.

În anul 1876, Bismarck refuzase să organizeze un Congres pe problema Balcanilor, temându-se că reacţiile partenerilor săi din Alianţa celor trei împăraţi, aveau să-i slăbească acesteia coeziunea. Însă, evenimentele încheiate prin tentativa Rusiei de a obţine dominaţia în Balcani şi controlul Strâmtorilor l-au convins pe Bismarck de necesitatea organizării unui astfel de Congres care s-a desfăşurat la Berlin în

35

13 iunie 1878. Pentru a uşura lucrările Congresului, dar şi pentru că erau direct interesate, Anglia şi Rusia au reglementat bilateral, înainte de începerea Congresului, elementele de interes pentru acestea. Astfel, Bulgaria Mare creată prin Tratatul de la San Stefano a fost divizată în trei regiuni, dând naştere unui stat mult redus, Bulgaria, a unui stat autonom aflat teoretic sub autoritatea unui guvernator turc, Rumelia Orientală, a cărui administraţie însă urma să fie supravegheată de o Comisie Europeană (model preluat de ONU pentru proiectele de menţinere a păcii), iar ceea ce mai rămăsese, era sub dominaţie turcească.

Urmând aceleaşi raţionamente, Anglia a convenit separat cu Austria, tot în avangarda Congresului, că va susţine ocuparea austriacă a Bosniei Herţegovinei şi, de asemenea, convenise cu Turcia să permită armatei britanice să stabilească o bază navală în Cipru.Având în vedere cele menţionate devine evident că lucrările Congresului de la Berlin din 1878 s-au concentrat doar asupra detaliilor celor deja convenite între părţi.

15. Politica externă a lui Bismarck după Congresul de la BerlinCongresul de la Berlin din 1878, chiar dacă în mare parte nu a făcut decât să consfinţească şi să

oficializeze nişte aranjamente convenite anterior în formate bilaterale, tot nu a reuşit să mulţumească toate părţile.

O serie de oameni de stat din Rusia, care se aşteptau la o pradă mult mai serioasă, nu doar cu mici aranjamente în Armenia, s-au simţit păcăliţi. Din istoria diplomaţiei ruse, se cunoşte faptul că ţarii ar fi fost dispuşi să amâne nişte cuceriri teritoriale, dar doar în numele apărării principiului legitimităţii (Alex. I în timpul rebeliunii din 1820 din Grecia, sau Nicolae I în timpul revoluţiilor de la 1848), însă niciodată Rusia nu a renunţat definitiv la realizarea unui obiectiv final şi nici nu a recunoscut ca fiind juste compromisurile pe care a fost obligată uneori să le facă, adoptând o atitudine principial revendicativă.

Rusia şi-a justificat nemulţumirea referindu-se la neatingerea tuturor obiectivelor cu privire la Concertul Europei, eludând că ar fi vorba de nerealizarea ambiţiilor sale exagerate. Toată vina pentru acest aşa-zis insucces al Rusiei a fost dată pe cel care organizase congresul, pentru a evita un război european, adică pe Bismarck, care a fost stigmatizat de presa rusă ca fiind vinovat de eşecul Rusiei în încercarea ei de a-şi îndeplini ţelurile nerealiste.

Bismarck însă, şi-a folosit în mod eficient rolul de mediator onest pe care i l-au atribuit participanţii la Congres şi a reuşit să întoarcă atenţia Rusiei către chestiunile estice din Balcani, între care se afla şi Basarabia, şi a sprijinit Austria în satisfacerea ambiţiilor sale în vest, cum ar fi ocuparea Bosniei Herzegovinei.

Alianţa celor trei împăraţi nu a mai putut fi eficace, tocmai datorită ostilităţii Rusiei faţă de Germania în urma Congresului de la Berlin din 1878, lăsând locul liber desfăşurării în voie a realpolitik-ului.

O scurtă retrospectivă a politicii externe a lui Bismarck relevă cât de flexibil era acesta în abordarea relaţiilor internaţionale. În anii 1850, a practicat politica izolaţionistă, ţinând Prusia departe de confruntările continentale, folosindu-şi influenţa doar pentru a sprijini acea parte care putea servi cel mai bine interesul naţional prusac la un anumit moment. În acest mod, Bismarck a evitat alianţele care îi limitau libertatea de acţiune, acordând totodată Prusiei o gamă largă de opţiuni prin care îşi întrecea orice potenţial rival.

Unificarea Germaniei a dus inevitabil şi la modificarea liniei de politică externă a lui Bismarck, care în anii 1870 a fost preocupat doar de consolidarea Germaniei unite.Pentru aceasta, a avut nevoie să revină la alianţele tradiţionale cu Rusia şi Austria.

Atingându-şi şi acest ţel, Bismarck se afla la conducerea celei mai puternice naţiuni din Europa Centrală, care în mod evident că nu putea fi ignorată în niciun aranjament internaţional şi nici nu-şi mai putea permite luxul de a sta deoparte, întrucât această pasivitate, ar fi putut constitui o invitaţie pentru Europa să se unească împotriva Germaniei.

36

Lipsită acum de sprijinul tradiţional al Rusiei, Germania se afla în căutare de prieteni, pe care avea să-i identifice şi să-i atragă în aranjamente în afara Concertului European, unde Bismarck, tocmai datorită politicii sale externe din ultimele două decenii, avea cele mai puţine angajamente dintre toţi adversarii săi potenţiali.

Obligat de această realitate să inoveze un alt sistem de siguranţă, Bismarck a gândit că poate realiza mai multe relaţii, cu mai multe state, astfel încât să aibă posibilitatea de a se folosi de unii sau alţii dintre aliaţi, după cum avea să-i dicteze împrejurările. Această abordare însă, îl obliga pe Bismarck să renunţe la libertatea de acţiune pe care a avut-o în trecut, prin aplicarea anumitor instrumente de politică externă.

Plătind acest preţ, Bismarck s-a apucat să formeze un sistem de alianţe prin care să-şi asigure securitatea nu prin forţă, ci printr-un sistem de înţelegeri, prin care să împiedice potenţialii adversari să se unească şi, în acelaşi timp, să înfrâneze ambiţiile partenerilor săi.

Ideea fundamentală a unor astfel de coaliţii era ca Germania să se plaseze întotdeauna mai aproape de orice partener, decât s-ar fi aflat oricare dintre aceştia între ei, rezervându-şi în acest fel un cuvânt decisiv în cazul în care se implica în acţiuni comune, dar în acelaşi timp şi o opţiune pentru a desfăşura şi acţiuni independente, atunci când propunerile partenerilor respectivi nu-i erau convenabile.

Primul pas în această construcţie laborioasă a fost făcut în 1879, când Germania, conştientă de resentimentul Rusiei după cele petrecute la Congresul de la Berlin, a încheiat o alianţă secretă cu Austria, ale cărei clauze îl asigurau pe Bismarck de participarea Austriei în cazul unor expansiuni ruseşti. Însă, în egală măsură acordul atribuia Germaniei un drept de veto asupra politicii austriece în Balcani, fapt care bloca eventualele iniţiative ale Austriei de a se folosi de alianţa cu Germania pentru a-şi şicana mai marele său adversar rus.

Din cele menţionate, rezultă evident că Bismarck alesese să se opună expansiunii ruseşti în Balcani prin alianţă, nu prin confruntare.

În acelaşi timp, Rusia începea să se simtă izolată, iar Bismarck a intuit foarte bine percepţia ţarului atât faţă de Marea Britanie, pe care o considera principalul şi eternul adversar, cât şi faţă de Franţa, pe care o considera prea republicană pentru a fi un partener de încredere şi, în plus, prea slabă. Astfel, ţarul a acceptatsă revigoreze Alianţa celor trei împăraţi de această dată bozată pe realpolitik şi nu pe principii morale. În esenţă, noua Alianţă stabilea ca semnatarii să adopte o neutralitate binevoitoare în cazul în care, unul dintre ei era angajat într-un război cu un terţ. În acest fel, Germania îşi asigurase protecţia în cazul unui război pe două fronturi, iar Rusia invalida posibilitatea refacerii coaliţiei Crimeii (Anglia, Franţa şi Austria), fără a afecta cu ceva angajamentul Germaniei de a apăra Austria, stabilit prin alianţa secretă. În acest mod, prin eliminarea Austriei din orice coaliţie îndreptată împotriva Rusiei, Anglia prelua, cel puţin pe hârtie, responsabilităţi pentru a se opune expansiunii ruseşti în Balcani.

Cel de-al treileademers diplomatic al lui Bismarck a speculat situaţia în care se afla şubreda monarhie italiană, a cărei interese în Africa de Sud începea să fie afectate de implicarea Franţei în Tunisia şi a cărei situaţie internă era dominată de presiunile republicanismului, care ar fi putut fi ţinute în frâu printr-o demonstraţie diplomatică, prin care o alianţă de mare putere ar fi consolidat poziţia monarhiei în plan intern, oferind mai multe garanţii de securitate. Astfel, în 1882, următorul an după revigorarea Alianţei celor trei împăraţi, Germania, Austria şi Italia, încheiau o alianţă cunoscută sub numele de Tripla Alianţă.

În esenţă, Tripla Alianţă oferea garanţii Italiei din partea Germaniei, în cazul unei confruntări militare cu Franţa, iar Austro-Ungaria avea să se asigure o neutralitate binevoitoare din partea Italiei în cazul unei confruntări cu Rusia, eliminând astfel teama acesteia de a fi pusă în situaţia de a lupta pe două fronturi.

37

Făcând un pas înainte, Bismarck a convins Italia şi Austro-Ungaria să încheie aşa-numita Antantă mediteraneană cu Marea Britanie, prin care semnatarii se obligau să păstreze împreună status-quo-ul în regiunea Mării Mediterane.

Rezultatul acestei copnstrucţii a lui Bismarck, prin încheierea de alianţe parţial suprapuse, parţial în competiţie, asigura Austria de sprijin în cazul unei agresiuni a Rusiei, pe Rusia împotriva ambiţiilor austriece, Germania împotriva unei potenţiale încercuiri şi atrăgeau Marea Britaniela o împotrivire la expansiunea rusească în Mediterană.

Bismarck a găsit pârghii de politică externă avantajoase şi în cazul Franţei, adversarul Germaniei care nu a putut fi transformat în aliat. Astfel, Bismarck s-a străduit să îi satisfacă Franţei orice doleanţă, mai puţin Alsacia şi Lorena, încurajând-o în expansiunile sale coloniale, parţial şi pentru că era convins că aceasta avea să se ciocnească în planurile sale de Marea Britanie, cel puţin la fel de interesată de beneficiile coloniale. Din aceste ciocniri, avea să rezulte şi o slăbire a Franţei diminuând astfel din riscul ca aceasta să afecteze construcţia diplomatică realizată cu atâta trudă de Bismarck.

În termeni sintetici, se poate afirma că pânza de alianţe ţesută de Bismarck şi-a atins scopurile, pentru aproape întreg deceniul care a urmat. Franţa şi Anglia aproape că s-au confruntat în Egipt, Italia şi-a răcit relaţiile cu Franţa din cauza Tunisului, iar Marea Britanie a continuat să se opună Rusiei în Asia Centrală şi ambiţiilor sale cu privire la Constantinopol. De asemenea, pentru a evita un conflict cu Anglia, Bismarck a renunţat la expansiunea sa colonială până undeva către mijlocul anilor 1880, limitând politica externă a Germaniei la continent, având ca obiectiv fundamental menţinerea status-quo-ului.

16. Tratatul de reasigurare

Evoluţiile înregistrate de societăţile europene, mai ales în planul organizării politice interne, făceau tot mai greu posibilă menţinerea construcţiei lui Bismarck. Dacă realpolitik-ul în formula sa clasică de menţinere a echilibrului de puteri ar mai fi operat, Balcanii ar fi fost împărţiţi în două sfere de influenţă, rusească şi austriacă.

Opinia publică, care devenise între timp un factor important de presiune asupra conducerilor majorităţii statelor occidentale, nu ar mai fi fost dispusă să accepte aşa ceva. Rusia nu agrea ideea ca Austria să-şi întindă dominaţia asupra naţiunilor slave, iar Austria nu ar fi tolerat ca popoarele slave din Balcani să se consolideze ca state dependente de Rusia.

Diplomaţia lui Bismarck devenea incompatibilă cu cerinţele epocii, în care opinia publică începea să aibă un rol important în actul de guvernare. În acest sens, guvernele Franţei şi Marii Britanii erau sensibile la doleanţele opiniei publice din aceste ţări. Tot în această perioadă, lupta politică din Marea Britanie între Disraeli şi Gladstone, a demonstrat forţa opiniei publice care a determinat victoria celui din urmă. Confruntarea decisivă dintre cei doi candidaţi a avut loc pe terenul politicii externe, unde Gladstone a venit cu un suflu revoluţionar, încercând prin discursul său să aşeze politica externă a Marii Britanii după criterii morale, în locul binecunoscutelor şi parţial demodatelor principii geopolitice pe care le accepta şi utiliza Disraeli.

În acest set de principii revoluţionare regăsim ideile wilsoniene care aveau să apară peste două secole, cum ar fi dreptul la autodeterminare, soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor, egalitatea între naţiuni etc.

Principiile pe care le formula Gladstone răspundeau unui puternic curent de opinie care se forma în metalul colectiv al naţiunilor europene. Între acestea, cel mai fervent era dreptul popoarelor la autodeterminare. Prin această prismă, Curţile Răsăritene care constituiau bastionul conservatorismului sau dovedit mai susceptibile la opinia publică naţionalistă decât guvernele statelor democratice.

38

Construcţia statului german fusese proiectată astfel încât să-i permită lui Bismarck să practice nestingherit echilibrul de puteri, chiar dacă aparent constituía unul dintre modelele democraţiei. Astfel, Reichstagul era ales prin cel mai larg sufragiu din Europa, în timp ce guvernele erau numite de împărat şi se supuneau dispoziţiilor acestuia, nu ale Reichstagului. Astfel, lipsiţi de orice responsabilitate, aleşii poporului îşi puteau exprima opiniile oricât de liber în Reichstag, apelând la toate categoriile de retorică. Acest gen de organizare ar fi avut cele mai mari şanse să devină în timp o monarhie constituţională, cu un guvern care să dea socoteală legislativului, însă, în perioadele de răscruce ale formării Germaniei, guvernele nemţeşti au fost mult prea sensibile la propaganda naţionalistă şi imaginatoare de pericole externe, pentru a mai fi preocupate să-şi atragă electoratul.

La fel de afectată de curentul naţionalist era şi politica externă a Rusiei, opinia publică rusă solicitând în numele panslavismului o politică agresivă în Balcani şi o măsurare a forţelor cu Germania.

În aceste circumstanţe devenea tot mai difícil pentru Bismarck să menţină şi aşa precarul echilibru în Europa. Proaspăt încoronatul Alexandru al III-lea al Rusiei, lipsit de orice constrângeri conservatoare, privea cu neîncredere spre Bismarck şi construcţiile sale diplomatice. Parcă tocmai pentru ca lucrurile să se încurce şi mai rău, în 1885 a izbucnit din nou criza bulgară şi s-a reformat Bulgaria Mare, după modelul de care se temeau Anglia şi Austria, cu singura şi, totodată, esenţila deosebire că acest lucru s-a produs sub conducerea unui prinţ german şi nicidecum sub influenţa Rusiei. Curtea rusă şi panslaviştii au interpretat că în spatele acestei construcţii se află un diabolic complot antirusesc, motiv pentru care ţarul Alexandru al III-lea a refuzat să reînnoiască Alianţa celor trei împăraţi.

Cu toate acestea, Bismarck continua să creadă în Convergenţa intereselor naţionale ale Germaniei şi Rusiei. Contextul internaţional nu îndemna la relaxare, Bismarck cunoscând foarte bine că Rusia, neangajată de obligaţii şi lăsată în voia sa avea să constituie, mai devreme sau mai târziu, o alianţă cu Franţa. Marea Britanie şi Rusia, încă din anii 1880 se aflau permanent gata de război, situaţie care putea cel mult să sporească pericolul rusesc faţă de Germania, fără să diminueze în acest fel din adversitatea britanică. Franţa era cel mai puţin dispusă să intervină pentru un conflict în Balcani, iar Germania rămânea singura opţiune posibilă a ţarului.

În aceste condiţii, Bismarck a inventat un nou instrument diplomatic pentru a menţine colaborarea cu Rusia, intitulat Tratatul de Reasigurare, care în esenţa sa era un tratat de neutralitate între Rusia, Austro-Ungaria şi Germania. Conform reglementărilor acestui tratat, Rusia şi Germania îşi promiteau reciproc neutralitate binevoitoare în situaţia în care una din acestea era angajată într-un război ca un terţ, exceptând situaţia în care Germania ar ataca Franţa sau Rusia ar agresa Austria. Cu alte cuvinte, Rusia şi Germania îşi garantau neutralitate reciprocă condiţionat de o atitudine defensivă, adică doar dacă ele erau victima agresiunii, iar în situaţia în care ele însele cele care agresau înţelegerea nu mai funcţiona. Părţile slabe ale acestei înţelegeri proveneau tocmai din dificultatea cu care putea fi identificat agresorul, mai ales în acea perioadă în care mobilizarea forţelor militare devenea tot mai mult echivalentă cuo declaraţie de război. De asemenea, un element care diminua şi mai mult eficienţa acestui tratat provenea din insistenţa cu care ţarul dorea ca înţelegerea să aibă un caracter secret.

Tocmai această atitudine a ţarului care încerca să ţină ascuns opiniei publice acest Tratat, constituie o dovadă a conflictului dintre cerinţele diplomaţiei de cabinet şi cele ale practicării unei politici externe din ce în ce mai democratízate.

Pentru a soluţiona problemele din ce în ce mai complexe, Tratatul de Reasigurare avea două nivele de secretizare, o altă inovaţie de-a lui Bismarck, al doilea nivel fiind unul strict confidenţial, prin care Bismarck se angaja să nu se opună eventualei încercări a Rusiei de a obţine Constantinopolul şi nici dorinţei acesteia de a-şi spori influenţa în Bulgaria.

Este mai mult decât evident că niciuna din aceste promisiuni ale lui Bismarck, acoperite de nivelul doi de secretizare, nu aveau cum să fie pe placul Austriei sau al Marii Britanii.Cu toate aceste neajunsuri,

39

Tratatul de reasigurare era mai mult decât nimic, constituindu-se în puntea de legătură între Sankt Petersburg şi Berlin.

Cu toată abilitatea sa, Bismarck nu avea cum să menţină mult timp echilibrul, manevrele sale devenind din ce în ce mai greu de susţinut. Suprapunerea alianţelor create pentru a asigura constrângeri, au dus la creşterea suspiciunilor, iar creşterea puterii opiniei publice a redus considerabil din flexibilitatea înţelegerilor care se încheiau între state, principalul atuu al realpolitik care-l făcea pe acesta să poată înlocui cu succes un conflict militar, dacă era folosit cu abilitate şi moderaţie.

17. Trăsături ale politicii externe germane în perioada premergătoare declanşării Primului Război Mondial.

În perioada premergătoare Primului Război Mondial, începând cu ultimul deceniu al sec. al XIX-lea, Concertul European care asigurase pacea timp de aproape un secol încetase să mai existe. Puterile Europei îşi schimbaseră abordarea faţă de modul de construire a unui sistem de relaţii internaţionale şi se concentrau pe o cursă nebunească a înarmării, precum şi pe găsirea celor mai eficiente alianţe politice şi militare care să le asigure securitatea. Această ultimă preocupare nu mai avea la bază ideea stabilirii unui echilibru al puterii, ci mai degrabă consolidarea a două blocuri de putere, anticipând parcă ceea ce avea să urmeze doar cu o jumătate de secol mai târziu, Războiul Rece.

Spre deosebire de perioada Războiului Rece, războiul încă era considerat o manieră licită de soluţionare a diferendelor dintre state, neexistând constrângerea unui război nuclear. De aceea războaiele se declanşau cu mai puţin discernământ, atitudine care avea să fie puternic schimbată de ceea ce a însemnat Primul Război Mondial.

Aşadar, statele europene au transformat echilibrul de forţe într-o cursă a înarmărilor, ignorând faptul că tehnologiile moderne şi recrutările masive duceau inevitabil nu doar la desfăşurarea unui război extins, ci ameninţau însăşi securitatea civilizaţiei europene.

Principalele puteri vinovate de declanşarea acestui proces care ducea inevitabil la declanşarea unui război au fost Germania şi Rusia, chiar dacă şi celelalte naţiuni au contribuţia lor, mai mare sau mai mică, asupra tragicului deznodământ.

În sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea, Germania nu s-a arătat preocupată decât de unificarea ei, mai puţin de impactul pe care această unificare avea să-l producă asupra sistemului de echilibru al puterii. Se cunoaşte că atât în timpul războiului de 30 de ani, cât şi în secolul al XVIII-lea, când majoritatea confruntărilor au avut loc pe teritoriu german, populaţia germană a fost nu doar vlăguită, dar serios afectată numeric. Logica ar fi fost ca tocmai din acest motiv Germania să fie interesată să împiedice repetarea unor asemenea tragedii. Din nefericire însă, succesorii lui Bismarck nu s-au remarcat prin temperare şi înfrânare în faţa tentaţiilor de manifestare a puterii germane, aşa cum în mod stălucit o realizase artizanul unificării germane, dar chiar dimpotrivă, au dus o politică extrem de agresivă, cu scopul de a timora.

În ipoteza în care echilibrul de puteri ar mai fi funcţionat, pentru a participa la el Germania ar fi trebuit să manifeste o serioasă reţinere în domeniul politicii externe, întrucât reprezenta cea mai puternică naţiune a continentului şi nu să-şi neliniştească în mod permanent vecinii. Neşansa nemţilor a fost că odată cu plecarea lui Bismarck a dispărut şi moderaţia din politica externă a Germaniei.

Bismarck a fost consecvent în eforturile sale pentru unificarea Germaniei, poate tocmai de aceea s-a confruntat cu o perioadă istorică în care statul pe care îl conducea avea o putere emergentă şi oricând putea să constituie subiectul formării unor alianţe ale vecinilor împotriva sa. De aceea, Bismarck era preocupat atât de calmarea spiritului autoritarist al germanilor, cât şi de ţeserea unui sistem complex de alianţe care să liniştească numeroşii săi parteneri, în aşa fel încât să dilueze incompatibilităţile dintre

40

parteneri şi să prevină astfel declanşarea unui conflict armat. Toate aceste eforturi însă aveau drept unic scop pe acela de unificare a Germaniei şi apoi consolidarea acesteia.

Poate tocmai de aceea Germania lui Bismarck nu era modelul cel mai reuşit de stat naţional, ca argument grăitor stând faptul că Austria fusese lăsată în afara statului unificat. Statul german se profila în fapt ca o Prusie mai mare, care avea drept unic scop principal sporirea propriei puteri. Dacă reflectăm la locul de lider pe care Austria l-a deţinut de secole în spaţiul german, am putea înţelege frustrarea lui Bismarck şi eliminarea Austriei din planurile sale unificatoare ca pe o revanşă istorică a Prusiei. Aşadar, Germania nu a dispus de un cadru filozofic de integrare, aşa cum întâlnim bunăoară în cazul Marii Britanii, care a fost animată de de libertăţile tradiţionale sau al Franţei, ca promotoare a libertăţii universale lansate de Revoluţia din 1789, şi nici chiar a Austriei, care se imagina veşnic imperială.

Căutând o explicaţie în lipsa de viziune a Germaniei în politica sa externă de după Bismarck, trebuie să ţinem seama şi de mentalul colectiv al acestui popor, măcinat atâtea secole de războaie şi insecuritate, care au creat contextul total infertil dezvoltării rădăcinilor intelectuale ale unei naţiuni, oricât de puternică ar fi fost aceasta. Aşa se explică de ce, deşi imperiul creat de Bismarck care devenise de departe cea mai mare putere a continentului, nu a domolit spiritul militar al conducătorilor germani.

Aceştia s-au simţit întotdeauna ameninţaţi şi, în consecinţă, s-au preocupat permanent de arta militară, atât în planul pregătirilor forţelor armate, cât şi în cel al retoricii agresive şi ameninţătoare la adresa vecinilor săi. De altfel, strategia germană avea ca ax principal de dezvoltare pregătirea de luptă simultană împotriva tuturor vecinilor.

Această realitate avea să îngrijoreze vecinii Germaniei care în mod instinctiv au format alianţe cu scopul de a crea o posibilă rezistenţă în faţa colosului militar care se născuse în centrul Europei. Tocmai de aceea, cea mai potrivită abordare a politicii externe germane ar fi fost aceea de a domoli temerile vecinilor săi, printr-o politică înţeleaptă şi ponderată, activitate care ar fi dus cu siguranţă, dacă nu la înlăturarea, cel puţin la amânarea pericolului militar care se prefigura.

Dacă lui Bismarck i se pot acorda circumstanţe atenuante, cu privire la lipsa unui concept al propriului interes naţional, nu acelaşi lucru îl putem face cu urmaşii acestuia.Wilhelm al II-lea, împăratul a cărui frustrare cu privire la personalitatea lui Bismarck a făcut să-l concedieze pe acesta în 1890, avea să dezvolte o iluzie a unui concept fără acoperire: Weltpolitick. Aceasta indica dorinţa Germaniei de a-i fi recunoscută importanţa internaţională, aspiraţie care nu avea la bază nici o definiţie a conceptului respectiv sau vreo identificare a vreunei legături a acestuia cu interesul naţional german. Din nefericire pentru poporul german, aceştia erau urmaşii lui Bismarck, care credea că sloganurile şi lozincile pot suplini timiditatea şi lipsa unui simţ elementar al direcţiei, abordare care scotea la iveală efectele a două secole de provincialism german.

Succesorii lui Bismarck au interpretat corect intenţia acestuia de a acţiona în sensul menţinerii unui echilibru de puteri, pe care nu-l vedeau cu ochi buni, ignorând faptul că sporirea puterii germane atrăgea în mod implacabil formarea de coaliţii şi acumulări de armament care să o compenseze/echilibreze.

„Dividendele” amestecului de personalităţi pline de orgolii şi instituţii interne solide s-au răsfrânt asupra lipsei de direcţie în politica externă şi, ceea ce a fost şi mai grav, în atragerea asupra poporului german şi a ţării sale a tuturor necazurilor de care însăşi Germania s-a temut.

18. Politica externă rusească înainte de declanşarea Primului război Mondial.Paradoxal, statele europene în perioada existenţei imperiului german excludeau în mod greşit

situaţia cu privire la factorii care ameninţau securitatea europeană. Observând intenţiile de dezvoltare economică ale Rusiei, au încercat să explice elanul imperiului ţarist prin intenţia acestuia de a se pregăti pentru o viitoare invazie către centrul Europei.

41

Desigur că este foarte greu de decelat care era adevărata intenţie a Rusiei, având în vedere modul duplicitar în care aceasta înţelegea să participe la echilibrul de puteri care exista în secolele XVIII-XIX. În acelaşi timp, dimensiunile şi insistenţele Rusiei de a se amesteca în spaţiul european creau în egală măsură nelinişti statelor europene.

Duplicitatea rusească şi confuzia generată de aceasta în rândul statelor europene cu privire la adevăratele intenţii ale Imperiului ţarist provine în mare măsură din specificul său naţional şi, implicit, al naturii instituţiilor sale. Era foarte greu de înţeles maşinăria decizională a unui imperiu care se întindea pe două continente şi a cărui conducere era rezultatul unui amalgam atât de diferit de identităţi.

Unul dintre principalele motive pentru tendinţele contradictorii ale Rusiei consta în faptul că aceasta se întindea pe două continente şi, implicit, asimila două modele culturale diferite, atât pe cel european, cât şi pe cel asiatic, specific care se regăsea şi în componenţa administraţiei ruseşti.

În cadrul Ministerului de Externe rus existau două tendinţe de abordare a politicii externe ruseşti de la acea vreme. Prima, care provenea din partea acelor angajaţi care proveneau din Cancelaria imperială şi care aveau orientări occidentale, iar cea de-a doua fiind rezultatul poziţiilor exprimate de secţia asiatică, răspunzătoare de relaţiile cu Imperiul Otoman, Balcani şi Orientul Îndepărtat, care de fapt reprezentau fronturile în care se manifesta expansiunea ţaristă.

Din această divizare a competenţelor deriva şi divergenţa de opinii cu privire la participarea Imperiului ţarist la Concertul European. În timp ce prooccidentalii, având germeni din ţările baltice, considerau că Rusia este un stat european a cărui politică trebuia integrată în Concertul European, secţia asiatică nu se considera ca făcând parte din acesta. În mod evident, atunci când statele europene au insistat asupra faptului că rezolvarea problemelor Imperiului Otoman şi a statelor baltice trebuie să constituie o problemă comună şi nu una exclusivă a Rusiei, au apărut o serie de conflicte. Acestea plecau tocmai de la liniile politicii externe a Rusiei, provenite din secţia asiatică, care considerau că statele europene erau nişte intruşi, din punctul de vedere al Rusiei, în acele regiuni. În consecinţă, secţia asiatică vedea în statele europene doar un obstacol în calea atingerii scopurilor fixate, ignorând opiniile partenerilor europeni şi străduindu-se să-şi îndeplinească obiectivele prin acorduri unilaterale sau prin conflicte militare în care Europa nu era consultată.

Aşa se explică de ce atunci când naţiunile europene insistau să soluţioneze împreună cu Rusia problema Turciei şi a Balcanilor în cadrul Concertului European, Imperiul Ţarist căuta invariabil să soluţioneze unilateral această problemă şi nu neapărat pe cale paşnică, ci prin folosirea forţei.Argumente în acest sens stau tratatul de la Adrianopol din 1829, tratatul de la Unkias Skelessi, din 1833, conflictul cu Turcia din 1853 şi războaiele balcanice din 1875-1878 şi 1885.

Strategia preferată a Rusiei pentru argumentarea abordării duplicitare consta în esenţă în pretenţia acesteia ca toate actele sale unilaterale să fie trecute cu vederea de statele europene, iar în cazul în care acestea protestau, să-şi manifeste indignarea pentru această „ofensă” adusă Imperiului ţarist.

Ca o caracteristică a politicii de expansiune rusească este chiar ambiguitatea, fiind în parte ofensivă, în parte defensivă, creând veşnice dificultăţi în a înţelege scopurile Rusiei. Unul dintre principalele motive care explică această ambiguitate este faptul că, indiferent de forma de organizare, chiar şi în perioada sovietică, guvernul rus a funcţionat mai mult ca o curte autocratică din sec. al XVIII-lea, în care rolul unui ministru de externe era cel de slugă a unui autocrat, de cele mai multe ori nestatornic, care putea intra uşor pe piste false. Deşi poporul rus a dat o sumedenie de valori intelectuale, chiar şi în domeniul politicii externe, oameni instruiţi şi capabili, aceştia erau lipsiţi de autoritatea necesară pentru a elabora şi aplica politici pe termen lung. Sistemul autocratic, chiar şi în cazul unei personalităţi dominante şi inteligente a ţarului, a inhibat evoluţia unei linii coerente de politică externă.

42

Un alt aspect care greva semnificativ asupra coerenţei politicii externe ruseşti îl reprezenta agitaţia naţionalistă pe care o orchestra armata şi care prindea pe picior greşit de multe ori corpul diplomatic rus. De cele mai multe ori liderii militari au acordat prea multă atenţie miniştrilor de externe.

Toate neajunsurile unei politici nesăbuite a Rusiei s-au reflectat în preţul pe care instituţiile sale arbitrare l-au plătit în perioada ţarului Nicolae al II-lea. Acesta a împis ţara sa în războiul cu Japonia, pentru ca mai apoi să lase Imperiul captiv unui sistem de alianţe care făcea inevitabil un război cu Germania.

Rusia continua să identifice statutul de Mare Putere cu expansiunea teritorială, râvnind la noi teritorii, chiar dacă nu aveau nevoie de acestea şi nici nu deţinea capacitatea de a le îngloba. Extinderea teritorială era, însă, direct proporţională cu sporirea slăbiciunilor.

Este evident că atâta timp cât Rusia şi-a canalizat toate eforturile în scopuri expansioniste şi şi le-a asumat în conflicte cu alte ţări, structura ei socială şi politică rămânea fărâmiţată. Ca o ironie a soartei, tocmai aceste expansiuni teritoriale şi crearea unui imens spaţiu rusesc, cu o multitudine de etnii şi probleme interne specifice, nu numai că nu au sporit forţa Rusiei, dar chiar au provocat declinul acesteia. Aşa se face că dacă în 1849 Rusia era considerată cea mai puternică naţiune din Europa, cu aproximativ 70 de ani sistemul său dinastic s-a prăbuşit, iar ţara a intrat într-un con de umbră, dispărând dintre Marile Puteri.

20. Demersuri de politică externă relevate pentru escaladarea tensiunilor în Europa20.1. Modificări în coordonatele politicii externe britanice în perioada premergătoare declanşării Primului Război Mondial.Marea Britanie avea să-şi modifice şi ea politica externă, adaptându-se la evoluţiile vremii, care au

determinat Anglia să părăsească poziţia sa tradiţională dată de „splendida izolare“, care a caracterizat politica externă engleză timp de aproape trei secole. Astfel, în perioada 1890-1914 se pot remarca efectele unei politici externe flexibile şi conştiente de realităţile istorice ale acelor timpuri.

Iniţial, Anglia sugera că poziţia sa geografică era ideală pentru a susţine o activitate prodigioasă pe mările şi oceanele lumii şi a se ţine departe de alianţele de pe continent. Urmând această regulă de conduită, Anglia şi-a adjudecat vremelnic posesia Indiilor, Canadei, a unei însemnate părţi din Africa şi pretindea să controleze şi alte teritorii întinse, chiar dacă nu avea nevoie de acestea (Golful Persic, China, Turcia şi Marocul). Această atitudine era similară celei pe care Rusia o avea faţă de acelaşi deziderat de expansiune teritorială, însă, spre deosebire de aceasta din urmă, Marea Britanie nu intenţiona să-şi exercite în mod direct controlul asupra lor, ci să le considere ca o marcare a teritoriului, care i-ar fi dat ulterior posibilitatea, în eventualitatea unui conflict, să se asigure că acele teritorii nu vor intra în posesia altei Puteri.

În jurul anului 1890, Marea Britanie începea să se simtă sub presiunea internaţională a Rusiei, care i-a slăbit forţele în numeroase ciocniri în Afganistan, în jurul strâmtorilor şi în nordul Chinei. De asemenea, la vlăguirea forţelor britanice a contribuit din plin şi Franţa, prin confruntările din Egipt şi Maroc.Conform ipotezelor de lucru ale teoriei „splendidei izolări“, în care britanicii mizau pe eventuali aliaţi europeni în orice diferend pe care nu l-ar putea soluţiona singuri, în anul 1887 Marea Britanie s-a alăturat Acordurilor mediteraneene şi Triplei Alianţe compuse din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. În acest fel, britanicii sperau că vor obţine sprijinul Puterilor Europene necesar în confruntările cu ţările din nordul Africii şi al Rusiei în Balcani.

Wilhelm al II-lea a preluat coordonarea politicii externe a vastului imperiu german de la strategul şi arhitectul făuririi acestuia, fără însă să aibă nici pe departe flerul politic şi realismul lui Bismarck.

43

Conducătorul german, împreună cu anturajul său au plecat de la o premisă falsă, aceea că Germania este suficient de puternică pentru a avea nevoie de cineva şi că alţii ar avea nevoie de ea, aşteptând propuneri de înţelegere din partea Marilor Puteri. În cazul în care înregistrau vreun eşec în aplicarea principiului extremist „totul sau nimic”. Şi nu obţineau ceea ce îşi propuseseră, orice refuz la adresa liderilor germani era interpretată de aceştia ca o ofensă la adresa lor în loc să analizeze motivele înfrângerii şi, corelativ, să stabilească o nouă strategie de abordare, se retrăgeau din tratative, supăraţi pe partenerii de dialog, devenind apoi agresivi la adresa acestora. Este de la sine înţeles că nu aceasta era tactica cea mai potrivită pentru a repurta succese în politica externă, transformând principalul instrument al diplomaţiei, „arta negocierii“, într-un binom de genul „totul sau nimic“, ignorând varianta compromisului politic care este de fapt rezultatul firesc urmărit într-o negociere.

Prima stângăcie înregistrată în planul relaţiilor internaţionale de Wilhelm al II-lea a fost refuzul de a reînoi, în 1887, Tratatul de Reasigurare cu Rusia, argumentând aceasta cu trei elemente: intenţiile sale de a face politica externă germană cât mai transparentă, dorinţa de a asigura Austria de bunele sale intenţii şi că alianţa dintre cele două state era o prioritate, iar în al treilea rând cu percepţia Berlinului că Tratatul de Reasigurare este un obstacol în calea opţiunii sale de a forma o alianţă cu Marea Britanie.

Notă: Marea Britanie tocmai ieşise din „splendida izolare” şi îşi propusese ca prim pas îmbunătăţirea relaţiilor cu Germania imperială, curtând-o în binecunoscutul stil englezesc.În acest fel era distrus instrumentul politic prin care Bismarck reuşise timp de două decenii să

menţină o echilibristică între Rusia şi Austria prin intermediul unor înţelegeri secrete de genul Tratatului de Reasigurare, evitând astfel să rupă relaţiile cu vreuna din ele şi, totodată, să escaladeze situaţia conflictuală din Balcani.

Pe de altă parte, acest demers a neliniştit profund Rusia care vedea în acest lucru o predispoziţie de a sprijini Austria în Balcani, unde ţarul avea interese puternice.Reacţia Rusiei nu s-a lăsat aşteptată, aceasta apropiindu-se de Franţa. Calculul politicienilor germani a fost din nou greşit. Aceştia nu îşi puteau imagina o Alianţă franco-rusă întrucât nu vedeau Rusia implicându-se într-un eventual conflict cu Germania pentru teritoriile Alsaciei şi Lorenei, laitmotivul disputei franco-germane.

Realitatea geopolitică era cu totul alta. Alianţa germano-austriacă a împins de fapt Rusia să se alieze cu Franţa, cele două state având în fapt nevoie unul de celălalt în conjunctura creată, Franţa pentru a-şi recăpăta teritoriile Alsacia şi Lorena trebuia să înfrângă Germania, iar Rusia pentru a moşteni teritoriile slave din imperiul austriac trebuie să înfrângă Austria – o situaţie geopolitică cum nu se putea mai dezavantajoasă pentru Berlin.

Astfel Franţa şi Rusia au semnat un document prin care îşi acordau ajutor diplomatic reciproc, intitulat Antanta Cordială. Această înţelegere cuprindea şi o reglementare prin care Franţa oferea sprijin diplomatic Rusiei în toate conflictele coloniale ale acesteia cu Marea Britanie. Ulterior, Franţa a acţionat în direcţia consolidării alianţei franco-ruse şi transformării ei într-o alianţă militară semnând în 1894 o convenţie militară prin care Franţa se obliga să sprijine Rusia dacă aceasta era atacată de Germania şi Austria.

Este evident că toate aceste mişcări diplomatice ale Franţei nu ar fi fost posibile dacă măreţia Germaniei nu ar fi plasat Parisul într-un con de umbră, din care diplomaţii francezi se străduiau cu disperare să iasă. Astfel, Franţa se asigura că Rusia o va ajuta dacă va fi atacată de Germania sau de o alianţă germano-italiană. Acest eveniment a constituit al doilea element care a grăbit drumul Europei spre război.

20.2. Trecerea de la epoca echilibrului de puteri la epoca acordurilor rigide.Legea de funcţionare a echilibrului de puteri este foarte simplu de urmărit. În primul rând, în

cadrul acestui sistem fiecare naţiune trebuie să se alieze cu oricare alt stat, demers pe care îl va putea face

44

atunci când va considera de cuviinţă. În al doilea rând, alianţele temporare care se fac trebuie să fie fixe. Însă în această ipoteză este obligatoriu să existe un echilibrist care să vegheze ca niciuna dintre ele să devină predominantă. În ultimul rând, în ipoteza în care nu există un echilibrist, iar alianţele sunt rigide, coeziunea alianţelor trebuie să fie relativ scăzută, pentru a da posibilitatea de a se recurge la compromis sau la schimbarea grupurilor de interese, ori de câte ori apare o divergenţă notabilă.

Aceste disensiuni aveau să consfinţească începutul erei diplomaţiei rigide, întrucât acordurile menţionate avea să facă imposibil drumul de întoarcere către sistemul de ehilibru al puterilor, care prin însăşi esenţa sa interzice acordurile rigide. Din acest moment, a început un joc binominal în care fiecare câştig al unei părţi este perceput ca pe o pierdere pentru cealaltă, deschizând calea pentru o cursă a înarmărilor şi a tensiunilor politice.

După 1891, au mai fost încă 15 ani în care fiecare element al sistemului de echilibru a fost rând pe rând redus la tăcere, ameninţarea cu forţa devenind regula jocului.

Un alt aspect care a grăbit izbucnirea unui conflict armat major a aparţinut tot st\ngăciei diplomaţiei germane, care a interpretat refuzul constant al Angliei de a se asocia cu Germania printr-o alianţă militară ca pe o problemă personală, ignorând faptul că substanţa politicii externe britanice consta tocmai în acest principiu: să nu se angajeze în mod direct pe continent. Filozofia englezilor putea accepta doar două ipoteze: acorduri militare limitate şi doar în condiţiile unui pericol evident, definibil şi bine precizat sau aranjamente de genul Antantelor care creau cadrul unei cooperări diplomatice cu privire la probleme în care Anglia avea interese paralele cu potenţialii săi parteneri.

Ceea ce ar fi fost de ajutor pentru planurile germanilor era să se menţină în parametrii politicii externe britanice şi să solicite Angliei o neutralitate binevoitoare tip Antantă, în eventualitatea unui război continental, întrucât Germania era suficient de puternică pentru a face faţă oricărei confruntări militare cu oricare dintre vecinii săi. Totodată, prin insistenţa sa de a încheia cu Anglia o alianţă militară, Germania i-a inoculat acesteia bănuiala că Berlinul urmăreşte să obţină o dominaţie mondială.

O circumstanţă agravantă a traseului european către război a constituit-o emergenţa naţionalismului german, preponderent din rândul noilor clase de industriaşi şi meşteşugari. Problema provenea de la instituţiile germane care nu aveau pârghiile de a atenua virulenţa acestui fenomen printr-un sistem parlamentar de genul celui care apăruse în Franţa şi Anglia cu ceva secole în urmă. De asemenea, oricât de autocratici ar fi fost liderii germani, erau foarte sensibili la opinia publică şi, implicit, de grupurile naţionaliste de presiune care cereau cu insistenţă afirmarea internaţională a Germaniei, aplicarea unui Weltpolitik despre care nici ele, dar nici clasa conducătoare din jurul lui Wilhelm al II-lea nu ştia aproape nimic.

Privit din această perspectivă, orice demers diplomatic care ar fi presupus o concesie din partea Germaniei era privit ca pe o trădare sau echivala cu o umilinţă.

O altă circumstanţă agravantă pentru tensiunea care se instala în climatul politic din acea perioadă a constituit-o decizia conducătorilor germani, în 1890, sub imperiul aceloraşi presiuni interne, de a clădi o flotă germană puternică, care urma să constituie preocuparea majoră a unui grup de industriaşi şi ofiţeri de marină. Acest aspect nu a scăpat vigilenţilor politicieni britanici, care, în urma unei dispute politice au împins marina britanică, emblema armatei engleze, la o confruntare directă cu mai tânăra sa competitoare în bătălia din Tulando. Învingând Marea Britanie, Germania avea să-şi mai adauge pe lista din ce în ce mai mare a inamicilor săi pe Anglia, pentru că era lesne de presupus că acesta avea să riposteze pentru a-şi menţine supremaţia pe mare.

20.3 Elemente de politică externă a Marii Britanii în contextul rigidizării sistemului de relaţii internaţionale înainte de Primul Război Mondial.

45

Dezacordul germano-britanic apărut cu privire la oportunitatea încheierii unei înţelegeri militare, au îndreptat paşii Londrei către o alianţă cu Japonia, în 1902, prin care politica externă britanică a uimit întreaga Europă, fiind prima dată când o putere continentală apela la sprijin în afara Concertului European. Conform acestui acord, care se situa undeva între o Antantă obişnuită şi un angajament militar ferm, prevedea ca cele două state să rămână neutre dacă unul din ele intră în război pentru controlul asupra Chinei sau Coreei cu o singură altă putere, iar dacă era atacată de doi sau mai mulţi adversari, să intervină să-şi ajute partenerul. Evident că ţinta era de fapt Rusia, pe care în acest mod Anglia reuşeasă o ţină în frâu. La rândul ei, Japonia se vedea apărată de Franţa care, în lipsa acestei alianţe, ar fi putut pretexta printr-un război solicitarea de sprijin din partea ruşilor. Acest demers diplomatic avea să liniştească Marea Britanie în privinţa eşecului repetat de a-şi atrage Germania ca partener strategic, iar timpul a lucrat în favoarea schimbării radicale a poziţiei britanice de până atunci, Germania devenind ulterior principala ameninţare geopolitică a Marii Britanii. Acest deznodământ a fost determinat nu doar de programul de dezvoltare al flotei germane, dar şi de modul în care nemţii îi hărţuiseră pe englezi în timpul războiului burilor din 1899-1902.

Politica externă britanică nu s-a oprit doar la domolirea aroganţei germane şi a văzut în Franţa un potenţial aliat pe continent, asta după ce mai bine de un secol a considerat-o principala sursă de insecuritate pe continent. Astfel, Anglia şi-a reconsiderat poziţia şi, după o perioadă de încercări constante de conciliere a diferendelor coloniale cu Franţa, succesul avea să se materializeze într-o Antantă Cordială semnată, în 1904, lucru pe care nu l-a putut obţine din partea Germaniei, care o respisese ori de câte ori a avut ocazia. În plus faţă de cele stipulate în dispozitivul Antantei, Franţa s-a angajat să contribuie la diminuarea presiunii pe care Rusia o făcea asupra Angliei în alte zone ale lumii.

Cunoscând apropierea ruso-franceză care se profila aparent fără vreo şansă reală de reuşită, Anglia a început să tatoneze posibilitatea încheierii unei Antante similare cu Rusia. În acest context, Anglia părăsise rolul său tradiţional de echilibrist şi se aliniase uneia dintre cele două alianţe continentale, chiar dacă instrumentul folosit pentru aceasta, Antanta Cordială, nu era o noutate pentru politica externă britanică.

Astfel, Rusia care era legată prin Tratatul de Reasigurare de Germania, a devenit aliata Franţei, iar Anglia care curta Germania în vederea unei alianţe strategice, s-a alăturat şi ea francezilor.

Germania, în dorinţa de a slăbi coerenţa Antantei dintre Marea Britanie şi Franţa, încercând să dovedească că britanicii nu se vor angaja militar de partea Franţei în cazul unui conflict, au declanşat criza Marocului. În linii mari aceasta se rezuma la imixtiunea Germaniei în problemele pe care Franţa la avea în Maroc, erijându-se în „sprijinitorul” independenţei Marocului, mizând pe faptul că SUA, Italia şi Austria vor susţine acest tip de demers deschis, că Rusia nu va mai fi în stare să se implice, aflându-se la scurt timp după războiul ruso-japonez şi că Marea Britanie se va eschiva de la obligaţiile asumate faţă de Franţa, în cadrul unei conferinţe internaţionale. Nu numai că niciuna din prezumţiile diplomaţiei germane nu s-au confirmat, dar dimpotrivă, în urma Conferinţei de la Algeciras Marea Britanie, a acceptat coperarea militară de care se ferise atâta timp.

Aceasta a prevestit încheierea unei înţelegeri militare tripartite Anglia, Rusia, Franţa, într-o alianţă cunsocută sub denumirea de Tripla Alianţă. De cealaltă parte a baricadei rămăsese Germania şi Austria.

Pe de altă parte, înfrângerea Rusiei în 1905 în războiul ruso-japonez a dus la ruinarea ambiţiilor Sankt Petersburgului cu privire la Orientul Îndepărtat. În acest context, Anglia a oferit o soluţie generoasă în problema Afganistanului şi a Persiei pentru Rusia, a atras-o pe aceasta definitiv în alianţa cu Franţa, destinzând în acest mod o relaţie politică care fusese încordată timp îndelungat, din Constantinopole până în Coreea, (regiunea de nord a Persiei a rămas sub influenţa Rusiei, cea de sud a revenit Angliei, iar centrul a rămas neutru).

46

În acel moment, odată cu crearea celor două blocuri militare, se declanşase un conflict între „strategie” şi „forţă oarbă“, care, în ipoteza lipsei unui decalaj major, o avantajează pe cea dintâi, care poate să-şi planifice acţiunile, în timp ce cel de-al doilea le improvizează.

Ceea ce era ameninţător nu era doar forţa militară a Germaniei ci mai ales lipsa sa de coerenţă în politica externă, care nu avea nici o logică în afara ambiţiilor sale globale care vizau teritorii foarte întinse cum ar fi Africa de Sud, Maroc şi Orientul Apropiat. Totodată, ambiţia Germaniei de a obţine supremaţia maritimă erau incompatibile cu existenţa imperiului britanic.

Acţiunile politice neinspirate ale Germaniei au dus la crearea a două blocuri militare, în care unul susţinea statu-quo-ul, iar celălalt urmărea modificarea ordinii internaţionale existente la acel moment. Neîncrederea care domnea între cele două blocuri militare a dus inevitabil la o cursă a înarmării fără precedent, fiecare fiind preocupat de menţinerea propriei coeziuni şi lăsând pe un plan secund evitarea unui conflict deschis. În acest fel confruntarea a devenit modul ordinar de demers diplomatic, cele două blocuri manifestând un dispreţ suveran faţă de consecinţele acestei abordări.

20.4. Politica externă a Austriei în Balcani şi consolidarea Triplei AlianţePe fondul tensionării situaţiei geopolitice în Europa, la care contribuiseră din plin stângăciile

diplomaţiei germane, s-a adăugat şi una aparţinând de această dată aliatei sale, Austria. Aceasta a dorit să aplice o lovitură politică Rusiei, cunoscută fiind legătura sa profundă cu Serbia, măcinată de multiple divergenţe provenite din facţiunile naţionaliste şi chiar teroriste interne. Pentru aceasta, profitând de slăbirea forţelor ruseşti în urma războiului ruso-japonez şi profitând de un codicil redactat cu 30 de ani în urmă la Congresul de la Berlin, prin care puterile consimţiseră la dreptul Austriei de a-şi anexa Bosnia-Herţegovina, Imperiul austriac a trecut la fapte în anul 1908, anexând acest teritoriu pe care de facto îl controlase şi până atunci. În decursul celor trei decenii care se scurseseră între aceste două evenimente, situaţia geopolitică se modificase: Rusia nu mai domina Balcanii, iar Alianţa celor Trei Împăraţi nu mai exista, aspect care de fapt făcea ca acel document să cadă în desuetudine şi să nu mai producă efecte.

Evident că acest lucru a stârnit protestele Rusiei care nu avea cum să accepte unirea cu Austria a unui teritoriu eliberat de cu mai bine de 30 de ani în urmă de ruşi, în baza unui document aşa de vechi. Situată între Imperiul Otoman şi cel habsburgic, Bosnia-Herţegovina constituia un amestec de naţiuni (croaţi, sârbi, musulmani) şi de religii (catolică, ortodoxă, islamică), care nu putea fi guvernat unitar, constituind o adevărată bombă cu efect întârziat pentru Austria, care în dorinţa sa de a-şi demonstra că a rămas o Mare Putere, a ignorat impactul pe care demersul său urma să îl producă în rândul sârbilor.

Parcă pentru a încorda şi mai mult situaţia, Austria a cerut Serbiei şi Rusiei să recunoască oficial anexarea Bosniei-Herţegovina de către Imperiul habsburgic.Datorită alianţei cu Franţa şi Marea Britanie care nu riscau un război pentru un conflict din zona Balcanilor, Rusia a suportat această umilinţă, dar nu a iertat Austriei gestul său. Pe de altă parte, sprijinul necondiţionat oferit Austriei de către Germania a determinat-o pe aceasta din urmă să-şi provoace singură un blocaj în relaţiile cu Rusia, mai cu seamă pentru o regiune în care Berlinul nu avusese niciodată interese vitale, şi, ironia sorţii, într-o zonă în care ruşii se bazaseră în trecut pe nemţi pentru a domoli ambiţiile austriecilor sub pretextul că împovărau situaţia slavilor din regiune, pe care îi tratau evident ce pe nişte supuşi.

În ceea ce priveşte relaţia cu Franţa, Germania a reuşit să şi-o agraveze în urma unui eveniment care avea să determine consolidarea Triplei Alianţe. În 1911, Franţa, în calitate de administrator civil în Maroc, a trimis trupe într-un oraş din această ţară în care izbucniseră nişte tulburări locale, fapt care contravenea înţelegerii de la Algeciras, încheiată tot în urma unui eveniment asemănător. Reacţia Germaniei nu s-a lăsat aşteptată, ameniţând Franţa cu războiul în numele libertăţii marocanilor, în propria lor ţară. Interesant este că până şi Austria era rezervată la demersul aliatului său, nefiind dispusă

47

să-şi rişte independenţa de dragul unei aventuri nord-africane. La un pas de a declanşa o confruntare militară, Germania a redus din tonalitate şi a acceptat în schimb nişte fâşii de pământ în Africa Centrală.

O altă manevră instigatoare şi inutilă a Germaniei care a contribuit la tensionarea climatului internaţional a fost acceptarea de a reorganiza armata turcă, scop pentru care a trimis la Constantinopol un general german, exagerând acest demers cu afirmaţii belicoase cu privire la controlul german asupra Bosforului. Acest incident, chiar dacă ulterior generalul neamţ a fost retras, avea să convingă Rusia că sprijinul Germaniei pentru Austria la momentul anexării Bosniei-Herţegovina nu era întâmplător. Acest lucru a determinat o aliniere totală a Rusiei la alianţa cu Franţa şi Marea Britanie.

Iniţial alianţele au funcţionat ca o autolimitare, încercând să evite deznodământul unei conflagraţii militare. În acest sens, este suficient să amintim că Franţa se delimitase de Rusia în conflictele care implicau Austria, iar Germania a jucat un rol asemănător faţă de Austria cu privire la Rusia. În perioada crizei marocane ruşii au precizat Franţei că nu riscă un război pentru o criză colonială. Cu ocazia Conferinţei de la Londra din 1913, ultima şansă înainte de izbucnirea războiului de a mai aplana conflictele, Anglia a determinat Serbia să renunţe la anexarea Albaniei.

Treptat însă, fiecare dintre Marile Puteri era preocupată de percepţia partenerilor lor, apreciind că atitudinea pacifistă ar fi atribuită unei slăbiciuni, mai degrabă decât unei bune intenţii, riscând să fie părăsită de celelalte aliate şi lăsată singură în faţa unei coaliţii ostile. Aşadar, statele au început să-şi asume niveluri de risc nefireşti, împingând lucrurile până dincolo de interesul lor naţional istoric, care nu corespundeau unor necesităţi strategice naţionale pe termen lung. Astfel era încălcat cu o frecvenţă din ce în ce mai mare principiul lui Richelieu potrivit căruia mijloacele trebuie să corespundă scopurilor.

Punctul culminant l-a atins Germania, care avea să accepte un război mondial, doar ca să fie considerată o susţinătoare a poziţiei Vienei în problema teritoriilor slave din sud, cu toate că nu avea nici cel mai mic interes în zonă. Pe de altă parte, Rusia avea să lupte până la capăt împotriva Germaniei pentru a fi percepută drept aliatul neclintit al Serbiei.

Urmând această logică, alianţele care se formaseră pentru întărirea forţelor fiecărui aliat în eventualitatea unui război s-au transformat în principalul mobil al războiului care devenise însăşi principiul întăririi alianţelor în sine. Aşa se face că Germania şi Rusia s-au trezit într-o confruntare militară, fără să se afle într-un conflict direct major, această situaţie fiind determinată prin efectul contiguităţii.

21. Strategia militară ca substitut al politicii externe în faza premergătoare Primului Război Mondial Modul în care evoluaseră construcţiile celor două blocuri militare, dar mai ales nivelul de integrare

al Marilor Puteri în alianţe nu doar politice ci şi militare, prevestea o abordare cu totul diferită a sistemului de relaţii internaţionale. Mecanismul internaţional creat de oamenii politici pentru a evita crizele devenise din ce în ce mai şubred, iar soluţionarea diferendelor pe cale paşnică mai greu de realizat.

La aceasta, liderii militari au mai adăugat suplimentar faţă de înzestrarea armatelor pe care le conduceau nişte planuri strategice care comprimau timpul necesar luării unei decizii. Astfel s-a creat o neconcordanţă între timpul necesar pentru luarea unei decizii politice şi cel de punere în aplicare a planurilor militare care, depinzând doar de viteza de execuţie, era considerabil mai scurt decât cel de lucru a unei decizii politice.

La toate acestea, se adăuga un element deloc de neglijat, acela că liderii militari au ascuns celor politici adevăratele consecinţe ale iniţiativelor lor, lucru care a dus la crearea unei autonomii a planificării militare faţă de aranjamentele politice.

48

Această decuplare între militar şi politic a fost realizată într-o primă fază cu ocazia închierii acordului franco-rus din 1892, atunci când s-a schimbat sensul conceptului de casus belli, prin care un adversar îi putea determina pe aliaţi să intre în război. Înainte de momentul 1892, acest concept se referea la modul în care era stabilit iniţiatorul ostilităţilor. Începând cu 1892, s-a recunoscut faptul că relevant pentru declanşarea unui conflict nu era cine trăgea primul, ci cine îşi mobiliza primul forţele militare.

În această logică, tabăra care se mobiliza mai greu risca să piardă avantajele pe care le-ar fi avut dintr-o alianţă militară cu un partener care avea o altă viteză de mobilizare, întrucât această desincronizare oferea inamicului şansa de a învinge pe rând fiecare adversar. Din acest motiv, începând cu acel moment istoric, cea mai importantă clauză a oricărei înţelegeri diplomatice era condiţia de mobilizare simultană de forţe militare. În acest fel, se muta centrul de greutate al garanţiilor într-o alianţă, scopul acestora nu mai era garantarea sprijinului după începerea unei conflagraţii militare, ci ca fiecare aliat să se mobilizeze cât mai repede cu putinţă şi, pe cât posibil, înaintea adversarului.

Această schimbare de optică avea şi ea dezavantaje. Spre exemplu, încetarea mobilizării unui aliat, după ce aceasta fusese ordonată, era mult mai dăunătoare decât dacă ar fi fost refuzată încă de la bun început, întrucât, dacă una din tabere înceta mobilizarea, atunci pentru aceasta situaţia devenea din ce în ce mai grea, odată cu scurgerea timpului până la încheierea mobilizării celeilalte tabere. Încercarea de a opri mobilizarea ambelor tabere simultan era aproape imposibilă din punct de vedere tehnic, asfel încât cel mai probabil armatele ar fi fost demult gata cu mobilizarea înainte ca diplomaţii să convină asupra modului de a o opri.

Având în vedere cele menţionate, rezultă evident că noua procedură adoptată pentru judecarea celui care este de vină pentru declanşarea unei confruntări militare a scos conceptul de casus belli de sub controlul politic.

În acest fel, fiecare criză constituia prin ea însăşi, indiferent de cauzele limitate care o provocaseră, resortul pentru declanşarea deciziei de mobilizare, creând astfel premisele certe pentru ca un război iniţial limitat să poată degenera într-unul general.

Fără a intra în amănunte de natură istorică, trebuie precizat că această abordare convenea Rusiei care considera că un război limitat contravenea intereselor sale, aşa că toate războaiele, în optica ei, trebuiau să fie totale, iar din această perspectivă, strategii militari ruşi nu le ofereau altă opţiune liderilor lor politici. Astfel, Europa era pusă în situaţia paradoxală în care Rusia era dispusă mai degrabă să lupte simultan împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, decât doar cu una dintre ele.

Resortul ideologic al acestei optici venea din convingerea strategilor ruşi că popoarele care îi înconjurau erau înarmate excesiv şi temeinic, oferind astfel doar alternativa unui război decisiv, care avea să modifice ordinea continentală pentru o bună perioadă de timp şi să recalibreze poziţiile politice ale puterilor europene, mai cu seamă ale Germaniei şi Rusiei. În acest context, scopul ascuns al Rusiei era să reducă Germania la situaţia divizării sale, ca înainte demomentul unificării sale de către Bismarck, dispărând astfel din rândul Marilor Puteri.

Argumentul care susţine cele afirmate îl găsim în convenţia militară franco-rusă din 1894, unde cele două Mari Puteri conveneau să se mobilizeze împreună în ipoteza în care oricare dintre membrii Triplei Alianţe s-ar fi mobilizat indiferent de motiv. Astfel, oricât de neînsemnat ar fi fost motivul, războiul avea să fie total.

O simulare strategică arată că, spre exemplu, o mobilizare a Italiei, aliata Germaniei împotriva Franţei pentru Savoia determina automat o mobilizare a Rusiei împotriva Germaniei. O altă ipoteză la fel de posibilă ar fi fost dacă Austria se mobiliza împotriva Serbiei, Franţa se mobiliza împotriva Germaniei.

În acest context, era mai mult decât evident că avea să apară un conflict oricât de mic, aşa încât problema izbucnirii unui război general rămăsese doar o chestiune de timp.

49

Era previzibil că amestecul deloc indicat între alianţe politice generale şi strategii militare concepute în momente de furie, urma să ducă la masive vărsări de sânge. Politica externă era înfrântă de emergenţa strategiei militare care ajunsese să practice jocul total, mizând astfel totul pe o carte, modificând abordarea războiului într-o direcţie eminamente tehnocratică care opera binomial, „totul sau nimic”.

În fiecare tabără, liderii militari sugerau cele mai distrugătoare tipuri de război, dar, aşa cum era de aşteptat, fără să întrevadă şi, în consecinţă, să prevestească consecinţele politice care decurgeau invariabil şi din tehnologia militară la care se făcea apel. Astfel, militarii nu erau în stare să prezinte o hartă ipotetică a Europei post-conflict, după încheierea unui război general. De asemenea, nu puteau nici măcar să identifice care erau acele schimbări preconizate care aveau să justifice vărsarea de sânge de proporţii, neexistând nici o revendicare de luat în seamă formulată de Rusia Germaniei sau invers, care să justifice un conflict zonal sau unul general.

Situaţia geopolitică şi climatul încordat în care ajunsese Europa au redus la tăcere politicienii. Aceştia nu puteau înţelege rostul unor alianţe aberante, care îi obligau să participe la achitarea notei de plată a celor care declanşau conflicte în zone în care statele lor nici măcar nu aveau interese, doar pentru simplul motiv că logica alianţelor i-a obligat să stea împreună la aceeaşi masă.

Pe de altă parte, politica naţionalistă din fiecare dintre aceste ţări alimentată şi întreţinută de forţa militară care îşi justifica existenţa prin însăşi această politică, determina politicienii care tradiţional erau legaţi de opinia publică să nu pună prea multe întrebări armatei. Această adevărată conspiraţie a tăcerii i-a împiedicat pe liderii politici din toate statele implicate să solicite nişte planuri militare cu ajutorul cărora ar fi putut măcar să-şi stabilească nişte obiective politice plecând de la cele militare, dacă invers nu mai era cu putinţă.

23. Izbucnirea Primului Război Mondial – efect al abdicării politicii externe în faţa diplomaţiei militare23.1. Ipotezele şi evaluările politicienilor cu privire la declanşarea unui război. Paradoxurile generate de neconcordanţa dintre strategiile militare şi cele politice.Lipsa unei viziuni politice la un conducător duce inevitabil la haos şi arbitar în acţiunile de politică

externă şi, ceea ce poate fi şi mai grav, atunci când se schimbă instrumentele de promovare a acestei politici, atunci când războiul ia locul diplomaţiei, există riscul ca argumentele de la sfârşitul războiului să nu fie la fel de plauzibile ca la începutul acestuia.

Acest lucru s-a întâmplat şi cu Marile Puteri în perioada din jurul izbucnirii Primului Război Mondial, când acestea s-au trezit în faţa unei realităţi imprevizibile, cu situaţii confuze şi unele chiar paradoxale.

Rusia era avertizată de diplomaţii săi că un război mondial nu i-ar aduce nici un câştig substanţial, indiferent de cine ar fi fost învingătorul. Această afirmaţie se baza pe argumentul că dacă Germania ar fi fost înfrântă, economia ei avea să fie la pământ şi, în consecinţă, cu greu ar fi putut să se achite de daunele de război. Dacă la aceasta mai adăugăm şi faptul că Anglia, prin înţelegerile de pace ar fi obligat Germania la o limitare a creşterii economice, obligaţia despăgubirilor de război ale acestei ţări devenea deja imposibil de onorat.

De asemenea, unii politicieni ruşi indicau că, în urma unor analize profunde a tendinţelor subversive, rezulta că ţara care va pierde războiul va fi scena unor convulsii sociale care vor îmbrăca forma unor adevărate revoluţii şi care, prin natura lucrurilor avea să se întindă şi pe teritoriul învingătoarei.

De cealaltă parte, analiştii din tabăra adversă, cea a Germaniei, semnalau lipsa de logică a unei politici agresive fără un scop bine definit, întreţinută doar de orgolii sau demonstraţii sterile de forţă.

50

Aceştia susţineau că ameninţările asupra tuturor nu slăbeau forţele nimănui şi că lipsa de orizont şi ţintă, nevoia de mici succese ale prestigiului personal, precum şi solicitudinea faţă de sensibilităţile opiniei publice, au devenit raţiunea de a fi a guvernanţilor lor, aspect care nu prevestea nimic bun. Aceste critici erau completate şi de soluţii, de genul influenţării acţiunilor Franţei prin intermediul unei politici prudente faţă de Rusia şi Anglia, chiar dacă acestea nu era pe placul extremiştilor naţionalişti germani.

Scânteia care a aprins butoiul de pulbere a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la data de 28 iunie 1914, moştenitorul la tronul Habsburgilor, care a plătit cu propria-i viaţă experimentul anexării Bosniei-Herţegovina de către Austria. Din acest moment, aveau să se pună în mişcare toate planurile militare şi să fie ratate puţinele oportunităţi de aplanare a conflictelor.

Despre acest eveniment au scris o multitudine de autori şi au curs tone de cerneală în studii geopolitice şi militare. Scopul acestui capitol este doar de a exemplifica sintetic modul în care s-au materializat doctrinele militare, anihilându-le sau făcându-le inoperabile pe cele politice, concepute în perioada premergătoare Primului Război Mondial.

Austria avea deja un cec în alb în ceea ce priveşte sprijinirea sa de către Germania într-un eventual război împotriva Serbiei, pe care l-a folosit adresând un ultimatum acesteia. Rusia a înţeles exact că demersul Austriei de a încerca să-şi consolideze structura din ce în ce mai şubredă era sprijinit de Germania, iar aceasta nefiind deloc întâmplător şi gratuit. Înţelegerea oferea Germaniei pretextul de a-şi satisface orgoliul provincial.

Poate că dacă asasinarea lui Ferdinand se producea cu ceva timp în urmă, când mai funcţiona principiul legitimităţii, sângele nobil al arhiducelui ar fi determinat curtea regală rusă să accepte ideea unei revanşe asupra Serbiei. Însă în perioada la care ne referim principiul legitimităţii nu mai funcţiona, iar Rusia avea suficiente frustrări în ceea ce privea Germania, aliata Austriei.

Acesta a fost momentul la care lucrurile au ieşit de sub control şi chiar dacă existau suficiente argumente pentru a justifica inutilitatea unui război, aşa după cum s-a menţionat la începutul acestui capitol, conducătorii statelor implicate nu au mai fost dispuşi să facă nici un pas înapoi, fiind preocupaţi primordial de respectarea obligaţiilor oficiale stipulate în tratate şi nicidecum de o strategie în direcţia intersului comun pe termen lung.

Astfel, programele de mobilizare au făcut ca războiul să fie inevitabil, şi, totodată, au pus în mişcare simultan toate statele, inclusiv pe celeale căror armate au început să lupte efectiv abia după încheierea principalelor bătălii din vestul Europei. Paradoxal însă, statele care aveau motive politice să intre în război nu erau legate de programe rigide, iar naţiunile cu programe rigide, cum era cazul Rusiei şi Germaniei, nu aveau nici un motiv politic pentru a intra în război.

Diferenţele specifice ale naturii instituţionale şi organizării politice în statele europene a dus la nişte absurdităţi greu de imaginat în cazul în care ar fi existat o viziune politică limpede.

Astfel, mobilizarea statelor a plecat de la o ţară care nu avea programe de mobilizare relevante, deoarece acestea erau învechite şi neactualizate la realităţile scenei internaţionale, fiind astfel singura dintre Marile Puteri în această situaţie. Pentru Austria era lipsit de importanţă momentul în care începea războiul, armata sa fiind pregătită oricând, mai devreme sau mai târziu, să lupte împotriva Serbiei.

23.2. Declanşarea mecanismelor care au dus la izbucnirea conflagraţiei.Din abordarea anterioară reiese importanţa lipsei unui sistem de valori care să fie acceptat şi

recunoscut de toate puterile deopotrivă, aşa cum poate fi regăsit în politica externă a lui Metternich sau a lui Bismarck. Atât sistemul echilibrului de de puteri al austriacului, cât şi flexibilitatea diplomatică practicată de neamţ în marja conceptului de realpolitick ar fi dus negreşit la un alt deznodământ. Odată cu transmiterea ultimatumului Serbiei, aveau să de declanşeze automat şi mobilizările în statele care erau legate prin alianţe de Austria şi Serbia.

51

Ultimatumul Austriei fusese transmis în termeni aproape imposibil de acceptat de către Serbia, de unde se poate concluziona să aceasta intenţiona să anuleze varianta negocierilor şi să declanşeze operaţiunile militare.

Singura ţară care mai putea frâna caruselul mobilizărilor era Anglia. Prin alianţele încheiate, Marea Britanie nu avea nici o obligaţie scrisă de a intra în război alături de Franţa şi Rusia. Chiar dacă acest lucru era adevărat, Anglia se vedea obligată să respecte dimensiunea militară a înţelegerii cu Franţa şi să-i asigure acesteia apărarea în faţa flotei germane care ar fi intervenit în flancul de nord al Franţei, a cărei flotă, bizuindu-se pe înţelegerea cu Marea Britanie, se afla în Mediterana.

Pe de altă parte, englezii nu doreau să slăbească coeziunea Triplei Antante datorită şovăielilor sale în sprijinirea aliaţilor, dar, o contradicţie tipic britanică, nici nu ar fi vrut să ameninţe Germania, în intenţia de a-şi păstra opţiunea medierii într-un moment ulterior. Era evident că dacă Anglia îşi exprima clar opţiunea de a interveni în război de partea Franţei şi a Rusiei, atunci Germania avea să refuze confruntarea, sesizând dezechilibrul de forţe.

Momentul fatidic pentru război l-a constituit propunerea făcută Angliei de Germania de a nu folosi flota germană în cazul în care Anglia ar rămâne neutră. Acest demers era asemănător celui pe care Germania îl făcuse în 1909 Angliei, în care cerea asigurări asupra neutralităţii acesteia în schimbul încetinirii ritmului de dezvoltare al flotei germane.

Şi atunci, în 1909, ca şi la momentul izbucnirii Primului Război Mondial, Anglia a refuzat propunerea Germaniei, lucru care a spulberat ultima şansă de a se evita războiul general.

La momentul la care Serbia a răspuns ultimatumului austriac, la 25 iulie 1914, acceptând aproape toate condiţiile impuse de Austria, s-a crezut că diferendul a luat sfârşit. Chiar dacă Kaizerul vedea sfârşitul diferendului, acesta nu a mai luat în consideraţie şi dorinţa de nestrămutat a Austriei de a se folosi de conjunctura creată prin sprijinul oferit cu atâta imprudenţă de liderul german. De asemenea, acesta încerca să ignore o realitate care se dovedise de necontestat, aceea că nu diplomaţia era cea care avea să decidă ci programele de mobilizare, anihilând orice demers care avea să soluţioneze pe cale paşnică diferendul.

Astfel, pe 12 iulie Austria declară război Serbiei şi în aceeaşi zi ţarul ordonă mobilizarea parţială împotriva Austriei, moment la care acesta a conştientizat un fapt cutremurător. Strategii militari nu aveau în vedere decât o singură opţiune, războiul total împotriva ambelor state, Germania şi Austria, aspect care avea să limiteze orice tentativă de adaptare politică la strategia unei mobilizări generale.

Germania a solicitat Rusiei să oprească mobilizarea, însă aceasta a refuzat, alegându-se cu o declaraţie de război din partea Berlinului. Important de menţionat este faptul căaceasta s-a întâmplat fără nici o consultare politică între cele două state cu privire la natura crizei şi în lipsa oricărei dispute concrete între Germania şi Rusia.

Franţa nu răspunsese la întrebarea stăruitoare pe care Berlinul i-o adresase cu privire la atitudinea pe care ar avea-o în cazul în care Berlinul ar fi implicat într-un război, abordând o atitudine enigmatică, precizând că va proceda aşa cum îi va dicta interesul naţional. Pe de altă parte, Franţa încuraja Rusia să nu accepte nici un compromis, promiţându-i acesteia sprijin necondiţionat. Planurile iniţiale ale strategilor militari germani fuseseră întocmite în ipoteza că Rusia s-ar fi mobilizat mai greu, interval de timp în care îşi propuseseră să învingă mai întâi Franţa, dar asta evident în condiţiile în care Parisul declară război, iar apoi să se îndrepte împotriva Rusiei.

Atitudinea Franţei a determinat conducătorii germani să se îndrepte la început împotriva Rusiei în loc de Franţa pe care o considera în defensivă. Trezindu-se în această situaţie, Kaizerul a încercat să întârzie derularea evenimentului şi să orienteze mobilizarea doar împotriva Rusiei, însă tentativa sa a fost la fel de zadarnică ca şi cea a tunului care a încercat limitarea mobilizării ruşilor. Se ajunsese într-un

52

moment în care atât ruşii cât şi nemţii erau împinşi înainte de ambiţiile militarilor lor şi de dorinţa acestora de a-şi pune în aplicare proiectele strategice la care munciseră de ani de zile.

În acest context, Germania avea să pună în aplicare o strategie militară de luptă pe două fronturi, pornind război împotriva Franţei, la 1 august 1914, chiar şi fără o declaraţie de război din partea acesteia inventând o presupusă violare a frontierelor germane, pentru a avea pretextul de a declara războii Parisului la 3 august 1914. Rolul pasiv pe care Franţa l-a jucat în toată perioada crizei balcanice a făcut ca în acest caz să aibă prioritate programele de mobilizare.

În planul strategic militar al Berlinului, pentru războiul pe două fronturi, primul pas era ocuparea Ţărilor de Jos, nimic mai ofensator pentru Anglia, care în decursul istoriei a apărat cu consecvenţă acel teritoriu, considerându-l vital pentru securitatea insulară, Marea Britanie a reacţionat fără şovăire şi a declarat război Germaniei, surprinzându-i prin aceasta pe nemţi, care au ignorat învăţămintele din istorie şi asta i-a costat.

Astfel, Marile Puteri au transformat o criză balcanică zonală, într-un război mondial. Iată cum o dispută asupra Bosniei şi Serbiei a dus la invadarea unui teritoriu aflat în cealaltă parte a continentului, Belgia, care la rândul său a determinat intrarea Angliei în război. Ironia sorţii face ca, în timpul în care începuseră să se dea bătăliile în vestul continentului, Austria să nu întreprins nici un atac asupra Serbiei.

24. Ordinea mondială impusă prin Tratatul de la Versailles24.1. Evoluţiile în plan geostrategic din timpul războiului Este evident că războiul a reprezentat dintotdeauna instrumentul de natură violentă prin care

conducătorii au înţeles să-şi realizeze obiectivele de politică externă atunci când diplomaţia, instrumentul clasic de natură paşnică, lipsea sau era înăbuşită de alte considerente (cum ar fi bunăoară programele de mobilizare).

Ca instrument de politică externă, de natură violentă, războiul ar fi trebuit ca la finalizarea sa să ducă la obţinerea unor rezultate dorite de unii sau alţii dintre beligeranţi. Lipsa unei viziuni politice, dublată de un orgoliu exacerbat al conducătorilor şi de un derapaj fatidic al conceptului de casus belli care a permis o abordare inedită, dar păguboasă a relaţiilor internaţionale. Un efect important al acesteia a constat în faptul că argumentele care au stat la baza declanşării Primului Război Mondial au fost mai degrabă pretexte necesare pentru a declanşa energiile negative acumulate de ambele tabere şi care nu au putut fi depresurizate tocmai datorită lipsei de dialog şi a dispariţiei mecanismului de echilibrare al puterii.

Lipsa de viziune politică a ambelor tabere s-a reflectat în faptul că nimic din ceea ce fusese planificat de către acestea pentru a se soluţiona prin Primul Război Mondial nu s-a concretizat. Nici măcar strategiile militare nu au funcţionat aşa cum fuseseră planificate. Din aceste considerente, Europa, cea care a găzduit ororile unui război mondial, se vedea nevoită să găsească un nou drum către stabilirea unei ordini internaţionale, fireşte diferită de cea care tocmai fusese distrusă prin intermediul armelor. Această cale nu era alta decât compromisul politic.

Aşa după cum programele de mobilizare devansaseră diplomaţia, tot aşa la sfârşitul războiului dimensiunile pierderilor provocate de război aveau să constituie un real obstacol în faţa unui compromis politic acceptabil. Dacă anterior Primului Război Mondial, războaiele se încheiau cu tratate de pace în cadrul unui congres în care se stabileau termenii compromisului, aceasta era mult mai greu de realizat în cazul de faţă, când obiective ca influenţa în Balcani, posesia asupra Alsaciei şi Lorenei, cursa acumulărilor navale nu mai aveau nici o relevanţă în faţa numărului mereu crescut de victime.

Proporţional cu sacrificiile făcute, statele europene îşi sporeau pretenţiile, liderii acestora reconfirmând incompetenţa şi lipsa de răspundere care îi caracterizaseră la momentul intrării în război.

Argumentele în ceea ce priveşte pierderea busolei în politica externă a beligeranţilor le regăsim în modul în care aceştia, deşi istoviţi de consecinţele dezastrului pe care îl creaseră, în loc să se concentreze

53

pe găsirea unui compromis acceptabil, îşi maximizau pretenţiile, refuzând să accepte o pace de compromis şi mărşăluind până la deznodământul final: victorie sau înfrângere.

Astfel, Franţa ignora orice soluţie care nu i-ar fi atribuit Alsacia şi Lorena, iar Germania refuza să accepte o pace în care i s-ar fi cerut să renunţe la teritoriile cucerite. Aşadar, condiţiile păcii se negociau în termeni nihilişti. În ceea ce o priveşte pe Marea Britanie se poate afirma că aceasta şi-a schimbat decisiv abordarea, respingând hotărât oferta făcută de nemţi de a accepta Congo-ul belgian în schimbul Belgiei, pe considerentul că Anglia cerea asigurări împotriva oricărui atac din partea Germaniei. Încercând să prevină o hegemonie a Germaniei în Europa, Anglia şi-a părăsit rolul său tradiţional de a se afla deasupra conflictelor continentale şi de a acorda din când în când sprijin celui mai slab şi a trecut la intransigenţă, nefiind dispusă să accepte compromisuri şi să solicite garanţii pentru securitatea sa. Acestea însă se traduceau în compromisuri din partea Germaniei pe care însă aceasta nu le-ar fi acceptat niciodată, cum ar fi slăbirea economică a acesteia şi reducerea flotei sale navale, condiţii pe care doar o înfrângere definitivă ar fi determinat-o să le accepte.

La rândul său, Germania avea o serie de revendicări care denotau o abordare geopolitică ceva mai precisă, însă departe de realismul de care ar fi trebuit să dea dovadă în situaţia în care se afla şi care în termeni militari se traducea în capitulare fără condiţii. Spre exemplu, Germania solicita bazinele carbonifere din nordul Franţei şi controlul asupra Belgiei, pe care Marea Britanie nu ar fi fost dispusă să îl accepte decât în condiţiile înfrângerii sale definitive. Acelaşi caracter nerealist îl aveau şi pretenţiile pe care le avea asupra Poloniei, pe care o dorea o monarhie constituţională, aruncând în aer orice perspectivă a unei păci cu Rusia.

Dezideratele din estul Europei păreau că erau ca şi obţinute după de Germania înfrânsese Rusia şi impusese pacea de la Brest-Litovsk, 3 martie 1918. În urma acestei păci, Germania anexase o treime din Rusia, profilându-şi astfel intenţia de a domina Europa, definind într-un final, cu forţa armelor, ce înţelegea Berlinul prin Weltpolitick.

Rămânând în sfera contextului geopolitic în care se găsea Europa în timpul conflagraţiei mondiale este necesar să fie menţionat că acest război devenise un război al maselor, cu recrutări masive şi, în consecinţă soarta lui nu mai putea rămâne mult timp la discreţia Cancelariilor, transformându-se într-un conflict al maselor.

Pe de altă parte pe câmpul de luptă situaţia era oarecum confuză, întrucât fiecare tabără înregistra succese şi eşecuri, câştigând şi pierzând în acelaşi timp. Germania înfrânsese Rusia, iar mai apoi slăbise Franţa şi Marea Britanie, pentru ca mai apoi occidentalii să revină în forţă şi să repurteze victoria finală.

Poate tocmai ca urmare a acestei realităţi, după primii ani de război fiecare tabără a pus condiţii care nu aveau nici o legătură cu realizarea unui echilibru de puteri.

24.2. Principiile wilsoniene. Intrarea SUA în război Lumea pentru care milita Wilson se conducea după principii, nu după putere şi se baza pe lege,

nu pe interese, reguli care aveau să fie aplicabile în egală măsură şi învinsului şi învingătorului. Aceste linii de conduită porneau de la credinţa americanilor că natura umană este esenţialmente paşnică şi că numai o astfel de abordare conduce la armonie.

Pe aceste axiome, Wilson şi-a construit întreaga sa politică, atât internă cât mai ales externă. El susţinea că naţiunile democratice sunt prin esenţa lor paşnice, iar popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea nici un motiv să intre în războaie sau să-şi dorească să asuprească alte popoare. Aşadar aceste idealuri nu erau compatibile cu ordinea mondială pe care o cunoscuse Europa în ultimele secole, iar schimbarea în direcţia propusă de preşedintele american nu era tocmai ceea ce gândiseră şi europenii pentru stabilirea noii ordini pentru care intraseră în război. Politica americană se

54

baza pe concepte care se aflau în antiteză cu cele promovate de cultura politică europeană , poate tocmai de aceea americanii considerau echilibrul de puteri ca fiind un principiu lipsit de moralitate.

În consecinţă, Wilson a propus înlocuirea conceptului de Realpolitick cu criteriile pe care americanii considerau că stăteau la baza unei ordini mondiale morale şi sigure. Aceste criterii erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, nici unul dintre acestea neregăsindu-se în vreunul dintre aranjamentele europene anterioare.

Este foarte adevărat că diplomaţia europeană nu se constituia în jurul unor tendinţe pacifiste ale statelor europene, ci mai degrabă pornea de la înclinaţia spre război. Din acest motiv nici instituţiile interne ale acestora şi nici ordinea internaţională nu avuseseră la bază teorii politice care să promoveze fundamental precepte morale precum natura paşnică a omului, lăsând această problemă la latitudinea clericilor.

În acest context, politicile europene ignorau fiinţa umană fiind concepute a pune omul în slujba unui bine mai înalt. Tocmai de aceea, alianţele se făceau nu în apărarea unui concept abstract cum este cel al păcii, ci pentru obiective specifice şi definitive. Toate acordurile europene porneau de la ideea că graniţele puteau fi ajustate pentru realizarea unui echilibru de puteri, ignorând preferinţele popoarelor afectate de aceste modificări. Un argument în acest sens îl constituie opoziţia Angliei şi Austriei faţă de destrămarea Imperiului Otoman, întrucât vedeau în aceasta formarea unui număr considerabil de state noi, naţionale, care periclita echilibrul de puteri existent în secolul al XIX-lea.

Diferenţe de fond între America şi Europa cu privire la aceste aspecte doctrinare au făcut ca intrarea Americii în război să ajute doar din punct de vedere tehnic victoria definitivă, însă nu pentru scopurile pentru care luptau statele europene.

Sesizând diferenţele de fond între optica americanilor şi cea a europenilor cu privire la noua ordine mondială, Wilson era convins că aceasta nu se va realiza doar prin simpla proclamare a principiilor sale şi că, pe lângă argumente, era nevoie şi de presiuni.

Imediat după intrarea în război, Wilson a cerut europenilor formularea unor obiective de război, din care să lipsească anexări sau despăgubiri garantate de o autoritate supranaţională. Sesizând că aceste propuneri se lăsau aşteptate, în ianuarie 1918, Wilson a prezentat în faţa Congresului programul său în 14 puncte, devenit ulterior documentul fundamental după care Europa avea să-şi construiască noua ordine continentală.

Din cele 14 puncte, Wilson aprecia că 8 sunt absolut necesare şi obligatoriu de realizat, iar celelalte 6 sunt facultative. Din cele 8 amintim: diplomaţia deschisă, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, liberul acces la mare, soluţionarea paşnică şi imparţială a disputelor coloniale, restabilirea independenţei Belgiei, evacuarea trupelor ruseşti din teritoriile ocupate şi înfiinţarea Ligii naţiunilor. Dintre celelalte 6 puncte asupra cărora Wilson aprecia că nu sunt indispensabile pentru edificarea unei noi ordini mondiale, enumerăm: reintegrarea Alsaciei şi Lorenei în teritoriul Franţei, autonomia minorităţilor din Imperiul Austro-Ungar şi cel Otoman, reconfigurarea teritorială a Italiei prin ajustarea frontierele sale, eliberarea Balcanilor, acordarea unui statut internaţional Dardanelelor, formarea statului polonez indepedent, cu ieşire la mare.

După enunţarea principiilor, Wilson avea să argumenteze necesitatea proclamării acestora.Wilson considera că statele se angajaseră în război pentru a aboli o formă arhaică de organizare a vieţii internaţionale şi a instaura o nouă ordine mondială. Preşedintele SUA a reliefat că trăsătura fundamentală a vechii ordini a constituit-o echilibrul de puteri, care în esenţă asigura securitatea doar până în momentul când unul dintre state strica acest echilibru, aspect care stabilea o balanţă nesigură a intereselor concurente. Din această cauză, securitatea statelor trebuia să se bazeze pe un mecanism format nu dintr-o concurenţă a intereselor, ci dintr-un set de principii morale.

55

Această optică evidenţiază că Wilson a considerat că la baza concurenţei dintre state se aflau raţiuni economice şi absenţa autodeterminării, ignorând în acest fel nenumăratele exemple oferite de istorie, suficient de frecvente care au fost generate de naţionalisme extreme sau de natura exaltată a unui conducător sau grup conducător.

Wilson, prin elaborarea acestor principii, vedea că acordarea de drepturi egale tuturor statelor va conduce la menţinerea păcii printr-un mecanism de securitate colectivă, indiferent de forţa pe care o avea fiecare stat, forţă pe care însuşi preşedintele american recunoştea că nu putea fi egală pentru toate statele. El susţinea că, chiar dacă nu poate exista egaliate între teritorii sau resurse, sau oricare alt gen de egalitate care nu poate fi dobândit printr-o evoluţie paşnică şi legitimă a popoarelor însele, aceasta nu are nimic de a face cu dreptul acestor state de a li se acorda egalitatea în drepturi.

24.3. Confruntarea principiilor revoluţionare wilsoniene cu realitatea europeanăTratatele de istorie prezintă pe larg procesul de pace care a urmat Primului Război Mondial. De

aceea, vor fi evidenţiate doar acele aspecte care au relevanţă pentru tema în discuţie.Conferinţa de Pace de la Paris a reprezentat, dincolo de semnificaţia încheierii unor tratate între

învinşi şi învingători, o scenă de confruntare între principiile wilsoniene, care doreau să revoluţioneze gândirea politică a europenilor şi reticenţa acestora din urmă cu privire la viabilitatea acestor principii. Conservatorismul Europei nu provenea dintr-un spirit de frondă la adresa Americii, care în fond schimbase decisiv soarta războiului, intervenind alături de una dintre taberele aflate în conflict. Reţinerea europenilor îşi avea izvoarele în istoria de sute de ani a acestora şi într-un mental colectiv diferit de idealismul principiilor wilsoniene.

Franţa a fost statul cel mai vocal la adresa înlocuirii vechiului sistem de alianţe clare şi bine delimitate cu un set de principii de guvernare în abstract atâta timp cât în Europa centrală avea să existe o Germanie puternică, chiar dacă învinsă.

Istoria se repeta şi de această dată. Congresul de la Viena din 1815 şi Conferinţa de la Paris din 1919 aveau să discute soarta a doi învinşi, Franţa respectiv Germania, care după războaiele napoleoniene şi respectiv Primul Război Mondial rămăseseră la fel de puternice fiind în măsură să poarte din nou singure un război împotriva oricăruia dintre vecinii săi.

Reţetele adoptate însă pentru domolirea apetitului expansionist al agresorului erau diferite. În 1815, statele participante la Congres au rămas unite, învinşi şi învingători deopotrivă, într-o alianţă numită Cvadrupla Alianţă, o alianţă copleşitoare care putea să distrugă orice ambiţii revizioniste într-o echilibristică inteligentă a echilibrului puterilor. În 1919, învingătorii nu au menţinut alianţa, America şi URSS retrăgându-se din sistem, iar Anglia adoptând o atitudine ambiguă în ceea ce priveşte Franţa, iar învinsa Germanie nici măcar n-a fost invitată la lucrările Conferinţei.

Dacă analizăm mai atent diferenţele demografice şi economice între Franţa şi Germania anului 1919, chiar şi după încheierea Primului Război Mondial se poate observa un avantaj major al celei din urmă. Variantele posibile pentru Franţa pentru a-şi asigura liniştea faţă de ameninţarea mai puternicului ei vecin erau următoarele: obţinerea unor garanţii ferme din partea SUA şi Marii Britanii pentru securitatea ei naţională, fărâmiţarea Germaniei sau o înţelegere cu aceasta.

În ceea ce priveşte fărâmiţarea Germaniei existau cel puţin două elemente care o făceau greu de realizat. În primul rând, construcţia lui Bismarck era foarte bine gândită şi solid proiectată. Ea a rezistat probei istoriei, cu toată invazia Franţei în bazinul Ruhr din 1923 sau după divizarea Germaniei în timpul Războiului Rece. Al doilea motiv subzista din partea SUA, care nu ar fi tolerat o încălcare a principiilor autodeterminării, indiferent de prestaţia pe care ar fi avut-o Franţa în timpul războiului.

Cea de-a doua opţiune ar fi fost aceea de a obţine promisiunea fermă din partea SUA şi Marii Britanii că vor interveni împotriva Germaniei dacă aceasta ar fi atentat în vreun fel la securitatea Franţei.

56

Aceasta era singura variantă pe care Franţa o identificase în condiţiile în care America se opunea dezmembrării Germaniei şi securitatea colectivă era încă un proiect ipotetic, neclar pentru Paris. Neobţinând nici un fel de garanţii de securitate din partea celor doi aliaţi, Franţa şi-a exersat talentul diplomatic recurgând la o serie de artificii pentru a le sensibiliza.

Aceste artificii exploatau din plin mediul natural în care erau plasate SUA şi Anglia accentuau pe faptul că predarea flotei germane a asigurat liniştea celor două puteri maritime care la nevoie se puteau apăra împotriva Germaniei, folosindu-şi flota lor navală superioară, în timp ce Franţa era obligată să lase la discreţia altora propria ei securitate. În pledoariile diplomatice ale oamenilor politici francezi s-a făcut şi o simulare ipotetică care demonstra evident faptul că o eventuală intervenţie germană în Franţa s-ar fi încheiat cu succes până avea să intervină Liga cu sugestiile sale de soluţionare a conflictului.

Mai mult chiar, Franţa a încercat să-şi convingă partenerii asupra necesităţii creării unei zone tampon în regiunea Renaniei, pentru a obţine cel puţin o regiune/zonă tampon, asemănătoare apelor oceanelor în cazul Americii şi Angliei. Această zonă tampon ar fi trebuit să fie ocupată de forţe interaliate. Aceasta însă contravenea principiului autodeterminării pe care SUA încerca să îl pună la temelia noii ordini continentale şi totodată ar fi declanşat nemulţumirea populaţiei germane.

Replica Franţei nu s-a lăsat aşteptată iar Parisul a lansat întrebări retorice la adresa prezenţei Angliei în India şi Egipt, context în care avertiza Londra că a cere Franţei să renunţe la ocupaţie este ca şi cum li s-ar cere SUA şi Angliei să renunţe la navele de luptă.

În concluzie, Franţa, o ţară cu tradiţie, care ajunsese în 1919 secătuită, era instinctiv sceptică în privinţa securităţii colective, prin care se presupunea că toate statele membre vor evalua ameninţările în acelaşi fel şi că, odată depăşită această etapă, vor întruni consensul în privinţa modalităţii de a se opune unei agresiuni. În ipoteza în care acest mecanism ar fi dat greş, Anglia şi SUA se puteau apăra şi singure, însă Franţa nu se putea angaja într-un război tradiţional şi prin urmare dispărea de pe hartă.

Lovindu-se de refuzul SUA şi Angliei de a da garanţii de securitate, Franţa a reluat demersul cu crearea unei zone tampon în regiunea Renaniei, de această dată propunerea era mai generoasă. În concret, Franţa solicita o zonă a Renaniei demilitarizată, care să formeze un stat independent, pe care, ca un stimulent, avea să-l scutească de plata despăgubirilor. Chiar şi la această propunere SUA şi Anglia au răspuns negativ, iar Franţa a insistat solicitând o astfel de soluţionare măcar cu caracter temporar, până la consolidarea Ligii, până la momentul la care aceasta avea să-şi pună în funcţiune mecanismul de constrângere.

Negocierile prelungite asupra acestui subiect, precum şi sâcâiala pe care o provoca insistenţa cu care Franţa solicita garanţii de securitate, au determinat cele două aliate să ofere garanţii, în schimbul păstrării integrităţii teritoriale a Germaniei, Franţa fiind de acord să se convină printr-un tratat în care să fie inclus şi Berlinul, ca Anglia şi SUA să se oblige să intre în război dacă Germania încălca acordul. În mod evident că nici SUA nici Anglia nu credea că vreodată germanii vor încălca acordul, poate tocmai de aceea l-au şi semnat. Această atitudine deosebea fundamental înţelegerile din timpul Concertului European, când statele care se angajau în alianţe de acest tip erau convinse asupra posibilităţii de a-l pune în aplicare. Astfel, s-a încheiat un tratat ale cărui caracteristici aduceau mai mult de alianţele tradiţionale decât de principiul securităţii colective a lui Wilson.

Cel de-al doilea stat care s-a opus încă din start principiilor wilsoniene a fost Germania, care, în 1918, când încă mai spera să câştige, a nesocotit cele 14 puncte şi a impus Rusiei pacea de la Brest-Litovsk, violând pe rând toate principiile. De altfel, singurul motiv care a determinat Germania să propună armistiţiul a fost legat tot de tradiţionalul calcul al puterilor. Pentru Berlin devenise evident că intrarea Americii în război de partea Triplei Alianţe schimba radical balanţa puterii, iar înfrângerea Germaniei devenise doar o chestiune de timp. Se poate afirma că, de fapt, principiile wilsoniene au salvat Germania

57

de la un deznodământ mai tragic, întrucât la momentul la care a solicitat armistiţiul, Germania era vlăguită, sistemele sale de apărare cedau în cascadă, iar trupele aliate se aflau deja la graniţele sale.

Italia a fost statul care nu doar a încălcat principiul care îi era destinat, dar chiar l-a modificat, în sensul că, în final opinia italienilor a fost oficial acceptată de americani. Negociatorii italieni nu veniseră la Paris cu gândul de a-şi însuşi principiile wilsoniene şi să formeze o ordine mondială, ci ca să-şi primească drepturile de putere învingătoare şi să-şi obţină anumite avantaje. Aliaţii obţinuseră acordul cu Italia de a intra în război, promiţând în cadrul Tratatului de la Londra, din 1915, Tirolul de Sud şi coasta Dalmaţiei. Promisiunea făcută Italiei intra în conflict cu principiul autodeterminării, întrucât populaţia Tirolului de Sud era majoritar austro-ungară, iar cea din Coasta Dalmaţiei slavă. Negociatorii italieni, împingând Conferinţa într-un punct mort, au reuşit să-şi exaspereze partenerii şi să obţină totuşi Tirolul de Sud, modificând corespunzător şi unul din cele 6 principii neobligatorii ale lui Wilson.

24.4. Principalele reglementări ale Tratatului de la VersaillesMisiunea celor care au participat la elaborarea textului tratatului a fost extrem de dificilă. În primul

rând, pentru că la construcţia păcii nu au fost invitate nici Germania şi nici Rusia, care împreună însemnau peste jumătate din populaţia Europei şi deţineau cel mai important arsenal militar. Chiar dacă cele două puteri se aflau în tabere adverse, una învinsă iar cealaltă învingătoare, simpla evaluare a potenţialului lor şi luând în considerare nemulţumirea acestora faţă de tratamentul care li s-a aplicat, ducea la concluzia că Tratatul de la Versailles avea să fie sistematic subminat de Berlin şi Moscova, transformându-l într-o piesă de muzeu, inaplicabilă.

De altfel, în toată perioada interbelică, cele două puteri au contestat valabilitatea Tratatului de la Versailles şi au manifestat tendinţe revizioniste.

Un alt insucces, care poate fi catalogat tot la cele de formă, este acela că, dorind să împace principiile wilsoniene de egalitate în drepturi a statelor, la Paris au fost invitate să participe 27 de state, transformând Conferinţa într-o dispută adesea mult prea agitată, alunecând de multe ori într-un haos generalizat. Pe de altă parte, modul în care a fost organizată Conferinţa a pus în evidenţă caracterul său democratic, care însă a consumat o groază de timp. În linii mari, Conferinţa a fost organizată în Consiliul Suprem (compus din şefii guvernelor Angliei, Franţei, Italiei, SUA), Consiliul celor 5 (compus din membrii Consiliului Suprem şi şeful de guvern al Japoniei), consiliul celor 10 (compus din Consiliul celor 5 la care se adăugau miniştrii lor de externe). Delegaţii ţărilor mai mici s-au afiliat în mod liber grupurilor de lucru înfiinţate pe diverse probleme cu caracter intern.

Aşa se explică de ce Conferinţa a avut nevoie de 58 de Comisii, majoritatea fiind destinate problemelor teritoriale. A fost înfiinţată o comisie specială pentru fiecare ţară, la care s-au mai adăugat comisii destinate războiului şi criminalilor de război, reparaţiilor, reglementărilor regimului porturilor, căilor ferate şi maritime, destinate sindicatelor, precum şi înfiinţării Ligii Naţiunilor.

Pe fond, adevărata problemă cu care s-a confruntat Conferinţa era diferenţa dintre modul diferit în care era perceput conceptul de ordine internaţională de americani şi de europeni . Acest lucru a dus până la urmă (aşa cum s-a arătat) la încălcarea principiilor wilsoniene sau chiar la modificarea lor (aşa cum a fost în cazul Italiei).

Rezultatul curentelor de opinie contradictorii exprimate în Conferinţă au făcut ca conţinutul tratatului să fie mult prea condiţional pentru ca să satisfacă aşteptările utopismului american şi prea empiric pentru a anihila temerile paranoiei europene. În zilele noastre devine evident faptul că o ordine internaţională care nu poate fi menţinută decât prin forţă este neviabilă, cu atât mai mult cu cât ţările cărora le revenea această grea misiune, Franţa şi Anglia, se aflau în competiţie.

Cu toată existenţa celor 14 principii wilsoniene, tratatul a fost punitiv în reglementările teritoriale. Astfel: Germaniei i s-a cerut să renunţe la 13% din teritoriul deţinut înainte de război. Astfel,

58

Silezia Superioară, importantă din punct de vedere economic, a revenit nou createi Polonii, care şi-a adăugat totodată ieşire la Marea Neagră şi o regiune din jurul oraşului Posen, care delimita Prusia de Răsărit de restul Germaniei, zonă cunoscută în istorie drept „coridorul polonez“.

De asemenea, Alsacia şi Lorena a revenit Franţei, iar Eusen et Malmédy a revenit Belgiei.Contrar celor aşteptate de unii dintre învingători, coloniile germane nu au revenit Marii

Britanii, Franţei şi Japoniei, deşi asta îşi doreau cele trei Mari Puteri. SUA s-a opus, impunând principiile wilsoniene potrivit cărora un astfel de târg ar viola principiul autodeterminării. Compromisul realizat a constat în inventarea unui concept nou, Principiul Mandatului, prin care atât coloniile germane cât şi fostele teritorii otomane din Orientul Mijlociu intrau pe un drum care conducea în final la obţinerea independenţei lor, în toată această perioadă însă urmau să se afle în „custodia” uneia dintre Marile Puteri, calitate oferită de Liga Naţiunilor care avea şi obligaţia de a supraveghea procesul de obţinere a independenţei.

Foarte general, acest concept nu a fost explicitat în elementele sale cheie, fiind confuz atât pentru iniţiatori, dar mai ales pentru beneficiari, care şi-au folosit influenţa în acele teritorii după cum a apreciat fiecare. Principiul mandatului nu a grăbit cu nimic independenţa zonelor vizate de aplicarea lui, faţă de perioada care s-a scurs pentru ca celelalte regiuni coloniale să-şi poată dobândi independenţa.

Majoritatea râurilor germane au fost internaţionalizate, Germaniei restrângându-i-se totodată calitatea de încasator de taxe.

Dintre restricţiile militare cea mai importană de menţionat vizează Germania. Acesteia i s-a redus armata cu 100.000 de voluntari, flota cu 6 crucişătoare şi nişte nave de mică capacitate. De asemenea, Germaniei i s-a interzis să deţină arme ofensive, cum ar fi submarine, avioane de luptă, tancuri şi artilerie grea, iar Statul major german a fost dizolvat.

Dintre sancţiunile economice ale Tratatului, impuse cu destulă dificultate Germaniei, SUA a fost de acord în cele din urmă cu dispoziţia care obliga Germania la plata de pensii pentru victimele de război şi la compensaţii pentru familiile acestora. Dificultatea acceptării acestei prevederi consta tocmai în noutatea ei, neexistând un precedent în istoria de până atunci şi nici la acel moment nu se preciza suma considerată corectă pentru satisfacerea acestor pretenţii. Acest aspect a fost lăsat pentru o dezbatere ulterioară, lucru care a stârnit o serie de nemulţumiri şi o controversă interminabilă.

Tot în categoria sancţiunilor au intrat şi despăgubirile în importante cantităţi de cărbune Franţei pentru daunele provocate de ocuparea vremelnică a teritoriilor din est. De asemenea, Marii Britanii i-a revenit cea mai mare parte a flotei germane ca recompensă pentru navele britanice scufundate de submarine germane. Totodată, i s-a imputat Germaniei plata imediată a cinci miliarde de dolari, în natură şi i-au fost confiscate patrimoniul extern evaluat la aproximativ şapte dolari, împreună cu numeroase patente germane. Aşa se explică cum aspirina Bayer este un produs american.

Aşadar, condiţiile punitive ale Tratatului aveau drept consecinţă să ducă nu la crearea unei noi ordini mondiale ci la ipotecarea ei.

Cu referire la revoluţionarul principiu al autodeterminării, acesta nu a putut fi aplicat în spiritul şi litera celor 14 Puncte wilsoniene, cu deosebire în ceea ce priveşte statele din fostul imperiu austro-ungar. Astfel, după retrasarea frontierelor noilor state, care a urmărit pe cât posibil ca ele să devină naturale, adică pe teritoriul său să existe o singură natură, rezultatul a fost următorul:

Cehoslovaciei i-au revenit, pe lângă cele 15 milioane de locuitori ai săi, trei milioane de germani, un milion de maghiari, şi o jumătate de milion de polonezi, modificând astfel substanţial echilibrul etnic, întrucât aproape o treime din poporul cehoslovac nu era nici ceh nici slovac. La această situaţie se mai adaugă şi o realitate istorică, anume, că slovacii nu se simţeau ca la ei acasă nici pe fostul teritoriu, într-un stat dominat de cehi, lucru care s-a probat prin secesiunile din 1939 şi 1992.

59

Noua Iugoslavie a satisfăcut doleanţele slavilor din sud, însă pentru crearea acestuia a fost necesară o modificare a fostei linii de demarcaţie care separa Imperiul Roman de apus cu cel de răsărit, aproximativ între Croaţia şi Serbia de astăzi, delimitând astfel religia catolică de cea ortodoxă, alfabetul latin de cel chrilic. Din realităţile istoriei se poate concluziona că niciodată, cu excepţia războiului rece, Croaţia şi Serbia nu au făcut parte din aceeaşi unitate politică, lucru care a ieşit la iveală în mod violent cu ocazia războiului civil din 1991.

României, în urma Marii Uniri din 1 decembrie 1918, i-au revenit aproape un milion şi jumătate de maghiari.

Teritoriul polonez reconfigurat primea milioane de germani şi supravegherea unui coridor care separa Prusia de est de restul Germaniei.

În concluzie, la sfârşitul acestui proces condus în numele autodeterminării numărul persoanelor de alte etnii care locuiau pe teritoriul unui stat-naţiune era cam tot la fel de mare ca şi înainte. Pentru prevenirea unor viitoare conflicte interetnice, această nouă reorganizare impunea statelor naţionale nou create să-şi asume respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, privind aceste drepturi ca pe un element component al viitorului principiu ce avea să le înglobeze şi pe acesta şi care s-a numit respectarea drepturilor omului.

24.5 Urmările în plan geostrategic al celor convenite la Versailles.Privită prin prisma intenţiilor revoluţionare americane, principalele aspecte reglementate prin

Tratatului de la Versailles, relevante pentru tabloul geopolitic pe care acesta avea să-l creeze, demonstrează cât de anevoioasă este inerţia socială şi cât de mult poate influenţa mentalul colectiv schimbarea. Confuzia creată de Tratatul de la Versailles a fost una de fond.

Congresul de la Viena reuşise să asigure un secol de pace, bazându-se pe trei piloni: o pace conciliatoare cu Franţa, un echilibru de forţe şi un sentiment comun al legitimităţii, asta întrucât simpla pace conciliatoare cu Franţa nu putea doar prin ea însăşi să împiedice revizionismul francez, întrucât Parisul era conştient că Sfânta Alianţă şi Cvadrupla Alianţă avea pârghiile necesare să strângă suficiente forţe pentru a face ca o incursiune expansionistă să reprezinte o acţiune riscantă.

Pe de altă parte, sistemul Congreselor Europene includeau şi Franţa, care participa cu drepturi egale la Concertul Europei. Cel mai important însă pentru reuşita acestui aranjament intenţional care a contribuit major la menţinerea păcii era setul de valori comune împărtăşit de statele aliate, care făcea imposibilă crerea unei mase critice de nemulţumiri care să ducă la o tentativă de răsturnare a ordinii mondiale.

În contrast cu Congresul de la Viena, Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit nici unul din aceste criterii. Termenii lui, aşa cum a fost reliefat în acest capitol, erau prea împovărători pentru conciliere, dar în acelaşi timp insuficient de severi ca să asigure un control permanent. Este foarte adevărat că Germania era foarte greu de ţinut în şah, iar aceasta a exploatat opinia unanim exprimată de învingători potrivit căreia ordinea mondială era prea restrictivă şi îşi începuse să-şi manifeste, din ce în ce mai vocal, nemulţumirea faţă de condiţiile înfrângerii.

Paradoxal, avansul strategic al Germaniei a fost oferit de însăşi prevederile Tratatului de la Versailles, în pofida tuturor clauzelor sale punitive. Dacă înainte de război, Germania avuse vecini puternci atât la vest cât şi la est, după încheierea tratatului de pace, Franţa slăbise, Imperiul austro-ungar dispăruse, iar Rusia ieşise vremelnic din ecuaţie, situaţie care făcea imposibilă refacerea vechiului echilibru de forţe, în mod deosebit după ce America şi Anglia refuzaseră să garanteze Versailles.

Tânărul stat polonez era prea slab pentru a constitui un adversar pentru Germania, iar într-o eventuală conflagraţie Franţa ar fi fost lipsită de apărare. Independenţa Poloniei transformase acest teritoriu într-o zonă tampon între Germania şi Rusia, iar în cazul în care Franţa ar fi solicitat sprijinul fostei sale aliate, Rusia, atunci aceasta din urmă nu îl putea oferi, întrucât era puţin probabil ca Polonia să fie de acord ca trupele ruse să mărşăluiască spre Paris pe teritoriul său. Acest lucru avea să fie probat în 1939.

60

Cu privire la Polonia, Tratatul de la Versailles ajutase la formarea statului independent polonez, însă lipsa de viziune a negociatorilor şi rigiditatea cu care au urmărit unii dintre aceştia aplicarea celor 14 puncte, au dus la o situaţie paradoxală: formarea unui stat care să creeze o permanentă inivitaţie la revanşă din partea Germaniei şi Rusiei. Astfel, pentru a putea obliga Germania să lupte pe două fronturi, era necesar să ceară sprijinul Rusiei, singura ţară care era în măsură să ameninţe în real Germania, Polonia fiind mult prea slabă pentru a îndeplini acest rol. În această ipoteză, Polonia fiind între Germania şi Rusia, singura variantă a celei din urmă pentru a veni în sprijinul Franţei era să violeze teritoriul polonez. Astfel, aşa cum drumul către iad este pavat cu bune intenţii, tot aşa, Tratatul de la Versailles a oferit Germaniei şi Rusiei un stimulent pentru împărţirea Poloniei, aşa cum aveau să facă ulterior, în cel de-al Doilea Război Mondial.

Harta geopolitică a Europei se înmulţise cu o sumedenie de state mai mici în estul ei, care erau privite ca un potenţial cordon sanitar între Rusia şi Germania. Franţa a încercat să folosească această realitate geopolitică şi să sprijine consolidarea statalităţii noilor ţări în speranţa că dezvoltarea acestora va face posibilă în viitor un eventual ajutor din partea lor, atunci când Parisul l-ar fi solicitat. De altfel, pornind de la această ipoteză, în timpul Tratatului de la Versailles, Franţa a încurajat demersul statelor recent create în estul Europei de a obţine cât mai multe teritorii de la Germania sau de la ceea ce rămăsese din Imperiul austro-ungar. Calculul francezilor nu s-a adeverit, întrucât aceste state erau mult prea slabe şi măcinate de conflicte interne şi diverse rivalităţi, iar la est de acestea, Rusia, care avea să revină în arenă, abia aştepta să recucerească teritoriile pierdute. Era inevitabil că odată ce Rusia avea să se consolideze în plan intern, devenea o reală ameninţare nu doar asupra Germaniei dar şi a noilor state-naţiuni din Europa de Est.

Neajunsurile generate de Tratatul de la Versailles nu se manifestau doar în zona teritorială sau în cea a aplicării principiilor autodeterminării şi nici doar a lispei de viziune geopolitică a negociatorilor.

Efectul cel mai distrugător al Tratatului de la Versailles a venit din factorul psihologic, care de fapt avea să legitimeze ulterior acţiunile statelor revizioniste. După Congresul de la Viena, ordinea mondială avea drept liant unitatea conservatoare îmbinată cu dezideratele echilibrului de puteri, puteri de care era vital nevoie pentru respectarea acordului, pe care ele însele îl apreciau ca fiind just. Nu acelaşi lucru îl întâlnim în cazul Tratatului de la Versailles, care, din acest punct de vedere se născuse mort. Valorile pe care era chemat să le promoveze avea nevoie de statele care aveau datoria, în primul rând, să le apere. Aşadar condiţiile elementare pentru viabilitatea Trataului lipseau, întrucât majoriatea statelor obligate să îl respecte şi să îl apere l-au considerat injust, într-o manieră sau alta.

În concluzie, cele 14 Puncte, cu toate intenţiile bune ale lui Wilson, au fost cele care au diluat din eficienţa unei păci capabile să domolească forţa germană, pentru stăvilirea căreia opinia publică a fost în aşa mare măsură mobilizată, întrucât nu a mai fost loc de nici o conciliere.

Principala consecinţă nefastă a efectelor psihologice provocate de Tratatul de la Versailles a fost cuplarea procesului de dezarmare al Germaniei au cel al unui plan general de dezarmare . Această abordare a fost singura care putea îmbina idealismul american cu realismul european, liderii europeni înţelegând că pentru dezarmarea Germaniei nu trebuie să facă uz nici de drepturile subînţelese ale învingătorului, nici de calculele echilibrului de forţe. Tot în acest context, reparaţiile de război erau privite ca pe pedeapsă pentru însăşi declanşarea războiului.

Urmările acestei bombe cu efect întârziat nu s-au lăsat aşteptate şi, la scurt timp după încheierea Tratatului de la Versailles, nemţii au revendicat faptul că sunt discriminaţi, solicitând să li se permită înarmarea. Aşa se face că clauzele din procesul de dezarmare vizau fie dezarmarea Franţei, fie înarmarea Germaniei, iar niciuna din aceste situaţii Franţa nu ar fi fost în măsură să apere Europa de est şi nici chiar propriile graniţe.

Al doilea element de natură psihologică care avea să ajute Germania l-a constituit aşa numita clauză a vinovăţiei, de război, prin care i se atribuia Germaniei, întreaga vină a conflagraţiei .

61

Această clauză ar fi fost ridiculizată de negociatorii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea care considerau războaiele ca o manieră amorală, chiar dacă licită, de ducere a politicilor externe, provocate de interese aflate în conflict şi care nu reuşiseră să fie soluţionate pe cale paşnică. În această logică învinşii plăteau un preţ fără să fie nevoie de legitimarea acesteia pe criterii morale.

Aceste criterii, însă, intrau în logica wilsoniană, potrivit căreia cauza trebuia atribuită unui rău pedepsibil şi pedepsit ulterior. Dificultatea psihologiei de a stabili un echlilibru de forţe era cel puţin la fel de mare cu cea a creării unui echilibru moral.

Efectele acestor abordări aveau să se resimtă în primul rând printre învingători, care, după ce trecuseră furia şi emoţiile care au marcat negocierile din timpul Tratatului de la Versailles. Aceştia nu mai erau la fel de fermi cu privire la măsurile punitive, nici la modul de redactare a prevederii privind vinovăţia de război, întrebându-se pe sine înşişi dacă nu cumva ar fi trebuit respectată doar spiritul nu şi litera tratatului, fapt care i-a adus la ezitări în aplicarea tratatului, iar germanii lansaseră deja sintagma „minciuna despre vinovăţia de război”.

În concluzie se poate afirma că Tratatul de la Versailles în loc să diminueze forţa Germaniei, a întărit-o pe aceasta din punct de vedere geopolitic, întrucât, într-o pespectivă pe termen lung, Germania avea o poziţie geostrategică mult mai favorabilă decât a avut-o înainte de Tratatul de la Versailles.

25. Liga NaţiunilorPrimul Război Mondial a determinat SUA să iasă din izolaţionismul său tradiţional şi să se implice

în reformarea ordinii internaţionale asupra căreia avea propria imagine. Americanii dispreţuiau abordarea europeană bazată pe echilibrul de puteri şi considerau că a sosit timpul ca ordinea mondială să răspundă mai întâi unor precepte de natură morală.

25.1. Politica externă americană până la Primul Război Mondial a. Condiţiile naturale şi ideologice care au stat la baza fundamentării doctrinei Monroe.Construcţia politicii externe americane pornea de la cu totul alte considerente decât cele care

justificau abordările internaţionale ale ţărilor europene. În Europa, statele europene purtau nenumărate războaie pentru a preveni ridicarea unei puteri dominante. În America, parţial datorită forţei sale, parţial datorită distanţelor intercontinentale, orice provocare putea fi soluţionată după ce aceasta apăruse, nefiind necesare acţiuni de preîntâmpinare a acesteia. În timp ce naţiunile europene aveau mai puţine opţiuni pentru a-şi asigura supravieţuirea, formând tot felul de coaliţii în schimbare, America se afla la o distanţă confortabilă de aceasta care i-a permis să îşi adapteze politica de apărare. America a recunoscut avantajul providenţial de a se situa între două oceane, fapt care i-a permis lejeritatea de a-şi dedica acţiunile unui interes major superior şi nu unei necesităţi de securitate.

În aceste condiţii naturale deosebit de favorabile liderii americani puteau emite judecăţi de valoare cu privire la desele războaie din Europa, pe care le caracterizau ca fiind rezultatul unor metode nepotrivite şi cinice de conducere a liderilor săi. Aşa se explică de ce în timp de europenii considerau că ordinea internaţională putea fi stabilită doar ca rezultat al competiţiei între interesele egoiste, americanii vedeau realizarea unei ordini internaţionale în care statele să acţioneze ca nişte parteneri cooperanţi şi nu ca nişte permanent rivali.

Americanii considerau că moralitatea statelor trebuia judecată după aceeaşi moralitate impusă indivizilor. Din acest punct de vedere, americanii atribuiau frecvenţa războaielor europene influenţei nefaste a instituţiilor guvenamentale, care negau valorile libertăţii şi demnităţii umane. Ei considerau că aceste instituţii asmuţeau popoarele la război doar pentru a menţine sistemul şi că în fondul său, omul nu poate fi propriul său duşman decât ca urmare a unui sistem de guvernare greşit.

62

La fel de adevărat este şi faptul că, în aceeaşi Americă, existau şi opozanţi ai acestei idei, argumentând că şi Sparta, Atena, Roma şi Cartagina au fost republici, dar asta nu le-a împedicat să se angajeze în războaie ofensive şi defensive, cu aceeaşi frecvenţă ca şi monarhiile cu care se învecinau.Oricum, ideea că pacea depinde mai mult decât orice de promovarea instituţiilor democratice avea să rămână un fundament al politicii americane până în prezent.

Importanţa acordată fundamentelor morale care stăteau la baza atitudinii Americii şi semnificaţiei acestor atitudini ca simbol al libertăţii a dus în mod sistematic la respingerea de către americani a postulatelor europenilor, potrivit cărora raţiunile securităţii se situau deasupra principiilor de drept civil, esenţa principiului raison d’etat sau a realpolitik-ului că scopurile statului justifică mijloacele folosite.

Invocarea moralităţii ca element fundamental de soluţionare a diferendelor internaţionale a determinat multă vreme ambivalenţa americană. Dacă americanii subordonau existenţa individuală moralităţii, se întrebau dacă şi securitaea, ca apanaj al relaţiilor internaţionale, trebuia subordonată în aceeaşi logică moralităţii. O altă dilemă era dacă devotamentul Americii faţă de instituţiile sale democratice însemna prin el însuşi o manifestare a moralităţii, indiferent de actele individuale, iar în caz afirmativ, care mai era diferenţa dintre această abrdare şi conceptul raison d’etat, care afirmă că acţiunile unui stat nu pot fi judecate decât prin prisma succesului lor nu şi a mijloacelor de obţinere a acestuia.

Cu alte cuvinte, dilema americanilor cu privire la guvernare provenea din contradicţia dintre renunţarea la mijloacele necesare într-o ultimă instanţă pentru ca o guvernare să-şi asigure securitatea şi satisfacerea ambiţiilor pentru care era nevoie de acele mijloace mai puţin morale.

b. Doctrina Monroe şi importanţa sa pentru formarea statului americanCompromisul dintre cele două abordări pe care l-a găsit SUA în 1820 şi care a fost validat până după

cel de al Doilea Război Mondial, care i-a permis Americii să se bucure de avantajele puterii, fără să suporte consecinţele fireşti ale exercitării ei, a fost abordarea potrivit căreia America considera propria expansiune spre vestul continentului american ca o problemă internă ca pe un destin manifest, în timp ce, simultan, aceeaşi Americă condamna politica de echilibru al puterilor din Europa. Aceasta a acţionat ca principiu fundamental care a stat la baza întregii construcţii ideologice a lui Monroe.

Cu toate acestea, Părinţii Fondatori au manipulat mult hulitul echilibru de puteri atâta timp cât acesta le-a folosit interelor lor. Astfel, pe tot parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, America a alimentat şi speculat cu abilitate animozităţile dintre Franţa şi Anglia, nu doar pentru a-şi menţine independenţa, dar şi pentru a-şi lărgi frontierele. Nedorind ca vreuna dintre părţi să câştige războaiele napoleoniene, America s-a declarat neutră şi mai mult, într-o ipocrizie scenică, le considera confruntări între „doi tirani“, Franţa al uscatului şi Anglia al mărilor. În acest fel, America punea pe acelaşi nivel de moralitate ambele state. Prin această manieră de abordare, SUA îşi maximiza avantajele din statutul de neutralitate, folosindu-l ca mijloc de negociere, procedeu atât de cunoscut europenilor.

Folosind aceleaşi proceduri cu cele ale europenilor, America îşi sporea teritoriul printr-un mod similar cu cel folosit pe bătrânul continent. Astfel, după 1794 au fost stabilie frontierele cu Canada şi Florida, iar râul Mississippi a fost deschis comerţului american punându-se bazele comerţului american în Indiile britanice de Vest. Apoi, în 1803, printr-un strălucit acord comercial, America achiziţiona de la Napoleon teritoriul Louisianei, un imens teritoriu situat la vestul râului Mississippi. Cu aceeaşi ocazie au fost acceptate şi pretenţiile SUA la teritoriile spaniole din Florida şi Texas. Prin vânzarea Louisianei, Napoleon spera să dea o lovitură tiranilor oceanelor prin crearea unei noi puteri maritime care avea să concureze Marea Britanie, aspect prea puţin important pentru SUA, pentru care acordul se măsura în termenii unei afaceri profitabile.

Dacă preşedintele James Madison considera războiul ca germen al tuturor impozitelor şi taxelor pentru construirea armatei şi a celorlalte instrumente prin care el aprecia că se realizează asuprirea celor mulţi de către dei puţini, succesorul său, preşeditele James Monroe susţinea expansiunea Americii spre

63

vest, argumentând prin necesitatea de a deveni o Mare Putere. În conţinutul doctrinei Monroe, condamnarea politicii de putere europene nu venea în contradicţie cu expansiunea teritorială americană în America de Nord, considerând-o ca fiind o politică internă americană şi nu una de politică externă.

Monroe susţinea directa proporţionalitate între expansiunea dusă până la limita pe care el o consideră corectă cu libertatea de acţiune a guvernelor federal şi local întărind în acest mod securitatea şi, în acelaşi timp, aducând importante beneficii poporului american. Monroe aprecia foarte corect că sporirea teritoriului atăgea după sine mai multe resurse, o populaţie mai numeroasă şi în consecinţă o forţă fizică superioară.

Proclamând aceste concepte Monroe nu făcea decât să argumenteze de ce aume SUA trebuia să devină o Mare Putere.Doctrina Monroe avea să fie interpretată şi utilizată ulterior într-o serie de acţiuni întreprise de conducători americani, pentru a le justifica poziţia.

Până în sec. al XX-lea, politica externă americană s-a condus după două mari principii: împlinirea destinului mesanic al unei puteri în devenire şi neimplicarea în complicatele jocuri de peste ocean. Pornind de la aceste obiective, politica externă americană avea două feţe. Prima, conform căreia America îşi propunea să sprijine aspiraţiile de libertate şi independenţă ale poporelor, însă fără a se aventura în cruciade europene.

Cea de-a doua abrdare o regăsim în însăşi doctrina Monroe, prin decizia de a exclude politica europeană de forţe din emisfera vestică, obiectiv pentru atingerea căruia Monroe era gata să folosească până şi metodele europene.

Această doctrină a constituit reacţia americană la încercările Sfintei Alianţe de a înăbuşi revoluţia din Spania, în anii 1820, reacţie sprijnită şi de Marea Britanie, care nu era confortabilă cu aceste evenimente. Anglia nu dorea nici ea să lase coloniile spaniole din Americi să devină victimele Sfintei Alianţe. În acest mod Anglia dorea să se asigure că indiferent de rezultatul confruntării din Spania, nici o putere europeană nu va ajunge să controleze America Latină.

Situându-se la scurt timp după ocuparea britanică a Washingtonului din 1812, prin care britanicii au încercat să readucă America la ţara mamă de odinioară, gradul de neîncredere în partanerii englezi nu era foarte ridicat. Din acest motiv, Monroe a decis să înlăture colonialismul european din Americi ca urmare a unei decizii americane unilaterale.

Aşa se face că doctrina Monroe, proclamată în 1823, a transformat Oceanul Atlantic într-o adevărată fortăreaţă care delimita America de Europa. Dacă până la acest moment principiul fundamental al SUA era să nu se amestece în luptele pentru putere din Europa, doctrina Monroe a adăugat nouă componentă strategiei generale de politică externă americană, interzicând Europei să se amestece în problemele interne americane. Aşa cum s-a menţionat, Monroe considera că afacerile interne americane reprezentau formarea Marii Puteri americane, deci paradoxal, ideea de afaceri interne era una de-a dreptul expansivă.

Monroe nu s-a limitat doar la proclamarea unor deziderate ci a avertizat Puterile Europene că naţiunea americană este gata să apere dezideratele cu ajutorul armelor dacă va fi nevoie, pentru a asigura inviolabilitatea emisferei vestice. Conform doctrinei Monroe, orice extindere a puterilor europene în emisfera vestică a SUA avea să fie interpretată drept ameninţare la adresa păcii şi siguranţei poporului american.

Pentru a rămâne totuşi în nota generală a politicii externe americane, Monroe a susţinut în doctrina sa principiul neamestecului SUA în conflictele de pe continent.

Aşadar, prin această politică externă în fapt, dar politică internă în ideologia doctrinei Monroe, America se descotorosea de Europa, însă în acelaşi timp acţiona după regulile oricărui monarh european: de a-şi extinde comerţul şi influenţa şi de a anexa teritorii, clădind astfel o Mare Putere. Singura

64

diferenţă consta în mijloacele folosite care nu foloseau forţa, aspect care a făcut ca dorinţa de expansiune a Americii să nu intre niciodată în contradicţie cu credinţa poporului american că este cel mai pur, convieţuind în baza unor principii, deosebindu-l astfel de orice naţiune europeană.

Aşadar, atâta timp cât SUA nu a considerat expansiunea sa către vest ca un element al politicii externe, aceasta şi-a folosit puterea ce deriva din suveranitatea internă asupra indienilor, Mexicului şi Texasului, rămânând cu conştiinţa împăcată.

O concluzie ar fi aceea că, până la începutul sec.al XX-lea, politica externă a SUA era tocmai aceea de a nu avea o politică externă. Participarea vremelnică a SUA la echilibrul de puteri s-a datorat faptului că Marea Britanie îşi exprimase disponibilitatea de a susţine America în doctrina Monroe, eventual cu Royal Navy. America ajuta la restabilirea echilibrului de puteri continental doar atât cât să ţină la distanţă de emisfera vestică Sfânta Alianţă şi aceasta doar vremelnic.

Începând cu 1823, preocuparea SUA a fost timp de aproape un secol extinderea doctrinei Monroe, pentru a-şi justifica hegemonia în emisfera vestică. Astfel, în 1845 conducătorii americani au justificat anexarea Texasului tot pornind de la doctrina Monroe, afirmând că prin acest demers avea să prevină situaţia în care un stat independent ca Texasul să devină dependent de vreo naţiune străină mai puternică decât el însuşi şi astfel să ameninţe securitatea Americii. Se poate observa că doctrina Monroe servea nu doar pentru a justifica acţiuni împotriva oricărei posibilităţi de provocare deschisă, scenariu foarte asemănător cu ceea ce îşi propunea Concertul European.

În 1868, SUA a achiziţionat Alaska, justificând tot cu doctrina Monroe; după o scurtă perioadă în care America a fost preocupată de războiul civil care tocmai izbucnise pe teritoriul său, în care s-a temut să nu apară în America germenii unu sistem multistatal care ar fi putut prolifera politica europeană de echilibru al puterii.

Aşadar, pas cu pas, în anul 1875, America devenise o Mare Putere, nu doar din punct de vedere al teritoriului permanent extins, până la limita dintre cele două oceane dar şi din punct de vedere economic. Acest statut nu a constituit un motiv care să încurajeze americanii la a-l transforma într-o influenţă globală. Aceasta însă nu a împiedicat America ca în 1815, după ce îşi dezvoltase deja flota navală suficient pentru a se apăra singură, să ameninţe Anglia cu doctrina Monroe, cu referire directă la egalitatea de forţe, cu precizarea că SUA sunt suverane în orice problemă asupra căreia îşi extind influenţa. Din acest punct, observăm o similitudine cu abordarea ţarilor în ceea ce privesc teritoriile aflate sub influenţa lor, atunci când Sankt Petersburgul se simţea ofensat când se punea problema tratării chestiunilor legate de teritoriile asupra cărora considerau că este doar treaba ruşilor, iar celelalte state din Concertul European nu sunt decât nişte intruşi.

Era foarte limpede că abdicarea Americii de la politica de forţă nu se va aplica şi la emisfera vestică. Astfel, detronând supremaţia în emisfera vestică, SUA a pătruns de facto în arena politicii internaţionale şi indiferent de abordările mai mult sau mai puţin ipocrite cu privire la politica sa externă, un lucru devenea cert: America devenise Mare Putere. În această calitate, SUA nu se mai putea rezuma doar la a reprezenta un exemplu şi un indicator al modelului de societate ideală, ea îşi câştigase dreptul de a fi ascultată în toate problemele aflate pe agenda internaţională şi devenise evident că nu trebuia să aştepte momentul la care toată lumea să devină democrată pentru a se integra în sistemul internaţional.

c. Politica externă a lui Theodor RooseveltPreşedintele Roosevelt a fost atipic pentru naţiunea americană, obişnuită să trăiască în linia

preceptelor moralităţii, America fiind ferită de conflictele ce aveau loc în restul lumii a putut da naştere unui popor plămădit în credinţa că pacea este starea normală între naţiuni şi că nu există diferenţe între moralitatea personală şi cea instituţională sau internaţională. Aceasta nu l-a împiedicat să se plaseze în postura unui educator de excepţie şi să realizeze o punte între prezentul şi viitorul poporului său.

65

Convins fiind de rolul benefic pe care America avea să-l joace în lume, Roosevelt se deosebea de înaintaşii săi doar prin modul de a realiza acest rol. În acest sens, suţinea că America avea interese reale de politică externă, dincolo de orice motivaţie care ar menţine-o departe de orice amestec. Privind din acest punct de vedere, preşedintele american pleca de la premisa că SUA este o Mare Putere ca oricare alta de pe continentul europeran, iar dacă interesele sale contraveneau celor ale altor ţări, atunci fără a se erija în întruparea virtuţii, trebuia să-şi utilizeze toate mjloacele pentru a-şi realiza aceste interese.

Chiar înainte de a formula oficial viziunea sa asupra politicii externe americane, Roosevelt a experimentat efectele acestei abordări. În 1902, Haiti fusese obligată să-şi lichideze datoriile faţă de băncile europene, în 1903 populaţia panameză şi-a declarat independenţa faţă de Columbia, cu sprijinul SUA care şi-a instalat suveranitatea asupra Canalului Panama în 1905. America a stabilit protectoratul financiar asupra Republicii Dominicane, iar în 1906 armata americană a invadat Cuba.

În anul 1902, Th. Roosevelt susţinea în faţa Congresului SUA că interdependenţa şi complexitatea la care ajunseseră relaţiile internaţionale impuneau tuturor puterilor civilizate şi paşnice să participe efectiv la crearea şi gestionarea ordinii internaţionale. În acest fel, preşedintele american a definit rolul mondial al Americii în termenii interesului naţional şi totodată a identificat interesul naţional în raport cu principiul echilibrului de puteri. Chiar dacă Roosevelt împărtăşea opinia înaintaşilor săi potrivit cărei America avea un rol mesianic în arena internaţională, nu atribuia exercitarea acetui rol exclusiv pe baza virtuţilor publice.

Preşedintele Roosevelt era adeptul evoluţionismului mai degrabă decât al creaţionismului, considerând că supravieţuieşte cel mai bine dotat, această optică fiind mai adecvată decât asemănarea cu moralitatea personală. Altfel spus, Roosevelt introducea un paradox plecând de la un precept biblic, susţinând că cei blânzi aveau să moştenească pământul doar dacă erau puternici.

Este evident că un personaj care pleacă în politica externă de la astfel de postulate nu poate fi de acord cu eficacitatea unui sistem mondial bazat pe principiile dreptului internaţional. De aceea, la ipotezele sale de lucru, Roosevelt mai adăuga unul, acela că ceea ce natura nu apăra prin forţă proprie, nu putea fi protejat nici de comunitatea internaţională. Din acest motiv, Roosevelt nu încuraja tendinţele care se manifestau pe continent privind dezarmarea, sau scoaterea războiului în afara legii.

Pentru a defini cât mai complet optica asupra politicii externe americane în perioada aceasta trebuie să mai adăugăm că Roosevelt credea că într-o lume guvernată prin forţă ordinea firească de relaţionare internaţională putea fi exprimată prin conceptul de „sfere de influenţă” dominantă acordate unora dintre Marile Puteri pe regiuni întinse, cum ar fi emisfera vestică sub influenţa SUA, iar India sub cea a Mari Britanii.

Cu un astfel de bagaj axiomatic cu privire la ordinea internaţională, Roosevelt era pregătit şi pentru acţiuni de neconceput de americani înainte de mandatul său. El considera că nu este nevoie să intervină în echlibrul de puteri din Europa, considerând că acela era mai mult sau mai puţin autoreglabil. Însă, tot Roosevelt adăuga la acest corolar că, în cazul în care acest echilibru era ameninţat cu destrămarea, America avea să se angajeze în restabilirea echilibrului.

Un argument elocvent în acest sens îl constituie atitudinea pe care Rusia a luat-o în momentul în care a simţit că Germania se ridica ca o ameninţare la adresa echilibrului european, identificând interesul american cu cel al Franţei şi Angliei. Interesul lui Roosevelt asupra ordinii internaţionale nu se rezuma la ceea ce se întâmpla în Europa şi era la fel de preocupat de emergenţa puterii ruseşti. Pentru echilibrarea situaţiei din Orientul Îndepărtat, preşedintele american a încurajat Japonia, principalul rival al Rusiei, să înfrângâ armatele ţarului. Întrucât Roosevelt dorea mai degrabă să slăbească puterea Rusiei decât să o elimine din arena internaţională, preşedintele american a încurajat şi mediat o pace între cele două naţiuni de forţe sensibil egale, pentru care de fapt a primit şi Premiul Nobel pentru Pace.

66

Dacă gândirea americană asupra politicii externe s-ar fi conturat şi ar fi continuat modelul abordării lui Roosevelt s-ar fi putut afirma că aceasta nu era altceva decât rodul unei evoluţii în care principiile tradiţionale europene erau adoptate la realităţile americane. Însă lucrurile nu au stat deloc aşa, pentru că un conducător care îşi limitează rolul la experienţa poporului său stagnează, iar un lider care o ia înainte acesteia riscă să nu fie înţeles. Acesta din urmă a fost cazul lui Th. Roosevelt, întrucât poporul american nici prin experienţa şi nici prin valorile care îl caracterizau nu era pregătit pentru rolul pe care îl atribuise Roosevelt.

d. Liniile directoare ale politicii extrene americane formulate de Woodrow Wilson Wilson a fost un universitar ajuns destul de târziu în politică, a cărui experienţă profesională i-a

marcat şi gândirea şi abordarea faţă de relaţiile internaţionale. Întrucât a recomandat mai multe tratate de arbitraj, acesta a susţinut că tocmai arbitrajul creator de legături şi nu forţa era metoda cea mai potrivită pentru rezolvarea disputelor internaţionale.

Wilson şi Roosevelt erau două personalităţi total diferite. Ironia soartei a făcut ca, chiar dacă Roosevelt a avut dreptate prin abordarea sa în termenii tuturor principiilor recunsocute ale guvernării, Wilson a fost în cele din urmă cel care a rămas în istorie ca artizanul conceptului de politică externă americană, modelând gândirea americană. Chiar dacă Roosevelt a înţeles cel mai bine sistemul după care funcţiona ordinea internaţională între Marile Puteri, totuşi Wilson a surprins cel mai bine realitatea americană şi în mod deosebit că naţiunea americană se percepea pe sine însăşi ca fiind cu totul altfel faţă de celelalte. Naţiunii americane îi lipsea fundamentul teoretic şi experienţa practică pentru o diplomaţie de tip european, care se caracteriza printr-o permanentă revizuire a raporturilor de putere şi, în consecinţă, cu alianţe mobile. Realitatea europeană nu semăna deloc cu postura de neutralitate morală a americanilor, având mai degrabă unicul scop pe acela de a menţine un echilibru mereu schimbător.

Percepţia americanilor despre ei înşişi nu putea fi influenţată nici de realităţi şi nici de lecţiile puterii, având convingerea nestrămutată că elementul de excelenţă atribuit sie însuşi constă în excepţionalul său rol de a exercita şi propaga libertatea. Din acest motiv, americanii nu puteau fi mobilizaţi decât dacă faptele pentru care erau cooptaţi să fie părtaşi coincideau cu ideea că ţara lor era excepţională, lucru pe care Roosevelt îl ignorase cu desăvârşire tratând America ca pe oricare altă Mare Putere şi intergrând-o astfel într-o logică a unui sistem internaţional de tip european. Aşadar, demersul lui Roosevelt de a convinge poporul american să intre în Primul Război Mondial a fost sortit eşecului. Wilson însă, pentru acelaşi scop, a apelat în demersul său la sensibilitatea poporului american, chiar dacă argumentele folosite erau de neînţeles pentru europeni.

Astfel, Wilson a reuşit un lucru greu de imaginat, acela ca, respingând politica de forţă să îi mobilizeze pe americani. Wilson a realizat că izolaţionismul american nu poate fi înfrânt decât făcând apel la credinţa poporului său în natura excepţională a idealurilor sale.

Fundamentul abordării sale internaţionale presupunea elaborarea unei legi universale, care să fie respectată de către statele lumii şi nu risipirea eforturilor în scopul realizării echilibrului de putere. De asemenea, Wilson era adeptul inspirării unui sentiment de încredere în naţiune şi nu a unuia de afirmare naţională a propriilor valori.

Aceste elemente de bază ale abordării politicii externe wilsoniene au marcat întreaga gândire americană cu privire la modul de organizare a ordinii internaţionale şi a fost cunoscută în istorie drept wilsonism.

Pornind de la acestă abordare axiomatică, Wilson a sintetizat înţelepciunea americană tradiţională, pe care a proiectat-o în contexul viziunii sale asupra politicii externe:

1. Misiunea specială a Americii depăşeşte diplomaţia obişnuită şi de aceea ea trebuie să reprezinte un far al libertăţii pentru restul lumii.

67

2. Politica externă a democraţiilor este superioară moral, pentru că popoarele sunt iubitoare de pace.3. Politica externă trebuie să reflecte aceleaşi standarde morale ca şi etica personală.4. Statul nu are nici un drept să pretindă o moralitate separată pentru sine.Odată stabilite trăsăturile esenţiale ale politicii externe americane şi principiile axiomatice ale

excepţionalismului american, Wilson a lansat şi procedeele tactice la care avea să apeleze: dezinteresarea Americii şi altruismul său.

În ceea ce priveşte dezinteresul manifestat de americani faţă de ce se întâmplă în oricare altă parte a globului, acesta se traducea prin faptul că America avea să aştepte momentul la care, în finalul unei confruntări, să poată intra ca arbitru credibil între beligeranţi. Această abordare diferea de optica lui Roosevelt care declarase că războiul din Europa ameninţa în ultimă instanţă securitatea americană, încercând în acest fel să detemine intrarea SUA în război alături de acela dintre beligeranţi care se opunea Germaniei.

Cu privire la cel de-al doilea instrument tactic, altruismul, trebuie să recunoaştem că nici o naţiune nu şi-a sprijinit pretenţiile hegemonice pe altruism. În esenţă, această tactică se referea la faptul că America nu avea să se teamă de alte naţiuni, pentru nici o realizare a acesteia pe cale paşnică . Wilson declara că nu râvneşte la posesiunile nici unui alt stat, nu doreşte distrugerea vreunuia şi nici nu are de gând să ameninţe vreo ţară, considerentele pentru care poporul american este prieten bun al tuturor naţiunilor.

Wilson plasa altruismul poporului american în zona mistică, atribuind-o divinităţii, prezentând acest lucru ca pe un dat de la Dumnezeu în care un continent a aşteptat să fie populat de un popor paşnic, iubitor al libertăţii şi drepturilor oamenilor, chemat să întemeieze o comunitate lipsită de egoism.

Încercând să pătrundem spiritul politicii wilsoniene vom constata cum aceasta îmbină în mod magistral interesul naţional al Americii, care reclama un rol mondial, cu percepţia poporului american despre el însuşi.

În primul rând, aserţiunea potrivit căreia poporul american îşi confunda scopurile sale, interesul naţional cu hotărâri ale divinităţii, abordare care implica de la sine înţeles că America avea un rol mondial cu mult mai amplu decât îşi putea imagina Roosevelt vreodată. Aceasta pentru că el, nu dorise nimic mai mult decât să îmbunătăţească sistemul de echlibru al puterilor,propunând poporului american să investească în acest demers, îmbogăţindu-l cu rolul Americii, căruia urma să i se acorde importanţa cuvenită în conformitate cu emergenţa puterii sale. Aşadar, în optica lui Roosevelt, America nu însemna neapărtat excepţionalism, ci o putere printre celelalte, supusă şi ea regulilor echilibrului.

În contrast, Wilson care dispreţuia echilibrul puterilor plasa America într-o cu totul altă zonă, complet diferită de referenţialul pe care îl oferea sistemul de echilibru al puterii, reliefând că rolul Americii este să dovedească nu egoismul ci măreţia naţiunii americane. Pornind de la această viziune, Americii nu îi era îngăduit de la Dumnezeu să păstreze aceste valori pentru sine. Astfel, încă din 1915, Wilson a lansat doctrina potrivit căreia securitatea Americii şi securiatea întregii omeniri erau două lucruri indivizibile, iar aceasta impunea Americii să se opună oricărei agresiuni din orice parte a lumii.

Aşadar altruismul wilsonian fusese instrumentul cel mai eficient pentru a declanşa resortul emoţional al poporului american atunci când avea să solicite acestuia aprobarea pentru intrarea în război. Dezvoltând această teorie a altruismului, Wilson preciza că aşa după cun poporul american doreşte să-şi ducă viaţa conform propriilor principii de dreptate şi libertate şi încurajează oricare altă naţiune să păşească pe calea independenţei şi dreptului, lărgind astfel aria de aplicabilitate a principiilor de libertate individuală şi dezvoltare naţională. În mod corelativ, orice agresiune asupra acestor noţiuni şi principii sunt percepute ca afectând şi naţiunea americană.

68

Iată cum principiile, teoriile şi tacticile lui Wilson aveau să servească drept linii directoare pentru politica externă americană, justificând multe dintre acţiunile guvernelor SUA în decursul istoriei contempotane cum ar fi politica de îngrădire de după cel de-al Doilea Război Mondial sau intervenţionismul american în diferite colţuri ale lumii.

În acest fel cel care începuse cu reafirmarea neutralităţii americane a trebuit să transforme principiile politicii externe americane într-o doctrină ideologică care să justifice la nevoie o cruciadă mondială.

Un alt element de natură tactică a lui Wilson în eforturile sale de a pune la dispoziţia politicii externe americane o bază teoretică cât mai bine fundamentată care să servească promovării interesului naţional al SUA l-a consituit articularea doctrinei sale cu principiul neamestecului în treburile interne. Astfel, preluând din ideile lui George Washington referitoare la noţiunea de „străin“, a redefinit acest concept într-un mod magistral care cu siguranţă nu îl avea în intenţie preşedintele fondator. Ceea ce Washington avusese în vedere prin noţiunea de străin era că America se angaja să nu se amestece în scopurile altora. Preluând această semantică, Wilson a argumentat prin prisma arsenalului său ideologic, că nimic din ceea ce privea umanitatea nu poate fi străin Americii sau indiferent. Astfel, America avea privilegiul de a se implica în afara graniţelor proprii. Este genial modul în care Wilson a transformat un principiu de neutralitate (neamestec în treburile interne) într-un principiu care putea împinge de fapt America în orice conflagraţie de pe glob.

Având în vedere cele menţionate putem să concluzionăm că Wilson a creat o bază teoretică care avea să servească peste decenii tuturor preşedinţilor americani, cristalizând principiile politicii externe americane pe care acestea le-au urmat în mod consecvent de-a lungul timpului, de aşa natură încât acţiunile sale de politică externă, indiferent că sunt paşnice sau violente (războiul) să nu vină în contradicţie cu aspiraţiile poporului american. Ori de câte ori nu au fost respectate aceste postulate şi teorii wilsoniene, avea să apară disensiune între guvernanţi şi popor, aşa cum de alt fel s-a şi întâmplat spre exemplu în cazul intevenţiei în Vietnam.

Un argument care exemplifică modul concret de aplicare al wilsonianismului îl constituie motivaţia pe care a pezentat-o preşedintele american poporului său, atunci când i-a cerut acestuia susţinerea pentru intrarea Americii în război. În discursul său prin care cerea declararea războiului, preşedintele american transforma valorile considerate unice până la acel moment pentru America în principii universale care trebuiau aplicate tuturor. Astfel, în discursul său nu au fost menţionate nici scufundarea vasului Lusitania de către Germania, nici reluarea de către Germania a războiului submarin total, nici încălcarea statutului de neutralitate al Belgiei prin invadarea teritoriului belgian de trupele germane, nici vreo altă nemulţumire concretă, definibilă.

Intrarea în război s-a făcut în urma unei evaluări în plan moral cu scopul de a crea o nouă ordine mondială, mai justă, bazată pe dreptul de a avea un cuvânt de spus în faţa guvernelor care le conduc, pentru drepturile la autodeterminare al naţiunilor mici, pentru instaurarea unei ordini mondiale bazate pe drept şi crearea unui sistem decizional în acst sens de către toate popoarele libere printr-un acord comun care să asigure libertatea întregii lumi. Pentru realizarea celui din urmă deziderat, preşedintele american avea în vedere crearea Ligii Naţiunilor.

În acest fel Wilson a definit obiectivele războinice ale Americii în temeni morali fluturând dezinteresarea americană în timp ce, cu siguranţă, Roosevelt i-ar fi definit în termeni politici şi strategici.

25.2. Liga Naţiunilor

69

Proiectul revoluţionar care viza să facă primul pas în direcţia schimbării radicale a opticii cu privire la noua ordine mondială care urma să se stabilească la sfârşitul Primului Război Mondial, l-a constituit înfiinţarea Ligii Naţiunilor.

Acest proiect a avut şansa de a aparţine unui vizionar în materie de politică externă, Woodrow Wilson, cafre a schimbat din temelii concepţia înaintaşului său Th. Roosevelt cu privire la politica externă a Americii.

Dacă Roosevelt ar fi fost în poziţia de a convige naţiunea americană să intre în Primul Război Mondial, atunci cu siguranţă ar fi argumentat cu o strategie asemănătoare celei folosite timp de aproape trei secole de Marea Britanie pentru a-şi menţine „splendida izolare“, rezervându-şi dreptul de a interveni discreţionar ori de câte ori conflictele de pe continent aveau să profileze o putere dominantă, Anglia sprijinind partea mai slabă şi astfel evitând posibilitatea ca vreuna din ţări să ajungă într-o poziţie hegemonică.

Asemănarea dintre SUA şi Marea Britanie în ceea ce priveşte poziţia geostrategică, ambele fiind despărţite de Europa prin oceane şi mări ar fi fost de aşteptat ca şi SUA să abordeze aceeaşi strategie cu amendamentul că SUA s-ar fi simţit obligată să se opună Puterii emergente, oriunde s-ar fi aflat aceasta, în Europa sau Asia, exercitându-şi astfel controlul prin acordare sprijinului său celui mai slab, pentru a menţine echilibrul dintre cele două continente. Prin această prismă, motivul pe care la-r fi invocat SUA pentru a intra în război ar fi fost limitarea şi descurajarea influenţei geopolitice a Germaniei şi nu derapajele sale morale.

Apariţia pe scena internaţională a lui Wilson a schimbat optica statelor semnificative pentru realizarea ordinii mondiale, solicitând acestora să-şi fundamenteze politicile lor externe pe convigeri morale, abordare care ar avea drept consecinţă firească faptul că securitatea ar avea să vină de la sine, fără eforturi suplimentare sau calcule privind echilibrul de putere.

Din această perspectivă, Wilson aprecia că motivele declanşări şi desfăşurării Primului Război Mondial nu trebuie căutate doar în caracterul belicos al liderilor germani, ci în însuşi vulnerabilităţile sistemului echilibrului de puteri, pe care preşedintele american îl definea în termenii unui sistem de rivalităţi organizate. Ceea ce propunea Wilson pentru îndepărtarea abordării tipice ordinii internaţionale vechi era ca războiul început pe diverse considerente să nu ducă la un nou echilibru el rivalităţii organizate, ci la o comunitate a puterii şi o pace comună organizată.

Astfel se năştea şi conceptul de securitate colectivă, chiar dacă într-o exprimare diferită, care pleca de la axioma că toate popoarele lumii erau iubitoare de pace şi prin urmare la fel de intersate de menţinerea ei, astfel încât orice ameninţare ar fi apărut la adresa păcii ar fi determinat cu siguranţă reacţii vehemente ale naţiunilor lumii care ar sări în apărarea păcii colective.

Efectul în plan geopolitic al acestei gândiri axiomatice constă în mutarea centrului de greutate al realizări securităţii de pe planul naţional şi egoist în care statele manifestă interese personale, pe cel în care ele aveau să se preocupe primordial în politica lor externă de justeţea acţiunilor sale şi interesul general al oamenilor.

Pentru a materializa acest proiect politic şi a instituţionaliza acest demers, Wilson a conceput Liga Naţiulilor ca o organizaţie internaţională care, prin mecanismul său de funcţionare, transforma puterea în moralitate şi plasa forţa armelor sub decizia opiniei publice.În îndeplioirea visurilor sale revoluţionare, Wilson îşi punea întreaga speranţă în mâinile opiniei publice mondiale, urmând ca prin instituţionalizarea voinţei liber exprimate a acestei opinii, să poată fi distrusă sau cel puţin redusă la tăcere orice putere arbitară de pe glob care şi-ar propune să perturbe prin orice mijloace pacea lumii. În acest fel, menţinerea păcii nu ar mai fi rezultatul tradiţionalului calcul al puterii ci ar fi consecinţa îmbinării între consensul naţional şi un mecanism politic. Această abordare, în viziunea lui Wilson, ar fi fost cea mai în

70

măsură să schimbe vechiul echilibru al puterii şi sistemul de alianţe de către o grupare universală de naţiuni democratice, care ar acţiona ca un garant al păcii.

Ignorând parcă demostraţiile de bucurie din toate capitalele europene care salutau izbucnirea războiului, inclusiv democraticele Paris şi Londra, Wilson îşi exprima din ce în ce mai vocal opinia potrivit căreia o informare corectă a opiniei publice ar fi dus cu siguranţă la evitarea războiului.

Cheia de boltă prin care Liga Naţiunilor urma să-şi valideze teoriile wilsoniene era formată din transformarea sistemului de guvernare internaţională. În acest context, existau două obiective de atins: exportarea democraţiei în lume şi adoptarea aceloraşi principii de moralitate atât statelor cât şi indivizilor.

Principala obligaţie a Ligii Naţunilor era, aşadar, să menţină pacea în cadrul ordinii internaţionale, lansând în acest sens şi noul concept prin care acesta avea să se realizeze, acela de securitate colectivă.

Premisa de lucru pentru operaţionalizarea acestui concept consta în necesitatea unei percepţii unitare asupra noţiunii de ameninţare şi, colateral, toate statele să fie pregătite să-şi asume aceleaşi riscuri pentru a li se opune. Această abordare diviza schimbarea opticii statelor asupra modului în care ar trebui să coopereze şi nu să se înfrunte pe plan internaţional. Până la momentul lansării conceptului de securitate colectivă, realităţile istorice au dovedit că în general naţiunile lumii nu au aceeaşi percepţie asupra naturii ameninţărilor şi nici asupra naturii sacrificiului pe care sunt pregătite să îl facă pentru a le înfrunta. Excepţie au făcut-o situaţiile în care ameninţările au devenit copleşitoare şi au afecat în mod concret şi cert aproape toate naţiunile, aşa cum s-a întâmplat în cele două conflagraţii devastatoare ale sec. al XX-lea.

Această abordare era contrară tuturor opiniilor exprimate de predecesorul lui Wilson, Th. Roosevelt, care pleca în construcţiile sale de politică externă de la un alt set axiomatic, din care rezulta că pacea nu este condiţia naturală a omului şi că nicidecum nu ar fi putut fi apărată printr-un consens dezintersat. Pentru Roosevelt pacea nu putea să fie păstrată decât printr-o permanentă vigilenţă şi menţinută cu ajutorul armelor celui mai puternic şi alianţa între cei cu acelaşi mod de a gândi.

Timpul şi conjuctura au acţionat însă în favoarea teoriilor lui Wilson, pentru a căror materializare a fost nevoie însă de un imens efort diplomatic.

Woodrow Wilson a caracterizat Liga ca pe un tribunal internaţional abiliate de statele membre cu competenţa de a soluţiona diferendele dintre ţări, inclusiv cele de natură teritorială care presupun ajustări ale graniţelor statelor. În această optică, Liga Naţiunilor se obliga să asigure nu doar integritatea internaţională, dar şi evitarea vreunei confruntări militare între diverse state membre pornite de la revendicări sau modificări de graniţe, dar doar în situaţia în are demonstrau că Tratatul de la Versailles comisese vreo nedreptate sau că, în alte circumstanţe, se modificaseră condiţiile în care se încheiase acordul dintre două ţări. Această abordare presupunea şi enunţarea unor principii în baza cărora aveau să se desfăşoare judecata Ligii, şi care puteau să creeze cadrul unei judecăţi drepte şi nu sub presiunea emoţiilor existente la încheierea unei conflagraţii, care în cazul Primului Război Mondial durase atât de mult, accentuând pasiunile şi demoralizând omenirea.

Din aceste considerente, înfiinţarea Ligii era poate cel mai important element din setul celor 14 Puncte lansate de Wilson cu prilejul discursului rostit în faţa Congresului american pentru a solicita aprobarea pentru intrarea Americii în război.

Aşadar, Wilson prevăzuse pentru Ligă un dublu mandat, de a asigura menţinerea păcii şi de a rectifica nedreptăţile, inclusiv cele făcute prin Tratatul de la Versailles.

Este evident că poporul american prin excepţionalismul său era cel mai puţin dispus să accepte o soluţie dată de un guvern mondial, aşa cum era percepută Liga în rândul cetăţenilor de rând sausă consimtă la crearea unei armate internaţionale care să joace rolul unei forţe poliţieneşti globale. Din acest motiv, Wilson a transferat centrul de greutate al deciziei în spatele opiniei publice internaţionale, a cărei

71

forţă morală se situa, în optica preşedintelui american, deasupra oricărui guvern mondial sau a unei forţe militare internaţionale.

26. Conceptul de securitate colectivă Ororile provocate de Primul Război Mondial au avut darul de a tranşa disputa între două principii

care puteau să stea la baza noii ordini mondiale edificate după Primul Război Mondial, acela al aplicării moralităţii şi respectiv al interesului în relaţiile internaţionale, dezbatere care a dat câştig de cauză primului.

Starea de şoc în care fusese adusă omenirea de aplicarea nesăbuită a conceptului de realpolitick, din cauza căreia fusese distrusă o generaţie de tineri din statele europene, a avut un rol decisiv în înclinarea balanţei către o manieră mai soft de construire a relaţiilor internaţionale. Acest demers a fost puternic sprijinit de S.U.A. chiar dacă aceasta, la scurt timp după încheierea Primului Război Mondial avea să se retragă în tradiţionalul său izolaţionism, până la declanşarea celei de-a două conflagraţie internaţională a sec. al XX-lea.

Aşa se explică de ce Tratatul de Versailles optase să urmeze modelul wilsonian, stabilind ca manieră de menţinere a păcii conceptul de securitate colectivă, care în ciuda confuziei pe care o răspândea în minţile conducătorilor europeni a căror formaţie intelectuală era structurată într-o cu totul altă paradigmă, avea să înlocuiască tradiţionala abordare a alianţelor şi a echilibrului de puteri.

Deşi ambele concepte se referă la menţinerea ordinii mondiale, mijloacele de a realiza accest deziderat precum şi paradigma ideologică a celor două sunt diferite, se poate chiar afirma că se află diametral opuse.

Alianţele tradiţionale erau îndreptate împotriva unor ameninţări cuantificabile, concret determinabile şi, în consecinţă, stabileau obligaţii concrete pentru grupuri de popoare legate între ele fie de interese naţionale comune, fie printr-o preocupare reciprocă cu privire la securitatea acestora. În contradicţie cu această abordare conceptul de securitate colectivă nu defineşte o ameninţare concretă, nu oferă garanţii nici uneia dintre statele care consimt să facă parte din acest gen de sistem, deci este aplicabil fără discriminări. Aceasta întrucât, cel puţin din punct de vedere teoretic, sistemul securităţii colectiveeste construit în ideea de a fi în măsură să se opună oricărei ameninţari la adresa păcii, indiferent care ar fi subiectul care iniţiază această ameninţare sau împotriva cui se îndreaptă aceasta.

Pe de altă parte, alianţele tradiţionale identifică întotdeauna un adversar concret, sau specific, în timp ce securitatea colectivă îşi propune să asigure respectarea dreptului internaţional în abstract. În acest context, securitate colectivă este legată organic de existenţa unor principii fundamentale care să guverneze modul din care se desfăşoară relaţiile internaţionale, după modelul Codului Penal existent într-un stat.

Cele două abordări au o înţelegere diferită şi în ceea ce reprezintă cassus belli. În cazul alianţelor tradiţionale, prin casus belli se înţelege un atac efectiv la adresa intereselor naţionale sau securităţii membrelor acestora, în timp ce în cazul sistemului de securitate colectivă, casus belli este considerată încălcarea principiului reglementării pe cale paşnică a divergenţelor dintre state, pornindu-se de la axioma că toate naţiunile au un interes comun: menţinerea păcii cu orice preţ. Prin această optică, sistemul de securitate colectivă ia în considerare şi situaţiile limită, pe care înţelege să le trateze însă într-o manieră diferită de cea utilizată în alianţele tradiţionale, forţa de intervenţie internaţională pentru respingerea unei agresiuni trebuind să provină de la un grup variabil de naţiuni, în funcţie de la caz la caz, care însă au acelaşi deziderat comun cu menţinere a păcii.

În ceea ce priveşte scopul unei alianţe aceasta urmăreşte să creeze o obligaţie definibilă şi previzibilă, fără a analiza aspecte legate de interesul naţional. Per a contrario sistemul de securitate colectivă funcţionează exact invers, lăsând aplicarea principiilor sale în seama interpretării diverselor împrejurări, context în care un rol important îl poate juca dispoziţia de moment şi afirmarea sentimentului

72

naţional. Condiţia indispensabilă funcţionării sistemului de securitate colectivă, pentru a putea menţine

un context internaţional de speranţă, este ca măcar principalele noţiuni care contează în planul apărării colective să aibă acelaşi gen de percepţii cu privire la ceea ce se defineşte a fi ameninţare, să împărtăşească deci aceleaşi idei cu privire la natura provocării şi totodată, să fie pregătită să folosească forţa, să aprecieze corect temeiul şi necesitatea unei intervenţii, indiferent de interesul naţional pe care l-ar avea în diferendul ce ia naştere ca urmare a unei agresiuni.

Fără îndeplinirea acestei condiţii de fond privind organizarea sistemului de securitate, o organizaţie internaţională nu are legitimitate şi nici eficienţa necesară de a emite sancţiuni sau de a funcţiona ca arbitru al relaţiilor internaţionale.

Astfel, poziţia Americii, fondatoarea conceptului de securitate colectivă, transfera decizia unei intervenţii militare, din mâinile unui număr restrâns de persoane influente din clasa politică dominantă din fiecare ţară care în sistemul de alianţe tradiţionale îşi arogau dreptul de a dicta în jocul puterii, în mâinile opiniei publice internaţionale, a cărei moralitate se ridica deasupra intereselor egoiste ale unor lideri vremelnici.

Diplomaţia europeană nu identifica aceleaşi cauze pentru conflictul internaţional, poziţionându-se mai degrabă pe opiniile tradiţionalului sistem de alianţe. Astfel, europenii plecau de la premisa că interesele naţionale au tendinţa de a plasa statele în opoziţie unul faţă de celălalt şi considerau că pentru soluţionarea divergenţelor inerente care apar în promovarea politicilor externe ale acestor state ajunse în disonanţă, diplomaţia devenea un instrument al reconcilierii. Preşedintele Wilson aprecia să discordia internaţională este rezultatul nu al intereselor naţionale divergenţe, ci al unui sistem de gândire confuz al liderilor europeni.

Practicarea îndelungată a conceptului de realpolitick a evidenţiat un comportament unitar al conducătorilor statelor europene, care sunt înclinaţi să genereze confuzia, identificând interesele particulare cu cele generale, printr-un echilibru între sancţiuni şi stimulente. La celălalt capăt se află optica wilsoniană, care cere oamenilor de stat să aplice principii universale unor cazuri specifice. Mergând mai departe cu aprecierile sale, Wilson îi găsea responsabili pe oamenii de stat pentru apariţia unor conflicte, argumentând că maniera confuză de gestionare a unor diferende perverteşte înclinaţia naturală a oamenilor spre armonie, punând în practică calculele lor egoiste şi obscure.

Aceste confuzii au fost trase de preşedintele S.U.A. cu ocazia negocierilor Tratatului de la Versailles, unde oamenii de stat europeni s-au axat pe interesele naţionale,negociind divergenţele teritoriale ale acordului şi au rezervat lui Wilson apărarea scopurilor comune, întrucât acesta nu avea nici un interes naţional, în sensul european al termenului.

Această realitate nu l-a demoralizat pe preşedintele S.U.A., dimpotrivă acesta ş-a întărit convingerea că soluţia sa este absolut necesară. Mai mult chiar, Wilson avea convingerea că Liga Naţiunilor şi, implicit, forţa opiniei publice internaţionale, aveau să corecteze acele dispoziţii din Tratat care se îndepărtau de la principiile enunţate de el.

Evaluând impactul pe care aceste principii l-au avut asupra mentalului colectiv al liderilor europeni se poate afirma că acesta a fost unul de proporţii, întrucât prima carea consimţit la valabilitatea principiilor wilsoniene a fost însăşi Marea Britanie, fondatoarea şi totodată campioana utilizării conceptului de echilibru al puterii şi susţinătoare ferventă a sistemului tradiţional de alianţe. Dacă la început premierii britanici au acceptat politica lui Wilson având ca principala motivaţie atragerea sprijinului american şi implicarea S.U.A. în război, principiile wilsoniene au avut ulterior o mare aderenţă la opinia publică britanică, iar Marea Britanie a avut legitimarea morală să îşi conducă politica sa externă pentru asigurarea securităţii în baza conceptului de securitate colectivă.

Realizând o retrospectivă a eficienţei cu care a fost utilizat conceptul de securitate colectivă în

73

ordinea mondială, se poate afirma că,exceptând alianţele militare generale NATO, acesta a fost mai degrabă ignorat decât folosit. Astfel, sistemul de securitate colectivă a fost victima premisei sale fundamentale, acela că toate noţiunile au acelaşi interes de a se opune unui act de agresiune şi că sunt dispuse să-şi asume riscuri identice în anihilarea sa.

Istoria a demonstrat însă, că niciun act de agresiune a vreunei Mari Puteri nu avea să fie combătut vreodată prin aplicarea principiului securităţii colective. Actorii internaţionali au refuzat să considere actul respectiv ca pe un act de agresiune sau au fost în dezacord asupra sancţiunilor convenite, iar atunci când totuşi s-a realizat un consens, aceste sancţiuni erau atât de ineficiente, încât mai rău au îngreunat situaţia existentă în loc să îşi producă efectele scontate.

Alte exemple din istoria modernă care stau mărturie concluziei menţionate cu privire la eficienţa aplicării principiului securităţii colective derivă din reacţia Ligii Naţionale în momente precum cucerirea Manciuriei de către Japonia, în anul 1932 (motivaţia la acel moment fiindcă Liga nu dispunea de un mecanism pentru aplicarea sancţiunilor, neajuns rectificat ulterior), agresiunea Italiei împotriva Abisiniei, anexarea Austriei de către Germania lui Hitler, invadarea Cehoslovaciei de către nazişti. La acest inventar de stângăcii ale Ligii s-ar putea menţiona şi o sancţiune pusă în aplicare, însă după ce Germania, Italia şi Japonia nu mai erau parte a acestei organizaţii internaţionale, aceea de excludere a U.R.S.S. din Liga Naţiunilor, după ce aceasta a atacat Finlanda în 1939.

Nici în perioada Războiului Rece nu putem aduna prea multe exemple de aplicare a principiului securităţii colective, ori de câte ori a fost vorba de o agresiune a uneia din Marile Puteri. Aceasta nu s-a putut realiza fie din cauza veto-ului comunist din Consiliul de Securitate, fie datorită reticenţei statelor mai mici, care nu erau dispuse să-şi asume riscuri pentru probleme despre care considerau că se situau în afara sferei de interes a acestora.

În sprijinul argumentării lipsei de eficacitate a Naţiunilor Unite după cel de-al Doilea Război Mondial putem aduce reacţia comunităţii internaţionale în evenimente precum criza Berlinului, intervenţiile sovietice din Ungaria, Cehoslovacia, Afganistan, criza rachetelor din Cuba (soluţionată doar după ce cele două superputeri au ajuns la un acord bilateral).

Reacţia îmbucurătoare a ONU la intervenţia sovietică din Coreea de Nord din 1950 nu a avut la bază aplicarea principiului securităţii colective ci boicotul URSS din Consiliul de Securitate şi preponderenţei pe care o aveau în Adunarea Generală statele care se temeau de o agresiune sovietică în Europa. Rolul ONU în acest caz a fost unul strict tehnic, asigurând cadrul şi condiţiile necesare pentru un schimb interesant de idei.

Ineficienţa transpunerii în practică a premisei de bază privind securitatea colectivă, precum şi eşecul înregistrat de ONU privind împiedicarea războaielor şi realizarea unei opoziţii comune a statelor membre în faţa agresiunii, s-au manifestat şi după sfârşitul Războiului Rece.

Astfel, speţa războiului din Golf declanşat în 1991 este relevantă în acest sens, comunitatea internaţională reacţionând ulterior pornirii ostilităţilor, în fapt ratificând acţiunile americane însă fără a se înregistra o poziţie comună în faţa agresiunii Irak-ului şi nicio aplicare a doctrinei securităţii colective. SUA a trimis atunci forţe de expediţie în Irak, fără a mai aştepta consensul internaţional, iar celelalte naţiuni s-au alăturat ulterior unei acţiuni care pe fond era eminamente americană. Un astfel de deznodământ a fost favorizat de situaţia internaţională din URSS şi China care, prin decizia lor ulterioară de a aproba acţiunile SUA au evitat un conflict internaţional şi şi-au atras benevolenţa SUA. Aşadar în Războiul din Golf, securitatea colectivă a fost invocată ca o justificare a conducerii operaţiunilor americane şi nu ca pe o înlocuire a acestora.

27. Dilemele politice rezultate din aplicarea prevederilorTratatului de la Versailles 27.1. Construcţia europeană postbelică

74

Imperfecţiunile Tratatului de la Versailles fuseseră recunoscute încă din timpul negocierilor de către participanţii la Conferinţa de Pace de la Paris. Pentru a prezenta în mod exhaustiv această tematică este nevoie de mult spaţiu şi evident că tot nu ar putea cuprinde toate aspectele. Dinaceste considerente vor fi abordate doar unele aspecte din Tratat a căror aplicare a fost blocată. Un prim aspect îl constituie lipsa de viziune a Tratatului şi de înţelegerea greşită a wilsonianismului de către unii europeni, precum şi dificultăţile aplicării unor astfel de principii revoluţionare într-un mediu, nu neapărat ostil, însă dominat de gândirea matricială tipic europeană a echilibrului de puteri şi sistemului tradiţional de alianţe. În acest context poate fi menţionată şi percepţia greşită a Angliei şi SUA faţă de adevăratele raporturi de forţe din Franţa şi Germania.

Franţa era singura în măsură să realizeze slăbiciunile şi neputinţele sale. Slăbită după un război devastator şi neîncrezător într-un sistem de securitate colectivă care nu angaja Marea Britanie sau SUA la o intervenţie în favoarea Parisului în cazul unei agresiuni germane, diplomaţia franceză a făcut eforturi disperate de a convinge Marile Puteri asupra bombei cu efect întârziat strecurată în noua ordine internaţională prin însăşi Tratatul de la Versailles. Restricţiile Tratatului de la Versailles puteau doar să întârzie înarmarea Germaniei care inevitabil avea să devină la un moment dat, nu foarte îndepărtat, suficient de puternică ca să se dezică unilateral de aranjamentele Conferinţei de Pace de la Paris şi să pună din nou serioase probleme securităţii europene şi mondiale.

Aşadar, singura şansă a Franţei era stabilirea unei alianţe ferme cu Anglia. Chiar dacă această oprire era împărtăşită şi de armata engleză, conducătorii britanici nu luau în consideraţie această posibilitate, continuând să privească Franţa ca pe o putere europeană veritabilă, prin prisma istoriei ei glorioase. Aceiaşi lideri britanici împărtăşeau în acelaşi timp opinia că statul care trebuie sprijinit este Germania pe care o considerau victima unui tratament prea aspru fiind de fapt partea vătămată care avea nevoie de conciliere. Ambele premise, atât cele referitoare la puterea dominantă a Franţei, cât şi cele referitoare la Germania erau la fel de false pe termen lung, pe cât atât erau de adevărate pe termen scurt.

Aceiaşi optică faţă de Franţa o aveau şi conducătorii americani, care refuzau francezilor încheierea unei alianţe care să asigure securitatea Franţei în cazul unei expansiuni Germane. Diplomaţii francezi au adus o serie de argumente prin care dovedeau superioritatea demografică şi economică a Germaniei înfrânte, precum şi imposibilitatea Franţei de a se apăra singură în faţa revizionistului său vecin. În fapt Parisul dorea să încheie o alianţă cu Marea Britanie, întrucât garanţiile oferite prin Tratatul de la Versailles deveniseră fără nicio valoare din momentul în care Senatul SUA refuzase ratificarea Tratatului, iar englezii, profitând de această retragere a americanilor în carapacea lor izolaţionistă tradiţională, s-au dezis şi ei din aranjamentele încheiate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris.

Conducătorii britanici au preferat să se menţină în liniile politicii lor tradiţionale, evitând să încheie o alianţă cu Franţa, pe care de altfel nu au făcut-o niciodată, până la acel moment, pe considerentul că aceasta este cea mai puternică din Europa iar regula din sistemul echilibrului de puteri impunea cel mult o alianţă cu cel mai slab, pentru a-l sprijini.

Insistenţele Franţei în loc să fie în mod corect evaluate, au dus la percepţie eronată a conducătorilor britanici că, în fapt, Franţa încerca să-şi obţină din nou istorica sa dominaţie asupra continentului. În acest context se înscrie şi interpretarea pe care a dat-o Foreign Office-ul cu privire la ocuparea Renaniei de către Franţa. Franţa încerca să o convingă pe Anglia, ca de altfel şi pe SUA, că sistemul de securitate putea fi în caz de eşec surmontat de flotele navale ale celor două state anglo-saxone, care se puteau în acest mod apăra singure, în timp ce pentru Franţa ar fi însemnat ocuparea ei de către Germania. Din acest motiv, demersul francez viza limitarea apetitului ofensiv al Germaniei prin controlul asupra resurselor acesteia, cunoscută fiind zona Renaniei pentru resursele sale naturale utile maşinii de război germane.

75

În totală contradicţie cu această realitate s-a aflat analiza Departamentului Central al Foreign Office-ului londonez care a interpretat această acţiune a Franţei ca o primă etapă dintr-un plan minuţios pus la punct de comandanţii militari francezi, care îi propunea ca scop final încercuirea Belgiei, constituind astfel o ameninţare directă asupra Golfului Zurder Zec şi a Sheldt-ului, iar ca o consecinţă care derivă din contiguitatea acestui fapt, o ameninţare indirectă la adresa Belgiei. Un argument britanic la fel de stupid ca şi ipoteza pe care o susţinea era că în timpul războaielor de succesiune din Spania sau a celor napoleoniene, Renania domina porţiunile olandeze şi belgiene, iar controlul asupra acestora avea efecte decisive asupra planurilor Royal Navy întocmite pentru eventualitatea unui Război cu Franţa.

Acest incident demonstra evident imposibilitatea menţinerii unui echilibru de forţe în Europa cu o Anglie obsedată de ameninţările ipotetice ale unei Franţe a cărei politică externă era încropită sub tensiune şi avea drept punct central evitarea unui nou asalt german. Pentru ca paradoxul să fie total, mulţi oameni de stat britanici, probabil dintr-un reflex istoric întârziat, considera că Germania trebuia sprijinită pentru a fi în măsură să contracareze Franţa, pornind de la o idee care era corectă cu două secole în urmă, aceea că o dezintegrare a Germaniei crea toate premisele pentru controlul militar şi politic al Franţei asupra Europei, bazat pe o armată puternică şi alianţe militare. Acest scenariu însă nu-şi mai putea avea locul în Europa sec. al XX-lea, cu atât mai mult cu cât neimplicarea Germaniei şi Rusiei în Tratatul de la Versailles încălca un principiu elementar folosit în perioada sistemului lui Metternich, acela de a reintegra şi ţara învinsă în noua ordine internaţională creată după un conflict militar.

În această debandadă de percepţii greşite şi erori tactice, realizarea unei stabilităţi a ordinii internaţionale devenea imposibilă. Principalele state cărora le reveneau în urma Tratatului de la Versailles misiunea de a menţine securitatea pe continent, Franţa şi Anglia coexistau într-o permanentă suspiciune.

Marea Britanie supraevalua puterea Franţei, iar aceasta la rândul ei supraestima propria capacitate de a se folosi de Tratatul de la Versailles pentru a compensa inferioritatea sa din ce în ce mai pronunţată faţă de Germania. În acest context, temerile Angliei cu privire la eventuala hegemonie a Franţei nu se justificau iar convingerea Franţei de a-şi menţine dominaţia în lume doar prin îngenuncherea Germaniei era mai degrabă rezultatul unei dispersări îmbinate cu amăgiri.

Ţinând cont de tactica tradiţională a Marii Britanii de a se feri de alianţe continentale şi a nu se lăsa atrasă în conflictele continentale care nu prezentau un pericol pentru securitatea Angliei sau nu constituiau premise reale pentru apariţia unei puteri dominante în Europa, se poate afirma că unul dintre cele mai importante motive pentru care Londra refuza încheierea unei alianţe cu Parisul îl constituia politica externă a acestuia din urmă faţă de noile state-naţiune din Europa de Est.

În forul lor interior, conducătorii britanici considerau injust Tratatul de la Versailles, mai ales în reconfigurarea hărţii Europei de răsărit şi apreciau că în acea zonă puteau oricând izbucni conflicte revizioniste în care puteau fi atraşi şi englezii, într-o zonă în care nu aveau niciun interes şi în care Franţa acorda un sprijin substanţial consolidării noilor state-naţiune şi, implicit, obligaţia morală de a garanta graniţele acestora aşa după cum fuseseră ele trasate în urma Conferinţei de Pace de la Paris.

Observând stăruinţa cu care Marea Britanie refuza încheierea unei alianţe cu Franţa, aceasta din urmă a reluat ideea încheierii unei Antante, după modelul celei din 1904. Dacă atunci Anglia se temea de programul naval al armatei germane şi de atitudinea conducătorilor nemţi înclinată către ameninţări şi intimidări continue, la sfârşitul Primului Război Mondial, aceiaşi Anglie se temea mai mult de Franţa decât de Germania, interpretând şi insistenţa conducătorilor francezi drept aroganţă şi dorinţă de supremaţie când în realitate aceştia erau cuprinşi de panică şi disperare.

27.2. Efectele dispoziţiilor Tratatului de la Versailles privind dezarmarea Negocierile din perioada imediat următoare încheierii Primului Război Mondial care s-au

concretizat cu Tratatul de Pace la Versailles, au evidenţiat pericolul pe care îl reprezenta la acel moment,

76

înarmarea. Din nefericire, nicio prevedere a Tratatului nu a menţionat explicit conduita de urmat de către statele membre în scopul evitării pe viitor a unui nou conflict şi, corelativ, pentru dezarmarea până la un nivel considerat acceptabil. Nu trebuie uitat faptul că la acel moment nu fuseseră consacrate niciuna din normele imperative ale dreptului internaţional care aveau să joace rolul unui adevărat Cod Penal Internaţional. Aşadar, era faza de pionierat în ceea ce priveşte aplicarea conceptului de securitate colectivă când aplicarea acestuia ridica o serie de probleme tehnice.

Franţa, ţara care a avut cel mai mult de suferit de pe urma dispoziţiilor Tratatului de Pace la Versailles s-a dovedit a fi cea mai activă în Cadrul Ligii Naţiunilor, văzând în această construcţie wilsoniană locul unde ar fi putut influenţa opinia publică internaţională, precum şi atitudinea conducătorilor politici ai Marii Puteri ai vremii faţă de Germania şi securitatea continentală.

Astfel, Franţa şi Anglia au propus Ligii Naţiunilor, să se definească într-un mod cât mai precis agresiunea. În acest fel, Liga urma să fie instituţia internaţională care era abilitată să decidă dacă un demers al vreunui membru constituie o agresiune sau nu, transformând astfel Liga într-o alianţă globală.

Astfel, în 1923 Consiliul Ligii a elaborat un proiect de Tratat Universal de Ajutor Reciproc care prevedea ca, în cazul unui conflict, Consiliul era împuternicit să decidă cine era agresorul şi cine era agresatul. De asemenea, era stipulată obligaţia fiecărui stat membru al Ligii de a ajuta ţara-victimă, permiţând ca în aceste circumstanţe să poată fi utilizată forţa, cu precizarea că această intervenţie militară era permisă doar pe continentul unde se afla ţara semnatară. În acest fel, Liga se exonera de răspunderea de a interveni în cazul unor conflicte coloniale, răspunderea apărării acestor colonii revenind metropolelor de care aparţineau. Spre exemplu, un conflict armat pe continentul african, între două state colonie, indiferent dacă erau colonii aceleiaşi metropole sau nu, nu făcea obiectul declanşării mecanismului Consiliului Ligii, întrucât conflictul se desfăşura pe un alt continent decât metropola, care, în fapt, era semnatara acestui a Tratatului Universal de Ajutor Reciproc.

O altă prevedere a acestui Tratat, care respecta principiul că obligaţiile ce derivă din doctrina securităţii colective trebuie să provină din cauze generale şi nu din interese naţionale, preciza că, pentru a putea primi ajutor, statul victimă trebuia să fi semnat în prealabil un acord de dezarmare aprobat de Ligă şi să fi început reducerea forţelor sale armate conform unui program asupra căruia se convenise deja.

Această abordare era însă total nefericită, întrucât, plecând de la buna intenţie de a sprijinirii dezarmarea, principiul menţionat aducea deservicii tocmai victimei, adică statului mai slab, pentru că este de la sine înţeles faptul că agresorul avea să fie mai bine înarmat. Aşadar efectul direct al acestei prevederi încuraja de fapt agresiunea, pornind de la un principiu pozitiv, acela al dezarmării.

De aici rezulta o altă anomalie, aceea că ordinea internaţională urma să fie apărată nu în numele intereselor naţionale ci în numele naţiunilor care se conformează cel mai bine programului de dezarmare.

Mergând cu această logică în profunzimea ei, se poate observa că aranjamentele privind programele de dezarmare aveau să ia timp foarte mult, aspect care crea un vid de securitate între momentele de semnare a Tratatului şi cel al aplicării sale efective, interval de timp în care statele trebuiau să se apere singure.

Contextul politic internaţional a fost defavorabil semnării tratatului întrucât S.U.A. şi U.R.S.S. au refuzat să îl ia în consideraţie, Germania nici nu fusese consultată, iar Marea Britanie, chiar dacă participase la elaborarea lui, îl considera inacceptabil pentru nevoile sale, întrucât se vedea în ipostaza de a oferi asistenţă victimelor de pe toate continentele pe care avea colonii.

Întrucât dezarmarea şi securitatea colectivă deveniseră principalele elemente progresiste care caracterizau Liga Naţiunilor tentativa eşuată a cuplului franco-german privind Tratat Universal de Ajutor Reciproc nu a descurajat pe iniţiatorii acesteia, mai ales că Anglia devenise deja susţinătoare a principiului

77

securităţii colective, dimpotrivă, i-a motivat pentru a găsi şi o altă formulă care să poată obţine sprijinul cvasigeneral.

Astfel, Franţa a avansat o nouă versiune a Tratatului, cunoscută sub denumirea de Protocolul de la Geneva, prin care se conferea Ligii competenţa de a arbitra toate conflictele internaţionale. Pentru ca victimele să poată beneficia de acest sprijin cu caracter universal, Liga impunea trei condiţii care să definească contextul în care acest for internaţional avea legitimitate să intervină: agresorul să fi refuzat să permită Consiliului reglementarea disputei prin conciliere, agresorul să nu fi supus diferendul unui arbitraj în vederea reglementării sale prin instrumente juridice şi statul victimă să facă obiectul planului de dezarmare generală.

Odată îndeplinite condiţiile de acordare a ajutorului din partea Ligii consemnate de Consiliul, toate statele membre aveau obligaţia să acorde asistenţă victimei prin toate metodele care le stăteau la îndemână.

Raţiunile Franţei şi Marii Britanii în promovarea acestei noi formule de acord erau diferite. În timp ce Anglia spera să atragă Franţa într-un plan general de dezarmare, nefiind foarte încântată să-şi asume obligaţii defensive suplimentare, Franţa privea acest Acord primordial din prisma obligaţiei de ajutorare reciprocă, nefiind grăbită să participe la un plan de dezarmare. Aşadar, fondul eşecului primei tentative s-a menţinut şi în cazul Protocolului de la Geneva, motiv pentru care nici acesta nu a fost sprijinit.

Efectuând o analiză sumară a deficienţelor Tratatului Universal de Ajutor Reciproc în raport cu scopurile geopolitice pe care avea să le servească, se poate concluziona că acestareglementa o stare de fapt nefirească, anume aceea că opoziţia în faţa agresiunii ajunsese să fie condiţionată de dezarmarea în prealabil a victimei. Acest lucru era menţionat, din nefericire şi în textul Tratatului de lla Versailles. În acest context, considerentele geopolitice şi implicit importanţa geostrategică a unor teritorii pentru care Marile Puteri îşi declanşaseră război în toată istoria de până atunci, deveneau nelegitime. Ca exemplu, Belgia nu mai putea fi apărată de Anglia pentru că reprezenta o ţară vitală pentru interesul ei geostrategic, ci pentru că se dezarmase.

O astfel de abordare a dus la stagnarea, pentru o bună perioadă de timp, a evoluţiei atât în ceea ce priveşte dezarmarea, cât şi în ceea ce priveşte securitatea de verificare a modului de respectare a acestor clauze. Principalul neajuns al acestor clauze era acela că, instituţia prevăzută să implementeze acest mecanism, Comisia Militară Interaliată de Control nu avea dreptul de a inspecta pe teren. În aceste condiţii, singura sursă de informare rămânea însăşi Guvernul german, care avea obligativitatea să furnizeze toate datele solicitate de această Comisie.

Evident că această fisură a permis înarmarea secretă a Germaniei, care, îşi planificase ca la momentul la care avea să se considere suficient de puternică, să denunţe unilateral clauzele impuse de Tratatul de la Versailles. Aşadar nu miră pe nimeni de ce aceste clauze erau încălcate şi înainte de sosirea lui Hitler la putere.

Toate aceste imperfecţiuni au constituit suficiente pârghii de care conducătorii militari germani l-au folosit în avantajul ţării lor. Insistând cu abilitate asupra dezarmării generale prevăzute de Tratatul de la Versailles, nemţii atrăgeau atenţia, caracterului discriminatoriu al aplicării acestei reglementări căreia i se supunea doar Germania, în timp ce Anglia şi Franţa îşi menţineau forţele militare. Această speculaţie a servit ulterior Germaniei la încălcarea de către aceasta a altor prevederi ale Tratatului, apreciind că are acea legitimitate să procedeze la încălcarea Tratatului din moment ce însăşi semnatarele lui nu îl respectau în litera lui. Pentru a evita o nouă contradicţie cu Franţa, Anglia a acţionat după modelul exemplului, anunţând unilateral diminuarea trupelor sale de uscat. În acest fel spera să facă presiuni asupra Franţei să înceapă procesul de dezarmare, folosindu-se de un truc specific Perfidului Albion, întrucât Marea Britanie nu punea prea mare bază pe trupele de uscat, punctul ei forte constituindu-l forţele navale, despre care nu a pomenit nici un cuvânt. Pe de altă parte, Franţa încerca să facă faţă concurenţei germane, dar prin

78

superioritatea numerică a armatei sale în comparaţie cu cea a nemţilor, întrucât din punct de vedere demografic şi al potenţialului militar, aceştia din urmă erau net superioară.

În concluzie, presiunile alianţelor în favoarea modificării acestui raport de forţe, fie prin reînarmarea Germaniei fie prin dezarmarea Franţei, ar fi avut ca rezultat final inversarea rezultatelor războiului.

27.3. Efectele imperfecţiunilor Tratatului de la Versailles privind despăgubirile de război Inexactităţile şi ambiguităţile clauzelor din Tratatul de la Versailles în domeniul despăgubirilor au

constituit o altă sursă de dispută între învingătorii continentali, Anglia şi Franţa. Clauza asupra vinovăţiei reprezenta, din punctul Germaniei de vedere, împărtăşit mai apoi şi de

aliaţi, mai puţin SUA, o aberaţie care introducea o clauză morală, prin care se identifica vinovatul, pentru a putea apoi să fie pedepsit. În toată perioada scursă de la Războiul franco-prusac din 1870 şi până la Tratatul de la Versailles, Germania nu a simţit nevoia de a invoca nici un principiu, care să motiveze cererile sale pentru despăgubirile impuse învinsului,altul decât victoria repurtată, cum procedase nu doar cu Franţa ci şi cu Rusia, în anul 1918, când îi propusese pacea de la Brest-Litovsk, şi, corelativ, o notă de plată împovărătoare.

Revoluţia ideologică care avusese loc în sfera relaţiilor internaţionale prin adoptarea principiilor wilsoniene, determina aliaţii să-şi adapteze în mod corespunzător atitudinea faţă de acest subiect, simţind nevoia unei justificări morale pentru despăgubirile pe care le solicitau.

Dincolo de reacţia Germaniei, care era şi aşa foarte puţin cooperantă în aspectele ce priveau Tratatul de la Versailles şi care se opunea din răsputeri clauzei de vinovăţie, negociatorii cu mai adăugat un motiv de controversă, prin nespecificarea cuantumului sumei solicitate drept despăgubire, lăsând stabilirea cifrei exacte în mâinile unor comisii de experţi care urmau să se întrunească ulterior. Motivul care a dus la această omisiune pleacă de la faptul că aliaţii lansaseră către opinia publică cifre imense în comparaţie cu ceea ce avea să fie de fapt în realitate, astfel că doleanţele lor nu ar fi obţinut nicicând aprobarea SUA şi nici nu ar fi putut fi justificată de nicio comisie de experţi financiari serioşi.

Astfel, abia în 1821 s-a ajuns la stabilirea sumei finale pentru despăgubiri, care ajungea la 132 miliarde mărci de aur, care reprezenta aproximativ 40 miliarde USD, la valoarea de schimb existentă la acel moment, sumă pe care Germania era obligată să o plătească până la sfârşitul secolului. Valoarea nerealist de mare a acestor sume a determinat guvernul german să-şi declare ţara insolvabilă. Era foarte adevărat că, chiar dacă să presupunem că sistemul financiar internaţional ar fi putut garanta un transfer aşa de mare de resurse, nu ar fi existat guvernul german care să fie de acord cu acest lucru.

Plata primei rate din valoarea totală a despăgubirilor, a fost de 250 milioane USD, şi a fost efectuată în anul 1921. Situaţia economică a Germaniei la acea dată a determinat guvernul să ia măsuri financiare nesănătoase pentru a procura aceşti bani şi au tipărit mărci pe care le-au convertit în valută străină de pe piaţa liberă, declanşând procesul inflaţionist, prin mărirea artificială a masei monetare, până la nivelul la care transferul de resurse devenise nesemnificativ.

În concluzie, noua ordine mondială croită după calapodul indicat de Tratatul de la Versailles şi în mod deosebit al Franţei, care devenise principalul său susţinător, crea mai mult dezordine, întrucât nu existau nici mecanisme de control al dezarmării şi nici un sistem de constrângeri pentru despăgubiri. Aceasta a condus la divergenţe majore între Franţa şi Anglia, la nemulţumirea Germaniei şi retragerea din această arhitectură internaţională a SUA şi Marii Britanii,la crearea căreia participaseră.

În acest climat, Anglia a propus o Conferinţă în 1922, la Geneva, pentru a identifica neajunsurile şi a găsi soluţiile necesare surmontării acestora, în cadrul unei dezbateri globale asupra despăgubirilor de război, datoriilor şi refacerii Europei, după acelaşi model cu ceea ce avea să fie Planul Marschall după cel de-al Doilea Război Mondial.

79

Întrucât nu se putea concepe o astfel de refacere a Europei fără participarea statelor aflate în dizgraţe, Germania şi URSS, acestea au fost şi ele invitate, însă manevrele neinspirate ale diplomaţiilor europene au făcut ca, în loc să se obţină rezultatul scontat. Fiind pentru prima oară după încheierea războiului când aceste două ţări fuseseră invitate la o Conferinţă internaţională, aveau să facă corp comun.

27.4. Elemente ale Politicii externe a U.R.S.S. în perioada interbelică a. Condiţiile geopolitice în care s-au fundamentat principiile de politică externă ale URSSRevoluţia bolşevică ajunsese să distrugă vechea organizare statală a Rusiei ţariste şi să consacre la

rândul ei o inovaţie în sistemul relaţiilor internaţionale. Dacă revoluţia franceză îşi propusese să schimbe un mod de organizare statală, într-o altă formă de organizare, Republica Franceză, bolşevici şi-au propus să desfiinţeze statul cu totul. În concepţia lui Lenin, statul îşi trăia ultimele clipe de existenţă, iar viitorul aparţinea unei alte forme de organizare, total diferită, bazată pe alte axiome ideologice. Ca un corolar al acestor axiome, diplomaţia şi politica externă aveau să dispară ca şi concepte în sensul lor tradiţional.

Pentru a-şi justifica teoriile, bolşevicii inventaseră conceptul de luptă de clasă şi doctrina potrivit căreia imperialismul constituia principala, dacă nu chiar singura cauză a existenţei războaielor. Din aceste considerente, problemele specifice politicii externe între state suverane nu au fost niciodată abordate de bolşevicii care erau convinşi că revoluţia mondială declanşată de ei în Rusia avea să se răspândească în foarte scurt timp în toată lumea. De aici şi atitudinea lui Troţki, care fuse mai mult formal numit ministru de externe, de a considera rolul său ca fiind vremelnic, convins fiind că în scurt timp avea să închidă definitiv porţile Ministerului de Externe, odată cu dispariţia statului ca formă de organizare politică.

Până la acel moment, însă, Troţki, trebuia să servească cauzei şi acţiona în direcţia discreditării lumii capitaliste prin orice mijloc îi stătea la dispoziţie, din care să reiasă că unicul scop al acestora este de a-şi împărţi prada între ei. Realitatea istorică ne arată că niciunul dintre liderii sovietici de la începuturile URSS nu credea în coexistenţa pe termen lung a unui stat comunist cu statele capitaliste, aşa încât principalul vector al politicii externe bolşevice era încurajarea revoluţiei mondiale şi nicidecum gestionarea relaţiilor cu alte state.

Antagonismele celor două tabele le-au aruncat aşadar pe fiecare în tranşee. Învingătorii dezavuaseră pacea separată pe care Rusia o încheiase cu Germania învinsă, motiv pentru care Rusia nici nu a fost invitată la Conferinţa de Pace de la Paris. Decizia aliaţilor era cu atât mai justificată cu cât Lenin şi proiectase să distrugă ordinea internaţională pe care acest Tratat de Pace de la Versailles tocmai se străduia să o contureze.

Inovaţia bolşevică în materia relaţiilor internaţionale consta de fapt în optica acestora faţă de propria lor ţară, pe care o vedeau mai degrabă ca pe o cauză şi nu ca pe un stat . De aceea întreaga lor viziune de politică externă pornea de la ideea că încheierea Primului Război Mondial însemna de fapt declanşarea revoluţiei mondiale europene, ca o continuitate în cadrul aceluiaşi proces. Viziunile bolşevicilor s-au dezintegrat în faţa realităţii, iar cei care au reuşit acest lucru nu au fost alţii decât germanii.

Către finalul Primului Război Mondial nemţii aveau un avantaj Considerabil şi îşi evaluau situaţia geopolitică şi strategică în ipoteza nou creată a intrării Americii în război. Astfel, conducătorii germani au considerat că este oportun să încheie o pace separată cu Rusia, solicitată de către aceasta, chiar dacă la acel moment forţa lor de atac era superioară încă aliaţilor luaţi laolaltă, pentru că intrarea SUA în război ar fi avut cu siguranţă consecinţe nedorite pentru maşina de război germană, care ar fi fost obligată să facă faţă pe ambele fronturi.

Menţionându-se pe coordonatele sale tradiţionale de intransigenţă, Germania a impus pacea de la Brest-Litovsk cerând cu titlu reparatoriu anexarea întregii regiuni baltice, o porţiune din Bielorusia, un

80

protectorat de facto asupra Ucrainei şi o sumă uriaşă de bani pentru despăgubiri. Pentru a curma tergiversările tipice sovieticilor atunci când sunt puşi în posturi nefavorabile, nemţii le-au transmis un ultimatum care avea să genereze prima dezbatere semnificativă a comuniştilor pe probleme de politică externă, în ianuarie 1918.

Evident că au existat două tabere, cea în care se situa Lenin şi care propunea o abordarea conciliantă şi o alta care propunea continuarea războiului revoluţionar. Argumentele lui Lenin porneau tot de la ideea rolului misionar al bolşevismului întrucât acestea, îndoindu-se de reuşita unei revoluţii socialiste în Germania, aprecia că, în ipoteza în care aceasta eşua, Rusia avea să sufere o înfrângere umilitoare, în proiectul său internaţional, care ar fi avut drept consecinţă o pace mult mai dezavantajoasă. În acest context, Lenin propunea să nu dea cioara din mână pe vrabia de pe gard, asta însemnând pentru el să nu rişte succesul revoluţiei din Rusia pe o probabilitate a declanşării unei revoluţii în Germania, pentru că, în caz de eşec, era foarte probabil ca şi cuceririle revoluţionare din Rusia să se piardă şi, în consecinţă, să vină un alt guvern socialist care nu se ştia în ce termeni avea să încheie noua pace.

În urma dezbaterilor interne, bolşevicii acceptaseră punctul de vedere al lui Troţki, de a aborda o politică externă ambiguă nici de pace, nici de război, iar când ruşii erau gata să anunţe unilateral că războiul se sfârşise, armata germană a reluat operaţiunile militare. Puşi în faţa unei iminente înfrângeri totale, conducerea bolşevică a acceptat termenii înţelegerii impuşi de germani şi au semnat pacea la de Brest-Litovsk, acceptând în acest fel ideea că URSS va coexista cu Germania imperială.

Conceptul coexistenţei paşnice, atât de caracteristic politicii externe ruseşti, se traducea, în sistemul raporturilor de forţă, prin faptul că situaţia internaţională nu putea duce la confruntări. Desigur că, dacă această relaţie s-ar fi schimbat în favoarea sovieticilor, aderenţa lor la principiul coexistenţei paşnice mai mult ca sigur că ar fi scăzut semnificativ.

De altfel, Lenin aplicase ca şi în cazul altor state în diferite etape istorice, principiul divide et impera. El avea convingerea că prin încheierea unei păci separate cu Germania, avea să declanşeze o divergenţă majoră între ţările capitaliste, situaţie care ar fi diminuat şansele acestora de a-şi atinge scopurile expansioniste pe care şi le propuseseră.

După încheierea Primului Război Mondial sovieticii şi-au definitivat opţiunea lor de elaborare a unei politici externe în accepţiunea tradiţională a cuvântului, exprimându-şi părerea că, chiar dacă aveau convingerea că mai devreme sau mai târziu socialismul va învinge, cel puţin o perioadă de timp, chiar şi dacă doar pentru o lună, cele două sisteme trebuie să coexiste.

Aşadar, în final interesul naţional se impusese ca un obiectiv prioritar al sovieticilor şi s-a transformat într-o realitate socialistă, acordându-şi aceiaşi importantă pe care i-o acordaseră şi statele capitaliste atâta amar de vreme.

Până la cristalizarea unei politici externe coerente, URSS a mai trăit o încălcare a status-quo-ului de după război şi a principiului enunţat de aceştia cu privire la existenţa paşnică.

În anul 1920, trupele poloneze au intrat peste URSS, până aproape de Kiev, unde au fost stopate de Armata Roşie, care apoi a efectuat o contralovitură şi i-a împins pe polonezi până aproape de Varşovia. La acel moment au intervenit aliaţii care au pus capăt conflictului, după care au propus o ajustare a frontierelor, presupunând o linie de democraţie între URSS şi Polonia în dezavantajul celei din urmă, cunoscută sub numele de linia Cuzon, după numele ministrului de externe britanic din acea perioadă care a propus de fapt noua ajustare a frontierelor. Cum era de aşteptat, URSS a acceptat acea formulă, în timp ce Polonia a refuzat oferta ministrului de externe britanic şi a făcut contrapropunerea ca frontierele să rămână cele de după încheierea Primului Război Mondial, care se aflau mult mai la este de linia Cuzon.

Acest episod explică o dată în plus de ce Polonia îşi consolidase antipatia ruşilor şi germanilor deopotrivă, oferindu-le acestora posibilitatea de a vedea în ea un inamic comun. În timp ce Polonia îşi rotunjise teritoriul naţional cu Silezia Superioară şi Coridorul Polonez de la nemţi şi cu teritoriile sovietice

81

situate la est de linia Cuzon, URSS, în 1920, s-a trezit eliberată de presiunea războaielor şi a Revoluţiei, însă lipsită de cea mai mare parte din teritoriile cucerite de ţari, în regiunea baltică, Basarabia, Polonia, Finlanda, precum şi a cele situate de-a lungul graniţei cu Turcia.

Pentru a-şi restabili controlul intern, la un anumit moment U.R.S.S optase pentru un compromis între coexistenţa paşnică şi proclamarea revoluţiei mondiale, între cruciadele revoluţionare şi realpolitik. Cu toate acestea, nu se putea afirma că U.R.S.S se împăcase cu ideea ordinii internaţionale stabilite prin Tratatul de Versailles, întrucât, în procesul cristalizării politicii sale externe şi-a făcut loc un principiu care, asemenea celui de coexistenţă paşnică, avea să dăinuie până inclusiv în perioada Războiului Rece, acela de a învrăjbi statele capitaliste unele împotriva celorlalte.

b. Conferinţa de la Rapallo şi consecinţele ei asupra relaţiilor germano-sovieticeUn element de noutate al politicii externe sovietice în acea perioadă l-a constituit abordarea

relaţiilor cu Germania, pe care Lenin o simţise la fel de pornită împotriva Tratatului de la Versailles ca şi Uniunea Sovietică, fiind în acelaşi timp conştient de sentimentele antisovietice ale conducătorilor nazişti. Analizând cu luciditate această contradicţie care exista în sentimentele naziştilor faţă de bolşevici, Lenin întrevedea posibilitatea unei înţelegeri între cele două state sub acelaşi steag al distrugerii ordinii mondiale existente.

Pe de altă parte, Germania înţelegea foarte bine că un război între Uniunea Sovietică şi Polonia afecta nu atât pe cea din urmă cât interesele Antantei dintre Franţa şi Marea Britanie. Aceasta era conştientă că, dacă Polonia se prăbuşea, întrega construcţie bazată pe Tratatul de la Versailles avea să se clatine. Din acest motiv, Germania nu avea să intervină niciodată pentru Polonia, care era prea slabă pentru a putea reprezenta un bastion in calea bolşevismului.

Germania de după Versailles se afla în faţa unei multitudini de state-naţiune, aflate mai mult sau mai puţin în relaţii cordiale, însă toate aflate în opoziţie cu URSS. Coincidenţă sau nu, revizionismul sovietic şi cel german se îndreapta către aceleaşi state nou create în Europa Răsăriteană. Având în vedere cele menţionate, rezultă că problema sincronizării acţiunilor celor două state era doar o chestiune de timp.

Ocazia a fost oferită de puterile învingătoare, care în dorinţa lor de a acoperi lacunele Tratatului de la Versailles şi de a începe reconstrucţia Europei, au convocat în anul 1922 o Conferinţă internaţională la Rapallo, oraş italian situat lângă Genova. Evident că pentru o astfel de iniţiativă, nu mai puteau fi ignorate Rusia şi Germania, a căror forţă economică şi putere demografică dominau Europa.

Deşi era prima Conferinţă Internaţională la care fuseseră invitate şi cele două ţări importante pentru securitatea continentului, statele occidentale nu au făcut exces de gentileţe, tratându-i cu superioritate pe reprezentanţii ruşi şi germani, considerând probabil că aceasta este o manieră constructivă prin care să facă delegaţiile celor două state să conştientizeze statutull lor de vinovăţie pentru atrocităţile din Primul Război Mondial.

La aceste manifestări s-au mai adăugat şi nişte bâlbâieli ale organizatorilor care nu păreau deloc siguri pe ei. Astfel, Franţa a insistat până în ultima clipă să nu fie introdus pe ordinea de zi subiectul reparaţiilor, şi despăgubirilor, întrucât se temea că interesul manifestat de Germania faţă de această problemă va stârni un val de presiuni ale aliaţilor asupra delegaţiei franceze, nerăbdători să obţină un rezultat pozitiv al Conferinţei, pe care îl vedeau materializat într-un compromis rezonabil.

Faţă de acelaşi subiect, nemţii îşi propuseseră să obţină un moratoriu, în timp ce sovieticii se temeau de presiunile pe care aliaţiiintenţionau să le facă asupra lor, pentru a-i determina să accepte conexarea a două subiecte diferite, datoriile ţariste şi despăgubirile germane. În acest sens, pentru a ieşi din impas aliaţii puteau să propună delegaţiei URSS să-şi recunoască datoriile pe care ţarii le aveau faţă de Germania, urmare a despăgubirilor din Primul Război Mondial, oricum mai mici decât cele impuse de nemţi ruşilor prin pacea de la Brest-Litovsk şi să ceară URSS-ului să-şi satisfacă pretenţiile direct de la

82

Germania prin compensaţie. Pentru a evita această situaţie care ar fi fost în dezavantajul URSS, Moscova anticipând intenţiile

aliaţilor propusese chiar înainte de Conferinţa de la Rapallo să stabilească relaţiile diplomatice cu Berlinul şi să renunţe la pretenţiile pe care le aveau unul faţă de celălalt.

În stilul binecunoscut al diplomaţiei sovietice, delegaţia URSS condusă de Gheorghi Cicerin, ministru de externe rus, s-a folosit de ocazia oferită de această Conferinţă pentru a plasa conceptul de coexistenţă paşnică deasupra oricărei ideologii şi de a proclama că este vitală pentru restructurarea economicei mondiale o cooperare între state reprezentând două sisteme diferite de organizare a proprietăţii.

De asemenea, sovieticii au combinat apelul la cooperare cu tactica tradiţională folosită de negociatorii ruşi pentru tergiversarea lucrurilor care nu le convin. Au elaborat o ordine de zi atât de extinsă încât în mod evident că n-ar fi putut fi parcursă în întregime, iar pe de altă parte, datorită tematicilor înaintate spre dezbatere, nici nu puteau fi refuzate de diplomaţii guvernelor democratice. Printre temele propuse de ministrul rus de externe pot fi amintite dezafectarea armelor de distrugere în masă, o conferinţă economică mondială şi controlul internaţional asupra tuturor canalelor navigabile şi apelor maritime. De aici rezultă foarte clar intenţia Moscovei de a convinge opinia publică occidentală de caracterul paşnic al internaţionalismului, încercând astfel să împiedie eventualele demersuri ale democraţilor occidentale de a organiza o cruciadă anticomunistă de care se temea cel mai mult Kremlinul.

În timpul Conferinţei aliaţii se comportau ca şi cum voinţele Germaniei şi Rusiei puteau fi ignorate. Franţa propusese o întâlnire separată cu Anglia şi Rusia, fără a invita şi Germania pe tema datoriilor ţariste în schimbul despăgubirilor germane, iar Anglia refuza Germaniei o întâlnire separată pentru clarificarea unor probleme bilaterale. În aceste condiţii, delegaţiile celor două puteri proscrise, se temeau să nu fie asmuţite una împotriva celeilalte.

Din acest motiv, sovieticii şi germanii sau întâlnit separat şi au încheiat un acord redactat în timp record, prin care Germania şi URSS stabileau relaţii diplomatice la cel mai înalt nivel, renunţau la pretenţiile formulate de una la adresa celeilalte şi îşi acordau reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Când toate acestea erau deja încheiate, schimbarea abordării atitudinii Marilor Puteri a fost zadarnică, întrucât inevitabilul, pe care niciuna dintre ele nu l-a prevăzut se produsese. Din acel moment, URSS şi Germania aveau să fie aliate pe toată perioada interbelică realitate care a dat fiori întregii comunităţi internaţionale.

La nici un an de la acordul de la Rapallo, cele două state au ajuns să negocieze acorduri secrete pentru cooperarea militară şi economică. Aşa se facă că un eveniment întâmplat accidental, întrucât niciuna dintre cele două ţări nu a avut în vedere vreo acţiune de apropiere cu ocazia acelei Conferinţe Internaţionale, era rezultatul inevitabil al unei conjuncturi internaţionale. Această conjunctură a fost determinată de atitudinea punitivă a occidentalilor faţă de URSS şi Germania, ignorând realitatea că cele două state erau în fapt cele mai mari puteri de pe continent. Aliaţii au crezut că formând o salbă de state-naţiuni independente în Europa de est îşi asiguraseră un cordon de securitate pe teritoriul care desparte Germania de URSS, ipoteză greşită, întrucât aceste state erau suficient de slabe şi, în plus, în general ostile unul faţă de celălat. De asemenea, o altă pistă falsă pe care s-au lansat statele occidentale era aceea că puteau dezmembra Germania şi URSS.

Din aceste motive, cei doi coloşi ai continentului, au lăsat la o parte divergenţele ideologice şi şi-au dat mâna pentru realizarea obiectivului lor prioritar, desfiinţarea ordinii mondiale de după Versailles, pe care o considerau injustă şi faţă de rezultatele căreia se revoltaseră.

28. Revizionismul în perioada interbelică

83

28.1. Politica externă a Franţei după Conferinţa de la Rapallo din 1922,Ocuparea vremelnică a Ruhr-ului Deşi nu fusese anticipată, alianţa sovieto-germană la care fuseseră împinse cele mai mari state din

Europa avea să devină primul pas în calea declanşării unui carusel al revizionismelor pe bătrânul continent.

Relaţia dintre Franţa şi Anglia nu avea să cunoască îmbunătăţiri majore sau schimbări fundamentale de coordonate, mai mult decât o îngrijorare în plus dictată de consecinţele neaşteptate ale Conferinţei Internaţionale din 1922.

Politica externă a Marii Britanii abandonase deja poziţia sa tradiţională axată pe unica idee de realizare a echilibrului de puteri, care o caracterizase timp de mai bine de trei secole. Anglia a oscilat între aplicarea noului concept de securitate colectivă, pe care din motive lesne de înţeles (nici Anglia nu ştia cum anume concret să facă) ezita să îl impună, şi o aplicare superficială a principiului echilibrului de puteri, însă eronat îndreptată împotriva Franţei.

La rândul său, politica externă a Franţei a fost dominată de disperare şi de inconsecvenţă, presărată cu multe demersuri nepotrivite sau mai degrabă neînţelese de comunitatea internaţională sau şi mai rău, interpretate exact opus situaţiei reale de pe teren. Aşa se face că Franţa devenise cel mai important pilon de susţinere al Tratatului de la Versailles, pe care-l percepea ca fiind singurul instrument politic care o putea sprijini în eforturile sale de a împiedica refacerea Germaniei. Totodată, simţindu-se din ce în ce mai singură în această abordare, întrucât în scurt timp doar statele din Europa Răsăriteană mai credeau în eficacitatea şi justeţea reglementărilor Conferinţei de Pace de la Paris, Franţa încercao apropiere de Germania, cu o stângăcie însă nepermisă pentru experienţa diplomaţilor săi.

Cu referire la prima linie a politicii externe franceze, adoptată în scopul împiedicării refacerii Germaniei şi chiar mai mult dacă era posibil, de a o fărâmiţa după modelul existent înainte de unificarea realizată de Bismarck, Franţa a decis o primă, dar şi unică, intervenţie militară în teritoriul german, prin care a demonstrat că îşi pierduse capacitatea de a acţiona pe cont propriu.

Franţa a preluat controlul asupra zonei industriale a bazinului Ruhr pentru a împiedica alimentarea economiei germane cu importantele zăcăminte de minereu de acolo şi, totodată, pentru a le exploata în folosul său, metalul şi cărbunele extras din această regiune urmând a fi luate în contul despăgubirilor de război datorate de Berlin Parisului şi pe care Germania refuza să i le plătească.

În mod cert că această reacţie disperată unilaterală a Franţei care nu aplica vreun principiu al securităţii colective, a fost determinată de contextul internaţional de după Rapallo, în care despăgubirile ajunseseră un concept evaziv, dezarmarea generase o serie de controverse, apropierea dintre ruşi şi germani începea să prindă contur, iar garanţiile de securitate ale englezilor ieşiseră din linia de politică externă a Angliei.

Altfel spus, dacă nu ar fi existat Rapallo, cu certitudine că nu ar fi existat nici invazia Ruhr-ului. La fel de adevărat este însă şi faptul că dacă Marea Britanie ar fi oferit garanţii de securitate Franţei, cu siguranţă că aceasta nu ar fi recurs la această soluţie disperată.

Poate pentru a adânci demoralizarea Franţei, demersul acesteia cu privire la bazinul Ruhr s-a soldat cu un lamentabil eşec. Reacţia guvernului german consta în paralizarea activităţii miniere, acesta cerând angajaţilor o rezistenţă pasivă. Guvernul de la Berlin a preferat să-şi plătească muncitorii din industria extractivă pentru ca să nu muncească, chiar dacă această măsură avea drept consecinţă iminentă declanşarea hiperinflaţiei în Germania. Asumându-şi acest risc, Germania a împiedicat Franţa să-şi atingă obiectivele sale.

Atât demersul, cât şi rezultatul pe care l-a produs, a izolat complet Franţa. SUA şi-a exprimat indignarea prin retragerea trupelor sale de ocupaţie din Renania, Marea Britanie s-a arătat şi ea

84

deosebit de nemulţumită, moment care a fost speculat de Germania, care a văzut în această breşă ivită în unitatea aliaţilor o şansă de apropiere de Anglia. Se născuse un curent de opinie în Cancelaria germană care spera să reînvie vechiul proiect al alianţei anglo-germane, acest lucru evidenţiind încă odată caracteristica politicii externe a Germaniei de a-şi supraestima opţiunile. În acest context, a fost readus în discuţie unul dintre argumentele folosite de Germania imperială pentru încheierea unei alianţe cu Anglia, potrivit căruia, Marea Britanie în 1914 a avut nevoie de un aliat, pe care din motivele date de contextul istoric la ales ca fiind Franţa. În condiţiile de după Rapallo, desigur că Anglia urma să aibă nevoie din nou de un aliat, iar condiţiile istorice schimbându-se, Germaniaera pregătită să-şi ofere disponibilitatea disponibilitatea de a se alia cu Marea Britanie. Evident că, chiar dacă Anglia a solicitat în termeni fermi Franţei să se retragă din bazinul Ruhr, condiţionând reconsiderarea manevrelor franceze de sprijinul Marii Britanii în cazul unui conflict cu Germania, nici un conducător englez lucid şi cel puţin imparţial nu a mers atât de departe încât să încheie o alianţă cu Germania.

Cu toate acestea Franţa nu s-a intimidat la ameninţările britanicilor, întrucât aprecia că sprijinul oferit de Marea Britanie era în interesul naţional britanic şi nu constituia o favoare pe care Anglia o făcea Franţei. Mergând mai departe, logica francezilor ducea la ideea că, în condiţiile unei nedorite crize de genul acelei provocate în 1914, Anglia, pentru aş-i servi interesul naţional, va trebui să procedeze similar. Singura inexactitate în evaluarea făcută de Poincaré era intervalul de timp de care Anglia avea nevoie să-şi dea seama că o astfel de criză deja apăruse, întrucât Marea Britanie a conştientizat acest lucru mult prea târziu, când deja Tratatul de la Versailles nu mai avea nicio valoare.

Criza Ruhr-ului a luat sfârşit în 1923, fără să se soldeze cu rezultate notabile pentru Franţa, care nu reuşise să provoace nici măcar o micşorare separatistă în Ruhr sau în Renania , acolo unde armatele germane nu aveau voie să intre, conform Tratatului de la Versailles şi, în consecinţă nu puteau interveni pentru a înăbuşi vreo mişcare separatistă. Aşadar, Franţa nu s-a ales nici cu despăgubiri şi nici cu împlinirea visului de dezmembrare a Germaniei.

Franţa însă reuşise să-şi complice singură situaţia, întrucât acţiunea sa a declanşat o hiperinflaţie în Germania, care a pus guvernul german în situaţia de a nu mai fi în măsură să-şi respecte obligaţiile şi, în consecinţă, despăgubirile vizate de Franţa nu mai aveau cum să fie plătite.

Ocuparea vremelnică a Ruhr-ului de către francezi a blocat relaţia dintre Anglia şi Franţa, care şi aşa nu era dintre cele mai solide. Franţa a rămas fără sprijinul englezilor pentru că a acţionat unilateral, iar Marea Britanie, şi-a îndepărtat Franţa insistând asupra concilierii, ignorând impactul acesteia în echilibrul de forţe care avea să lase astfel descoperită securitatea Franţei. Aventura în Ruhr a demonstrat practic că Germania, chiar şi dezarmată, s-a dovedit suficient de puternică să blocheze o acţiune unilaterală a Franţei. Acest eveniment avea să demonstreze ceea ce urma să devină Germania după ce rupea lanţurile cu care fusese legată de Tratatul de la Versailles.

28.2. Politica externă a Germaniei după Conferinţa de la Rapallo Încolţită din toate părţile, printr-o politică nechibzuită a puterilor învingătoare, Germania îşi putea

găsi refacerea doar prin ea însăşi. Din acest motiv, ministrul de externe german Gustav Stressmann, devenit ulterior cancelar, şi-a definit principalul vector de acţiune, care avea să-i sprijine ulterior obiectivele de politică externă, prin aşa numita Erfüllungspolitik, care într-o traducere liberă ar însemna politica de realizări.

Această politică demonstra că Germania se hotărâse să renunţe la războiul de gherlă practicat de diplomaţia germană şi la confruntarea permanentă cu omologii săi din statele învingătoare, în favoarea unei schimbări radicale în strategia sa de politică externă.

Înainte de Stresemann, strategia diplomaţiei germane consta într-o confruntare care îi dăduse câştig de cauză în criza Ruhr-ului, aplicând astfel o politică de rezistenţă. Aceasta însă nu rezolva şi

85

problema revendicărilor germane. Din acest motiv, noua tactică a Germaniei era de a profita de tensiunile evidente între Franţa şi Anglia, cât şi de distanţarea care se adâncea continuu între principiile acestora şi termenii stabiliţi la Versailles.

Analiza conducătorilor germani cu privire la atitudinea de urmat de către o ţară învinsă, evidenţia două opţiuni. Prima, în care aplica o politică de rezistenţă, înfruntându-l pe învingător şi evidenţiind astfel dificultăţile pe care acesta avea să le întâmpine, iar cea de-a doua de a colabora vremelnic cu învingătorul, în speranţa că îşi va putea aduna forţele pentru o confruntare ulterioară cu acesta. Alegând cea de-a doua variantă de abordare, Germania a înregistrat un real câştig strategic, alegându-se într-un final cu obţinerea unei presiuni constante în sprijinul ideii de renunţare la restricţiile impuse forţelor armate germane, precum şi cu realizarea unui consens internaţional cu privire la faptul că despăgubirile de război formulate de aliaţi erau mult exagerate.

Conducătorii germani au realizat că oricât de nepopular ar fi Tratatul de la Versailles în rândul nemţilor, ca om de stat avea nevoie de sprijinul englezilor şi parţial de cel al francezilor pentru a putea fi scutit de prevederile cele mai dure ale acestui Tratat. Înţelegerea de la Rapallo nu fusese decât o manevră tactică, întrucât Germania realiza că Rusia era mult prea slăbită ca să ofere sprijin economic Germaniei şi mult prea izolată ca să poată oferi sprijin politic în majoritatea confruntărilor diplomatice. Această alianţă a putut avea un efect concret abia în momentul la care Germania devenise suficient de puternică pentru a contesta vocal şi făţiş Tratatul de la Versailles.

Aşadar, în politica de realizări s-a regăsit o abordare mult mai realistă asupra situaţiei în care se afla Germania, contrat tradiţionalului stil empatic şi de supraestimare afişat de această ţară în decursul istoriei. Astfel, mai presus de orice, pentru refacerea sa economică, Germania avea nevoie de împrumuturi externe, lucru pe care nu l-ar fi putut obţine în contextul unei politici de confruntări. Din acest motiv, cancelarul german a fost nevoit să-şi întemeieze politica externă germană pe o cooperare, oricât de ambiguă şi de faţadă, cu mult hulitul Tratatul de la Versailles. Pentru a se realiza dimensiunea distanţei între această abordare şi caracterul cancelarului german este suficient să se menţioneze că acesta pleda, încă din 1917, în favoarea întinselor cuceriri din est şi din vest, precum şi în favoarea anexării posesiunilor coloniale ale Franţei şi Angliei din Asia şi Africa. De asemenea, Stresemann susţinea războiul submarinelor, o decizie fatală pentru Germania, întrucât determinase intrarea în război a Americii, iar prin forul său interior, cancelarul german susţinea că Tratatul de la Versailles era cea mai mare escrocherie a istoriei.

Aplicarea conceptului de realpolitik impunea nu confruntarea ci identificarea avantajelor geopolitice ale Tratatului de la Versailles, pe care să se bazeze construcţia unei politici externe eficiente a Germaniei.

Dincolo de exploatarea divergenţelor anglo-franceze, Germania a exploatat şi teoria Marii Britanii privind o eventuală prăbuşire a economiei germane, extinzând cu tact această temere şi către Franţa şi URSS. Tangoul politic pe care Germania îl făcea între Occident şi URSS, a reuşit să inoculeze ideea că, în cazul în care Marea Britanie nu va susţine refacerea economică a Germaniei, aceasta va avea toate şansele să derapeze spre bolşevism sou, în cel mai optimist scenariu, să se îndrepte către o monarhie absolută.

Era evident că ajutorul pe care Anglia l-ar fi dat Germaniei pentru refacerea economică nu ar fi constituit un element moral suficient de puternic pentru ca, după refacere, Germania să-şi înfrâneze tradiţionalele sale porniri expansive. Era aproape evident că după refacere, dezvoltându-se şi devenind din ce în ce mai puternică, Germania avea să devină din nou o ameninţare pentru echilibrul Europei.

Imaginea creată în cancelariile aliate asupra bunelor intenţii ale Germaniei poate fi rezumată prin percepţia unanim împărtăşită că guvernul german este profund democratic, că este susţinut de o majoritate în Adunarea Naţională şi că intenţionează să respecte Tratatul de Pace, făcând tot ce-i stă

86

în putinţă în acest sens şi că merita din plin sprijinul aliaţilor. Din cele menţionate nu trebuie concluzionat că decizia aliaţilor de a sprijini politica de realizări a

guvernului german era fundamental greşită, eroarea constând doar în ceea ce priveşte faptul că nu au reuşit să strângă rândurile între ei pentru a constitui o contrapondere suficient de puternică la ceea ce urma să devină Germania după refacere.

Primul demers politic al lui Stresemann a fost acela de a solicita un arbitraj internaţional pentru o nouă eşalonare a reparaţiilor, fiind convins că în circumstanţele create de nerăbdarea aliaţilor cu privire la începerea cât mai grabnică a plăţii despăgubirilor, noul for va fi cu mult mai îmgăduitor ca Franţa, luată separat. Astfel, Franţa a acceptat arbitrajul unui bancher american, Charles Dawes, cu scopul de a analiza pretenţia Germaniei privind reducerile reparaţiilor de război, aşa cum fuseseră ele formulate iniţial de Franţa.

Recomandările acestui arbitru teoretic imparţial, au stabilit un cuantum mai redus al despăgubirilor pe o durată de cinci ani, începând cu 1924, în baza unei agende cunoscute sub denumirea de planul Dawes.

Franţa a fost în cele din urmă de acord şi cu această formulă, întrucât se vedea obligată să opteze între o Germanie slabă, incapabilă să-şi onoreze obligaţiile şi o Germanie capabilă să înceapă plata datoriilor.

Acest prim succes al Germaniei a fost în mod abil exploatat pentru a demara relansarea sa economică, întrucât, în cei cinci ani care au urmat, Germania a plătit despăgubiri de 1 miliard USD şi primit împrumuturi de la SUA de 2 miliarde USD. Astfel, diferenţa a fost folosită pentru a repune pe picioare economia germană.

Aceiaşi abilitate a manifestat-o Stresemann şi în problema dezarmării. El a intuit foarte bine că, urmare a cooperării voluntare dintre Anglia şi SUA, a distanţării tot mai accentuate a Italiei de Franţa şi a şovăielilor Belgiei, s-a creat un context care punea într-o poziţie defavorabilă Franţa şi prevedea că în astfel de circumstanţe aceasta va ceda.

Însă politica realizărilor nu a creat dificultăţi doar pentru Franţa ci şi pentru o întreagă ordine continentală, mai ales în problema dezarmării. Pentru a-şi asigura securitatea, Franţa era nevoie de o abordare nuanţată, chiar discriminatorie, în raport cu Germania. Avantajul pe care îl avea Germania prin potenţialul superior al mâinii de lucru şi resurselor ar fi dat acesteia o poziţie superioară faţă de Franţa. Pe de altă parte, a nu da Germaniei dreptul la înarmare, în mod egal cu toate celelalte state europene, ar însemna să resetezi politica externă a Germaniei de la conciliantă şi cooperantă, la politica de rezistenţă care nu convenea nici unuia dintre aliaţi.

Dilema diplomaţiei engleze era şi mai mare. Englezii erau puşi într-o situaţie foarte dificilă, întrucât, erau conştienţi că dacă nu erau de acord cu eliminarea restricţionării de înarmare a Germaniei, aceasta revenea pe poziţii de intransigenţă. Însă, un tratament egal din punct de vedere militar ar fi pus în inferioritate Franţa, ameninţându-i cu bună ştiinţă securitatea.

Pe de altă parte, Marea Britanie nu ar fi fost de acord să încheie o alianţă militară cu Franţa, de teama politicii promovate de aceasta faţă de Statele din Europa Răsăriteană, ale căror linii de politică externă nu constituiau premise ale unui climat prea prietenos între ele. În consecinţă, englezii se temeau ca Marea Britanie să nu fie atrasă în vreun război din cauza vreunei porţiuni din Polonia, Cehoslovacia, Coridorul polonez sau Balcani. Ironia sorţii a făcut ca de ceea ce s-au temut englezii să nu scape, întrucât tocmai datorită unui conflict balcanic au fost nevoiţi să intre în cel de-al Doilea Război Mondial.

28.3. Acordul de la Locarno din 1925. Efectele sale asupra ordinii mondiale Pentru soluţionarea acestei dileme, Anglia a propus o alianţă între Marea Britanie, Franţa şi Belgia

care să le garanteze lor graniţele cu Germania, alianţă de natură militară care îşi propunea în esenţă să se

87

opună agresiunii germane în Occident. Neşansa acestei iniţiative a fost că, în anul 1925, când premierul britanic atunci, Austen Chamberlain, a propus-o, Germania era deja destul de puternică pentru a se opune iniţiativei. În acest context, pentru a împiedica identificarea Germaniei cu un potenţial agresor, aceasta a susţinut că un pact fără Germania era de fapt un pact împotriva ei.

Anglia a perceput în mod greşit motivele reale ale acestei poziţii germane, crezând că tocmai teama de încercuire determinase Germania să declanşeze Primul Război Mondial. De aceea, premierul britanic a propus o inovaţie în materie de relaţii internaţionale, un acord în care să îmbine principiile unei alianţe tradiţionale cu cele ale securităţii colective. Astfel, noul pact, semnat la Locarno, în Elveţia garanta graniţele dintre Franţa, Belgia şi Germania, împotriva unei eventuale agresiuni, fără a identifica nici agresorul şi nici victima (conform principiului securităţii colective), promiţând să se opună agresiunii, indiferent din ce direcţie ar fi venit aceasta. Casusbelli nu mai reprezenta un act de agresiune comis de un anume stat, ci doar încălcarea unei norme legale de către oricare dintre cele trei state.

Pentru a înţelege corect dimensiunea geopolitică a înţelegerii de la Locarno, este nevoie de câteva precizări referitoare la substanţa acordului de la Locarno. În schimbul renunţării la revendicările Germaniei cu privire la frontiera sa vestică, la mijlocul anilor ’20, Stresemann smulsese miniştrilor de externe francez şi englez recunoaşterea implicită a faptului că era nevoie de o reviziune a clauzelor Tratatului de la Versailles care se refereau la frontiera estică a Germaniei.

Astfel, Germania acceptase frontiera sa vestică cu Franţa şi Belgia precum şi demilitarizarea permanentă a zonei Renaniei, care rămânea teritoriu integrat în statul-naţiune german. Garanţii acestei înţelegeri au fost Anglia şi Italia, care se obligau să intervină în cazul în care s-ar fi produs vreo violare a frontierei vestice sau a teritoriului demilitarizat al Renaniei, indiferent din partea căreia dintre cele trei semnatare ar fi survenit agresiunea.

În acelaşi timp, Germania a refuzat recunoaşterea frontierei cu Polonia, atitudine pe care au avut-o şi ceilalţi doi semnatari, în pofida politicii externe franceze de sprijinire a procesului de consolidare a statalităţii ţărilor din Europa de Răsărit. Pentru a înlătura orice suspiciune privind adevăratele intenţii ale Germaniei, aceasta a încheiat acorduri de arbitraj cu vecinii de la vest, prin care se angajau să reglementeze paşnic toate disputele. Dacă Franţa, Belgia şi Italia au consimţit să garanteze acest angajament al nemţilor, nu acelaşi lucru l-a făcut Marea Britanie, care nu a fost de acord să garanteze şi promisiunea germanilor de a se supune arbitrajului internaţional.

Ca o consecinţă a obligaţiilor asumate, Germania a intrat în Liga Naţiunilor pentru a se integra în logica instituţională impusă de procedura arbitrajului, prilej cu care şi-a asumat şi obligaţia generală de rezolvare a tuturor disputelor în care ar fi putut fi angajată, prin mijloace paşnice, ceea ce cuprindea implicit şi graniţele sale estice nerecunoscute de Berlin.

Construcţia politică de la Locarno a fost considerată un mare succes diplomatic, motiv pentru care cei trei artizani ai acesteia Arestide Briand, Austen Chamberlain şi Gustav Stresemann au fost laureaţii premiului Nobel pentru Pace.

În fapt, Locarno nu a reprezentat o reconciliere între Franţa şi Germania, ci o confirmare a rezultatului confruntării militare din timpul recent încheiatului război, în care Germania învinsese Rusia pe frontul de est şi fusese învinsă de aliaţi pe frontul de vest. Confirmând realitatea evidenţiată de ambele rezultate, Locarno definise în acelaşi timp limitele următorului câmp de luptă.

Analizând lucid efectele reale pe care acest acord le-a avut în planul relaţiilor internaţionale şi a ordinii mondiale care tocmai se dorea a fi consolidată, se poate afirma că acesta este acordul model care reflectă tendinţele ambivalente de abordare a securităţii, acelea bazate pe principiile alianţelor tradiţionale şi cele fundamentate pe principiile securităţii colective. Astfel, Locarno a marcat trecerea de la o etapă diplomatică la alta, nu cu puţine confuzii, ba chiar cu ambiguităţi care prin ele însele reprezentau fisuri în conceptul de securitate europeană.

88

În acel moment, în Europa existau trei şcoli de gândire, care funcţionau paralel. Prima se baza pe sistemul echilibrului de putere şi al alianţelor tradiţionale şi era urmată cu consecvenţă de şefii de Stat Major şi în consultările politice. Întrucât această abordare scăzuse în prestigiu, nemaifiind la modă, singurele aranjamente care mai respectau această abordare erau cele ale Franţei cu partenerii săi din Europa de Est, alianţe de care se ferea în mod constant Marea Britanie.

Cea de-a doua şcoală de gândire cuprindea acele garanţii speciale de tipul Pactului de la Locarno, mai puţin angajante decât alianţele oficiale, motiv pentru care erau mai la îndemâna Angliei fiind mai apropiate de politica sa externă tradiţional neangajantă.

Cea de-a treia abordare a modului de asigurare a securităţii se regăsea în aranjamentul de securitate colectivă prin care statele şi-l luaseră în cadrul Ligii Naţiunilor. Se poate lesne deduce că Pactul de la Locarno, pe care îl putem asimila celei de-a doua grupări de aranjamente, a depreciat din forţa Ligii şi a demonstrat prin propria sa existenţă că Liga Naţiunilor era prin definiţie inadecvată pentru a garanta până şi securitatea membrilor săi fondatori.

Dezavantajul mecanismului Ligii venea tocmai din lipsa de concreteţe a acţiunilor pe care le putea întreprinde în cazul unei agresiuni. De altfel, aceiaşi problemă o regăsim în substratul acordului de la Locarno, unde conceptul general de securitate colectivă nu identifica un agresor potenţial, blocând astfel orice dorinţă de a elabora planuri militare concrete. Reducând la absurd, în ipoteza că ar fi fost posibilă acţiunea militară (deşi nu a existat nici un caz în istoria Ligii), mecanismul birocratic era mult prea stufos şi presupunea un timp mult prea îndelungat pentru stabilirea faptelor, precum şi pentru alte activităţi specifice procedurii de conciliere care aveau să urmeze în cadrul Ligii. Tocmai acest amestec de instrumente diplomatice au dus la situaţia paradoxală în care era din ce în ce mai dificil să discerni între învins şi învingător, situaţie care ar fi fost benefică doar dacă ar fi existat nişte beneficii de securitate, adică învingătorul ar fi dobândit un sentiment sporit de securitate sau dacă învinsul s-ar fi consolat cu existenţa unui acord modificat. Din nefericire lucrurile nu au stat aşa.

Frustrările privind propria neputinţă au continuat să macine Franţa şi să crească an de an, direct proporţional cu agitaţia naţionalistă din Germania. Aliaţii au abdicat rând pe rând de la răspunderile care le aveau: America de la rolul său de arhitect al păcii, Marea Britanie la rolul său tradiţional de pion în menţinerea echilibrului, iar Franţa s-a dezis de rolul său de apărătoare a Tratatului de la Versailles. Ironia sorţii a făcut ca, doar Germania să fi avut o politică externă coerentă care a readus-o în foarte scurt timp în rândul Marii Puteri. În acest context rămânea de văzut dacă diplomaţia reunită la Locarno avea să fie răsplătită de o aliniere a Germaniei la ordinea internaţională sau dimpotrivă avea să accelereze capacitatea sa de a reveni la tradiţionala politică a conducătorilor germani de a ameninţa.

28.4. Eşecul tratativelor diplomatice Briand-Stresemann După încheierea primului Război Mondial stilul diplomaţiei se schimbase. Întrucât nu se putea

stabiliza geopolitic construcţia de la Versailles, s-a declanşat un proces de personalizare a relaţiilor internaţionale, oamenii de stat fiind puşi în situaţia de a-şi forma şi utiliza relaţii personale care să substituie lipsa unui instrument de menţinere a ordinii mondiale.

Acest lucru nu poate fi întâlnit în diplomaţia secolului al XIX-lea, când oamenii de stat, deşi aveau relaţii amiabile, nu credeau că relaţiile personale ar fi putut influenţa modul de evaluare al interesului naţional. În această logică acordurile nu au fost evaluate în funcţie de atmosfera pe care o creau, iar concesiile nu aveau drept scop susţinerea internă a unor lideri care îşi exercitau mandatul. Ca o curiozitate, conducătorii nu-şi vorbeau pe numele mic, demers prin care sţ-şi fi propus să demonstreze opiniei publice apropierea relaţiilor dintre ei.

Aşa pot fi explicate elogiile exagerate la adresa lui Stresemann făcute de către Briand, la momentul intrării Germaniei în Liga Naţiunilor şi discursul în replică la fel de curtenitor la adresa ministrului de

89

externe francez. Tot în acest registru se înscrie şi replica lui Chamberlain ieşită din tiparele diplomaţiei clasice, în care acesta afirma că iubeşte Franţa ca pe o femeie, încercând prin această metaforă să exprime gradul de simpatie pe care oricum îl nutrea faţă de Franţa, dar în acelaşi timp, de a linişti opinia publică franceză cu privire la sprijinul Angliei.

În această atmosferă care părea că destinde relaţiile dintre statele europene, s-a desfăşurat şi ultima tentativă de realizare a unui acord franco-german.

Arestide Briand înţelesese foarte bine relativitatea avantajului Franţei faţă de Germania şi mai ales faptul că acest avantaj începea să se erodeze accelerat. Spre deosebire de Poincaré, care era un lider dur şi auster, Briand, poate determinat de firea sa jovială şi deschisă, miza încă pe ideea că singura soluţie pentru securitate a Franţei pe termen lung ar fi împăcarea cu Germania. Este evident de ce într-o ţară devastată de armatele germane o astfel de idee nu avea priză la opinia publică naţională şi nici nu se poate evalua cât de mult îşi dorea Briand să pună capăt unei duşmănii seculare între cele două naţiuni sau cât ne aflam în faţa unei exerciţiu de aplicare a realpolitik.

Oricum ar fi fost Poincaré şi Briand se înţeleseseră să alterneze la preluarea frânelor diplomaţiei cu Germania în funcţie de tensiunile dintre state. Ori de câte ori crizele dintre state deveneau acute, cum a fost şi cazul ocupaţiei Ruhr-ului, Briand era sos în faţă de diplomaţia franceză pentru a-şi aplica politica conciliatoare. Dezavantajul acestei alternanţe continue era că diplomaţia franceză nu avea să ducă la capăt niciuna dintre politicile celor doi oameni de stat cu personalităţi total opuse.

Pe de altă parte, Stresemann considera că indiferent de cât de mult dezavua Tratatul de la Versailles era binevenită o relaxare a situaţiei tensionate cu Franţa, iar câştigul de imagine în urma acestui demers avea să ducă la grăbirea revizuirilor clauzelor de dezarmare şi avea să constituie fundamentul pe care avea să înceapă şi revizuirea teritoriilor din Europa de Est.

În acest climat internaţional, la scurt timp după ce Germania fusese admisă în Ligă, într-o atmosferă emoţionantă creată şi de modul în care se desfăşurau acum relaţiile internaţionale, Briand şi Stresemann au negociat un acord prin care doreau să pună capăt războiului ca instrument de promovare violentă a politicii externe. Potrivit acestui acord, Franţa negocia în fapt clauzele din Tratatul de la Versailles contestate de Germania, fiind dispusă contra unei sume de bani şi grăbirii despăgubirii din planul Dawes, să retrocedeze regiunea Saar fără plebisatul cerut de clauzele Tratatului de la Versailles, să evacueze trupele franceze din Renania, în intervalul de un an şi să retragă din Germania Comisia Iteraliată de Control.

Prin termenii acordului şi obiectele de negociere rezultă că Franţa avea nevoie de bani pentru reconstrucţia sa economică, însă poziţia reală a sa faţă de Germania se reflecta în substratul acordului. Franţa negocia o sumă de bani care într-o bună măsură era de fapt o obligaţie anterioară a Germaniei în timp ce Germania se alegea cu lucruri pentru totdeauna şi pe care Franţa nu le mai putea revendica.

Acordul a fost primit cu destulă opoziţie din partea opiniei publice din ambele state. Nemţii nu concepeau nici o concesie de cooperare cu Tratatul de la Versailles, în timp ce francezii l-au acuzat pe Briand că face un cadou Germaniei prin demilitarizarea Renaniei, fără să ia în consideraţie poziţia sa strategică, lăsând Franţa fără o zonă – tampon cu Germania.

La doar două luni de la începerea negocierilor Briand le-a întrerupt unilateral, pretextând cu existenţa unor obstacole de ordin tehnic şi astfel s-a năruit şi ultima şansă de reconciliere franco-germanăde până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

28.5. Pactul Briand-Kellog. Scoaterea războiului în afara legii şi consacrarea principiului internaţional fundamental de soluţionare a conflictelor pe cale paşnică.

Politica externă a Franţei după pactul de la Locarno a fost determinată de împrejurări să ducă la retragerea sa treptată din Tratatul de la Versailles, contrar voinţei sale şi contrar încurajărilor

90

naţiunilor anglo-saxone. În acelaşi timp,Germania se bucura de emergenţa capitalului străin în modernizarea industriei sale, în mod deosebit cel american şi, totodată, de desfiinţarea Comisiei Interaliate de Control, în 1927, funcţiile acesteia fiind preluate de Liga Naţiunilor, care continua să nu aibă niciun mijloc de verificare a respectării cauzelor de dezarmare.

Politica realizărilor a lui Stresemann avea ca obiectiv şi reînarmarea, mai mult sau mai puţin secretă a Germaniei şi, în consecinţă, dirijaarea unei părţi din capitalul primit către industria care servea şi interesele de apărare. În acelaşi timp, conducătorii germani linişteau opinia publică, evident pe canale neoficiale, că distrugerea armamentului greu şi echipamentului militar pe care Tratatul de la Versailles şi programele de dezarmare le impuneau Germaniei nu reprezenta o pagubă produsă acesteia, întrucâînzestrarea militară era oricum învechită şi tocmai această situaţie avea să ajute la remodernizarea armatei. Acestea erau declaraţii făcute încă în anul 1920, când se afirma că nimeni şi nimic nu interzisese Germaniei să investească în cercetare pentru realizarea unor arme moderne sau crearea unor capacităţi de producţie care să le producă în timp foarte scurt.

În plan internaţional Germania acţiona cu mult tact în direcţia formării unui cadru psihologic în care să poată să obţină paritatea militară.

În acest context, demersul Franţei de a refuza să se dezarmeze dacă nu primea garanţii de securitate avantaja intenţiile Germaniei. Cu toate acestea Marea Britanie refuza cu consecvenţă să dea garanţiile de care Franţa avea nevoie, obligând-o astfel să caute tot felul de inovaţii tehnice care să ducă la întârzierea momentului la care Germaniei avea să i se permită paritatea militară cu toţi ceilalţi actori europeni. Astfel Franţa şi-a canalizat eforturile diplomatice pe jocul identificării unor criterii în problema reducerii armamentului pe care l-a plasat în curtea experţilor în problema dezarmării din cadrul Ligii.

Astfel, politica externă a Franţei a fost nevoită să se transforme din una ofensivă într-una reactivă, defensivă. Astfel, la doar doi ani după Locarno, Franţa s-a retras în aşa numita Linie Maginot, reducându-şi aria de securitate strict la graniţele sale teritoriale, tocmai în perioada în care Germania se reînarma, iar statele europene aveau nevoie mai mult decât oricând de sprijinul Franţei. Până la acest moment, Franţa avea o abordare ofensivă în ceea ce priveşte modalitatea de a se opune unei agresiuni germane în est, întrucât Linia Maginot cuprindea şi Renania dezarmată pe care o putea folosi ca ostatic în apărarea Europei Răsăritene, împiedicând astfel Germania să acţioneze liber.

În această realitate politică Arestid Briand şi-a îndreptat atenţia către identificarea unor instrumente prin care să se evite confruntările militare pe continent. Văzând opoziţia constantă a Angliei la insistenţele Franţei de a încheia o alianţă militară, Briand şi-a îndreptat demersurile către SUA, adaptându-şi solicitările de alianţă la principiile securităţii colective, pentru a putea avea sorţi de izbândă.

Astfel în anul 1927, Briand a propus omologului său american Frank Kellogg, un acord prin care cele două guverne denunţau ideea războiului între ele şi conveneau să-şi soluţioneze toate diferendele pe cale paşnică. La o astfel de propunere franceză, în care se propunea ceva de care nu se temea nimeni adică un conflict militar între SUA – Franţa, şi se oferea ceva subînţeles de toată lumea, întrucât soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor constituia piatra unghiulară a construcţiei americane care s-a numit Liga Naţiunii.

Pentru a nu-şi refuza aliatul, dar în acelaşi timp pentru a da o oarecare consistenţă acordului, Kellogg a condiţionat acceptarea semnării acestuia de reunirea a mai mulţi semnatari, cât de mulţi posibil.

Spre surprinderea lui Kellogg, propunerea lui Briand, a avut un ecou răsunător, contrar lipsei de substanţă în plan concret, iar în 28 august 1927, 15 state au semnat Pactul de la Paris, care avea să fie cunoscut ca Pactul Briand-Kellogg. Pactul a fost foarte bine primit de opiniile publice naţionale, fiind ratificat într-un timp foarte scurt de statele semnatare, inclusiv de Germania, Italia şi Japonia, care aveau să fie primele care să-l încalce.

91

Neşansa acestui acord a stat tocmai în conţinutul său ambiguu, care a necesitat o serie de amendamente ulterioare, până s-a ajuns la diminuarea forţei sale juridice. Franţa a fost prima care a adăugat o clauză de legalizare a războaielor de autoapărare şi a celor duse pentru onorarea obligaţiilor impuse de statutul Ligii, Pactul de la Locarno şi de celelalte alianţe încheiate de Franţa. Această iniţiativă a golit de conţinut forţa juridică a Pactului Briand-Kellogg, întrucât excepţiile menţionate cuprindea cam toate cazurile de război care ar fi putut apare. La aceasta, s-a adăugat şi iniţiativa Angliei de a introduce o clauză care să-i permită apărarea propriului imperiu. Încurajată de solicitările Franţei şi Marii Britanii, SUA şi-a exprimat şi ea rezerve invocând doctrina Monroe, dreptul la apărare şi la autoapărare, precum şi clauza care oferea fiecărei naţiuni competenţa exclusivă în a decide care tip de agresiune împotriva statului său putea declanşa exercitarea dreptului la legitimă apărare.

Kellogg pentru a se eschiva de obligaţiile care ar decurge pentru SUA din pactul pe care tocmai îl semnase şi faţă de care Congresul îşi exprimase anumit rezerve, motivând că prevederile Pactului nu obligau SUA să ajute victimele agresiunii, întrucât însăşi încălcarea Pactului de către una din semnatare printr-o agresiune anume, ar fi anulat existenţa acestuia. Această abordare era cel puţin caraghioasă pentru că reliefa că a fost convenit un Pact care ajuta la menţinerea păcii, dar doar în condiţiile în care exista pace, iar războiul era interzis în toate cazurile, mai puţin în cele care erau prevăzute excepţiile menţionate.

Primul efect concret al pPactului Briand – Kellog, ca o ironia a soartei, s-a manifestat împotriva iniţiatorului însuşi, întrucât acest Pact avea să fiefolosit ulterior doar pentru a face presiuni asupra Franţei, căreia aliaţii îi cereau să se dezarmeze, din moment ce războiul fusese scos în afara legii. Pentru ca să accentueze determinarea lor, aliaţii s-au retras în 1928 din Renania, cu cinci ani mai devreme decât momentul prevăzut. Tot în acest context, Anglia a dat undă verde Germaniei să-şi reglementeze pe cale paşnică diferendul său teritorial cu Polonia, condiţionând cu abordarea unei maniere civilizate de negociere, lucru de care Germania a profitat cu multă abilitate. Spre exemplu, Germania a obţinut o dispensă care permitea Germaniei să nu participe la acţiuni comune de constrângere prevăzute de Carta Ligii, argumentând că o ţară dezarmată nu se afla în situaţia de a risca sancţiuni.

Preluând din învăţăturile lui Bismark, Stresemann a comunicat Moscovei că lansase această iniţiativă pentru a evita situaţia în care Germania ar fi împinsă într-un război împotriva U.R.S.S. Această manevră diplomatică a dus la un răspuns prompt al U.R.S.S., care a propus încheierea unui acord de neutralitate între cele două state, prin care fiecare parte se obliga să rămână neutră dacă cealaltă era atacată. De asemenea, înţelegerea a mers mai departe şi fiecare parte s-a angajat să nu se implice în nicio combinaţie politică sau boicot economic îndreptat împotriva celuilalt, indiferent de cauze (cel puţin teoretic). Acest Acord, oferea în mod implicit posibilitatea părţilor de a se eschiva de la aplicarea securităţii colective.

28.6 Politica externă a Germaniei după semnarea Pactului de la Locarno Odată cu trecerea timpului,atenţia comunităţii internaţionale se focaliza pe Germania, lăsând

în plan secund Franţa, întrucât căpăta din ce în ce mai multă încredere în Stresemann şi se aprecia, inclusiv de către Briand, că politica de realizări a Cancelarului german era singura variantă realistă pentru securitatea Franţei. Aşadar, Franţa era condamnată să accepte concilierea cu Germania, conform planului lui Stresemann, pentru că, în caz contrar, dacă ar fi fost găsită vinovată de subminarea concilierii, Anglia nu mai era dispusă să garanteze pentru eventualele acţiuni agresive ale Germaniei, iar SUA nu mai manifesta bunăvoinţă faţă de Franţa.

Planul Dawes, care regândise agenda plăţilor pentru despăgubiri a Germaniei se încheiase în 1929, iar apoi a fost elaborat un altul, chiar ceva mai blând decât primul, cunoscut sub numele de Planul Young. Este important să fie menţionat faptul că în acea perioadă Partidul Nazist era în ascensiune, iar diplomaţia

92

lui Stresemann nu îi era prea dragă, motiv pentru care Planul Young a fost virulent criticat de nazişti şi comunişti, chiar dacă prezenţa ameliorării considerabile faţă de Planul Dawes care fusese adoptat cu sprijinul conservatorilor germani.

Moartea lui Stresemann din octombrie 1929 a limpezit şi unele aspecte referitoare la imaginea sa de conciliator. Unanim recunoscut ca fiind omul de stat prezidenţial pentru Germania din acea perioadă şi un bun european, în accepţiunea de astăzi a termenului, o analiză a documentelor aflate în posesia lui Stresemann a dezvăluit că de fapt acesta fusese un practicant strălucit al realpolitik-ului, urmărind cu tenacitate interesele naţionale Germaniei. Acestea au fost în mod sintetic traduse în obiective prioritate de politică externă ale lui Stresemann: redarea Germaniei a statului pe care îl avea înainte de 1914, să scape naţiunea germană de poverile despăgubirilor, să realizeze paritatea militară cu Franţa şi Anglia, să-i reconfigureze Germaniei graniţa de est şi să realizeze unirea Germaniei cu Austria (Anschluss).

Strategul Stresemann a realizat că, cu toate restricţiile Tratatului de la Versailles, Germania avea potenţialul celei mai puternice ţări europene, şi că soarta i-a oferit şansa să orchestreze drumul naţiunii germane către refacerea demnităţii sale.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale e politică externă, Stresemann s-a bazat în primul rând pe răbdare, apoi pe compromis şi consensul european. Aceste instrumente specifice diplomaţiei vremii, nu au contat câtuşi de puţin pentru naţionaliştii şi naziştii în ascensiune care au avut permanent accente critice la adresa sa, întrucât nu erau de acord cu tactica prea blândă folosită pentru revizuirea clauzelor apăsătoare pentru Germania din Tratatul de la Versailles.

Agilitatea sa combinată cu contextul internaţional favorabil, l-au ajutat să negocieze acorduri pe hârtie (mai ales în problema despăgubirilor), obţinând astfel clemenţa aliaţilor care nu au ocupat militar Germania şi care aveau să o plaseze într-o poziţie din ce în ce mai importantă şi să o aducă,voluntar sau nu,în situaţia a deveni pivotul întregii Europe.

Stresemann a lăsat în urma sa o serie de împliniri vitale pentru Germania, materializând astfel conceptul politicii sale, simbolic intitulată politica de realizări. Despăgubirile erau pe punctul de a se rezolva, graniţa vestică a Germaniei se fixase, Germania obţinuse legitimitatea de a-şi revizui graniţa estică, prin Pactul de la Locarno, se evitase ocupaţia militară a Germaniei, maniera cea mai neplăcută prin care aliaţii şi-ar fi propus să facă presiuni asupra sa (în 1929 Renania fusese evacuată de trupele aliate) şi între timp Germania îşi câştigase legitimitatea opiniei publice de a i se recunoaşte dreptul la paritate militară cu celelalte state europene.

Un argument în acest sens îl constituie decizia Angliei, anunţată public de a se angaja într-un proces de dezarmare, oprind construcţia unei baze navale la Singapore, precum şi a unor crucişătoare şi submarine, iar în 1932 guvernul britanic anunţa un moratoriu pentru construcţiei de avioane.

Devenea limpede că Marile Puteri se angajaseră total într-un plan de dezarmare, văzând în aceasta cea mai bună variantă de menţinere a păcii.

Cu doar un an înainte de sosirea lui Hitler la putere, poziţia în care Stresemann adusese Germania în Europa a oferit guvernului democratic german poziţia geostrategică care sţ-i permită să se retragă din timpul lucrărilor Conferinţei pentru Dezarmare, în semn de protest faţă de discriminarea practicată la adresa germanilor de francezi. Delegaţia Germaniei a putut fi adusă în Sala de Conferinţă doar cu promisiunea că acesteia îi va fi respectată egalitatea de drepturi într-un sistem care avea să ofere securitate pentru toate naţiunile. Pe cât de nobil, pe atât de greu de aplicat acest concept care amesteca dreptul teoretic la egalitate cu pragmatismul unui sistem de securitate. Fără a fi pe deplin mulţumiţi de această promisiune nemţii au revenit şi şi-au reluat lucrările.

Paradoxul face ca în timp ce comunitatea internaţională încerca să îmbuneze Germania şi se purta aspru cu Franţa în problema dezarmărilor, nimeni nu făcea nici o evaluare publică despre impactul

93

parităţii militare asupra echilibrului în Europa, lăsând fără răspuns întrebarea de ce abordarea din acea vreme nu vedea incompatibilitatea intre paritatea Germaniei şi securitatea Franţei.

29. Prăbuşirea sistemului de la Versailles29.1. Filozofia lui Hitler în materie de politică externă. Contextul internaţional în care urma

să o aplice.Şansa i-a surâs tânărului austriac sosit în Germania, ca la foarte scurt timp după aceasta să fie

propulsat la putere de forţele naziste. Hitler nu era rezultatul nici unei şcoli de gândire politică şi nici nu a avut vreodată o coerenţă într-o direcţie sau alta, excepţie făcând obsesiile sale cu privire la cauzele reale ale înfrângerii Germaniei şi nedreptatea făcută acesteia prin Tratatul de la Versailles.

Filosofia lui în materie de politică externă îmbina dezordonat banalul cu fantasticul şi poate fi regăsită în Mein Kampf, din care se poate deduce că Hitler era în realitate un aventurier politic solitar, spre deosebire de ceilalţi conducători revoluţionari. Resortul emoţional al întregii sale construcţii politice pornea de la episodul înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial. El atribuia eşecul Germaniei unei conspiraţii a evreilor combinată cu lipsa de voinţă a conducătorilor militari, evidenţiind ori de câte ori i se oferea ocazia că Germania nu putea fi învinsă decât de ea însăşi, nicidecum de străini.

În acest fel, în opinia lui Hitler, motivul înfrângerii din 1918 nu trebuia căutat în incapacitatea liderilor germani de a câştiga o confruntare militară, ci în trădarea evreilor germani şi lipsa voinţei conducătorilor militari de a duce mai departe războiul. De altfel, faptul că armatele germane au încheiat pace când se aflau încă pe teritoriul aliaţilor, a constituit un subiect de aprinse dezbateri interne între conservatorii şi liberalii germani, iar mai apoi un argument forte care susţinea filozofia Führer-ului.

În plan internaţional, Hitler a exploatat cu abilitate şi fără nici un scrupul conştiinţele vinovate ale statelor democratice. Cele mai însemnate victorii ale politicii sale externe au fost repurtate în primii cinci ani de conducere, 1933–1938, pentru că au pornit de la adormirea vigilenţei presupuselor sale victime cărora le crease imaginea unui justiţiar al cărui unic scop este împăcarea sistemului de la Versailles cu principiile pe care le promova. Este la fel de adevărat că Tratatul de la Versailles datorită multiplelor sale imperfecţiuni şi lipsei de viziune geopolitică, avea să se prăbuşească de la sine, însă de o manieră cu mult mai puţin violentă şi evident cu mult mai puţine costuri materiale şi umane decât a realizat-o Hitler.

De îndată ce a abandonat masca de justiţiar, considerând că nu îi mai este necesară şi expunându-şi făţiş intenţiile, Hitler şi-a pierdut încrederea aliaţilor şi nu a mai avut şansa să exploateze vulnerabilităţile conducătorilor europeni provenite din conştiinţă ca Germaniei i se făcuse o nedreptate.

Chiar şi cu avantajul oferit de o politică externă ceva mai abilă în primii săi ani la conducerea Reich-ului, în urma unei analize lucide se poate afirma că nici măcar acele prime succese facile dintre 1933 şi 1938 nu i se puteau atribui lui. În realitate, Hitler era doar beneficiarul unei serii de şanse fructificabile destul de uşor, create de politica externă promovată de predecesorii săi, pe care, în megalomania şi egocentrismul său îi dispreţuia.

Încercând o paralelă între pacea Westfalică şi Tratatul de la Versailles se pot extrage unele asemănări şi se pot evidenţia deosebirile fundamentale. În ambele cazuri, Germania înfrântă avea să fie înconjurată de state mici şi lipsite de apărare, situate la frontiera sa estică, diferenţa majoră constând în faptul că în secolul al XVIII-lea aceasta fusese rezultatul unei atitudini conştiente, fiind în mod intenţionat lăsate aşa, în timp ce Tratatul de la Versailles, cu dezvoltarea sa ulterioară, Pactul de la Locarno, neteziseră de fapt fără intenţie drumul Germaniei spre Europa de Est unde o conducere germană răbdătoare putea obţine în mod cert, fără sacrificii, o poziţie dominantă, poziţie ce ar fi putut fi oferită chiar de către statele occidentale. Personalitatea belicoasă a lui Hitler, megalomania sa a transformat o evoluţie paşnică într-un război mondial.

94

29.2 Erori ale analiştilor occidentali cu privire la intenţiile geostrategice ale lui Hitler.Ca o ironie a soartei, imaginea iniţială de justiţiar a lui Hitler a făcut ca, inclusiv mult

experimentaţii lideri britanici să ignore realitatea care se ascundea dincolo de aparenţe şi care putea fi sesizată din pornirile autocratice din plan intern a Führer-ului. Aşa se facă că Marea Britanie avea convingerea că sosirea lui Hitler la putere în Germania era un fapt pozitiv care avea să conducă mult mai ferm şi, în acest context, să reprezinte un interlocutor mai sigur a cărui voinţă avea să fie ascultată cu mai multă obedienţă.

Teoretic vorbind, dacă intenţiile declarate ale lui Hitler ar fi coincis cu cele reale ar fi fost posibil ca el să reprezinte o şansă mai bună pentru pace, având în vedere preocuparea tot mai crescândă a democraţiei europene pentru dezarmare şi implicit pentru încheierea unor acorduri în acest sens, pentru care semnătura lui Hitler ar fi reprezentat o garanţie superioară celei oferite de oricare altă semnătură a predecesorilor săi. Evoluţiile interne din Germania au fost însă ignorate de analiştii politici şi diplomaţii europeni, altfel nu se poate explica miopia acestora la evenimentele care se desfăşurau în politica internă germană.

În contextul agasărilor permanente ale unui Partid Nazist în ascensiune, într-o stare de demoralizare generală generată de criza economică şi haosul politic, conservatorii germani au acceptat numirea lui Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei, pe care l-au înconjurat cu un cordon de siguranţă format în majoritatea sa din demnitarii conservatori. Astfel, în 1930, în primul său mandat, Hitler avea doar trei miniştri care aparţineau Partidului Nazist. Înainte de a încerca obţinerea unui al doilea mandat, la doar 18 luni după ce fusese numit cancelar acesta a realizat o epurare politică şi pe alocuri nu doar politică, ci chiar fizică, asasinând o parte din rivalii şi oponenţii săi, proclamându-se dictator al Germaniei.

Culmea ironiei face ca, în baza percepţiei greşite pe care democraţiile occidentale o aveau cu privire la intenţiile lui Hitler, acestea în loc să reacţioneze în direcţia anihilării sale, s-au aruncat cu şi mai multă convingere într-o angajare mai rapidă pe drumul dezarmării, mizând pe personalitatea puternică a lui Hitler îmbinată cu bunele sale intenţii declarate. Franţa era singurul stat care a intuit corect traiectoria lui Hitler şi a continuat să insiste pentru obţinerea unei alianţe militare cu Anglia, care la rândul ei refuza să fie de acord cu garanţii suplimentare celor oferite la Locarno, apreciind în mod eronat că sosirea lui Hitler la putere este o oportunitate pentru realizarea programului de dezarmare.

Paradoxal, Anglia a aplicat şi ea principiul nevinovăţiei în cazul Germaniei, pornind de la ideea că aceasta îşi respectă angajamentele şi că nu există dovezi din care să reiasă că le-ar încălca, pentru că doar în această situaţie, de nerespectare a angajamentelor luate, comunitatea internaţională s-ar putea sesiza şi modifica atitudinea faţă de Führer.

Acţionând în direcţia obţinerii unei libertăţi absolute de mişcare Hitler a părăsit definitiv Conferinţa pentru Dezarmare în octombrie 1933 nu pentru că ar fi fost admonestat ci se temea că aliaţii ar putea accepta condiţiile de paritate militară solicitate de Germania, iar ulterior, la doar un an diferenţă anunţa ieşirea ţării sale din Liga Naţiunilor. Separându-se atât de clar de comunitatea internaţională, Führer-ul nu risca să ajungă la un compromis în materia dezarmării care i-ar fi limitat libertatea de a se înarma fără restricţii şi nici nu a suportat pagube vizibile.

Nici după ce Hitler lansase această provocare, democraţiile nu s-au alertat, continuând să respecte principiile securităţii colective. În consecinţă, atâta timp cât nu exista o agresiune germană nu exista nici motivul unei reacţii aliate, de nici un fel. Liga Naţiunilor, pentru a putea conta pe opinia publică, trebuia să aibă un motiv, o justificare, pentru ca să poată acţiona, atitudine care i-a permis lui Hitler să-şi camufleze suficient de bine intenţiile până când a fost prea târziu pentru organizarea unei reacţii democratice eficiente.

Un exemplu de camuflaj nazist l-au avut Marile Puteri la momentul retragerii lui Hitler din

95

Conferinţa pentru Dezarmare, când s-a oferit ca, simultan cu retragerea Germaniei din acest for internaţional, să limiteze efectivul aviaţiei la jumătate din efectivul Franţei şi efectivul armatei germane la 300 de mii de soldaţi, abătând astfel atenţia de la faptul că Germania depăşise de mult limita de 100 mii de soldaţi stabilită de comun acord la Versailles şi reuşind astfel să stabilească un nou plafon, care şi acesta avea să fie depăşit ulterior, când Hitler a considerat că sosise momentul.

29.3. Linia generală a politicii externe a Angliei şi Franţei în perioada premergătoare izbucnirii celui de-al Doilea Război MondialLinia de politică externă a Marii Britanii s-a orientat în linii generale aplicării nou lansatului

principiu de securitate colectivă, chiar dacă exista supoziţia că Germania se înarma. Anglia se mulţumea să remarce că a făcut tot ceea ce îi stătea în putere pentru a elabora un plan de dezarmare care să includă Germania şi a preferat să prelungească îngheţarea producerii de armament şi materiale de război pe care o declanşare în 1932. Acest demers, pe cât era de nobil în intenţia de a da un exemplu de aplicare a celor convenite în Conferinţa pentru Dezarmare, pe atât era de ineficient în intenţia de a determina Germania să procedeze la fel. Aceasta din urmă nu se simţea cu nimic obligată să urmeze exemplul Angliei şi, în consecinţă, şi-a văzut nestingherită de obiectivele sale strategice.

Cu toate acestea, au existat şi lideri britanici care au intuit adevăratele intenţii ale lui Hitler. Spre exemplu,Churchill a atras atenţia încă din anii ’30 asupra intenţiilor ascunse ale lui Hitler , avertizând asupra iminentei distrugeri a echilibrului de forţe în situaţia în care forţa militară germană creştea, iar celelalte puteri nu luau nicio măsură de oprire a acesteia sau cel puţin de contrabalansare.

Deşi Churchill aducea argumente cu privire la activităţile întreprinse de Germania în privinţa înarmării, liderii britanici au respins avertismentele acestuia într-un consens rar întâlnit la ei, argumentând că cheia pentru menţinerea păcii era dezarmarea, nu pregătirea de război şi, de asemenea, că era foarte greu de probat adevăratele intenţii ale lui Hitler.

Dinacest punct de vedere, liderii britanici se aflau în dilema tipică sistemului decizional din actul conducerii şi anume, atunci când oportunităţile de a acţiona sunt îndestulătoare, nu sunt suficiente informaţii, iar atunci când se strâng suficiente informaţii pentru a determina o decizie în sensul de a acţiona, orizontul oportunităţilor de acţiune se îngustează, iar uneori dispare cu totul. Confirmând valabilitatea dilemei menţionate, liderii britanici au afirmat că este destul de greu să se obţină informaţii precise despre forţa aeriană a Germaniei, fără însă a specifica în ce constă dificultatea. Totodată, aceştia au apreciat că cifrele lui Churchill sunt exagerate şi că nu există nicio ameninţare imediată pentru Marea Britanie, la acel moment, şi, în consecinţă, conform unui principiu tradiţional al politicii externe britanice, dacă nu există o urgenţă efectivă, o ameninţare concretă, nu este cazul să ia în calcul nici un fel de intervenţie.

Franţa se situa într-un registru diferit, fiind conştientă de pericolul pe care îl reprezenta Germania, dorind să acţioneze în direcţia opririi sale sau contrabalansării forţei sale armate, însă Marea Britanie refuza să-i ofere garanţii de securitate.

În disperare de cauză, Franţa s-a îndreptat către statele din Estul Europei, transformând garanţiile sale unilaterale oferite în anii ’20 Cehoslovaciei, Poloniei şi României în tratatele de apărare reciprocă. Acest demers însă era departe de a crea probleme Germaniei în eventualitatea unui conflict armat, întrucât cele 3 state erau suficient de slabe pentru a pune probleme maşinii de război germane, iar aceasta din urmă putea desfăşura cu destulă lejeritate un război pe două fronturi, simultan în vest şi est. Polonia, conştientă de această realitate, şi-a consolidat garanţiile de securitate cu un acord de neagresiune cu Germania, plasându-se într-o situaţie paradoxală în cazul în care Germania ar fi atacat Franţa faţă de care avea deja semnat un Tratat de apărare reciprocă. În această ipoteză Parisul avea libertatea de a opta pentru situaţia cea mai favorabilă care să îi promită avantajele cele mai mari în acea perioadă.

96

Aşa se face că, în 1934, când Churchill a somat Marea Britanie să reacţioneze la înarmarea germană suplimentând fondurile pentru noi acumulări în domeniul flotei regale, guvernul şi opoziţia l-au respins, subliniind încă odată că Marea Britanie nu renunţase la speranţa limitării sau restrângerii anumitor tipuri de arme.

Acordul politic franco-rus din 1935 avea să reliefeze dimensiunile disperării la care ajunseseră liderii francezi. Dacă înainte de Primul Război Mondial Franţa încheiase un acord politic cu Rusia asupra căreia a făcut presiuni serioase pentru a-l transforma în acord militar, în 1935, Franţa s-a limitat la a încheia doar un acord politic cu Rusia, refuzând o colaborare pe linie militară, acum când era cu mult mai slăbită şi ar fi avut mai multă nevoie de un astfel de acord.

Argumentele unei astfel de atitudini,care a slăbit semnificativ încrederea lui Stalin în democraţiile occidentalese bazau pe trei considerente. În primul rând, apropierea de URSS avea să slăbească inevitabil relaţia Franţei cu Marea Britanie. Apoi, aliaţii Franţei din Europa Răsăriteană, plasaţi între Germania şi URSS făceau greu de imaginat o intervenţie a URSS asupra Germaniei, în apărarea Franţei, suspicioşi fiind la acordarea permisiunii de trecere a trupelor sovietice prin teritoriile lor. Cel de-al treilea considerent era de natură psihologică şi consta în teoria insuflată Franţei de către ameninţările constante ale Germaniei, că o apropiere militară de URSS ar atrage după sine inevitabil o declaraţie de război din partea Germaniei.

În concluzie, aranjamentele politicii externe franceze reuşiseră nişte acorduri militare cu state prea slabe ca să o poată ajuta la nevoie, un acord politic cu URSS fără garanţii militare de securitate şi o dependenţă de Marea Britanie care refuza să acorde Franţei orice aranjament militar. Această construcţie a politicii externe a Franţei avea darul mai mult să o dispere decât să îi confere motive de relaxare.

30. Acordul de la Stresa. Eşecul formării unui front stabil antinazistSingurul demers mai serios făcut de Franţa pentru asigurarea securităţii sale a fost apropierea de

Italia, chiar dacă aceasta era un înverşunat opozant al conceptului de securitate colectivă, care avea să guverneze iniţiativa franceză. Cu toate acestea, Musolinii, conştient de limitele ţării sale, se temea de anexarea Austriei de către Germania pe care o percepea ca pe un antecedent pentru revendicarea Tirolului de sud, a cărei populaţie majoritară era de etnie germană.

În anul 1935, Pierre Laval, ministru de externe francez de la acea dată a încheiat un acord care semăna mai degrabă cu un acord militar între Italia şi Franţa prin care părţile se obligau să coopereze în eventualitatea oricărei ameninţări la adresa independenţei Austriei. Discuţiile au mers până la acceptarea staţionării de trupe italiene de-a lungul Rinului şi a unor trupe franceze de-a lungul graniţei austriece.

La puţin timp după aceasta, se profila o altă alianţă, între Marea Britanie, Franţa şi Italia, prin care acestea urmau să se opună oricărei încercări a Germaniei de a modifica prin forţă Tratatul de la Versailles, probabil speriaţi de introducerea stagiului militar obligatoriu de către Hitler.

Conferinţa de la Stresa a fost şi ultimul moment în care aliaţii s-au mai gândit să acţioneze împreună, pentru că,la numai două luni după această Conferinţă, Anglia a semnat un acord naval cu Germania prin care cea din urmă se obliga să-şi limiteze flota la treizeci şi cinci la sută din flota britanică, în următorii zece ani, acordându-i-se în schimb dreptul de a avea un număr egal de submarine. Prin acest acord, Anglia accepta de fapt modificarea clauzelor Tratatului de la Versailles în domeniul naval, intrând astfel în contradicţie cu angajamentele pe care şi le luase la Conferinţa de la Stresa faţă de democraţiile partenere. Tipic pentru britanici, aceştia preferau să se împace cu adversarul decât să se bazeze pe parteneri de la Stresa, procedeu care ulterior avea să fie cunoscut sub denumirea de politica pacificatoare.

97

Urmărind exemplul Angliei, Musolini a interpretat că obţinuse mână liberă în politica sa colonială pe care şi-o proiectase în Africa cucerind în 1935 Abisinia, ultima naţiune independentă a Africii. În acest fel, Italia contracara intenţiile Angliei de a-şi întinde influenţa asupra acelei colonii şi a răzbunat înfrângerea pe care italienii au înregistrat-o la începutul secolului XX de la abisinieni.

Plasarea Abisiniei în rândul statelor membre ale Ligii, încă din 1925, la propunerea Italiei şi acceptată cu destulă greutate de Marea Britanie care avea şi ea interes în zonă, precum şi consensul Franţei şi Marii Britanii de a plasa Abisinia în sfera de influenţă a Italiei, au complicat teribil demersul lui Musolini.

În primul rând, pentru că la data la care avusese loc agresiunea, Liga Naţiunilor îşi stabilise deja un sistem de sancţiuni, care lipsise în cazul invadării Manciuriei de către japonezi, atunci când Liga fusese aspru criticată pentru lipsa de reacţie motivată de inexistenţa unui sistem de sancţiuni care să domolească apetitul expansionist al Japoniei. În al doilea rând, faptul că Musolinii avea deja libertatea de a-şi exercita influenţa asupra Abisiniei, echivala cu o formă indirectă de control asupra acestei ţări.

Astfel, Franţa şi Anglia s-au aflat în faţa unei dileme provocate de agresiunea lui Musolinii asupra Abisiniei, stat membru al Ligii Naţiunilor. Dacă ar fi decis că Italia era esenţială pentru protejarea Austriei şi, indirect, pentru o eventuală menţinere a demilitarizării în Renania, conform celor stabilite la Locarno, ambele state ar fi trebuit să apere înţelegerea de la Stresa şi să propună o soluţie de compromis pentru Italia astfel încât aceasta să nu-şi deprecieze imaginea sa în Africa. Pe de altă parte, dacă aceleaşi puteri, Anglia şi Franţa, considerau că Liga reprezintă un instrument suficient de puternic care să ţină la respect orice tip de agresiune şi implicit tendinţele expansioniste ale Germaniei, atunci trebuiau să sprijine orice fel de sancţiuni propuse de aceasta în cazul agresiunii Italiei asupra Abisiniei, dând astfel un exemplu care avea să consolideze poziţia Ligii şi a unităţii opiniei publice occidentale împotriva agresiunii.

Deşi nu exista o cale de mijloc, Franţa şi Anglia au încercat-o. Pe deoparte Marea Britanie a activat sistemul de sancţiuni pus la punct în cadrul Ligii, iar pe de alta, Franţa l-a asigurat pe Musolinii că Italiei nu îi va fi interzis accesul la petrol nu avea să fie. În acelaşi timp, tipic pentru diplomaţia britanică la două capete, Anglia s-a interesat asupra reacţiei pe care ar putea-o avea Italia în cazul în care totuşi s-ar bloca accesul acesteia la petrolul care venea de pe mare unde Marea Britanie era dominantă când a aflat că Musolinii era gata să pornească război din această cauză, Anglia a găsit în răspunsul Italiei alibiul necesar pentru a îmbina sprijinul acordat Ligii, cu un apel la prevenirea declanşării unui război nedorit de nimeni, linie politică care se rezuma prin sintagma: orice sancţiuni mai puţin război.

Astfel, s-a dovedit inutilitatea sancţiunilor economice în prevenirea unei agresiuni. Evoluţia cazului Abisiniei la Liga Naţiunilor nu a fost deloc simplă, având serioase implicaţii

asupra poziţiilor de politică externă exprimate de Franţa şi Anglia. Astfel, într-o logică primară, Anglia ar fi trebuit să aleagă confruntarea cu Hitler şi împăcarea cu Musolini, pentru a rezista iminenţei ameninţări germane, însă britanicii au procedat pe dos, îmbunând Germania şi stricând relaţia cu Italia. Pentru a reface un echilibru pierdut, Anglia şi Franţa au propus un compromis Italiei în decembrie 1935 acela în care câmpiile Abisiniei ar fi revenit Italiei, centrul istoric să rămână al abisinienilor,reprezentat de zona sa muntoasă, liderul local al Abisiniei urmând să conducă în continuare centrul istoric al acesteia, iar Anglia se obliga să ofere acces la mare Abisiniei, care era înconjurată de uscat, prin Somalia engleză.

Această propunere aştepta doar acordul lui Musolinii şi propunerea ei în faţa Ligii când, într-un mod neuzual pentru acea perioadă, planul a ajuns în mâinile presei generând un scandal de proporţii care a dus la demisia ministrului de externe britanic Samuel Hoare, găsit vinovat de opinia publică că a căutat obţinerea unui compromis.

Din acel moment, Anglia şi Franţa erau silite să intervină împotriva Italiei. Culmea ironiei, Londra a susţinut că nu poate să se impună în faţa flotei italiene, determinând Franţa să-şi deplaseze nu fără resentimente, flota în Mediterana, această deteriorându-şi şi mai mult relaţia sa cu Italia ca garant al

98

pactului de la Locarno şi, în acelaşi timp, partener al înţelegerii de la Stresa. Cu toate aceste desfăşurări copleşitoare cu forţe menite să intimideze Italia, sancţiunile legate de petrol nu au fost invocate, iar celelalte sancţiuni obişnuite nu au fost aplicate în timp util, motiv pentru care inevitabilul s-a produs. În mai 1936, Italia a cucerit Abisinia, Etiopia de azi, iar pe 30 iunie Consiliul Ligii Naţiunilor a confirmat oficial acest fapt împlinit. Etiopienii pierzând întreg teritoriul, nu doar jumătate, aşa cum propunea planul lui Hoare, ministrul de externe britanic.

La 15 iulie Liga a ridicat toate sancţiunile împotriva Italiei, iar Marea Britanie şi Franţa au recunoscut cucerirea Abisiniei, subordonându-şi astfel obiecţiile de natură morală faţă de acest eveniment temerilor sale faţă de Germania. Deşi Italia nu reprezenta o putere militară în comparaţie cu Marea Britanie sau Franţa, absenţa URSS din jocul echilibrului de puteri european a adus peninsula italiană în poziţia de a fi un instrument util pentru menţinerea independenţei Austriei şi, într-o măsură mai limitată, a Renaniei demilitarizată. Atâta timp cât Franţa şi Marea Britanie reprezentau principale puteri europene, Musolini care oricum nu avea încredere în Germania s-a alăturat acestora sprijinind clauzele Tratatului de la Versailles.

Evenimentele relative la Etiopia, combinate cu o analiză a situaţiei geopolitice continentale , l-au determinat pe Musolinii să iasă din înţelegerea de la Stresa, pe care o percepea acum ca posibil motiv pentru obligarea Italiei de a intra într-un război împotriva Germaniei, lucru deloc de dorit pentru Musolinii. Astfel, cucerirea Etiopiei a fost de fapt momentul deplasării inevitabile a Italiei către Germania, motivată atât de dorinţa de posesiune (încălcând prevederile Tratatului de la Versailles), cât şi de teama în faţa maşinii de război Germane.

31. Invadarea Renaniei de trupele naziste. Pasivitatea Marilor Puteri şi efectele acesteia în planul geopolitic al Europei.31. 1. Contextul geopolitic în care a avut loc operaţiunea invadării RenanieiDintre principalele caracteristici ale personalităţii lui Hitler poate fi menţionat instinctul aproape

animalic al acestuia şi spiritul de observaţie în ceea ce priveşte sesizarea slăbiciunilor psihologice ale adversarului. Hitler aplica o renumită tactică de vânătoare, ademenindu-şi prada până când o aducea în cea mai dezavantajoasă poziţie cu putinţă, aceasta ajungând de fapt atât de demoralizată încât ar fi fost gata să-i accepte dominaţia.

Războiul Abisiniei şi victoria Italiei a dus la destrămarea aranjamentului de la Stresa. Singurul obstacol care mai era în măsură să se opună expansiunii Germaniei în Austria şi Europa de Est îl reprezenta Renania demilitarizată.

Calculându-şi şansele pe care le avea reuşita unei incursiuni avangardiste a trupelor germane în Renania, Hitler a evaluat că nicio ţară europeană, nici singură şi nici în vreo alianţă, nu ar fi putut să se apere în faţa unei Germanii revizioniste. Pentru a-şi asigura totuşi pasivitatea Marilor Puteri şi cruţarea armatelor germane de o confruntară militară, Hitler pregătise un întreg arsenal de propuneri privind compromisurile pe care era gata să le facă astfel încât staţionarea trupelor germane să nu fie privită cu ostilitate de către aliaţi. Tactica folosită a fost una de şoc, preferând întâi să ordone trupelor sale să intre în Renania, iar apoi să apară în faţa Europei, nu ca să-şi justifice acţiunea, ci pentru a-şi articula rezultatele acesteia cu principiile securităţii colective şi a-şi camufla adevăratele intenţii prin demersuri înşelătoare.

Pentru a-şi menţine imaginea de justiţiar, Führer-ul era obligat să folosească şi un arsenal diplomatic adecvat pentru situaţia dată, în care Germania nu era încă pe deplin pregătită de război, iar reocuparea Renaniei reprezenta o acţiune riscantă. În acest sens Hitler avea să substituie absenţa unei strategii militare cu un tupeu şi o îndrăzneală psihologică dincolo de orice limită.

99

Momentul invadării Renaniei a fost şi acesta foarte bine ales de Hitler, care a dovedit încă o dată că ştia foarte bine să speculeze şi să exploateze slăbiciunile adversarilor săi. Liga Naţiunilor se blocase în problema găsirii unor sancţiuni împotriva Italiei, întrucât nu ţinea deloc să înfrunte încă o Mare Putere. De asemenea, războiul din Abisinia produsese o fisură în buna înţelegere dintre aliaţii occidentali şi Italia, una dintre ţările garante ale Pactului de la Locarno. Anglia, un alt garant al înţelegerii de la Locarno, tocmai dovedise că nu este dispusă să rişte un război pe uscat cu Italia, din moment ce ezitase să impună sancţiuni legate de petrol, acesteia, tocmai pe mare, unde deţinea supremaţia.

Factologic, ocuparea Renaniei a avut loc în martie 1936, atunci când Hitler a trimis o avangardă militară de aproximativ care să ocupe Renania. Această situaţie nu era însă suficientă pentru ca Fürerul să fi fost convins că reocuparea putea fi de lungă durată, luând în calculo şi ipoteza unei reacţii internaţionale militare. În acest sens, conducătorii militari ai diviziei avangardiste au primit dispoziţie ca să fie oricând gata să se retragă la cea mai mică intervenţie militară a trupelor franceze, care, la acel moment, chiar şi nemobilizate dispuneau de efective net superioare celor germane trimise în Renania. Oricum ar fi fost interpretată, reocuparea Renaniei încălca dispoziţiile Tratatului de la Versailles, care interziceau forţelor militare germane să pătrundă în Renania, sau la 50 km est de aceasta. Încălcarea acestei reglementări a Conferinţei de la Paris, era cu atât mai gravă cu cât Germania confirmase această clauză prin Pactul de la Locarno, aprobat de Liga Naţiunilor şi garantat de Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia.

Pentru a salva aparenţele şi a-şi camufla adevăratele sale instincte expansioniste, Hitler a jucat în continuare rolul justiţiaruluicare, prin actele sale, nu doreşte decât o reparare a proscrisei Germanii pe plan internaţional. Führer-ul cunoştea foarte bine trendul ideologic referitor la securitatea colectivă şi totodată era conştient de efectele internaţionale ale recentelor sale retrageri din Conferinţa pentru Dezarmare şi Liga Naţiunilor care au îngrijorat opinia publică internaţională. De aceea, Hitler a găsit supapă de domolire a temerilor occidentale folosindu-se chiar de armele acestora, dând impresia că doreşte să soluţioneze pe cale paşnică acest diferend, prin negocieri cu aliaţii. Astfel el şi-a exprimat disponibilitatea, la modul aluziv, de a discuta limitarea trupelor staţionate în Renania şi readucerea Germaniei în rândul Ligii Naţiunilor.

De asemenea, Hitler a exploatat cu abilitate teama statelor democratice de posibilitatea expansiunii bolşevismului către vestul Europei şi a susţinut că demersul său reprezenta o ripostă la Pactul franco-rus din 1935. După o astfel de justificare care exploata neîncrederea generală faţă de URSS, Führer-ul venea cu propuneri care aparent îi aduceau încrederea democraţiilor occidentale, oferta de a păstra o zonă demilitarizată la frontiera Germaniei, de 100 km, cincizeci de km de fiecare parte a graniţei, care să fie însoţită de un tratat de neagresiune pentru o perioadă de 25 de ani. Aparent generoasă, propunerea lui Hitler avea un efect direct asupra securităţii Franţei, încercând să distrugă cu multă abilitate Linia Maginot, care se afla chiar pe graniţa cu Germania şi reprezenta punctul până la care Franţa era pregătită să-şi realizeze securitatea naţională.

31.2 Atitudinea Marilor Puteri faţă de ocuparea Renaniei de către HitlerIstoria ne dovedeşte că nici de această dată occidentalii nu au înţeles corect intenţiile lui

Hitler. Aceştia continuau să creadă că aveau de-a face mai departe cu un lider naţional obişnuit şi chiar dacă manifesta anumite excese, acestea erau făcute în numele unei nobile şi corecte cauze, aceea de restituire a unei poziţii egale cu a celorlalte state în Europa. Însă, o analiză mai atentă şi nişte răspunsuri corecte la întrebări bine formulate, ar fi evidenţiat anumite neconcordanţe. Dacă reocuparea Renaniei constituia un gest pe care îl putea justifica Hitler, indiferent de scopul său ascuns, propunerea acestuia de crearea a unei zone demilitarizate de graniţă şi, în plus, consolidarea acesteia cu tratat de neagresiune, nu mai părea o restaurare a poziţiei Germaniei ci indica foarte clar intenţiile sale ascunse, pentru că era de la sine înţeles că Germania nu se va mulţumi doar cu atât, de îndată ce i se va fi acordat dreptul de a se

100

apăra singură. Faţă de acest demers agresiv al Germaniei, toate statele europene au fost lipsite de reacţie

inexplicabil nici prin prisma interesului lor naţional şi nici prin recentul concept de securitate colectivă, în baza căruia ar fi trebuit să intervină pentru apărarea unor valori morale superioare.

În ceea ce opriveştepe Franţa, aceasta îşi fixase o linie clară de politică externă de a nu risca nicio confruntare militară cu Germania, decât în alianţă cu Marea Britanie. Această idee părea cel puţin bizară, atâta timp cât premisa ordinii mondiale după Versailles era menţinerea unei Germanii dezarmate, premisă care făcea inutilă o alianţă militarizată cu Anglia. Deşi conştienţi de eroarea pe care o făceau, oamenii de stat francezi continuau să-şi reprime o serie de nemulţumiri şi să sprijine multe iniţiative de dezarmare.

Reacţia conducătorilor francezi la aflarea informaţiei că Germania se pregătea să reocupe Renania a fost, cel puţin aparent, inexplicabilă. Singura explicaţie plauzibilă pentru refuzul de a efectua pregătiri militare ar veni din dependenţa psihologică a Franţei de Marea Britanie. Tocmai partenerii săi occidentali erau aceia care creaseră Franţei această psihoză, alunecând în plasa abil croşetată de diplomaţia germană, care pas cu pas a construit imaginea unei Germanii nedreptăţite în faţa unei Franţe puternice şi discriminatorii la adresa Berlinului. Presiunile constante exercitate de anglo-saxoni asupra Franţei de a se concilia cu Germania, dublate de refuzul stăruitor al Marii Britanii de a acorda garanţii militare Parisului, au inhibat Franţa, care în acest caz concret nu a îndrăznit să decreteze mobilizarea şi nici să-şi ia măsuri militare de precauţie tocmai pentru a nu fi acuzată că provocase Germania, lucru de care se temea cel mai mult.

Pe de altă parte, Franţa nu putea ridica într-un dialog direct cu Germania problemele pe care şi le făcea ca urmare a informaţiilor primite cu privire la intenţia agresivă a Germaniei, pentru că nu avea de unde să ştie dacă aceasta va nesocoti avertismentele Franţei, considerând temerile sale ca fiind nefondate, sau dacă avea să-şi recunoască intenţiile.

Oricum, starea de spirit a Franţei era una care indica o demoralizare acută, creând impresia unei ţări, mai degrabă, resemnată în faţa inevitabilului, chiar condamnată să spere doar în soluţii exterioare care să modifice situaţia paradoxală în care se afla, întrucât singură nu era posibil să generaze astfel de modificări.

Expresia acestei politici externe defensive o constituia aşa-numita Linie Maginot, construită cu imense eforturi financiare pe durata a zece ani. Franţa se angajase pe această direcţie defensivă a politicii sale externe, chiar în anul în care garantase independenţa Poloniei şi Cehoslovaciei. Caracterul profund defensiv al acestei politici reiese şi din faptul că Linia Maginat nu a fost trasată la graniţa între Belgia şi Germania, ignorând toate experienţele din Primul Război Mondial.

În ceea ce priveşte pe Marea Britanie, aceasta era hotărâtă să recunoască drept ameninţare reală care putea modifica echilibru de forţe în Europa, agresiunea împotriva Franţei, ignorând oricare altă situaţie conflictuală care ar fi putut apare spre exemplu în Europa de Est. De altfel, după cum se exprimaseră conducătorii britanici de nenumărate ori, Anglia nu era dispusă să lupte niciodată pentru Europa Răsăriteană sau pentru o Renaniei demilitarizată care să fie considerată ostatic german în mâinile aliaţilor. De asemenea, Anglia nu era dispusă să sprijine nici măcar Pactul de la Locarno, al cărui garant, de fapt, era.

Referitor la Renania, Marea Britanie a avut o abordare mai degrabă comercială decât geopolitică, considerând în mod cinic că zona demilitarizată a Renaniei a fost stabilită ca să ofere securitate Franţei şi Belgiei şi, în consecinţă, acestea două sunt singurele în măsură să stabilească importanţa apărării status-quo-ului, precum şi preţul pe care acestea erau dispuse să-l plătească.

Propunerea Angliei era ca să intre împreună cu Franţa, în negocieri cu Germania, fără însă, să precizeze ce anume aştepta de la aceste negocieri, atâta timp cât aliaţii renunţaseră la drepturi bine stabilite

101

şi recunoscute, faţă de care Marea Britanie refuza să-şi onoreze obligaţiile asumate în calitate de garant. Marea Britanienu a considerat că trebuie să intervină,nici măcar după invadarea concretă a Renaniei, obligându-se să sprijine Franţa doar în momentul în care aceasta s-ar confrunta cu o expediţie militară germană pe teritoriul său.

Avertismentele lansate de oamenii de stat francezi, atrăgeau atenţia că o pasivitate faţă de reocuparea Renaniei şi consolidarea acesteia în scurt timp, va duce inevitabil la pierderea independenţei Cehoslovaciei şi va duce inevitabil la un război generalizat, pentru declanşarea căruia era o proiblemă numai de timp. Cu toate acestea Marea Britanie a ignorat avertismentele şi evaluările de politică externă ale Franţei şi a continuat să fie convinsă că pacea se baza pe dezarmare, iar noua ordine mondială trebuia să se întemeieze pe o reconciliere cu Germania. O astfel de abordare arată că englezii erau mult mai interesaţi să îndrepte greşelile de la Versailles, decât să îşi exercite obligaţiile asumate la Locarno.

32. Vulnerabilitatea politicii pacificatoare şi dificultăţile întâmpinate pentru promovarea sa ca principiu de politică externă.

Ignorând programul revoluţionar din Mein Kampf, puterile europene continuau să creadă în reuşita unei politici pacificatoare, în construirea Europei după principiile wilsoniene, adeptă a securităţii colective, şi conducându-şi politica externă după principiile moralităţii.

În acest sens, în Marea Britanie opinia publică ajunsese să fie convinsă de injusteţea clauzelor împovărătoare ale Tratatului de la Versailles pentru Germania, şi, în consecinţă, de necesitatea modificării sale şi, totodată a abandonării Pactului de la Locarno. Din această perspectivă, Anglia se arăta dispusă să negocieze cu Germania, însă adepţii acestei abordări sugerau că ar fi indicat să amâne începutul discuţiei pentru un moment la care intenţiile Führerului ar fi devenit mai clare, conştienţi fiind de costurile unei astfel de tactici, întrucât, în caz de eşec, această aşteptare ridica exponenţial costurile rezistenţei în faţa unei Germanii devenită foarte puternică.

La momentul acestor dezbateri publice, între puterile şi opoziţia britanică, care pe fond vedeau lucrurile în acelaşi fel, Renania era fortificată, Europa de Est devenea inaccesibilă Franţei pentru ajutorul militar de care prima ar fi avut nevoie, iar Italia începuse să oscileze în politica sa externă, cristalizându-şi din ce în ce mai clar opţiunea pentru o alianţă cu Italia. Odată cu prăbuşirea unicului bastion în calea armatei germane, Renania demilitarizată, nimic nu o mai putea opri pe aceasta în drumul său către Europa Centrală. Dincolo de aspectele militare, reocuparea Renaniei a avut şi un efect psihologic, întrucât din moment ce democraţiile au validat demersul lui Hitler, dispăruse şi baza strategiei de confruntare faţă de acesta în Europa Răsăriteană. Dacă Franţa nu reuşise să apere Renania, cu atât mai puţin avea să o facă faţă de statele din est.

Reocuparea Renaniei a relevat o schimbare de direcţie în politica externă a tuturor Marilor Puteri europene, întrucât pacifismul a devenit între timp politica oficială, în numele căruia se făceau o serie de concesii Germaniei naziste, începând cu revizirea Tratatului de Versailles în clauzele sale privind Europa de Est. De altfel, Marea Britanie contestase Tratatul de la bun început şi refuzase explicit să îl garanteze în câteva rânduri, chiar şi atunci când se angajase să trimită două divizii în Franţa, ca simbol al unor garanţii militate, atât de mult cerute de aceasta.

Chiar şi în momentul în care îşi luase acest angajament, calculul strategic al Angliei era că acele două divizii erau planificate pentru ca să apere Franţa de o agresiune germană, angajament care se anula în cazul în care aceasta avea să atace Germania în numele apărării Poloniei sau Cehoslovaciei.

Paradoxul istoriei face ca Franţa care luptase două sute de ani în nenumărate războaie în Europa Centrală ca să poată să-şi hotărască singură destinul, avea să-şi abandoneze politica externă de pe vremea lui Richelieu, încercând să domolească pericolele ce o ameninţau apelând la bunavoinţa Germaniei.

102

Aşadar, politica pacifistă a Franţei nu se mai baza de mult pe propriile-i forţe, ci se mulţumea cu garanţii nesemnificative pe care le-ar fi obţinut printr-o politică de tergiversare a evenimentelor, rezumându-se la a face concesii pas cu pas, în speranţa că Germania avea să-şi diminueze apetitul ofensiv sau avea să se întâmple ceva neaşteptat care să înlăture pericolul unei agresiuni naziste.

Aceeaşi politică pacifistă era aplicată şi de Marea Britanie, însă într-un alt registru. La doar un an după remilitarizarea Germaniei, Anglia propunea acesteia un târg umilor pentru o ţară de forţă militară şi conservatoare principiilor sale tradiţionale de menţinerea unui echilibru al puterilor, care avea să anunţe demisia morală a democraţiilor, culmea, în numele menţinerii păcii. Astfel, Marea Britanie şi-a arătat disponibilitatea de a discuta cu Führerul o serie de aspecte de interes pentru acesta asupra cărora cele două părţi ar putea să convină unele modificări în timp, cu condiţia, ca acestea să nu fie făcute prin violenţă, ci treptat, prin negociere cu părţile implicate.

În această categorie de probleme, lordul Halifax a înglobat, în mod aparte, Danzigul, Austria şi Cehoslovacia în cinismul său, britanicul depăşise până şi logica sucită a Führerului care nu înţelegea de ce mai era nevoie de trecerea timpului, deci, de un aspect de formă, din moment ce se căzuse de acord asupra fondului. Este greu de imaginat că un om de stat se putea aştepta ca victimele să fie convinse atât de bine încât să accepte să se sinucidă.

În acest punct se cuvine o remarcă paradoxală. Liga Naţiunilor şi principiile wilsoniene ale securităţii colective susţineau că nu schimbarea trebuie combătută, ci metodele de obţinere ale acesteia. Paradoxul vine din însăşi realităţile istorice în care naţiunile intră în război tocmai pentru a se opune schimbării în sine.

În plină eră a politicii pacificatoare, Europa a fost zguduită de un alt cataclism, de această dată în vestul său, în Spania, unde în iulie 1936 a avut loc o lovitură militară condusă de Francisco Franco, declanşând un război civil în această ţară.

Simţind momentul pentru extinderea sistemului totalitar de guvernare al naziştilor şi fasciştilor deopotrivă, Germania şi Italia au trimis la început arme revoluţionarilor, iar mai apoi voluntari italieni şi nazişti care să ajute pe Franco să iasă victorios. Evenimentul a plasat Franţa într-o postură foarte delicată, în perspectiva în care, o victorie a lui Franco ar fi dus la formarea unui cordon de guverne ostile de jur împrejurul Franţei. Pentru a evita o astfel de situaţie, Franţa ar fi trebuit să acţioneze în direcţie contrară demersurilor deja făcute de Germania şi Franţa, ajutând guvernul legitim spaniol prin vânzarea de armament şi echipament militar, lucru perfect legal şi moral din punct de vedere al dreptului internaţional public.

Spre deosebire de Richelieu, guvernul francez de la acel moment, în loc să acţioneze în direcţia prevenirii unei situaţii limită, a ezitat, neştiind de ce anume trebuie să se teamă mai mult de pericolele pe care le avea de înfruntat sau de mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru ca să iasă la liman (vânzarea de arme guvernului spaniol).

Pe de altă parte, Marea Britanie participase la războaiele de succesiune din Spania de la începutul secolului al XVIII-lea şi la cel împotriva lui Napoleon, tot în Spania, în secolul al XIX-lea. Dacă în acea perioadă, Anglia se opusese unei apropieri între Franţa şi Spania, la momentul războiului civil din 1934, opinia acesteia nu mai era aceeaşi, deşi poate că ar fi fost o idee salvatoare pentru imaginea şi viitorul Franţei. Este dificil ca, după atâta vreme, să se poată identifica adevăratul motiv al poziţiei britanice, care descuraja implicarea Franţei. Fie că Anglia nu considera că o eventuală victorie a fascismului în Spania nu ar fi dus la o modificare a echilibrului de puteri, fie că avea convingerea că orice soluţie, fie aceasta şi instalarea unui guvern fascist, ar fi fost de preferat unei Spanii radicale, stângiste şi dependente de URSS, care, de fapt, a fost opinia impărtăşită ulterior de multă lume.

În acest context, Anglia a avertizat Franţa că va rămâne neutră dacă aceasta din urmă va livra armament guvernului legitim spaniol, motiv pentru care Franţa a instituit, nu fără şovăială un embargou

103

livrării de armament către Spnia, pe care avea să-l încalce din când în când. Această decizie politică a dezavantajat Franţa care a pierdut credibilitatea partenerilor săi, iar adversarii săi aveau să nu o mai privească cu respect.

Evocarea acestui episod a fost necesară pentru a se înţelege poziţia de pe care liderii francezi veniseră la Londra în noiembrie ’39 pentru a stabili de comun acord cu conducătorii britanici o strategie de comună acţiune. În cadrul discuţiilor, cele două părţi aveau să-şi clarifice intenţiile, în primul rând cele faţă de Europa de Est, faţă de care Anglia manifesta un serioase reţineri. Din convorbirile avute, a rezultat că obligaţiile Franţei faţă de Cehoslovacia, intrau în discuţie doar în cazul unei agresiuni germane asupra acesteia, iar în cazul unei revolte interne a cetăţenilor cehi de naţionalitate germană, care ar fi putut să fie ajutată de Germania, nu exista nicio prevedere expresă şi, în consecinţă, nicio obligaţie a Franţei faţă de autorităţile de la Praga.

Aşadar, ministrul de externe francez se limita la aspectul legal al înţelegerii cu Cehoslovacia, eludând importanţa geopolitică a acesteia sau impactul pe care l-ar avea asupra credibilităţii externe şi aşa şifonate a Franţei, abandonarea unui aliat din Estul Europei, care avea să afecteze toate eforturile de până atunci de menţinere a independenţei celorlalte state din Europa Răsăriteană.

Chamberlain, premierul britanic de la acea vreme, profitând de această abordare a omologului său francez, a văzut în aceasta o oportunitate pentru a impune o politică pacificatoare, conform căreia dorea ca Anglia şi Franţa să ajungă cu orice preţ la un acord cu Germania, referitor la Europa Centrală , chiar dacă aceasta ar fi presupus abandonarea unora dintre vecinii Franţei în mâinile naziştilor. În acest context, singura posibilitate de acţiune a celor două aliate ar fi constat în zădărnicia pe cât posibil a intenţiilor Germaniei, în speranţa că până la urmă planurile sale ar putea deveni impracticabile.

Hitler a simţit slăbiciunea aliaţilor prin însăşi propunerile lor pacifiste, a căror vulnerabilitate dorea să o speculeze şi să-şi maximizeze avantajele. În acest sens, pentru Führer era evident că politica pacificatoare avea drept unic rezultat tergiversarea materializării planurilor sale, întrucât era conştient că avansul în domeniul militar pe care îl avea la acest moment Germania, avea să fie surmontatde Marea Britanie şi Franţa, dacă nu chiar depăşit destul de repede, evaluând că până în 1943 cele două puteri europene puteau să reprezinte un inamic greu de înfrânt pentru Hitler.

Urmând această logică, Führerul a decis să facă tot ceea ce îi stă în putinţă să declanşeze cât mai repede războiul şi să obţină o victorie decisivă rapidă şi definitivă asupra acesteia care ar fi menţinut Germania într-o poziţie dominatoare în Europa. În acest fel, politica pacificatoare a aliaţilor, în loc să ducă la liniştirea Germaniei şi la regândirea unei construcţii europene pe principii wilsoniene, a grăbit mersul evenimentelor către un deznodământ tragic pentru Europa şi întreaga lume.

33. Înţelegerea de la München. Politica de expansiune a lui Hitler33.1 Contextul geopolitic care a dus la organizarea Conferinţei de la MünchenProgramul revoluţionar al Führerului expus în lucrarea sa care sintetizează direcţia politicii externe

naziste releva fără nicio urmă de ambiguitate ambiţia acestuia nu doar de a reda Germaniei poziţia binemeritată de egalitate în rândul statelor europene, ci abordarea imperială a acestuia, în temeiul căreia îşi dorea o Europă Unită cu forţa armelor, după modele deja cunoscute în istorie, însă de această dată sub conducere nazistă. Acesta viza cucerirea unor teritorii întinse din Europa de est şi din URSS, cu scopul unei viitoare colonizări.

Se poate afirma că existau puncte de vedere diametral opuse de a privi realizarea Noii Ordini Mondiale, democraţiile crezând în ideea de construcţie paşnică, fără a se utiliza războiul, considerat ca cea mai violentă formă de promovare a politicii externe, iar Führerul, dimpotrivă, se temea de instruméntele paşnice de reglementare, pentru că acestea ar fi dus inevitabil la o nouă ordine internaţională diferită de cea pe care şi-o dorea, tocmai pentru că, în mecanismul negocierilor cu Marile Puteri nu putea să-şi

104

impună opinia aşa după cum ar fi putut să o facă în urma unei victorii militare decisive. Din acest motiv, îşi dorea cu orice preţ războiul. Dezvoltarea economică şi militară a Germaniei în 1935 îl făcea încrezător pe Hitler în forţa sa, creându-i convingerea că era suficient de puternic pentru a încălca aranjamentele teritoriale de la Versailles.

Pe de altă parte, filozofia sa de început era de a-şi camufla adevăratele intenţii sub pretexte compatibile cu noul val ideologic wilsonian ş,i în mod deosebit, cu principiul autodeterminării popoarelor.

Primul obiectiv pe care îl avea de atins era Anschluss-ul. Austria fusese cândva, în 1806, centrul Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, iar apoi, până în 1866 unul dintre principalele state germane. Aceasta şi-a predat rolul său istoric de cel mai important stat German în favoarea Prusiei lui Bismarck. De aceea habsburgii şi-au limitat obiectivele de politică externă asupra posesiunilor sale din Balcani şi din Europa Centrală, pe care, ca o consecinţă a Primului Război Mondial, le-au pierdut ca urmare a aranjamentelor de la Saint Germain, din 1918, şi Trianon din 1920 (echivalentul acordului de la Versailles pentru Imperiul austro-ungar).

Austria reprezenta, de fapt, un teritoriu redus populat de persoane vorbitoare de limbă germană, căreia i se interzisese unirea prin clauzele Tratatului de la Versailles să se unească cu Germania, care fusese de fapt şi unul dintre scopurile predecesorilor lui Hitler,aspect ce un contravenea autodeterminării wilsoniene şi care indigna mulţi oameni de ambele părţi ale frontierei austro-germane. Realizarea acestui deziderat a fost însă blocată de aliaţi până în anul 1930.

Era evident că unirea Germaniei cu Austria conţinea o doză de ambiguitate, corespunzând pe de o parte principiilor autodeterminării, iar pe de alta subminând echilibru de forţe. De altfel, toate succesele militare şi diplomatice ale politicii externe promovate de Hitler în primii săi ani petrecuţi la conducerea Germaniei, s-au bazat pe astfel de ambiguităţi, pe care el le exploata în folosul realizării ambiţiilor sale imperialiste.

După o perioadă de ameninţări naziste, concesii austriece, negocieri şi reveniri de ambele părţi, trupele germane au intrat în Austria în 12 martie 1938. Reacţia democraţiilor euopene a fost determinată de acelaşi pacifism care, în cazul Führerului s-a dovedit foarte nociv, iar Liga Naţiunilor, nu a luat nicio măsură pentru înglobarea unuia dintre statele sale membre de către un vecin puternic. Comunitatea internaţională, încă mai spera că Hitler avea să se oprească aici, odată ce îşi alipise un teritoriu considerat de el german.

Nimic mai fals în toate supoziţiile democraţiilor, lucru care avea să se confirme la scurt timp după episodul austriac, când Hitler s-a năpustit asupra Cehoslovaciei. Noua victimă nu mai era nici pe departe abordabilă prin invocarea principiului autodeterminării întrucât în Cehoslovacia trăiau aproximativ 15 mil. de locuitori, din care aproape o treime nu erau nici cehi, nici slovaci, iar cei din urmă nu erau prea fericiţi în mariajul lor oficiat prin clauzele de la Versailles. Din restul populaţiei, aproape 3,5 mil. erau germani, un milion erau unguri şi circa jumătate de milion erau polonezi. Şansa lui Hitler făcea ca aceste minorităţi să fie concentrate pe teritorii aflate la graniţa cu statele locuite de naţiuni formate majoritar din etnicii lor, aspect care cântărea foarte mult într-o abordare wilsoniană prin care s-ar fi revendicat unirea acestea cu ţara de origine.

Din punct de vedere economic, Cehoslovacia era un stat bine plasat, cu un nivel de trai apropiat Elveţiei, iar din punctul de vedere al diplomaţiei tradiţionale, recentele sale acorduri cu Franţa şi URSS, care se angajaseră să apere Cehoslovacia în faţa unei agresiuni germane, creau anumite dificultăţi Führerului în eventualitatea în care se hotăra pentru o de soluţie de forţă.

Erau, însă, şi suficiente alte elemente încurajatoare pentru Hitler. Relaţiile, mai degrabă reci, ale Poloniei şi României cu URSS, îi dădea speranţa că acordul Cehoslovaciei cu URSS, care oricum, era condiţionat de o intervenţie premergătoare a Franţei, era mai greu de pus în practică, cele două state nefiind dispuse să admită marşul trupelor sovietice peste teritoriul acestora.

105

Pe de altă parte, Anglia era consecventă poziţiei sale de a se respecta clauzele Pactului de la Locarno şi, în consecinţă, nu se simţea obligată să intervină decât în cazul în care erau violate graniţele franco-germane, iar în cazul în care Franţa dorea să se implice în apărarea Cehoslovaciei, avea să o facă pe cont propriu.

Începând cu anul 1937, Hitler a început să ameninţe Cehoslovacia, cerând drepturi speciale pentru minoritatea germană din Sudetenland, cunoscută în istorie ca regiunea sudetă. În noiembrie 1938, cu ocazia Congresului Anual al Partidului Nazist de la Nürenberg, Hitler a declanşat un atac personal virulent la adresa conducerii cehe şi, implicit, a declanşat războiul psihologic.

Consecventă politicii sale pacificatoare şi încrederii nefondate în bunele intenţii ale Führerului, Marea Britanie, în urma unei discuţii pe care premierul Chamberlain a avut-o cu liderul German, a fost de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei; de aşa natură, încât toate regiunile cehoslovace, a căror populaţie era de peste 50% de etnie germană, urmau să fie atribuite Germaniei. După această convenire de principiu, detaliile au fost puse la punct în cadrul unei alte reuniuni bilaterale, iar între timp, Anglia îşi informase partenerul său de situaţia tragică pe care era silit să o accepte.

La cea de-a doua întâlnire, care a avut loc la Bad Godesberg, Hitler şi-a maximizat pretenţiile cerând o grăbire a întregului proces de dezmembrare a Cehoslovaciei şi anexare de teritorii la Germania, prin eliminarea procedurii plebiscitului regional şi a demarcărilor de frontieră, pe care le considera de lungă durată şi, totodată, evacuarea întregului teritoriu sudet în baza unui plan alert, care avea să înceapă cât mai repede, Führerul indicând ca termenul de începere a evacuării să fie de 48 ore. Pretenţiile exprimate de Hitler în această a doua întâlnire vizau ca instalaţiile militare ceheşti să rămână pe loc, intacte, pentru uzul armatei germane, iar pentru a slăbi la maximum statalitatea Cehoslovaciei, a solicitat şi cedarea teritoriilor aflate la frontiera cu Ungaria şi Polonia în care locuiau persoane de etnia ţărilor respective, pe care un le ceruse la întâlnirea anterioară.

„Concesia” pe care Hitler era dispus să o facă, se referea la o amânare a termenului de punere în practică a planului său.

Într-o primă fază, nici Chamberlain, nici Deladier, nu au fost de acord cu pretenţiile Führerului, poziţie care făcea aproape iminentă declanşarea războiului.

Interesant pentru evidenţierea diferenţelor de abordare a celor două tabere, era modul în care se raportau acestea la legalitate şi moralitate. Aliaţii nu găseau care ar fi fost în această situaţie casus belli. Întrucât Anglia consimţise la dezmembrarea Cehoslovaciei şi autodeterminarea germanilor sudeţi, Marea Britanie şi Franţa aveau să intre în război nu pentru sprijinirea unui aliat, ci datorită unor neînţelegeri legate de timpul în care aliatul lor urma să fie dezmembrat, precum şi pentru nişte ajustări teritoriale, care deveneau nesemnificative în comparaţia cu renunţările formulate până la acel moment.

33.2 Conferinţa de la München şi consecinţele saleConjunctura a jucat şi în acest caz un rol esenţial, întrucât Mussolini a propus o conferinţă a

miniştrilor de externe din Marea Britanie şi Franţa la care erau invitaţi să participe şi şefii guvernelor Germaniei şi Italiei.

Această conferinţă a avut loc la München, la 29 septembrie 1939, locul de naştere al Partidului Nazist. Negocierile au durat foarte puţin timp, întrucât încercările celor doi miniştri de externe au fost foarte timide, în contrast cu tonul categoric şi ultimativ al lui Hitler. În fond, conferinţa avea drept unic scop acceptarea paşnică a Memorandum-ului redactat de Hitler la întâlnirea sa precedentă de la Bad Godesberg cu Chamberlain, pentru a se evita declanşarea unui război care avea să-l impună cu forţa.

În timp ce miniştrii de externe englez şi francez, acceptau umilinţa la care îi supusese Hitler, reprezentanţii cehoslovaci fuseseră lăsaţi să aştepte afară, iar cei ai URSS nici măcar nu fuseseră invitaţi.

106

Acest detaliu este elocvent pentru stilul de acţiune al Führerului, care, aşa cum s-a menţionat, avea abilitatea de a aduce victima în starea de a accepta dominaţia sa. Parcă tocmai pentru a se umple de ridicol, Franţa şi Anglia au sărit în garantarea a ceea ce mai rămânea din teritoriul Cehoslovac, un gest penibil din partea unor state care refuzaseră să funcţioneze ca garanţi ai unor democraţii solide, avansată din punct de vedere economic şi militar şi, culmea, de aceeaşi parte a baricadei.

În fond Conferinţa de la München era doar parafarea programului deja stabilit de Hitler la Bad Godesberg.

Momentul München, 1939, a reprezentat capătul de linie al politicii revizioniste germane, începute încă din anii ’20 printr-o politică de confruntare faţă de clauzele Tratatului de la Versailles, iar apoi printr-o politică de realizări, conciliatoare cu Marile Puteri, în urma căreia Germania a obţinut pas cu pas anularea tuturor restricţiilor care i se impuseseră, reducerea semnificativă a plăţii despăgubirilor, desfiinţarea Comisiei Militare Interaliate de Control, ocuparea Renaniei, denunţarea restricţiilor asupra armamentului german, introducerea stagiului militar obligatoriu şi clauzele de demilitarizare de la Locarno.

Recunoscând injusteţea Tratatului de la Versailles, aliaţii au slăbit şi temeiul psihologic al apărării acestuia, plasându-se într-o poziţie total diferită celui în care învingătorii din războaiele nepoleoniene încheiaseră o pace generoasă (Franţa fusese invitată la Conferinţa de Pace), pe care au hotărât să o menţină prin înfiinţarea Cvadruplei Alianţe. În contrast, învingătorii Germaniei din 1918, încheiaseră o pace punitivă, cu suficiente clauze contestate chiar de către aceştia, croită prin Tratatului de la Versailles, pe care într-un final s-au decis să îl încalce. Aşa se face că, după ce vreme de două decenii conducătorii politici ai statelor democratice susţineau că echilibrul de forţe era perimat şi că noua ordine mondială urma să se bazeze pe o moralitate superioară, se vedeau în poziţia de a accepta concilierea cu Hitler, demonstrându-şi astfel neputinţa în a-l opri pe acesta şi, implicit, afectând eficacitatea principiilor wilsoniene.

Conferinţa de la München a fost urmată de o serie de situaţii paradoxale. În primul rând, acesta a fost primit cu o multă satisfacţie de imensa majoritate a contemporanilor, inclusiv a S.U.A., promotoarea principiilor wilsoniene, care au apreciat gestul democraţiilor europene, ca fiind cea mai bună cale pentru a apăra pacea, ignorând că, de fapt, aceasta era doar un armistiţiu şi că nu se schimbase nimic în fondul contextului geopolitic. Germania era determinată să meargă până la capăt în satisfacerea ambiţiilor lui Hitler, în cel mai scurt timp cu putinţă.

În al doilea rând, paradoxal este şi faptul că cel mai puţin satisfăcut cu rezultatele Conferinţei de la München a fost însăşi Führerul, care nu reuşise să declanşeze un război, ceea ce reprezenta un cap de linie psihologic pentru acesta. Până la acel moment, avusese alibiul necesar pentru a specula vinovăţia democraţiilor europene faţă de Tratatul de la Versailles, însă din momentul München, aceasta nu mai avea niciun temei pentru revendicările sale şi singura cale pentru ambiţiile lui Hitler rămăsese ameninţările şi forţa. Întrucât chiar şi cei care se temeau de un eventual război, aveau limitele lor de suportabilitate a aberantelor revendicări ale lui Hitler, aşa încât nu puteau fi şantajaţi de acesta la nesfârşit. Aceasta a fost şi situaţia lui Chamberlain, care, după întoarcerea sa de la München, care bouse inclusiv ultima picătură din paharul cu compromisuri.

În ultimul rând, paradoxul face ca nici măcar din perspectiva echilibrului de puteri, dezmembrarea Cehoslovaciei să nu aibă nicio relevanţă în planul politicii tradiuţionale a puterii.

Aceasta nu modifica nici echilibrul de forţe şi nici nu stopa cursul inevitabil al evenimentelor. Acest din urmă aspect, chiar dacă avea să demonstreze inutilitatea abdicării democraţiilor în faţa lui Hitler, constituia însă piatra unghiulară, care a stat la baza destrămării încrederii faţă de Germania. Planul de la Bad Godesberg a demonstrat fără nicio umbră de îndoială că Hitler urmărea dominaţia asupra Europei şi nicidecum aplicarea corectă a principiului autodeterminării sau a egalităţii.

107

Greşala lui Hitler nu consta în încălcarea principiului echilibrului de putere, ci în nerespectarea premiselor morale ale politicii postbelice acceptate de democraţiile europene şi SUA. Führerul a înglobat în teritoriile sale populaţii de alte etnii, violând astfel principiile autodeterminării în numele căruia aliaţii au fost dispuşi să facă atâtea concesii Germaniei.

Conferinţa de la München a făcut ca tocmai wilsonialismul în numele căruia Hitler avusese acordul democraţiilor pentru abuzurile sale, dincolo de limita acceptabilului, să devină principiul în numele căreia Führerului avea să nu i se mai îngăduie niciun demers din seria celor pe care şi le propusese.

34. Liniile generale ale politicii externe interbelice a URSS, sub conducerea lui Stalin

Ca şi Hitler, Stalin provenea din pătura săracă a societăţii sovietice, însă, spre deosebire de acesta a trebuit să aştepte un timp ceva mai îndelungat până să obţină puterea absolută, subminându-şi rând pe rând toţi rivalii din birocraţia comunistă.

Lucrul cel mai important pentru Stalin, care era la fel de megaloman ca şi Hitler, era că se autoconsidera un slujitor al adevărului istoric, evident că era vorba de acel adevăr care servea intereselor bolşevicilor. Tocmai această convingere l-a determinat să urmărească fără scrupule interesul naţional sovietic, dispunând de o răbdare deosebită, în traseul său mesianic.

Din punct de vedere uman, Stalin s-a dovedit a fi un adevărat despot, aspect demonstrat din plin de modul în care acesta şi-a eliminat toţi potenţialii adversari din ţară, precum şi de maniera plină de cruzime în care a ucis sau deportat milioane de oameni, uneori, doar pe baza unei simple impresii că ar fi putut să i se opună.

În ceea ce priveşte însă aptitudinile sale diplomatice, Stalin a calculat cu mult sânge rece toate mutările sale şi nu s-a lăsat antrenat niciodată antrenat în demersuri pripite, mai ales când acestea erau generate de democraţiile capitaliste.

Privind din prisma relaţiilor internaţionale, se poate afirma că Stalin s-a dovedit cel mai realist dintre contemporanii săi, dând dovadă de răbdare, viclenie şi forţă de acţiune implacabilă atunci când considera că era cazul, asemănându-se din acest punct de vedere mai degrabă cu Richelieu.

Stalin prezenta gândirea sa filozofică într-o formă brută, necizelată, creând serioase probleme de comunicare şi de înţelegere a acesteia din partea conducătorilor occidentali. Acesta trăia cu convingerea că rolul bolşevicilor era de a îndeplini un proces istoric obiectiv, împărtăşind sentimentul de superioritate al bolşevicilor, care aveau convingerea că înţeleg cel mai bine mersul istoriei, şi nu doar al acesteia.

Stalin se confunda cu ideologia bolşevică conform căreia comuniştii erau nişte persoane lipsite de compasiune care serveau interesele generale ale umanităţii, urmând neabătuţi menirea lor istorică, neinfluenţabili cu argumente convenţionale.

Personalitatea lui Stalin era puternic influenţată de ideologia pe care o îmbrăţişase, pe care o considera cea mai obiectivă, iar în consecinţă tot ceea ce nu corespundea principiilor promovate de aceasta trebuia să fie înlăturat sau să fie determinat să se conformeze ideilor comuniste. Celebra maximă care sintetiza tactica comunistă era: „Nu ştii, te învăţăm. Nu poţi, te ajutăm. Nu vrei, te obligam!”

Această ideologie se regăsea şi în diplomaţia sovietică, care se confunda cu însăşi procesul de transformare profundă a comunităţii internaţionale, care presupunea răsturnarea ordinii de valori existente la acea dată. Genul de politică externă care avea să fie folosită pentru realizarea acestui deziderat depindea numai de raportul de forţe de pe teren, funcţie de care această răsturnare urma să se facă, fie prin diplomaţia coexistenţei paşnice, fie printr-un conflict militar.

108

Privind din aceast punct de vedere, comuniştii aveau convingerea că sunt superiori tuturor celorlalţi, atitudine pe care o regăsim în mod constant şi în diplomaţia sovietică, care avea pretenţia că îşi înţelegea interlocutorii săi şi democraţia mai bine decât ar fi făcut-o ei înşişi.

Plecând de la aceste axiome ideologice îmbinate cu o personalitate puternic marcată de filosofia bolşevică şi de calităţi intrinseci deosebite, Stalin a fixat o primă linie de politică erxternă a URSS, de menţinere a unei doctrine de coexistenţă paşnică, până la momentul la care s-ar fi ivit conjunctura internaţională în care raportul de forţe să se inverseze şi să poată exporta sistemul comunist şi în statele democratice. Cel mai bun context internaţional în care democraţiile puteau fi slăbite, era acela în care se iveau conflicte militare între acestea.

Pornind de la această premisă, Stalin a expus o a doua linie directoare în politica sa externă, aceea de a acţiona prin orice mijloace pentru a determina stări de tensiune şi chiar conflicte armate între statele democratice. Această abordare nu se deosebea în fond de ceea ce Richelieu nume raison d’état.

În această logică era gândită şi relaţia cu Germania nazistă, neexistând pentru Stalin niciun impediment de natură ideologică care să împiedice o apropiere de Hitler. Pentru liderul sovietic, Germania reprezenta tot o ţară capitalistă, la fel ca Anglia şi Franţa, pe care se gândea să o abordeze în acelaşi registru tactic. Ca urmare, ţara care avea să suporte cel mai profund ostilitatea sovietică, era cea pe care Stalin o considera cea mai periculoasă pentru URSS. Pentru a evita un război cu lumea capitalistă în care să fie implicate toate statele democratice împotriva comuniste URSS, de care se temea cel mai mult Stalin, Uniunea Sovietică încheiase acordul de la Rapallo cu Germania, în 1922, iar în 1926 tratatul de neutralitate germano-rus de la Berlin, reînnoit în 1931, prin care se angaja ferm să nu intervină în eventualitatea declanşării unui război capitalist, prin aceasta dând undă verde lui Hitler pentru a se îndrepta liniştit împotriva Franţei.

Acest demers nu a însemnat câtuşi de puţin că liderul gruzin a ignorat scrierea de căpătâi a lui Hitler, Mein Kampf, reţinând clar intenţia acestuia în legătură cu transformarea URSS în principala lui ţintă. Însă, aplicând cu multă abilitate principiile realpolik-ului, Stalin urmărea să-şi maximizeze sprijinul statelor capitaliste, nu să încheie pacea cu acestea.

Schimbarea oficială de tactică în politica externă s-a produs la ultimul Congres al Internaţionalei Comuniste (iulie-august 1935) atunci când Stalin chema toate statele iubitoare de pace să i se alăture în eforturile sale de menţinere a păcii, abordare care duce cu gândul la conceptul de securitate colectivă, mai degrabă decât la aplicarea politiciiechilibrului de puteri. În acest fel, Stalin anunţa o schimbare de fond în abordarea relaţiilor internaţionale, lăsând impresia că abandonase mijloacele de forţă de ani ’20, atunci când partidele comuniste votaseră masiv pentru forţele antidemocratice, inclusiv pentru cele ale fasciştilor, pentru a dinamita instituţiile parlamentare ale statelor democratice din Europa.

În acelaşi registru se înscrie şi abordarea alianţei Uniunii Sovietice cu Franţa şi Cehoslovacia, cu care a încheiat pacte în anii 1935, şi, respectiv în 1936. Eroarea diplomatică a Franţei de a se limita doar la un pact politic, evitâd unul militar, a generat suspiciunea Uniunii Sovietice care a interpretat acest gest ca pe o invitaţie făcută lui Hitler de a ataca întâi Uniunea Sovietică. Stalin a contracarat această ipoteză prin pactul URSS-Cehoslovacia, din 1936, în care condiţiona intervenţia sovietică în apărarea Cehoslovaciei, de o prealabilă îndeplinire a obligaţiilor Franţei faţă de această ţară, în concret de o reacţie militară a acesteia.

Este evident că aceste tratate nu aveau decât un unic scop: acela de a determina statele democratice să se bată între ele. Jocul indecis al Franţei şi Angliei care aborda doar la nivel teoretic securitatea colectivă, demonstra cu prisosinţă că acestea nu învăţaseră un lucru esenţial pentru securitatea continentală, acela că Germania era o ţară suficient de puternică pentru a le face faţă, nu doar în confruntări separate, dar chiar şi în cazul în care Anglia şi Franţa ar fi acţionat împeună.

109

Pe de altă parte, ar fi utopic să se creadă că gesturile lui Stalin în legătură cu acordurile încheiate cu Germania, Franţa şi Cehoslovacia reprezentau o dovadă a converturii sale la principiile wilsoniene ale securităţii colective. Motivele pentru care Stalin şi camarazii săi comunişti nu agreau noua ordine mondială, nu aveau nicio legătură cu securitatea colectivă, ci mai degrabă derivau din resentimentele Moscovei faţă de impunerea cu forţa a unor frontiere nedorite cu Polonia, sau pierderea Basarabiei pe care comuniştii o considerau a lor.

Pe de altă parte, combinaţia nefericită între Tratatul de Versailles şi Revoluţia rusă, au creat o situaţie de nerezolvat pentru orice securitate colectivă din Europa de Est, anume că, fără URSS acest sistem nu ar fi funcţionat din punct de vedere militar, iar cu URSS, nu ar fi funcţionat din punct de vedere politic.Din acest motiv, nici potenţiale victime ale URSS nu agreau varianta vrei securităţi colective în care să fie inclusă Uniunea Sovietică.

35. Diplomaţia europeană premergătoare pactului sovieto-nazist din 193935.1 Stabilirea obiectivelor geostrategice ale URSS şi realizarea acestora.Conferinţa de la München a trezit conştiinţele democraţiilor europene, determinându-le să-şi

schimbe poziţia faţă de Germania, să nu-i mai tolereze niciun act de agresiune şi, în consecinţă să organizeze un front antinazist. Pentru URSS, acelaşi eveniment i-a deschis oportunitatea de a-şi oferi serviciile acelei ţări occidentale care îi ofereau mai multe avantaje. Era evident că Germania nazistă avea prioritate, iar în cazul în care Hitler venea cu o propunere acceptabilă pentru Stalin, toate celelalte state aveau să iasă din sfera de interes a Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte încheiera vreunei înţelegeri.

Pe de altă parte, pentru Stalin devenise limpede că după episodul Cehoslovaciei, urma dezmembrarea Poloniei, lucru pe care democraţiile occidentale nu-l vedeau aşa de clar, estimând mai multe variante pentru următoarea lovitură a lui Hitler, printre care şi România, o ţară suficient de departe de Germania pentru a putea fi o potenţială ţintă imediată pentru Führer.

Diferenţele de percepţie cu privire la adevăratele intenţii ale lui Hitler au grevat şi asupra soluţiilor pe care cele două tabere le aveau în apărarea intereselor lor naţionale.

Stalin nu era dispus să accepte o confruntare cu Hitler la graniţele sale estice, aşa încât şi-a fixat drept obiectiv o reîmpărţire a Poloniei, după modelul Ecaterinei a II-a, care a provocat prima împărţire a acestui stat în anul 1772, între Imperiul Ţarist, Prusia şi Austria. Odată stabilit acest obiectiv , Stalin era pregătit să aştepte oricât prima mutare a lui Hitler, care avea să îşi ţeasă un set de înţelegeri prin care să se asigure că URSS ar fi fost ultima dintre Marile Puteri care intrau în război, dobândind astfel libertatea de a oferi neutralitatea şi cooperarea sovietică celui care ar veni cu oferta cea mai avantajoasă.

Pe de altă parte, pentru liderul sovietic devenise evident că Anglia şi Franţa basculaseră într-o intransigenţă deosebită faţă de Germania, având o abordare mult mai rigidă faţă de aceasta decât însăşi URSS, fapt care făcea ca declanşarea războiului să nu fie decât o chestiune de timp.

Urmând această logică, Stalin a trecut imediat la îndepărtarea URSS de posibilele fronturi de confruntare care ar fi putut apare în urma unor eventualele alianţe tradiţionale, afirmând de mai mult ori că sovieticii nu vor interveni într-un eventual conflict militar între Franţa şi Anglia pe de o parte, şi Germania şi Italia pe de altă parte. Pentru Stalin nu exista nicio miză în apărarea unei părţi contra celeilalte, din moment ce toate reprezentau state democratice în viziunea lui, iar o victorie a oricăreia dintre ele nu avantaja cu nimic URSS.

Un eveniment important în această perioadă care s-a petrecut la Moscova a fost Congresul al XVIII-lea al PCUS, din martie 1939, la care componenţa delegaţiilor era semnificativ diferită faţă de cea din 1934, ca urmare a epurărilor politice practicate de Stalin.

110

Ceea ce a fost important în cadrul acestui eveniment, a fost tocmai despărţirea radicală de conceptul de securitate colectivă aşa după cum fusese prezentat în Congresul anterior, întrucât Stalin, prin discursul său, şi-a definit poziţia de neutralitate în cazul unui conflict între capitalişti. Cu acest prilej, liderul sovietic şi-a exprimat public adeziunea sa totală pentru menţinerea păcii şi întărirea relaţiilor economice cu toate statele, indiferent de orânduie socială.

Din afirmaţiile sale, rezultă în mod clar pentru toată lumea că Uniunea Sovietică nu considera diferenţele ideologice care o separau de Germania, mai grave decât un alt diferent obişnuit pe care l-ar avea cu oricare alt stat democratic, inclusiv Anglia sau Franţa, atitudine de unde rezulta public că, Moscova era pregătită să-şi ofere bunăvoinţa celui mai bun ofertant.

Această abordare aducea ceva în plus faţă de sprijinul său declarat anterior faţă de securitatea colectivă şi „efortul comun” pentru menţinerea păcii, Stalin, prin modul în care îşi stabilea obligaţiile într-un acord, avea grijă întotdeauna să le restricţioneze astfel încât să-şi lase libertatea de a putea încheia ulterior începerii războiului înţelegeri separate. Elementele de noutate ale acestei ultime abordări consta în faptul că declanşase un mecanism care să-i ofere să încheie o înţelegere separată înainte de începerea războiului. În aceste condiţii, Stalin lucra transparent, nimeni nu-l putea acuza că nu-şi dezvăluia intenţiile. Ceea ce însă a alertat democraţiile europene, era tocmai abordarea surprinzătoare a lui Stalin, pentru că niciuna nu s-a aşteptat ca înflăcăratul revoluţionar să fie în acelaşi timp un excelent strategic a cărui principală calitate era modul de a acţiona cu calm, răbdare şi sânge rece.

Această realitate a dinamizat Marea Britanie, care în determinarea sa de a găsi o soluţie care să se opună nazismului, se izbea de o Uniune Sovietică care îşi cunoştea foarte bine interesul naţional şi care nu ar fi trebuit să fie chiar cel mai de încredere partener. Miza pentru care era, totuşi, luată în calcul implicarea URSS într-un proiect antinazist s-a dovedit ulterior că era oricum una falsă, aceea că diferenţele ideologice între comunişti şi nazişti sunt suficient de adânci ca să împiedice o alianţă între aceştia.

35.2 Demersuri de organizare a unui front comun în faţa pericolului nazistAnul 1939 nu a fost unul inspirat pentru diplomaţia engleză care, spre deosebire de precizia cu

care sovieticii intuiseră exact că viitoarea victimă avea să fie Polonia, diplomaţii englezi oscilau între Belgia, Polonia şi mai apoi chiar România, care nici măcar nu avea graniţă cu Germania. Mai mult chiar, dacă diplomaţii englezi încercau să înţeleagă discursul lui Stalin de la cel de-al XVIII-lea Congres PCUS, puteau desprinde fără dificultate că nerăbdarea Angliei de a organiza o rezistenţă împotriva lui Hitler, creştea direct proporţional cu distanţa pe care Stalin şi-o lua de Londra, în dorinţa de a-şi consolida o viitoare poziţie de negociere.

Pentru o alinţă tradiţională antinazistă, Anglia ar fi fost obligată să facă anumite compromisuri pentru a-şi armoniza interesele cu diferite state, inclusiv cu URSS, lucru deloc la îndemâna Cabinetului britanic. Din acest motiv, probabil, Anglia a optat pentru a stabili statele care să formeze masa critică pentru o securitate colectivă, solicitând Greciei, Italiei, Iugoslaviei, Franţei, Turciei, Poloniei şi URSS, să-şi expreme poziţia pe care o vor adopta în cazul în care Germania ar ataca România.

Dincolo de absurditatea ipotezei pusă în joc, demersul Angliei avea să reliefeze din nou vulnerabilităţile sistemului de securitate colectivă care consta în premisa falsă că toate naţiunile, fie ele chiar şi potenţialele victime ale aceluiaşi agresor, ar fi avut acelaşi interes să opună rezistenţă agresiunii. Fiecare naţiune a dat un alt răspuns, iar ceea ce era cel mai grav pentru Anglia era că, Polonia şi România nu erau dispuse să tolereze trupele sovietice în apărarea graniţelor acestora. Diversitatea punctelor de vedere a năruit şansele de reuşită ale acestui demers.

O a doua tentativă a Angliei a fost de a sugera redactarea unei declaraţii de intenţie de către Marea Britanie, Franţa, Polonia şi URSS prin care semnatarele se obligau ca, la apariţia unei

111

agresiuni asupra vreuneia dintre ele, să se consulte în scopul întreprinderii de acţiuni comune . În formula propusă nu se specifica nimic de strategia militară, care ar fi trebuit adoptată în condiţiile în care eforturile diplomatice întreprinse pentru respingerea agresiunii dădeau greş şi nici despre modul în care Polonia şi URSS aveau să colaboreze în această ipoteză, cunoscută fiind reticenţa Varşoviei faţă de ajutorul Moscovei.

Refuzul Poloniei de a colabora cu URSS a adus Anglia în poziţia de a decide cui anume avea să-i acorde garanţiile. Stalin, gândea la rândul lui care sunt avantajele şi dezavantajele ipotezelor de lucru. Dacă Marea Britanie acorda garanţiile sale Poloniei, URSS urma să intre în războiul antinazist, după ce acesta începuse şi îşi desfăşura ostilităţile la vest de graniţele sale, motiv pentru care Uniunea Sovietică nu era motivată să acorde un sprijin real Poloniei. În cazul unor garanţii britanice pentru URSS, era evident că acesta ar fi trebuit să sprijine Polonia, situaţie în care se gândea la preţul pe care să-l ceară acesteia şi care îl decisese să conste în mutarea graniţelor Poloniei mai la vest, pe fosta propunere britanică cunoscută sub numele de Linia Curzon.

Timpul lucra în defavoarea cabinetului britanic, motiv pentru care acesta nu a mai consultat şi alte state. Opţiunea de a se rezuma la Polonia şi URSS nu era cea mai confortabilă având în vedere neîncrederea manifestată de englezi faţă de Uniunea Sovietică, pornind de la presupusele intenţii ale lui Stalin de a nu lupta pentru aceeaşi libertate pe care o doreau democraţii. Poate tot datorită presiunii sub care se aflau, englezii au evoluat greşit,atât forţa ofensivă a URSS, pe care au subestimat-o, pornind de la premisele epurărilor masive pe care le operase Stalin în rândul conducătorilor Armatei Roşii, cât şi puterea militară a Poloniei, pe care au supraestimat-o.

Pentru a zădărnici o eventuală ofensivă germană în Polonia, Anglia s-a grăbit să ofere garanţii unilaterale Poloniei, sperând că va descuraja astfel o agresiune nazistă în această ţară. Informaţiile care anunţau o agresiune nazistă s-au dovedit eronate, punând în dificultate strategii britanici, care ar fi trebuit să analizeze cu mai multă atenţie tactica lui Hitler, conform căreia acesta nu avea obiceiul să atace următoarea ţintă imediat după obţinerea unui obiectiv, oricât de îndepărtat ar fi fost acela. Aceasta nu pentru că nu ar fi putut-o face, însă intenţia sa era să ofere suficient timp pentru ca impactul primei lovituri să demoralizeze victim pe care avea să o atace din nou.

La scurt timp după ce a oferit garanţii unilaterale Poloniei, Marea Britanie a lărgit spectrul ajutorului pe care era dispusă să-l dea pentru a asigura securitatea continentului, oferind garanţii unilaterale României şi Greciei. Aceste demersuri au demonstrat că în politică, termenul de niciodată are o valenţă de relativitate, întrucât Anglia s-a arătat dispusă să ajute statele Europei de Est faţă de care, cu ceva timp în urmă nu manifesta niciun interes, ba chiar dimpotrivă, Cabinetul britanic era ferm hotărât să nu intre în război din pricina vreunui stat din Europa Răsăriteană. De abia la acest moment, Anglia îşi dăduse seama de utilitatea liniei de politică externă a Franţei, care pe toată perioada interbelică a sprijinit consolidarea statelor-naţiune, nou create în Europa de Est.

Din păcate, pentru ceea ce urma să se întâmple, oferirea de garanţii României şi Poloniei anulau orice interes pe care URSS l-ar fi avut în cadrul unei înţelegeri serioase cu statele occidentale , întrucât, ele consfinţeau toate graniţele vecinilor URSS, exceptând statele baltice, zădărnicind în egală măsură ambiţiile revizioniste ale ruşilor şi naziştilor.

În mod indirect, garanţiile britanicilor au oferit argument lui Stalin pentru a se îndrepta spre o alinţă cu Hitler, mai ales că i-au oferit contextul mult aşteptat de a începe cu acestea o negociere de pe aceleaşi poziţii.

Pentru a întregi tabloul situaţiei geopolitice premergătoare pactului soviet-nazist, sunt necesare câteva completări. În primul rând, premisele de la care pornise Marea Britanie când şi-a oferit garanţiile erau că Polonia era o putere militară, chiar superioară URSS, că Franţa şi Anglia erau suficient de puternice pentru ca împreună să poată înfrânge Germania, fără vreun alt aliat şi că Uniunea Sovietică era

112

interesată în menţinarea stat-quo-ului pe continent, raţiune pentru care democraţii mizau că Stalin, mai devreme sau mai târziu, avea să se alăture unei coaliţii antinaziste. Fiecare dintre aceste ipoteze de lucru s-au dovedit greşite.

Polonia nu avea nici pe departe puterea militară estimată de Cabinetul britanic. Dacă luăm în considerare şi strategia defensivă adoptată de Franţa care se retrăsese în spatele liniei Maginot, şi refuzul ferm al Varşoviei de a accepta un eventual ajutor prietenesc din partea URSS, care se baza pe obiceiul, deja binecunoscut al armatei sovietice de a se transforma din forţă militară eliberatoare în armată de ocupaţie, se poate concluziona că Polonia era unul dintre obiectivele facile ale lui Hitler.

În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, aceasta relevă că Anglia şi Franţa nu au învăţat nimic din lecţia Primul Război Mondial, atunci când a fost nevoie de intervenţia SUA pentru a înfrânge Germania şi că, cu toată intervenţia Americii, Germania a propus pacea când trupele sale încă se aflau pe teritoriul aliaţilor.

Cea mai falsă dintre dintre ipoteze rămânea însă cea potrivit căreia URSS ar fi fost interesată de menţinerea status-quo-ului şi că diferenţele ideologice faţă de Germania erau insurmontabile şi afectau decisiv orice alianţă soviet-nazistă.

35.3 Tactica adoptată de Stalin în vederea atingerii obiectivelor sale strategiceTangoul diplomatic al lui Stalin cu democraţiile europene avea drept unic scop acela de a-şi

asigura o plasă de siguranţă până urma să se edifice în legătură cu adevăratele intenţii ale lui Hitler . Tocmai de aceea, liderul sovietic avea grijă ca manevrele sale în direcţia Germaniei să nu afecteze relaţia cu statele democratice, evitând o provocare care le-ar fi determinat pe acestea să abandoneze proiectele de garantare a Europei Răsăritene şi, în consecinţă, să-l lase pe Stalin singur în faţa lui Hitler. Liderul sovietic, prin manevre diplomatice abile, şi-a asigurat nu doar garanţiile, ci şi decizia occidentală de a declanşa conflictul pe frontiera polono-germană, la o distanţă apreciabilă de graniţele URSS.

Odată asigurat de aceste două aspecte, demersurile lui Stalin indicau preocuparea acestuia de a afla cât de solidă era garanţia pentru Polonia şi, pe de altă parte, dacă exista vreo opţiune germană efectivă privind o posibilă colaborare sovieto - nazistă. Referitor la aceste preocupări ale lui Stalin se poate observa că, în mod paradoxal, cu cât Anglia se apropia mai mult de Polonia, aspect necesar pentru descurajarea lui Hitler, cu atât mai mult sporea spaţiul de manevră pe care Stalin îl avea faţă de Germania.

Rezumând aspiraţiile Angliei şi URSS se poate afirma că Marea Britanie încerca să menţină status-quo-ul european stabilit prin Tratatul de la Versailles, în timp ce Stalin dorea să îl schimbe. Marea Britanie încerca să evite un război, în timp ce URSS dorea declanşarea unui război , pentru a profita de pe urma acestuia, fără însă a participa efectiv la desfăşurarea lui.

Astfel se explică faptul că, Stalin se străduia să-şi ascundă dorinţa sa majoră de a se apropia de Hitler, însă în acelaşi timp, se ferea să deranjeze Marile Puteri europene. Fin observator al scenei politice internaţionale, Stalin a propus un proiect care avea să demonstreze interes pentru menţinerea status-quo-ului, dar în acelaşi timp să fie sigur că acesta nu va putea fi concretizat. În acest sens, după ce Anglia a solicitat din partea URSS o declaraţie unilaterală prin care aceasta să garanteze frontierele vecinilor săi vestici, în aprilie 1939, Stalin a refuzat să dea curs acestei oferte, venind cu o contraofertă cu scopul de a demonstra buna sa credinţă privind fondul problemei chiar dacă nu fusese de acord cu forma în care o ceruse Anglia. Această contraofertă avea să fie formulată în aşa fel încât să fie practic imposibil de materializat pentru a nu încurca socotelile liderului sovietic cu privire la o eventuală relaţie cu Germania.

Astfel, Stalin a propus o alianţă între Uniunea Sovietică, Franţa şi Marea Britanie, dublată de o convenţie militară care să asigure intrarea acesteia în vigoare, precum şi un set de garanţii pentru toate ţările aflate între Marea Baltică şi Marea Neagră. Era lesne de înţeles că, o astfel de propunere nu avea să

113

se materializeze niciodată, din mai multe motive. Negocierea unei convenţii militare amănunţite lua timp îndelungat, depăşind limita pe care şi-o propuneau părţile implicate, iar Anglia care refuzase o convenţie militară cu Franţa, timp de 15 ani, nu era deloc confortabilă cu ideea de a accepta o alianţă militară cu o ţară ca URSS, căreia îi rezervase cândva doar rolul de a alimenta cu muniţie aliaţii, în cazul în care s-ar fi pornit un conflict militar, fără să-şi deplaseze trupele peste graniţă. La acestea se mai adaugă şi reacţia mai mult ca sigură a ţărilor din Europa de Est de a refuza garanţiile URSS împotriva unei agresiuni asupra vecinilor săi vestici.

Cu toate acestea, negocierile avansau, statele democratice fiind dispuse să accepte o serie de compromisuri la toate propunerile maximizante ale lui Molotov, ministrul de externe rus care tocmai îl înlocuise pe Litvinov, pe unicul criteriu că, Stalin avea mai multă încredere în el. Sunt importante de menţionat, pentru înţelegerea stilului de negociere tipic sovietic, propunerile suplimentare pe care ministrul de externe rus le-a adus, la ceea ce de principiu acceptaseră iniţial Marile Puteri europene. Astfel, Molotov a solicitat ca în acord să fie nominalizat fiecare stat căruia URSS avea să îi ofere garanţii împotriva unei agresiuni din partea Germaniei, să fie extinsă noţiunea de agresiune pentru a acoperi şi cazul agresiunii indirecte (categorie în care se aflau orice fel de concesii făcute în urma ameninţărilor germane, chiar şi în condiţiile în care forţa nu era folosită efectiv). Prin aceste solicitări diplomatice, se poate observa atenţia până la cel mai mic detaliu a negociatorilor sovietici şi exploatarea la maxim a sensului cuvintelor.

URSS îşi asigura, de fapt, dreptul de a interveni în problemele interne ale tuturor vecinilor europeni. De asemenea, prin solicitarea de nominalizare concretă a statelor care aveau să se bucure de sprijinul URSS, Molotov ştia că cel puţin două, Polonia şi România nu vor fi de acord cu trupe sovietice pe teritoriul lor.

În consecinţă, o comparaţie a perioadei premergătoare izbucnirii războiului din 1914 cu cea dinaintea declanşării conflagraţiei din anul 1939, privindcele două situaţii geostrategice,se pot face unele comentarii utile pentru înţelegerea diferenţelor de fond între acestea. A reapărut decalajul dintre planificarea politică şi cea militară, dar în sensul invers celei din 1914, politicul devansând militarul.

La momentul 1914 strategii nu au avut un obiectiv strategic bine definit, reacţionând mai mult împinşi de orgolii şi din raţiuni date de mobilizările militare. În anul 1939, exista un scop politic bine definit, oprirea cu orice preţ a aventurierului nazist. În momentul 1914, armatele erau cele care au grăbit declanşarea războiului, în timp ce în 1939 militarii şi-au exprimat temerile în legătură cu oportunitatea unui astfel de demers. În 1914 existase o strategie militară fără o determinare politică, în timp ce în 1939 exista o determinare politică fără însă o susţinere în planul strategiei militare.

În ambele situaţii, Rusia jucase un rol determinant în declanşarea războiului. În anul 1914, datorită alianţei sale rigide cu Serbia şi inflexibilitatea programului de mobilizare (care cuprindea mobilizare împotriva Austriei şi Germaniei, nu şi împotriva fiecăreia luată separat), iar în 1939, Stalin, după ce avea să-l liniştească pe Hitler privind declanşarea unui război pe două fronturi, era conştient că decizia lui făcea iminentă generalizarea războiului.

36. Pactul Ribbentrop – MolotovContextul internaţional premergător înţelegerii soviet-naziste oferea toate premisele pentru

o apropiere între Stalin şi Hitler, la care ajutaseră din plin diplomaţiile statelor democratice.În concret, încă din luna iulie 1939, Stalin îşi asigurase plasa de siguranţă de care avea nevoie până

la aflarea opţiunilor exacte ale lui Hitler şi, totodată, asigurase o direcţie de acţiune avantajoasă pentru situaţia înregistrării unui eşec în negocierile cu Hitler. URSS era convinsă că liderii britanici aveau să

114

accepte o alianţă antinazistă în condiţii foarte apropiate de ceea ce ceruse acesta la început, întrucât cele două părţi parafaseră deja o înţelegere care, cel puţin aparent, mulţumea ambele protagoniste.

Până la momentul confruntării directe care avea să se producă între URSS şi Germania, liderii celor două state aveau să se întreacă în măiestrie diplomatică şi întinderi de capcane reciproce, întrucât ţelul final al lui Hitler viza colonizarea unei importante părţi din URSS, iar al lui Stalin exportarea modelului comunist şi în acest fel dominaţia asupra întregii Europe, pe care dorea să o vadă condusă de la Kremlin.

Astfel, în vara lui 1939, ambii lideri îşi aşteptau unul altuia prima mişcare, conştienţi fiecare de valoarea acesteia. Hitler era conştient că dacă făcea prima mişcare, Stalin avea să o folosească în scopul obţinerii unor condiţii de negociere mai bune cu Marea Britanie şi Franţa. Acelaşi tip de temere manifesta şi Stalin la adresa lui Hitler, o primă mutare a liderului sovietic echivalând cu retragerea angajamentelor estice ale Angliei, rămânând astfel singur în faţa lui Hitler.

Între cei doi, Stalin avea un avantaj, pentru că nu se grăbea, în timp ce Hitler, în paranoia sa, dorea să-şi îndeplinească ambiţiile în timpul vieţii sale, care, fiindu-i prezis că nu avea să fie prea lungă, îl forţa să se grăbească. Deoarece, Führerul avea de gând să atace Polonia în toamna lui 1939, până la începutul sezonului ploios de toamnă, era obligat să afle adevăratele intenţii ale lui Stalin până la data de 1 septembrie 1939.

Din acest motiv a făcut prima mişcare şi a dat instrucţiuni şefului unei delegaţii germane care negociau un acord comercial cu URSS, să tatoneze disponibilitatea lui Stalin de a începe nişte negocieri politice, asigurându-l pe acesta de împărtăşirea aceleiaşi aversiuni asupra statelor capitaliste şi, de asemenea,asigurându-l că aceste negocieri vor continua la un nivel superior cu ocazia unei runde viitoare.

Stalin a adoptat tactica abordării cu prudenţă a negocierilor, care printre altele avea să-i creeze premisele unei poziţii mai avantajoase pentru stabilirea condiţiilor, exploatând nerăbdarea interlocutorului. Aşa se face că, liderul de la Kremlin a transmis prin Molotov că este dispus să discute cu Hitler, însă a avut în prealabil o listă de probleme, care aveau să fie discutate, ca un fel de agendă de lucru, sugerând că este nevoie să ştie ce anume interesează partea germană, să se facă presiuni asupra Japoniei pentru a nu ameninţa Siberia, negocierea unui tratat de neagresiune, stabilirea unui pact asupra ţările baltice, o înţelegere cu privire la Polonia, sau oricare alt subiect pe care acesta nu-l putea intui.

Hitler a propus să-l trimită pe Molotov la Moscova pentru a discuta toate problemele, fără să-i dea instrucţiuni scrise în acest sens, aşa cum îi ceruse Molotov lui Ribentropp, ca o condiţie necesară pentru obţinerea unui acord de principiu înainte de a se stabili întâlnirea propriu-zisă. Ministrul de externe nazist refuzat să transmită o astfel de scrisoare, evitând capcana în care dorea să-l atragă Molotov. Stalin avea să iasă cu faţa curată în faţa opiniei publice în ambele situaţii. Dacă se afla despre discuţiile celor două părţi şi mai ales despre agenda acestora, liderul sovietic susţinea că era un proiect înaintat de germani. Dacă negocierile eşuau acesta avea marja de manevră pentru a-şi întări poziţia oficială faţă de britanici refuzând public propunerea privind expansionismul nazist.

Pentru a debloca situaţia, la data de 20 august 1939, Hitler devenise deja nerăbdător şi a scris personal o scrisoare lui Stalin prin care îşi exprima disponibilitatea de a trimite la Moscova un om de stat care să poarte discuţii cu omologul său sovietic asupra substanţei protocolului adiţional la tratatul de neagresiune sovieto-nazist. Stalin a răspuns foarte prompt, la data de 21 august, în acelaşi registru, acceptând propunerea lui Hitler care avea să ducă, conform afirmaţiilor liderului de la Kremlin, o cotitură istorică decisivă, care să ducă la îmbunătăţirea relaţiilor politice dintre cele două state.

Astfel, la data de 23 august, Molotov a ajuns la Moscova, unde Stalin l-a primit imediat, nearătând nici un entuziasm pentru tratatul de neagresiune şi nici pentru declaraţiile protocolare de prietenie ale lui Ribbentrop, manifestându-şi interesul doar faţă de protocolul secret de împărţire a Europei de Est.

115

În urma discuţiilor dintre Ribbentrop şi Molotov, aceştia au convenit în final următoarele: Polonia să fie împărţită în trei sfere de influenţă corespunzător graniţei din 1914, cu deosebirea că Varşovia avea să rămână a Germaniei, fără a se lua vreo decizie asupra păstrării unei independenţe formale a Poloniei sau dacă Germania şi URSS aveau să-şi adauge toate cuceririle, Finlanda şi Estonia intra în sfera de influenţă a ruşilor, sovieticii realizându-şi mult râvnita zonă-tampon din jurul Leningradului, Lituania să revină Germaniei, iar Letonia URSS. În ceea ce priveşte Basarabia, aceasta a fost lăsată sovieticilor, care într-un exces de zel, în timpul ocupaţiei acestei regiuni au invadat şi Bucovina, asupra căreia cele două părţi nu conveniseră nimic.

Post factum au curs tone de cerneală pentru a justifica sau, dimpotrivă, acuza atitudinea democraţiilor europene faţă de Stalin, elaborându-se o sumedenie de ipoteze de lucru care puteau duce la situaţii mai favorabile pentru Occident, însă o altă lecţie învăţată evidenţiază că istoria nu se scrie niciodată cu „dacă”.

Protocolul secret cu privire la împărţirea Europei de Est avea să fie revizuit încă înainte de a fi pus în aplicare, la solicitarea sovieticilor. Comportându-se ca un feudal pe feuda sa, liber să o organizeze cum pofteşte, Stalin a cerut Germaniei o nouă înţelegere la nicio lună de la încheierea pactului Ribbentrop – Molotov în care solicita cedarea teritoriului polonez între Varşovia şi Linia Curzon, care conform pactului secret urma să revină URSS, în schimbul Lituaniei, care fusese stabilit să revină Germaniei naziste. Stalin nu a simţit nevoia să-şi explice prea mult solicitarea, invocând motive de securitate a URSS, prin consolidarea zonei-tampon în apropiere de Leningrad.

Aşa se face că URSS a încurajat de această dată un război determinat de avantajele teritoriale pe care le-ar fi putut avea din cuceririle lui Hitler, spre deosebire de 1914, când Rusia intrase în război ca să-şi păstreze onoarea.

În schimb, Germania a avut aceeaşi motivaţie în ambele conflagraţii mondiale pe care le declanşase, demonstrând nerăbdare şi lipsă de orizont. În 1914, Germania intra în război pentru a distruge o Alianţă care oricum n-ar mai fi rezistat prea multă vreme şi care culmea, a mai supravieţuit doar datorită ameninţărilor şi indimidărilor germane. Similar, în 1939, nu a mai avut răbdare să aştepte revenirea firească în centrul de putere al Europei, care s-ar fi produs printr-o banală perioadă de repaus după Conferinţa de la München, în care realităţile geopolitice să se clarifice odată pentru totdeauna.

Asemănări se pot face şi cu privire la actorii principali ai Germaniei care au orchestrat evenimentele tragice pentru Europa, în 1914 fiind vorba de un împărat german dezechilibrat emoţional şi incapabil să fundamenteze cu claritate interesul naţional, iar în 1939 având de-a face cu un dezechilibrat mental, care a decis declanşarea războiului doar pentru că, se afla în plină putere fizică, nesocotind calcule strategice şi logica elementară.

37. Confruntarea Hitler-Stalin prin prisma politicilor externe pe care le-au promovat în cel de-al Doilea Război Mondial37.1. Relevarea raporturilor de forţe şi modificarea situaţiei geostrategice pe continentul european după primele succese naziste.Asemănarea dintre obiectivele politice urmărite de cei doi lideri consta tocmai în

originalitatea şi netradiţionalismul acestora, pe care ambii încercau să şi le atingă cu mijloacele tradiţionale ale diplomaţiei de la acea vreme.

În timp ce Stalin visa la momentul la care lumea comunistă avea să fie condusă de la Kremlin, Hitler îşi dorea realizarea unui imperiu fiind din punct de vedere rasial şi, evident, guvernat de germani, pe care Führer-ul îi considera în lucrarea sa Mein Kampf rasa superioară.

Mijloacele pe care le aveau la dispoziţie erau însă cele tradiţionale, bazate pe alianţe tradiţionale sau înţelegeri secrete, cum a fost cea din august 1939, care într-o primă evaluare era de fapt o

116

reluare a unei experienţe mai vechi, la fel de tristă pentru Polonia, când în anul 1772, fusese împărţită între mai marii din acea perioadă Ferdinand cel Mare, Ecaterina II şi împărăteasa Maria Tereza. Deosebirea dintre cele două situaţii constă în faptul că Hitler şi Stalin erau adversari şi din punct de vedere ideologic, diferenţă care fusese pentru o perioadă de timp estompată de interesul comun pentru dezmembrarea Poloniei.

Un alt element paradoxal în confruntarea din cel de-al Doilea Război Mondial constă în faptul că, în era promovării principiilor wilsoniene în care opiniei publice i se acordase un rol primordial în decizia asupra propriilor sale destine, s-a întâmplat ca soarta omenirii să stea în mâinile unui număr atât de restrâns de persoane.

Invadarea Poloniei şi împărţirea sferelor de influenţă din acest spaţiu s-a produs foarte repede. În aceiaşi perioadă, în care se desfăşurau ostilităţile între Germania nazistă şi rezistenţa poloneză, Stalin a profitat de timp şi a propus ţărilor baltice o alianţă militară şi, corelativ, a solicitat dreptul de a amplasa baze militare pe teritoriul lor. Întrucât statele democratice refuzaseră să le ajute, cele trei state baltice au fost nevoite să cedeze propunerii sovieticilor. De asemenea, la 17 septembrie 1939, la mai puţin de trei săptămâni de la începerea războiului, Armata Roşie s-a instalat în porţiunea din Polonia care revenise sovieticilor conform Protocolului Sovietic.

Următoarea manevră tactică se îndrepta către Finlanda, căreia Stalin i-a solicitat amplasarea de baze militare şi cedarea Istmului Karelia, situat în apropierea Leningradului. Spre deosebire de Estonia, Lituania şi Letonia, Finlanda nu a cedat presiunilor şi intimidărilor sovieticilor, riscând astfel o confruntare militară cu aceştia. Dârza armată finlandeză chiar dacă a produs pagube însemnate Armatei Roşii, în cele din urmă forţele sovietice ajutate de o superioritate numerică considerabilă, au înfrânt Finlanda.

Deşi acest conflict avea o semnificaţie secundară în economia ostilităţilor desfăşurate în cel de-al Doilea Război Mondial, acesta a avut un efect derutant în atitudinea Angliei şi marii Britanii care interpretaseră greşit evenimentele menţionate, apreciind că URSS reprezenta veriga slabă a unei înţelegeri franco-anglo-sovietice. În consecinţă, Anglia şi Franţa au trimis ajutoare către Finlanda, aproximativ 30.000 soldaţi care aveau drept obiectiv final blocarea accesului Germaniei la minereul de fier din nordul Norvegiei şi din Suedia şi care era în mod normal încărcat cu destinaţia Germania dintr-un port norvegian.

Întrucât armatele anglo-franceze nu au avut permis de liberă trecere din partea Suediei şi Norvegiei, acest prim incident avea să ia sfârşit în 1940, în ciuda entuziasmului pe care l-au manifestat Anglia şi Franţa, care au dovedit încă o dată lipsă de realism politic angajându-se într-un război simultan împotriva U.R.S.S. şi Germaniei.

Entuziasmul francezilor însă avea să fie curmat cu doar 3 luni mai târziu, când Franţa capitula în faţa trupelor germane, cărora Hitler le-a ordonat să atace prin Belgia, metodă deja binecunoscută pentru aliaţi încă din Primul Război Mondial.

După cucerirea Franţei, Hitler era de fapt stăpânul continentului şi ar fi putut să se limiteze la a-şi consolida poziţia. Cu toate acestea, nerăbdarea sa de a-şi împlini ambiţiile universale, care presupuneau îngenuncherea Marii Britanii şi a U.R.S.S., facea ca Führer-ul să se afle în faţa următoarelor opţiuni politice: să încerce o înţelegere cu Marea Britanie, să învingă Marea Britanie, după care să se îndrepte către URSS sau să încerce mai întâi să cucerească U.R.S.S. şi apoi, sprijinindu-se pe vastele resurse pe care le-ar fi avut la dispoziţie, să atace Marea Britanie.

37.2 Elemente de analiză strategică a situaţiei în care se Germania nazistă şi consecinţele acesteia în planul politicii externe a lui Hitler.Prima tentativă a lui Hitler a fost de a încerca o înţelegere cu marea Britanie, căreia, în schimbul

garantării existenţei Imperiului britanic, îi cerea să cedeze coloniile germane dinainte de război şi să

117

renunţe la amestecul în problemele de pe continent. O propunere asemănătoare o făcuseră germanii şi în Primul Război Mondial în speranţa obţinerii unei înţelegeri bilaterale, moment la care au fost refuzaţi când Anglia avea o poziţie strategică superioară. Cabinetul britanic se conducea după deviza că o naţiune care putea să protejeze un imperiu, putea oricând să-l şi cucerească, aşa că la propunerea ambiguă a lui Hitler mai degrabă s-au îngrijorat decât să se fi liniştit. Picătura peste pahar a constituit-o dorinţa Führer-ului de a interzice amestecul Angliei în problemele de pe continent, pentru care germanii primiseră în mod constant şi irevocabil acelaşi refuz.

Rezultatul final al aceste prime tentative a fost un eşec total, însă dezbaterile care au avut loc în rândul liderilor britanici, pro şi contra unei apropieri de Germania, au cristalizat o direcţie de politică externă pe care Marea Britanie o urmează cu consecvenţă şi astăzi: apropierea de S.U.A. şi sincronizarea demersurilor sale în arena internaţională cu aceasta. Artizanul limpezirii salvatoare a conştiinţelor britanicilor a fost Winston Churcill, care argumenta că între două puteri cu aspiraţii hegemonice, Germania şi S.U.A., cea de-a doua se află mult mai aproape de Marea Britanie, pornind de la asemănările de cultură şi limbă, precum şi de la lipsa unor interese contradictorii foarte pronunţate între S.U.A. şi Anglia, care nu puteau să greveze o bună înţelegere în general, chiar dacă ar fi putut, în cazuri singulare, să fie incomodă din când în când.

Cea de-a doua opţiune a lui Hitler, aceea de a înfrânge Marea Britanie, a fost eliminată încă din faşă, atunci când acesta a conştientizat nivelul scăzut al dotărilor flotilei sale aeriene, care făcea imposibilă distrugerea aviaţiei engleze.

Astfel Germania ajunsese în acelaşi gen de punct mort ca şi în Primul Război Mondial, în care nu avea cum să obţină victoria finală, chiar dacă repurtase o serie de succese remarcabile. Situaţia geostrategică impunea o perioadă de defensivă strategică, aşteptând iniţiativa celorlalţi actori internaţionali.

Condiţiile erau perfecte pentru abordarea unei astfel de strategii, întrucât Anglia nu era suficient de puternică pentru a se angaja singură împotriva Germaniei, S.U.A. nu era cu putinţă să fie atrasă în război, iar Stalin nu era foarte încântat să recurgă la vreo intervenţie, preferând să o amâne, ori de câte ori avea posibilitatea.

Temperamentul nerăbdător al lui Hiter şi caracterul său paranoic îl făcea să nu suporte ideea de a lăsa iniţiativa altcuiva, începând să ia în calcul organizarea unui atac împotriva U.R.S.S., posibilitate care fusese luată în calcul şi de ceilalţi.

Planul său strategic avea în vedere înfrângerea URSS într-o primă fază, care avea ca efect indirect relaxarea Japoniei în Orientul îndepărtat, creându-i astfel acesteia condiţiile pentru a se concentra asupra Americii, iar ca replică, S.U.A. ar fi fost la rândul ei obligată să mute centrul de greutate al atenţiei sale în zona Oceanului Pacific, slăbind vigilenţa în Atlantic. Această situaţie ar fi făcut imposibil un sprijin american pentru Anglia, în cazul unei agresiuni germane, situaţie în care Marea Britanie ar fi fost obligată să capituleze fără să se mai dea vreo luptă.

Cu tot acest calcul, corect din punct de vedere strategic, Hitler nu era pregătit să dea semnalul de atac împotriva URSS, încercând să exploateze o altă idee a sa, aceea de a-şi atrage U.R.S.S. împotriva Imperiului britanic, pentru ca apoi să se întoarcă spre est pentru a învinge Uniunea Sovietică.

Conjunctura oferită de succesele rapide ale armatei germane asupra Franţei infirmase ipoteza că războiul va fi unul de durată, de uzură. Astfel, Führer-ul îi surprinsese şi peStalin, care îşi vedea năruită speranţa de a asista la o confruntare militară care să ducă la o vlăguire reciprocă a armatelor occidentale cu cea a Germaniei. Era evident pentru Stalin, în situaţia dată, că dacă Marea Britanie se prăbuşea, Hitler era liber să se îndrepte spre est şi să atace U.R.S.S., aspect care l-a făcut pe liderul sovietic circumspect şi prudent la propunerile Führer-ului.

Ajutat fiind de un psihic robust, Stalin îşi disimula foarte bine trăirile, părând întotdeauna sigur pe

118

el şi manifestând optimism în viitorul U.R.S.S. şi a reuşitelor acestuia. De aceea, era hotărât să negocieze fără teamă cu Hitler, care îşi propusese să exploateze succesele repurtate de armata germană în Occident pentru a face presiuni asupra U.R.S.S.

37.3 Confruntarea diplomatică Hitler – Stalin înainte de declararea ostilităţilor sovieto – naziste. Încălcări alei Pactului Ribentropp – Molotov.Stalin a continuat la fel cum începuse, urmând modelul după care îşi instalase Armata Roşie în

estul Poloniei, în timpul în care ostilităţile armate între Germania şi Polonia nu se încheiaseră pe frontul de vest. Astfel, în iunie 1940, liderul sovietic transmite un ultimatum României prin care îi solicita se cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord. Aceasta din urmă nu a făcut obiectul Pactului Secret, nefiind reglementată de acesta, însă sovieticii aveau nevoie de ea pentru a se putea mişca nestingheriţi în nordul Dunării. Tot atunci, Stalin a înglobat în Uniunea Sovietică ţările baltice, obligându-le să recunoască nişte alegeri falsificate la care nu participaseră nici 20% din populaţie.

Materializându-şi cele stabilite în Protocolul Secret, Stalin se afla în posesia tuturor teritoriilor pierdute în Primul Război Mondial, iar aliaţii încheiaseră nota de plată emisă de propria lor eroare politică şi lipsă de orizont strategic care a constat în excluderea Germaniei şi U.R.S.S. din Conferinţa de pace de la Paris din 1919.

În acelaşi timp. Stalin şi-a continuat în paralel politica de menţinere a unei relaţii bune cu Hitler, aprovizionând cu materie primă maşina de război germană, în baza unui acord comercial semnat în 1940, prin care URSS oferea materia primă Germaniei, iar acesta la rândul său livra Uniunii Sovietice cărbuni şi bunuri de larg consum.

Cu toate acestea gestul lui Stalin de a-şi anexa Bucovina de Nord a stârnit indignarea Führer-ului care, conştient de poziţia sa dominantă în Europa, l-a ameninţat pe Stalin că nu va permite nici o încălcare a Protocolului Secret. Pentru a întări cele afirmate, Germania şi Italia au silit România, pe care Führer-ul o considera ca făcând parte din sfera sa de influenţă, să cedeze Ungariei două treimi din Transilvania ca recompensă pentru obedienţa acesteia faţă de Reich şi într-un gest simbolic prin care să-i dovedească lui Stalin determinarea sa pentru respectarea sferelor de influenţă stabilite în august 1939. În aceeaşi logică se înscrie şi decizia Germaniei de a oferi garanţii României şi de a trimite aici o divizie motorizată şi efective ale flotilei aeriene pentru a sprijini aceste garanţii, mai ales că interesul major al Germaniei în România era legat de petrolul românesc care alimenta maşina de război germană şi care, din acest motiv, trebuia protejat.

O altă încălcare a Protocolului Secret, de această dată de către partea germană s-a înregistrat în Finlanda. Autorităţile acestui stat au ignorat faptul că Finlanda se afla în sfera de influenţă sovietică şi au permis armatelor germane, să-i străbată teritoriul în drumul lor către Norvegia. Mai mult chiar, s-au depistat livrări semnificative de armament german pentru Finlanda, al căror obiectiv, mai mult ca sigur, era acela de înarmare a armatei norvegiene pentru a opune rezistenţă sovieticilor. Confirmarea pe care Molotov a avut-o din partea Berlinului a fost una de natură indirectă, acesta mulţumindu-se să dea răspunsuri evazive.

Faţă de cele menţionate, este clar că trupele naziste şi sovietice se pregăteau pentru o înfruntare de la un cap la celălalt al continentului.

La aceste demersuri de intimidare a sovieticilor şi evidenţierea rolului său dominat în Europa, Hitler a mai adăugat unul, anume încheierea Pactului Tripartit, între Germania, Italia şi Japonia, la 27 septembrie 1940. Cele trei state se obligau să intre în război împotriva oricărui nou aliat al Marii Britanii care ar fi comis vreo agresiune împotriva unuia dintre ele. Aşa cum fusese conceput, expresia „noilor aliaţi ai Marii Britanii“ excludea pe cei vechi. Aşadar, Pactul Tripartit nu era valabil în cazul unei agresiuni asupra Uniunii Sovietice. Chiar dacă ţinta clară a acestui demers era S.U.A., Stalin a manifestat o serioasă

119

îngrijorare la aflarea acestei veşti, întrucât prevedea că, mai devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva lui, ipoteză susţinută de atmosfera în care avusese loc negocierea şi semnarea, cele trei state omiţând să informeze şi URSS din intenţia lor.

Ultima confruntare diplomatică între Hitler şi Stalin, înainte ca declanşarea războiului să continue în mod violent politica externă promovată de cei doi, a fost în toamna anului 1940. La acel moment, Hitler îşi propusese să-l atragă pe Stalin într-un atac nimicitor la adresa Angliei, cu scopul de a distruge Imperiul Britanic, pentru a se asigura cel puţin de pasivitatea sovieticilor în est dacă nu putea obţine sprijinul lor pentru acest demers. La polul opus intenţiilor ofensive ale lui Hitler se afla Stalin, care încerca să câştige timp, în speranţa că Hitler se va aventura dincolo de puterile sale şi va avea nevoie de sprijinul sovietic, moment la care liderul de la Kremlin s-ar fi aflat în conjunctura necesară pentru a negocia cu Führer-ul, avantajos pentru URSS.

Întrucât încercările de a organiza o întâlnire directă între Hitler şi Stalin eşuase, Germania încerca să domolească suspiciunea Moscovei, invitând-o să adere la Pactul Tripartit şi printr-o serie de promisiuni cu privire la modul de împărţire a prăzii de război în cazul unui succes al semnatarilor acestui Pact. Stalin nu era de acord nici să discute despre împărţirea unor câştiguri care încă nu fuseseră realizate şi nici să participe la o confruntare pusă la cale de alţii.

Cu toate acestea, Stalin nu dorea nici să piardă oportunitatea de a participa la împărţirea câştigurilor în ipoteza în care Pactul Tripartit avea sorţi de izbândă, motiv pentru care a permis lui Molotov să participe la o întâlnire cu omologul său german cu scopul demarării ulterioare a unor negocieri.

37.4. Eşuarea tentativei de atragere a URSS în Pactul Tripartit.Ajunşi în acest punct al expunerii, este momentul cel mai potrivit pentru o paranteză foarte utilă.

Maniera de negociere a sovieticilor era una dintre cele mai puţin elegante, aceştia fiind practic terorizaţi de ideea de a nu se plasa nepotrivit în faţa lui Stalin, mult mai mult decât preocuparea faţă de ceea ce se întâmplă în arena internaţională. O caracteristică a diplomaţiei sovietice, care s-a perpetuat şi în perioada Războiului Rece, era aceea de a obstrucţiona discuţiile în defavoarea identificării unei soluţii mai elastice, flexibile şi constructive şi aceasta pentru că în conformitate cu ideologia comunistă, istoria era de partea sovieticilor şi că era numai o chestiune de timp până ce statele capitaliste aveau să eşueze în faţa celor comuniste.

Aşadar fiecare rundă de negocieri cu sovieticii constituia un examen de rezistenţă, pentru că aceştia nu acceptau să facă nici o concesie până când nu se convingeau pe ei înşişi asupra acesteia, dar mai cu seamă, până când nu-i convingeau pe cei de la Moscova, pe care îi informau pe tot parcursul negocierilor şi de decizia cărora în fond depindea şi poziţia lor. Aplicând acest război de gherilă ei obţineau ceea ce doreau prin insistenţe şi presiuni.

Pentru Molotov, un exponent caracteristic al modelului de diplomat sovietic, situaţia în care îl băgase liderul de la Kremlin era extrem de dificilă. Se afla între intransigenţa lui Stalin, care era foarte greu de mulţumit şi alegerea uneia dintre variantele puse în joc de Hitler, fie de a contribui la o victorie germană, fie de a se plasa în expectativă, lucru care, în cazul unei victorii împotriva Marii Britanii, Stalin avea să fie lipsit de premiul cel mare. Cunoscându-şi şeful de la Moscova, Molotov nu a fost deloc impresionat de atmosfera grandioasă în care a fost primit de Hitler şi nici influenţat de comportamentul obediental al celor prezenţi la discuţii. El a adresat într-o manieră directă, abrazivă, nişte întrebări clarificatoare Führer-ului, pentru a obţine date cât mai exacte şi de la sursă privind obiectivul final al PactuluiTripartit, modul în care Hitler privea Noua Ordine Mondială, ce înţelegea Führer-ul prin sfere de influenţă mai mari în Asia, care erau intenţiile germane în Balcani, precum şi dacă Pactul Tripartit modifica cele convenite în Protocolul Secret care plasa Finlanda în sfera de influenţă sovietică.

120

În cele câteva idei, răspunsul lui Hitler s-a constituit într-un monolog lung, tipic demagogiei sale politice care le-a consacrat, în care previziona că Imperiul Britanic va fi împărţit, iar Rusiei i se oferea şansa de a avea ieşire la mare deschisă şi degajată de geţuri, oferindu-i acesteia Golful Persic, deloc încântător pentru şeful diplomaţiei sovietice. La rândul său, pentru a se convinge asupra veridicităţii afirmaţiilor lui Hitler potrivit căreia URSS şi Germania nu aveau interese care intrau în conflict unele cu altele, Molotov a testat sinceritatea interlocutorului printr-o întrebare foarte exactă, prin care dorea să afle două lucruri care ar fi reacţia Germaniei dacă Uniunea Sovietică ar oferi garanţii Bulgariei, la fel cum Germania a oferit garanţii României, situaţie care urma să aibă drept consecinţă blocarea extinderii sferei de influenţă nazistă în Balcani şi, de asemenea, care mai era poziţia nemţilor cu privire la anexarea Finlandei de către URSS. De aici rezultă faptul că se profila năruirea nu doar a acordurilor teritoriale ci şi a principiilor morale ale Tratatului de la Versailles, întrucât anexarea unui teritoriu cu o populaţie nesovietică nu avea nicio legătură cu aplicarea principiului autodeterminării.

Răspunsurile germane nu a clarificat nedumeririle părţii sovietice, care la rândul ei a menţionat că URSS, în postura ei de Mare Putere nu putea fi exclusă de la niciuna din chestiunile europene, enumerând cu bună ştiinţă Iugoslavia, Polonia, Grecia, Suedia şi Turcia, evitând în mod demonstrativ orice referire la ieşirea la Oceanul Indian propusă de nazişti.

Poate nu întâmplător era faptul că semnatarii Pactului Tripartit erau unii şi aceiaşi cu cei din Pactul Anticomintern. Într-un final, cântârind avantajele şi dezavantajele aderării la Pactul Tripartit, Stalin a mizat pe intuiţia sa care îl îndemna să nu aibă încredere în acesta, pentru că era inevitabil că după o eventuală reuşită, partenerii săi de coaliţie aveau să se întoarcă mai târziu şi împotriva URSS.

Astfel, în încercarea de a trage de timp, Stalin a transmis condiţiile sale de aderare la pact, care desigur nu ar fi avut cum să fie acceptate de Hitler, o tactică devenită caracteristică pentru liderul de la Kremlin. Astfel, Stalin solicita retragerea trupelor naziste din Finlanda şi redarea libertăţii de acţiune a sovieticilor în această regiune, încheierea unei alianţe militare între Uniunea Sovietică şi Bulgaria care să se materializeze şi cu amplasarea de baze militare sovietice în această ţară şi acceptarea instalării de baze sovietice în Turcia, în mod expres în Dardanele. Altfel spus, Uniunea Sovietică cerea Germaniei să stea de o parte dacă Stalin urmărea obiective strategice în Balcani şi în Dardanele, chiar dacă aceste obiective aveau să se realizeze prin folosirea forţei. În legătură cu oferta nazistă privind sferele de influenţă în Asia, Stalin a adăugat la deja cunoscutul accept pentru zona din sudul Batumi şi Baku, regiunile Iran şi Goful Persic. În ceea ce o priveşte pe Japonia aceteia i se cerea să renunţe la Insula Sahalin.

De fapt, Stalin nu se aştepta să mai primească vreo replică din partea lui Hitler , pe care tocmai de aceea nici nu o solicitase, el doar a folosit această oportunitate pentru a semnala ce anume înţelegea U.R.S.S. prin sfera ei de influenţă şi, totodată de a lansa un avertisment din care să reiasă că se va împotrivi nerespectării acesteia, cel puţin prin mijloace diplomatice. De altfel, această hartă a dominaţiei sovietice, expusă lui Hitler în 1940, urma să fie materializată de Stalin în deceniul care a urmat, prin negocieri diplomatice sau prin forţă atunci când acestea nu erau eficiente.

Aşadar, vizita lui Molotov la Berlin cuplată de răspunsul lui Stalin, l-au ajutat pe Hitler să se decidă pentru atacul asupra URSS, dând curs în acest fel impulsurilor sale paranoice şi ignorând orice logică de calcul, care în mod normal ar fi trebuit să-i determine reacţia. Stalin se aştepta ca Hitler să încerce să formuleze nişte revendicări esenţiale înainte ca acesta să atace, pentru care ar fi fost dispus să facă toate eforturile pentru a le satisface în conjunctura oferită de anul 1941.

Însă toate aceste calcule porneau de la falsa presupunere că Hitler îşi cântărea demersurile, înainte de a trece la acţiune, lucru contrazis de instabilitatea psihică a Führer-ul, care reieşea şi din analiza traseului primelor sale succese. La niciun an după venirea sa la putere, fără nici un fel de strategie politică şi dominat de un temperament impulsiv şi agitat, Hitler a întreprins o serie de acţiuni pe care apropiaţii săi

121

le-au apreciat ca fiind foarte primejdioase, din care pot fi amintite reînarmarea Germaniei din perioada 1934–1935, reocuperarea Renaniei din 1936, ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei în 1938, atacarea Poloniei din 1439, campania militară împotriva Franţei din 1940.

În aceste circumstanţe devenea limpede pentru Stalin că orice ar fi făcut, n-ar fi putut evita la nesfârşit o confruntare militară cu Germania, chiar dacă ar fi aderat chiar dacă nu la Pactul Tripartit. De aceea, liderul de la Kremlin s-a folosit de o serie de manevre diplomatice, pentru a zădărnici deznodământul final şi de a mai domoli din apetitul pentru expansiune al lui Hitler.

În acest sens, la 13 aprilie 1941, deşi conştient de apartenenţa Japoniei la Pactul Tripartit, la încheierea căruia nu fusese invitat, Stalin a negociat şi semnat la Moscova un tratat de neagresiune cu Japonia, conform unui model strategic pe care îl mai folosise şi cu 18 luni înainte, faţă de tensiunile crescânde din Asia, pe care le folosise în cazul crizei poloneze. Atunci el a reuşit să înlăture riscul unui război pe două fronturi, pe care agresorul şi l-ar fi asumat şi a reuşit să devieze conflictul în afara teritoriului sovietic, încurajând un fel de război civil în altă parte. În timp ce Pactul sovietio-nazist i-a adus un răgaz de 2 ani, tratatul de neagresiune l-a ajutat după şase luni după semnarea sa, să-şi poată disloca liniştit forţele militare amplasate în Orientul Îndepărtat şi să le trimită în bătălia pentru Moscova, care a decis soarta războiului în favoarea sa.

În acelaşi registru al acţiunilor preventive, Stalin a încheiat în aprilie 1941, un tratat de prietenie şi neagresiune cu Iugoslavia, exact în momentul în care Germania făcea demersuri pentru liberă trecere a trupelor sale prin această ţară, în scopul atacării Greciei, generând astfel premisele unei riposte dure a dârzului popor iugoslav în cazul unor presiuni efectuate de germani.

Aceste iscusite manevre diplomatice n-au putut să-l demoralizeze pe Hitler, care atinsese o cotă de paroxism la care nimic din ceea ce ar fi fost logic şi uman nu mai putea să-l mai înduplece. Din modul în care a acţionat în toată această perioadă Stalin a încercat din răsputeri, până în ultima clipă, atunci când armatele germane au trecut graniţa U.R.S.S., să evite un conflict cu Germania.

În scopul realizării acestui obiectiv, liderul de la Kremlin şi-a pus în mişcare o întreagă maşinărie propagandistică şi toate instrumentele diplomatice care i-au stat la îndemână. Spre exemplu, pentru a-l convinge pe Hitler de faptul că îi recunoaşte forţa dominantă în Europa, Stalin a rupt relaţiile diplomatice cu toate guvernele aflate în exil la Londra ale statelor europene ocupate de nemţi, ca toate problemele pe care le au să le rezolve cu Germania. De asemenea, liderul de la Kremlin a recunoscut totodată guvernele marionetă pe care le numise Germania în câteva din teritoriile ocupate. Tot pentru a linişti Germania, printr-un semnal aparent neutru, agenţia de ştiri TASS, la data de 8 mai, nega existenţa unei concentrări de trupe sovietice de-a lungul graniţelor sale vestice.

Din punct de vedere militar, Stalin a interzis unităţilor militare sovietice, care ocupau poziţiile cele mai avansate, să se considere în star de alertă sporită şi, de asemenea, a interzis să se deschidă focul asupra avioanelor de recunoaştere germane, care survolau teritoriul său din ce în ce mai des.

Chiar şi cu două zile înainte de atacul german, la 13 iunie 1941, TASS a publicat o declaraţie oficială în care se infirmau zvonurile despre iminenta declanşare a războiului, Stalin însuşi ignorând avertismentele franco-germane, în parte motivat de ideea că acestea puteau fi intoxicări care aveau drept scop să-l învrăjbească cu Germania. În acelaşi comunicat, se sugera şi disponibilitatea Uniunii Sovietice pentru o nouă rundă de negocieri cu Germania, care să soluţioneze toate diferendele dintre aceste două state.

În concluzie, Stalin a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a asigura Germania că-i recunoştea cuceririle existente şi, de asemenea, că era dispus la compromisuri, greu de acceptat în alte condiţii, pentru evitarea războiului. Poate tocmai de aceea, în momentul la care, la 22 iunie 1941, când Stalin a primit declaraţia de război, acesta a fost realmente şocat, realizând dimensiunea greşelii sale imense de a considera că are în Hitler un adversar de aceiaşi factură, care-şi calculează calm şi cu sânge rece mutările

122

strategice, dar care în realitate era un psihopat netratabil.

38. Politica externă a S.U.A. în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial38.1. Analiză comparativă între politica externă promovată de SUA înainte de a intra în Primul Război Mondial cu cea de dinaintea intrării în cel de-al Doilea Război MondialLiniile directoare în politica externă a S.U.A. au fost trasate încă de la începutul sec. al XX - lea,

atunci când America făcea primul pas pentru ieşirea din izolaţionismul său tradiţional. La acea vreme s-au confruntat două mari şcoli de gândire, reprezentate prin Theodore Roosevelt şi Wilson Woodrow. Chiar dacă Roosevelt avea o abordare mai realistă, apropiată gândirii europene, în cele din urmă a avut câştig de cauză modelul de politică externă elaborat de Wilson. Acest deznodământ are la bază abordarea în spiritul american a tematicii politicii externe, Wilson dovedind o fină cunoaştere a personalităţii americanului de rând şi un talent cultivat în cariera sa de profesor universitar anterioară funcţiei de preşedinte al SUA, de a şti cum să se facă înţeles de auditoriu şi mai presus de orice de a şti cum să declanşeze resortul acestuia emoţional, pentru ca mai apoi să-l canalizeze cu măiestrie către ţelul propus.

Misiunea pe care Roosevelt o considera cel mai dificil de realizat era cum anume avea să convingă propriul popor de pericolul care ameninţa securitatea S.U.A., care provenea din aventura nebunească a lui Hitler de pe continent. Contextul politic şi cultura în domeniul securităţii internaţionale a poporului american de la sfârşitul anilor ’30 avea o serie de puncte comune, dar şi suficiente diferenţe de cea din ajunul declanşării Primului Război Mondial.

Principala asemănare consta în imaginea pe care poporul american şi-o păstrase despre sine însuşi, ca fiind o naţiune de excepţie, cu un rol mesianic pe pământ, acela de a demonstra superioritatea formei sale de organizare statale şi a principiilor care le guvernau întreaga viaţă economică, socială şi politică. De altfel, Wilson a sesizat această piatră unghiulară în spiritul american, pe care a exploatat-o cu multă măiestrie în strategia sa de a convinge poporul american de necesitata intrării în război.

Această conştiinţă a spiritului american a făcut ca inclusiv maniera de interactivitate şi de abordare a preşedintelui S.U.A. să respecte regulile jocului democratic.

La fel de asemănător se raportau americanii la ceea ce se întâmpla în Europa , atât în ajunul declanşării Primului Război Mondial cât şi în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Naţiunea americană determinată obiectiv de realitatea că era o putere insulară aflată la mare depărtare de Europa, înţelegea cu greu disputele statelor europene, pe care de cele mai multe ori le considerau nesemnificative. Din această prismă, America se considera posesoarea unei marje de siguranţă suficientă în ceea ce priveşte propria securitate. Provocările care ameninţau ţările europene se consumau pe continent, fără să afecteze securitatea americană, statele europene funcţionând de fapt asemenea unor supape de siguranţă ale Americii. De altfel, această optică nu constituia o noutate în relaţiile internaţionale, întrucât o putem întâlni şi la conceptul de splendida izolare al Cabinetului britanic.

Între cele două noţiuni exista însă o diferenţă de substanţă. Marea Britanie încerca să se delimiteze de permanentele diferende europene, însă era conştientă de faptul că securitatea ei depindea de echilibrul de puteri, motiv pentru care era pregătită să apere acest echilibru al puterilor folosind metodele tradiţionale ale diplomaţiei europene. În contrast cu abordarea Angliei, America nu a recunoscut şi nici utilizat echilibrul de puteri sau principiile tradiţionale ale diplomaţiei europene. Având convingerea că se află deasupra statelor europene, într-o ţară binecuvântată de Dumnezeu, S.U.A. a refuzat din principiu să se angajeze în logica continentală, sau dacă a făcut-o uneori, asta s-a întâmplat doar pentru cauze generale şi în acord cu propriul stil diplomatic, pe care îl considera cu mult mai transparent, creat în baza unor norme juridice şi guvernat de principii morale superioare Europei.

De asemenea, principiile călăuzitoare în materie de politică externă a americanilor, aşa cum fuseseră acestea formulate de Wilson Woodrow erau nu doar neschimbate, dar chiar mai bine conturate

123

şi puteau fi rezumate la superioritatea modelului de societate american şi misiunea mesianică a S.U.A. de a constitui un exemplu de libertate, superioritate morală a politicii externe democratice, similitudinea dintre moralitatea internaţională şi cea personală, rolul superior al transparenţei în diplomaţie şi înlocuirea echilibrului puterii prin consensul internaţional, conform modelului oferit de Liga Naţiunilor.

De altfel, toate aceste principii veneau în sprijinul argumentării izolaţionismului american, naţiunea americană rămânând la fel de convinsă şi în perioada interbelică de faptul că dezechilibrele, care se puteau produce în emisfera vestică îi putea afecta securitatea. Această percepţie greşită a condus şi la exagerări peste măsură, americanii anilor 1920–1930 fiind gata să renunţe la propria doctrină a securităţii colective, doar ca să evite să fie târâţi în disputele unor societăţi războinice, situate la mare depărtare de continentul american. Aşa se explică de ce la momentul la care Franţa a ocupat Ruhrul, America şi-a retras şi ultimele forţe militare din zona Rinului.

Diferenţele în ceea ce priveşte contextul politic internaţional în care Roosevelt îşi începea al doilea mandat în 1936, erau şi acestea semnificative. În primul rând, declanşarea crizei economice zdruncinase din temelie convingerea Americii în capacitatea Lumii Noi de a asigura un trend permanent de progres şi bunăstare, generând în rândul naţiunii americane un puternic sentiment de incertitudine.

Această criză a favorizat ascensiunea forţelor antidemocratice, care a dus la o serioasă clătinarea sistemului democratic, prin creşterea popularităţii mişcărilor de stânga sau de dreapta.

Pe de altă parte, dezamăgirea Americii faţă de rezultatele Primului Război Mondial a fost foarte mare şi a avut ca principală consecinţă în planul politicii externe americane atenuarea deosebirilor între internaţionalişti şi izolaţionişti, în favoarea celor din urmă. Liberalii încetaseră să mai susţină tezele lor internaţionaliste după invalidarea acestora de către realitatea reglementărilor postbelice.

Aşa se explică modul în care America înţelegea conceptul de relaţii internaţionale, fiind tentată să identifice noţiunea de internaţionalism cu cea a statutului Ligii Naţiunii mai degrabă decât cu participarea activă şi susţinută la diplomaţia internaţională. Mentalul colectiv american, chiar şi în cazul celor mai aprigi susţinători ai internaţionalismului, considera că doctrina Monroe lua locul Ligii Naţiunilor, pentru că America refuza să se alăture oricăror forme de constrângere luate de Ligă, chiar şi pentru cele de natură economică.

Adepţii izolaţionismului au criticat şi ei, dar mult mai virulent, Liga Naţiunilor pe temeiul că principiul de funcţionare al acesteia afecta cei doi piloni fundamentali ai politicii externe americane: doctrina Monroe şi izolaţionismul. Incompatibilitatea cu doctrina Monroe, consta în faptul că Liga permitea, chiar cerea, o implicare în disputele dinăuntrul emisferei vestice, lucru pe care doctrina Monroe nu îl acceptase, rezumându-se la asigurarea securităţii în limitele frontierelor naţionale. În acelaşi context, Liga contrazicea izolaţionismul tradiţional, întrucât ar fi putut obliga America să se implice şi în dispute internaţionale din afara emisferei vestice.

În concluzie, izolaţioniştii şi internaţionaliştii au convenit asupra a două principii fundamentale în politica externă americană: interzicerea oricărei intervenţii străine în sfera vestică şi, de asemenea, a oricăror mecanisme de constrângere ale Ligii aplicabile în afara emisferei vestice . În acelaşi timp sprijineau activitatea conferinţelor pentru dezarmare, convinşi fiind că armele sunt aducătoare de rele şi reducerea armamentului contribuia la menţinerea păcii. Ambele tabere sprijineau principiile de reglementare paşnică aprobate pe plan internaţional, de genul Pactului Briand-Kellog, cu condiţia ca să nu conţină clauze de constrângere. În fine, clasa politică americană încuraja orice sprijin în chestiuni tehnice, de cele mai multe ori financiare, lipsite de consecinţe politice.

Având în vedere cele menţionate se poate deduce dificultatea pe care Roosevelt o avea de depăşit, în calitatea sa de preşedinte al unui stat ca S.U.A., de a-şi convinge naţiunea americană să se implice în soluţionarea diferenţelor europene.

124

38.2 Legile NeutralităţiiStarea de spirit a opiniei publice americane se reflecta şi în legislativul S.U.A. , care, pentru a se

asigura că America nu va mai fi iarăşi ademenită să intre într-un război în care nu-i era în mod direct ameninţată securitatea, a votat „Legile Neutralităţii“ (trei acte normative adoptate între 1935-1937). În esenţă, acestea reglementau următoarele:

• Interzicerea împrumuturilor sau altor forme de ajutor pentru beligeranţi, indiferent de motivul războiului

• Impunerea unui embargou asupra armelor tuturor părţilor, fără nici o excepţie, indiferent care era victima.

• Condiţionarea achiziţionării de produse nemilitare de forma de plată în cash, precum şi de transportul acestora cu nave neamericane.

Acesta era contextul oferit de opinia publică şi scena politică americană, care nu sprijinea deloc o intervenţie americană dincolo de limitele frontierei S.U.A. ba chiar o considera neadecvată pentru politica externă americană. De aceea, traseul pe care Roosevelt trebuia să-l parcurgă pentru a alinia America democraţiilor europene, într-o primă fază politic, iar apoi din ce în ce mai concret, practic, avea să fie foarte sinuos.Acesta cerea din partea preşedintelui american o serie de calităţi şi abilitate în promovarea ideilor sale de aşa natură încât rezultatul final să constea în susţinerea acestora de către opinia publică.

Este foarte important să se înţeleagă faptul că într-o democraţie comunicarea între conducători şi popoarele pe care le conduc este deosebit de complexă. Pe de o parte, un conducător conservator pasiv şi care se limitează doar la experienţa propriului popor într-un moment de tulburări violente poate câştiga popularitate, cu riscul de a fi acuzat de posteritate că nu i-a apărat interesele, iar pe de altă parte, un conducător care devansează propria societate, riscă să piardă legătura cu prezentul.

De aceea, valoarea unui conducător constă în capacitatea sa de a educa populaţia, de a realiza acea legătură între viziunile sale şi realitatea cotidiană. Pentru aceasta el trebuie să fie pregătit să meargă mai departe, de unul singur, pentru a permite societăţii să-i urmeze calea pe care a ales-o.

Tocmai din aceste considerente, un conducător într-un sistem democratic trebuie să posede o doză de viclenie, care să-l ajute să uşureze fie realizarea obiectivelor, fie importanţa sarcinii pe care o are de îndeplinit. Măsura eficienţei actului de conducere constă în modul în care conducătorul reuşeşte să înglobeze valorile societăţii sale cu esenţa provocărilor pe care aceasta este capabilă să le lanseze sau să le accepte.

Roosevelt era conducătorul care îmbina aceste calităţi având încredere în America, şi fiind convins că nazismul este o ameninţare la adresa securităţii americane. În plus, era foarte responsabil şi pregătit pentru a-şi asuma răspunderea propriilor decizii. Fiind deosebit de abil, Roosevelt a reuşit să acţioneze cu mult tact, cântărind fiecare demers, edificând pas cu pas puntea care avea să unească ţelul său de realitatea din ţara sa, demonstrându-i acesteia că destinaţia mai îndepărtată şi greu de înţeles de naţiune era mai sigură decât cea cu care americanii fuseseră obişnuiţi şi pe care o percepeau ca fiind propria lor securitate.

Pentru americani, un tratat era foarte bun atâta timp cât nu-i obliga să-l impună prin constrângeri, întrucât aceştia porneau de la premisa că era de conduita morală al naţiunilor să-l respecte. Aceasta a reprezentat multă vreme o abordare paradigmatică a politicii externe americane.

Există nenumărate exemple care probează gândirea americană în ceea ce priveşte marea diferenţă între aprobarea unui principiu şi participarea la impunerea acestuia. Această diferenţă de atitudine a fost relevată cu claritate în contextul Conferinţei Navale de la Washington, 1921-1922, prin care se stabileau anumite plafoane pentru echipamentul şi armamentul naval al SUA, Marii Britanii şi Japoniei, punând pe picior de egalitate flota americană cu cea britanică şi permiţând Japoniei să aibă o treime din cota flotei americane. Cu acelaşi prilej fusese semnat un Tratat al celor patru puteri, între Japonia, SUA, Marea

125

Britanie şi Franţa, stabilind reglementarea paşnică a disputelor, care înlocuia pe fond vechea alianţă anglo-japoneză din 1902, creându-se astfel premisele unei cooperări în Pacific.

Pentru SUA aranjamentele menţionate se traduceau politic în recunoaşterea rolului Japoniei în Pacific şi, colectiv, posibilitatea transbordării unei părţi importante a flotei sale în Atlantic, lăsând în seama Japoniei şi Angliei grija apărării coloniilor engleze din Pacific.

Respectând procedura juridică internă pentru exprimarea consimţământului SUA faţă de Tratatul celor patru puteri, acesta a fost introdus spre adoptare Legislativului unde au apărut o serie de comentarii cu privire la modul de aplicare al acestuia, existând opinia că SUA nu trebuia să se angajeze cu forţe armate pentru respingerea unei agresiuni. Altfel spus, acordul se baza pe el însuşi şi respectarea sa nu avea nicio consecinţă, lăsând la latitudinea Congresului SUA de a decide asupra manierei de intervenţie de la caz la caz, în funcţie de situaţie.

Această manieră de abordare reflecta starea de spirit a americanilor de la momentul respectiv, Washingtonul considerând că avea legitimitatea de a avea poziţii diferite faţă de aplicarea sau neaplicarea unor clauze ale Tratatului, indiferent de consecinţele care aveau să decurgă din aceste reglementări. În termeni diplomatici, opinia americană faţă de un tratat şi respectarea sa se traducea în faptul că, un tratat nu trebuia să confere niciun drept de constrângere şi că dacă totuşi se considera necesară una, atunci acea constrângere trebuie negociată separat cu Congresul, în baza analizării fiecărui caz în parte.

Aşadar, americanii apreciau, în optica moralei wilsoniene, că opinia publică va pedepsi pe cei care violează înţelegerile sacre, denunţând caracterul immoral al unor astfel de încălcări.

Aceeaşi abordare o întâlnim şi în cazul pactului Briand-Kellogg, unde, deşi aclamat cu entuziasm şi semnat de peste 62 de naţiuni, care renunţaseră la război ca instrument de politică externă a naţiunii lor, americanii au refuzat elaborarea vreunui mecanism de aplicare al tratatului şi de impunere a acestuia.

38.3 Clauzele de constrângere în argumentaţia americană. Efectele acestora în politica externă a SUALogica argumentaţiilor care aveau să susţină această abordare era foarte interesantă. Americanii,

apăsând pedala principiilor morale, considerau că dacă Liga era constituită pentru identificarea agresorilor, iar opinia publică era cea care avea dreptul şi totodată obligaţia să-i pedepsească pe aceştia. Retoric vorbind suna foarte înălţător, dar nicidecum realist, întrucât spre exemplu, în statele totalitare opinia publică nu avea niciun cuvânt de spus, iar Mussolini, sau Hitler, sau Stalin nu puteau fi ţinuţi în frâu doar buna credinţă a popoarelor lor sau a opiniei publice internaţionale.

Un alt argument în favoarea abordării SUA faţă de impunerile unui tratat, pe cât de logic, pe atât de nerealist, era că forţa nu trebuia să fie folosită pentru obţinerea acordului unei părţi, întrucât tocmai recurgerea la forţă avea să demonetizeze realizările făcute în direcţia păcii, transformând în fapt un tratat într-o alianţă de tip militar, pe care opinia publică tocmai îşi propusese să o abolească. Mai mult chiar, după opinia americanilor, pactul Briand-Kellogg nu trebuia să includă o definiţie a agresiunii, sau a autoapărării, pe considerentul că nu putea fi formulată apriori nicio definiţie juridică cuprinzătoare, şi că, tocmai această omisiune ar face foarte dificilă demonstrarea nevinovăţiei de către agresor.

Aşadar, pactul Briand-Kellogg nu limita nici dreptul la autoapărare, nici pe cel derivat din aplicarea Doctrinei Monroe şi nici nu crea vreo obligaţie de sprijinire a victimelor agresiunii, în acest fel reuşindu-se performanţa de a elimina din prevederile pactului oricare dintre situaţiile previzibile.

Din cele menţionate se poate deduce de ce Statele Unite nu s-au angajat în apărarea Tratatului de la Versailles şi nici nu au aderat la Liga Naţiunilor, din moment ce respingeau alianţele şi formulau îndoieli asupra eficacităţii Ligii.

126

Aceste diferenţe majore de abordare între viziunea americană şi cea europeană au dus, în perioada interbelică, la scindarea statelor democratice în pro şi contra wilsonianismului. Statele Europei de Est, precum şi Franţa, speriate de experienţele Primului Război Mondial pe care naţiunea americană le trăiseră cel mult empatic, emoţional şi nicidecum concret, la nivelul impactului fizic, se simţeau ameninţate şi deloc protejate de conceptele securităţii colective, a arbitrajului internaţional sau definiţiile sale juridice date războiului şi păcii.

Pe de altă parte, celelalte state, precum Marea Britanie, care acceptaseră moştenirea wilsoniană, nu aveu nicio idee cum ar fi trebuit să funcţioneze politica lor externă în baza acestor principii. Singurul lucru cert pentru ele era că, Germania nu putea fi înfrântă niciodată fără ajutorul Americii.

Consecinţele celor două abordări în diplomaţia europeană, amestecul acesta de teamă şi de speranţă, a reuşit să adâncească percepţia emoţională faţă de America, care generase două certitudini. Franţa era decisă să nu acţioneze fără Marea Britanie, iar Anglia fără SUA.

O primă mostră de ineficienţă a Ligii Naţionale, atât de mult menţionată de SUA, o constituie episodul invadării Manciuriei de japonezi în 1931.

Pentru a dezaproba agresiunea Japoniei, SUA a introdus o sancţiune aprobată de Congres, care era numai a ei, care consta în nerecunoaşterea schimburilor teritoriale determinate prin forţă. Chiar dacă la început a fost considerată drept eschivare de la o intervenţie militară în apărarea Manciuriei, sancţiunea elaborată în 1932, a fost extrem de utilă ulterior, când în anul 1941 a fost invocată de Roosevelt în susţinerea cererii sale faţă de Japonia, de a-şi retrage trupele din Manciuria, ajutând decisiv la realizarea unei înţelegeri între aceste două state.

În perioada reocupării Renaniei de către Germania nazistă, în martie 1936, interesul naţional american ajunsese să fie definit juridic şi nu geopolitic. Astfel, în loc să fie interpretat drept o modificare a echilibrului militar în Europa şi, în consecinţă, deposedarea Europei de Est de un bastion de apărare în calea iminentei invazii naziste, analiştii americani au interpretat-o ca pe o dublă violare a tratatelor, cel de la Versailles şi cel de la Locarno, care evident că nu încălca nicio înţelegere a SUA cu vreuna din părţile implicate în acest demers.

39. Politica externă a lui Franklin Delano Roosevelt. Intrarea SUA în război.39.1 Demersuri ale lui Franklin Delano Roosevelt vizând pregătirea psihologică a poporului american pentru acceptarea intrării în cel de-al doilea Război Mondial.Roosevelt a sesizat derapajul de la simţul realităţii al unora dintre consilierii săi şi, după realegerea

sa din 1936, a început pas cu pas un amplu demers de educare a propriului său popor , de conştientizare a acestuia în legătură cu realităţile geopolitice şi, în consecinţă de convingerea naturii americane de a se lansa într-un nou război împotriva Germaniei.

Primul pas în demararea procesului educativ l-a constituit aşa-numitul „discurs al carantinei”, rostit de Roosevelt la Chicago, la 5 octombrie 1937, în care, într-o manieră metaforică, avea să avertizeze opinia publică americană cu privire la ameninţarea pe care o aşteaptă şi, în consecinţă, de măsurile pe care America era obligată să le ia pentru a se apăra de acest pericol.

Preşedintele American afirma că securitatea a 90% din populaţia globului este periclitată de cealaltă 10%, care ameninţă încălcarea tuturor normelor şi ordinii internaţionale. Compara apoi abordarea agresivă a celor 10%, cu o epidemie (de unde şi denumirea de discursul carantinei) a unei boli care începe să se răspândească şi pentru eradicarea ei statele cad la învoială şi îşi unesc eforturile pentru a ţine pacienţii în carantină, protejând în acest fel sănătatea comunităţii împotriva răspândirii bolii.

Fiind o primă încercare de schimbare a mentalităţii collective americane faţă de abordarea tradţională a politicii externe a ţării lor, Roosevelt a evitat să comunice în clar ce înţelege prin „carantină” şi cine erau „pacienţii”. O astfel de precizare ar fi venit în contradicţie cu legile neutralităţii pe care

127

Congresul le aprobase şi pe care Roosevelt tocmai le semnase. Chiar şi aşa, eliptic precum a fost rostit, discursul a stârnit o serie de discuţii şi întrebări din partea izolaţioniştilor care erau curioşi să afle care erau intenţiile preşedintelui care se puteau întrezări printre rânduri. Fără a nega atacurile presei, Roosevelt avea răspunsuri evazive păstrându-şi opţiunea pentru orice formă de securitate colectivă.

Astfel, Roosevelt în calitatea sa de om de stat avertiza asupra unui pericol iminent, iar în calitatea sa de om politic trebuia să asigure un echilibru, balansând între trei curente de opinie care se făceau auzite în rândul americanilor:cel care susţinea vocal teoria naţiunilor care sunt genetic iubitoare de pace, un grup care, excludea orice fel de sprijin pentru naţiunile agresate în cazul izbucnirii unui război, grup restrâns numeric şi grupul majoritar al celor care sprijinea litera şi spiritual legislaţiei privitoare la neutralitate.

Roosevelt marşa pe idea conştientizării propriului său popor că pericolul este mult mai mare în cazul menţinerii Americii în izolare, decât dacă aceasta şi-ar angrena toate forţele pentru a-l devia şi preîntâmpina, rezultate care nu puteau fi obţinute decât prin ieşirea din tradiţionala izolare americană.

Cu aceeaşi abilitate, Roosevelt a avut grijă să menţină sub control izbucnirea unui current proizolaţionist, împiedicând o tentativă a Camerei Reprezentanţilor de a vota un amendament constituţional prin care se cerea un referendum naţional pentru declaraţiile de război, cu excepţia celor care priveau invazii ale teritoriului SUA (1938).

În urma Anschluss-ului austriac, Roosevelt s-a menţinut într-o poziţie similară cu democraţiile europene, limitându-se la reacţii de formă. Apoi, în perioada crizei care a condus la Conferinţa de la München, preşedintele American a subliniat în repetate rânduri că ţara sa nu se va alătura niciunui front comun împotriva lui Hitler.

Momentul München se pare că a fost punctul de declanşare a demersurilor pe care Roosevelt avea să le întreprindă pentru apropierea Americii de Europa, pe care o gândea pe două paliere, mediati /politic şi fapt concret.

Astfel, schimbând registrul discursului său, Roosevelt a început să precizeze că America, deşi o ţară iubitoare de pace şi favorabilă procesului de dezarmare, nu va accepta ca să reducă efectivele şi fabricarea de armament atâta timp cât există alte state care se înarmează îngrijorător. Altfel spus, dacă nu există un curent general de dezarmare, atunci SUA avea să continue să se înarmeze.

Perseverent realizării idealului său de conştientizare a poporului american asupra pericolului care se întrevedea, în planul strategiei mediatice, preşedintele Roosvelt a întreprins demersurile necesare pentru a releva opiniei publice americane adevăratele intenţii ale lui Hitler şi Stalin. Astfel, în 1939, în discursul cu privire la Starea Naţiunii, preşedintele american a identificat ca naţiuni agresoare pe Italia, Germania şi Japonia. De asemenea, într-o manieră aluzivă la „discursul carantinei”, a arătat că o metodă cel puţin eficientă de a se opune războaielor, ar fi aceea de a uni întreaga opinie publică americană a cărei sentimente să fie transmise statelor agresoare.

În acelaşi registru mediac s-a situat poziţia SUA din 1939, după ocuparea Cehoslovaciei de trupele naziste, când Casa Albă a identificat, pentru prima oară, agresiunea împotriva ţărilor mai mici cu ameninţarea la adresa securităţii americane. În acest context, se observa că dacă generaţia anterioară americană şi-a îndreptat eforturile către elaborarea principiilor şi mecanismelor prin care America să poată coopera cu emisfera vestică, generaţia care avea să urmeze, trebuia să găsească metodele prin care Lumea Nouă să poată trăi în pace cu Lumea Veche.

Continuându-şi strategia de conştientizare a propriului popor cu privire la pericolul nazist, Roosevelt a adresat direct câte un mesaj lui Hitler şi Mussolini, prin care solicita acestora asigurări că nu vor ataca niciuna din cele 31 de popoare specificate.

Următorul pas al preşedintelui American a fost dea cere aceleaşi asigurări celor 31 de state, însă în sens invers, în legătură cu Germania şi Italia. Pentru a încununa efortul său pacifist, Roosevelt

128

s-a arătat dispus ca SUA să participle la orice conferinţă de dezarmare care avea ca scop destinderea încordărilor.

Deşi a fost luat în derâdere de cei doi dictatori, Roosevelt, care se aştepta la o asemenea reacţie a acestora, îşi atinsese din plin ţelul său, acela de a demonstra că ţările Axei aveau, într-adevăr, planuri agresive.Cerându-le asigurări doar lui Mussolini şi Hitler, Roosevelt îi stigmatizase de fapt pe cei doi dictatori, pe care i-a identificat în faţa poporului american,singura audienţă importantă pentru el,că ţările.

39.2 Demersuri în plan militar efectuate de Roosvelt pentru a pregăti intrarea Americii în cel de-al doilea Război Mondial Pe palierul demersurilor practice, preşedintele american a avut mai multe iniţiative, unele dintre

ele nefezabile, tocmai pentru că presupuneau un anumit nivel de secretizare, pe care America democratică nu-l putea menţine şi, odată dezvăluite intenţiile SUA de sprijinire a înarmării Angliei şi Franţei s-ar fi declanşat un întreg război mediatic, cu consecinţe foarte mari în planul relaţiilor diplomatice ale SUA.

Purtând o ofensivă simultană pe ambele paliere, în acelaşi an, 1939, în parallel cu lecţiile educative administrate propiului popor, Roosevelt a mai făcut un pas în apropierea militară de facto de Marea Britanie. Preşedintele american a stabilit un acord militar cu Londra, care a permis Angliei să-şi concentreze toate forţele în Atlantic, pentru ca SUA să îşi mute marea parte a flotei în Pacific, mişcare strategic prin care americanii îşi asumau responsabilitatea apărării posesiunilor britanice din Asia împotriva Japoniei.

Escaladarea tensiunilor din Europa şi invadarea Poloniei de către Germania, moment la care Anglia a declarat război acesteia din urmă, la 3 septembrie 1939, a marcat un alt moment important în politica externă americană, care a constat în modificarea rapidă a legilor neutralităţii pentru a putea fi invocată ca temei pentru sprijinul oferit de americani Angliei şi nu doar ei. Această decizie a fost luată la acel moment şi nu mai devreme, pentru că precedentul conflict militar chino-japonez nu se desfăşurase în baza unei declaraţii de război şi, pe de altă parte, americanii erau conştienţi că un embargo asupra armelor afecta mult mai mult China decât Japonia.

Pretextul folosit de Roosevelt pentru a revizui legile neutralităţii, era că acestea pot opera inechitabil şi injust, şi creează posibilitatea de a ajuta agresorul şi a refuza sprijinul solicitat de victimă. După o luptă politică asiduă şi după trei refuzuri consecutive ale legislativului American pe motivul apărării tradiţionalului izolaţionism, Roosevelt a reuşit să convingă clasa politică, care a acceptat cea de-a patra lege a neutralităţii prin care beligeranţii puteau cumpăra arme şi muniţie din SUA, cu condiţia de a cumpăra cu cash şi a le transporta cu vasele lor proprii sau cu unele neutre. Aşadar, legile neutralităţii au fost valabile atâta timp cât nu existase nicio situaţie faţă de care să existe neutralitate.

Momentul invaziei Franţei de către trupele germane, la 9 iunie 1940, a însemnat şi abandonarea formală a neutralităţii de către SUA, care şi-a anunţat intenţia de a se alătura Marii Britanii.Cu acest prilej, Roosevelt a declarat că SUA va extinde cu orice preţ ajutorul acordat oricărei ţări care se opunea Germaniei. Totodată, a declarat că va încuraja înarmarea Americii în vederea asigurării propriei apărări.

După prăbuşirea Franţei, preşedintele American a atras atenţia din ce în ce mai mult asupra ameninţării iminente la adresa securităţii SUA pe care o reprezintă nazismul şi, în acest context, a folosit prilejul pentru a-şi expune convingerile cu privire la importanţa pe care Marina Britanică o avea pentru securitatea emisferei vestice. Pentru SUA, Atlanticul avea aceeaşi relevanţă pe care Canalul Mânecii o avea pentru Marea Britanie şi, de aceea, considera că era vital ca oceanul să nu fie dominat de Hitler.

Această abordare i-a permis lui Roosevelt să facă un alt pas important în oficializarea intenţiilor sale de a face o alinţă cu Anglia, argumentând poporului american că America, pentru a evita o invazie

129

imediată şi direct de dincolo de ocean, trebuie să sprijine Marina Britanică în eforturile sale de a rezista agresiunii naziste, iar la nevoie să intre chiar şi în război alături de aceasta.

Această declaraţie a preşedintelui american venea după ce acesta, de facto, luase nişte măsuri pentru întărirea flotei britanice, desigur cu respectarea legilor neutralităţii. America vânduse Angliei, cincizeci de distrugătoare, aşa-zise casabile, în schimbul dreptului de a stabili baze militare americane în opt posesiuni ale Angliei, situată între Teranova şi America Latină. În fapt, era o încălcare clară a neutralităţii, pentru că afacerea era net în defavoarea Americii, distrugătoarele fiind cu mult mai importante decât bazele solicitate, care, de altfel, în mare măsură le dublau pe unele deja existente.

Oricum ar fi fost, afacerea era încheiată la sugestia unui jurist respectabil, procurorul general al SUA, iar Roosevelt nu a solicitat aprobarea Congresului şi nici modificarea legilor neutralităţi pentru acest schimb: distrugătoare contra baze.

Concomitent cu aceste metode ingenioase de abordare, Roosevelt a determinat Congresul să introducă serviciul militar obligatoriu, începând cu 1941. De asemenea, a revizuit cea de-a patra lege a neutralităţii, aceea prin care materialele de război americane nu puteau fi cumpărate decât cu cash şi a găsit o altă soluţie ingenioasă prin care, aşa cum anticipa părintele politicii externe americane, avea să devină „arsenalul democraţiei”. Astfel, America a inventat instrumental legal pentru a materializa acest deziderat care a constat în legea de „împrumut-închiriere” a armamentului, care acorda preşedintelui puterea discreţionarăde a împrumuta, vinde, concesiona, a da în schimb, în orice condiţii considera potrivit, orice articol militar defensiv, guvernului oricărui stat, pentru apărarea acestuia, dacă securitatea statului respecticv era considerată de preşedinte a fi importantă pentru apărarea SUA.

În acelaşi timp, şefii de stat major, anticipând evenimentele şi inevitabil aprobarea SUA de a intra în război, au început întâlnirile periodice şi ori de câte ori era nevoie pentru organizarea resurselor de care SUA ar fi avut nevoie, elaborând totodată planuri strategice pentru timpul la care America avea să se afle în război.

Hitler depăşise orice limită a moralităţii, astfel încât un război împotriva sa echivala cu o bătălie între bine şi rău.

În plan geostrategic SUA a acţionat pentru asigurarea flancului de apărare cât mai bine cu putinţă şi, totodată de a construi un mecanism strategic care să îi permită o reacţie cât mai rapidă şi mai eficientă. În acest sens, a obţinut acordul Danemarcei pentru ca trupele americane să fie staţionate pe teritoriul Groenlandei. Acest demers a putut fi realizat prin riscurile personale pe care şi le-a asumat diplomatul danez la Washington, cel care a semnat acordul, pentru că Danemarca se afla sub ocupaţie germană şi nu exista un guvern danez în exil.

De asemenea, Anglia a fost informată că din acel moment al stabilirii trupelor americane în Groenlanda, navele de război americane aveau consemn să patruleze în Atlanticul de Nord, la vest de Islanda, acoperind astfel aproximativ două treimi din întregul ocean, având ca principală misiune să localizeze poziţia vaselor sau avioanelor agresoare în zona de patrulare americană, pe care trebuia să o comunice marinei militare britanice.

La scurt timp după aceasta, aproximativ trei luni, trupele americane le-au înlocuit pe cele britanice în Islanda, la propunerea guvernului lor, aceasta fiind şi ea tot posesiune daneză.

Astfel ţesut sistemul de alianţe, preşedintele american, fără consultarea Congresului, a stabilit că regiunea dintre cele două posesiuni daneze şi America de Nord, reprezintă sistemul defensiv al emisferei vestice.

39.3 Fundamentarea ideologică care a stat la baza argumentării intrării SUA în cel de-al Doilea Război Mondial.

130

Este foarte important în planul cristalizării axiomelor de politică externă ale SUA să se menţioneze că, la acel moment, în ianuarie 1941, Roosevelt a formulat obiectivele SUA în Cele Patru Libertăţi: libertatea de exprimare, libertatea credinţei, libertatea de a nu suferi de sărăcie şi libertatea de a nu suferi de frică. Acestea depăşeau cu mult obiectivele wilsoniene din Primul Război Mondial. Nici măcar Wilson nu formulase ca obiectiv al războiului o chestiune socială de genul libertăţii de a nu suferi de sărăcie.

Pe de altă parte, mentalul colectiv american era pregătit deja să accepte decretarea stării de urgenţă în SUA, pe care Roosevelt a efectuat-o la 27 martie 1941, când a reafirmat devotamentul Americii faţă de progresul social şi economic şi a Celor Patru Libertăţi.

Astfel, Roosevelt a folosit aceeaşi tactică pe care o utilizase şi Wilson, speculând calităţile şi psihologia propriului popor, despre care era convins că nu ar fi acceptat niciodată o implicare americană în război şi nici nu ar fi putut să-l motiveze pentru a sprijini pregătirile dacă nu ar fi perceput ameninţarea la adresa propriei lor securităţi.

La acest moment, Roosevelt putea controla foarte bine Atlanticul, asigurându-şi toate pârghiile pentru apărarea Securităţii americane, însă SUA, prin obiectivele de război formulate de preşedintele său, era clar că viza nu doar realizarea securităţii naţionale, ci crearea unei noi ordini mondiale postbelice. În aceste circumstanţe, Roosevelt şi Churchill au semnat o declaraţie comună, deloc tradiţională pentru cazuri de război, prin care se angajau la realizarea unui proiect al lumii cu totul nouă care avea să fie clădită postbelic, pornind de la valorile enunţate de americani.

Această declaraţie a fost cunoscută în istorie sub numele de Carta Atlanticului , şi proclama un set de „principii comune” pe care, cei doi lideri anglo-saxoni le aşezau la baza construcţiei unui viitor mai bun al omenirii. Aceste principii erau în esenţă o dezvoltare a Celor Patru Libertăţi formulate de Roosevelt, la care se adăuga asigurarea unui acest egal la materii prime şi conjugarea eforturilor tuturor statelor pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în toată lumea.

De asemenea, Carta Atlanticului abordase tematica securităţii în parametrii wilsonieni fără nicio conotaţie geopolitică, precizând că după înfrângerea nazismului, naţiunile vor renunţa pentru totdeauna la război ca instrument de soluţionarea disputelor dintre ele. De asemenea, se preciza că popoarele agresive aveau să fie dezarmate şi menţinute aşa, în timp ce pentru celelalte, se accepta un nivel al înarmării redus, fără nicio specificare la sistemul echilibrat de puteri. În acelaşi set de principii mai intrau şi soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor şi autodeterminarea care avea să constituie piatra unghiulară a construcţiei noii ordini mondiale.

Factologic, intrarea Americii în beligeranţă a avut loc în 1 septembrie 1941, determinată fiind de scufundarea unui crucişător american de patrulare care, avea misiunea de a informa Marea Britanie asupra poziţiilor submarine germane, chiar în timpul în care acesta semnala aviaţiei britanice poziţia submarinului. Roosevelt a dat atunci ordinul de scufundare pe loc a oricărui submarin nazist sau italian aflat în raza de patrulare a marinei americane.

Pasul decisiv a fost făcut de SUA atunci când Japonia a invadat Indochina, în iulie 1941. America a răspuns acestei provocări, luând o serie de măsuri, cum ar fi, abrogarea tratatului comercial cu Japonia, interzicerea vânzării de deşeuri metalice către aceasta şi încurajarea guvernului olandez din exil pentru a stopa exporturile olandeze de petrol din Indochina (Indiile de Est olandeze) către Japonia. În replică, urmând modelul războiului ruso-japonez, Japonia s-a lansat într-un atac-surpriză asupra bazei americane de la Pearl Harbor şi a distrus o bună parte din flota americană din Pacific. Consecinţa firească a Pactului Tripartit, şi, totodată, providenţială pentru soarta războiului, a fost declaraţia de război pe care Germania a lansat-o SUA, la 11 decembrie 1941, oferindu-i marea şansă lui Roosevelt de a-şi legitima decizia ulterioară prin care a concentrat eforturile de război americane asupra principiului său duşman, Hitler.

131

Intrarea în război a Americii a reprezentat încununarea întregului erfort diplomatic al preşedintelui american, atât în plan intern, cât şi internaţional. În mai puţin de trei ani, poporul american fusese convins de Roosevelt de necesităţile implicării SUA în cel de-al Doilea Război Mondial, procentul celor care considerau păstrarea păcii americane mai important decât înfrângerea naziştilor, a scăzut semnificaţia de la 64% la doar 32% cât era înainte de atacul de la Pearl Harbor.

Se cuvenea a se sublinia faptul că, Roosevelt era mai înclinat către menţinerea păcii decât spre înfrângerea naziştilor, însă evoluţia evenimentelor a demonstrat clar că, fără intervenţia Americii, Germania nazistă nu avea cum să fie înfrântă. Astfel, dacă Japonia şi-ar fi direcţionat atacul doar asupra Asiei de Sud-Est, iar Hitler nu ar fi declarat război SUA, misiunea lui Roosevelt ar fi fost însă mult mai dificilă.

132