An3 Politica Comer CIA La Externa

OCTAVIAN GH. BOTEZ

PPOOLLIITTIICCAA CCOOMMEERRCCIIAALLĂĂ EEXXTTEERRNNĂĂ

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOTEZ, OCTAVIAN GH. Politica comercială externă / Octavian Gh. Botez – Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti; Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 160 p; 23,5 cm Bibliogr. ISBN: 978-973-725-752-9 339.5 (498+100)(075.8)

Coperta I: Palatul Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Geneva (Elveţia), gazdă a numeroase

conferinţe ministeriale, runde de negocieri comerciale multilaterale şi reuniuni importante ale GATT, OMC şi UNCTAD.

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ

Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 22.01.2007; Coli tipar: 10 Format: 16 / 70 x 100

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected] Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Prof. univ. dr. OCTAVIAN GH. BOTEZ

PPOOLLIITTIICCAA CCOOMMEERRCCIIAALLĂĂ

EEXXTTEERRNNĂĂ

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007



155

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………... 5

Partea I

OBIECTIVELE, COMPONENTELE ŞI INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE EXTERNE

1. Conceptul, definirea şi principalele funcţii ale politicii comerciale externe …… 9 2. Obiectivele şi principiile politicii comerciale externe ………………………….. 13 3. Tipologia politicilor comerciale externe ……………………………………….. 15 4. Globalizarea, investiţiile străine directe şi politica comercială externă ………... 19 5. Componentele politicii comerciale externe ……………………………………. 21 6. Politica comercială tarifară şi instrumentele sale ……………………………… 25

6.1. Taxele vamale ……………………………………………………………... 26 6.2. Tarifele vamale ……………………………………………………………. 30 6.3. Teritoriul vamal …………………………………………………………… 34 6.4. Regimuri vamale definitive şi suspensive ………………………………… 36

7. Politica comercială externă netarifară şi diversitatea instrumentelor sale ……... 39 7.1. Limitarea cantitativă a importurilor ……………………………………….. 41

7.1.1. Interdicţiile (prohibiţiile) la import ………………………………… 41 7.1.2. Contingentarea importului …………………………………………. 42 7.1.3. Licenţele (autorizaţiile) de import şi de export …………………….. 42 7.1.4. Limitările „voluntare” la export (autolimitările) …………………… 43 7.1.5. Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor ………... 43

7.2. Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor ……………….. 44 7.2.1. Prelevările variabile la import ……………………………………… 44 7.2.2. Preţurile minime şi preţurile maxime la import ……………………. 45 7.2.3. Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal …………………. 45 7.2.4. Taxele de retorsiune ………………………………………………… 46 7.2.5. Depozitele (depunerile) prealabile la bancă în valută la import …… 46

7.3. Bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi vamale şi administrative …………………………………………………………...

47

7.3.1. Evaluarea mărfii în vamă …………………………………………... 47 7.3.2. Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import …………… 47

7.4. Bariere netarifare derivate din participarea statului la activităţile comerciale …………………………………………………………………

48

7.4.1. Achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică) …………………. 48 7.4.2. Comerţul de stat ……………………………………………………. 48


156

7.5. Bariere netarifare izvorâte din standardele tehnice şi de calitate aplicate produselor importate ………………………………………………………

48

7.5.1. Normele sanitare şi fitosanitare ……………………………………. 48 7.5.2. Normele de securitate în utilizarea produselor …………………….. 49 7.5.3. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea ………………. 49

8. Politica comercială externă promoţională şi de stimulare a exportului de mărfuri şi instrumentele sale ……………………………………………………………

52

8.1. Experienţa internaţională în domeniul promovării şi stimulării exportului …… 55 8.2. Politica comercială externă promoţională a exportului …………………… 63 8.3. Politica comercială externă de stimulare a exportului …………………….. 64

8.3.1. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară …………….. 64 8.3.2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală ………………. 65 8.3.3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară …… 66 8.3.4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară ……………... 67

9. Acordurile comerciale bilaterale – importantă componentă a politicii comerciale externe ………………………………………………………………………….

69

Îndrumar de autoverificare ……………………………………………………….. 73 Bibliografie ………………………………………………………………………... 76

Partea a II-a

ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ ÎN DOMENIUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Multilateralismul în politica comercială externă ……………………………….. 79 2. GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ …………………………….. 80 3. Primele runde de negocieri comerciale multilaterale în cadrul GATT ………… 83 4. Negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT – Runda Tokyo şi Runda Uruguay ………………………………………………………………………...

87

4.1. Runda Tokio – amploarea negocierilor şi rezultatele obţinute ……………. 87 4.2. Runda Uruguay – cea mai complexă şi îndelungată rundă GATT ………... 92

5. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) …………………………………… 97 6. Conferinţele ministeriale ale OMC, după Runda Uruguay …………………….. 122 7. UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare ……….. 131 8. Politici comerciale regionale …………………………………………………… 145

8.1. Evoluţia conceptului şi a dimensiunilor integrării economice …………….. 145 8.2. Politica comercială externă a Uniunii Europene …………………………... 147

Îndrumar de autoverificare ……………………………………………………….. 152 Bibliografie ………………………………………………………………………... 154


157

SUMMARY

Introduction ……………………………………………………………………….. 5

Part I

THE OBJECTIVES, COMPONENTS AND INSTRUMENTS OF THE FOREIGN TRADE POLICY

1. Concept, definition and main functions of the foreign trade policy ……………. 9 2. The objectives and the principles of the foreign trade policy ………………….. 13 3. The typology of the foreign trade policy ……………………………………….. 15 4. Globalization, foreign direct investments and foreign trade policy ……………. 19 5. The components of the foreign trade policy ……………………………………. 21 6. The customs foreign trade policy and its instruments ………………………….. 25

6.1. Customs taxes ……………………………………………………………... 26 6.2. Customs tariffs …………………………………………………………….. 30 6.3. Customs territory ………………………………………………………….. 34 6.4. Final suspension custom systems …………………………………………. 36

7. Non-customs foreign trade policy of states and the diversity of its instruments …… 39 7.1. Import quotas ……………………………………………………………… 41

7.1.1. Import prohibitions ………………………………………………… 41 7.1.2. Import quoting ……………………………………………………... 42 7.1.3. Import and export licencing ………………………………………... 42 7.1.4. Self-imposed export restrictions …………………………………… 43 7.1.5. Agreements on product ordered trading …………………………… 43

7.2. Import indirect limitations through prices ………………………………… 44 7.2.1. Import variable sampling …………………………………………... 45 7.2.2. Minimal and maximal import prices ……………………………….. 45 7.2.3. Indirect customs duties and other fiscal taxes ……………………… 46 7.2.4. Countervailing customs duties ……………………………………… 46 7.2.5. Advance currency deposits ………………………………………… 46

7.3. Non-tariff barriers on limiting imports by customs and administrative procedures …………………………………………………………………

47

7.3.1. Customs goods assessment ………………………………………… 47 7.3.2. Additional documents and regulations required on import ………… 47

7.4. Non-tariff barriers resulted from the state’s involvement in trading activities …………………………………………………………………...

48

7.4.1. Governmental purchasing (for the public market) …………………. 48 7.4.2. State trade …………………………………………………………... 48

7.5. Non-tariff barriers resulted from technical and quality standards applied to imported goods ……………………………………………………………

48

7.5.1. Sanitary and phyto-sanitary regulations ……………………………. 48 Universitatea SPIRU HARET

158

7.5.2. Security product regulations ……………………………………….. 49 7.5.3. Packaging, marking and labelling regulations ……………………... 49

8. State goods export - promotional and stimulating foreign trade policy and its instruments ……………………………………………………………………..

52

8.1. International experience in promoting and stimulating export policy …….. 55 8.2. Export-promoting foreign trade policy ……………………………………. 63 8.3. Export-stimulating foreign trade policy …………………………………… 64

8.3.1. Budgetary export-stimulating measures …………………………… 64 8.3.2. Fiscal export-stimulating measures ………………………………… 65 8.3.3. Financial and banking export-stimulating measures ……………….. 66 8.3.4. Currency export-stimulating measures …………………………….. 67

9. Bilateral trade agreements – major component of the state foreign trade policy …... 69

Self evaluation …………………………………………………………………….. 73 Bibliography ………………………………………………………………………. 76

Part II

INTERNATIONAL AND REGIONAL ORGANISATIONS REGARDING THE WORLD TRADE

1. Multilateralism in state foreign trade policy …………………………………… 79 2. GATT – General Agreement on Tariffs and Trade …………………………….. 80 3. First rounds of negotiations within GATT ……………………………………... 83 4. The most important multilateral trade negotiations within GATT – Tokyo Round and Uruguay Round …………………………………………………….

87

4.1. The Tokyo Round – the importance of the negociations and the results obtained …………………………………………………………………….

87

4.2. The Uruguay Round – the longest and the most complex GATT Round ….. 92 5. World Trade Organisation (WTO) ……………………………………………... 97 6. WTO Ministerial Conferences after Uruguay Round …………………………. 122 7. UNCTAD – United Nations Conference on Trade and Development …………. 130 8. Regional trade policies …………………………………………………………. 145

8.1. The evolution of the concept and dimenssions of the economic integration ….. 145 8.2. The foreign trade policy of the European Union ………………………….. 147

Self evaluation …………………………………………………………………….. 152 Bibliography ………………………………………………………………………. 154


159

SOMMAIRE

Introduction ………………………………………………………………………. 5

I-ère partie

LA POLITIQUE COMMERCIALE EXTÉRIEURE

1. Le concept, la définition et les principales fonctions de la politique commerciale extérieure ………………………………………………………………………

9

2. Les objectifs et les principes de la politique commerciale extérieure .…………. 13 3. La typologie des politiques commerciales extérieures …………………………. 15 4. La globalisation, les investissement étrangers directs et la politique commerciale extérieure ………………………………………………………...

19

5. La dynamique des componentes de la politique commerciale extérieure ……… 21 6. La politique commerciale extérieure tarifaire (douanière) des Etats et les instruments utilisés ……………………………………………………………..

25

6.1. Les droits de douane ………………………………………………………. 26 6.2. Les tarifs douaniers ………………………………………………………... 30 6.3. Le territoire douanier ……………………………………………………… 34 6.4. Les régimes douaniers définitifs et suspensifs …………………………….. 36

7. La politique commerciale extérieure non-tariffaire des Etats et la diversification des instruments utilisés …………………………………………………………

39

7.1. La limitation quantitative des importations ……………………………….. 41 7.1.1. Les interdictions (prohibitions) à l’importation ……………………. 41 7.1.2. L’action de contingenter l’importation …………………………….. 42 7.1.3. Les licences (les autorisations) à l’importation et à l’exportation …. 42 7.1.4. Les limitations „volontaires” à l’exportation (les autolimitations à l’exportation) ……………………………………………………….

43

7.2. Les limitations indirectes aux importations par le mécanisme des prix …... 43 7.2.1. Les prélevements variables à l’importation ………………………... 44 7.2.2. Les prix minims et les prix maximums à l’importation ……………. 45 7.2.3. Les impôts indirects et les taxes ayant character fiscal …………….. 45 7.2.4. Les taxes de rétorsion ……………………………………………….. 46 7.2.5. Les dépôts préalables en dévises à l’importation …………………... 46

7.3. Les barrières non tarifaires concernant la limitation des importations par les formalités douanières et administratives ………………………………

47

7.3.1. L’évaluation de la marchandise en douane ………………………… 47 7.3.2. Les documents et les formalités supplémentaires éxigés à l’importation ……………………………………………………….

47


160

7.4. Les barrières qui dérivent de la participation de l’Etat aux activités commerciales ……………………………………………………………...

48

7.4.1. Les achats gouvernamentaux (pour le marché publique) ………….. 48 7.4.2. Le commerce d’Etat ………………………………………………... 48

7.5. Les barrières non tarifaires qui proviennent de standards techniques et de qualité appliqués aux produits importés …………………………………..

48

7.5.1. Les normes sanitaires et phitosanitaires ……………………………. 48 7.5.2. Les normes de sécurité utilisées pour les produits …………………. 49 7.5.3. Les normes concernant l’embalage, le marquage et l’étiquettage …. 49

8. La politique commerciale extérieure promotionelle et de stimulation de l’exportation de marchandises des Etats et ses instruments ……………………

52

8.1. L’experience internationale dans le domaine de promotion et stimulation de l’export …………………………………………………………………….

55

8.2. La politique commerciale extérieure promotionelle de l’exportation …….. 63 8.3. La politique commerciale extérieure pour stimuler l’exportation ………… 64

8.3.1. Les mesures de stimulation des exportations de nature budgetaire ….. 64 8.3.2. Les mesures de stimulation des exportations de nature fiscale …….. 65 8.3.3. Les mesures de stimulation des exportations de nature financière-banquaire ……………………………………………….

66

8.3.4. Les mesures de stimulation des exportations de nature valutaire …... 67 9. Les accords commerciaux bilatéraux – importante componente de la politique commerciale extérieure des Etats ………………………………………………

69

Glossaire d’autovérification ………………………………………………………. 73 Bibliographie ……………………………………………………………………... 76

II-ème partie

ORGANISATIONS À VOCATION UNIVERSELLE ET REGIONALE DANS LE DOMAINE DU COMMERCE INTERNATIONAL

1. Le multilatéralisme dans la politíque commercialle extérieure ………………… 79 2. Accord Général sur les Tarifs Douaniers et le Commerce (GATT) ……………. 80 3. Les prémiers cycles de négociations commercialles dans le cadre du GATT …. 83 4. Les plus importantes négociations commercialles multilatérales dans le cadre du GATT – Le cycle Tokyo et le cycle Uruguay ………………………………

87

4.1. Le cycle Tokyo – l’ampleur des negociations et les resultats obtenus …….. 87 4.2. Le cycle Uruguay – le cycle le plus long et le plus complexe de GATT ….. 92

5. Organization Mondiale du Commerce (OMC) ………………………………… 97 6. Les Conférences ministérielles de l’OMC après le cycle Uruguay …………….. 122 7. Conférence des Nations Unies pour le Commerce et Développement – UNCTAD …. 130 8. Les politiques commercialles régionales ………………………………………… 145

8.1. L’évolution du concept et des dimensions de l’intégration économique ….. 145 8.2. La politique commerciale extérieure de l’Union Europeéne ………………... 147

Glossaire d’autovérification ………………………………………………………. 152 Bibliographie ……………………………………………………………………... 154


5

INTRODUCERE

Procesul de pregătire a studenţilor în vederea obţinerii unei specializări

cuprinde câteva zeci de discipline. Fiecare disciplină îşi are rolul său în formarea viitorilor absolvenţi în concordanţă cu standardele naţionale şi internaţionale necesare succesului în profesia aleasă. Întrucât trăim într-o epocă a integrării regionale şi a globalizării, când mişcarea forţei de muncă, alături de cea a bunurilor, serviciilor şi capitalului, se manifestă tot mai pregnant, studenţii, în general, trebuie să acorde o atenţie din ce în ce mai mare disciplinelor cu deschidere internaţională şi mai ales celor strict legate de relaţiile economice şi politice.

În acest context se înscrie şi Cursul Comerţ Internaţional şi Politici Comerciale, care completează zestrea de cunoştinţe a studenţilor cu elementele necesare unui domeniu de practică, ştiinţă şi cultură economică de cea mai mare importanţă pentru activităţile pe care aceştia le vor desfăşura la nivel micro, mezo şi macroeconomic, precum şi la nivel european şi mondial.

Termenii specifici acestei discipline vin să consolideze şi să lărgească orizontul problematicii privind efectuarea în condiţii de eficienţă a operaţiunilor de export, import şi tranzit. Iar însuşirea tehnologiei de analiză a comerţului mondial şi a comerţului statelor şi grupelor de state, inclusiv al României, contribuie la înţelegerea mai bună a evoluţiilor ce au avut şi au loc.

Politica comercială externă, care reprezintă materia predată pe parcursul unui semestru şi care face obiectul cărţii de faţă, urmăreşte să asigure cunoaşterea temeinică atât a conceptelor şi teoriilor de politică comercială externă, cât şi, mai ales, a instrumentelor folosite de state, fie pentru a se apăra de concurenţa neloială a bunurilor şi serviciilor străine, fie pentru a încuraja exporturile proprii pe pieţele externe ale lumii. Căci, de ştiinţa şi, uneori, de arta utilizării acestor instrumente, de modul de articulare a lor în practică depinde contribuţia benefică a comerţului exterior al unei ţări la dezvoltarea sa economică de ansamblu, dar şi la creşterea veniturilor fiecărei firme de producţie, servicii, export, import sau ale unor instituţii.

A şti să lucrezi cu tariful vamal de import al României şi al altor state şi grupe de state, să te foloseşti de instrumentele de promovare şi stimulare a exportului sau, după caz, de măsurile de frânare a importurilor care produc o concurenţă neloială bunurilor şi serviciilor româneşti constituie elemente importante de apreciere a profesionalismului tinerilor absolvenţi, la nivel de întreprinderi, firme şi instituţii ale administraţiei locale şi guvernamentale, precum


6

şi de reprezentanţe străine sau mixte din ţară, din spaţiul european sau de pe alte continente.

În literatura de specialitate, acest curs poartă denumiri precum: Politici comerciale contemporane, iar uneori Politici economice internaţionale. Opinăm, însă, pentru denumirea de Politica comercială externă, în scopul de a marca distincţia dintre această politică, ce vizează componenta externă a comerţului unei ţări, şi politica comercială internă, cu obiective, reglementări, instrumente şi instituţii specifice desfăşurării comerţului de bunuri şi servicii în interiorul unei ţări.

Ţinem să aducem mulţumirile noastre reputatului expert, cu experienţă de aproape jumătate de secol în domeniul politicii comerciale externe româneşti, dr. Victor Aldea, care a avut bunăvoinţa de a citi cu atenţie această lucrare şi de a face autorului ei recomandări pertinente, precum şi lector univ. dr. Mădălina Militaru pentru contribuţia la realizarea noii ediţii a acestei lucrări.


7

PARTEA I OBIECTIVELE, COMPONENTELE ŞI

INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE EXTERNE


8 Universitatea SPIRU HARET

9

1. CONCEPTUL, DEFINIREA ŞI PRINCIPALELE FUNCŢII ALE POLITICII COMERCIALE EXTERNE

Aşa cum am putut constata din studierea problematicii cursului Comerţul

internaţional şi comerţul exterior al României, schimburile comerciale cu alte ţări au însemnat, totdeauna, o posibilitate deosebită de câştig, de obicei mult mai mare decât cel obţinut din activitatea de producţie. Aceasta şi face ca statele să promoveze o politică comercială externă de natură să adopte măsuri în funcţie de modul de evoluţie a exportului, a importului, a soldului balanţei comerciale, a preţurilor externe etc. Pentru a reuşi în acest demers, statele întreprind acţiuni de o mare diversitate şi complexitate, care se doresc a fi coerente, articulate, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile şi eficiente în plan economic, social, ecologic.

În fapt, politica comercială externă constituie un subsistem de bază atât al politicii economice generale (figura nr. 1), cât şi al politicii externe (figura nr. 2). Prin schimburile comerciale, prin colaborarea economică internaţională, se dă conţinut material relaţiilor diplomatice între state, întărindu-se prietenia dintre acestea. De aceea, important în cadrul politicii comerciale externe a unui stat este ca, prin măsu-rile luate cu privire la creşterea sau restrângerea schimburilor comerciale, pornind de la interesele naţionale proprii, acestea să afecteze cât mai puţin, direct sau indirect, interesele altor ţări. Asigurarea şi respectarea unui anumit echilibru între interesele naţionale şi cele internaţionale în politica comercială externă rămân mereu un dezi-derat major.

Conceptul de politică comercială externă a evoluat în timp, ţinând seama de mutaţiile care au avut loc, pe de o parte, în gândirea şi practica economică a fiecărui stat, aflat în stadii diferite de dezvoltare, iar pe de altă parte, datorită tendinţei pronunţate de armonizare a politicilor comerciale externe ale statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale de profil, cu vocaţie mondială, regională sau subregională, create în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Deoarece politica economică şi politica externă sunt atribute ale suveranităţii oricărui stat independent, este firesc ca şi politica comercială externă, parte compo-nentă a celor două politici, să aibă aceeaşi trăsătură comună de suveranitate1.

1 În documentata lucrare Liberul schimb şi protecţionismul, Editura Fundaţiei România de

Mâine, 2002, p. 10, autorul acesteia, conf. univ. dr. Eugen Gheorghiţă, atrage atenţia asupra unei opinii de o deosebită relevanţă, valabilă şi în zilele noastre: „Faptul că ţările mici depind din punct de vedere economic şi politic de cele puternice înseamnă că determinantele decisive ale politicilor lor se află în afara propriilor lor frontiere” (Barrington Moore Jr., Social Origins of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Boston, Beacon, 1967, pag. XIII).


10

Figura nr. 1. Componente ale politicii economice generale Aderarea unor state la grupări regionale integraţioniste a condus, însă, şi la

acordarea unor prerogative, în materie de politică comercială externă, acestor grupări. Într-un sens larg, prin politică comercială externă se înţelege totalitatea

reglementărilor adoptate de către stat, respectiv cele cu caracter juridic, adminis-trativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar valutar ş.a. în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină2.

Este necesar să subliniem şi dimensiunea interdisciplinară a politicii comer-ciale externe, aceasta lărgindu-şi tot mai mult aria reglementărilor pe care statul le legiferează şi pentru alte domenii decât cel al schimburilor cu bunuri, în ce priveşte regimul tarifar (vamal), netarifar şi promoţional şi de stimulare a exportului. Este vorba de schimburile de servicii comerciale, de aspectele comerciale legate de dreptul de proprietate intelectuală şi, mai recent, de măsurile investiţionale legate de comerţ ş.a.

2 Nicolae Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale contem-porane, vol. 1, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, p. 102.


11

Figura nr. 2. Locul politicii comerciale în politica economică şi în politica externă

În acest context, se observă că definirea politicii comerciale externe are un

caracter dinamic; este necesar ca aceasta să corespundă realităţilor naţionale şi internaţionale, aflate mereu în transformare, într-o lume în care fenomenele şi evenimentele se întrepătrund şi se intercondiţionează, impunând aplicarea de soluţii adecvate, în raport cu procesele de integrare a statelor în grupări regionale sau cu procesul de globalizare, precum şi cu rolul crescând al societăţilor transnaţionale în comerţul internaţional.

Ar mai trebui evidenţiat şi faptul că există o strânsă relaţie între politica comercială externă şi strategiile marketingului internaţional al firmelor comerciale (figura nr. 3). Căci o firmă poate să fie competitivă pe toate planurile, inclusiv în ceea ce priveşte logistica, iar modalităţile de plată oferite să fie avantajoase pentru cumpărătorul străin, dar dacă, prin politica comercială externă a statului exportator, nu s-au încheiat aranjamente cu statul importator pentru ca mărfurile sale să benefi-cieze de un regim comercial fără restricţii, avantajele menţionate nu au, practic, nici un efect. Cu alte cuvinte, oricât de performante ar fi criteriile de calitate, preţ, reclamă, modalităţi de plată pentru o marfă, lipsa accesului pe piaţa externă anulea-ză toate celelalte elemente de competitivitate la export3.

3 O importantă contribuţie la definirea conceptului de competitivitate de export a

adus-o, încă în urmă cu peste un deceniu, prof. univ. dr. Constantin Moisuc (a se vedea Comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, partea I, 1988, p. 223).


12

Figura nr. 3. Importanţa politicii comerciale externe în relaţia cu marketingul internaţional

De o deosebită importanţă în politica comercială a statelor sunt funcţiile

acesteia. În literatura de specialitate, principalele funcţii ale politicii comerciale externe sunt sintetizate astfel4:

– extinderea schimburilor comerciale externe, cu accent pe dezvoltarea şi diversificarea exporturilor, în condiţii de eficienţă;

– luarea unor măsuri de apărare pe linie de import faţă de concurenţa agresivă a bunurilor şi serviciilor provenite din străinătate care împiedică sau falimentează producţia internă;

– asigurarea unui echilibru al balanţei comerciale (eventual, chiar cu existenţa unor solduri excedentare dinamice), ceea ce are efecte benefice în ce priveşte contul curent al balanţei de plăţi externe şi stabilitatea cursului de schimb valutar al monedei naţionale.

4 Nicolae Sută (coordonator), op.cit. , p.102.

TRANSPORTURI şi EXPEDIŢII INTERNAŢIONALE


13

2. OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE POLITICII COMERCIALE EXTERNE

În ce priveşte obiectivele politicii comerciale externe, în primul rând, avem

în vedere rolul important al comerţului exterior şi al relaţiilor economice externe, în ansamblul lor, ca factor al creşterii şi dezvoltării economice a statelor. În al doilea rând, ţinând seama de caracterul unitar al politicii economice a unui stat sau altul, obiectivele politicii comerciale externe – ca parte a întregului – reflectă obiectivele generale ale politicii economice a statului respectiv. În al treilea rând, obiectivele politicii comerciale externe urmăresc, prin măsurile şi instrumentele utilizate, atât apărarea de concurenţa străină, cât şi dezvoltarea unor sectoare economice pe plan intern, concomitent cu crearea unor condiţii de acces cât mai larg şi avantajos al bunurilor şi serviciilor comerciale ale statului respectiv pe pieţele externe. În al patrulea rând, obiectivele politicii comerciale externe se modifică în funcţie de nivelul şi etapa de dezvoltare a statului şi de strategiile corespunzătoare diferitelor stadii ale dezvoltării, precum şi în funcţie de condiţiile conjuncturale atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. În al cincilea rând, politica comercială externă trebuie să ia în considerare cadrul general de reglementare a schimburilor de bunuri şi servicii pe pieţele externe, convenit în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie mondială sau regională, îndeosebi compatibilitatea cu grupările integraţioniste la care statul respectiv urmează să adere, sau unde el are deja calitatea de membru cu drepturi depline.

Din punct de vedere al orizontului de timp avut în vedere, obiectivele politicii comerciale externe a unui stat pot fi pe termen lung, pe termen mediu şi pe termen scurt. Semnificativ este faptul că aceste obiective pot să difere sensibil de la un stat la altul, în funcţie de comandamentele majore urmărite de acesta, respectiv:

– majorarea substanţială a producţiei de export şi a exportului propriu-zis; – încurajarea selectivă a exportului unor anumite grupe de produse, pentru

diversificarea vânzărilor în străinătate de bunuri cu valoare adăugată sporită şi cu productivitate a muncii ridicată;

– stimularea schimburilor comerciale cu anumite ţări şi zone geografice, în vederea îmbunătăţirii sensibile a raportului de schimb, prin creşterea puterii de cumpărare a exporturilor;

– protejarea economiei naţionale de concurenţa externă; – echilibrarea soldului negativ al balanţei comerciale, prin reducerea impor-

turilor ş.a. Referitor la principiile de politică comercială externă, trebuie subliniat

totodată faptul că, iniţial, aceste principii au rezultat din interesele statelor, luate Universitatea SPIRU HARET

14

individual, privind dezvoltarea unui comerţ exterior cât mai favorabil, care să răspundă dezideratelor lor de dezvoltare internă şi de promovare a unor relaţii comerciale internaţionale avantajoase.

Mult timp, reglementările, măsurile şi acţiunile pe linia desfăşurării comer-ţului cu alte state, fie erau luate în mod unilateral, fie ţineau seama de clauzele din acordurile sau convenţiile comerciale bilaterale dintre aceste state. Marea criză financiară din anii 1929-1933 a pus şi mai puternic în lumină necesitatea unor aranjamente internaţionale, care să armonizeze reglementările în materie de politică comercială externă în scopul accelerării liberalizării exportului şi importului.

După cel de-al doilea război mondial, contribuţia decisivă la stabilirea unor principii de bază de politică comercială externă a adus-o Acordul General pentru Tarife (vamale) şi Comerţ (GATT), care a intrat în funcţiune în anul 1948. De-a lungul a aproape a 50 de ani de existenţă a GATT (până la 1.1.1995), principiile de bază ale relaţiilor comerciale dintre statele membre au fost următoarele: nediscriminarea, utilizarea taxelor vamale pentru protejarea economiilor naţionale şi interzicerea folosirii restricţiilor cantitative, eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export, folosirea consultărilor în rezolvarea diferendelor şi adoptarea deciziilor, de regulă, prin consens.

De la principiile fundamentale de politică comercială externă care stau la baza relaţiilor comerciale dintre statele lumii s-au acceptat însă şi unele excepţii, derogări, cum sunt: recunoaşterea preferinţelor vamale, admiterea constituirii de zone de liber schimb şi uniuni vamale în anumite condiţii, permisiunile acordate ţărilor în curs de dezvoltare de a-şi acorda preferinţe între ele, de a utiliza temporar restricţii cantitative şi subvenţii la export ş.a.

Cu prilejul creării Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în anul 1994, şi al începerii activităţii sale în anul 1995, care continuă şi dezvoltă activităţile GATT, s-au adoptat principiile fundamentale ale Sistemului Comercial Mondial.

În afara principiilor de politică comercială externă convenite în cadrul GATT, iar ulterior în cadrul OMC, la sesiunile unor Conferinţe ale Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), care au debutat în anul 1964, s-au adoptat, de asemenea, principii menite să călăuzească relaţiile economice dintre state şi politicile lor comerciale. Acestea vizează, îndeosebi, problemele ţărilor în curs de dezvoltare, circa 160 de state şi teritorii, din totalul celor aproximativ 200 existente astăzi în lume.


15

3. TIPOLOGIA POLITICILOR COMERCIALE EXTERNE Privite atât retrospectiv, cât şi în diversitatea lor actuală, luând în considerare o

multitudine de criterii, politicile comerciale externe se pot sistematiza, obţinându-se o anumită tipologie a acestora5 (Caseta nr. 1).

Caseta nr. 1 Tipologia politicilor comerciale externe ale statelor 1. După criteriul domeniului de aplicabilitate

– politici comerciale de export – politici comerciale de import – politici comerciale de tranzit

2. După numărul partenerilor şi felul acordurilor încheiate – politică comercială unilaterală – politică comercială bilaterală – politică comercială regională sau subregională – interregională – plurilaterală – politică comercială multilaterală

3. După instrumentele de politică comercială externă utilizate – politică comercială tarifară (vamală) – politică comercială netarifară (inclusiv paratarifară) – politică comercială promoţională şi de stimulare a exportului

4. După gradul de protecţie a producţiei naţionale – politică comercială autarhică – politică comercială protecţionistă – politică comercială a liberului schimb

În primul rând, după criteriul domeniului de aplicabilitate, politicile comer-ciale externe pot fi clasificate în: politici comerciale de export, politici comerciale de import şi politici comerciale de tranzit.

5 Geneza acestei clasificări o găsim într-o primă formă în lucrarea coordonată de

Maria Scvorţov şi Octavian Botez, Politici comerciale contemporane. Politica comercială a R.S. România, Bucureşti, 1988, p. 18.


16

În al doilea rând, în funcţie de numărul partenerilor şi felul aranjamentelor, convenţiilor şi acordurilor încheiate între aceştia, politicile comerciale externe pot fi:

1) unilaterale (în general, cele adoptate de statele puternice); 2) bilaterale (acorduri între perechi de state partenere); 3) regionale sau subregionale (rezultat al acordurilor convenite între grupe de

state din aceeaşi regiune sau subregiune; în special sub formă de acorduri de comerţ liber, uniuni vamale, pieţe comune, uniuni economice şi monetare);

4) interregionale (acorduri cu participarea statelor din mai multe continente sau zone geografice îndepărtate);

5) plurilaterale (aranjamente convenite de mai multe state, în funcţie de interesul acestora);

6) multilaterale (în cadrul unor aranjamente ale organizaţiilor internaţionale la scară mondială cu participarea, practic, a tuturor statelor membre ale acestor organizaţii).

În al treilea rând, după criteriul pe care şi-l propun statele în politicile lor comerciale externe, pe de o parte, de a apăra unele ramuri de producţie faţă de concurenţa produselor străine, iar pe de altă parte, de a promova şi stimula exporturile, precum şi după instrumentele utilizate pentru atingerea scopului respectiv, politicile comerciale externe pot fi grupate în: politici tarifare (vamale), politici netarifare (inclusiv paratarifare) şi politici promoţionale şi de stimulare a exportului6.

În al patrulea rând, din punct de vedere al gradului de protecţie a pieţei interne şi a producţiei naţionale, tipurile de politică comercială externă se dife-renţiază – de la cele cu regimul cel mai dur, respectiv autarhic, la cele cu un regim caracterizat prin protecţionism şi, în sfârşit, la cel mai nerestrictiv regim, acela de liber schimb.

• Comportamentul autarhic în politica comercială externă a statelor este o componentă a acelei politici economice care îşi propune dezvoltarea prin izolare de economiile altor ţări, creând o economie naţională închisă, specifică, de obicei, situaţiilor în care statul se află în război, iar frontierele sunt închise. Politica comercială externă autarhică restrânge drastic procesul de adâncire a diviziunii internaţionale a muncii, conduce la penuria produselor, din lipsă de concurenţă, la creşterea preţurilor pe piaţa internă, înrăutăţind situaţia materială a majorităţii populaţiei. Totodată, politica comercială externă autarhică frânează dezvoltarea relaţiilor economice dintre state şi a colaborării economice internaţionale.

• În ceea ce priveşte protecţionismul, acest tip de politică comercială externă utilizează un ansamblu de măsuri menite să îngrădească sau să diminueze pătrunderea mărfurilor şi serviciilor comerciale străine pe teritoriul pieţei naţionale. Scopul acestor măsuri vizează dezvoltarea în statul respectiv a activităţilor economice autohtone, îndeosebi industriale, şi sporirea capacităţii economice a producătorilor de bunuri şi servicii comerciale indigene în ţările în curs de dezvoltare, despărţite prin mari decalaje tehnologice şi comerciale de ţările

6 Dacă pentru acest tip de clasificare optează şi prof. univ. dr. N. Sută, (op. cit., p.103), în schimb, conf. univ. dr. Ovidiu Puiu, în lucrarea Politici economice internaţionale (Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000), propune o clasificare a politicilor comerciale în politici vamale şi politici nevamale (p. 45-71 şi 72-91). În ce ne priveşte, opinăm pentru denumirea de politica tarifară, deoarece politica vamală este mai complexă, cuprinzând şi alte activităţi, netarifare şi paratarifare.


17

dezvoltate. În practica comercială externă a statelor se utilizează forme şi grade diferite de protecţionism (figura nr. 4) derivând din motivaţiile şi efectele acestuia atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Dacă în ceea ce priveşte comerţul cu produse industriale, în ultima jumătate de secol am asistat la o diminuare sensibilă a măsurilor protecţioniste, îndeosebi prin reducerea nivelului taxelor vamale (căci proliferarea obstacolelor netarifare a condus la un adevărat neoprotecţionism), în ce priveşte comerţul cu produse agricole şi produse textile, instrumentarul de protecţie s-a păstrat şi diversificat. Abia în ultimii ani s-au convenit unele reglementări pe plan multilateral, internaţional, de natură să nu mai afecteze atât de mult produ-cătorii şi exportatorii acestor produse, care se găsesc în marea majoritate a ţărilor lumii.

• Liberul schimb, opus celorlalte două tipuri de politică comercială externă, respectiv celei autarhice şi celei protecţioniste, se caracterizează printr-o tendinţă tot mai amplă a înlăturării barierelor şi obstacolelor practicate în comerţul interna-ţional. Semnificativ este faptul că acest tip de politică comercială externă a fost formulat în plan teoretic şi utilizat pe parcursul întregii istorii moderne a economiei mondiale, îndeosebi de către ţările dezvoltate. Căci, prin forţa lor economică, aceste ţări au reuşit să aibă acces la pieţe externe de desfacere şi de aprovizionare, atunci când celelalte state partenere nedezvoltate nu mai folosesc, în politica lor comercială externă, instrumente ale protecţiei economiilor lor. Desigur, liberului schimb nu i se pot nega unele avantaje (lipsa taxelor vamale sau nivelul scăzut al acestora fac ca preţurile de import să fie mai reduse, aşa cum eliminarea restricţii-lor cantitative la import determină producătorii naţionali să se mobilizeze pentru a face faţă concurenţei străine privind preţurile şi calitatea), dar liberalizarea schim-burilor o pot folosi cu beneficii substanţiale, îndeosebi, statele cu un nivel ridicat de competitivitate.

Clasificarea politicii comerciale externe în cele trei tipuri: autarhică, protecţionistă şi de liber schimb a avut darul de a departaja metodologic grupele de măsuri şi reglementări pe care le iau statele pentru desfăşurarea schimburilor lor comerciale. Experienţa internaţională arată, însă, în materie de operaţiuni de export, import sau tranzit, că statele, într-o anumită etapă, în foarte rare cazuri practică numai un singur tip de politică comercială externă. Şi dacă, totuşi, apar astfel de situaţii, ele nu se desfăşoară pe perioade foarte lungi de timp, statele alternând în comerţul exterior tipurile de politică comercială externă, îndeosebi protecţionismul cu liberalismul comercial (liberul schimb), în funcţie de stadiul lor de dezvoltare economică, de perioadele de avânt sau de recesiune ori în situaţii speciale7. Istoria comerţului internaţional mai relevă faptul că politica protec-ţionistă şi cea de liber schimb s-au succedat, în timp, şi în funcţie de conjunctura internaţională. De asemenea, în funcţie de interesele statelor s-au utilizat în aceeaşi etapă a economiei mondiale atât măsuri de liber schimb, cât şi măsuri protecţio-niste.

7 Acad. N.N. Constantinescu a introdus în literatura de specialitate noţiunea de anarho-liberalism, referindu-se la faptul că, în România, de la protecţionismul generat de planificarea centralizată s-a sărit, în perioada de tranziţie, începând cu anii ’90 ai secolului XX, la un liberalism exagerat pentru o ţară în curs de dezvoltare, transformată, astfel, într-o piaţă lărgită pentru producţia străină, în dauna celei naţionale.

Tendinţa predominantă a politicilor comerciale vizează însă liberalizarea comerţului internaţional, în contextul globalizării economice şi regionalizării, care conduc la deschi-derea economiilor naţionale faţă de exterior, pe plan mondial sau regional.


18

Figu

ra n

r. 4.

Tip

olog

ia p

oliti

cilo

r com

erci

ale

exte

rne

– de

la p

rote

cţio

nism

la li

ber s

chim

b


19

4. GLOBALIZAREA, INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE ŞI POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ

Deschiderea pieţelor este un proces rezultat din liberalizarea comerţului

internaţional, creşterea investiţiilor străine şi a mişcărilor de capital în lume. Toate aceste tendinţe contribuie – în opinia ţărilor dezvoltate – la alocarea mai eficientă a resurselor şi la un dinamism mai mare în economie. Liberalizarea a dus la mondializare (globalizare), fenomen reflectat în creşterea, în fiecare ţară, a rolului schimburilor comerciale internaţionale, al pieţelor externe, în general, în economia statelor. Astfel, în anul 1950, cea mai mare parte a activităţii economice se desfăşura în interiorul statului naţional, ponderea schimburilor comerciale externe în producţia globală fiind de numai 7%. În prezent, după o jumătate de secol, comerţul exterior a ajuns să aibă o contribuţie, în unele ţări, la realizarea a peste 50% din PIB. Dar rezultatele globalizării nu sunt numai pozitive, de genul celor care contribuie la lărgirea pieţelor de desfacere, la adâncirea specializării în producţie, la crearea de şanse sporite pentru atragerea de noi fluxuri financiare (fără de care dezvoltarea economiei statelor ar fi anevoioasă) şi la intensificarea schimburilor de tehnologii „de vârf” între operatorii economici8.

Ţările în curs de dezvoltare sunt nemulţumite de avantajele liberalizării comerţului internaţional, căci, în ce le priveşte, aceste avantaje sunt reflectate doar parţial, pe o scară redusă, în cadrul economiilor lor, în care, din contră, are loc amplificarea sărăciei şi se adâncesc decalajele faţă de ţările dezvoltate. De aceea, ţările în curs de dezvoltare opinează că liberalizarea se face mai mult în sectoare care prezintă interes pentru ţările dezvoltate, industrializate (tehnologii în domeniul informaticii, telecomunicaţiilor, serviciilor financiare) şi nu în sectoarele care le interesează direct (agricultură, textile, îmbrăcăminte). Distribuţia inegală a avantajelor liberalizării a dat naştere unor mişcări ample de protest împotriva globalizării. Ţările în curs de dezvoltare doresc ca procesul de globalizare să ducă la o repartizare mai echitabilă a urmărilor liberalizării comerţului internaţional. Astfel, se consideră că „globalizarea determină împărţirea participanţilor la activităţile economice în învinşi şi învingători… În cadrul economiilor naţionale, asistăm la dispariţia unor întreprinderi, la reducerea dimensiunilor unor ramuri economice, până atunci viguroase, toate acestea ca urmare a raţionalizărilor pe care le induc în economie deschiderea pieţelor şi pătrunderea de noi competitori externi sau a unor produse şi servicii mai ieftine”9.

8 Ovidiu Puiu (coordonator), Politici economice internaţionale, Editura Independenţa

Economică, Piteşti, 2000, p. 33. 9 Ovidiu Puiu, op. cit., p 33.


20

Asemenea considerente au făcut ca la Conferinţa ministerială a Organizaţiei Mondiale a Comerţului de la Doha (Qatar), de la sfârşitul anului 2001, să se acorde mai multă atenţie problemelor cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare şi, îndeosebi, ţările cele mai puţin avansate ale lumii.

În acelaşi context, al deschiderii pieţelor, la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, are loc expansiunea investiţiilor străine şi a mişcărilor de capital, tot mai strâns legate de dezvoltarea comerţului internaţional. „În prezent, investiţiile străine reprezintă principalul element al globalizării, depă-şind ca importanţă şi efecte comerţul internaţional”; „volumul (stocul) investiţiilor străine directe a crescut de la 495,2 miliarde $ în 1985 la 4772,0 miliarde $ în 1999, deci o creştere de aproape zece ori în 14 ani; iar numărul societăţilor transna-ţionale (principalii investitori străini) a ajuns la 63.000 cu 690.000 filiale externe în 1998, acestea controlând industria şi comerţul mondial în principal în sectoarele: electronică, echipamente electrice, automobile, petrol-chimie şi industria farma-ceutică10.”

10 Ion Niţă (coordonator), Politica economică externă a României, Editura Independenţa

Economică, Piteşti, 2001, p. 211-212. Universitatea SPIRU HARET

21

5. COMPONENTELE POLITICII COMERCIALE EXTERNE

Studiul evoluţiei politicii comerciale externe demonstrează că, de-a lungul

timpului, componentele acesteia: 1) tarifară (vamală), 2) netarifară (alte măsuri decât cele tarifare) şi 3) promoţională şi de stimulare (vizând încurajarea expor-tului) au variat ca importanţă.

Politica comercială tarifară (vamală) a dominat cel mai mult în timp, ca importanţă, între componentele politicii comerciale externe. Astfel, o regăsim, prin perceperea de taxe vamale, încă din Antichitate, la fenicieni, greci, egipteni, romani, chinezi. În Evul Mediu, practicarea taxelor vamale proliferează în Europa, pentru ca din secolul al XIX-lea să fie prezentă în SUA, Japonia şi Rusia. Este de reţinut faptul că, încă în secolul al XIX-lea, în cadrul unor state, se menţineau vămi interioare, aplicându-se taxe vamale fie în mod permanent, fie ocazional, asupra unor diferite părţi ale teritoriului sau la intrarea în anumite oraşe. La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, rolul politicii comerciale tarifare s-a diminuat mult, prin reducerea nivelului taxelor vamale. În acest context, un rol deosebit a revenit negocierilor comerciale multilaterale desfăşurate în cadrul GATT, care au contribuit, prin cele opt runde ce au avut loc între 1947 şi 1994, la diminuarea nivelului mediu al taxelor vamale la import în ţările dezvoltate de la 40% în 1948 la mai puţin de 4% după Runda Uruguay. De menţionat este şi faptul că, urmare a rundei amintite, „nu mai puţin de 43% din importurile neagricole ale ţărilor dezvoltate nu mai sunt afectate de nici un fel de taxe vamale, faţă de o proporţie de doar 20% înregistrată anterior”11. Fenomenul diminuării rolului taxelor vamale ca instrument al politicii comerciale externe a fost remarcat cu peste 15 ani în urmă într-o importantă lucrare românească de specialitate12.

• Politica comercială netarifară are, din punctul de vedere al componentelor politicii comerciale externe, un caracter mult mai ferm, de apărare a intereselor producătorilor naţionali în faţa produselor concurente străine. Statele au trecut la practicarea politicii comerciale externe netarifare atunci când prin politica comercială tarifară (vamală) nu s-a reuşit să se protejeze ramurile economiei naţionale. Această orientare spre politica netarifară a fost de natură să creeze obstacole mult mai greu de depăşit în calea exportatorilor străini. Astfel, dacă în cazul taxelor vamale de import, fie ele şi mari, atât producătorii, cât şi firmele

11 Berrod Fréderique, The Common Instituţional Framework of the New World Trade System, în The Uruguay Round Results. A European Lawer’s Perspective, European Interuniversity Press, Brussels, 1995.

12 V. Aldea, Gh. Bivol, A. Ion, I. Niţă, M. Petrescu (coordonator), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, GATT, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.78-86.


22

comerciale străine, prin unele sacrificii de preţ, reuşeau să se alinieze preţului pieţei importatoare, în momentul în care se aplică măsuri şi instrumente netarifare, riscurile exportatorilor străini cresc până la imposibilitatea de a mai pătrunde pe pieţele externe respective. Această stare de incertitudine privind accesul pe pieţele străine, cu care se confruntă exportatorii, a transformat treptat politica netarifară în cea mai protecţionistă componentă a politicii comerciale externe a statelor. Particularitatea politicii netarifare constă în faptul că statul se implică, îndeosebi direct, prin măsurile restrictive luate, în timp ce, în politica tarifară, intervenţia sa este numai indirectă – prin intermediul taxei vamale –, lăsând pe cumpărător să opteze între preţul produsului de import, de regulă, mai scump, ca urmare a taxei vamale aplicate, şi preţul produsului indigen, care în mod obişnuit ar trebui să fie mai ieftin. Politica comercială netarifară a evoluat rapid, ca urmare a marii crize financiare din anii 1929-1933, aducătoare de recesiune şi stagnare economică şi, mai ales, în anii ulteriori celor două „şocuri petroliere” din anii ’70 ai secolului al XX-lea13. Fenomenul de accentuare a protecţionismului netarifar pe plan internaţional, în deceniile opt şi nouă ale secolului al XX-lea, a căpătat denumirea generică de „neoprotecţionism14.”

Diversificarea barierelor netarifare şi utilizarea lor într-o largă măsură atât la importurile de produse industriale, cât şi mai ales la produsele agricole au făcut ca politica netarifară să devanseze ca importanţă politica tarifară în ansamblul politicii comerciale externe la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea.

• Politica comercială promoţională şi de stimulare a exportului este componenta cea mai recentă, ca manifestare activă, în politica comercială externă. Ultima jumătate a secolului al XX-lea a arătat că exportul se manifestă tot mai pregnant ca factor şi condiţie a dezvoltării şi creşterii economice. Astfel, statele naţionale s-au dovedit tot mai interesate să-şi amplifice exporturile şi să încaseze valută cât mai multă pe calea acestei activităţi, pentru a creşte capacitatea de cumpărare a ţărilor respective şi a putea rambursa, după caz, creditele obţinute din străinătate. Dacă celelalte două componente ale politicii comerciale externe – cea tarifară şi cea netarifară – au un caracter defensiv, de apărare faţă de concurenţa mărfurilor din import, în schimb, politica promoţională are un caracter ofensiv, de promovare şi stimulare a exportului15. Decalajele mari, faţă de ţările dezvoltate, în ce priveşte competitivitatea produselor provenite din ţările în curs de dezvoltare, determină aceste ţări să pună un accent deosebit pe politica promoţională în cadrul politicii lor comerciale externe.

Dar componentele politicii comerciale externe pot fi privite şi dintr-un alt unghi de vedere, cel legat de dimensiunea internă şi dimensiunea externă ale acestei politici. Astfel, componenta internă grupează politicile (tarifară, netarifară şi promoţională şi de stimulare a exportului), în timp ce componenta externă vizează, îndeosebi, acordurile şi aranjamentele comerciale internaţionale de natură să permită deschiderea pieţelor pentru export şi pentru import în relaţia cu alte ţări şi grupe de state (figura nr. 5).

13 Dragoş Negrescu, Protecţionismul netarifar – evoluţii şi tendinţe în ţările

dezvoltate, Editura Economică, 1988, p. 13. 14 Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 72. 15 Adrian Constantinescu, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 54. Universitatea SPIRU HARET

23

Figu

ra n

r. 5.

Com

pone

ntel

e po

litic

ii co

mer

cial

e ex

tern

e


24

Pentru a înfăptui obiectivele politicii comerciale externă, este necesară o gamă extrem de diversificată de instrumente. Întrucât politica comercială externă a unui stat este o componentă importantă atât a politicii economice, în ansamblu, cât şi a politicii externe a statului respectiv, instrumentele utilizate în politica comer-cială externă trebuie să fie bine selectate, să aibă coerenţă în utilizarea lor şi să fie în aşa fel articulate, încât să-şi poată îndeplini obiectivele propuse pe termen scurt, mediu şi lung. Totodată, aşa cum subliniază acad. Aurel Iancu, „aplicarea diferite-lor instrumente este în funcţie atât de structura şi nivelul de dezvoltare al economiei, cât şi de obiectivele cuprinse în programul de guvernare”16. Succesele în politica comercială externă depind în mare măsură de alegerea unor pachete de instrumente, îmbinând cu profesionalism instrumentele de politică tarifară, netari-fară, promoţională şi de stimulare a exportului.

Din raţiuni didactice, pentru însuşirea cu uşurinţă a acestor instrumente, vom proceda la prezentarea lor în mod grupat.

16 Aurel Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998,

p. 505. Universitatea SPIRU HARET

25

6. POLITICA COMERCIALĂ TARIFARĂ ŞI INSTRUMENTELE SALE

Politica comercială externă este de o mare complexitate, iar ansamblul

măsurilor cu care operează şi prin intermediul cărora sunt promovate interesele economice naţionale fundamentale se întinde pe perioade de timp mai lungi sau mai scurte. Pornind de la aceste deziderate, statele, prin intervenţia în desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale, urmăresc, pe de o parte, să promoveze şi să stimuleze exportul, iar pe de altă parte, să protejeze economia naţională de influenţe nedorite din partea concurenţei internaţionale, imprimând politicii comer-ciale externe două funcţii de bază: funcţia promoţională şi funcţia protecţionistă. Cea mai importantă pârghie folosită de stat în promovarea uneia sau alteia dintre funcţiile menţionate o reprezintă politica tarifară, prin regimul vamal utilizat în schimburile cu străinătatea.

Politica tarifară cuprinde totalitatea reglementărilor şi normelor emise de stat, prin instituţiile abilitate, care vizează intrarea sau ieşirea, în şi din ţară, a mărfurilor şi care presupune: controlul mărfurilor şi mijloacelor de transport, cu ocazia trecerii frontierei vamale; îndeplinirea formalităţilor vamale; impunerea vamală prin plata drepturilor (taxelor) vamale; alte formalităţi specifice, reglemen-tate prin acte normative. De regulă, ca instrumente de politică tarifară sunt utilizate:

– legile, codurile şi reglementările vamale, ca factor care diferenţiază modul de aplicare a politicilor vamale de către statele lumii; – tarifele vamale, principalul instrument prin care se realizează impunerea vamală, folosit de toate ţările lumii, cuprinzând taxele vamale percepute asupra mărfurilor importate sau exportate, în funcţie de procedurile aplicate; tariful vamal reprezintă mijlocul indirect prin care este protejată economia unui stat, dat fiind faptul că taxa vamală înscrisă în acest tarif este restricţia comercială cea mai larg utilizată în practicile de comerţ exterior, dar şi cea mai veche ca aplicabilitate. Taxele vamale şi tariful vamal, ca instrumente tarifare, împreună cu

problematica teritoriului vamal şi a regimurilor vamale speciale, acoperă domeniul politicii comerciale tarifare şi cea mai mare parte a conceptului de politică vamală a unui stat.

Analiza mobilurilor care determină guvernele să intervină la frontierele statelor lor prin instrumente de politică tarifară dovedeşte că sunt cel puţin câteva motivaţii importante ce le fac să acţioneze în această direcţie. O primă motivaţie este de ordin fiscal, respectiv, ţările încasează venituri din taxele vamale percepute, care se varsă la bugetul statului. A doua motivaţie este protejarea ramurilor


26

economice ale statelor printr-un nivel ridicat al taxelor vamale de import, care au incidenţă directă asupra preţurilor, pentru a rezista concurenţei străine. A treia motivaţie îşi are geneza în descurajarea importurilor, din cauza taxelor vamale mari, în vederea echilibrării balanţei comerciale. A patra motivaţie vizează necesi-tatea negocierilor comerciale pentru reducerea reciprocă a taxelor vamale de import între state, inclusiv eliminarea taxelor vamale, diminuarea lor temporară, parţială sau totală, în funcţie de aranjamentele comerciale convenite între ţări (bilaterale, regionale sau multilaterale).

În cadrul politicii vamale a unui stat se mai înscriu: normele privind controlul autorizaţiilor (licenţelor) de import sau export, determinarea valorii în vamă a măr-furilor, controlul vamal propriu-zis, vămuirea mărfurilor, aplicarea taxelor vamale, reglementarea trecerii temporare a mărfurilor peste frontiera de stat17.

6.1. Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite din categoria celor indirecte, percepute asupra mărfurilor la frontierele vamale ale unui stat, reprezentând surse importante de venit la bugetul statului, mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare.

În general, se consideră că taxa vamală afectează, în primul rând, firma importatoare, care trebuie să plătească autorităţilor vamale o sumă de bani cores-punzătoare nivelului taxei vamale înscrise în tariful vamal al anului curent. Importatorul are însă grijă să treacă suportarea plăţii taxei vamale respective asupra preţului intern de vânzare pe piaţă, astfel încât cel care suportă până la urmă taxa vamală este consumatorul sau utilizatorul final al mărfii. În cazul în care mărfurile de import sunt greu vandabile sau au un termen de garanţie ce se apropie de expirare, iar firma importatoare dispune de buni negociatori, există posibilitatea ca, uneori, costul taxei vamale să fie suportat de firma exportatoare sau chiar de producătorul mărfii. Practica internaţională demonstrează că preţul unui produs importat este, de regulă, mai ridicat decât cel al produsului indigen similar. Aceasta, deoarece asupra produsului autohton nu se aplică o impunere fiscală cu caracter vamal. În concluzie, taxa vamală îndeplineşte patru funcţii: a) de natură fiscală; b) de natură protecţionistă; c) de negociere; d) de formare a preţurilor atât de export, cât şi pe piaţa importatorului18. Progresivitatea taxelor vamale creşte pe măsură ce mărfurile au un grad mai ridicat de valorificare a materiei prime.

Fiind cele mai importante instrumente de politică comercială tarifară ale statelor, taxele vamale pot fi clasificate pe baza următoarelor criterii19:

a) După scopul aplicării (sau nivelul impunerii), taxele vamale vizează latura fiscală sau au ca ţintă obiectivul protecţionist, de reducere sau înlăturare a concurenţei mărfurilor importate. Dacă scopul fiscal al impunerii face ca nivelul

17 Printre lucrările de specialitate din România privind politica vamală, în ultima

perioadă, menţionăm: Gheorghe Caraiani, Cornel Cazacu, Zonele libere, Editura Economică, Bucureşti, 1995 şi Vămuirea mărfurilor de export-import, Editura Economică, 1996, precum şi Eugen Dragnea, Nicoleta Ioniţă, Reglementări vamale. Nomenclatură, origine, valoare, Editura Eurounion, Oradea, 1994.

18 N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 103, primele 3 funcţii ale taxei vamale. 19 N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 104.


27

taxei vamale să fie, de regulă, ceva mai redus, în schimb, taxele vamale devin deosebit de mari atunci când scopul este protecţionist. Cu ani în urmă, în Chile, la unele mărfuri se percepea o taxă vamală de 10.000 %, ceea ce stopa penetrarea pe piaţă a mărfurilor străine similare celor autohtone.

În legătură cu efectul protecţionist al taxelor vamale, aprecierea făcută numai pe baza nivelului taxelor vamale nominale (adică al taxelor înscrise în tarifele vamale ale statelor) nu este suficientă, deoarece ea nu permite determinarea corectă a gradului de protecţie. În fapt, există o rată a protecţiei nominale prin nivelul taxei vamale de import din tariful vamal, dar important este să se calculeze rata protecţiei efective, taxa vamală nominală urmând să se raporteze nu la întreaga valoare a mărfii importate, ci numai la valoarea adăugată obţinută în procesul de producţie. În acest caz, rata protecţiei efective este mult mai mare, dovedind că aceasta creşte pe măsură ce produsele conţin mai multă valoare adăugată. Problematica determinării taxei vamale efective a căpătat o importanţă deosebită în cadrul rundelor de negocieri multilaterale ale fostului Acord General pentru Tarife (vamale) şi Comerţ GATT privind reducerea taxelor vamale pe bază de concesii reciproce. Ţările în curs de dezvoltare au demonstrat, în acest fel, că, în fapt, taxa vamală efectivă practicată de ţările dezvoltate era mult mai mare şi avea un caracter evident protecţionist.

Exemplul care urmează este semnificativ. Dacă taxa vamală nominală (Tm) este zero la importatorul de ţesături în valoare de 7000$/to (Vf) în Norvegia, iar la confecţii în valoare de 10000$/to (Vf) taxa vamală este de 30% (Tf), în cazul în care valoarea adăugată la confecţii, pornind de la ţesături, nu este decât de 3000$, aceasta înseamnă că de fapt rata protecţiei efective (Te) este de 100%, şi nu de 30% cât reprezintă taxa vamală nominală din tariful vamal. Formula de calcul al ratei protecţiei efective este următoarea:

%10010030003000100

700010000

1000010030

100VmVf

VmTnVfTfTe =×=×−

×=×

−×−×

=

b) După obiectul impunerii, taxele vamale se pot percepe asupra opera-ţiunilor de import, de export sau de tranzit.

Taxele vamale de import sunt cel mai des utilizate de către state şi se aplică mărfurilor importate, când acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Taxa vamală de import majorează preţul produsului străin şi incită consumatorul să prefere produsul local dacă este de aceeaşi calitate, consumatorul acţionând ca un homo oeconomicus. Dacă însă consumatorul este influenţat de publicitate, sau este snob, va cumpăra produsul străin chiar dacă acesta este sensibil mai scump20.

Taxele vamale de export sunt utilizate de către state mai rar şi se percep la un număr redus de mărfuri, atunci când acestea trec graniţa. Motivaţiile aplicării taxelor vamale de export sunt atât de ordin fiscal, în scopul suplimentării veniturilor

20 În SUA, spre exemplu, arată Jean Royer în Cours de politique commerciale, GATT

1972, se consideră, în general, că un consumator este gata să plătească până la 20 sau 25% mai mult pentru produsele străine cum sunt: încălţămintea, confecţiile etc.


28

la bugetul statului, cât şi ca mijloc de asigurare a consumului, dar mai ales de descurajare a vânzării în străinătate de materii prime şi de încurajare a prelucrării industriale a acestora pe plan intern. Brazilia, India, Malaysia şi alte ţări în curs de dezvoltare au practicat astfel de taxe la bumbac, cafea, iută, minereu de fier, cau-ciuc natural etc.

Taxele vamale de tranzit se practică destul de puţin de către state şi la un nivel scăzut, întrucât traversarea ţării de către mărfurile străine aduce indirect venituri prin utilizarea căilor rutiere, feroviare, fluviale şi maritime, inclusiv a conductelor.

c) După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt grupate în taxe vamale ad-valorem, taxe vamale specifice şi taxe vamale mixte.

• Taxele vamale ad-valorem (asupra valorii) se percep de către stat la importul sau exportul de mărfuri, sub forma unor cote procentuale din valoarea în vamă CIF sau franco-frontieră a mărfurilor respective (5%, 10%, 15%). Taxa vamală ad-valorem este cel mai des folosită în politica tarifară, având şi avantajul că este uşor de calculat şi de perceput. Totuşi, acest tip de taxă vamală prezintă şi inconveniente (scăderea preţurilor internaţionale diminuează încasările la buget, ca şi unele subevaluări intenţionate ale preţurilor mărfurilor în vamă practicate de firme). Codul de evaluare vamală adoptat în cadrul GATT la Runda Tokio (1979) şi perfecţionat la Runda Uruguay (1994) a reuşit să găsească soluţii la incon-venientele menţionate.

• Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unităţi fizice de măsură a mărfurilor importate (sau exportate), respectiv, se aplică la greutate, cantitate, capacitate, volum. Taxa vamală specifică prezintă un avantaj faţă de utilizarea taxei vamale ad-valorem, deoarece ea înlătură posibilitatea declarării nesincere a valorii mărfii în vamă. În acelaşi timp însă, taxa vamală specifică, din cauza nivelului ei fix, nu este flexibilă în cazul oscilaţiilor preţurilor externe. De exemplu, dacă o marfă de import are o valoare de 100$/buc şi îi creşte preţul la 150$/buc, taxa vamală specifică de 10$/buc rămâne neschimbată, fapt ce slăbeşte protecţia vamală şi micşorează veniturile la buget. Elveţia este ţara care, prin politica sa tarifară, percepe la import numai taxe vamale specifice. De menţionat că, pentru unele bunuri, Uniunea Europeană percepe şi ea taxe vamale specifice (brânzeturi, unele cereale etc.). Folosirea taxelor vamale specifice prezintă şi avantajul, faţă de cele ad-valorem, că au un efect protecţionist mai ridicat atunci când preţurile la produ-sele importate scad.

• Taxele vamale mixte (combinate) se percep atunci când se observă că aplicarea taxei vamale ad-valorem nu este suficient de eficace ca instrument tarifar de protecţie, fapt pentru care la vamă se adaugă şi taxe vamale specifice. Australia, SUA, Uniunea Europeană folosesc acest sistem mixt de percepere, care reprezintă, totodată, şi o încercare de atenuare a inconvenientelor aplicării numai a taxei vamale ad-valorem.

d) După modul de stabilire sau fixare de către stat a taxei vamale ca urmare a tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi aranjamentelor comerciale


29

convenite în plan bilateral, regional sau multilateral, taxele vamale se împart în trei categorii: autonome (unilaterale sau generale), convenţionale (sau contrac-tuale, normale) şi preferenţiale (sau de favoare21).

Taxele vamale autonome (unilaterale sau generale) sunt taxele stabilite în mod independent, au nivelul de protecţie cel mai ridicat şi se aplică la importul mărfurilor din unele ţări cu care nu există un acord comercial încheiat bilateral sau aranjamente în plan regional sau multilateral. Până în anul 1934, spre exemplu, SUA nu încheiase încă aranjamente comerciale cu partenerii săi şi percepea la importuri taxe vamale stabilite în mod unilateral. Astăzi, taxele vamale autonome sunt aplicate pe o scară foarte redusă, întrucât există acorduri comerciale încheiate între state. Atunci însă când sunt utilizate printr-un nivel extrem de ridicat, taxele vamale autonome fac practic imposibilă pătrunderea de mărfuri pe piaţa respectivă. Este de reţinut că, în tariful vamal comun de import al Uniunii Europene, există şi o coloană cu taxe vamale autonome.

• Taxele vamale convenţionale (contractuale) se percep la niveluri mult mai reduse în comparaţie cu taxele vamale autonome şi se practică între statele care au încheiat acorduri comerciale bilaterale sau au devenit membre ale unor aranjamente multilaterale, respectiv Acordul General pentru Tarife si Comerţ (GATT), acum OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), prin care ţările îşi acordă în mod reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (Caseta nr. 2). Aplicân-du-se astfel de taxe vamale, denumite şi contractuale, s-a îmbunătăţit sensibil regimul comercial între statele semnatare. De subliniat că, începând cu 1 iulie 1998, Administraţia SUA a anunţat opţiunea sa pentru schimbarea denumirii de clauză a naţiunii celei mai favorizate, care creează confuzii prin derogările de la această clauză (vezi numeroasele aranjamente preferenţiale cu taxe vamale mai mici), înlocuind-o cu o nouă denumire, aceea de relaţii comerciale normale.

Caseta nr. 2 Clauza naţiunii celei mai favorizate În tratatele de comerţ şi navigaţie, acordurile comerciale şi de plăţi etc.

sunt înscrise principiile generale care stabilesc raporturi comerciale favorabile unei dezvoltări a schimburilor economice dintre state. Există două principii esenţiale în tratatele şi acordurile comerciale care permit relaţii stabile şi de lungă durată între statele partenere: clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional. În lucrarea, Dicţionar de relaţii economice inter-naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 120-124 sunt prezentate exhaustiv cele două clauze. Sintetizăm în continuare principalele trăsături ale primului principiu.

Clauza naţiunii celei mai favorizate (c.n.c.m.f.) este prevederea din tratatele şi acordurile comerciale, de regulă, potrivit căreia părţile semnatare se obligă

21 În literatura de specialitate, în afara celor trei categorii de taxe menţionate, se mai

adaugă o a patra: taxele de retorsiune (sau de răspuns), acestea îmbrăcând două forme: taxe antidumping şi taxe compensatorii. Opinăm că aceste taxe nu intră în categoria celor tari-fare, ci fac parte din instrumentele de politică netarifară, de care ne vom ocupa ulterior.


30

Caseta nr. 2 (continuare)

să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. În special, c.n.c.m.f. se aplică în domeniul perceperii, mai ales, a taxelor vamale de import, firmelor unei ţări care realizează acte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare. Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată necondiţionat (princi-piul egalităţii de tratament), ceea ce presupune asumarea de către părţile contractante a obligaţiilor de a-şi acorda în mod automat şi fără alte compensaţii toate privilegiile şi avantajele acordate sau care vor fi acordate de către ele în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. Dar, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată şi condiţionat. Aplicarea cea mai largă a clauzei naţiunii celei mai favorizate s-a stabilit prin GATT, azi OMC, constituind piatra unghiulară a acestui principal acord comercial multilateral, cu vocaţie universală, prin care ţările membre îşi acordă automat clauza. Aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate este supusă unor derogări şi excepţii (cazul zonelor de comerţ liber şi uniunilor vamale ş.a.).

• Taxele vamale preferenţiale sunt cele mai reduse ca nivel (uneori chiar

zero) şi se aplică de către un stat asupra importurilor din statele care se bucură de un regim comercial preferenţial, respectiv, mai favorabil decât cel acordat ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate, reprezentând o derogare de la principiul egalităţii de tratament. Un exemplu clasic l-au reprezentat taxele vamale preferenţiale acordate de metropolă, în regim de favoare, mărfurilor venite din colonii (este cazul „preferinţelor imperiale” britanice instituţionalizate în 1932). Dacă, iniţial, taxele vamale preferenţiale stabilite într-un cadru bi sau multilateral erau reciproce, în ultimele câteva decenii s-a extins tipul de taxe vamale preferenţiale unilaterale, nereciproce, acordate de ţările dezvoltate la produsele manufacturate originare din ţările în curs de dezvoltare, ca în cazul Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP), şi al preferinţelor vamale acordate de Uniunea Europeană ţărilor asociate din Africa, zona Caraibelor şi Pacific (ACP). Proliferarea taxelor vamale preferenţiale a avut loc şi în cadrul schimburilor de mărfuri între ţările în curs de dezvoltare, prin aranjamente specifice (Protocolul celor 16 şi Sistemul Global de Preferinţe Comerciale). De preferinţe vamale beneficiază mărfurile originare din statul căruia i s-a acordat această favoare în proporţie de 100%, precum şi produsele care au suferit o transformare substanţială de minimum 50% din preţul FOB prin cheltuielile materiale şi de manoperă efectuate pe teritoriul ţării beneficiare.

6.2. Tarifele vamale

Tariful vamal este un catalog prin care statul stabileşte anual, pe baza unui nomenclator de mărfuri, nivelul taxelor vamale corespunzător fiecărei poziţii şi subpoziţii tarifare a mărfurilor respective, în funcţie de aranjamentele comerciale convenite cu alte state în plan bilateral, regional sau multilateral, ce se înscriu în coloane distincte ale tarifului. De menţionat că în tariful vamal sunt prezente şi mărfurile scutite de impunere vamală. Aproape toate ţările lumii utilizează tarifele


31

vamale de import prin care se percep taxe vamale la pătrunderea de mărfuri străine pe teritoriul vamal al acestora. Există însă şi state care în tariful lor vamal înscriu şi mărfurile indigene asupra cărora se aplică taxe vamale de export. Aceste state sunt îndeosebi ţări în curs de dezvoltare, iar mărfurile pentru care se percep taxe vamale de export sunt, mai ales, materiile prime. Fiecare tarif vamal al unui stat conţine, în mod obişnuit, la începutul său, textul legii sau actului normativ în baza căruia se percep taxe vamale, precum şi alte explicaţii detaliate privind modul de utilizare a tarifului vamal.

Iniţial, fiecare stat a avut propriul sistem de clasificare a mărfurilor în tariful vamal, criteriul de grupare fiind, fie alfabetic, fie în funcţie de originea măr-furilor (produse vegetale, minerale, animale), fie în funcţie de gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite). Până în anul 1983 se practicau trei tipuri de nomenclatoare de clasificare a mărfurilor:

a) Circa 150 de state adoptaseră Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles, elabo-rat de Consiliul de Cooperare Vamală în anul 1950 şi care cuprindea 21 de secţiuni, divizate în 99 capitole de mărfuri şi detaliate în 1011 poziţii tarifare cu 4 cifre (exemplu, 87.01 tractoare) şi câteva mii de subpoziţii tarifare. b) Nomenclatoare specifice (proprii) utilizau SUA (8 mari capitole, 2200 poziţii şi 10.000 subpoziţii tarifare), Canada (12 capitole ajungând cu diviziunea la 5 cifre şi grad de detaliere pe poziţii şi subpoziţii tarifare similare cu SUA). În schimb, R.P. Chineză utiliza un nomenclator restrâns (17 secţiuni şi 923 poziţii tarifare), iar fosta URSS avea un tarif vamal cu 9 mari grupe de mărfuri şi numai 289 poziţii tarifare cu grad de detaliere de 3 cifre. c) Nomenclatorul pe baza clasificării tip (standard) pentru comerţul interna-ţional (SITC), folosit în statisticile ONU (mărfurile fiind structurate pe 10 secţiuni, 63 de diviziuni, 233 grupe şi 1924 poziţii cu o detaliere de 5 cifre), era utilizat în tarifele vamale ale Japoniei şi Australiei. Existenţa paralelă a mai multor nomenclatoare de mărfuri de tip tarifar,

comercial şi statistic întârzia şi îngreuna negocierile dintre state privind reducerea taxelor vamale. De aceea, în anul 1983, la Bruxelles, Consiliul de Cooperare Vamală (care acum a devenit Organizaţia Mondială a Vămilor) a adoptat un nomenclator unic, la care să participe toate statele lumii, intitulat Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor. Astfel, s-au creat condiţiile pentru reunirea şi integrarea nomenclaturii tarifare cu nomenclaturile statistice şi comerciale, facilitându-se colectarea, compararea şi analizarea datelor şi a altor informaţii cu privire la schimburile internaţionale. Nomenclatura utilizată se împarte în 21 secţiuni şi 97 de capitole, subgrupe, poziţii şi subpoziţii tarifare identificabile prin coduri de 6 cifre (exemplu, unt 04.05.10). Trebuie subliniat faptul că încadrarea tarifară corectă prezintă o deosebită importanţă practică atât pentru exportator, cât şi pentru importator, deoarece ea serveşte la stabilirea cu exactitate a nivelului taxei vamale ce urmează a fi aplicată asupra mărfii. Se evită astfel apariţia unor posibile dezacorduri cu autorităţile vamale ale ţării importatoare, cu consecinţe în încadrarea la poziţii şi subpoziţii tarifare unde nivelul taxei vamale este sensibil mai ridicat. În acest caz se practică şi coduri de 8 cifre.

Un alt mod de clasificare a tarifelor vamale, în afara celui după sistemul de grupare a mărfurilor, este cel după numărul de coloane de percepere a taxelor vamale. Din acest punct de vedere, tarifele vamale pot fi simple sau compuse.


32

Tarifele vamale simple au câte o singură coloană de taxe vamale, respectiv, se percepe taxa convenţională (contractuală), în baza aranjamentului comercial de acordare reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate. Sunt din ce în ce mai puţine state care utilizează acest tip de tarif vamal simplu. În schimb, tarifele vamale compuse sunt cele care conţin două sau mai multe coloane de taxe vamale, în funcţie de ţara sau grupa de ţări de provenienţă a mărfii, cu care este încheiat sau nu un aranjament bilateral, regional sau multilateral. Acest tip de tarif vamal compus este cel mai des utilizat de către state şi cuprinde coloane cu taxe autonome, convenţionale şi preferenţiale (acestea din urmă, la rândul lor, diferenţiindu-se ca nivel al taxelor vamale după gradul de favoare acordat, pe bază de reciprocitate sau nereprocitate). Spre exemplu, tariful vamal comun de import al Uniunii Europene are trei coloane cu taxe vamale:

autonome convenţionale preferenţiale

Tarifele vamale sunt instrumente de politică comercială admise de către

GATT (OMC), cu condiţia să nu fie prohibitive, respectiv să nu aibă un nivel exagerat de mare al taxelor vamale22.

În cadrul analizelor comparative ale nivelului taxelor din tarifele vamale ale statelor, se operează cu doi termeni: dispersia tarifară şi disparitatea tarifară23.

• Dispersia tarifară exprimă diferenţa între nivelul taxelor vamale pe produse, corespunzător gradului de prelucrare: materii prime, semifabricate şi produse finite, în cadrul aceluiaşi tarif vamal.

• Disparitatea tarifară exprimă diferenţa între taxele vamale pentru acelaşi produs (poziţie tarifară) sau la aceeaşi grupă de produse sau subpoziţii, care se constată în tarifele vamale diferite ale statelor.

Dispersia în % Disparitatea între ţări în % Materii prime 0 State Semifabricate 5

Poziţia tarifară A B C D

Prod. finite 15 14.21.00 10 20 5 8

În continuare prezentăm modul în care se utilizează tarifele vamale (Caseta nr. 3).

Caseta nr. 3 Modul în care se utilizează tarifele vamale de import ale unor ţări

pentru a alege cea mai avantajoasă ţară din punct de vedere al nivelului taxei vamale aplicate produselor de export

1. În conformitate cu reglementările GATT/OMC, tariful vamal este principa-

lul instrument de politică comercială externă. În marea lor majoritate, ţările utili-zează tariful vamal la import şi în rare cazuri la export.

22 N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 111. 23 Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 56.


33

Caseta nr. 3 (continuare) 2. Pentru exportatorii din diferite ţări ale lumii, deci şi pentru exportatorii

români, este obligatorie cunoaşterea modului de utilizare a tarifului vamal de import al unei ţări, unde, îşi propun să vândă, pentru a aprecia avantajele accesului pe piaţa străină respectivă din acest punct de vedere.

3. Analiza tarifului vamal de import al unei ţări începe prin studierea legii vamale şi a instrucţiunilor de utilizare a tarifului vamal, aflate în prima parte a acestuia, precum şi a sumarului situat în ultimele pagini ale tarifului vamal.

4. Pentru a putea identifica produsele ce se doresc a fi exportate în ţara al cărei tarif vamal de import este analizat, în sumarul din ultimele pagini ale tarifului se găsesc cele 97 capitole cuprinzând bunurile, respectiv capitolele 1-24 pentru produse agricole şi 25-97 pentru produse industriale, conform Nomenclatorului Convenţiei privind Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.

5. Din momentul identificării capitolului de bunuri, se reţine numărul paginii unde poate fi găsit produsul în tariful vamal, iar apoi se caută poziţia tarifară cu 6-8 cifre ce indică produsul şi taxa vamală care se aplică în funcţie de acordurile comerciale convenite între parteneri.

6. Întrucât majoritatea statelor percep o taxă vamală de import în procente asupra valorii mărfurilor în vamă, în condiţia de livrare CIF (cost, asigurare, transport), dacă acordul comercial a fost încheiat pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate, se va avea în vederea nivelul procentual din coloana respectivă, în care există menţiunea: taxă vamală convenţională sau contractuală sau în vigoare, într-un an dat.

7. Dar tariful vamal de import poate avea şi alte coloane, spre exemplu, cu taxa vamală autonomă, în care se află nivelul cel mai ridicat practicat în relaţiile cu ţările cu care nu există nici un acord comercial încheiat. Totodată, pot exista şi alte coloane ale tarifului vamal de import, respectiv cele cu taxă vamală preferenţială, având un nivel mult mai mic decât taxa vamală pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. România beneficiază în prezent de taxe vamale preferenţiale fie din partea ţărilor dezvoltate, fie din partea unor ţări în curs de dezvoltare (exemplu: SGP, SGPC, P16).

8. Având în vedere că un exportator are interes să aibă acces pe o piaţă externă unde taxele vamale de import au nivelul cel mai redus, bazat pe acordul comercial bilateral sau alte acorduri plurilaterale sau internaţionale semnate, acesta va căuta să-şi livreze produsele în ţările unde i se va percepe taxa vamală cea mai mică, pentru a fi competitive ca preţ.

9. În acest sens, pentru a se realiza exportul, de către o ţară, în condiţiile cele mai avantajoase, respectiv cu taxele vamale minime sau chiar la cota zero, vor fi studiate cât mai multe tarife vamale ale ţărilor importatoare ale produselor unde există interes pentru pătrunderea pe piaţă.

10. Trebuie menţionat că, în unele ţări, se practică, urmare a negocierilor purtate, inclusiv contingente tarifare cantitative şi valorice, fie cu scutire totală a taxei, fie cu scutire parţială; după depăşirea acestor contingente se aplică taxa pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate stabilită pentru anul în vigoare.


34

6.3. Teritoriul vamal

Teritoriul pe care se aplică un regim vamal, o anumită legislaţie vamală a unui stat, poartă denumirea de teritoriu vamal. În general, teritoriul vamal al unui stat coincide, din punct de vedere al spaţiului geografic circumscris, cu însuşi teritoriul naţional. Sunt însă şi situaţii în care teritoriul vamal este diferit ca dimensiune de teritoriul naţional, fiind fie mai mare ca acesta, fie mai mic. În cazul în care două sau mai multe state formează împreună uniuni vamale (exemplu, Uniunea Europeană) sau zone de comerţ liber (exemplu, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, AELS), teritoriul vamal al acestora va însuma teritoriul statelor participante la gruparea economică respectivă şi ne vom găsi, astfel, în situaţia unei extinderi a teritoriului vamal.

Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează (dintr-o dată sau treptat) barierele tarifare şi altele decât cele tarifare în relaţiile comerciale reciproce (pentru toate bunurile, în cazul în care se creează o uniune vamală perfectă, sau numai pentru o parte din aceste bunuri, în cazul unei uniuni vamale imperfecte). În relaţiile cu statele din afara uniunii, ţările membre aplică o politică comercială comună şi, în primul rând, un tarif vamal comun. O formă secundară de extindere a teritoriului vamal o constituie şi zonele de liber schimb. În cazul acestora, ţările participante la zonă elimină (dintr-o dată sau treptat) barierele tarifare şi altele decât cele tarifare în relaţiile comerciale reciproce pentru toate produsele (zone de liber schimb perfecte), sau numai pentru o parte din aceste bunuri (zone de liber schimb imperfecte). În relaţiile cu terţii, zona de liber schimb nu instituie o politică comercială comună, fiecare ţară membră păstrându-şi independenţa în materie de politică comercială. Deci, zonele de liber schimb constituie o formă de extindere a teritoriului vamal numai în ce priveşte schimburile comerciale reciproce de mărfuri dintre statele membre, nu şi cu terţii. Crearea de uniuni vamale şi zone de liber schimb a fost admisă de GATT (art. 24) ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate24.

Sunt şi cazuri când, în cadrul politicii lor comerciale, statele decid ca pe anumite porţiuni din teritoriul naţional (porturi, zone comerciale sau industriale) să nu se aplice regimul vamal, respectiv să nu se perceapă taxe vamale de import. În astfel de situaţii are loc restrângerea teritoriului vamal în raport cu teritoriul naţional, deci teritoriul vamal al unui stat devine mai mic decât teritoriul său naţional. Formele de restrângere a teritoriului vamal sunt fie de tipul zonelor libere, respectiv, situate în dimensiuni spaţiale mai mari, fie de tipul antrepozitelor vamale, cu dimensiuni spaţiale mult restrânse.

Prin zonă liberă se înţelege spaţiul din teritoriul naţional stabilit prin lege care este exceptat de la aplicarea legislaţiei vamale a unui stat, în sensul că mărfurile introduse temporar din străinătate sau scoase din zona liberă cu destinaţia către alte pieţe externe sunt exceptate de la plata taxelor vamale.

În practica politicii vamale a statelor există zone libere de mai multe tipuri: zone libere comerciale, zone libere industriale de export, zone economice speciale, zone libere de depozitare, zone de tranzit, porturi libere (porturi franco), aeropor-turi libere etc.25.

24 N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 115. 25 N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 116; Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p.63.


35

Zonele libere se amplasează, de obicei, în apropierea sau în interiorul unei reţele de infrastructură prin care are loc tranzitarea unui mare volum de bunuri de import şi export, cum sunt porturile maritime şi fluviale, importantele puncte de frontieră situate pe căi ferate şi rutiere continentale, aeroporturi internaţionale. În perimetrul zonelor libere au acces toate mărfurile, cu excepţia celor al căror import este interzis de legislaţia statului respectiv (exemplu, armament, droguri etc.). În interiorul zonelor libere sunt permise diferite operaţiuni, de la cele mai simple (depozitare, sortare, reambalare) până la cele mai complexe (prelucrarea industrială în cadrul unor întreprinderi de producţie moderne construite cu investiţii de capital străin). Este de subliniat că în cazul în care la realizarea produselor în zona liberă industrială sau în zona economică specială există o participare procentuală notabilă constând din subansamble şi alte materiale provenite din ţara pe care se află zona liberă, produsele finite pot fi introduse în teritoriul vamal al statului respectiv, fără a li se aplica taxele vamale de import26.

Antrepozitele vamale sunt forme ale restrângerii teritoriului vamal, ame-najate în spaţii mai mici, limitate la clădiri dotate în mod special, în care sunt depozitate şi păstrate mărfurile importate pe o perioadă de timp determinată, fără a se percepe taxe vamale de import. De regulă, antrepozitele vamale sunt amplasate în centre comerciale şi industriale mai importante, porturi sau puncte cu trafic intens de transport. Aceste antrepozite sunt administrate de birouri vamale care urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor din antrepozitele respective. Antrepozitele vamale facilitează întreprinderilor producătoare accesul la materii prime şi pieţe, subansamble şi componente din import pe măsura nevoilor pro-ducţiei. Astfel, se evită plata taxelor vamale de import în totalitate la valoarea măr-furilor de import. Antrepozitele vamale permit ca vămuirea mărfurilor, respectiv aplicarea taxelor vamale de import să se efectueze eşalonat, la nivelul necesităţilor parţiale de aprovizionare şi consum, solicitate de firmele din ţara pe al cărei terito-riu se află antrepozitele vamale.

Antrepozitele vamale se prezintă sub două forme: antrepozite reale şi antre-pozite nominale. La rândul lor, antrepozitele reale pot fi antrepozite de stocare şi antrepozite nominale27.

• Antrepozitele reale sunt dotate cu instalaţii de depozitare sau efectuare a altor operaţiuni, iar mărfurile sunt sub controlul organelor vamale ale statului respectiv. Când mărfurile părăsesc antrepozitele pentru a fi utilizate în producţie sau consum, ele sunt vămuite, suportându-se plata taxelor vamale aferente. Antrepozitele reale sunt de două feluri:

– antrepozite de stocare, care sunt destinate stocării mărfurilor sau condi-ţionării şi ambalării acestora. Pentru produsele explozibile, produsele inflamabile etc., stocarea se efectuează, în condiţii de securitate sporite, în antrepozite speciale din punct de vedere al dotărilor;

26 O tratare exhaustivă a activităţii desfăşurate în zonele libere din 76 de ţări din

Europa, America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa şi Asia a fost realizată de Gheorghe Caraiani şi Cornel Cazacu în lucrarea Zonele libere, Editura Economică, Bucureşti, 1995.

27 Ovidiu Puiu, op. cit., p. 64. Universitatea SPIRU HARET

36

– antrepozitele industriale facilitează operaţiunile de prelucrare a produ-selor, existând un control şi o supraveghere vamală cu caracter permanent a acestor antrepozite. De regulă, deţinătorii antrepozitelor industriale au obligaţia ca o anumită cotă (de exemplu, 40%) din produsele fabricate să fie exportată. • Antrepozitele nominale (sau fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar

nu întrunesc condiţiile decât pentru păstrarea produselor care se deteriorează mai greu, respectiv care nu sunt perisabile. Aceste antrepozite sunt înfiinţate de diverse întreprinderi în magazii proprii.

În afară de clasificarea în antrepozite reale şi nominale, antrepozitele vamale mai pot fi grupate în: publice (destinate depozitării de mărfuri de către orice persoană) şi private (destinate depozitării mărfurilor de către cei cărora le aparţin depozitele).

6.4. Regimuri vamale definitive şi suspensive Regimul vamal include totalitatea actelor normative care reglementează

direct problemele vamale (legislaţia vamală ca atare), precum şi normele care fac referire la activitatea vamală, dar care reprezintă legislaţia altor domenii28. Regimul vamal este instrumentul care transpune în practică politica vamală a statelor şi care cuprinde prevederile referitoare la controlul vamal al mărfurilor, la vămuirea bunurilor, la aplicarea tarifului vamal şi la operaţiunile conexe vămuirii.

După tipul de operaţiuni pe care le reglementează, regimurile vamale sunt de două feluri:

• regimuri vamale definitive (includ importul şi exportul de bunuri); • regimuri vamale suspensive, care cuprind : tranzitul de mărfuri, antre-pozitul vamal, perfecţionarea activă a mărfurilor, perfecţionarea pasivă a mărfurilor, admiterea temporară a mărfurilor, transformarea sub control vamal a mărfurilor29. Regimul vamal suspensiv este regimul vamal care admite cu titlu temporar

importul de mărfuri fără plata efectivă a taxelor vamale, în condiţii prestabilite. În ceea ce priveşte tranzitul vamal de mărfuri, de regulă, el este exonerat de plata taxelor vamale sau a altor taxe de import. De reţinut că ţările de tranzit reuşesc să încaseze venituri din prestări de servicii pe teritoriul traversat.

Admiterea temporară este regimul vamal suspensiv prin care se acordă exonerare totală sau parţială de plata taxelor vamale şi alte drepturi de import la anumite categorii de mărfuri: material profesional, bunuri destinate a fi prezentate sau utilizate la târguri, expoziţii; material pedagogic şi ştiinţific; material medico-chirurgical şi de laborator; materiale pentru competiţii sportive; materiale de propagandă turistică; mijloace de transport utilizate pentru transportul comercial. Caracteristica acestor categorii de mărfuri importate constă în faptul că ele nu sunt destinate comercializării sau consumului pe teritoriul ţării unde li s-a acordat regimul de admitere temporară. Există mai multe convenţii internaţionale care

28 Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1993, p. 464. 29 Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 65.


37

reglementează importul temporar, printre care Convenţia vamală cu privire la admiterea temporară a mărfurilor – ATA (Bruxelles, 1961).

Regimul vamal de perfecţionare activă permite unei întreprinderi importul de bunuri, fie prin suspendarea taxelor vamale şi a altor taxe de import (în cazul operaţiunilor de prelucrare în lohn), fie prin achitarea, iar apoi restituirea taxelor vamale şi a altor taxe de import la frontieră, când produsele sunt exportate şi reprezintă totalitatea sau numai o parte a cantităţii de bunuri importate (regimul de drawback).

Regimul vamal de perfecţionare pasivă este regimul suspensiv ce se acordă bunurilor exportate pentru a fi prelucrate, transformate sau reparate în străinătate şi care ulterior sunt reimportate. În momentul reimportului, se acordă o exonerare totală sau parţială de la plata taxelor vamale şi a altor drepturi de import. Exonerarea se aplică, inclusiv, reparaţiilor cu titlu gratuit, dar nu şi celor cu titlu oneros.

Regimul de transformare sub control vamal este un regim vamal suspensiv sub care pot fi plasate orice fel de bunuri străine ce suferă operaţiuni de transformare. Acestea pot fi: transformarea în mostre, recuperarea de părţi sau componente, reducerea la starea de deşeuri etc. În funcţie de gradul de transformare a mărfurilor, titularul operaţiunii va solicita autorităţilor vamale încadrarea într-un alt regim vamal a produselor rezultate din transformarea efectuată30.

Ansamblul instrumentelor politicii comerciale externe a este prezentat în Schema nr. 1.

Schema nr. 1

INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE TARIFARE EXTERNE

– după scopul impunerii – fiscal – protecţionist

– după obiectul impunerii – de import – de export – de tranzit

– după modul de percepere – ad-valorem – specifică – mixtă

1. Taxele vamale

– după modul de stabilire – autonomă (unilaterală) – convenţională (contractuală) – preferenţială

– după gruparea mărfurilor – Nomenclatorul cf. Conv. privind sistemul armonizat şi de codificare a mărfurilor (1983) – Nomenclatoare proprii – Nomenclatorul SITC/ONU

2. Tarifele vamale

– după numărul de coloane ale taxelor vamale

– simple – compuse

30 Problematica din acest subcapitol (6.4.) formează obiectul de studiu al viitorilor

inspectori vamali din Franţa, pe baza cursului lui Claude Pacreau, Les régimes économiques d’utilisation et de transformation, École Nationale des Douanes, Neuelly, 1991.


38

Schema nr. 1 (continuare) – acelaşi ca dimensiune cu teritoriul naţional

– diferit ca dimensiune de teritoriul naţional:

mai mare mai mic

3. Teritoriu vamal

• zonă de liber schimb • uniune vamală

• zone libere • antrepozite vamale reale sau nominale

– definitive (includ exportul şi importul de mărfuri) 4. Regimuri vamale

– suspensive

– tranzit vamal – antrepozitul vamal – perfecţionare activă – perfecţionare pasivă – admiterea temporară – transformarea sub control vamal a mărfurilor

Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina Militaru


39

7. POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ NETARIFARĂ ŞI DIVERSITATEA INSTRUMENTELOR SALE

Pe parcursul secolului al XX-lea, a avut loc amplificarea continuă şi fără

precedent a schimburilor comerciale de bunuri la scară mondială (numai între anii 1950-2000 exportul mondial a crescut de circa 100 de ori). Totuşi, putem constata că practicile protecţioniste pe pieţele străine s-au multiplicat exponenţial şi au îmbrăcat forme tot mai subtile.

Ca şi politica comercială externă tarifară (vamală), politica comercială exter-nă netarifară are, îndeosebi, un rol defensiv, de apărare a producătorilor naţionali de concurenţa agresivă a produselor străine, mai ales atunci când acestea sunt im-pulsionate pe căi neloiale.

De fapt, în perioada postbelică, datorită sistemului de reguli şi proceduri instituit de către GATT, prin rundele de negocieri comerciale multilaterale desfăşurate, a avut loc , cum am arătat anterior, o reducere substanţială a nivelului taxelor vamale. „Refluxul” protecţiei tarifare a fost net favorizat de punerea la punct, în ţările avansate, a unor sisteme fiscale eficiente, care au permis reducerea dependenţei încasărilor bugetare de perceperea taxelor vamale. În acest context, prezenţa tot mai manifestă a barierelor netarifare ca instrumente predilecte de obstrucţionare a importurilor ar putea să apară drept expresie a unei „legi a protecţiei constante”, potrivit căreia contraponderea reducerii unor anumite forme de protecţionism o constituie sporirea protecţiei acordate pe alte căi31.

Semnificativ este şi faptul că există diferenţieri ale măsurilor de protejare de la o ţară la alta, iar studierea profilului sectorial de mărfuri al protecţiei netarifare relevă concentrarea sa asupra unor produse care fac simultan obiectul unei protecţii vamale nominale superioare mediei taxelor vamale.

Politica comercială externă netarifară cuprinde un ansamblu vast de regle-mentări şi practici naţionale care conduc către discriminarea (restricţionarea atunci când situaţiile o impun – n.n.) a bunurilor importate în raport cu cele indigene32.

Politica comercială externă netarifară cuprinde obstacole, de obicei, în calea importurilor practicate de către autorităţile guvernamentale ale statelor, dar şi de unele entităţi de drept privat pe care autorităţile nu le împiedică să aplice aceste bariere.

31 D. Negrescu, op.cit., p.12. 32 D. Negrescu, op.cit., p.14.


40

Ar mai fi de menţionat faptul că politica comercială netarifară utilizează instrumente directe mult mai ferme decât politica comercială tarifară. De aceea, abordarea frontală a barierelor netarifare în politica comercială externă este mult mai delicată decât în cazul taxelor vamale, întrucât pune în discuţie aspecte ce ţin de atribute ale suveranităţii naţionale (D. Negrescu , op.cit., 1998, p.12).

Instrumentele de politică comercială netarifară reprezintă un complex de măsuri, norme şi bariere cu caracter comercial, fiscal, vamal, bancar, valutar, administrativ şi tehnic – exceptând măsurile de ordin tarifar, bazate pe aplicarea de taxe vamale – menite să interzică sau să limiteze pătrunderea de mărfuri străine pe piaţa unui stat sau a unui grup de state. Obiectivele pe care le au de îndeplinit aceste instrumente netarifare, a căror diversitate este deosebit de mare (circa 800 identificate în cadrul GATT şi aproximativ 2000 menţionate în lucrările Secre-tariatului UNCTAD), vizează în principal apărarea pieţii interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei comerciale33.

Există anumite particularităţi ale instrumentelor netarifare faţă de cele tari-fare (vamale), dintre care cele mai importante pot fi sintetizate astfel:

a) acţionează pe tot parcursul mărfurilor de la exportator până la consu-matorul fiscal din ţara importatoare (nu ca în cazul taxelor vamale, care se aplică numai la frontiera importatorului);

b) au o extrem de mare diversitate şi un grad diferenţiat de protecţie, în funcţie de instrumentul netarifar aplicat;

c) provin dintr-o largă gamă de domenii (comercial, fiscal, bancar, adminis-trativ, tehnic, fitosanitar etc.);

d) sunt mai greu de cunoscut, din lipsă de transparenţă, de către exportatori şi este mai greu de apreciat, în multe cazuri, gradul de protecţie şi de discriminare;

e) au o arie extinsă de influenţare a restrângerii importurilor, fie direct, vizând cantitatea sau valoarea acestora, fie indirect, prin intermediul preţurilor, fie prin alte căi dintre cele mai ingenioase.

Când se transformă într-o evidentă frână în calea exporturilor mărfurilor străine, instrumentele şi măsurile netarifare capătă denumirea, în literatura de specialitate, de obstacole netarifare.

In conformitate cu clasificarea efectuată de experţii GATT, cele 5 mari grupe de instrumente netarifare au în vedere:

• Limitări directe cantitative (îndeosebi la importuri). • Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor. • Restricţii la import decurgând din formalităţile vamale şi administrative la

import. • Bariere rezultând din participarea statului la activităţile comerciale. • Bariere tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate34.

33 N. Sută (coordonator), op.cit., vol. l, p.120; O.Puiu (coordonator), op.cit., p.72. 34 În manualul citat, coordonat de profesorul N. Sută, vol.l, la p.121, este utilizată

această clasificare şi se face referire la faptul că în literatura de specialitate se întâlnesc şi alte clasificări ale barierelor netarifare: protecţionism legislativ, protecţionism administra-tiv, protecţionism emoţional (psihologic, n.n.). Merită a mai fi reţinută, ca o barieră netari-fară, şi acordarea condiţionată a tranzitului printr-o ţară.


41

7.1. Limitarea cantitativă a importurilor

Restricţiile cantitative au ca efect direct limitarea importului de produse străine concurente, sporind sensibil gradul de protecţie a producţiei indigene. Sistemul restricţiilor cantitative acţionează atât pe linia utilizării optime a forţei de muncă interne, cât şi pentru echilibrarea balanţei comerciale, atunci când aceasta este deficitară. Totodată, prin limitarea cantitativă se protejează mai bine producă-torii autohtoni de concurenţa mărfurilor străine, în raport cu aplicarea metodelor tradiţionale ale politicii comerciale externe tarifare, astfel că taxele vamale trec pe un plan secundar în arsenalul instrumentelor de apărare comercială.

Deşi Statutul GATT prevede desfiinţarea restricţiilor cantitative discri-minatorii la import (art. XI şi XIII), totuşi el admite folosirea lor temporară în baza unor derogări, în special în cazul dificultăţilor în balanţa de plăţi externă a unor ţări membre (art. XII). Totodată, se mai permit derogări pentru protecţia agriculturii (art. XI) şi pentru protejarea economiilor ţărilor în curs de dezvoltare (Partea a IV-a din Statutul GATT). Utilizarea restricţiilor cantitative pentru perioade mai lungi de timp decât este necesar, poate afecta atât consumatorii interni, deoarece cresc preţurile interne pe piaţă, dacă cererea este mai mare decât oferta, cât şi exporta-torii străini, în special, pe cei din ţări în curs de dezvoltare, prin accesul îngrădit pe pieţele externe.

Această limitare cantitativă a importurilor se realizează de către state prin următoarele procedee:

7.1.1. Interdicţiile (prohibiţiile) la import constituie instrumentul cel mai radical de protecţie, care interzice total sau parţial, pe o perioadă de timp, pătrunderea anumitor produse sau grupe de produse străine pe o piaţă. Interdicţiile la import se decid de autorităţi, fie din motive economice (deficit cronic al balanţei de plăţi sau pentru protejarea unei producţii interne grav ameninţate de concurenţa străină, de exemplu, florile în Danemarca, la un moment dat), fie din motive politice (embargou împotriva unui stat sau a unor state – vezi cazul mărfurilor din Israel interzise pe teritoriul ţărilor arabe), fie din alte motive de o maximă gravitate (protecţie fitosanitară şi asigurarea stării sănătăţii şi securităţii populaţiei – cum a fost în cazul prohibirii importului de carne provenită de la „vacile nebune” – sau protecţia mediului etc.).

Modalitatea prin care se realizează interdicţiile este refuzul autorităţilor de a elibera licenţele de import la produsele sau grupele de produse cărora li se aplică această măsură netarifară extremă.

Interdicţiile practicate de unele ţări sau grupe de ţări sunt selective şi tempo-rare, în scopul menţinerii unui echilibru între cerere şi ofertă şi al comercializării în sezon a produselor agricole autohtone (la legume şi fructe).

Printre efectele negative ale prohibirii îndelungate a unor importuri, pe lângă creşterea preţurilor interne, se adaugă şi o reducere treptată a calităţii mărfurilor indigene, care nu mai sunt concurate. Totodată, pe piaţa de consum se remarcă existenţa unui nomenclator mai restrâns de mărfuri din categoria celor prohibite la import, precum şi un redus efort de corectare şi inovare pentru produsele respective.


42

7.1.2. Contingentarea importului reprezintă o altă restricţie destul de drastică privind accesul mărfurilor străine pe pieţele externe35. Contingentele de import sau export sunt volume maxime cantitative sau valorice, admise la importul sau exportul unor bunuri sau grupe de mărfuri pe o perioadă determinată de timp (de obicei un an).

7.1.3. Licenţele (autorizaţiile) de import (în unele cazuri se practică şi licenţe de export) sunt aprobări speciale pe care organele de stat (şi numai în cazuri deosebite banca de stat) le acordă firmelor importatoare (exportatoare) pentru o anumită marfă sau grupe de mărfuri. Aprobarea se acordă pe o perioadă rezonabilă de timp pentru a se putea efectua tranzacţia comercială (2,4,5 luni etc.), în funcţie de natura produsului, distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă sau de origină şi interesul autorităţilor de a se realiza operaţiunile. Aceste condiţii pentru aprobare au în vedere să nu se oprească obţinerea licenţelor la nivelul stabilit anual pentru alte firme comerciale, în cazul neefectuării importului sau exportului preconizat de firmele ce au primit iniţial autorizaţii.

Acordul privind procedurile în domeniul licenţelor de import, convenit la Runda Tokio în cadrul GATT, împarte tipurile de licenţe pentru import în licenţe automate şi licenţe neautomate. Licenţele automate se acordă de autorităţi pentru produsele liberalizate la import, cererea de import a firmelor fiind automat accepta-tă într-un termen prestabilit, de regulă, 10 zile maximum. Licenţele neautomate se acordă de autorităţi pentru produsele neliberalizate la import. Acestea mai poartă denumirea şi de licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative la import sau licenţe discreţionare. Licenţele neautomate se acordă selectiv pe baza unei analize complexe, în funcţie de o serie de criterii legate de produs sau de ţara de origine, în vederea respectării stricte a contingentelor de import.

Ca şi contingentele, licenţele se clasifică în două tipuri: licenţe globale (sau generale) şi licenţe individuale (sau bilaterale). Licenţele globale, eliberate de stat pe baza contingentelor globale, precizează volumul bunurilor care pot fi importate într-o anumită perioadă de timp, cu indicarea ţărilor de provenienţă a importurilor. Licenţele individuale sunt utilizate de autorităţi pentru urmărirea realizării întocmai a contingentelor bilaterale la produsele pentru care ţara importatoare are interesul să asigure o protecţie mai riguroasă pe piaţa sa internă. Specificul acestor licenţe individuale este că în ele se precizează în mod obligatoriu ţara de origine a importului. Aceste licenţe sunt de două tipuri: deschise (din grupa celor automate) şi specifice (din grupa celor neautomate). Dacă la licenţele individuale deschise se precizează numai ţara de provenienţă a importurilor, fără o plafonare cantitativă

35 În politica comercială externă există şi practica unor contingente de export,

utilizate îndeosebi pentru exportul de materii prime, care, livrate în străinătate în cantităţi mari, ar dezechilibra consumul intern sau nu ar asigura aprovizionarea industriei indigene. Contingentele de import practicate pot fi globale (cantitative sau valorice), fără o repartiţie a acestora pe ţări de provenienţă, fie individuale, respectiv bilaterale, adică reprezintă cantităţi sau valori maxime admise la importul anumitor bunuri pe o perioadă determinată de timp şi provin dintr-o anumită ţară (spre exemplu, 700.000 perechi de încălţăminte de damă, din Turcia). Contingentările individuale se înscriu, de regulă, în acordurile şi protocoalele comerciale bilaterale. Spre deosebire de contingentele globale, în cazul conti-ngentelor individuale de import pot apărea şi discriminări faţă de unele ţări exportatoare.


43

sau valorică a acestora, la licenţele individuale specifice se precizează, pe lângă ţara de provenienţă a importurilor, şi plafonul fizic sau valoric al acestora din ţara respectivă.

7.1.4. Limitările „voluntare” la export (autolimitările)

Recrudescenţa protecţionismului comercial, începând cu sfârşitul anilor ’60 şi primii ani ’70 din secolul al XX-lea, a dus la apariţia a noi tipuri de restricţii cantitative (neoprotecţioniste), una dintre acestea fiind şi limitarea „voluntară” sau autolimitarea la export. Aceasta acţionează sub ameninţarea unor ţări sau grupe de ţări dezvoltate importatoare, care avertizează exportatorii că, dacă nu-şi limitează de bunăvoie exporturile unor produse la un anumit nivel, li se vor aplica în mod autonom contingente de import mult mai restrictive şi pe o perioadă mai îndelun-gată de timp. Limitările „voluntare” la export sunt aranjamente, oficiale sau neoficiale, prin care ţara exportatoare, la cererea şi sub presiunea ţării importatoare, este de acord să limiteze exporturile sale de anumite produse către ţara respectivă importatoare la un nivel inferior celui care s-ar realiza în condiţii normale de competitivitate pe piaţa internaţională36.

Limitările „voluntare” la export pot fi bilaterale sau multilaterale, în funcţie de numărul ţărilor participante la astfel de aranjamente. La început, limitarea „voluntară” la export a făcut obiectul unor înţelegeri între SUA şi Japonia, pentru produsele industriei uşoare – textile, produse din piele – şi apoi pentru produsele siderurgice, automobile, produse ale industriei electrotehnice şi electronice etc. Ulterior, au fost încheiate înţelegeri similare între Comunitatea Economică Europeană şi Japonia pentru o serie de produse japoneze foarte competitive din domeniul siderurgiei, automobilului, electronicii etc. Treptat, în deceniile opt, nouă şi zece ale secolului al XX-lea, ţările dezvoltate au început să impună limitări la export şi altor ţări în curs de dezvoltare şi foste socialiste, la o serie de produse (textile, confecţii, încălţăminte, produse siderurgice, rulmenţi, componente electro-nice etc.) considerate a fi sensibile sau foarte sensibile la concurenţa acestora37.

7.1.5. Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor se înscriu în acelaşi cadru al obstacolelor de tip neoprotecţionist şi sunt de dată relativ recentă în practica relaţiilor comerciale internaţionale. Aceste acorduri sunt, în fapt, înţelegeri bi şi multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse. În plus, faţă de restricţia cantitativă „convenită” pe bază de negocieri, prin care exportatorii îşi autolimitează „voluntar” vânzările în străinătate, în ceea ce priveşte acordurile referitoare la comercializarea ordonată a produselor, în cadrul acestor înţelegeri au fost incluse şi prevederi privind nivelul preţurilor externe, de tranzacţie, cât şi clauza de salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare

36 Aurel Ghibuţiu, Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.141. 37 În op. cit. la p. 125, profesorul N.Sută arată că „numărul aranjamentelor de limitare

voluntară a exporturilor crescuse la circa 300 la sfârşitul anului 1990 (din care circa 80 au fost negociate de SUA, circa 90 de către Comunitatea Economică Europeană, iar restul de către alte state dezvoltate)”.


44

atunci când interesele lor sunt lezate. Cel mai tipic exemplu de acord privind comercializarea „ordonată” a produselor l-a reprezentat „Aranjamentul privind comerţul internaţional” cu textile, cunoscut şi sub denumirea de „Aranjamentul Multifibre” care a expirat în cursul Rundei Uruguay. Acum, şi produsele textile şi de îmbrăcăminte sunt supuse aceloraşi reglementări ca şi alte mărfuri în cadrul Statutului GATT – 1994.

7.2. Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor

În cadrul arsenalului de instrumente de politică comercială externă netarifară folosite de către state, un loc aparte revine măsurilor, reglementărilor şi taxelor de natură să anihileze sau să reducă la maximum avantajele de preţ competitiv cu care se prezintă produsele concurente străine pe o piaţă externă. Nerecurgerea la restrângerea acestor avantaje ar putea însemna fie îndepărtarea consumatorilor sau utilizatorilor interni de produsele producţiei indigene, deoarece acestea ar costa mai scump decât cele străine, fie obligarea aceloraşi cumpărători – dacă nu există o producţie internă – să se aprovizioneze la preţuri mai mari, impuse de firmele comerciale din alte ţări, care în acest fel ar deţine monopolul pe piaţa importatoare. Din multitudinea de instrumente netarifare privind limitarea importului prin influenţarea preţului extern ne vom concentra atenţia asupra celor mai importante, respectiv: prelevrările variabile la import (taxe de prelevare); preţurile minime şi maxime la import; impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal, taxele de retorsiune (taxele antidumping şi taxele compensatorii), depozitele (depuneri) prealabile în valută la import.

7.2.1. Prelevările variabile la import (sub formă de taxe de prelevare cu natură dublă, tarifară şi netarifară) au constituit o perioadă îndelungată un instru-ment de politică comercială utilizat de ţările membre ale Comunităţii Economice Europene în cadrul politicii agricole comunitare. Prelevările variabile au vizat importul extracomunitar de produse agricole, în scopul de a împiedica sau frâna importul acestor produse. Prelevările variabile sunt, în fapt, taxe vamale supli-mentare, care se aplică peste taxele vamale din tariful vamal comun. Pentru calcularea taxei de prelevare se au în vedere trei preţuri: preţul comunitar (denumit preţ indicativ sau orientativ, ce rămâne relativ stabil pe o perioadă de 1 an), preţul prag (reprezentând preţul indicativ sau orientativ din care s-au scăzut cheltuielile de transport de la intrarea într-un port comunitar până în centrul cu cel mai mare deficit agricol) şi preţul de ecluză (respectiv, preţul de import al ţărilor extracomunitare, considerat ca preţ internaţional). Taxa de prelevare rezultă din diferenţa între preţul prag şi preţul internaţional (de ecluză) al produsului agricol respectiv, care este, de regulă, mai scăzut. Prelevările sunt denumite variabile, pentru că unul din cele două preţuri din care rezultă diferenţa, respectiv preţul internaţional, oscilează permanent, în timp ce preţul prag rămâne relativ stabil. În măsura în care preţurile internaţionale scad faţă de preţurile comunitare, taxele de


45

prelevare cresc, constituind astfel un instrument de protecţie netarifară mai eficient decât taxele vamale38. Nivelul mediu al protecţiei a variat între 22% şi 128%.

7.2.2. Preţurile minime şi preţurile maxime la import fac parte din gama de măsuri netarifare practicate mai ales de ţările dezvoltate, având efect similar cu prelevările variabile. Aceste preţuri se aplică la importul numai al anumitor mărfuri, spre exemplu, la produse agricole sau alte bunuri de consum, şi au rolul de a condiţiona pătrunderea acestora pe piaţa unei ţări dezvoltate la un preţ de vânzare stabilit, care poate diferi sensibil de preţurile internaţionale.

Preţurile minime la import sunt practicate în cazul în care produsele autohtone se produc la preţuri mai ridicate decât cele ale concurenţei străine. SUA şi C.E.E. au aplicat astfel de preţuri la legume şi fructe şi la produse siderurgice (ultimele fiind utilizate şi de către Japonia). În acest sens, au fost adoptate măsuri şi reglementări în baza cărora s-a cerut ca importurile să nu se contracteze la preţuri inferioare preţurilor interne. Preţurile minime la import sunt stabilite la niveluri apropiate de preţurile interne cu ridicata. În cazul în care firmele importatoare nu respectă preţurile minime la import, acestora li se pot anula autorizaţiile de import şi li se pot aplica, după caz, taxe antidumping sau taxe compensatorii.

Preţurile maxime la import se stabilesc de către statele importatoare, atunci când unele firme exportatoare străine deţin o pondere importantă din consumul ţării de import şi îşi permit, prin preţ înalt, să controleze piaţa. Ca răspuns la un asemenea pericol de creştere a preţurilor, ţara importatoare se apără, luând măsura de a fixa preţuri maxime la import. Nivelul acestora nu va depăşi totuşi preţurile similare comercializate pe piaţa internă sau depăşirea va fi redusă la 2-6 procente.

7.2.3. Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal În literatura de specialitate, aceste impozite şi taxe poartă denumirea de

ajustări fiscale la frontieră (AFF), fiind considerate bariere netarifare. Deşi, în general, produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi bunurile autohtone, discriminarea de tratament faţă de mărfurile din import constă în baza diferenţiată de impunere a impozitelor şi taxelor respective. Astfel, în timp ce pentru produsele indigene baza de impunere sunt preţurile cu ridicata, la produsele importate baza de impunere este preţul de import în condiţia de livrare CIF, la care se adaugă taxa vamală şi mai ales alte taxe percepute la import. În acest fel, bariera netarifară constă în faptul că preţul produsului importat depăşeşte sensibil preţul bunului produs în ţara cumpărătoare. Această situaţie face ca produsul de import să devină mai puţin competitiv, ceea ce determină inclusiv o limitare a importului respectiv. În politica comercială netarifară, ajustările fiscale la frontieră se prezintă, de regulă, sub formă de taxă asupra valorii adăugate (TVA), aplicată bunurilor de consum, taxa în cascadă, acciza (care se percepe la bunurile de consum considerate de lux), taxele portuare, taxele statistice, consulare, oculte (ascunse) aplicate, în general, asupra bunurilor destinate consumului productiv etc. Cumulul acestor taxe (aparent luate individual, unele având un nivel redus) constituie totuşi o serioasă restricţie netarifară practicată de state, devansând cu mult nivelul taxei vamale.

38 Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.425.


46

7.2.4. Taxele de retorsiune se aplică de către state în cazul în care mărfurile provenite din străinătate se vând la preţuri neloiale, respectiv, se practică, fie preţuri de dumping de către firmele comerciale, fie preţuri subvenţionate de la bugetul statelor exportatoare. Ca răspuns la practicile neloiale, care, prin preţurile joase de vânzare, destabilizează producţia internă a statului importator, făcând aproape imposibilă comercializarea mărfurilor indigene, în politica lor comercială externă, unele state recurg, ca instrumente de apărare, la taxele antidumping şi taxele compensatorii. Atunci când aceste taxe sunt foarte mari, utilizarea lor de către state are un scop vădit protector.

Taxele antidumping constituie impuneri suplimentare celor vamale care se aplică importurilor la preţuri de dumping, respectiv, la preţuri mult mai mici decât preţurile pieţei internaţionale. Astfel de măsuri netarifare se aplică atunci când s-a produs sau este iminentă ameninţarea producerii unui prejudiciu important producţiei interne existente sau când, prin practicarea preţurilor de dumping, se determină întârzierea considerabilă a creării unei astfel de industrii în ţara importatorului. Codul antidumping din anul 1969, revizuit la Rundele de negocieri GATT (Tokio şi Uruguay), au precizat situaţiile de dumping. Pentru a determina o situaţie de dumping, sunt necesare trei elemente cumulative: dovedirea practică a preţurilor de dumping, existenţa unui prejudiciu grav şi o legătură cauzală între preţurile anormal de scăzute şi cauzarea prejudiciului pretins. Organizaţia Mon-dială a Comerţului, în Raportul anual pe anul 2001, releva faptul că la 30 iunie 2001 erau în vigoare 1121 de măsuri antidumping, din care cele mai numeroase fuseseră luate de SUA (300), Uniunea Europeană (190), Africa de Sud (104), India (91), Canada (88) şi Mexic (80).

Taxele compensatorii (antisubvenţie) reprezintă taxe suplimentare percepute de către ţara importatoare, peste taxele vamale, în vederea neutralizării oricărei prime sau subvenţii acordate, direct sau indirect, la producerea mărfii sau exportul produsului străin. Deci, dacă în cazul taxelor compensatorii sunt vizate bunurile subvenţionate la nivel de stat exportator, în ce priveşte taxele antidumping, ele se aplică la nivelul firmelor comerciale ce utilizează preţuri de dumping pentru pătrunderea în forţă pe piaţa externă. Conform Codului asupra subvenţiilor şi taxelor compensatorii adoptat la Runda Tokio şi revizuit la Runda Uruguay, instituirea de taxe compensatorii va putea fi făcută ca urmare a unor anchete, care au determinat existenţa, gradul şi efectul subvenţiei, respectiv, cauzarea unui prejudiciu important unei ramuri de producţie naţională sau producerea unei întârzieri sensibile în crearea unei ramuri productive naţionale în ţara importato-rului. Conform aceleiaşi surse menţionate anterior, la 30 iunie 2000 erau în vigoare 95 de măsuri sub formă de taxe compensatorii, din care numărul cel mai mare era aplicat în SUA (46), Uniunea Europeană (13) şi Mexic (10).

7.2.5. Depozitele (depunerile) prealabile la bancă în valută la import

Una din măsurile eficiente de politică comercială netarifară luate de state pentru descurajarea creşterii importurilor sau diminuarea deosebită a acestora constă în obligativitatea beneficiarului unei licenţe de import de a crea o rezervă bancară în valută (de obicei, la banca centrală). Mărirea depozitului este stabilită în general ca o cotă procentuală din valoarea importului, iar perioada acestei rezerve poate atinge şi 6 luni înaintea efectuării importului. La sfârşitul deceniului şapte şi


47

începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, ţări dezvoltate, ca Marea Britanie, Spania şi Italia, în perioade de dezechilibru al balanţei de plăţi externe, au practicat astfel de depozite, ca şi ţări în curs de dezvoltare, precum Brazilia şi Turcia. Deoarece sumele depuse la bancă nu sunt purtătoare de dobânzi, firma impor-tatoare, în cazul în care nu renunţă la cumpărarea mărfii de pe piaţa externă, va căuta să recupereze blocarea sumei depuse şi pierderea dobânzii, prin solicitarea unor reduceri de preţ din partea exportatorului străin. Aşa se explică faptul că depozitele prealabile în valută la import reprezintă bariere netarifare în calea mărfurilor provenite din străinătate, care determină reducerea preţului, iar când nu este posibil, reducerea importurilor, din cauza costului ridicat al acestora39.

7.3. Bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi vamale şi administrative

În mod firesc, aplicarea de formalităţi vamale şi administrative n-ar trebui să constituie bariere în calea importului. Acestea pot deveni însă obstacole netarifare când prin aplicarea de diferite măsuri, îndeosebi în vamă, se urmăreşte limitarea importurilor.

7.3.1. Evaluarea mărfii în vamă

De modul în care este stabilită valoarea mărfii în vamă depinde şi nivelul încasărilor bugetare ale statelor, rezultate din aplicarea taxei vamale, TVA, acciza etc. Firmele comerciale de import urmăresc ca evaluarea mărfii să se facă la un preţ mai mic la frontieră, în timp ce statul are interesul ca preţul extern (costul mărfii plus transportul şi asigurarea) să fie mai mare, pentru ca prin taxe la frontieră să încaseze venituri pentru buget. Iniţial, în Statutul GATT (1947) şi Convenţia internaţională de la Bruxelles (1950) s-au prevăzut metode de evaluare. Ulterior, la Runda Tokyo s-a adoptat Codul de conduită privind evaluarea vamală şi s-au stabilit 5 metodologii (intrate în vigoare în 1981). Dar şi în prezent, există încălcări ale reglementărilor. Evaluarea mărfii în vamă, la un preţ mai ridicat, de către autorităţile ţării importatoare, constituie un real obstacol netarifar practicat de statul cumpărător, ca instrument de limitare a importurilor.

7.3.2. Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import

Existenţa, în lume, a peste 150 de state în curs de dezvoltare ridică serioase probleme în calea exportului acestora atunci când statele importatoare solicită un mare număr de documente şi formalităţi. De aceea, dificultăţile în completarea documentelor, penalizările în caz de greşeli reprezintă piedici netarifare importante de natură să diminueze exporturile multor ţări, deşi GATT (acum OMC), Camera de Comerţ Internaţională şi Organizaţia Mondială a Vămilor se preocupă de această problemă.

39 Academicianul Costin Kiriţescu, în lucrarea Relaţii valutar-financiare interna-

ţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.196-205, a tratat această problemă pe larg în capitolul XVII: „Instrumente valutar-financiare defensive şi ofensive”.


48

7.4. Bariere netarifare derivate din participarea statului la activităţile comerciale

În această categorie de bariere netarifare intră: favorizarea firmelor naţionale atunci când se organizează licitaţii pentru achiziţii guvernamentale; acordarea unor avantaje şi facilităţi suplimentare firmelor de stat (în defavoarea firmelor străine concurente); instituirea monopolului de stat asupra importului unor produse, prin stabilirea de preţuri ridicate, care conduc la contracţia importurilor. Astfel de bariere sunt:

7.4.1. Achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică) A existat o practică a unor state ca aprovizionarea instituţiilor lor (ministere,

departamente, organe centrale bugetare) să se facă, îndeosebi, de către firmele naţionale, chiar dacă acestea sunt ca preţ mai scumpe şi de o mai scăzută calitate. Bineînţeles că în aceste situaţii se discriminează importurile, deci firmele exportatoare străine, astfel de procedee fiind şi ele importante bariere netarifare. În vederea reducerii şi eliminării acestor obstacole şi pentru a se crea condiţii normale de concurenţă pe pieţele externe, la Runda Uruguay s-a adoptat Acordul cu privire la achiziţiile guvernamentale. Acordul a precizat că se încadrează în reglementările sale licitaţiile de o valoare egală sau superioară celei de circa 195.000 dolari (sumă stabilită în 1981). Acordul inserează şi clauze privind tratamentul special şi diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Nerespectarea acordului constituie o barieră tarifară care limitează importurile.

7.4.2. Comerţul de stat Activităţile desfăşurate de întreprinderile de stat în planul relaţiilor comer-

ciale internaţionale au făcut obiectul unei permanente supravegheri din partea GATT, iar în prezent de către OMC. Aceasta, întrucât experienţa arată că statele oferă, uneori, întreprinderilor sale facilităţi de ordin fiscal sau de altă natură, în felul acesta dezavantajând firmele străine concurente. Asemenea privilegii acordate întreprinderilor de stat autohtone reprezintă, în fapt, obstacole de tip netarifar în comerţul exterior internaţional, îndreptate împotriva firmelor din alte ţări, interesa-te să-şi promoveze exporturile.

7.5. Bariere netarifare izvorâte din standardele tehnice şi de calitate aplicate produselor importate

Normele şi reglementările care sunt adoptate de state şi cele ce s-au convenit la GATT în Runda Tokyo, prin Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului, reprezintă măsuri justificate, de natură să protejeze sănătatea consu-matorilor, inclusiv prin norme sanitare şi fitosanitare, securitatea publică şi mediul. Atunci, însă, când statele participante la circuitul de bunuri internaţional adoptă norme şi reglementări proprii, diferite de cele din Acordul sus-amintit, acestea se constituie în obstacole deghizate în calea schimburilor comerciale externe, prin caracterul lor arbitrar sau nejustificat.

7.5.1. Normele sanitare şi fitosanitare Aceste norme sunt stabilite de către state în scopul protejării oamenilor şi

animalelor. Aria de răspândire a protecţiei cuprinde produsele alimentare, Universitatea SPIRU HARET

49

medicamentele, unele produse chimice, animalele vii, seminţele, fructele, legumele etc. În cazul în care reglementările prevăzute de state la import, necesitând şi cheltuieli suplimentare de omologare sau certificare, condiţiile şi normele respec-tive sunt greu de îndeplinit, îndeosebi de ţările în curs de dezvoltare, ele devin obstacole în calea comerţului. Pentru armonizarea cadrului juridic internaţional în acest domeniu, la Runda Tokyo s-a convenit Codul de normalizare, iar la Runda Uruguay s-a adoptat Acordul privind măsurile sanitare şi fitosanitare. Pe plan mondial, în comerţul cu produse agroalimentare există patru categorii de obstacole sanitare şi fitosanitare: obstacole chimice, obstacole microbiologice, obstacole legate de prezenţa insectelor şi rozătoarelor şi obstacole legate de etichetaj40.

7.5.2. Normele de securitate în utilizarea produselor Astfel de reglementări se referă la bunurile care sunt utilizate fie în consumul

productiv, fie în consumul individual şi pentru care se cer condiţii de calitate, igienă şi securitate a muncii. Abaterea de la aceste standarde prin alte normative ale unor state, a accelerat procesul de armonizare a normelor respective, care s-a convenit la Runda Tokyo.

7.5.3. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea

Aceste norme pot deveni şi ele obstacole netarifare la import, îndeosebi pentru ţările în curs de dezvoltare, care nu dispun de tehnologia necesară prezen-tării mărfurilor, în magazinele din reţeaua performantă şi uneori sofisticată aflată pe piaţa ţărilor dezvoltate. Caracterul pronunţat diferenţiat al normelor respective, faţă de cele convenite la nivel internaţional, poate conduce la obstacole de netrecut pentru penetrarea pe unele pieţe externe sau, efectiv, la ieşirea de pe alte pieţe. În Caseta nr. 4 sunt prezentate şi alte obstacole netarifare practicate în secolul trecut.

Caseta nr. 4

Alte obstacole netarifare practicate în politica comercială, în secolul XX 1. Propaganda comercială în favoarea produselor indigene reprezintă un

obstacol netarifar. Afişele şi inscripţiile existente pe pieţele importatoare ori sloganuri din arsenalul politicii de marketing, care îndeamnă la cumpărarea de mărfuri autohtone, de genul celui folosit în Marea Britanie cu mai multe decenii în urmă: buy british goods, erau de natură să distorsioneze cererea de mărfuri străine. Această restricţie netarifară de natură să limiteze importul face parte din aşa-numitul protecţionism emoţional, prin care se face apel la sentimentele naţionale. (A se vedea Liesel Quambusch, Non-tariff barriers to Trade, în „Intereconomica”, nr. 3/4, 1997, p.80).

2. Acordarea condiţionată a tranzitului mărfurilor din import prin porturile unei ţări reprezintă tot o restricţie netarifară. Este cazul în care o ţară acceptă să-i fie tranzitat teritoriul numai dacă marfa respectivă ajunsă într-un

40 Clasificarea a fost preluată din N.Sută şi Sultana Sută-Selejan, Comerţ interna-ţional şi politici comerciale contemporane, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.129.


50

port al acesteia a fost transportată cu vase aparţinând flotei sale. Un astfel de exemplu l-a oferit Austria, care, în perioada interbelică, era de acord cu tranzitarea teritoriului său de către mărfurile străine sosite în porturile din Viena şi Linz, numai dacă bunurile fuseseră transportate pe Dunăre cu vase austriece (Victor Bădulescu, Tratat de politică comercială. Comerţ exterior şi schimburi internaţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1946, p. 205). 3. Recurgerea la măsuri de salvgardare constituie o practică de politică comercială şi de protecţie pe care statele o aplică, în circumstanţe excepţionale, pentru a face faţă creşterilor masive şi rapide ale unor importuri, de natură să aducă un prejudiciu grav producătorilor interni. După instrumentele utilizate în astfel de situaţii, măsurile de salvgardare pot fi încadrate şi în politica tarifară, căci, în situaţiile deosebite menţionate, se aplică de către state suprataxe vamale pe perioade limitate de timp. Dar aceleaşi măsuri de salvgardare pot face parte şi din componenta netarifară a politicii comerciale externe în cazul în care măsura de protecţie constă în aplicarea de restricţii cantitative. Este totuşi de menţionat că, în perioada 1950-1993, s-au aplicat 151 măsuri de salvgardare, faţă de utilizarea, numai pe parcursul anilor ’80 din secolul XX, a 3600 măsuri antidumping, câteva măsuri antisubvenţii şi peste 300 de limitări valutare la export (a se vedea D.Negrescu, op.cit., p.313).

Măsurile de politică netarifară sunt prezentate sintetic în Schema nr. 2

Schema nr. 2

BARIERE PRACTICATE LA IMPORT IN CADRUL POLITICII COMERCIALE NETARIFARE

Categorii de

bariere Tipul de barieră

1. Limitarea cantitativă directă a importului

• interdicţii la import (prohibiri) • contingente de import • licenţe de import • limitări „voluntare” la export (autolimitări) • acorduri privind comercializarea ordonată a produselor

totale parţiale globale bilaterale (individual, pe ţări) automate neautomate deschise (din categoria celor automate) bilaterale multilaterale

temporare selective globale individuale specifice (din categoria celor neautomate)


51

Schema nr. 2 (continuare) 2. Limitarea importului prin influenţarea preţului

• prelevări variabile la import

• preţuri minime şi maxime la import

• ajustări fiscale la frontieră (taxe paratarifare)

• taxe de retorsiune

• depozite (depuneri) prealabile la bancă în valută la import

taxa asupra valorii adăugate

taxa în cascadă

acciza

taxe oculte (ascunse)

taxe portuare

taxe statistice

taxe sanitare

taxe consulare

antidumping compensatorii

3. Limitări care decurg din forma-lităţile vamale şi administrative privind importurile

• evaluarea valorii mărfurilor în vamă • documente şi formalităţi suplimentare cerute la import

4. Limitări care derivă din participarea statului la activităţile comerciale

• achiziţii guvernamentale (piaţa publică) • comerţul de stat • monopolul de stat asupra importului anumitor produse

5. Bariere tehnice privind importurile

• norme sanitare şi fitosanitare • norme de securitate în utilizarea produselor • norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea • norme privind securitatea publică

Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina Militaru


52

8. POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ PROMOŢIONALĂ ŞI DE STIMULARE A EXPORTULUI DE MĂRFURI

ŞI INSTRUMENTELE SALE

Conceptul de promovare şi stimulare a exportului a evoluat mult în timp,

fiecare stat încercând în politica sa comercială externă să utilizeze o gamă cât mai largă de metode, tehnici, instrumente şi pârghii economico-financiare având ca scop creşterea exporturilor şi, pe această cale, a încasărilor valutare.

În evoluţia conceptului de promovare şi stimulare a exportului din ultima jumătate de secol, un rol important l-au avut negocierile privind armonizarea punctelor de vedere ale statelor în cadrul GATT. De la intrarea sa în funcţiune, în 1948, când, în cadrul celor 23 de membri fondatori, erau dominante poziţiile ţărilor dezvoltate, şi până la crearea OMC, în 1995 (care, în prezent, numără peste 150 membri), conceptul de promovare şi stimulare a exportului a evoluat şi în funcţie de particularităţile ţărilor în curs de dezvoltare, a căror poziţie a fost exprimată îndeosebi cu prilejul sesiunilor UNCTAD. Acest fapt se datorează marilor decalaje tehnologice, comerciale, financiare etc. ce despart cele peste 160 de ţări în curs de dezvoltare de cele circa 30 de ţări dezvoltate. Din acest motiv au şi fost adoptate o serie de facilităţi în materie de stimulare a exportului în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare şi, ulterior, a ţărilor în tranziţie, reflectate în prevederile Codului pentru Subvenţii şi Măsuri Compensatorii convenit la rundele de negocieri comerciale multilaterale din cadrul GATT, respectiv Runda Tokyo şi Runda Uruguay. La această din urmă rundă, Codul a şi fost îmbunătăţit prin restructurarea subvenţiilor pentru export pe trei categorii: interzise, permise, dar care sunt acţionabile, şi permise (Caseta nr. 5).

Semnificativ este faptul că, în prezent, în contextul procesului de globalizare şi regionalizare, au devenit necesare noi evaluări în plan conceptual în ceea ce priveşte stimularea exportului. Aceasta, întrucât, în prezent nu se mai abordează numai problematica stimulării exportului de produse industriale, cum se făcea cu câteva decenii în urmă, ci se au în vedere şi stimularea exportului de produse agricole şi, mai nou, stimularea exportului de servicii comerciale internaţionale.

În acelaşi context, menţionăm Acordul încheiat în cadrul OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică) prin care ţările membre şi-au armonizat poziţiile privind acordarea de credite pentru export. Totodată, Uniunea Europeană încearcă realizarea unui consens privind modul de acordare a ajutorului de stat, inclusiv în domeniul stimulării exportului. Este important, totuşi, de subliniat că, până în prezent, nu există, în cadrul Uniunii Europene, o politică comună în materie de ajutor direct şi indirect pentru export, în afară de politica agrară comună.


53

Cas

eta

nr. 5

X) S

ubve

nţii

care

cau

zează

efec

te a

dver

se a

supr

a in

tere

selo

r alto

r mem

bri


54

▪ Ex

oner

area

sau

redu

cere

a de

im

pozi

te d

irec

te (d

e ex

empl

u, T

VA)

la p

rodu

sele

exp

orta

te c

u o

sumă

su

peri

oară

cel

ei p

erce

pute

atu

nci

când

ace

ste

prod

use

sunt

vân

dute

pe

ntru

con

sum

ul in

tern

▪ E

xone

rare

a sa

u ra

mbu

rsar

ea d

e ta

xe d

e im

port

(de

exem

plu,

taxe

va

mal

e şi

alte

taxe

) în

plus

faţă

de

ce

le p

erce

pute

asu

pra

inpu

turi

lor

cons

umat

e la

pro

duce

rea

bunu

rilo

r ex

port

ate

▪ Pro

gram

e de

gar

anta

re a

cre

dite

lor

la e

xpor

t cu

prim

e de

asi

gura

re

insu

ficie

nte

pent

ru a

cope

rire

a c

ostu

rilo

r pe

term

en lu

ng a

le

prog

ram

ului

▪ C

redi

tele

la e

xpor

t, cu

dob

ânzi

in

feri

oare

cos

turi

lor d

e îm

prum

ut

ale

guv

ernu

lui,

atun

ci c

ând

aces

te

măs

uri f

olos

esc

la a

sigu

rare

a un

ui

ava

ntaj

impo

rtan

t în

ans

ambl

ul

cond

iţiilo

r cre

ditu

lui l

a ex

port

2.

Sub

venţ

ii su

bord

onat

e ut

iliză

rii d

e p

refe

rin ţă

a pr

odus

elor

menţio

nate

faţă

d

e pr

odus

ele

impo

rtat

e

Sursă:

Pre

lucr

are

de căt

re a

utor

a d

atel

or d

in G

hidu

l pen

tru

într

epri

nder

i, Si

stem

ul C

omer

cial

Mon

dial

,

I

TC U

NC

TAD

/WTO

, Gen

eva,

199

9, p

. 140

-144

.

Cas

eta

nr. 5

(con

tinua

re)


55

8.1. Experienţa internaţională în domeniul promovării şi stimulării exportului

Studierea metodelor şi tehnicilor de promovare şi stimulare a exporturilor mai multor state din diferite continente ale lumii (tabelul nr. 1) ne-a permis formularea următoarelor concluzii:

– în primul rând, experienţa internaţională dovedeşte faptul că pe glob acţionează o mare diversitate de instrumente de natură să contribuie decisiv la promovarea şi stimularea exportului statelor;

– în al doilea rând, o parte din instrumentele utilizate are menirea de a promova exportul, respectiv de a face cunoscută clienţilor străini oferta de export a statelor lor prin participări la târguri şi expoziţii, editarea de prospecte şi cata-loage, organizarea de misiuni economice şi comerciale, de reprezentanţe oficiale în străinătate în cadrul ambasadelor;

– în al treilea rând, o altă parte importantă din instrumente are ca obiect stimularea exporturilor, respectiv vizează încurajarea producătorului în efec-tuarea exportului pe baza unor condiţii avantajoase pe linie de creditare, asigurare şi garantare, precum şi a firmelor comerciale specializate în export, prin acordarea de sprijin financiar pentru organizarea reţelei logistice în străinătate (depozite, maga-zine de prezentare şi vânzare, reprezentanţe comerciale etc.), pentru pătrunderea pe noi pieţe, atât cu produse, cât şi cu servicii;

– în al patrulea rând, sunt ţări care pun un accent deosebit în promovarea şi stimularea exportului pe instrumentele bancare (Polonia, Turcia, Grecia, Ger-mania), în timp ce alte state acordă atenţie prioritară utilizării de măsuri energice de pătrundere pe pieţele externe (Italia, Africa de Sud, Australia);

– în al cincilea rând, unele ţări, cum sunt Coreea de Sud, Chile, acordă o importanţă deosebită instrumentelor de promovare şi stimulare a exportului bazate pe aplicarea înaltei tehnologii în acest domeniu, respectiv dotarea cu tehnică de calcul adecvată, realizarea unui sistem informatizat integrat de comerţ exterior, acordarea de facilităţi în vederea dezvoltării comerţului electronic;

– în al şaselea rând, sunt ţări, ca Ungaria, Australia, în care funcţionează Fondul de promovare a exportului, finanţat anual de la bugetul de stat, al cărui rol este de a asigura firmelor producătoare pentru export şi firmelor specializate în export stimulente consistente pentru o penetrare viguroasă pe pieţele externe.

În acelaşi context al studierii experienţei statelor în promovarea şi stimularea exportului sunt semnificative exemplele Poloniei şi Braziliei, prin măsurile coeren-te luate în acest domeniu (Casetele nr. 6 şi 7).

După cum a fost lesne de observat, tipologia măsurilor de încurajare a expor-tului prezintă particularităţi de la un stat la altul. În literatura noastră de specialitate s-a optat pentru împărţirea acestor măsuri în două categorii: măsuri promoţionale şi măsuri de stimulare41.

41 Adrian Constantinescu a prezentat această clasificare în teza sa de doctorat

Tendinţe pe plan internaţional în utilizarea stimulării exporturilor, ASE, Bucureşti, 1982, având conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Nicolae Sută.


56

Tabe

lul n

r. 1

Cor

eea

de su

d


57

Tabe

lul n

r. 1(

cont

inua

re)

Sprij

in fi

nanc

iar p

entru

cur

suri

de p

regă

tire

şi pe

rfecţ

iona

re şi

sem

inar

ii ac

orda

t pen

tru

IMM

-uri şi

soci

etăţ

i com

erci

ale

Sprij

in fi

nanc

iar p

entru

edita

rea d

e cat

aloa

ge

ale e

xpor

tato

rilor

şi m

ater

iale

de r

ecla

mă p

e pr

odus

e, de

bul

etin

e in

form

ativ

e cu

ofe

rta d

e ex

port,

real

izar

ea d

e film

e vid

eo


58

Tabe

lul n

r. 1(

cont

inua

re)


59

Tabe

lul n

r. 1(

cont

inua

re)

8,9

mil.

mil.

mil.


60

Tabe

lul n

r. 1(

cont

inua

re)


61

Caseta nr. 6

P O L O N I A

Pachetul de măsuri „PRO - EXPORT” 1993

1) Măsuri pe linia cursului valutar 2) Măsuri privind regimul devizelor 3) Măsuri în domeniul impozitelor şi taxelor 4) Măsuri pe linia subvenţiilor 5) Stimulente prin creditare, asigurare şi garantarea creditelor 6) Stimulente vamale 7) Măsuri de politică comercială prin încheierea de convenţii şi acorduri pentru acces pe alte pieţe. 8) Măsuri pe linia promovării exportului 9) Multiplicarea informaţiilor comerciale pe baza creării unui sistem informaţional modern 10) Stimularea cercetării ştiinţifice de comerţ exterior şi tehnologice 11) Sprijinirea acţiunilor de pregătire şi specializare de comerţ exterior 12) Alte măsuri de stimulare (pe linie de transport şi comunicaţii).


62

Caseta nr. 7

B R A Z I L I A

MMEECCAANNIISSMMEE DDEE SSTTIIMMUULLAARREE AA EEXXPPOORRTTUULLUUII

1) Facilităţi fiscale şi vamale prin

PROGRAME SPECIALE PENTRU EXPORT (B E F I E X) 2) Facilităţi în domeniul creditului - înainte de expediţia mărfurilor:

PROGRAM DE FINANŢARE A EXPORTULUI DE MAŞINI ŞI ECHIPAMENTE (F I N A M E X) - după expediţia mărfurilor:

PROGRAM DE FINANŢARE A EXPORTULUI DE BUNURI ŞI SERVICII NAŢIONALE (P R O E X) 3) Sprijin financiar pentru pregătire profesională, studii, informaţii comerciale, acţiuni promoţionale

PROGRAM DE SPRIJINIRE A COMERŢULUI EXTERIOR 4) Crearea de ZONE INDUSTRIALE PENTRU EXPORT


63

8.2. Politica comercială externă promoţională a exportului

Această subcomponentă importantă a politicii comerciale externe cuprinde măsurile cu contribuţie parţială şi integrală de la bugetul de stat ce au ca scop a face cunoscut potenţialul de export al economiei, respectiv al firmelor naţionale.

Finalitatea efortului financiar, material şi uman, a utilizării acestui ansamblu de acţiuni constă în a convinge clienţii străini să ia decizii de cumpărare a produ-selor oferite la export42.

Cele mai importante măsuri promoţionale ale exportului luate de către stat, cu suportarea cheltuielilor de la buget, sunt următoarele:

• iniţierea, negocierea şi semnarea de acorduri, convenţii comerciale şi alte aranjamente care să permită accesul pe pieţele străine în condiţii cât mai favorabile (bazate pe un regim preferenţial sau regimul naţional43, precum şi pe clauza naţiunii celei mai favorizate);

• organizarea de misiuni comerciale de prospectare a pieţei şi încheierea de contracte de export;

• încurajarea participării firmelor la târguri şi expoziţii internaţionale în străinătate şi la manifestări pe teritoriul naţional pentru o mai promptă informare a clienţilor externi asupra potenţialului de export;

• organizarea atât a reţelei de secţii comerciale ale ambasadelor în ţările partenere, cât şi încurajarea creării de reprezentanţe comerciale în străinătate ale asociaţiilor profesionale de ramură sau ale firmelor exportatoare;

• sprijinirea creării de centre de comerţ exterior naţionale, de asociaţii patro-nale având ca atribuţii stimularea exportului şi de oficii de informare şi documen-tare care să acorde asistenţă, îndeosebi întreprinderilor mici şi mijlocii având producţie de export sau firmelor comerciale exportatoare;

• suportarea parţială de la bugetul de stat a realizării de studii de piaţă şi pe produse şi grupe de produse la solicitarea asociaţilor de ramură, patronatelor şi firmelor producătoare şi exportatoare;

• suportarea cheltuielilor pentru acţiuni de publicitate şi reclamă pe produse şi grupe de produse, precum şi a editării şi distribuirii de buletine informare privind oferta de export, inclusiv prin Internet.

Este de reţinut că astfel de măsuri promoţionale au devenit o practică gene-rală în politica comercială externă. Totodată, un asemenea ansamblu de măsuri nu este considerat a fi de natură să creeze o concurenţă neloială în schimburile comer-ciale.

42 Ovidiu Puiu, Politici economice internaţionale, Editura Independenţa Economică,

2000, p. 87. 43 Regimul naţional este clauza, înscrisă în tratatele economice, prin care părţile sunt

obligate să acorde persoanelor fizice şi juridice străine un tratament similar, în materie de impozite şi de reglementări interne, celor autohtone. Clauza regimului naţional este denu-mită şi principiul posibilităţilor egale, deoarece, cu unele excepţii, părţile au posibilitatea de a beneficia reciproc pe teritoriul celuilalt stat semnatar de aceleaşi drepturi şi avantaje de care beneficiază conaţionalii.


64

8.3. Politica comercială externă de stimulare a exportului

În politica lor comercială externă, statele iau şi măsuri care modifică condiţiile normale de concurenţă faţă de mărfurile firmelor provenite din alte ţări. Prin aceste stimulente se influenţează creşterea veniturilor firmelor de la bugetul de stat, fie prin acordarea de sume încasate suplimentar de la bugetul de stat, fie prin aprobarea de renunţări sau reduceri ale cotelor de impozitare în favoarea firmelor respective indigene.

În tipologia stimulentelor exporturilor de mărfuri se încadrează atât stimulen-tele pe care le acordă înseşi firmele, la nivel deci microeconomic, cât şi mai ales stimulentele la nivel macroeconomic, în care statul se implică direct.

În cazul stimulentelor la nivel microeconomic pentru încurajarea exportului, acestea se acordă atunci când au loc reduceri ale costurilor de fabricaţie, îmbunătă-ţirea calităţii produselor, creşterea performanţelor tehnico-economice, sub formă de stimulente personale (prime, sporuri).

Cele mai utilizate stimulente în practica internaţională sunt stimulentele la nivel macroeconomic, respectiv cele acordate de autorităţile de stat (stimulente bugetare, fiscale, financiar-bancare şi valutare).

8.3.1. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară Printre instrumentele de creştere a competitivităţii exportului, un loc deosebit

de important îl are bugetul statelor. Măsurile bugetare în vederea stimulării exportu-lui îmbracă forma transferurilor în bani efectuate de stat în favoarea producătorilor şi veniturilor acestora. Stimulentele bugetare se înscriu în grupa cheltuielilor statului pentru încurajarea exportului şi atrag o reacţie mai puternică din partea partenerilor externi, mai ales în cazul celor acordate activităţii productive. Şi aceasta, deoarece ele sunt considerate ca mijloace de stimulare a exportului de natură să provoace o concurenţă neloială evidentă. Din această cauză, aria utilizării stimulentelor bugetare este, în general, mai restrânsă, datorită existenţei riscului aplicării de către ţările importatoare a unor măsuri antisubvenţie.

Măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară sunt următoarele: a) Subvenţiile directe de export reprezintă un instrument de sprijin acordat de

stat întreprinderilor producătoare sub formă de sume de bani, pentru a face com-petitive preţurile de vânzare pe pieţele externe, atunci când costurile de producţie sunt mai mari decât nivelul mondial. Astfel de subvenţii sunt practicate, îndeosebi, de ţările în curs de dezvoltare care depun eforturi pentru a sprijini cât mai activ exportul de noi produse industriale realizate de acestea. În aceeaşi categorie de subvenţii se află şi livrările de materii prime ce sunt achiziţionate de firmele producătoare pentru export la preţuri mai mici practicate special de către stat. De obicei, în ţările dezvoltate, aceste subvenţii sunt acordate produselor agricole. În astfel de cazuri, conform regulilor internaţionale, ţările importatoare pot aplica taxe antisubvenţie, ca măsură de contracarare a influenţei negative înregistrate asupra cumpărării de către consumatori a produselor indigene.

b) Primele directe de export sunt sume de bani care se acordă de la bugetul statului îndeosebi producătorilor din agricultură pentru a creşte volumul expor-turilor în străinătate (o sumă în monedă naţională la tona de produs agricol exportat). Sunt situaţii când prima de export se acordă în vederea stimulării unor


65

anumite mărfuri, dar şi în scopul orientării geografice a bunurilor respective către pieţe externe de interes major pentru un stat44.

c) Subvenţiile indirecte de export. Pentru a asigura un cadru instituţional propice încurajării producătorilor şi firmelor comerciale orientate către export, cu prioritate stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, statele sprijină crearea instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale de genul centrelor de comerţ exterior şi asociaţiilor profesionale. Acestea desfăşoară activităţi complexe, de natură să acorde asistenţă producătorilor şi firmelor exportatoare, cu suportarea parţială sau integrală a costului unor acţiuni promoţionale (participări la târguri şi expoziţii, elaborarea de studii de piaţă, organizarea de campanii de reclamă şi publicitate).

8.3.2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală În literatura de specialitate din ţara noastră45, aceste măsuri se împart în două

mari categorii: facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate şi facilităţi fiscale acordate exportatorilor.

a) Facilităţile fiscale pentru mărfurile exportate Acestea constau în degrevări ale impozitului pe venit, şi anume, exonerarea

(scutirea), diminuarea sau rambursarea acestuia. Scopul acestor facilităţi fiscale, respectiv sumele datorate în mod normal la bugetul de stat de către firmele producătoare şi exportatoare, este de a crea fonduri suplimentare ale acestor firme pentru investiţii moderne, cât şi pentru acţiunile promoţionale pe pieţele externe. Gradul de facilităţi este direct proporţional cu ponderea valorii adăugate în produsele finite destinate exportului.

În aceeaşi categorie de facilităţi fiscale se încadrează şi stimulentele de ordin vamal la import, în sprijinul exportului. În acest cadru se înscrie admiterea temporară, prin care se scutesc de aplicarea taxei vamale de import materiile prime semifabricate, subansamblurile, care urmează să fie reexportate sub formă de produs finit (operaţiunea cunoscută sub denumirea de lohn activ). Tot aici plasăm şi cealaltă formă de stimulare: drawback, în care taxa vamală la bunurile importate în vederea fabricării produsului finit este restituită la vama pe unde se exportă marfa respectivă.

Zonele libere şi porturile franco, ca şi antrepozitele vamale constituie, de asemenea, exemple de locuri unde se acordă facilităţi fiscale de ordin vamal, în sensul neaplicării taxelor vamale de import la intrarea mărfurilor străine pe teritoriul lor special. Aceste facilităţi pot fi încadrate la instrumentele de stimulare a exportului în cazul în care produsele din spaţiile special amenajate iau drumul străinătăţii, fie sub forma iniţială, provenită din import, în situaţii conjuncturale în care se obţin preţuri superioare, fie într-o nouă formă, cu valoare adăugată ridicată.

b) Facilităţile fiscale acordate exportatorilor În practica internaţională regăsim şi forma de stimulare prin reducerea

impozitului pe profit (îndeosebi pentru firmele care investesc în producţia destinată

44 Aspect relevat de N. Sută şi Sultana Sută-Selejan în Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 132-133.

45 N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 133-134. Universitatea SPIRU HARET

66

exportului). Având un impact puternic asupra producătorilor care exportă, aceste facilităţi fiscale sunt apreciate, în fapt, ca prime indirecte de export. Aplicarea cotei 0 (zero) la impozitarea prin TVA la export este un stimulent pentru export.

8.3.3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară46

În opinia autorului lucrării de faţă, acest pachet de măsuri are cea mai mare importanţă în sistemul de stimulare a exportului utilizat de state. Căci fondurile de împrumut suplimentare în monedă naţională şi în valută în regim preferenţial şi în dimensiuni suficiente sunt decisive în dezvoltarea producţiei de export şi încurajarea firmelor comerciale exportatoare. Iar aceste fonduri sunt cu atât mai necesare, ca mărime, cu cât obiectul exportului îl formează mărfurile cu ciclu lung de fabricaţie, precum produsele care necesită un import prealabil de materii prime, subansamble şi echipamente sau bunurile ce au ca destinaţie pieţe externe de inte-res major pentru statul respectiv.

Principalele instrumente de finanţare a exporturilor prin instituţii publice sau private sunt: creditele de export şi asigurarea sau garantarea acestora.

a) Creditele de export reprezintă pârghia cea mai importantă de stimulare a exportului de bunuri, fiind una din componentele cele mai de seamă ale efortului de atingere a nivelului de competitivitate necesar obţinerii succesului în concurenţa cu produse similare ce provin din alte ţări. Specificitatea acestor credite de export constă în condiţiile avantajoase care se acordă producătorilor şi firmelor comerciale exportatoare, din punct de vedere al duratei şi bonificaţiei la dobânzi. Aceste credite de export îmbracă trei forme: creditul cumpărător, creditul furnizor şi liniile de credit. Creditele de la bănci, instituţii publice sau private specializate primite de către producători vizează atât perioada de dinaintea expediţiei mărfii, cât şi cea de după expediţie.

În afara finanţării avantajoase amintite, care se acordă, de regulă, pe termene scurte (sub 2 ani), pentru exporturile de maşini şi echipamente ce necesită comer-cializarea în condiţii de credit pe termen mediu (durata acestuia este de 2-5 ani), pentru obiective şi instalaţii complexe se practică aşa-numitele credite de asistenţă pe termene lungi (10-15 ani) şi foarte lungi (40-50 ani) în condiţii de favoare, cu dobânzi foarte mici sau fără dobândă, cu perioadă de garanţie lungă etc.47.

Instituţiile de finanţare a exporturilor se găsesc mai ales în ţările dezvoltate: în SUA, Export-Import Bank şi Agenţia Americană pentru Dezvoltare Inter-naţională; în Germania, AusfuhrKredit A.G.; în Franţa, Banque Française pour

46 În deceniul al 8-lea al secolului trecut, această problematică a fost tratată de acad.

Costin Kiriţescu în lucrarea Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 164-166; în deceniul al 9-lea, de Constantin Moisuc (coordonator) în Relaţii valutar-financiare şi de plăţi internaţionale, ASSP, Bucureşti, 1981, p. 150-164, Paul Bran, Mecanismul monetar actual, Editura Ştiinţifică şi Enci-clopedică, Bucureşti, 1984, Mariana Negruş, Relaţii valutar-financiare şi de plăţi internaţionale, ASSP, Bucureşti, 1985, iar în deceniul al 10-lea, de acad. Iulian Văcărel, în Relaţii Financiare Internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 237-242, şi de Paul Bran, în Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 229-231.

47 Nicolae Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 135. Universitatea SPIRU HARET

67

Commerce Extérieur; în Italia, Mediocredito Centrale (Italia), iar în Japonia, Eximbank.

b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export În scopul cointeresării exportatorilor să efectueze vânzări pe credite de lungă

durată în străinătate, în condiţii de risc, care pot conduce la pierderea sau încasarea numai parţială a sumelor avansate sub formă de credite de export, în practica internaţională sunt utilizate instrumente specifice de asigurare şi garantare a recu-perării acestora.

Asigurarea creditelor de export a devenit o parte integrantă a sistemului de finanţare a exporturilor.

Pentru creditele furnizor, asigurarea se face de către o instituţie bancară din ţara exportatorului. Această asigurare acoperă riscul exportatorului de a nu primi la scadenţă contravaloarea bunurilor livrate pe credit. Pentru creditele cumpărător, se procedează la garantarea acestora de către o instituţie bancară din ţara impor-tatorului, care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să achite contravaloarea vânzărilor pe credit, dacă firma importatoare intră în incapacitate de plată.

Instituţiile specializate de asigurare şi garantare a creditelor de export care acoperă, în general, atât riscurile comerciale, cât şi pe cele necomerciale sunt orga-nisme de stat, mixte sau private. Cele mai puternice instituţii de acest gen sunt în ţările dezvoltate: în Germania, Hermes-Kreditversicherungs, AG, în Franţa, Compagnie française d’assurance pour le commerce extérieur (COFACE), în SUA, Foreign Credit Insurance Association – pentru riscuri comerciale şi Export-Import Bank – pentru riscuri necomerciale, iar în Italia, Instituto Nationale delle Assicurazioni, serviciul Sezione por l’Assicurazioni del Credito all’Exportatione.

În general, toate instituţiile de asigurare şi garantare acceptă asigurarea împotriva riscurilor comerciale (refuzul de preluare a mărfii, refuzul plăţii, incapa-citatea executării plăţii mărfii), iar un număr însemnat dintre acestea efectuează asigurarea inclusiv împotriva riscurilor necomerciale – război, revolte, embargo, retragerea licenţelor de import etc.

8.3.4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară Principalele măsuri privind stimularea exporturilor în acest cadru sunt

primele valutare şi deprecierea monedei naţionale (care în literatura de specialitate mai este denumită şi dumping valutar).

a) Primele valutare reprezintă o componentă a unui regim privilegiat în materie de convertire a valutei străine încasate de către exportatori în monedă naţională la un curs de schimb mai avantajos (cu primă) decât cursul oficial. În practica statelor s-a folosit şi instituirea cursurilor de schimb multiple48, deci cu prime valutare diferenţiate, care fac să crească interesul exportatorilor pentru producerea anumitor grupe de mărfuri destinate pieţei externe, sau orientarea livrărilor în străinătate către anumite zone geografice de interes pentru statul respectiv. Aceste prime valutare sunt similare ca efect economic cu primele directe de export acordate de la bugetul de stat.

48 Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 90. Universitatea SPIRU HARET

68

b) Deprecierea monedei naţionale este o altă măsură de stimulare a expor-turilor, deoarece pe plan intern încasările în valută obţinute din livrarea mărfurilor în străinătate sunt convertite de exportatori în monedă naţională, în sume cu atât mai mari, cu cât este mai ridicată rata deprecierii acesteia faţă de valuta străină. Totodată, prin deprecierea monedei naţionale pe plan extern, stimularea expor-turilor constă într-o ieftinire a produselor livrate în străinătate, cu consecinţe favorabile pe linia creşterii volumului exporturilor, îndeosebi la mărfurile unde cererea este elastică.


69

9. ACORDURILE COMERCIALE BILATERALE – IMPORTANTĂ COMPONENTĂ A POLITICII COMERCIALE EXTERNE

Acordurile comerciale bilaterale dintre state sunt instrumente de bază ale

politicii comerciale externe, având ca scop reglementarea relaţiilor comerciale dintre acestea.

Acordul comercial bilateral privind schimbul de mărfuri este o convenţie interguvernamentală între două state, care constituie cadrul juridic al operaţiunilor de export şi import în special, pe o perioadă determinată (de regulă, 5 ani)49. Princi-piul de bază înscris într-un asemenea acord este principiul nediscriminării prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate de către un stat, celuilalt stat.

Acest tip de convenţie comercială interguvernamentală stipulează şi alte clauze importante, cum sunt:

– renunţarea la politicile de restricţii cantitative; – modul de instituire a regimului de licenţe (autorizaţii de export sau import); – descurajarea politicilor de dumping, subvenţii şi de monopol; – reglementări pentru sprijinirea tranzitului reciproc. Acordurile comerciale privind schimbul de mărfuri, în anumite cazuri, conţin

liste de mărfuri ale fiecărui stat, prin care guvernele semnatare se angajează să permită exportul, respectiv importul lor, la valori sau cantităţi convenite reciproc. Astfel, aceste liste, anexate, prevăd contingente, respectiv niveluri limită, valorice sau cantitative, până la care fiecare stat semnatar autorizează exportul sau importul.

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, cadrul juridic extern al relaţiilor comerciale bilaterale dintre state, în condiţiile accentuării procesului de liberalizare a schimburilor de mărfuri, s-a extins mult; a crescut în mod deosebit numărul de acorduri bilaterale de comerţ liber. În continuare, prezentăm structura in extenso a acestui tip de acord, care permite o viziune generală asupra complexităţii proble-maticii politicii comerciale externe (Caseta nr. 8).

49 Ion Stoian (coordonator), Comerţ Internaţional. Tehnici şi proceduri, volumul I,

Editura Caraiman, 1997, p. 473-474. Universitatea SPIRU HARET

70

Caseta nr. 8 Acord bilateral de comerţ liber Preambul Obiective Cap. I. Produse industriale Taxele vamale de import Taxa de bază Taxe cu efect echivalent Taxe fiscale Taxe vamale de export şi taxe cu efect echivalent Restricţii cantitative la import şi măsuri cu efect echivalent Restricţii cantitative la export şi măsuri cu efect echivalent Comerţul cu produse textile Comerţul cu produse siderurgice Cap. II. Produse agricole şi piscicole Domenii de aplicare Produse agricole transformate Schimb de concesii Concesiile şi politicile agricole Clauze specifice de salvgardare Cap. III. Servicii şi investiţii Cap. IV. Prevederi comune Regulile de origine şi cooperarea pe linia administraţiei vamale Impozitarea internă Excepţii generale Excepţii de securitate Monopolurile statului Plăţile Reguli de concurenţă pentru întreprinzători Achiziţiile publice Protecţia proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale Dumping Acţiuni de urgenţă asupra importurilor unui anumit produs Ajustarea structurală Reexportul şi lipsa serioasă Îndeplinirea obligaţiilor Procedura pentru aplicarea măsurilor de salvgardare

Dificultăţi ale balanţei de plăţi Clauza evolutivă

Înfiinţarea Comitetului mixt Universitatea SPIRU HARET

71

Caseta nr. 8 (continuare) Procedurile Comitetului mixt Relaţii comerciale guvernate de acest acord şi de alte acorduri Anexe şi protocoale Aplicare teritorială Amendamente Intrarea în vigoare Valabilitate şi expirare Anexe: Minută de înţelegere Declaraţie Comună

Sursa: Acord de comerţ liber între România şi Republica Turcia, semnat la Ankara, la 29 aprilie 1997.

Totalitatea instrumentelor de promovare şi stimulare a exportului este redată

în schema nr. 3.

Schema nr. 3

POLITICA COMERCIALĂ PROMOŢIONALĂ ŞI DE STIMULARE A EXPORTURILOR DE MĂRFURI

Tipul de măsuri

A. MĂSURI PROMOŢIO-NALE

– negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică internaţională sau alte convenţii economice

– organizarea de misiuni comerciale de prospectare şi contractare a exportului

– încurajarea participării la târguri şi expoziţii internaţionale şi organi-zarea unor astfel de manifestări pe teritoriul propriu

– sprijinirea organizării reprezentării comerciale în ţările partenere (secţii comerciale ale ambasadelor şi reprezentanţe comerciale ale firmelor în străinătate)

– crearea de Centre de comerţ exterior naţionale – prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi,

acordarea de consultanţă şi asistenţă de specialitate firmelor indigene – susţinerea diverselor modalităţi de publicitate externă B. MĂSURI DE STIMULARE A EXPORTU-RILOR

– la nivel microeconomic (întreprindere) – la nivel macroeconomic:

sporuri, prime pentru reducere a costurilor pentru creşterea calităţii produselor pentru performanţele profesionale

● stimulente bugetare subvenţii directe de export prime directe de export subvenţii indirecte de export


72

Schema nr. 3 (continuare) ● stimulente fiscale acordate mărfurilor exportate

prin import cu scutirea condiţionată de plata taxelor vamale (drawback) sau prin admitere temporară

acordate exportatorilor – scutiri, reduceri şi restituiri de taxe pe profit etc.

utilizare zone libere ● stimulente bancare credite

de export • credite cumpărător

• credite furnizor • linii de credite • credite de

asistenţă asigurarea şi garantarea credi-

telor de export ● stimulente de natură

valutară prime valutare deprecierea monedei naţionale (dumping valutar)

Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina Militaru.


73

ÎNDRUMAR DE AUTOVERIFICARE Concepte, termeni de specialitate, teme de seminar (TS) şi subiecte de

examen (SE) – politica comercială externă a statelor (TS, SE) – evoluţia conceptului de politică comercială externă – principalele funcţiuni ale politicii comerciale externe – obiectivele politicii comerciale externe – principiile politicii comerciale externe – tipologia politicilor comerciale externe (TS, SE) – autarhie, protecţionism comercial, liber schimb – politica comercială externă tarifară (vamală) (SE) – politica comercială externă netarifară (SE) – politica comercială externă promoţională şi de stimulare a exportului (SE) – politica vamală – taxele vamale şi clasificarea lor (TS) – funcţiunile taxelor vamale – taxa vamală nominală şi taxa vamală efectivă – taxele vamale de import – taxele vamale de export – taxele vamale de transport – taxele vamale ad-valorem – taxele vamale specifice – taxele vamale mixte (combinate) – taxele vamale autonome (unilaterale sau generale) – taxele vamale (contractuale sau normative) – taxele vamale preferenţiale (sau de favoare) – clauza naţiunii celei mai favorizate – tarifele vamale (TS, SE) – nomenclatorul de mărfuri de tip tarifar


74

– Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor

– încadrarea tarifară vamală – clasificarea tarifelor vamale după numărul de coloane – dispersia tarifară – disparitatea tarifară – teritoriul vamal – uniunea vamală – zona de comerţ liber – tarif vamal comun – zona liberă şi tipurile sale – antrepozite vamale – antrepozite reale (de stocare şi industriale) – antrepozite nominale (sau fictive) – regimul vamal – regimuri vamale definitive – regimuri vamale suspensive – administrarea temporară – regimul vamal de perfecţionare activă (lohn activ) – regimul de drawback (de restituire a taxei vamale de import) – regimul vamal de perfecţionare pasivă (lohn pasiv) – regimul de transformare sub control vamal – legea protecţiei constante – instrumentele de politică comercială externă netarifară (TS, SE) – obstacole netarifare – limitarea cantitativă a importurilor – interdicţiile (prohibiţiile) la importuri – contingentele de import sau de export – contingentele globale (cantitative sau valorice) – contingentele individuale (bilaterale) – contingente tarifare – licenţele (autorizaţiile) de import sau de export – licenţele automate şi licenţele neautomate – licenţele globale (sau generale) – licenţele individuale (sau bilaterale) – limitările „voluntare” la export (autolimitările la export) – acordurile privind comercializarea ordonată a produselor – limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor – prelevările variabile la import (taxe de prelevare) – preţurile minime şi preţurile maxime la import


75

– taxele de retorsiune – taxele antidumping – taxele compensatorii (antisubvenţie) – depozitele (depunerile) prealabile în valută la bancă pentru import – impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal – ajustări fiscale la frontieră (AFF) – bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi vamale şi

administrative – evaluarea mărfii în vamă – documente şi formalităţi suplimentare cerute la import – bariere netarifare care derivă din participarea statului la activităţile comer-

ciale – achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică) – comerţul de stat – barierele netarifare care decurg din standardele, tehnicile de calitate apli-

cate produselor importate – normele sanitare şi fitosanitare – normele de securitate – normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea – propaganda comercială în favoarea produselor indigene – protecţionism emoţional – recurgerea la măsuri de salvgardare – politica comercială externă promoţională a exporturilor (TS, SE) – regimul naţional – concurenţă neloială – politica comercială externă de stimulare a exportului (TS, SE) – măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară – subvenţiile directe la export – primele directe de export – subvenţiile indirecte de export – măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară – facilităţile fiscale pentru mărfurile de export – măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiară şi bancară – asigurarea şi garantarea creditelor de export – măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară – primele valutare – deprecierea monedei naţionale – acordurile comerciale bilaterale – acordul bilateral de comerţ liber


76

BIBLIOGRAFIE

1. Botez, Octavian, Gh., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004

2. Botez, Octavian, Gh., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999

3. Caraiani, Gheorghe, Cazacu Cornel, Zonele libere, Editura Economică, Bucureşti, 1995 4. Constantinescu, Adrian, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1988 5. Constantinescu, Nicolae N., Companiile transnaţionale şi interesul economic de piaţă,

„Economistul” nr.107 (1033), iunie 1998 6. Dijmărescu, Eugen, Preferinţele vamale în comerţul internaţional, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980 7. Fota, Constantin (coordonator), Politica comercială, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1993 8. Iancu, Aurel, Bazele teoriei economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998 9. Kiriţescu, Costin, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 10. Moisuc, Constantin (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002 11. Moisuc, Constantin (coordonator), Finanţe şi plăţi internaţionale, Editura Fundaţiei

Romînia de Mâine, Bucureşti, 2006. 12. Negrescu, Dragoş, Protecţionismul netarifar – evoluţii şi tendinţe în ţările dezvoltate,

Editura Economică, Bucureşti, 1998 13. Niţă, Ion (coordonator), Politica economică externă a României; Editura Independenţa

Economică, Piteşti, 2000 14. Puiu, Ovidiu (coordonator), Politici economice internaţionale, Editura Independenţa

Economică, Piteşti, 2000 15. Sută, Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane,

vol. I, Editura Eficient, Bucureşti, 2000 16. Sută, Nicolae, Sultana Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contem-

porane, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2003 17. xxx Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1993.


77

PARTEA A II-A

ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ

ÎN DOMENIUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL


78


79

1. MULTILATERALISMUL ÎN POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ

După cum am văzut, cadrul bilateral de colaborare comercială între state este

de natură să conducă la creşterea schimburilor de mărfuri prin încheierea de acorduri comerciale. În acest fel se valorifică în mod concret resursele materiale, financiare şi umane ale fiecărui stat. Din cauza diversităţii condiţiilor în care se dezvoltă economia statelor lumii, a dimensiunilor potenţialului lor, diferenţiat, în a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a simţit nevoia unor forme multilaterale, cu vocaţie universală, de abordare a problemelor comerţului internaţional. Pe această cale s-a încercat armonizarea intereselor celor aproximativ 200 de state şi teritorii ale lumii, mari, mijlocii şi mici, în cadrul unor organizaţii la nivel mondial. În aceste organizaţii se dezbat şi se negociază problemele complexe ale comerţului internaţional. Totodată, organizaţiile internaţionale comerciale au un rol activ în elaborarea de norme şi reglementări care să conducă la dezvoltarea schimburilor comerciale şi, prin aceasta, la creşterea nivelului de trai al populaţiei din toate ţările membre ale acestora.

De altfel, în condiţiile adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, ale sporirii interdependenţei economice a naţiunilor şi mai ales ale procesului de globalizare, reglementarea pe cale bilaterală a problemelor relaţiilor comerciale internaţionale nu mai este suficientă, fiind necesară armonizarea eforturilor statelor de regle-mentare a comerţului pe plan mondial şi regional.

Experienţa internaţională a dovedit că problemele globale ale comerţului mondial, cum sunt: liberalizarea schimburilor comerciale, stoparea protecţionismului, stabilizarea preţurilor şi pieţelor produselor de bază sau facilitarea expansiunii comerţului ţărilor în curs de dezvoltare nu pot fi soluţionate fără a se adopta, în acest scop, măsuri de politică comercială pe plan multilateral în cadrul organiza-ţiilor internaţionale cu profil comercial.

Paralel cu dezvoltarea politicilor comerciale multilaterale, în politica externă a apărut un nou domeniu al diplomaţiei, respectiv diplomaţia comercială multilate-rală. Este totuşi de subliniat că politicile comerciale bilaterale şi cele multilaterale nu se exclud unele pe altele, ci, dimpotrivă, se completează reciproc.

Căci, pe de o parte, o serie de măsuri de politică comercială adoptate pe plan multilateral se materializează în cadrul unor acorduri comerciale bilaterale, iar pe de altă parte, în cadrul negocierilor multilaterale, anumite măsuri de politică comer-cială convenite de state în acorduri bilaterale, unele prevederi stipulate în acestea îşi extind aplicarea şi la ceilalţi membri ai organizaţiilor internaţionale.

Folosirea cadrului multilateral prezintă o importanţă cu totul deosebită, în special, pentru ţările mici şi mijlocii în curs de dezvoltare, care, în acest cadru, au posibilitatea să-şi găsească mai mulţi aliaţi pentru promovarea intereselor lor economice specifice.


80

2. GATT50 – ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ŞI COMERŢ Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948, GATT a funcţionat până la 1 ianuarie

1995, când s-a transformat, cum am arătat, în Organizaţia Mondială a Comerţului. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a apărut ca urmare a dezordinii din politica comercială, care a debutat în perioada crizei economice din anii ’30 ai secolului al XX-lea şi, îndeosebi, după al doilea război mondial, şi care s-a caracterizat printr-un pronunţat caracter protecţionist al comerţului internaţional cu mărfuri.

GATT a fost un tratat multilateral interguvernamental, prin care ţările membre s-au obligat să respecte anumite principii, reguli, o anumită disciplină în domeniul relaţiilor comerciale, respectiv:

– să reducă, să elimine sau să consolideze (să „îngheţe”) nivelul taxelor vamale;

– să înlăture restricţiile cantitative sau de altă natură din calea comerţului, pentru a trece treptat la liberalizarea schimburilor comerciale. GATT a avut un caracter contractual, cu drepturi şi obligaţii ale membrilor săi.

Obiectivul iniţial al GATT consta în crearea de condiţii favorabile pentru desfăşurarea schimburilor comerciale între ţările membre. Ulterior, o dată cu creş-terea numărului ţărilor membre şi în special a numărului ţărilor în curs de dezvol-tare (peste 100), un alt obiectiv a fost acordarea de preferinţe comerciale pentru aceste ţări.

Statutul GATT avea patru părţi, din care trei convenite în anul 1947 (35 articole) şi o parte convenită în anul 1966, intitulată Comerţ şi Dezvoltare (3 articole cu referire la ţările în curs de dezvoltare).

Structura organizatorică a GATT cuprindea Sesiunea Părţilor Contractante, Consiliul Reprezentanţilor, Comitete şi grupe specializate, secretariatul GATT şi Centrul GATT de Comerţ Internaţional, devenit din 1968 Centrul de Comerţ Internaţional GATT / UNCTAD51.

Principalele atribuţii ale GATT vizau respectarea Acordului GATT, apro-barea de modificări la Statut, îndeplinirea rolului de organ executor de către Consiliul Reprezentanţilor (urmărirea activităţii Comitetelor specializate pe

50 GATT – General Agreement for Tariffs and Trade (termenul Tariffs se traduce

corect prin Tarife Vamale). 51 UNCTAD – United Nations Conference for Trade and Development (Conferinţa

Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare). Universitatea SPIRU HARET

81

probleme: industrie, agricultură, comerţ şi dezvoltare, balanţă de plăţi, practici antidumping şi a altor Comitete ad-hoc, coordonarea muncii de Secretariat GATT de către directorul general şi gestionarea Centrului comun de Comerţ Internaţional GATT / UNCTAD.

Principiile de bază ale GATT care au fost avute în vedere să stea la baza relaţiilor comerciale dintre membri (Părţile Contractante) constau în:

• Principiul nediscriminării, prin acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată şi a tratamentului naţional.

• Interzicerea restricţiilor cantitative de către părţile contractante în relaţiile reciproce la exportul şi importul de mărfuri.

• Aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative în situaţii admise prin derogare.

• Eliminarea sau limitarea subvenţiilor în relaţiile comerciale dintre Părţile Contractante.

• Protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină, în principiu, numai cu aplicarea taxelor vamale.

• Folosirea consultărilor de către Părţile Contractante ca o metodă fundamentală pentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora.

• Adoptarea deciziilor de către Părţile Contractante prin consens general. Dacă, la crearea GATT, numărul mai mare al ţărilor dezvoltate a influenţat

sensibil definirea principiilor organizaţiei, ulterior, prin creşterea substanţială a numărului ţărilor în curs de dezvoltare, s-au admis un set de excepţii şi derogări de la principiile fundamentale ale GATT:

• recunoaşterea principiului preferinţelor în vigoare la data semnării Acordului, fără dreptul de a fi extinse;

• admiterea creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu taxe vamale externe comune;

• acordarea permisiunii de negociere de acorduri preferenţiale între ţări în curs de dezvoltare, părţi contractante la GATT;

• autorizarea ţărilor în curs de dezvoltare părţi contractante la GATT de a promova măsuri de politică comercială cu caracter protecţionist pentru apărarea economiei naţionale, în special, a industriei, împotriva concurenţei puternice a ţărilor dezvoltate;

• admiterea temporară de restricţii cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte similare) în relaţiile comerciale dintre Părţile Contractante dezvoltate la importul unor produse care ar periclita producţia internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanţei de plăţi externe;

• excepţii cu privire la apărarea securităţii statului, prin care nicio parte contractantă nu poate fi obligată să furnizeze informaţii sau să întreprindă acţiuni care ar prejudicia interesele securităţii statului respectiv.

Membrii fondatori ai GATT au fost, la 30 septembrie 1947, 23 de ţări semnatare, printre care s-au aflat SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Olanda, Belgia. În cele aproape cinci decenii de existenţă, până la transformarea GATT în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), numărul ţărilor membre în curs de dezvoltare a depăşit 100. În acest interval de timp au mai devenit membri Germania şi Japonia, precum şi o serie de ţări din Europa Centrală şi de Est.


82

Accesiunea la GATT în conformitate cu prevederile Acordului s-a efectuat prin două proceduri:

a) accesiunea ordinară (obişnuită), care se încheia cu semnarea unui Protocol de accesiune prin care se reglementau concesiile tarifare şi netarifare între ţara care dorea să intre în GATT şi părţile contractante ale GATT;

b) accesiunea la prezentare, care se practica pentru ţările foste colonii ale unei ţări metropole membră GATT, în acest caz ele devenind membre de facto, fără negocieri, numai prin prezentarea unei Declaraţii de aderare.

De-a lungul anilor, s-au mai utilizat încă două proceduri: accesiunea provi-zorie, statele respective căpătând statut de membri provizorii, şi accesiunea pe bază de angajament special, cum a fost cazul Poloniei, României şi altor ţări, care au devenit membri GATT pe bază de angajament special, în lipsa existenţei unui tarif vamal efectiv, de natură să permită negocieri tarifare reciproce.

Retragerea din GATT se putea face de către orice ţară în scris, intrarea în vigoare a retragerii efectuându-se în 6 luni de la înaintarea cererii.

Notă. Această prezentare a genezei GATT, a definirii organizaţiei, a obiec-tivelor şi statutului ei, a structurii organizatorice, a activităţilor, principiilor, excepţiilor şi derogărilor de la principiile convenite, a membrilor şi formelor de accesiune la GATT are rolul de a familiariza studenţii cu problematica complexă a acestei organizaţii, care-şi păstrează aceleaşi funcţii şi în condiţiile transformării sale în Organizaţia Mondială a Comerţului. În acest sens, întreaga gamă de aspecte ale activităţii GATT prezentată în continuare are tangenţă directă cu activităţile noii Organizaţii Mondiale a Comerţului.


83

3. PRIMELE RUNDE DE NEGOCIERI COMERCIALE MULTILATERALE ÎN CADRUL GATT

Dintre toate activităţile desfăşurate în cadrul GATT, prioritatea a revenit

întotdeauna organizării rundelor de negocieri comerciale multilaterale, în scopul îndeplinirii obiectivului fundamental al GATT, acela de creare a unor condiţii favorabile desfăşurării schimburilor comerciale de mărfuri între ţările membre.

Denumirea rundelor de negocieri a fost dată fie după personalitatea care le-a iniţiat ( preşedintele SUA, Kennedy), fie după localitatea unde s-au deschis lucrările (Geneva, Tokio), fie după numele ţării unde s-a luat hotărârea de a se organiza runda (Uruguay). Cât priveşte durata negocierilor, aceasta a variat în timp după amploarea şi aria problematicii; respectiv, prima rundă s-a desfăşurat într-un interval de câteva luni, pentru ca la Runda Uruguay perioada să fie de 8 ani.

Semnificativ este că negocierile au respectat cerinţele derivate din principiile fundamentale ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ:

a) la runde au participat numai Părţile Contractante interesate; b) niciuneia din părţi nu i s-a cerut să facă concesii unilaterale; părţile şi-au

acordat concesii reciproce de valoare egală; s-au făcut derogări pentru ţările în curs de dezvoltare, pe baza principiului concesiilor nereciproce, în raport cu ţările dezvoltate;

c) toate ţările Părţi Contractante au beneficiat de rezultatele negocierilor tarifare, în virtutea aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate, indiferent dacă ţara membră a participat sau nu la negocieri;

d) retragerea concesiilor în cadrul rundelor GATT nu s-a putut face de nicio Parte Contractantă pe cale unilaterală decât cu condiţia acordării altor concesii de valoare egală. A existat, totuşi, o derogare legiferată pentru ţările în curs de dezvol-tare în cazul luării unor măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării.

În ceea ce priveşte tipologia concesiilor în cadrul rundelor de negocieri comerciale multilaterale, acestea au fost atât concesii tarifare, cât şi concesii netarifare. Schema nr. 4 prezintă formele acestor concesii.

Aria cea mai extinsă de negocieri în cadrul rundelor GATT au reprezentat-o

negocierile în domeniul tarifar. În acest domeniu s-au experimentat mai multe tehnici de negociere, pe măsură ce numărul de ţări membre a crescut sau numărul de poziţii tarifare de negociat nivelul taxelor vamale a sporit sensibil. Schema nr. 5 sintetizează tehnicile de negociere utilizate.


84

Schema nr. 4

TIPOLOGIA CONCESIILOR ÎN CADRUL RUNDELOR DE NEGOCIERI GATT

A. Formele concesiilor tarifare

– eliminarea totală a taxelor vamale la importul unor produse – reduceri directe de taxe vamale la importul unor produse – consolidarea taxelor vamale de import, la nivelul existent înaintea negocierilor, pe o perioadă determinată de timp

B. Formele concesiilor netarifare

– înlăturarea sau atenuarea obstacolelor netarifare din schimburile comerciale dintre Părţile Contractante – instituirea unor Coduri de conduită privind condiţiile în care se folosesc anumite măsuri netarifare în relaţiile dintre Părţile Contractante

Schema nr. 5

MECANISMUL DE NEGOCIERE A CONCESIILOR TARIFARE ÎN CADRUL RUNDELOR GATT

ETAPA I

– înaintarea cererii de reducere tarifară pe bază de listă de produse şi cuantum de reducere a nivelului taxelor vamale – trimiterea cererii la Secretariatul GATT, care o difuza la Părţile Contractante

ETAPA II – înaintarea ofertei de reducere tarifară – trimiterea ofertei la Secretariatul GATT, acordându-se prioritate Părţilor Contractante care au înaintat cereri de reducere a taxelor vamale

ETAPA III – începerea şi desfăşurarea negocierilor propriu-zise şi încheierea Protocolului cu rezultatul negocierilor – înaintarea protocolului încheiat, Secretariatului GATT

O trecere în revistă a desfăşurării primelor 6 runde de negocieri comerciale

multilaterale în cadrul GATT, din 1947 până în 1967 (tabelul nr. 2), evidenţiază unele rezultate importante obţinute pe linia desfăşurării cu mai puţine bariere a comerţului internaţional.


85

În primul rând, se evidenţiază marele număr de concesii tarifare negociate sub forma eliminării, diminuării şi consolidării taxelor vamale la import. Este de remarcat faptul că, în 6 runde de negocieri, taxele vamale la produsele industriale s-au redus cu 60 % faţă de nivelul anului 1947.

În al doilea rând, în aceste două decenii s-a început şi negocierea unor concesii netarifare, îndeosebi a celor privind eliminarea unor restricţii cantitative.

În al treilea rând, observăm că, în această perioadă, în niciuna din cele 6 runde de negocieri comerciale multilaterale nu s-a abordat, în afara produselor industri-ale, problematica produselor din sectorul agricol, unde au existat permanent abateri de la principiile organizaţiei (subvenţii la export, taxe vamale ridicate, numeroase restricţii netarifare).

Dintre celelalte activităţi importante desfăşurate pe parcursul a 25 de ani de către GATT (1948-1972) sunt de relevat:

– depistarea a circa 800 de obstacole netarifare în calea comerţului interna-ţional;

– organizarea de cursuri de politică comercială pentru 1500 de persoane din ţările în curs de dezvoltare52);

– crearea Centrului de Comerţ Internaţional GATT la Geneva, pentru pregă-tirea de specialişti şi elaborarea de studii;

– negocierea sub egida GATT a unor protocoale preferenţiale între ţări în curs de dezvoltare (Protocolul „celor trei” – Egipt, India, Iugoslavia sau Protocolul „celor 16”).

52 Autorul acestei cărţi s-a numărat printre persoanele care au efectuat o pregătire de

specialitate de 4 luni şi jumătate la Geneva, în anul 1970. Universitatea SPIRU HARET

86

Surs

a: p

relu

crar

ea d

e că

tre a

utor

a d

atel

or d

in d

ocum

ente

le G

ATT

.

Tabe

lul n

r. 2

1955

-195

6


87

4. NEGOCIERILE COMERCIALE MULTILATERALE DIN CADRUL GATT – RUNDA TOKIO ŞI RUNDA URUGUAY

În deceniile 8, 9 şi 10 ale secolului al XX-lea s-au desfăşurat cele mai impor-

tante runde de negocieri comerciale multilaterale din istoria GATT, respectiv Runda Tokio şi Runda Uruguay. Iniţiativa pentru Runda Tokio au avut-o SUA, CEE (Comunitatea Economică Europeană, azi Uniunea Europeană) şi Japonia, iar pentru Runda Uruguay, iniţiativa a fost a SUA (care a condiţionat începerea nego-cierilor de abordarea problematicii comerţului cu produse agricole şi, îndeosebi, a comerţului cu servicii). Dacă scopul Rundei Tokio l-au constituit expansiunea şi liberalizarea comerţului internaţional şi îmbunătăţirea cadrului de promovare a avantajelor suplimentare pentru ţările în curs de dezvoltare, la Runda Uruguay obiectul negocierilor comerciale multilaterale a constat în adoptarea unor măsuri de inversare a tendinţelor protecţioniste apărute în anii ’70 din cauza celor două „şocuri” petroliere, printr-o mai mare liberalizare a comerţului internaţional şi acordarea de avantaje ţărilor în curs de dezvoltare. În timp ce la deschiderea Run-dei Tokio au participat 100 de state (din care 20 nemembre GATT), la încheierea Rundei Uruguay, numărul statelor membre GATT a fost de 128.

4.1. Runda Tokio – amploarea negocierilor şi rezultatele obţinute

Printre problemele cardinale ale ţărilor membre ale GATT, Runda Tokio a avut înscrise pe ordinea de zi:

– reducerea sau eliminarea barierelor vamale în comerţul cu produse indus-triale;

– liberalizarea comerţului cu produse agricole, inclusiv cu produse tropicale; – anularea sau restrângerea obstacolelor netarifare din practica statelor; – îmbunătăţirea conceptului de clauză de salvgardare; – perfecţionarea prevederilor noului cod antidumping; – îmbunătăţirea accesului ţărilor la aprovizionare cu mărfuri din străinătate; – sporirea contribuţiei GATT la creşterea sensibilă a exportului ţărilor în curs

de dezvoltare; – îmbunătăţirea cadrului instituţional al comerţului internaţional. Totodată, în „Declaraţia de la Tokio”, ţările dezvoltate s-au angajat să acorde

mai mult sprijin ţărilor în curs de dezvoltare prin: acceptarea nereciprocităţii concesiilor, concentrarea atenţiei, în negocieri, asupra produselor care interesau îndeosebi statele subdezvoltate, asigurarea unui tratament special pentru ţările în curs de dezvoltare mai favorabil în anumite domenii ale negocierilor (inclusiv privind îmbunătăţirea Sistemului Generalizat de Preferinţe Vamale acordate ţărilor în curs de dezvoltare, iniţiat în cadrul UNCTAD, şi acordarea unei atenţii parti-culare ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin dezvoltate, insulare şi fără litoral).


88

Tabelele nr. 3, 4, 5, 6 şi 7 sintetizează cele mai importante momente din nego-cierile multilaterale ale Rundei Tokio, care au avut o durată de 6 ani, respectiv:

– desfăşurarea negocierilor comerciale; – procentajul de reducere a nivelului taxelor vamale ca urmare a negocierilor

din cadrul acestei runde; – acordurile pentru produse agricole şi industriale negociate; – reglementarea comerţului cu textile şi Acordul Multifibre (Caseta nr. 9); – acordurile încheiate în domeniul netarifar; – acordurile convenite în domeniul cadrului juridic al comerţului internaţional.

Tabelul nr. 3 ORGANIZAREA NEGOCIERILOR COMERCIALE

LA RUNDA TOKIO

7 GRUPE DE NEGOCIERI 8 SUBGRUPE DE NEGOCIERI 1. Tarifare (vamale) 2. Netarifare

1. restricţii cantitative 2. subvenţii şi taxe compensatorii 3. obstacole tehnice 4. evaluarea în vamă 5. comerţ de stat (achiziţii publice)

3. Produse agricole

6. cereale 7. carne 8. produse lactate

4. Produse tropicale 5. Abordare sectorială (comerţul cu aeronave civile)

6. Elaborarea clauzei de salvgardare

7. Cadrul juridic

Tabelul nr. 4 PROCENTAJ DE REDUCERE A NIVELULUI TAXELOR VAMALE, CA URMARE A NEGOCIERILOR DIN CADRUL RUNDEI TOKIO

Pentru toate pro-dusele industriale

Pentru materii prime

Pentru semifabricate

Pentru produse finite

% reducere

media tarifară

% reducere

media tarifară

% reducere

media tarifară

% reducere

media tarifară

SUA 44 6,3 45 1,8 39 6,1 46 7,0 JAPO-NIA

42 6,0 45 1,4 36 6,3 45 6,4

COMUNITĂ- ŢILE EURO-PENE

30

6,4

16

1,6

30

6,2

29

7,0

* Calculele rezultate din documentele GATT au fost efectuate pe baza mediei simple din tarifele vamale


89

Tabelul nr. 5

ACORDURI PENTRU PRODUSE AGRICOLE ŞI INDUSTRIALE, NEGOCIATE LA RUNDA TOKIO

Aranjamentul pentru comerţul internaţional cu:

Organul care administrează aranjamentul

Data intrării în vigoare a aranjamentului

Carne de vită (şi animale vii)

Consiliul Internaţional al Cărnii

1. 1. 1980

Produsele lactate Consiliul Internaţional pentru produse lactate

1. 1. 1980

Produsele tropicale

Declaraţia de la Tokio consideră produsele tropicale ca un sector „special şi prioritar” pentru ţările în curs de dezvoltare

1977

Acordul privind comerţul cu avioane civile

Comitetul pentru comerţul cu avioane civile

1.1.1980

Produse textile Acordul multifibre (AMF)

Comitetul pentru textile GATT şi Organul de Supraveghere pentru textile

1973

Tabelul nr. 6

ACORDURI ÎN DOMENIUL NETARIFAR, ÎNCHEIATE LA RUNDA TOKIO

Nr. crt. Acordul / codul privind

Dezvoltarea articolelor din statutul GATT

Cadrul organizatoric de urmărire a aplicării

Data in-trării în vigoare

1 Evaluarea mărfii în vamă

II, VII, X Comitetul de evaluare vamală şi Comitetul Tehnic

1.1.1981

2 Achiziţiile guvernamentale

III Comitetul pentru Achiziţii Guvernamentale Centre de Informare pentru ţările în curs de dezvoltare

1.1.1981

3 Procedurile în materie de licenţe (autorizaţii) de import

I, II, III

Comitetul pentru activitatea de import

1.1.1981

4 Subvenţiile şi taxele compensatorii

VI, XVI, XXIII

Comitetul pentru rezolvarea diferendelor

1.1.1980

5 Codul Antidumping VI Comitetul pentru practicile antidumping

1.1.1981

6 Codul de normalizare (obstacole tehnice)

IX, X, XI, XX Comitetul pentru obstacole tehnice în calea comerţului

1.1.1980

Sursa: prelucrare de către autor a documentelor GATT.


90

Tabelul nr. 7

ACORDURI ÎN DOMENIUL CADRULUI JURIDIC AL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL, CONVENITE LA RUNDA TOKIO

1. Acordul privind clauza de abilitare şi gradualizare 2. Acordul Măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării 3. Acordul Declaraţia cu privire la măsurile comerciale luate în scopuri legate de balanţa de plăţi 4. Memorandum de Acord cu privire la notificări, consultări, reglementarea diferendelor şi supraveghere 5. Memorandum de Acord cu privire la restricţii şi impuneri la export

Caseta nr. 9

GATT: reglementarea comerţului cu textile şi Acordul Multifibre (AMF) • Rundele GATT, îndeosebi Runda Tokio, au redus considerabil taxele

vamale aplicate de ţările dezvoltate la produsele industriale. • Un progres foarte mic a fost realizat în domeniul restricţiilor cantitative

şi al altor măsuri netarifare la import. Această situaţie s-a manifestat în comerţul cu textile şi îmbrăcăminte, unde, în condiţiile derogărilor GATT, timp de 20 de ani, până la Runda Uruguay, s-a convenit, încă din anul 1974, acordul sectorial denumit Acordul Multifibre (AMF). Derogarea de la prevederile principiilor GATT a însemnat autorizarea aplicării de restricţii cantitative discriminatorii de către ţările dezvoltate (SUA, Canada, U.E., ţările nordice).

• Aceste ţări dezvoltate au încheiat aranjamente bilaterale de limitare a exporturilor de textile şi îmbrăcăminte cu ţările în curs de dezvoltare.

• Reglementările AMF înscrise în acordurile bilaterale constau în: – stabilirea cotelor şi contingentelor de textile şi îmbrăcăminte; – stabilirea nivelurilor de autolimitare; – includerea de prevederi privind ratele anuale de creştere a cotelor,

reportarea cotelor neutilizate din anii anteriori şi preluarea unei părţi a cotelor anului curent pentru a fi utilizată în anul următor.

• În cadrul GATT s-a instituit un Comitet pentru textile. • AMF a fost prelungit de 5 ori; timp de 3 decenii, începând cu anii ’60,

gama produselor acoperite de cote s-a extins de la textilele din bumbac la o listă cuprinzând produse din fibre naturale şi artificiale.

• La sfârşitul anului 1994, AMF avea o participare de 39 ţări (8 ţări dezvoltate – importatoare şi 31 ţări în curs de dezvoltare – exportatoare). Un număr de 90 de acorduri bilaterale de autolimitare la export cu ţările exportatoare au fost încheiate de către SUA, Canada, UE, Norvegia, Finlanda şi Australia. • În plus, mai existau 29 de acorduri în afara GATT sau măsuri unilaterale care au impus restricţii la importurile de textile


91

În mod evident, Runda Tokio de negocieri comerciale multilaterale din cadrul GATT a devansat cu mult aria problematică de negocieri şi convenţii de acorduri pe linie tarifară, netarifară şi în alte domenii, faţă de celelalte 6 runde de negocieri anterioare. Importanţa şi rolul ei în cadrul GATT, analizate din perspectiva timpu-lui scurs (tabelul nr. 8), dovedesc că această rundă a pregătit, în fapt, terenul pentru cea mai complexă rundă de negocieri în acest cadru, care a fost Runda Uruguay.

Tabelul nr. 8

REZULTATELE NEGOCIERILOR COMERCIALE ALE RUNDEI TOKIO (1973-1979)

Domeniul tarifar

Domeniul netarifar

Domeniul comerţului cu produse agricole şi produse tropicale

Domenii sectoriale

Domeniul cadrului juridic al comerţu- lui internaţional

Protocol de consemnare a concesiilor tarifare • convenite de princi-palele 9 ţări dezvoltate • convenite de alte ţări dezvoltate • convenite de ţările în curs de dezvoltare

Acorduri cu privire la:

• evaluarea vamală •achiziţiile guvernamentale • licenţe (autori- zaţii de import) • subvenţiile la export şi taxele compensatorii • codul antidumping • codul de normalizare (obstacole tehnice)

Aranjamente cu privire la: • carnea de vită • produse lactate • produse tropicale

• comerţul cu aeronave civile • comerţul cu produse textile

Acorduri cu concesii acordate în special ţărilor în curs de dezvoltare • clauza de abilitare • măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării • declaraţia cu privire la măsurile comerciale luate în scopuri legate de balanţa de plăţi • memorandum de acord cu privire la notificări, reglementarea diferendelor şi supraveghere • memorandum de acord cu privire la restricţii şi impuneri la export



92

4.2. Runda Uruguay – cea mai complexă şi îndelungată rundă GATT

Deschiderea acestei runde a avut loc în anul 1986 la Punta del Este, în Uruguay, şi s-a încheiat în anul 1994 la Marrakech, în Maroc. Obiectivul Rundei Uruguay a avut în vedere o mai mare liberalizare a comerţului mondial (inclusiv în domeniul agriculturii şi serviciilor), concomitent cu acordarea de avantaje mai substanţiale pentru ţările cele mai puţin dezvoltate membre GATT.

Durata de 8 ani a acestei runde s-a justificat şi ca urmare a unui context internaţional cu numeroase probleme acute economice şi politice la scară mondială sau regională.

Dintre acestea relevăm pe cele mai semnificative: accentuarea măsurilor protecţioniste comerciale, mai ales din domeniul netarifar; declanşarea unei noi crize economice la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, urmată de recesiune; acutizarea fenomenelor de criză a ţărilor în curs de dezvoltare, legate de evoluţia lor economică şi plata datoriei externe; apariţia de divergenţe între Comunitatea Economică Europeană şi SUA, pe fondul adâncirii şi extinderii procesului de inte-grare economică; producerea unor evenimente politico-militare majore, respectiv prăbuşirea sistemului ţărilor socialiste în Europa, războiul din Golf, precum şi gra-vitatea conflictelor interetnice din fosta Iugoslavie; radicalizarea în unele probleme a poziţiei ţărilor în curs de dezvoltare în condiţiile creşterii numărului membrilor acestora la 117 în cadrul GATT.

În legătură cu desfăşurarea lucrărilor Rundei Uruguay (a 8-a în cadrul GATT), tabelul nr. 9 evidenţiază drumul parcurs de la Punta del Este (Uruguay) la Marrakech (Maroc), importanţa reuniunii ministeriale de la Montreal pentru bunul mers al negocierilor, priorităţile acordate unor sectoare, ca şi cauza principală a amânării cu 4 ani a Rundei (iniţial, ea trebuia să se încheie la sfârşitul anului 1990) – diferendul între Comunitatea Economică Europeană şi SUA privind subvenţionarea produselor agricole.


93

* Părţi

Con

tract

ate

la G

ATT

Su

rsa:

pre

lucr

are

de căt

re a

utor

a d

ocum

ente

lor G

ATT

.

Tabe

lul n

r. 9


94

Succesul unei asemenea runde de o complexitate nemaiîntâlnită a fost asi-gurat de flexibilitatea remarcabilă a deciziilor Comitetului de Negocieri, care în anul 1986 a stabilit 15 grupe de tratative (tabelul nr. 10), pentru ca din 1991 (urma-re a experienţei căpătate în 4 ani) să se alcătuiască o nouă structură de negocieri, constituită din 7 grupe neoficiale (tabelul nr. 11), ceea ce a permis o eficientizare a tratativelor în scopul finalizării cu succes a lucrărilor Rundei Uruguay.

Tabelul nr. 10

GRUPELE DE TRATATIVE CONSTITUITE PENTRU RUNDA URUGUAY

8 grupe în domenii care au mai făcut obiectul Rundelor anterioare

3 grupe în domenii ce nu şi-au găsit rezolvarea în Rundele anterioare

4 grupe în domenii noi, pentru prima oară aflate la negocieri

1) taxe vamale 2) bariere netarifare 3) produse tropicale 4) produse provenind din resurse naturale 5) prevederile GATT 6) acorduri şi aranjamente negociate în Rundele anterioare 7) subvenţii şi taxe compensatorii 8) reglementarea diferendelor

1) agricultura 2) comerţul cu produse textile 3) clauza de salvgardare

1) aspecte legate de comerţ ale dreptului de proprietate intelectuală 2) măsuri privind investiţiile legate de comerţ 3) funcţionarea sistemului GATT 4) comerţul cu servicii



95

Tabelul nr. 11

GRUPELE NEOFICIALE DE NEGOCIERI CONSTITUITE PENTRU RUNDA URUGUAY

Grupe neoficiale de negocieri Problematica abordată 1. Accesul la pieţe – domeniul tarifar

– domeniul netarifar – domeniul comerţului cu produse provenind din surse naturale – domeniul comerţului cu textile

– domeniul comerţului cu produse agricole – domeniul comerţului cu produse tropicale

2. Îmbunătăţirea regulilor GATT – domeniul articolelor GATT 3. Măsuri de salvgardare 4. Acordurile şi aranjamentele negociate la Runda Tokio

– procedurile antidumping – subvenţii şi măsuri compensatorii – procedurile în materie de licenţe de import – evaluarea mărfii în vamă – achiziţii guvernamentale – obstacole tehnice în calea comerţului

5. Aspecte instituţionale – mecanismul de supraveghere – mecanismul de reglementare a diferendelor

6. Noi domenii ale negocierilor – aspecte comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală – aspecte privind investiţiile legate de comerţ

7. Comerţul cu servicii – primul Acord General pentru servicii


Rezultatele importante ale Rundei Uruguay s-au concretizat în 53 de instrumente juridice, cuprinzând 22.000 de pagini, care cântăreau circa 200 kg53.

Aceste instrumente juridice, prezentate în tabelul nr. 12, sunt formate din 21 de acorduri şi memorandumuri şi 32 de decizii şi declaraţii ministeriale.

53 Adrian Constantinescu, Organizaţia Mondială a Comerţului. De la Havana la

Marrakech, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.41. Universitatea SPIRU HARET

96

Tabelul nr. 12 REZULTATELE RUNDEI URUGUAY (1986-1994)

I. Acordul final al Rundei II. Acordul privind constituirea

Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) III. Decizii şi declaraţii ministeriale

Anexele Acordului OMC

Anexa 1A Anexa 1 B Anexa 1 C Anexa 2 Anexa 3 Anexa 4

Acordurile comerciale multilaterale • de BUNURI 1. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ GATT- 1994 şi 7 Memoran- dumuri de Acord 2. Protocolul Rundei Uruguay de negocieri comerciale multilaterale anexat la GATT-1994 (cu toate listele naţionale de concesii) 3. Acordurile multilaterale cu privire la bunuri (12 acorduri)

• de SERVICII Acordul general pentru comerţul cu servicii GATT (cuprinde 6 părţi)

Acordul privind aspecte comer-ciale ale dreptu-rilor de proprieta-te intelec-tuală (TRIPS)

Memo-randum de acord cu privire la regulile şi proce-durile care guver-nează diferen-dele comerciale

Meca-nismul de exami-nare a politi-cilor comer-ciale

Acorduri comerciale plurilaterale (4 acorduri) • comerţul cu aeronave civile • achiziţiile publice • produse lactate • carne de bovine



97

5. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI (OMC) Încă din anul 1947 s-a avut în vedere crearea unei astfel de organizaţii sub

denumirea de Organizaţie Comercială Internaţională. Astfel, din iniţiativa SUA, s-a elaborat Carta de la Havana, care prevedea crearea unei asemenea organizaţii, cu statut de instituţie specializată a ONU, similară cu FMI şi BIRD. Deoarece Congresul SUA n-a ratificat Carta de la Havana, organizaţia nu a mai luat fiinţă, dar s-a elaborat, totuşi, cum am arătat, Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT), având calităţile unei organizaţii internaţionale, ce a funcţionat, în baza unui protocol de aplicare provizorie, aproape 50 de ani. La încheierea Rundei Uruguay, deci după aproape cinci decenii, a fost din nou nevoie de acordul SUA, şi astfel s-a convenit trecerea de la un simplu acord comercial multilateral, care a fost GATT, la puternica Organizaţie Mondială a Comerţului, în prezent cu 150 membri, reprezentând al treilea „pilon” al economiei mondiale, alături de FMI şi Banca Mondială. Noutatea în ce priveşte OMC constă în desfăşurarea unui proces de ne-gociere continuă şi adoptarea de decizii executorii, regula consensului utilizându-se numai pentru blocarea unei decizii. Casetele nr. 10, 11, 12, 13 şi schema nr. 6 prezintă conţinutul Acordului privind constituirea OMC, principiile fundamentale ale sistemului comercial mondial adoptate de către OMC, obiectivele Acordului privind constituirea OMC, principalele funcţii ale OMC şi structura în detaliu a OMC.

Caseta nr. 10

Acordul privind constituirea ORGANIZAŢIEI MONDIALE A COMERŢULUI (OMC)

Marrakech (Maroc), 15 aprilie 1994 Articolele 1-16 1. Instituirea Organizaţiei 2. Aria de acţiune a OMC 3. Funcţiile OMC 4. Structura OMC 5. Relaţii cu alte organizaţii 6. Secretariat 7. Buget şi contribuţii 8. Statutul OMC 9. Luarea deciziilor 10. Amendamente 11. Membrii originari 12. Aderare 13. Neaplicarea Acordurilor comerciale multilaterale între membri. 14. Acceptare, intrare în vigoare şi depozitare 15. Retragere

16. Dispoziţii diverse. Universitatea SPIRU HARET

98

Caseta nr. 11 Principiile fundamentale ale sistemului

comercial mondial adoptate de către OMC 1. Nediscriminarea, pe baza aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate şi

a tratamentului naţional. 2. Eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului prin negocieri

multilaterale. 3. Reciprocitatea în asumarea de angajamente. 4. Folosirea taxelor vamale, ca principal instrument de politică comercială,

şi interzicerea, în principiu, a restricţiilor cantitative. 5. Previzibilitatea regimului de import graţie consolidării taxelor vamale şi

a angajamentelor negociate privind accesul la pieţe, în sensul că acestea nu pot fi mărite şi, respectiv, înrăutăţite, cu excepţia situaţiilor în care se acordă o compensaţie adecvată.

6. Contracararea concurenţei neloiale prin măsuri antidumping, taxe anti-subvenţie, precum şi prin limitarea şi eliminarea subvenţiilor.

7. Transparenţa măsurilor de politică comercială prin publicarea şi notificarea lor la OMC.

8. Aplicarea unui tratament mai favorabil ţărilor în curs de dezvoltare (soli-citarea de angajamente mai reduse ale acestora, acordarea de termene mai lungi pentru aplicarea angajamentelor asumate).

Caseta nr. 12 Obiectivele Acordului de la Marrakech privind constituirea OMC I. Părţile recunosc că raporturile lor în domeniul comercial şi economic

trebuie să fie orientate spre: 1. Ridicarea nivelului de trai 2. Realizarea folosirii integrale a forţei de muncă 3. Realizarea unui nivel ridicat şi în continuă creştere al venitului real

şi al cererii efective 4. Creşterea producţiei şi a comerţului cu bunuri şi servicii care să

permită utilizarea optimă a resurselor mondiale în conformitate cu obiectivul de dezvoltare durabilă în vederea protejării şi prezervării mediului înconjurător şi, totodată, a întăririi mijloacelor de realizare a acesteia, într-o măsură compati-bilă cu necesităţile şi preocupările respective la diferite niveluri de dezvoltare economică.

II. Părţile recunosc că este necesar să se depună eforturi pentru ca ţările în curs de dezvoltare, şi în special cele mai puţin dezvoltate dintre ele, să îşi asi-gure o parte din creşterea comerţului internaţional care să răspundă necesi-tăţilor dezvoltării lor economice.

Realizarea acestor obiective să se facă prin: • încheierea de acorduri vizând reciprocitate şi avantaj reciproc • reducerea substanţială a taxelor vamale şi a altor obstacole în calea

schimburilor comerciale • eliminarea discriminărilor în relaţiile comerciale internaţionale


99


III. Părţile hotărăsc să pună în aplicare un sistem comercial mondial integrat, mai viabil şi mai durabil

• Acordurile şi instrumentele juridice conexe cuprinse în Anexele nr. 1, 2 şi 3 fac parte integrantă din Acord şi sunt obligatorii pentru toţi membrii

• Acordurile şi instrumentele juridice conexe cuprinse în Anexa nr. 4 (acorduri comerciale plurilaterale) nu creează nici obligaţii, nici drepturi pentru membrii care nu le-au acceptat.

IV. Pentru asigurarea unei mai mari coerenţe în elaborarea politicilor economice la nivel mondial, OMC va colabora, după cum va fi adecvat, cu FMI, cu BIRD şi instituţiile sale afiliate.

Caseta nr. 13 Principalele funcţii ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului

1. Facilitarea implementării, administrării şi funcţionării acordurilor

anexate. 2. Punerea la dispoziţia membrilor săi a forumului de negocieri necesar

pentru asigurarea valorificării drepturilor, respectării obligaţiilor care rezultă pentru aceştia din acordurile anexate, precum şi a unui cadru pentru negocieri viitoare referitoare la convenirea şi aplicarea de noi măsuri în scopul dezvol-tării relaţiilor comerciale multilaterale.

3. Administrarea Organului de reglementare a diferendelor. 4. Administrarea Mecanismului de examinare a politicilor comerciale

naţionale. 5. Cooperarea cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială în

vederea asigurării unei mai mari coerenţe a politicilor economice globale.


100

Sche

ma

nr. 6

STR

UC

TU

RA

ÎN D

ET

AL

IU A

OR

GA

NIZ

AŢ

IEI M

ON

DIA

LE

A C

OM

ERŢ

UL

UI

Secr

etar

iatu

l


101

Anexele Acordului privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Comer-ţului prezintă o importanţă deosebită, deoarece fac parte integrantă din Acord. Dintre cele 4 anexe, cea mai cuprinzătoare este Anexa 1 A, care vizează Acordurile comerciale multilaterale pentru bunuri. Această Anexă include două mari părţi. Prima se ocupă de actualizarea Statutului Acordului General de Tarife şi Comerţ şi a primit denumirea de GATT-1994, iar a doua cuprinde Protocolul de la Marrakech, cu toate listele naţionale de concesii, inclusiv cele netarifare.

Problematica negocierilor comerciale multilaterale pentru bunuri şi rezulta-tele obţinute la Runda Uruguay sunt prezentate în Casetele nr. 14, 15, 16, 17, 18, 19. Cunoaşterea şi însuşirea aspectelor prezentate reprezintă un sprijin efectiv în activi-tatea viitorului specialist în comerţ exterior. Şi aceasta, mai ales, deoarece sunt abordate domenii sensibile pentru România, cum sunt cele ale agriculturii şi comer-ţului cu produse textile şi îmbrăcăminte.

Caseta nr. 14

Anexa 1 A la Acordul privind crearea OMC: acordurile comerciale multilaterale pentru bunuri

1. Acordul general pentru tarife şi comerţ-1994 (GATT-1994) (a se vedea cele 4 reguli principale) 1.1. Memorandum de acord privind interpretarea art. II 1 bis din GATT (liste naţionale de concesii – impozite şi taxe la frontieră, altele decât

taxe vamale) 1.2. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXI din GATT (întreprinderi de stat) – pentru a nu afecta libera concurenţă 1.3. Memorandum de acord privind interpretarea art. XII şi XVIIIB din

GATT (dificultăţi legate de balanţa de plăţi) – măsuri bazate pe preţ 1.4. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXIV din GATT (uniuni vamale şi zone de liber schimb) 1.5. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXV al GATT (derogări) 1.6. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXVIII al GATT (modificări ale listelor de concesii) – negocierea de compensaţii 1.7. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXXV al GATT (neaplicarea acordului general) 2. Protocolul de la Marrakech, cu toate listele naţionale de concesii • S 3. Acordul cu privire la agricultură • S 4. Acordul cu privire la măsurile sanitare şi fitosanitare • S 5. Acordul cu privire la textile şi îmbrăcăminte • I. 6. Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului • N. 7. Acordul cu privire la măsurile ce vizează investiţiile legate de

comerţ • I.8. Acordul privind aplicarea art. VI din GATT (codul antidumping) • I.9. Acordul cu privire la punerea în aplicare a art. VII din GATT

(evaluarea vamală)


102


• N.10. Acordul cu privire la inspecţia înainte de expediere • N.11. Acordul cu privire la regulile de origine • I.12. Acordul cu privire la procedurile în materie de licenţe la import • I.13. Acordul privind subvenţiile de export şi taxele compensatorii • I.14. Acordul cu privire la salvgardare

S = acorduri abordând domenii sensibile I = acorduri vizând întărirea regulilor şi disciplinei N = acord nou, pentru prima dată negociat

Caseta nr. 15

GATT – 1994: cele 4 reguli principale (există, la fiecare regulă, excepţii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare)

Prima regulă: Protejarea industriei interne numai prin tariful vamal, respec-

tiv prin taxe vamale de import. A doua regulă: Taxele vamale trebuie reduse şi consolidate împotriva unor

majorări viitoare. A treia regulă: Comerţul se desfăşoară în conformitate cu clauza naţiunii

celei mai favorizate. A patra regulă: Aplicarea tratamentului naţional.

Caseta nr. 16

Conţinutul fiecărei liste naţionale de concesii la RUNDA URUGUAY, anexată la Protocolul de la Marrakech (Maroc), 1994

Partea I Secţiunea A – Produse agricole (concesii tarifare în regim CNCMF) Secţiunea B – Produse agricole (contigente tarifare) Partea II – Alte produse (concesii tarifare în regim CNCMF) Partea III – Niveluri preferenţiale de acces pe piaţă Partea IV – Concesii referitoare la măsurile netarifare Partea V – Angajamente privitoare la limitarea subvenţionării produselor agricole Secţia I – Angajamente referitoare la măsura globală de susţinere (MGS) Secţiunea II – Subvenţii la export (reducerea cheltuielilor bugetare şi a cantităţilor

subvenţionate) Secţiunea III – Subvenţii la export (limitarea ariei de cuprindere a acestora)


103

Caseta nr. 17

Acordul privind agricultura

şi obligaţiile ţărilor membre ale OMC Prezintă un caracter de noutate în negocierile comerciale multilaterale şi

cuprinde: A. Obligaţiile referitoare la măsurile de politică comercială aplicate la

frontieră 1. Procesul de „tarificare” a măsurilor netarifare, prin cuantificarea acestora în taxe vamale

2. Reducerea nivelului consolidat al taxelor vamale T.D. – angajament de scădere în 6 ani cu 36% t.c.d. – angajament de reducere în 10 ani cu 24% t.c.m.p.d. – angajament de reducere cu 0%

3. Asumarea de angajamente de acces pe piaţă: • de acces curent • de acces minim (contingente tarifare când accesul curent se situează sub 3-5% din consumul intern al ţării importatoare

B. Obligaţiile referitoare la măsurile de sprijinire a producătorilor naţionali şi la măsurile de subvenţionare a exportului 1. Măsurile de sprijinire a producătorilor naţionali (nu produc efecte asupra comerţului internaţional sau efectele sunt nesemnificative)

2. Măsurile de subvenţionare a exporturilor a. Angajamente de reducere a subvenţiilor în cadrul listelor naţionale

ţ.d. - în 6 ani reducere 30% a valorii subvenţiei; 21% reducere a cantităţii subvenţionate

ţ.c.d. • în 10 ani reducere 24% a valorii subvenţiei; 14% reducere a cantităţii subvenţionate

ţ.c.m.p.d.

0%

0%

- 8 tipuri (cercetare, pregătire consultanţă etc.) combatere boli - fiecare ţară a calculat MGS (Masa globală de sprijin) şi reducerea în timp ţ.d. 20% ţ.c.d. ↓13,3% ţ.c.m.p.d. ↓10%

b. Angajamente de interzicere a măsurilor de stimulare prin subvenţii pentru exportul altor produse neînscrise în listele naţionale

* ţ.d. – ţări dezvoltate ** ţ.c.d. – ţări în curs de dezvoltare *** ţ.c.m.p.d. – ţări cel mai puţin dezvoltate


104

Caseta nr. 18

Integrarea comerţului cu textile în cadrul GATT • urmare a negocierilor din Runda Uruguay, la 1.1.1995, Acordul privind

Textilele şi Îmbrăcămintea (ATI) a devenit operaţional; • scopul de bază al ATI este de a integra comerţul cu textile în GATT,

solicitând ţărilor membre care menţin restricţii să le elimine într-o perioadă de 10 ani;

• după expirarea termenului de 10 ani, adică la 1.1.2005, nu va mai fi posibil pentru nici o ţară membră OMC să menţină restricţii la importurile de textile;

• excepţia va fi numai dacă s-ar justifica pe baza prevederilor de salvgar-dare din Acordul pentru Salvgardare;

• în plus, astfel de restricţii pe motive de salvgardare trebuie să fie aplicate importurilor din orice sursă şi nu, pe bază de discriminare, importurilor din numai 1-2 ţări, cum se practica în cadrul Acordului Multifibre precedent;

• baza metodologică pentru integrarea comerţului cu textile în cadrul GATT este lista produselor textile anexă la Acord;

• procesul de integrare se desfăşoară în 4 etape cu un procentaj minim faţă de importurile din 1990 ale ţărilor membre: 16% la 1.1.1995; 17% la 1.1.1998; 18% la 1.1.2002; 49% la 1.1.2005;

• singura constrângere privind asimilarea produselor textile şi îmbrăcă-minte în cadrul procesului de integrare în regulile GATT 1994, impusă de ATI, este ca statele să includă în reducerea de restricţii produse din fiecare din cele 4 segmente, respectiv: fire şi fibre textile; ţesături; produse textile finite; îmbră-căminte;

• ţările care aplică restricţii nespecifice Acordului privind Textilele şi Îmbrăcămintea, dar sunt membre OMC, au obligaţia să elimine astfel de restric-ţii într-o perioadă de 10 ani. Programul de eliminare treptată va fi prezentat Organului de Monitorizare a Textilelor (OMT).

Caseta nr. 19

Acordul cu privire la salvgardare convenit în cadrul RUNDEI URUGUAY

Prin salvgardare se înţeleg măsurile pe care statele le pot întreprinde, în circumstanţe excepţionale, pentru a face faţă creşterilor masive şi rapide ale unor importuri.

La Runda Uruguay, urmare a negocierilor purtate, s-a convenit un Acord care să disciplineze Părţile Contractante în domeniul salvgardării. Acest Acord:

1. Hotărăşte interdicţia măsurilor protecţioniste unilateral în termen de 8 ani sau 5 ani de la data intrării în vigoare a Acordului privind crearea OMC.

2. Fixează o clauză de stingere (lichidare) pentru toate măsurile de salvgardare, inclusiv măsurile de „comercializare ordonată”, cum s-a practicat prin cote şi contigente (Acordul Multifibre).


105


3. Formulează condiţii privind investigarea în materie de salvgardare (probe, opinii).

4. Prevede măsuri de salvgardare provizorie, în cazul unui prejudiciu grav (durata, 200 de zile).

5. Defineşte criteriile pentru stabilirea existenţei unui „prejudiciu grav”: măsurile să nu determine scăderea cantităţilor importate sub media ultimilor 3 ani reprezentativi.

6. Se bazează pe principiul nedescriminării. 7. Fixează durata de aplicare a măsurilor de salvgardare (4 ani), cu pre-

lungire până la 8 ani. 8. Prevede consultări pentru compensarea efectelor unor măsuri de

salvgardare. 9. Stabileşte pentru ţările în curs de dezvoltare facilităţi, în cazul că

produsul este originar dintr-o ţară membră, dacă ponderea acesteia în importurile produsului considerat nu depăşeşte 3% şi dacă ţările în curs de dezvoltare membre a căror pondere individuală în importuri este sub 3% nu contribuie împreună, cu mai mult de 9%, la importurile totale ale produsului respectiv.

10. Instituie un Comitet de salvgardare. Tot în Anexa 1 a Acordului privind constituirea Organizaţiei Mondiale a

Comerţului, care înglobează Acordurile comerciale multilaterale pentru bunuri, sunt cuprinse şi acordurile în domeniul netarifar convenite în cadrul negocierilor comerciale multilaterale ale Rundei Uruguay.

Ca urmare a tratativelor îndelungate purtate între părţile contractante, s-a ajuns, în acest sens, la rezultate deosebite (tabelul nr. 13), evidenţiindu-se, ca noutate în negocierile multilaterale din ultimii 50 de ani, un număr de 3 acorduri în domeniile investiţiilor legate de comerţ, inspecţiei înainte de expediere şi regulilor de origine a mărfurilor. Celelalte 6 acorduri în domeniul netarifar, negociate în Rundele GATT precedente, cu privire la salvgardare, antidumping, obstacole tehnice, evaluarea în vamă, licenţele de import şi subvenţiile şi taxele compensa-torii, au ca o caracteristică generală demersurile părţilor contractante de a întări prin claritate şi precizie regulile stabilite anterior în cadrul comerţului mondial şi în acest fel de a reduce cazurile de abuzuri şi indisciplină.

Tabelul nr. 13

Acorduri în domeniul netarifar, convenite la RUNDA URUGUAY

Nr. crt.

Denu-mirea

acordului Caracteristici Prevederi importante

Cadru organi-zatoric

Obliga-tivitate pentru

toţi membrii

OMC 1. Investiţii

legate de comerţ (TRIMs)

Noutate în negocieri

Notificare obligatorie a măsurilor şi angajamentelor de eliminare a lor

Comitet Da


106

Tabelul nr. 13(continuare) 2. Inspecţie

înainte de expediere


Reguli pentru verificarea preţurilor, calităţii şi cantităţii bunurilor exportate

Comitet Da

3. Reguli de origine


Program de armonizare a prevederilor acordului în 3 ani

Comitet Da

4. Salvgar-dare

Întărire reguli anterioare

Măsuri provizorii (acţionabile 200 zile) Termen maxim de aplicare: 4 ani, cu prelungire până la 8 ani pentru ţări în curs de dezvoltare

Comitet Da

5. Anti-dumping

• prin câştig de: - claritate - precizie - detaliere - transparenţă - previzibilitate

Perfecţionarea metodelor de calcul; stabilirea legăturii de cauzalitate; definirea ramurii de producţie naţională grav afectate (50% din producători şi 25% din producţia naţională din ramură)

Comitet Da

6. Obstacole tehnice

Drept de protejare a sănătăţii, vieţii oamenilor şi a animalelor, a mediului înconjurător

Comitet Da

7. Evaluarea în vamă

• prin reducerea: - posibilităţilor de interpretare unilaterală - abuzurilor - indisciplinei

Dreptul autorităţilor vamale de a cere informaţii suplimentare privind stabilirea mai multor metode de calcul

Comitet Da

8. Licenţe de import

Prin licenţe automate să nu se restricţioneze schimburile comerciale. Licenţele neautomate să se elibereze în maximum 60 de zile

Comitet Da

9. Subvenţii şi taxe compensa-torii

Clasificarea subvenţiilor: interzise, permise, dar acţionabile, şi permise neacţionabile. Facilităţi pentru ţări în curs de dezvoltare şi ţări în tranziţie

Comitet Da



107

Casetele nr. 20 şi 21 detaliază, pe de o parte, prevederile importante ale Acordului privind investiţiile legate de comerţ, iar pe de altă parte, prevederile îmbunătăţite ale Acordului privind măsurile antidumping.

În acelaşi cadru al reglementărilor convenite la Runda Uruguay s-a înscris şi completarea Acordului privind interpretarea şi aplicarea articolelor VI, XVI şi XXIII din GATT, care fusese negociat anterior în cadrul Rundei Tokio. Noul acord conţine definiţia subvenţiei, care reprezintă o finanţare nerambursabilă, efectuată de către stat, în scopul acoperirii unei părţi din cheltuielile de producţie şi/sau de comercializare efectuate de firme. Totodată, Acordul introduce noţiunea de sub-venţie „specifică” – o subvenţie a cărei acordare este limitată la o întreprindere sau la o ramură a producţiei sau la un grup de întreprinderi ori ramuri de producţie ce intră sub jurisdicţia autorităţii de stat ce acordă subvenţia. Acordul precizează că numai subvenţiile specifice sunt supuse expres prevederilor stipulate în cadrul său. De asemenea, Acordul stabileşte, ca o noutate, trei categorii de subvenţii: interzise, permise, dar acţionabile şi permise neacţionabile. Este de reţinut şi faptul că pentru ţările în curs de dezvoltare, pentru ţările în tranziţie şi, îndeosebi, pentru ţările cel mai puţin dezvoltate, Acordul a prevăzut facilităţi cu un statut special şi diferenţiat. Casetele nr. 22, 23, 24, 25, 26, 27 şi 28 prezintă în detaliu cele mai importante prevederi ale Acordului pentru subvenţii şi taxe compensatorii (ultimele având rolul de a contracara, de către statele importatoare, subvenţiile acordate de ţările exportatoare produselor lor pentru a deveni competitive pe pieţele externe).

Caseta nr. 20

Acordul cu privire la măsurile ce vizează investiţiile legate de comerţ (Trade related investment measure – TRIMs)

Măsurile investiţionale legate de comerţ sunt practicate, în special, de

ţările în curs de dezvoltare, pentru a-şi atinge obiectivele de dezvoltare. Acordul TRIMs: 1. Este obligatoriu pentru toţi membrii OMC. Recunoaşte că anumite măsuri privind investiţiile pot avea efect de

restricţionare şi distorsionare a schimburilor comerciale. Prevede că nici o Parte Contractantă nu va aplica măsuri care să fie

incompatibile cu dispoziţiile GATT-1994: art. III (tratament naţional) şi art. IX (eliminarea generală a restricţiilor cantitative).

2. La Acord s-a anexat o listă indicativă cu măsuri incompatibile a) Prescripţii cu privire la deţinerea de elemente de origine locală: • se cere investitorilor străini să utilizeze elemente de origine locală. b) Prescripţii privind echilibrarea schimburilor externe: • investitorul străin este constrâns să se angajeze să exporte o anumită

proporţie din producţia sa. 3. Acordul TRIMs interzice ţărilor să aplice 5 măsuri: - obligaţia cumpărării de produse de origine naţională; - limitarea importului de produse la valoarea produselor exportate; - restricţionarea importului legat de export;


108


- limitarea accesului la devize în funcţie de intrările de devize; - condiţionarea vânzării pe piaţa internă ce antrenează o restricţie a

exportului. 4. Acordul TRIMs prevede notificarea obligatorie a măsurilor investiţio-

nale legate de comerţ care nu sunt conforme cu dispoziţiile sale, precum şi eliminarea acestora într-un interval de:

• 2 ani pentru ţările dezvoltate; • 5 ani pentru ţările în curs de dezvoltare; • 7 ani pentru ţările cel mai puţin avansate. 5. Acordul TRIMs a instituit Comitetul pentru măsurile investiţionale legate de

comerţ, însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a angajamentelor.

Caseta nr. 21 Acordul privind punerea în aplicare a articolului VI al GATT

(măsuri antidumping)

1. Dacă în anul 1947 problematica antidumpingului s-a înscris în articolul VI al Acordului general, extinderea treptată în următoarele două decenii a utilizării dumpingului, precum şi a măsurilor de contracarare a determinat Părţile Contractante (P.C.) ca la Runda Kennedy să se convină, în anul 1969, un Cod Antidumping. La Runda Tokio, Codul respectiv s-a perfecţionat; totuşi, aplica-rea acestuia nu presupunea participarea automată şi obligatorie a tuturor P.C. din cadrul GATT.

2. Un pas important l-au constituit negocierea şi convenirea, în anul 1994, la Runda Uruguay, a unui Acord de măsuri antidumping, acesta fiind cel mai detaliat instrument juridic multilateral în materie, de natură să reducă posibi-lităţile P.C. de interpretări unilaterale.

3. Acest nou Acord a adus mai multă claritate prin detaliile convenite: - referitor la metoda utilizată pentru a determina când un produs este

exportat la preţ de dumping, se prevăd reguli vizând asigurarea unei comparaţii echitabile între preţul de export şi valoarea normală a unui produs, pentru a nu se crea nici marje de dumping şi a nu permite nici o manieră arbitrară de luare de măsuri antidumping;

- întărirea obligaţiei ţării importatoare de a stabili o legătură de cauzali-tate clară între importurile cu preţ de dumping şi prejudiciul cauzat ramurii de producţie naţionale;

- precizarea modului în care procedurile de dumping trebuie angajate şi în ce constau investigaţiile ce trebuie desfăşurate anterior, inclusiv prezentarea de elemente de probă;

- închiderea imediată a unei investigaţii antidumping atunci când marja de dumping este minimă (2%) sau volumul acestor importuri este minim (3% din total);

- încetarea măsurilor antidumping să fie aplicată în termen de 5 ani, cu excepţia cazurilor justificate de menţinere a lor de către autorităţi;

- notificarea măsurilor preliminare sau finale de contracarare a dumpin-gului să se facă prompt şi detaliat Comitetului pentru practici antidumping.


109

Caseta nr. 22 Subvenţii interzise (prohibite)

(care sunt considerate a priori ca neputând fi practicate şi care sunt

contracarate fără nici un fel de procedură prealabilă de evaluare a subvenţiei şi de demonstrare a prejudiciului cauzat şi legăturii de cauzalitate între subvenţie şi prejudiciu):

a) Subvenţii controlate de stat în sensul acordării lor discreţionare benefi-

ciarului sau condiţionate de nivelul rezultatelor la export, pentru a oferi avan-taje de competitivitate pe pieţele externe.

b) Subvenţii controlate de stat în sensul condiţionării producţiei subvenţio-nate de folosirea preferenţială a materiilor prime, materialelor şi/sau compo-nentelor naţionale în detrimentul celor prevăzute din import.

Caseta nr. 23

Lista exemplificativă GATT a subvenţiilor la export interzise • Subvenţii directe subordonate rezultatelor la export, sub formă de prime,

sau pentru acoperirea pierderilor, în favoarea firmelor exportatoare. • Sisteme de reţinere a devizelor, care implică o primă de export. • Furnizarea de inputuri subvenţionate pentru a fi utilizate în producţia

mărfurilor pentru export. • Exceptarea de la plata impozitelor directe (cum ar fi scutirea impozitului

pe profit pentru exporturi) sau diminuarea acestora faţă de cota în vigoare. • Exceptarea de la, sau renunţarea la, impozitele indirecte (cum ar fi TVA)

asupra produselor exportate cu cote în plus faţă de cele precedente, atunci când sunt vândute pentru consumul intern.

• Renunţarea sau rambursarea taxelor de import (cum ar fi taxele vamale şi alte taxe) adăugate la cele percepute asupra inputurilor consumate în produc-ţia produselor exportate.

• Programe de garantare a creditelor la export cu dobânzi mai mari, insu-ficiente pentru acoperirea costurilor pe termen lung ale creditelor.

• Credite la export cu dobânzi inferioare costurilor de împrumut ale guver-nului, atunci când aceste măsuri folosesc la asigurarea unui avantaj important privind condiţiile creditului la export.

Caseta nr. 24 Aplicarea principiului flexibilităţii privind utilizarea subvenţiilor interzise

în Actul final al Rundei Uruguay I. Tratament special şi diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare Acordarea posibilităţii ca, o perioadă de 8 ani, cu prelungire încă 2 ani,

aceste ţări să poată utiliza subvenţii interzise, cu condiţia notificării lor la GATT, a reducerii progresive şi eliminării lor în cadrul unui program concret pe produse.


110


* Această prevedere nu s-a acceptat de către ţările dezvoltate. Utilizarea subvenţiilor interzise – conform listei exemplificative GATT – se

va efectua până la 1 ianuarie 2003. II. Tratament pentru ţările în tranziţie la economia de piaţă Acordarea posibilităţii ca aceste ţări să utilizeze, prin derogare, subvenţii

interzise, cu condiţia notificării lor şi a reducerii lor progresive şi eliminării acestora într-o perioadă de 7 ani, până la 1 ianuarie 2002.

Caseta nr. 25

Facilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare în utilizarea subvenţiilor la export

(aplicarea unui tratament special şi diferenţiat) • utilizarea de subvenţii interzise – conform listei explicative – încă o peri-

oadă tranzitorie de 8 ani, adică până la 1 ianuarie 2003; • din 1.1.1995 până la 1.1.2003 subvenţiile să se elimine progresiv şi să nu

se mărească nivelul lor; • perioada de tranziţie poate fi prelungită, la cerere, cu încă 2 ani; • dacă, timp de 2 ani consecutiv, exporturile unei ţări în curs de dezvoltare

ating un nivel de cel puţin 3,25% din comerţul mondial al unui produs, ţara respectivă trebuie să elimine în 2 ani subvenţiile la export pentru exporturile de produse care au devenit competitive;

• sunt exceptate de la regula ce interzice subvenţiile la export ţările cel mai puţin avansate şi ţările în curs de dezvoltare cu venituri scăzute, cu un PIB pe locuitor mai mic de 1.000 $; dacă totuşi prin subvenţii s-a reuşit să se obţină un grad de competitivitate recunoscut pe plan internaţional pentru un produs, ţările respective sunt obligate să elimine subvenţiile acordate acelui produs în 8 ani, în loc de 2 ani prevăzuţi pentru celelalte ţări în curs de dezvoltare.

Caseta nr. 26

Alte facilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare în utilizarea subvenţiilor, în actul final al Rundei Uruguay

(aplicarea unui tratament special şi diferenţiat) Subvenţii ce încurajează utilizarea produselor de origine naţională • Regula interzice discriminarea faţă de produsele importate, respectiv

încurajarea folosirii cu preferinţă a produselor de origine naţională. • Există facilitatea exceptării de la regulă: - pentru ţările în curs de dezvoltare după o perioadă tranzitorie de 5 ani

(începând cu 1 ianuarie 2000); - pentru ţările cel mai puţin dezvoltate după 8 ani (începând cu 1 ianuarie

2003).


111

Caseta nr. 26 (continuare) Subvenţii ce încurajează privatizarea • Subvenţiile tratate ca neacţionabile în plan multilateral în cadrul Acor-

dului privind subvenţiile şi taxele compensatorii, cum sunt: anularea directă de datorii; subvenţiile destinate să acopere costuri sociale, indiferent de formă, inclusiv renunţarea guvernului la beneficii, pe care autorităţile publice le acor-dă unei ţări în curs de dezvoltare şi au ca destinaţie încurajarea privatizării.

• Condiţia impusă este ca aceste subvenţii să fie acordate pentru o peri-oadă limitată în timp şi să fie în concordanţă cu un program de privatizare.

Caseta nr. 27

Subvenţii permise, dar acţionabile (împotriva cărora pot fi luate măsuri de contracarare, de către ţara im-

portatoare, cu condiţia dovedirii prejudiciului cauzat, a existenţei şi volumului subvenţiei şi prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între subvenţie şi preju-diciu; acestea sunt subvenţiile care produc efect de distorsionare pe piaţa importatorului).

Exemple: a) Practici guvernamentale care implică un transfer direct de fonduri,

preluarea directă a unor riscuri şi responsabilităţi. b) Scutirea sau exonerarea (anularea) de datorii faţă de bugetul statului. c) Asigurarea, din resurse bugetare, de bunuri şi servicii, altele decât cele

de infrastructură, sau achiziţionarea producţiei realizate prin plata din fonduri bugetare.

d) Acordarea (alocarea) de fonduri în cadrul unui mecanism sau unei entităţi private care să efectueze una din categoriile de sprijin menţionate la punctele a), b), c), şi care în mod normal nu constituie atribuţii sau practici ale guvernelor.

e) Orice formă de sprijinire a veniturilor sau a preţurilor în sensul art. XVI al GATT.

f) Acordarea oricărei alte forme de sprijin.

Caseta nr. 28

Subvenţii permise neacţionabile (împotriva cărora nicio Parte Contractantă nu poate lua, în principiu, măsuri, indiferent de prejudiciul produs producătorilor

naţionali de produse similare sau direct concurente) Exemple: a) Subvenţii specifice, cu condiţia ca: - să nu limiteze accesul la subvenţie numai pentru anumite întreprinderi; - criteriile şi condiţiile de acordare să fie clar specificate în reglementări

şi să fie verificabile;


112

Caseta nr. 28 (continuare) - să nu fie utilizate pentru un număr limitat de întreprinderi care produc

mărfuri similare sau să nu fie acordate în procente diferite pe întreprinderi, iar maniera de abordare să nu fie discreţionară.

b) Ajutor pentru cercetare-dezvoltare. c) Ajutor pentru ajustare structurală în cazul reducerii capacităţii de pro-

ducţie a unui producător. d) Ajutor destinat promovării adaptării instalaţiilor existente la noi cerinţe

în materie de mediu ambiant şi introducerii de noi echipamente nepoluante. e) Ajutor regiunilor defavorizate dintr-un teritoriu al ţării cu identităţi

economice şi politice clar determinate. O premieră în istoria negocierilor comerciale multilaterale a reprezentat-o

includerea pe agenda Rundei Uruguay a reglementărilor comerţului cu servicii. Interesul deosebit pentru acest segment al schimburilor comerciale dintre statele lumii a fost generat de dinamica accentuată a comerţului internaţional în acest domeniu, care a ajuns să deţină circa un sfert din comerţul mondial cu bunuri∗. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât până la Runda Uruguay nu a existat un cadru multilateral al comerţului internaţional cu servicii care să cuprindă principii, reguli şi discipline convenite. După şapte ani de negocieri la Runda Uruguay s-a reuşit realizarea Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS), constituind Anexa 1B la Acordul privind crearea OMC şi având un caracter obligatoriu pentru toţi membri organizaţiei.

Caseta nr. 29 prezintă conţinutul Acordului GATS, alcătuit din şase părţi, şi anexele la GATS referitoare la situaţia specifică a anumitor sectoare de servicii.

Noutatea şi complexitatea deosebită a negocierilor din sfera comerţului internaţional cu servicii nu au permis, până la finalizarea Rundei Uruguay, obţinerea rezultatelor sperate a fi realizate în toate sectoarele în care s-a dorit asumarea de către părţi a unor angajamente consistente de liberalizare.

Experienţa de aproape 50 de ani din rundele de negocieri desfăşurate în cadrul GATT a fost benefică şi în cazul primei runde în domeniul comerţului cu servicii. Căci numai flexibilitatea, respectiv realizarea unei serie de compromisuri, pentru a nu se pune în pericol rezultatele de ansamblu ale rundei, au făcut să se accepte conti-nuarea ulterioară a negocierilor, în domenii precum: serviciile financiare, mişcarea persoanelor fizice prestatoare de servicii, serviciile de transporturi maritime, de telecomunicaţii de bază şi serviciile personale.

Caseta nr. 29

ANEXA 1B la Acordul privind crearea OMC Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS)

Părţi ale Acordului

ACORDUL – CADRU GATS

I. Sfera de aplicare şi definiţia serviciilor (art. I) II. Obligaţiile şi disciplinele generale pe care

membrii trebuie să le respecte: CNCMF* transparenţă, facilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare, aplicare restricţii

(art. II-XV)

∗ A se vedea în detaliu Adrian Constantinescu, op. cit., p. 87-93; Octavian Gh. Botez,

Mădălina Militaru, op. cit., p. 40-50. Universitatea SPIRU HARET

113


III. Angajamente specifice • clauza cu privire la accesul pe pieţe externe • clauza cu privire la tratamentul naţional

(art. XVI-XVIII)

IV. Liberalizarea progresivă a sectorului serviciilor • negocieri succesive • liste de aranjamente elaborate de ţările membre

(art. XIX-XX)

V. Dispoziţii instituţionale • Consultările şi reglementarea diferendelor • Consiliul pentru servicii

(art. XXII-XXVI)

VI. Dispoziţii finale • Listele naţionale de angajamente specifice asumate de către toţi membrii în ceea ce priveşte liberalizarea comerţului cu servicii • Anexele la GATS

(art. XXVII-XXIX)

1. Anexa cu privire la mişcarea persoanelor fizice

2. Anexa cu privire la serviciile-financiare (în special cele bancare şi de asigurări)

3. Anexa privind telecomunicaţiile (măsuri în legătură cu accesul şi recurgerea la reţelele şi serviciile publice de transport şi telecomunicaţii)

4. Anexa cu privire la telecomunicaţiile de bază 5. Anexa cu privire la serviciile de transport

aerian

6. Anexa cu privire la serviciile de transport maritim

* Este posibil ca o ţară să menţină excepţii de la aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, o perioadă de tranziţie de 10 ani (până la 1.1.2005).

Alte trei noi domenii în care s-au negociat şi convenit reguli şi discipline

multilaterale de importanţă crescândă în comerţul internaţional au vizat: 1) aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală; 2) regulile şi procedurile care guvernează reglementarea diferendelor şi 3) mecanismul de examinare a politicilor comerciale.

Astfel, Anexa 1 C la Acordul privind crearea OMC conţine Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute. Motivaţia acestui acord a constituit-o înmulţirea cazurilor care alterează concurenţa loială, din cauza producerii şi comercializării de mărfuri contrafăcute la preţuri mult mai mici decât produsele originale. Acest lucru este posibil, deoarece copierea sau reproducerea acestora în mod fraudulos face ca în costurile respective să nu se includă şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare. Aşa se explică faptul că mărfurile contrafăcute sunt în mod artificial mai competitive decât


114

cele originale, care conţin un mare efort uman, material şi financiar în domeniul investiţiilor şi inovaţiilor (spre exemplu, din 100 teme de cercetare tehnologice se reţin pentru aprofundarea investigării 15 proiecte, din care doar câteva intră în faza pilot de producţie şi 1-2 în producţia de serie, din al căror profit trebuie să se acopere cheltuielile la cele 100 de teme de cercetare iniţiale).

De aici rezultă necesitatea unui cadru multilateral de principii, reguli şi disci-pline aplicabile comerţului internaţional cu mărfuri contrafăcute, de natură să redu-că sensibil sursele de tensiuni în comerţul internaţional. În Caseta nr. 30 sunt prezentate schematic cele şapte părţi ale Acordului, conţinând atribuţiile Consiliului însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a Acordului privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, precum şi termenele în care prevederile acestuia trebuie aplicate, în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţărilor membre ale OMC.

Caseta nr. 30

ANEXA 1 C la Acordul privind crearea OMC: Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerţul

cu mărfuri contrafăcute (TRIPS – Trade related intellectual property)

Partea I Dispoziţii generale şi principii fundamentale

• clauza naţiunii celei mai favorizate • tratamentul naţional

Partea II Abordarea, succesiv, a fiecărui drept de proprietate intelectuală • dreptul de autor - opere literare şi artistice - programe de calculator - producători de înregistrări sonore - filme • artişti şi interpreţi executanţi • programe radiodifuzate • mărci de fabrică, de comerţ şi mărci de servicii • indicaţii geografice (originea geografică a produsului) • desenele şi modelele industriale • brevetele • schemele de configuraţie ale circuitelor integrate • secretele comerciale şi know-how-ul Lupta contra practicilor anticoncurenţiale în licenţele contractuale

Partea III Definirea obligaţiilor guvernelor membre în ceea ce priveşte procedeele şi căile de recurs ce decurg din legislaţia lor naţională - comportă dispoziţii privind: • elementele de probă • despăgubirile - dreptul de scoatere din circuitul comercial - dreptul de distrugere a mărfurilor - măsuri luate la frontieră contra mărfurilor de marcă contrafăcute sau piratate


115

Caseta nr. 30 (continuare) Partea IV Achiziţii şi menţinerea drepturilor de proprietate intelectuală Partea V Prevenirea şi reglementarea diferendelor Partea VI Prevederi tranzitorii Partea VII Prevederi instituţionale şi finale

Crearea Consiliului pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprie-tate intelectuală

Aplicarea Acordului TRIPS: - ţările dezvoltate, după 1 an - ţările în curs de dezvoltare, în 5 ani - ţările în tranziţie, în 5 ani

- ţările cel mai puţin avansate, în 11 ani.

Un alt acord cu caracter de noutate, îndeosebi în plan instituţional, îl regăsim

în Anexa 2 la Acordul privind crearea OMC şi este intitulat Memorandumul de Acord cu privire la regulile şi procedurile care guvernează reglementarea diferendelor comerciale. Geneza acestui Acord îşi are explicaţia în multiplicarea diferendelor în schimburile comerciale dintre statele şi grupările de state ale lumii, uneori disputele evoluând până la adevărate „războaie comerciale”. Totodată, deşi chiar în statutul GATT s-a prevăzut regula consultărilor, în scopul rezolvării pe cale amiabilă a diferendelor, iar ulterior au fost luate mai multe decizii pe linia căilor de urmat pentru rezolvarea conflictelor comerciale, totuşi eficienţa acestora a rămas redusă. Au existat cazuri când rezolvarea unui diferend a durat ani şi ani de zile (uneori 10 ani). Tocmai de aceea a fost nevoie de îmbunătăţirea procedurilor, a căror utilizare să se realizeze printr-un nou mecanism, obligatoriu pentru toţi membrii OMC. În principal, este foarte importantă în acest Acord crearea unui Organ unic de reglementare a diferendelor (ORD), care exercită prerogativele Consiliului general şi consiliilor şi comitetelor tuturor acordurilor convenite în OMC. Caseta nr. 31 detaliază inclusiv filmul reglementării diferendelor comerciale, iar Caseta nr. 32 sintetizează acţiunile pe termene, astfel ca rezolvarea unui diferend să nu depăşească un an şi jumătate.

Caseta nr. 31

ANEXA 2 la Acordul privind crearea OMC Memorandumul de Acord cu privire la regulile şi procedurile

care guvernează reglementarea diferendelor comerciale Evoluţia problematicii: • Art. XXII GATT consacră principiul consultărilor. • Runda Tokio adoptă un Memorandum de acord privind notificările,

consultările, reglementarea diferendelor şi supravegherea. • Decizii suplimentare: formarea grupurilor speciale (paneluri de experţi)

– 1984. • Runda Uruguay: adoptarea unui Memorandum de acord, care devine

anexă la Acordul privind crearea OMC, prin care se constituie un Organ unic de reglementare a diferendelor (ORD)


116


Filmul reglementării diferendelor • Consultările – în 30 de zile de la formularea cererii de către un membru. • Grup special (panel de experţi) – în 60 de zile de la formularea cererii. • Alte mijloace de reglementare a diferendelor: - bunele oficii, concilierea, medierea, arbitrajul. • Finalizarea lucrărilor grupului prin prezentarea unui raport în 6 luni, iar

în caz de urgenţă în 3 luni. • Examinarea raportului ORD în 20 de zile, maximum 60 de zile, dacă se

face apel. • Examinarea în apel de către Organul de apel, format din 7 membri, în

termen de 60 de zile de la notificarea apelului. • Raportul stabilit în apel va fi adoptat de ORD şi acceptat în mod

necondiţionat de părţile în diferend în 30 de zile de la distribuirea sa. • În cazul în care recomandările ORD nu sunt puse în practică, partea

vătămată adresează o cerere ORD de autorizare a suspendării concesiilor faţă de partea vinovată, ce va fi examinată în 30 de zile; dacă nivelul suspendării concesiilor este exagerat cazul este supus arbitrajului.

TOTAL 14 luni pentru reglementarea unui diferend Memorandumul de Acord cuprinde şi un număr de dispoziţii care ţin

seama de interesele specifice ale ţărilor cel mai puţin avansate şi, în general, de interesele ţărilor în curs de dezvoltare.

Caseta nr. 32

Timpul maxim necesar pentru rezolvarea unui diferend comercial în cadrul OMC

60 zile pentru consultări, medieri 45 zile pentru stabilirea unei grupe speciale de desemnare a

membrilor grupei 6 luni pentru prezentarea unui raport al grupei speciale părţilor

aflate în diferend 3 săptămâni pentru prezentarea raportului final al grupei speciale

membrilor OMC 60 zile pentru adoptarea unui raport de către Organul unic de

reglementare a diferendelor (ORD) – dacă nu se face apel Total 1 an - fără apel 60-90 zile pentru prezentarea unui raport de apel 30 zile pentru adoptarea unui raport de apel de către ORD Total 1 an şi 3 luni - cu apel

Sursa: Un commerce ouvert sur l’avenir, 2e édition, Mars, 1998.


117

Un alt aranjament, având caracter de noutate, negociat şi convenit, se referă

la Mecanismul de examinare a politicilor comerciale practicate de către toţi membrii, cuprins în Anexa 3 la Acordul privind crearea OMC (Caseta nr. 33). Raţiunea unui asemenea mecanism a izvorât din necesitatea OMC de a monitoriza politicile comerciale ale tuturor statelor membre, îndeosebi în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor convenite în cadrul sistemului comercial multilateral. Iar acest lucru a fost necesar, deoarece există, totuşi, o mare diversitate de mecanisme şi instrumente folosite în politicile comerciale externe ale statelor.

Caseta nr. 33

ANEXA 3 la Acordul privind crearea OMC Mecanismul de examinare a politicilor comerciale ale statelor

Raportări periodice, în cadrul multilateral, de către toţi membrii OMC: - din 2 în 2 ani, pentru primele 4 ţări (sau grupe de ţări): UE, SUA,

Canada, Japonia; - din 4 în 4 ani, următoarele 16 ţări, în ordinea ponderii în comerţul

internaţional; - din 6 în 6 ani, restul ţărilor membre. Obiectivul central al mecanismului este urmărirea modului de asigurare a

respectării într-o mai mare măsură de către toţi membrii OMC a regulilor, disciplinelor şi angajamentelor comerciale multilaterale şi chiar plurilaterale (pentru semnatarii acestui tip de acorduri).

Mecanismul adoptat statuează principiul transparenţei interne. Examinările se desfăşoară în Consiliul general al OMC. Mecanismul adoptat mai prevede obligaţia membrilor de a prezenta, în

intervalul dintre două examinări, rapoarte succinte asupra schimbărilor importante intervenite în politicile lor comerciale, precum şi de a furniza anual date statistice referitoare la comerţul lor exterior.

A 4-a şi ultima Anexă la Acordul privind crearea OMC, negociată şi conve-

nită la Runda Uruguay, a inclus patru acorduri plurilaterale axate pe segmente sau sectoare determinate ale comerţului internaţional. Aceste acorduri plurilaterale au particularitatea că sunt deschise participării membrilor OMC interesaţi (spre deose-bire de celelalte acorduri multilaterale, care sunt obligatorii pentru toţi membrii OMC. Caseta nr. 34 prezintă denumirile acordurilor respective.


118

Caseta nr. 34 ANEXA 4 la Acordul privind crearea OMC

Acorduri comerciale plurilaterale*

a) Acordul privind achiziţiile guvernamentale (publice) b) Acordul cu privire la aeronavele civile c) Acordul internaţional privind produsele lactate ulterior desfiinţate şi integrate d) Acordul internaţional privind carnea de bovină în regulile OMC**

*) Nu sunt obligatorii pentru toţi membrii OMC **) Acordurile de la punctele „c” şi „d” au fost ulterior desfiinţate, apli-

cându-se în domeniile care fac obiectul lor prevederile generale ale OMC. În plus, după Runda Uruguay s-a negociat un nou acord plurilateral, şi anume Acordul privind tehnologia informaţiei, care a prevăzut eliminarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent în comerţul cu bunurile privind tehnologia informaţiei.

Acordul privind achiziţiile guvernamentale (publice) Achiziţiile guvernamentale (publice) sunt cumpărările de bunuri şi servicii de

către şi pentru uzul diferitelor instituţii şi agenţii publice naţionale, ale căror valori reprezintă o parte însemnată din comerţul internaţional. Aceasta a şi fost raţiunea perfecţionării Acordului încheiat la Runda Tokyo – a răspunde cerinţelor transpa-renţei şi concurenţei libere în cazul acestor operaţiuni comerciale. Totodată, a fost lărgită aria tranzacţiilor, acesta incluzând, alături de bunuri, şi serviciile. Acordul consacră tratamentul naţional ca regula de bază privind achiziţiile guvernamentale, în sensul ca pentru furnizorii străini, precum şi pentru produsele şi serviciile acestora, tratamentul de care beneficiază să nu fie mai puţin favorabil decât cel acordat furnizorilor, precum şi bunurilor şi serviciilor naţionale. Acordul stipulează în detaliu procedurile de adjudecare a comenzilor publice, consacrând metoda licitaţiilor pentru cumpărările a căror valoare depăşeşte un anumit prag minim valoric, de la care se aplică regulile acordului, respectiv:

– pentru guvernul central – 130.000 DST (drepturi speciale de tragere), contravaloarea a circa 180.000 dolari SUA;

– pentru entităţi ale administraţiei locale – în jurul a 200.000 DST; – pentru unităţi de servicii publice – 400.000 DST; – pentru serviciile de construcţii – 500.000 DST. Sunt exceptate de la prevederile Acordului, îndeosebi, tranzacţiile speciale

indispensabile pentru securitate şi apărare naţională, precum şi alte domenii legate de protecţia populaţiei, a persoanelor handicapate, a plantelor şi animalelor.

Acordul privind aeronavele civile În plus faţă de acordul încheiat la Runda Tokyo, dată fiind creşterea comer-

ţului mondial cu aeronave şi echipamente aeronautice, noul acord cuprinde reguli concurenţiale mai stricte, îndeosebi prin limitarea subvenţiilor pentru industriile aeronautice naţionale. Obiectivul concret al Acordului vizează liberalizarea schim-burilor comerciale la toate produsele din domeniu, prin eliminarea totală a taxelor vamale de import, precum şi a eventualelor obstacole netarifare.


119

Acordul pentru produse lactate şi Acordul pentru carnea de vită Interesele marilor ţări producătoare şi exportatoare de aceste produse le-au

determinat să convină disciplina pe linia liberalizării comerţului mondial în domeniu, în baza acordurilor deja încheiate la Runda Tokyo. Obiectivul acordurilor a fost crearea unor condiţii de piaţă mai stabile, pe bază de avantaje reciproce, pentru ţările exportatoare şi importatoare. Consiliilor internaţionale la cele două acorduri le-au revenit atribuţii de analiză a cererii şi ofertei mondiale, de elaborare de previziuni asupra evoluţiei preţurilor şi de monitorizare a funcţionării generale a acordurilor. Ulterior Rundei Uruguay, Acordul pentru produse lactate şi Acordul pentru carnea de vită au fost desfiinţate, aplicându-se în domeniile vizate de aceste acorduri prevederile generale ale OMC.

*

O retrospectivă a rezultatelor de ansamblu ale negocierilor comerciale din cadrul Rundei Uruguay – cea mai complexă şi mai amplă rundă din istoria GATT – încheiată prin crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului ne permite să sintetizăm realizările sale importante, concomitent cu reţinerea şi a unor insuccese parţiale. Caseta nr. 35 punctează aceste aspecte definitorii ale eforturilor depuse pe parcursul a 8 ani (1986-1994). Totodată, Caseta nr. 36 sintetizează diferenţele dintre GATT şi noua organizaţie cu vocaţie universală OMC, care în 2006 număra 150 de state (tabelul nr. 14).

Caseta nr. 35

Bilanţul negocierilor comerciale la Runda Uruguay Realizări 1. Liberalizări sporite în comerţul internaţional 2. Extinderea sferei de aplicabilitate a principiilor, regulilor şi disciplinelor

sistemului comercial multilateral la noi domenii 3. Sporirea transparenţei, previzibilităţii şi stabilităţii cadrului de desfăşu-

rare a comerţului mondial 4. Îmbunătăţirea mecanismelor de reglementare a diferendelor comerciale 5. Recunoaşterea problemelor specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare şi

ale ţărilor în tranziţie la economia de piaţă Insuccese parţiale 1. Insuficienţa creşterii accesului pe pieţe în unele sectoare de mărfuri al

ţărilor în curs de dezvoltare (agricultură, textile, îmbrăcăminte) 2. Diminuarea gradului de cuprindere sectorială a liberalizării comerţului

cu servicii (financiare, mişcarea persoanelor, transporturi maritime, telecomuni-caţii etc.)

3. Nefinalizarea unor acorduri sectoriale (produse farmaceutice, produse siderurgice).


120

Caseta nr. 36

Diferenţe dintre GATT şi OMC

GATT OMC 1. A avut un caracter ad-hoc şi provizoriu, nu a fost niciodată ratificat de parlamentele ţărilor membre.

1. Caracterul OMC şi Acordurile pe care le administrează sunt permanente şi ratificate de parlamentele ţărilor membre.

2. A avut Părţi Contractante; a fost oficial un text juridic, nu o organizaţie propriu-zisă.

2. Are membri.

3. S-a ocupat numai de comerţul cu mărfuri.

3. Se ocupă, pe lângă comerţul cu mărfuri şi comerţul cu servicii, şi cu aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală.

4. Diferendele comerciale dintre state se reglementau abia după perioade foarte lungi, uneori 10 ani.

4. Sistemul de reglementare a diferendelor este mai rapid şi cu acţiune automată, iar deciziile nu pot fi blocate.

5. Nu a reuşit decât parţial să exercite o supraveghere a politicilor comerciale ale statelor Părţi Contractante.

5. A instituit un mecanism funcţional de examinare a politicilor comerciale ale ţărilor membre.

6. A fost considerat „clubul bogaţilor”, având un număr limitat de membri.

6. Are un număr mare de membri, fiind o organizaţie aproape universală, care continuă să se extindă, tinzând să includă, practic, toate statele lumii.

Tabelul nr. 14

ŢĂRILE MEMBRE ALE OMC ÎN ANUL 2006 (150)

Europa (37 ţări)

Africa (40 ţări)

Asia şi Oceania (39 ţări)

America (34 ţări)

1 2 3 4 1. Albania 1. Africa de sud 1. Australia 1. Antigua şi

Barbuda 2. Germania 2. Angola 2. Bahrein 2. Argenitna 3. Austria 3. Benin 3. Bangladesh 3. Barbados 4. Belgia 4. Botswana 4. Brunei Darusalam 4. Belize 5. Bulgaria 5. Burundi 5. R.P. Chineză 5. Bolivia 6. Cipru 6. Camerun 6. R. Coreea 6. Brazilia 7. Croaţia 7. Congo 7. Emiratele Arabe

Unite 7. Canada

8. Danemarca 8. Coasta de Fildeş 8. Fidji 8. Chile 9. Spania 9. Djibuti 9. Georgia 9. Columbia 10. Estonia 10. Egipt 10. Hong Kong, China 10. Costa Rica


121

Tabelul nr. 14 (continuare) 1 2 3 4 11. Finlanda 11. Gabon 11. Ins. Solomon 11. Cuba 12. Franţa 12. Gambia 12. India 12. Dominica 13. Grecia 13. Ghana 13. Indonezia 13. Salvador 14. Ungaria 14. Guineea 14. Israel 14. Ecuador 15. Irlanda 15. Guineea-Bissau 15. Japonia 15. SUA 16. Islanda 16. Kenia 16. Iordania 16. Grenada 17. Italia 17. Lesotho 17. Kuweit 17. Guatemala 18. Letonia 18. Madagascar 18. Macao, China 18. Guyana 19. Lichtenstein 19. Mali 19. Malaysia 19. Haiti 20 Lituania 20. Maroc 20. Malawi 20. Honduras 21. Luxemburg 21. Ins. Mauriţiu 21. Ins. Maldive 21. Jamaica 22. Malta 22. Mauritania 22. Mongolia 22. Mexic 23. R. Moldova 23. Mozambic 23. Myamar 23. Nicaragua 24. Norvegia 24. Namibia 24. Noua Zeelandă 24. Panama 25. Polonia 25. Niger 25. Oman 25. Paraguay 26. R. Slovacă 26. Nigeria 26. Pakistan 26. Peru 27. R. Cehă 27. Uganda 27. Papua-Noua Guinee 27. R. Dominicană 28. România 28. R. Centrafricană 28. Filipine 28. Santa Lucia 29. Olanda 29. R.D. Congo 29. Qatar 29. Santa Kitt şi

Nevis 30. Portugalia 30. Ruanda 30. R. Kirkiză 30. Santa Vincent

şi Grenadine 31. Regatul Unit

al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

31. Senegal 31. Singapore 31. Surinam

32. Slovenia 32. Sierra Leone 32. Sri Lanka 32. Trinidad-Tobago

33. Suedia 33. Swaziland 33. Thailanda 33. Uruguay 34. Elveţia 34. Tanzania 34. Armenia 34. Venezuela 35. Turcia 35. Ciad 35. Cambodgia 36. Togo 36. Nepal 36. Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei

37. Tunisia 37. Arabia Saudită

37. Comunităţile Europene

38. Zambia 38. Taiwanul (provincie a Chinei)

39. Zimbabwe 39. Vietnam 40. Burkina Faso


122

6. CONFERINŢELE MINISTERIALE ALE OMC, DUPĂ RUNDA URUGUAY

Conferinţa Ministerială este organul suprem al OMC. La această conferinţă

participă reprezentanţii tuturor statelor membre, la nivel de ministru. Conform Acordului pentru crearea OMC, cel puţin o dată la doi ani se reuneşte Conferinţa Ministerială. Între sesiunile acestor conferinţe, activitatea este condusă de către Consiliul General.

Conferinţa Ministerială a OMC de la Singapore, 1996

La Prima Conferinţă Ministerială a OMC au participat 128 de state membre şi 28 de ţări cu statut de observator. Pe ordinea de zi au figurat cinci puncte vizând: 1) aplicarea angajamentelor asumate la Runda Uruguay; 2) analiza acti-vităţii pe sectoare şi domenii importante (servicii de telecomunicaţii, maritime, financiare), măsuri antidumping, reglementarea diferendelor comerciale, aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală şi agricultură; 3) comerţul şi mediul (acordându-se prioritate, de către ţările în curs de dezvoltare, neintroducerii de restricţii unilaterale la import sub pretextul protecţiei mediului), 4) liberalizări suplimentare în sectorul farmaceutic (acord privind eliminarea totală a taxelor vamale), în sectorul produselor chimice (anumite progrese, dar nesemnificative) şi în sectorul tehnologiei informaţiei (IT), unde s-a ajuns la adoptarea unui Acord (martie 1997) ce a prevăzut eliminarea totală a taxelor vamale până în anul 2000 la computere, telefoane, semiconductori, programe pe calculator, instrumente ştiin-ţifice; 5) noi probleme: comerţ şi investiţii, comerţ şi politici concurenţiale, pentru care s-au creat două grupuri de lucru, iar un al treilea grup, pentru studierea transparenţei în domeniul achiziţiilor publice. Cele mai aprinse dezbateri s-au purtat în ce priveşte problematica standardelor normelor de muncă. SUA şi unele ţări europene au invocat faptul că prin folosirea de forţă de muncă ieftină în unele ţări se creează o competitivitate artificială a exporturilor lor, ceea ce duce la pierderea locurilor de muncă în ţările dezvoltate. Ţările în curs de dezvoltare, în schimb, au arătat că, tocmai prin salariile scăzute, ele pot să obţină avantaje comparative pentru a exporta pe pieţele dezvoltate, iar problema normelor de muncă se află în competenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), cu care poate colabora OMC. Declaraţia Ministerială de la Singapore a stabilit obiectivele în continuare ale OMC, cu accent pe liberalizare şi recunoaşterea eforturilor statelor pe linia adaptării legislaţiilor naţionale la prevederile OMC∗.

∗ N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., vol.l, 2003, p.379-383.


123

Conferinţa Ministerială a OMC de la Geneva (Elveţia), 1998

Având ca obiectiv principal aniversarea a 50 de ani de la crearea GATT, rezultatele acestei Conferinţe au fost mai modeste în ce priveşte abordarea a noi domenii de liberalizare, pe fondul nemulţumirii ţărilor în curs de dezvoltare în legătură cu transpunerea în practică a unor angajamente convenite la Runda Uruguay (îndeosebi la produse textile şi confecţii). Rezultatul pozitiv al Conferinţei a fost, totuşi, Declaraţia asupra comerţului electronic, a cărui creştere spectaculoasă, ca volum valoric al tranzacţiilor, cere reglementări îmbunătăţite, dar cu menţinerea practicii de neimpunere şi de percepere de taxe vamale la import.

Conferinţa Ministerială a OMC de la Seattle (SUA), 1999

Având pe agenda de lucru probleme majore controversate privind agricultura, comerţul cu servicii, standardele de muncă, folosirea clauzei de salvgardare, achiziţiile publice ş.a., în condiţiile nefavorabile cauzate de amploarea şi violenţa demonstraţiilor antiglobalizare de pe străzile oraşului Seattle, Conferinţa a eşuat în încercarea de a iniţia o nouă rundă de negocieri comerciale multilaterale. La aceasta a contribuit şi solicitarea luării în considerare, în cadrul OMC, într-o măsură mai mare, a nevoilor şi intereselor unor ţări în curs de dezvoltare importante, cum sunt India, Brazilia, China, Egipt şi grupul ţărilor din Asia de Sud-Est. În plus, la conferinţă au participat 686 organizaţii neguvernamentale reprezentând societa-tea civilă (la Singapore au fost numai 108), din care o bună parte a susţinut ideea stopării procesului de liberalizare a comerţului mondial, care ar aduce, în principal, avantaje ţărilor dezvoltate, provocând şomaj îndeosebi în ţările în curs de dezvol-tare. Din declaraţia directorului general al OMC, după încheierea Conferinţei, din care a rezultat că obiectivele organizaţiei rămân neschimbate, au reieşit şi noi direcţii de acţiune pe linia realizării complementarităţii dintre liberalizare, dezvol-tarea economică şi eradicarea sărăciei şi a necesităţii organizării activităţii OMC pe baze care să reflecte într-o mai mare măsură interesele şi nevoile tuturor mem-brilor.

Conferinţa Ministerială a OMC de la Doha (Qatar), 2001

Divergenţele pe marginea problemelor sensibile care au determinat eşecul Conferinţei Ministeriale de la Seattle au reprezentat dificultăţi majore în stabilirea agendei viitoarei Conferinţe. Căci, dacă pentru lansarea unei runde de negocieri comerciale multilaterale, la Tokyo şi Uruguay, a fost suficient acordul SUA, Uniunii Europene şi Japoniei, în anii de la începutul secolului XXI, această agendă trebuia definitivată, inclusiv cu acceptul grupului de ţări în curs de dezvoltare printre ai căror lideri se află state ca India, Pakistan, Egipt, Malaysia. De reţinut că pentru lansarea unei noi runde de negocieri este nevoie de acordul (consensul) tuturor ţărilor membre ale OMC.

Casetele nr. 37, 38, 39, 40 şi 41 demonstrează că, în atmosfera de la Doha, total diferită de cea ostilă, de la Seattle, s-a dat dovadă de mai multă solidaritate internaţională. Ţările dezvoltate au făcut mai uşor concesii ţărilor în curs de dezvoltare, iar acestea au fost mai receptive la problemele ţărilor industrializate (îndeosebi, consecinţele atentatelor teroriste asupra economiei SUA). Se poate


124

constata faptul că, la Doha, câştigătoare incontestabile au fost ţările în curs de dezvoltare.

Caseta nr. 37

DECLARAŢIA Conferinţei Ministeriale a OMC de la Doha (Qatar) (2001)

1. OMC urmăreşte ca Sistemul Comercial Mondial (SCM) să contribuie

cât mai mult la creşterea economică, la dezvoltare şi utilizarea forţei de muncă. OMC este hotărâtă să continue procesul de liberalizare a politicilor comerciale, astfel ca SCM să favorizeze relansarea economiei mondiale, creşterea economică şi dezvoltarea. OMC reafirmă principiile şi obiectivele din Acordul de la Marrakesh (Maroc) şi respinge recurgerea la protecţionism.

2. Comerţul internaţional poate să joace un rol major în promovarea dezvoltării economice şi a reducerii sărăciei. Întrucât majoritatea ţărilor mem-bre OMC sunt ţări în curs de dezvoltare, în centrul programului de lucru al OMC se situează problemele ţărilor în curs de dezvoltare şi în special ale ţărilor cel mai puţin avansate, respectiv accesul la pieţe şi creşterea asistenţei tehnice în favoarea acestor ţări.

3. OMC este hotărâtă să remedieze marginalizarea ţărilor cel mai puţin avansate în comerţul internaţional şi să îmbunătăţească participarea lor la SCM.

4. OMC va fi cadrul unic pentru elaborarea de reguli comerciale şi de liberalizare a schimburilor la nivel mondial. OMC recunoaşte, de asemenea, rolul important al acordurilor comerciale regionale privind liberalizarea şi extinderea schimburilor şi favorizarea dezvoltării.

5. OMC va colabora cu FMI şi BM pentru o mai mare coerenţă în abordarea politicilor economice la nivel mondial.

6. OMC este în favoarea dezvoltării durabile, problematică în care SCM trebuie să fie deschis şi nediscriminatoriu, protejând totodată mediul înconjurător; dar protecţia mediului să nu fie un mijloc de discriminare arbitrară şi nejustificată.

7. OMC este pregătită să introducă noi reglementări privind GATS (Acordul General pentru Comerţul cu Servicii).

8. OMC acordă atenţie normelor fundamentale ale muncii recunoscute pe plan internaţional.

9. OMC are noi membri: R.P. Chineză, Taiwanul, provincie a Chinei, Albania, Croaţia, Georgia, Iordania, Lituania, R. Moldova, Oman. Sunt încă 28 ţări cu care se negociază intrarea în OMC, printre care Federaţia Rusă.

10. OMC va face cunoscute opiniei publice avantajele unui SCM liberal, bazat pe regulile sale, va face mai transparente activităţile OMC şi va îmbunătăţi dialogul cu publicul.


125

Caseta nr. 38 PROGRAMUL de LUCRU al OMC

adoptat la Conferinţa Ministerială de la DOHA (Qatar, 2001) pentru a IX-a rundă de negocieri 1.1.2002-2005

1. Agricultura – desfăşurarea de negocieri globale 2. Comerţul cu servicii – negocieri 3. Accesul la pieţe pentru produsele neagricole 4. Aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ 5. Investiţii străine (îndeosebi directe) 6. Interacţiunea comerţului şi politicii concurenţei 7. Transparenţa achiziţiilor publice 8. Facilitarea schimburilor (în special ale ţărilor în curs de dezvoltare şi

ţărilor cel mai puţin avansate) 9. Reglementări ale OMC (negocieri pentru îmbunătăţirea unor acorduri

din punct de vedere al nevoilor ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin avansate)

10. Memorandum de acord privind reglementarea diferendelor 11. Comerţul şi mediul înconjurător 12. Comerţul electronic 13. Micile economii (ţări mici şi teritorii) 14. Comerţ, datorii, finanţe 15. Comerţ şi transfer de tehnologie 16. Cooperarea tehnică şi întărirea capacităţilor 17. Ţările cel mai puţin avansate 18. Tratament special şi diferenţiat – negocieri pentru remedierea constrân-

gerilor de care se lovesc încă ţările în curs de dezvoltare şi, îndeosebi, ţările cel mai puţin avansate

Caseta nr. 39

HOTĂRÂREA Conferinţei ministeriale a OMC de la Doha (Qatar) privind problemele şi preocupările legate de punerea lor în aplicare

1. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ 1994 2. Acordul privind agricultura 3. Acordul asupra aplicării măsurilor sanitare şi fitosanitare 4. Acordul privind textilele şi îmbrăcămintea 5. Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului 6. Acordul asupra măsurilor privind investiţiile legate de comerţ 7. Acordul (Codul Antidumping) – art. VI GATT 1994 8. Acordul privind evaluarea în vamă – art. VII 9. Acordul privind regulile de origină 10. Acordul privind subvenţiile şi măsurile compensatorii 11. Acordul asupra aspectelor de proprietate intelectuală legate de comerţ


126


12. Probleme vizând tratamentul special şi diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin avansate

13. Probleme de pus în aplicare rămase încă nerezolvate 14. Dispoziţii finale - asistenţă tehnică pentru ţările în curs de dezvoltare - colaborare cu alte organizaţii internaţionale pentru a evita programe

paralele

Caseta nr. 40 Beneficiile sistemului OMC

pentru comunitatea de afaceri Guvernele negociază accesul pe piaţă al întreprinderilor lor, pentru a se

asigura că aceste pieţe rămân deschise, evitându-se impunerea bruscă şi arbi-trară prin restricţii asupra importurilor.

1. Beneficii conferite comunităţii de afaceri a. Beneficii pentru exportatorii de bunuri şi servicii - securitatea accesului, asigurată prin consolidări; - stabilitatea accesului pe pieţele de export. b. Beneficii pentru importatorii de materii prime şi alte inputuri necesare

producţiei de export. 2. Drepturi conferite comunităţii de afaceri a. Drepturi ale producătorilor interni şi ale importatorilor - Acordul pentru evaluarea în vamă - Acordul asupra acordării licenţelor de import - Guvernele pot să iniţieze acţiuni de salvgardare sau să perceapă taxe

antidumping sau taxe compensatorii. b. Drepturi ale întreprinderilor exportatoare - prezentarea de dovezi în timpul investigaţiilor ţărilor importatoare pen-

tru instituirea de taxe antidumping şi compensatorii; - soluţionarea diferendului în plan bilateral cu guvernul ţării importatoare; - ridicarea problemei la OMC pentru reglementarea diferendului. 3. Utilizarea efectivă a procedurilor OMC de reglementare a diferendelor - pe baza plângerii şi a documentaţiei necesare, guvernele întreprinderilor

exportatoare vor înainta plângerea în cadrul procedurii OMC de reglementare a diferendelor.

4. Influenţarea cursului viitor al negocierilor - negocierile nu se încheie o dată cu adoptarea acordurilor; - alte negocieri se desfăşoară în faza de reglementare a acordurilor, pentru

ca acestea să fie modificate; - în plus, sunt în pregătire noi acorduri, cu reguli OMC; - se acţionează pentru o mai mare transparenţă a lucrărilor OMC; - îmbunătăţirea contactelor OMC cu societatea civilă (ONG).


127

Caseta nr. 40 (continuare) 5. Valorificarea măsurilor de liberalizare - comunitatea de afaceri să asiste guvernele la negocieri; - implementarea acordurilor printr-o cunoaştere în detaliu a concesiilor

obţinute la bunuri şi servicii.

Caseta nr. 41 Prevederi în cadrul Acordurilor OMC privind tratamentul special

şi diferenţiat al ţărilor în curs de dezvoltare 1. Prevederi care cer ţărilor să ia măsuri speciale şi diferenţiate pentru a

facilita comerţul cu ţările în curs de dezvoltare: • măsuri unilaterale adoptate de ţările dezvoltate pentru a permite impor-

turi pe bază preferenţială: - Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP). - Tratament mai favorabil pentru ţările cel mai puţin dezvoltate. - Angajamente care permit accesul preferenţial unui număr limitat de ţări

în curs de dezvoltare. • Convenţia de la Lomé (acum Cotonou): între UE şi ţările din Africa,

Caraibe şi Pacific. • Iniţiativa Bazinului Caraibelor: între SUA şi ţările din Caraibe. • prioritate în reducerea şi eliminarea taxelor vamale în negocierile

comerciale. - acţiunea ţărilor dezvoltate privind comerţul cu bunuri şi comerţul cu

servicii; - acţiunea ţărilor în curs de dezvoltare privind ţările similare şi cele mai

puţin avansate; • aplicarea în mod excepţional de restricţii cantitative şi alte restricţii. - Acordul pentru Textile şi Îmbrăcăminte (eliminare restricţii până la

1.1.2005) - În caz de dificultăţi în balanţa de plăţi externă: • proceduri de acordare de licenţă la import; • priorităţi pentru ţările în curs de dezvoltare şi, în special, pentru ţările

cel mai puţin dezvoltate; • măsuri de protecţie condiţionale, cu caracter de restricţionare a impor-

turilor (acţiuni de salvgardare, măsuri antidumping şi taxe compensatorii). 2. Prevederi care asigură flexibilitatea în respectarea obligaţiilor OMC de

către ţările în curs de dezvoltare şi ţările cel mai puţin avansate. • Flexibilitate în acceptarea obligaţiilor în negocierile comerciale: - pentru comerţul cu bunuri – reciprocitate relativă; - pentru comerţul cu servicii – liberalizare graduală. • Flexibilitate în acordarea unei protecţii sporite pentru dezvoltarea noilor

industrii şi luarea unor măsuri restrictive în caz de dificultăţi ale balanţei de plăţi externe prin:

- creşterea nivelului taxelor vamale de import;


128

Caseta nr. 41 (continuare) - aplicarea unor restricţii cantitative; • perioade de tranziţie pe termene mai lungi pentru punerea în aplicare a

obligaţiilor – evaluarea în vamă (5 ani), dreptul de proprietate intelectuală (11 ani) etc.;

• exceptarea ţărilor în curs de dezvoltare de la unele obligaţii şi flexi-bilitatea adiţională pentru punerea lor în aplicare; exemplu: Acordul privind subvenţiile şi măsurile compensatorii pentru ţările cel mai puţin avansate, cu un venit anual sub 1000 $ locuitor.

3. Acordarea de asistenţă tehnică pentru ţările în curs de dezvoltare în vederea creşterii capacităţilor de implementare a acordurilor OMC

Conferinţa Ministerială a OMC de la Cancún (Mexic), 2003

În perioada 10-14 septembrie 2003 s-au desfăşurat, la Cancún (Mexic), lucră-rile celei de-a cincea Conferinţe Ministeriale a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Obiectivul Conferinţei l-au constituit evaluarea stadiului în care se află negocierile actualei Runde lansate la Doha, în decembrie 2001, şi definirea direc-ţiilor şi modalităţilor de negociere pentru perioada următoare, în vederea finalizării acesteia până la 1 ianuarie 2005 şi îndeplinirii mandatului stabilit în cadrul Agendei de dezvoltare de la Doha. Conferinţa a demarat sub auspiciile unor puternice divergenţe de opinii între participanţi în ceea ce priveşte principalele puncte de pe agendă. Impactul politic pe care prezenţa miniştrilor l-ar fi putut avea asupra desfăşurării şi ritmului negocierilor nu s-a dovedit a fi suficient pentru a duce la apropierea poziţiilor de negociere ale acestora. Teoretic, această Conferinţă Minis-terială, cu rolul preconizat de mid-term review, nu ar fi trebuit să înregistreze un succes sau un eşec, ci numai să traseze anumite reguli în baza cărora să se continue negocierile pentru realizarea obiectivelor stabilite deja la Doha. Practic însă, insa-tisfacţia ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor mai puţin avansate faţă de reparti-zarea inegală a beneficiilor obţinute în urma aplicării rezultatelor Rundei Uruguay le-a determinat să adopte o poziţie radicală faţă de propunerile ţărilor dezvoltate.

Astfel, în domeniul agriculturii, cel mai important sector de pe agenda negocierilor, grupul ţărilor în curs de dezvoltare, al cărui lider este Brazilia, alături de India şi R.P. Chineză, s-a opus categoric adoptării modalităţilor de negociere propuse de UE şi SUA, apreciind că acestea favorizează continuarea practicii ţărilor dezvoltate de subvenţionare a agriculturii şi nu oferă ţărilor în curs de dezvoltare oportunităţi sporite de acces pe aceste pieţe. O nouă propunere privind modalităţile de negociere în agricultură a fost prezentată la această Conferinţă de către grupul ACP (fostele colonii europene din Africa, Pacific şi Caraibe) şi o serie de ţări slab dezvoltate. Această propunere, care viza un echilibru între cei trei piloni ai agriculturii (acces pe piaţă, măsuri de sprijin intern şi subvenţii la export), având în vedere acordarea unui tratament special ţărilor în curs de dezvoltare, nu s-a bucurat de susţinerea deplină a ţărilor în curs de dezvoltare şi nicidecum a ţărilor dezvoltate. Declaraţiile anterioare Conferinţei Ministeriale, făcute de reprezentanţii comunitari şi americani ai comerţului, cu privire la concesiile oferite deja de către cele două părţi, concretizate în propunerea comună UE-SUA privind modalităţile


129

de negociere s-au dovedit a fi reale, astfel încât la Cancún marja de negociere a acestora a fost minimă.

În ceea ce priveşte modalităţile de negociere pentru comerţul cu produse industriale, nu s-a putut realiza consensul în cel puţin două probleme, şi anume: definirea formulei de reducere a taxelor vamale (lineară sau nelineară) şi abordarea voluntară sau obligatorie a eliminării taxelor vamale sectoriale.

În domeniile investiţii, concurenţă, transparenţă în achiziţiile publice şi facilităţile comerţului au persistat divergenţele privind deschiderea acestor domenii pentru negocierea unui cadru multilateral de reguli. Propunerea unor ţări de lansare a negocierilor multilaterale numai pentru domeniile în care se poate întruni consen-sul (transparenţa în achiziţii publice şi facilitarea comerţului) nu a fost acceptată de către susţinătorii investiţiilor şi concurenţei.

Obţinerea consensului nu a fost posibilă nici pentru alte aspecte ale negocie-rilor, precum: iniţiativa bumbacului (Benin, Burkina Fasso, Ciad şi Mali au solicitat ţărilor dezvoltate să elimine subvenţiile acordate producţiei de bumbac şi să ofere plăţi compensatorii pentru acoperirea pierderilor economice cauzate de subvenţiile acordate), extinderea protecţiei indicaţiilor geografice la alte produse decât vinuri şi băuturi spirtoase, reguli privind eco-etichetarea, extinderea termene-lor pentru prezentarea ofertelor iniţiale în domeniul comerţului cu servicii.

Conferinţa Ministerială s-a încheiat prin adoptarea unei Declaraţii Minis-teriale care prevede organizarea unei reuniuni excepţionale a Consiliului General, cu participare la nivel înalt, pentru adoptarea măsurilor necesare privind derularea negocierilor în spiritul mandatului şi termenelor convenite la Doha.

Conferinţa Ministerială a OMC de la Hong Kong (China), 2005

Această Conferinţă ce a avut loc în decembrie 2005, dată când ar fi trebuit să se încheie negocierile multilaterale din cadrul Rundei Doha, a marcat un progres modest în ceea ce priveşte extinderea comerţului liber la nivel global. Miniştrii comerţului din ţările participante nu au reuşit să traseze un plan ferm privind modalităţile de liberalizare a pieţelor. În acest context, statele membre ale OMC s-au angajat să depună eforturi pentru încheierea negocierilor înainte de finele anului 2006, pentru a se ajunge la un acord de liberalizare a pieţelor agricole din ţările dezvoltate şi a pieţelor pentru produse industriale şi servicii din unele ţări în curs de dezvoltare. Totuşi, statele cel mai puţin dezvoltate nu vor trebui să adopte nici o măsură în direcţia facilitării accesului pe piaţă al produselor industriale străine. În materie de servicii, la Hong Kong a fost făcut primul pas către negocierile plurilaterale, fiecare ţară având dreptul să aleagă sectoarele accesibile furnizorilor externi de servicii.

Tergiversarea negocierilor comerciale a determinat orientarea ţărilor dezvoltate spre stabilirea unor acorduri regionale sau bilaterale – SUA, cu peste 20 de ţări în curs de dezvoltare, iar UE, un acord de parteneriat cu 69 de ţări din zona Africa, Caraibe, Pacific şi consolidarea relaţiilor comerciale cu ţările meditera-neene. Pe de altă parte, R.P. Chineză, urmărind formarea unui bloc comercial est-asiatic, a încheiat acorduri bilaterale cu ţările membre ASEAN şi negociază acorduri cu Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud şi Japonia.


130

Negocierile în cadrul OMC sunt în prezent blocate, UE exercitând presiuni asupra SUA în direcţia reducerii subvenţiilor agricole la producători, iar SUA solicitând UE reduceri majore ale taxelor vamale la importurile de produse agricole. Pe de altă parte, SUA şi UE doresc extinderea accesului produselor industriale şi serviciilor pe pieţele ţărilor în curs de dezvoltare. UE a pledat pentru eliminarea subvenţiilor la exportul de produse agricole începând cu anul 2013, fiind dispusă să permită un acces mai larg pe piaţa europeană pentru ţările care vor adopta un grad similar de flexibilitate a măsurilor referitoare la acest aspect. UE nu este pregătită numai pentru reducerea taxelor vamale la importul de produse agricole, ci şi pentru reducerea volumului şi listei de produse sensibile, cu condiţia ca ţările partenere să dispună măsuri similare.

Negocierile în cadrul Rundei Doha au eşuat în luna iulie 2006, când UE, SUA şi ţările în curs de dezvoltare nu au reuşit să ajungă la un acord privind subvenţiile agricole, ceea ce a condus la suspendarea tratativelor până la sfârşitul anului 2006.


131

7. UNCTAD – CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COMERŢ ŞI DEZVOLTARE

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare este un organ

permanent, specializat, al Adunării Generale a ONU, cu sediul la Geneva, creat la 30 decembrie 1964. UNCTAD are ca obiective: iniţierea de măsuri care să favori-zeze expansiunea comerţului mondial în scopul impulsionării dezvoltării economi-ce a tuturor ţărilor şi, în primul rând, a celor în curs de dezvoltare, intensificarea comerţului între ţări cu niveluri economice diferite şi cu sisteme economico-sociale diferite, elaborarea de principii şi politici privind comerţul internaţional, astfel încât acesta să contribuie la reducerea marilor decalaje economice dintre ţări, precum şi de propuneri pentru aplicarea în practică a acestora; urmărirea şi facilitarea coor-donării activităţii altor instituţii aparţinând sistemului Naţiunilor Unite în domeniul comerţului internaţional şi al problemelor conexe ale dezvoltării economice, colaborând în acest sens cu Adunarea Generală a ONU şi cu ECOSOC; iniţierea, în colaborare cu organele competente ale ONU, de negocieri pentru adoptarea de ins-trumente juridice multilaterale în domeniul comerţului internaţional; armonizarea politicilor guvernamentale şi grupărilor economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare etc. Membri ai UNCTAD pot fi toate statele membre ale ONU sau ale uneia din instituţiile sale specializate.

Prezentăm în Caseta nr. 42 o sinteză a principalelor probleme abordate în cadrul activităţii UNCTAD.

Structura iniţială organizatorică a UNCTAD a cuprins: Sesiunea UNCTAD, ale cărei principale atribuţii sunt prezentate în Caseta nr. 43, Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare, în subordinea căruia activează o serie de comisii permanente şi grupe de lucru (Comisia pentru produse de bază, Comisia pentru produse manu-facturate; Comitetul special pentru preferinţe; Comisia pentru invizibile şi finan-ţarea comerţului; Comisia pentru transporturile maritime; Comisia pentru transferul de tehnologie; Comisia pentru cooperare economică între în curs de dezvoltare etc.) şi Secretariatul.


132

Caseta nr. 42

SINTEZA problemelor importante abordate în cadrul activităţii UNCTAD

Comerţul internaţional cu produse de bază

1. Programul global cu privire la produsele de bază

- 18 produse - crearea Fondului Comun cu 2 ghişee - 400 mil. $ pentru finanţarea stocurilor regulatorii - 350 mil. $ pentru finanţare, comercializare,

prelucrare, distribuţie, transport 2. Platforma de la Buenos Aires şi Declaraţia de la

Arusha - lărgirea facilităţilor convenite în cadrul FMI - crearea de noi facilităţi pentru finanţarea

compensatorie a deficitelor din exportul produselor de bază al ţărilor în curs de dezvoltare

Comerţul internaţional cu produse manufacturate

1. Crearea unei instituţii specializate a ONU pentru dezvoltarea industrială ONUDI (1966) – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială

2. Crearea SGP (Sistemul Generalizat de Preferinţe) (1970) 3. Iniţierea şi convenirea între ţările în curs de

dezvoltare a Acordului privind SGPC (Sistemul Global de Preferinţe Comerciale), 1988, precedat de Protocolul „celor 16” ţări în curs de dezvoltare (1971)

Alte probleme 1. Program de acţiune în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare mai puţin avansate

2. Program de măsuri pentru cooperarea ţărilor în curs de dezvoltare (1976) - Programul de la Arusha privind autonomia colectivă şi acordul de negociere (1979)

3. Dezbaterea problemei practicilor comerciale restrictive care afectează exportul ţărilor în curs de dezvoltare

4. Dezbaterea problemei instituirii unui regim preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare în domeniul serviciilor (1979)

5. Dezbaterea problemei datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare (1987)


133

Tabelul nr. 15

SESIUNILE UNCTAD

I Geneva 1964 II New Delhi 1968 III Santiago de Chile 1972 IV Nairobi 1976 V Manila 1979 VI Belgrad 1983 VII Geneva 1987 VIII Cartagena (Columbia) 1992 IX Midrand (Africa de Sud) 1996 X Bangkok (Thailanda) 2000 XI Sao Paolo (Brazilia) 2004

În atenţia primelor şapte sesiuni ale UNCTAD (tabelul nr. 15) au stat proble-

mele referitoare la comerţul internaţional cu produse de bază, produse manufac-turate, servicii, relaţiile comerciale dintre ţări cu niveluri şi sisteme economice diferite, relaţiile comerciale şi de cooperare dintre ţările în curs de dezvoltare, principiile menite să călăuzească relaţiile economice dintre state şi politicile lor comerciale, problemele financiare şi monetare, transferul de tehnologie, transportu-rile maritime, problemele instituţionale etc.

Caseta nr. 43

Principalele atribuţii ale sesiunii UNCTAD 1. Iniţierea de măsuri care să favorizeze expansiunea comerţului mondial

în scopul impulsionării dezvoltării economice a tuturor ţărilor şi, în primul rând, a celor în curs de dezvoltare.

2. Iniţierea de măsuri care să favorizeze dezvoltarea comerţului între ţări cu niveluri economice diferite, între ţări în curs de dezvoltare şi între ţări cu sisteme economice şi sociale diferite.

3. Elaborarea de principii şi politici privind comerţul internaţional şi problemele conexe ale dezvoltării economice şi de propuneri pentru aplicarea în practică a acestora, care să ţină seama de deosebirile dintre sistemele economice şi nivelurile de dezvoltare economică ale statelor membre.

4. Urmărirea şi facilitarea coordonării activităţii altor instituţii aparţi-nând sistemului Naţiunilor Unite în domeniul comerţului internaţional şi proble-melor conexe ale dezvoltării economice şi colaborarea în această privinţă cu Adunarea Generală a ONU şi cu ECOSOC.

5. Luarea de măsuri, în colaborare cu organele competente ONU, în vederea negocierii şi adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului internaţional.


134


6. Contribuţii la armonizarea politicilor guvernelor şi grupărilor econo-mice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare.

7. Examinarea, în lumina experienţei dobândite, a eficacităţii şi evoluţiei viitoare a mecanismelor sale instituţionale în scopul de a recomanda schimbă-rile şi perfecţionările care se impun şi care trebuie să fie supuse aprobării Adunării Generale a ONU.

În privinţa comerţului internaţional cu produse de bază, cea mai importantă

acţiune întreprinsă a constituit-o adoptarea, la sesiunea a IV-a a UNCTAD, a Programului Integrat pentru Produsele de Bază.

În domeniul comerţului internaţional cu produse manufacturate, o realizare deosebită a UNCTAD o reprezintă instituirea Sistemului Generalizat de Preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP).

Un loc important în dezbaterile UNCTAD l-a ocupat problema stabilirii şi respectării principiilor menite să călăuzească relaţiile economice dintre state şi politicile lor comerciale. Acestea se regăsesc în actul final al primei sesiuni UNCTAD, precum şi într-o rezoluţie distinctă a celei de-a III-a sesiuni. Tot la această sesiune s-a decis elaborarea unei Carte a Drepturilor şi Îndatoririlor Econo-mice ale Statelor.

Dezbaterile asupra relaţiilor dintre state cu niveluri şi sisteme social-economice diferite s-au axat, în principal, pe modalităţile de înlăturare a barierelor şi discriminărilor tarifare şi netarifare, adoptându-se o serie de recomandări, cum sunt: acordarea reciprocă a clauzei naţiunii cele mai favorizate; încheierea de acorduri comerciale pe termen lung; extinderea cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice; tratament preferenţial nereciproc din partea ţărilor dezvoltate în relaţiile comerciale cu ţările în curs de dezvoltare; sporirea asistenţei financiare acordate de ţările dezvoltate celor în curs de dezvoltare etc.

Sesiunea a VII-a a UNCTAD de la Geneva a abordat, într-un cadru global, problema datoriilor externe, relevând coresponsabilitatea ţărilor în curs de dezvol-tare şi a ţărilor dezvoltate în soluţionarea acestei probleme, necesitatea sporirii fluxurilor financiare către ţările în curs de dezvoltare şi a luării în considerare a condiţiilor specifice fiecăreia dintre ţările îndatorate, sugerând măsuri în vederea uşurării sarcinii de plată a ţărilor debitoare, reducerii dobânzilor la datoriile con-tractate, precum şi anulării datoriilor ţărilor mai puţin dezvoltate.

Relaţiile comerciale şi de cooperare economică dintre ţările în curs de dezvol-tare şi măsurile speciale în favoarea ţărilor cel mai puţin avansate, insulare şi fără litoral au constituit, de asemenea, o preocupare constantă a UNCTAD.

Reuniunea UNCTAD de la Arusha (1979) a recomandat adoptarea unui program de urgenţă în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin avansate, aplicabil în două faze: prima fază (1979-1981), conţinând un program accelerat de asistenţă, în vederea impulsionării economiei acestor ţări, şi a doua fază, un pro-gram de acţiune pentru anii ’80, care urma să fie inclus în Strategia Internaţională pentru cel de-al Treilea Deceniu ONU al Dezvoltării (1981-1990). Rezultatele traducerii în viaţă a acestui program au fost însă sub nivelul aşteptărilor.


135

Cea de-a VII-a sesiune a UNCTAD a notificat în actul final, adoptat prin consens, angajamentul statelor membre de a-şi mări eforturile pentru intensificarea cooperării multilaterale, adoptarea şi aplicarea de politici care să ducă la revitali-zarea dezvoltării economice, în general, a comerţului internaţional, în special, precum şi la creşterea eficienţei UNCTAD, în acest domeniu.

Sesiunile UNCTAD VIII (1992), IX (1996) şi X (2000) au adus reorientări importante în activitatea organizaţiei în noul climat politic şi economic internaţio-nal al ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Unele dintre rezultatele acestor sesiuni sunt consemnate în continuare (Casetele nr. 44, 45 şi 46).

Caseta nr. 44 UNCTAD VIII – Cartagena (Columbia) (1992)

Multiplicarea elementelor de noutate în cadrul Sesiunii:

– abordarea preponderent pragmatică a problemelor comerţului şi dez-voltării, acceptându-se, în mod general, doctrina liberală, bazată pe economia de piaţă şi recunoaşterea rolului motor al sectorului privat;

– adoptarea unor concepte noi: 1) parteneriatul pentru dezvoltare bazat pe asumarea de drepturi şi obligaţii de către toţi membrii UNCTAD; 2) buna gestiune la nivel naţional şi internaţional, prin acţiuni guvernamentale eficiente, crearea de infrastructuri corespunzătoare şi legislaţie adecvată; 3) dezvoltarea durabilă (cu eficienţă economică, ecologică şi socială);

– sprijinirea prioritară a ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor în tranziţie la economia de piaţă, prin furnizarea de către UNCTAD de asistenţă financiară şi tehnică acestor ţări în legătură cu liberalizarea accesului lor la pieţele externe, dezvoltarea sectorului de servicii şi tehnologiilor;

– adoptarea de recomandări importante cu privire la resursele pentru dezvoltare, comerţul internaţional, transferul de tehnologie, servicii şi comerţ internaţional cu servicii şi produse de bază;

– efectuarea unei ample reforme instituţionale a UNCTAD în vederea creşterii eficienţei activităţii acesteia prin:

■ creşterea rolului UNCTAD în probleme de analiză, cooperare şi asis-tenţă pentru ţările în curs de dezvoltare

■ evitarea paralelismelor UNCTAD cu FMI, BIRD, GATT etc. ■ restructurarea instituţională a UNCTAD, înlocuirea unor vechi Comi-

tete (Comisii) permanente cu altele patru noi, inclusiv crearea a 5 grupuri de lucru ad-hoc în probleme actuale: investiţii şi fluxuri financiare, eficienţa comerţului, privatizare, comerţ între ţările în curs de dezvoltare, transfer de tehnologie, precum şi reorganizarea Secretariatului UNCTAD.


136

Caseta nr. 45

UNCTAD IX – Midrand (Africa de Sud) (1996) Având ca temă principală a dezbaterilor: „Promovarea creşterii şi a unei

dezvoltări durabile într-o economie pe cale de globalizare şi liberalizare”, lucrările s-au desfăşurat într-un climat de cooperare, influenţat şi de finalizarea Rundei Uruguay şi crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Noile priorităţi ale UNCTAD înscrise în Declaraţia de la Midrand şi în alte documente adoptate de Conferinţă au fost „Un parteneriat pentru creştere şi dezvoltare”.

Documentele convenite în cadrul acestei sesiuni reunesc un set important de recomandări având ca priorităţi maximizarea avantajelor pentru ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie la economia de piaţă şi minimizarea riscurilor de instabilitate şi marginalizare pe care le generează aceste procese.

Sesiunea a IX-a a UNCTAD a solicitat conducerilor statelor să adopte măsuri atât pe plan mondial, cât şi la nivel naţional în trei direcţii importante, în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor în tranziţie:

1) promovarea comerţului cu mărfuri şi servicii al ţărilor în curs de dezvoltare şi al celor în tranziţie, valorificând avantajele acordurilor convenite la Runda Uruguay, îmbunătăţirea SGP şi a SGPC;

2) facilitarea investiţiilor străine directe, a dezvoltării IMM-urilor şi creşterea competitivităţii internaţionale;

3) dezvoltarea infrastructurii serviciilor. La 32 de ani de la crearea UNCTAD, cu prilejul celei de a IX-a Sesiuni, s-a

realizat o profundă reformă instituţională a Conferinţei, caracterizată prin: a) creşterea competenţelor Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare, orga-

nul executiv al UNCTAD, care acţionează permanent între sesiunile Conferinţei; b) reducerea numărului comisiilor de specialitate ale UNCTAD de la 6 la

3 (Comisia pentru comerţul cu bunuri şi servicii; Comisia pentru investiţii, tehnologie şi aspecte financiare; Comisia pentru întreprinderi, stimularea şi dezvoltarea afacerilor);

c) asigurarea complementarităţii UNCTAD cu activitatea altor organizaţii internaţionale (OMC, FMI, BM, Centrul Internaţional OMC/UNCTAD);

d) atragerea într-o măsură mai largă la activităţile UNCTAD a societăţii civile (sectorul privat, cercurile academice, organizaţiile neguvernamentale etc.);

e) raţionalizarea secretariatului UNCTAD în conformitate cu priorităţile organizaţiei.x)

x) N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 455-456.


137

Caseta nr. 46

UNCTAD X – Bangkok (Thailanda) (2000)

PLANUL de ACŢIUNE adoptat la Bangkok cuprinde măsuri pentru maximizarea avantajelor globalizării, repartizarea mai echitabilă a acestor avantaje şi limitarea

efectelor negative posibile ale globalizării.

Promovarea unor politici interne adecvate pentru realizarea

obiectivelor:

Crearea unui mediu internaţional pentru întărirea cooperării economice prin:

1. Asigurarea democraţiei şi a statului de drept, guvernare responsabilă şi transparentă şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

1. Îmbunătăţirea sistemului financiar inter-naţional, în scopul împiedicării producerii de noi crize, instituirii de mecanisme mai eficiente de gestionare a crizelor şi aplicării efectelor favorabile ale acestui sistem asupra comerţului şi dezvoltării

2. Stabilitate macroeconomică şi func-ţionarea eficientă a pieţei naţionale

2. Întărirea mobilizării resurselor externe pentru dezvoltare (canalizarea spre un număr mai mare de ţări a fluxurilor de investiţii străine. sporirea ajutorului public pentru dezvoltare, soluţionarea durabilă a problemelor datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare etc.)

3. Crearea unui mediu atractiv pentru investitorii străini şi mobilizarea resur-selor proprii, prin sporirea economi-sirii interne şi întărirea sectorului financiar naţional

3. Lărgirea accesului la pieţele externe pentru ţările în curs de dezvoltare, întărirea capacităţii lor de producţie şi concurenţiale, inclusiv prin aplicarea efectivă a tratamentului special şi diferenţiat în favoarea acestor ţări

4. Liberalizarea regimului comercial naţional într-o măsură compatibilă cu nevoile dezvoltării

4. Facilitarea transferului sectorului de servicii în aceste ţări, în special a serviciilor care facilitează comerţul electronic în ţările în curs de dezvoltare

5. Adoptarea de politici şi programe de sprijinire a IMM-urilor

6. Legislaţie eficientă pentru concu-renţă

7. Achiziţionarea de tehnologii moderne

8. Dezvoltarea serviciilor de sprijinire a comerţului şi, în general, a sectorului de servicii

Tot în cadrul sesiunii UNCTAD de la Bangkok au fost stabilite activităţile

prioritare ale acestei instituţii internaţionale pentru o perioadă de 4 ani (Caseta nr. 47).


138

Caseta nr. 47 Activităţile prioritare ale UNCTAD, stabilite la Bangkok

La Sesiunea UNCTAD de la Bangkok s-a stabilit că: 1. UNCTAD are un rol major în sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, în

special a ţărilor cel mai puţin avansate, precum şi a ţărilor în tranziţie în elaborarea politicilor pentru integrarea lor eficientă în economia globală.

2. UNCTAD va furniza, paralel cu asistenţa tehnică pe care o acordă ţărilor în curs de dezvoltare, în continuare, o astfel de asistenţă tehnică şi economiilor în tranziţie.

3. UNCTAD trebuie să servească în continuare ca forum pentru schimburi de vederi şi opinii privind evoluţia şi gestiunea globalizării şi să contribuie la dezbaterile privind reforma instituţiilor financiare internaţionale.

4. UNCTAD trebuie să contribuie la întărirea capacităţii ţărilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie de a promova investiţiile, dezvoltarea întreprinderilor, progresul tehnologic şi sectorul de servicii.

5. UNCTAD trebuie să sprijine ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie pentru a se integra deplin în sistemul comercial internaţional şi a beneficia de avantajele sale, inclusiv prin asistarea lor în vederea participării eficiente la negocierile comerciale multilaterale.

Secretariatul general al UNCTAD, în scopul implementării eficiente şi la timp a Planului de acţiune adoptat la Conferinţa de la Bangkok, a primit sarcina de a elabora şi prezenta, spre aprobare, un program concret de lucru, cu obiective şi termene precise pentru o perioadă de 4 ani.

Caseta nr. 48

UNCTAD XI Sao Paolo (Brazilia), 2004 La această sesiune a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi

Dezvoltare, lucrările s-au încheiat prin adoptarea „Consensului de la Sao Paolo”, care plasează o dată mai mult UNCTAD în centrul dezbaterilor asupra comerţului şi dezvoltării. Tema centrală a Conferinţei, intitulată „Întărirea coerenţei între strategiile naţionale de dezvoltare şi procesele dezvoltării mondiale pentru creştere economică şi dezvoltare, în special a ţărilor în curs de dezvoltare”, a fost abordată prin patru teme subsidiare, respectiv: strategiile de dezvoltare într-o economie mondializată; întărirea capacităţilor productive şi a competitivităţii internaţionale; contribuţia efectivă a sistemului comercial internaţional şi a negocierilor comerciale la dezvoltare; parteneriatul pentru dezvoltare.

Ca principal organ al Naţiunilor Unite însărcinat cu abordarea integrată a comerţului şi dezvoltării şi a problemelor conexe privind finanţarea, tehnolo-gia, investiţiile şi dezvoltarea durabilă, UNCTAD trebuie să contribuie de o manieră notabilă la aplicarea documentelor rezultate din recentele conferinţe mondiale.


139


Consensul de la Sao Paolo, rezultat al negocierilor dintre ţările partici-pante la Conferinţă, enumeră măsurile ce trebuie întreprinse la nivel naţional şi internaţional şi defineşte contribuţia UNCTAD în acest sens. El se inspiră din Planul de acţiune de la Bangkok, adoptat la a X-a sesiune a UNCTAD în anul 2000. Totodată, el propune ca o noutate crearea de multiparteneriate într-un anumit număr de noi domenii de activitate (tehnologii ale informaţiei şi comuni-cării în domeniul dezvoltării; acordarea de consultaţii privind produsele de bază; optimizarea politicilor naţionale şi internaţionale în parteneriate public, privat, sindicate, ONG-uri, mediile universitare; precum şi întărirea capacită-ţilor de formare, mai ales instituţii de formare şi universităţi).

Consensul de la Sao Paolo este o declaraţie în care statele membre prezintă punctele lor de vedere asupra cooperării economice internaţionale şi exprimă din nou sprijinul lor privind activităţile UNCTAD.

Programul global integrat pentru produse de bază, organism al

UNCTAD, urmăreşte abordarea globală şi pe termen lung a problemelor comer-ţului internaţional cu produse de bază care deţin o pondere mare în producţia şi exportul ţărilor în curs de dezvoltare. Anterior, au fost încheiate unele acorduri internaţionale pe produs, a căror structură se prezintă astfel (Caseta nr. 49).

Caseta nr. 49

Acordul internaţional pe produs şi principalele sale elemente de structură

(grâu, zahăr, cafea, cacao, cauciuc natural, fibre dure, iută, lemn tropical, cositor)

1. Stabilirea de cote de export pentru fiecare ţară exportatoare 2. Crearea de stocuri tampon 3. Angajamentul ţărilor membre ale Acordului de a cumpăra sau a vinde în

limitele unor plafoane de preţ minime sau maxime. Pentru cele 18 produse sau grupe de produse de bază cuprinse în Program

(tabelele nr. 16 şi 17) s-a avut în vedere depunerea de eforturi concertate în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, destinate expansiunii şi diversificării comerţului acestora, ameliorării şi diversificării capacităţilor lor productive, creşterii productivităţii şi sporirii încasărilor din export ale acestora. Programul urmăreşte, de asemenea, atingerea unor obiective specifice: asigurarea stabilităţii comerţului internaţional cu produse de bază, inclusiv evitarea fluctuaţiilor excesive de preţ, sporirea încasărilor la exportul ţărilor în curs de dezvoltare, asigurarea unui acces mai bun la pieţe şi a securităţii aprovizionării cu produse de bază, diversificarea producţiei şi extinderea prelucrării produselor de bază în ţările în curs de dezvoltare, sporirea competitivităţii produselor de bază naturale în raport cu produsele sintetice şi de înlocuire, îmbunătăţirea sistemelor de comercializare, distribuţie şi transport ale produselor de bază exportate în ţările în curs de dezvoltare. Cu toate eforturile depuse, îndeosebi de ţările în curs de dezvoltare, Programul nu a devenit funcţional.


140

Tabelul nr. 16

PROGRAMUL GLOBAL INTEGRAT cu privire la PRODUSELE DE BAZĂ, organism al UNCTAD

Alimentare Nealimentare Extractive 1. Banane 8. Bumbac 13. Bauxită 2. Cacao* 9. Cauciuc** 14. Cositor* 3. Cafea* 10. Fibre dure 15. Cupru 4. Ceai 11. Iută** 16. Fosfaţi 5. Carne 12. Lemn tropical** 17. Minereu de fier 6. Uleiuri 18. Minereu de mangan 7. Zahăr

* funcţionau anterior Programului Global Integrat, inclusiv Acordul internaţional pentru

grâu şi zahăr ** încheiate ulterior, inclusiv Acordul pentru ulei de măsline

Tabelul nr. 17 FONDUL COMUN pentru funcţionarea

PROGRAMULUI INTEGRAT pentru PRODUSELE DE BAZĂ (750 milioane $)

Total resurse financiare, din care: Ghişeele Fondului Nr. Valoare

(mil.$) Destinaţie

• Contribuţii directe guvernamentale ale statelor

470 I 400 Finanţarea stocurilor regulatorii

• Contribuţii voluntare 280 II 350 Finanţarea pentru comer-

cializare, prelucrare, distribuţie şi transport

Cote de participare la Fond pe grupe de ţări Distribuirea voturilor contribuabililor la

Fond 10% pentru Grupul celor 77 47% 68% pentru ţările dezvoltate 42% 17% pentru ţările foste socialiste şi socialiste 8% 5% pentru R.P. Chineză 3%

Sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor

în curs de dezvoltare (SGP) Sistemul Generalizat de Preferinţe este ansamblul de reguli comerciale prin

care ţările dezvoltate aplică scutirea integrală sau parţială de taxe vamale asupra importului de produse manufacturate provenind din ţările în curs de dezvoltare, beneficiare ale preferinţelor.


141

Ideea instituirii unui atare sistem, apărută iniţial în cadrul GATT, a fost lansată la prima sesiune a UNCTAD, iar ulterior a fost elaborat Acordul cu privire la instituirea Sistemului Generalizat de Preferinţe. Aprobat de Adunarea Generală a ONU, la cea de-a XXV-a sesiune a sa, din 1970, Sistemul Generalizat de Preferinţe a fost inclus între instrumentele vizând traducerea în viaţă a Strategiei internaţio-nale pentru cel de-al doilea Deceniu al dezvoltării, instituit de ONU (1970-1980).

Preferinţele acordate în cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe sunt unilaterale, neconstituind obiectul negocierilor între ţările donatoare şi cele beneficiare. Obiectivul de bază al sistemului îl constituie facilitarea diversificării producţiei în ţările în curs de dezvoltare, intensificarea procesului lor de industria-lizare şi sporirea încasărilor din export.

Sistemul este generalizat, în sensul că se aplică de către ţările dezvoltate la importul produselor manufacturate (finite şi semifinite) provenind din ţările în curs de dezvoltare, fără însă ca tratamentul aplicat de donatori să fie uniform; este nediscriminatoriu, întrucât este conceput a fi aplicat, în principiu, de către ţările donatoare în relaţiile lor comerciale cu toate ţările în curs de dezvoltare; este nereciproc, întrucât ţările beneficiare de preferinţe nu sunt obligate să acorde concesii echivalente ţărilor donatoare. Cu toate eforturile depuse de ţările în curs de dezvoltare, nu s-au aplicat schemele individuale de preferinţe, diferenţiate în ce priveşte lista produselor pentru care se acordă preferinţe, amplitudinea reducerii taxelor vamale, clauzele de salvgardare şi regulile de origine.

Iniţial, Sistemul Generalizat de Preferinţe era conceput pentru a fi aplicat pe o perioadă de 10 ani, dar adoptarea de către GATT, în anul 1979, a acordului denumit „Clauza de abilitare” a legalizat SGP pe o bază permanentă. Iniţial, a funcţionat între 1971-1980, apoi între 1981-1990 şi 1991-2000, iar în continuare, perioada de aplicare este prelungită în mod diferit, în funcţie de ţara dezvoltată care acordă preferinţele vamale. Sistemul Generalizat de Preferinţe este constituit din scheme preferenţiale aplicate treptat, individual sau în grup, de statele dezvoltate donatoare. Lista beneficiarilor de preferinţe vamale diferă de la un donator la altul. Produsele vizate în cadrul schemelor individuale de preferinţe şi înscrise în „listele pozitive” ale ţărilor dezvoltate sunt produsele manufacturate, cu unele excepţii care diferă de la un donator la altul, cuprinse în aşa-numitele „liste negative”. Ţările donatoare acordă preferinţe vamale şi pentru unele produse agricole prelucrate, precum şi pentru unele materii prime, situaţia prezentându-se diferenţiat de la o ţară la alta sau de la un grup de ţări la altul. Amplitudinea reducerii taxelor vamale variază de la scutirea totală până la aplicarea de procente diferenţiate de diminuare a taxelor vamale pe produse, revizuibile periodic.

Ţările donatoare de preferinţe au elaborat şi pus în aplicare măsuri de salvgardare în cadrul schemelor de preferinţe, pentru a păstra un control asupra comerţului cu ţările beneficiare. Ele şi-au rezervat dreptul de a modifica, de a limita sau chiar de a retrage temporar preferinţele vamale din motive de ordin intern sau extern.

Sistemul Generalizat de Preferinţe implică respectarea unor reguli de origine (care definesc condiţiile cerute a fi îndeplinite pentru a beneficia de preferinţe), dovada documentară, verificarea şi cooperarea reciprocă pentru a se asigura respectarea normelor stabilite. În acest sens, condiţiile de bază care se cer a fi îndeplinite de către ţările beneficiare ale Sistemului Generalizat de Preferinţe sunt:


142

produsele respective să fie exportate direct de la ţara beneficiară la cea donatoare de preferinţe, tranzitul lor să rămână sub control vamal şi ele să nu fie supuse vreunui proces sau tratament de donatori, iar beneficiarii să ateste printr-un document scris originea mărfurilor expediate. În principiu, ţările donatoare pot cere şi dovezi suplimentare pentru a constata dacă mărfurile respective pot sau nu să beneficieze de preferinţe.

Sintetizând aspectele cele mai importante ale Acordului, rezultă că principa-lele 5 elemente ale Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP) sunt:

1. Ţările donatoare şi ţările beneficiare; 2. Gama de mărfuri care intră sub incidenţa SGP; 3. Amplitudinea reducerii taxelor vamale; 4. Mecanismele de salvgardare; 5. Regulile de origine.

Aranjamente comerciale preferenţiale

între ţările în curs de dezvoltare 1. Protocolul celor 16

Slaba preocupare a ţărilor dezvoltate membre ale GATT pentru problemele ţărilor în curs de dezvoltare le-a determinat pe acestea din urmă, aşa cum am arătat, să promoveze ideea înfiinţării unui nou for – UNCTAD. Crearea UNCTAD a stimulat şi preocuparea GATT pentru problematica ţărilor în curs de dezvoltare. În acest context, s-a încheiat Protocolul celor 16 ţări în curs de dezvoltare, care şi-au acordat o serie de concesii vamale la produse de interes începând cu 11 februarie 1973. Reducerile tarifare au avut ca amplitudine o variaţie între 20-50% faţă de nivelul taxelor vamale stabilite pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Reducerile au acoperit 750 de poziţii şi subpoziţii tarifare. Dintre acestea, 20% au vizat produse agricole şi materii prime, iar restul au fost reduceri la produse manufacturate. Iniţial, au participat la încheierea acestui Protocol Brazilia, Chile, Republica Coreea, Egipt, Filipine, Grecia, India, Israel, Mexic, Pakistan, Peru, Spania, Tunisia, Turcia, Uruguay şi Iugoslavia. Ulterior, au mai aderat Paraguay, Bangladesh şi România. Din 1980, Grecia, şi din 1987, Spania nu au mai fost membre ale Protocolului, atunci când au aderat la Comunitatea Economică Europeană. Protocolul este deschis şi altor ţări în curs de dezvoltare. Pentru a beneficia de reduceri de taxe vamale la produsele aflate pe listele de concesii tarifare, este necesar să se îndeplinească regulile de origină, respectiv produsele de export să fie însoţite de certificat de origine din ţările membre.

2. Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (SGPC)

Între preocupările constante ale UNCTAD s-au aflat întotdeauna problemele de politică comercială în relaţiile între ţările în curs de dezvoltare. Protocolul celor 16 ţări în curs de dezvoltare s-a dovedit a fi un punct de plecare eficace. Era necesară, însă, şi instituirea unui aranjament mai complex: Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (SGPC), la care să participe mult mai multe ţări în curs de


143

dezvoltare, mai ales că iniţiativa aceasta a aparţinut „Grupului celor 77” (tabelul nr. 18). Dar, pentru ca de la idee să se ajungă la realizarea ei, a fost nevoie de parcurgerea unei perioade de 10 ani, între 1979-1989. SGPC prevede acordarea de facilităţi comerciale preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare participante: reducerea taxelor vamale, diminuarea sau eliminarea obstacolelor paratarifare şi netarifare, măsuri directe de promovare a comerţului, inclusiv stimularea încheierii de contracte pe termen lung, realizarea de acorduri sectoriale privind liberalizarea comerţului cu produse de interes deosebit.

Tabelul nr. 18

GRUPUL CELOR 77 constituit la UNCTAD I (Geneva 1964), cu scopul de a contribui la

armonizarea poziţiilor ţărilor în curs de dezvoltare cu privire la problemele ce urmau a fi dezbătute în cadrul sesiunilor UNCTAD.

Conferinţa ministerială a G 77 se întruneşte îndeosebi în perioadele premergătoare sesiunilor UNCTAD

Nr. conf.

Locul şi perioada

desfăşurării

Nr. ţări partici-pante

Documente adoptate Pregătirea poziţiei ţ.c.d. pentru

sesiunea UNCTAD

ONU şi Deceniul Dezvol-

tării I Alger –

oct. 1967 86 „Carta de la Alger a

drepturilor economice ale lumii a treia”

1968, New Delhi

(India)

I 1961-1970

II Lima (Peru) – oct. 1971

96 „Declaraţia, principiile şi programul de acţiune de la Lima”

1972, Santiago de Chile (Chile)

II 1971-1980

III Manila (Filipine) – febr. 1976

110 (in-clusiv Româ-

nia)

„Declaraţia de la Manila” şi „Programul de acţiune”

1976, Nairobi (Kenia)

II

IV Arusha (Tanzania) – febr. 1979

117 „Programul de la Arusha privind autonomia colectivă şi cadrul de negocieri”, care cuprinde „Primul plan de acţiune pe termen scurt şi mijlociu cu privire la priorităţile în materie de cooperare economică între ţări în curs de dezvoltare”.

1970, Manila (Filipine)

II

V Buenos Aires (Argentina) – 28 martie- 9 aprilie1983

125 „Platforma de la Buenos Aires”, care subliniază incidenţa crizei economice mondiale asupra ţ.c.d. şi formulează propuneri şi măsuri.

1983, Belgrad (fosta

Iugoslavie)

III 1981-1990

VI Havana (Cuba) – aprilie 1987

127 „Declaraţia de la Havana” (Revitalizarea dezvoltării şi creşterea comerţului internaţional)

1987, Geneva (Elveţia)

III


144

Tabelul nr. 18 (continuare)

VII Teheran (Iran) – 1991

Declaraţia de la Teheran „Către un nou parteneriat pentru dezvoltare”

1991, Cartagena

(Columbia)

IV 1991-2000

VIII Midrand (Africa de Sud) – 1996

Declaraţia ministerială a G 77

1996, Midrand (Africa de Sud)

IV

IX Marrakech (Maroc) –1999

G77+ China

Planul de acţiune 2000, Bangkok, (Thailanda)

IV

Obiectivele Acordului s-au realizat în cadrul unor runde de negocieri. Dacă

Protocolul celor 16 era deschis tuturor ţărilor în curs de dezvoltare, din analiza celor 8 principii ale SGPC rezultă că acesta este deschis numai participării ţărilor membre ale „Grupului celor 77”. Acordul vizează totalitatea produselor care se exportă şi se importă între ţările membre ale Sistemului, precum şi întregul ansamblu de obstacole în calea comerţului (tarifare, netarifare şi paratarifare) de natură să restricţioneze importul. Adoptarea Acordului privind SGPC a deschis o nouă etapă în cadrul cooperării „Sud-Sud”, evidenţiind solidaritatea ţărilor în curs de dezvoltare şi capacitatea acestora de a conlucra în vederea accelerării dezvoltării lor economice.

Rezultatele primei runde de negocieri (1986-1988) au constat în convenirea bilaterală, între 48 de ţări, de preferinţe vamale pentru circa 1500 de produse şi categorii de produse.

Facilităţile convenite în negocierile bilaterale s-au aplicat tuturor ţărilor partici-pante la negocieri (tabelul nr. 19).

Tabelul nr. 19

Africa America Latină Asia Europa 1. Algeria 1. Argentina 1. Bangladesh 1. Iugoslavia 2. Angola 2. Bolivia 2. Coreea de Sud 2. România 3. Benin 3. Brazilia 3. Filipine 4. Camerun 4. Chile 4. India 5. Egipt 5. Columbia 5. Indonezia 6. Ghana 6. Cuba 6. Irak 7. Guineea 7. Ecuador 7. Iran 8. Libia 8. Haiti 8. Malaysia 9. Maroc 9. Guyana 9. Pakistan 10. Mozambic 10. Mexic 10. Quatar 11. Nigeria 11. Nicaragua 11. RPD Coreană 12. Sudan 12. Peru 12. Singapore 13. Tanzania 13. Trinidad-Tobago 13. Sri Lanka 14. Tunisia 14. Uruguay 14. Thailanda 15. Zair 15. Venezuela 15. Vietnam 16. Zimbabwe


145

La prima rundă de negocieri, liniile directoare privind tehnicile de negocieri au fost: 1) tratativele „produs cu produs”; 2) reducerea lineară a taxelor vamale cu un anumit procent; 3) eliminarea sau reducerea barierelor netarifare şi paratarifare; 4) negocierile sectoriale pentru suprimarea sau reducerea barierelor; 5) negocieri privind măsurile comerciale directe pe bază bilaterală sau plurilaterală în vederea semnării de acorduri şi contracte pe termen lung; 6) consultări privind diferite pro-duse în vederea promovării comerţului şi dezvoltării, prin crearea de întreprinderi mixte comerciale, de cooperare în producţie şi în transportul produselor respective.

Cea de-a doua rundă de negocieri a SGPC a fost lansată în anul 1991, urmând

să se încheie la finalizarea Rundei Uruguay. Cum aceasta a întârziat, tratativele „Grupului celor 77” au început abia în 1994 şi s-au încheiat în anul 1999. A doua rundă de negocieri a cuprins o sferă mai largă de probleme şi a atras un număr mai mare de ţări în curs de dezvoltare participante la SGPC.

Aranjamentele comerciale preferenţiale dintre ţările în curs de dezvoltare, îndeosebi Acordul privind SGPC, au contribuit la promovarea şi diversificarea reciprocă a exporturilor ţărilor participante la Acord pe pieţele acestora. Dacă, în anul 1972, ponderea schimburilor comerciale între ţările în curs de dezvoltare în totalul schimburilor acestora reprezenta doar 20,5%, în anul 1998, ea s-a dublat, atingând 40,9%.


146

8. POLITICI COMERCIALE REGIONALE 8.1. Evoluţia conceptului şi a dimensiunilor integrării economice Între deschiderea primei runde de negocieri multilaterale sub egida GATT, la

Geneva în 1947, şi sfârşitul Rundei Uruguay, care prin Tratatul de creare a OMC a pus bazele celui de-al treilea pilon al arhitecturii politice şi economice postbelice, alături de FMI şi BM, multilateralismul comercial a cunoscut numeroase redefiniri principiale, a dat substanţă liberalizării schimburilor interstatale, dar a şi creat numeroase puseuri de protecţionism al unei noi generaţii de bariere comerciale, îndeosebi netarifare. În această lungă perioadă de liberalizare comercială, de aproape 50 de ani, au apărut şi s-au maturizat mai multe valuri de regionalizare pe temelia unor aranjamente comerciale cu grade diferite de viabilitate şi cu dezide-rate tot mai complexe54.

Regionalizarea comerţului internaţional a început în primii ani ai deceniului al şaptelea, în Europa, când s-au creat Comunităţile Europene. Fenomenul a proliferat ulterior în Africa, pentru ca apoi să se extindă în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Principala motivaţie a constat în dinamizarea schimburilor de mărfuri interzonale, prin diminuarea puternică, până la eliminare, a nivelului taxelor vamale, deoarece sistemul comercial multilateral al GATT nu reuşea să promoveze interesele comerciale ale tuturor statelor, mai ales ale celor în curs de dezvoltare.

La mijlocul anilor ’80 se declanşează un al doilea val de regionnalizare a comerţului internaţional. De această dată, în contextul adâncirii integrării europene prin crearea unei pieţe unice interne (12 ţări), SUA declanşează procesul de creare a NAFTA (North American Free Trade Agreement), având ca parteneri Canada şi Mexic.

Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele, noi. Cursul ascendent al regionalizării în plan comercial a avut loc şi în Piaţa Comună a Americii Centrale, ca şi în ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), care îşi propuneau să devină pieţe comune, prima mai devreme, cealaltă într-o perioadă mai lungă. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), ca o uniune vamală55. În acest context, cea mai uzuală abordare a regionalismului a fost cea care se limita la acorduri comerciale preferenţiale, îndeosebi bazate pe reducerea treptată până la eliminare a taxelor vamale între state situate în aceleaşi spaţii geografice.

Anii ’90 ai secolului trecut au fost marcaţi de impactul procesului de inte-grare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Pentru echilibrarea efectelor extinderii integrării europene, SUA a lansat încă din anul 1990 o ofertă naţiunilor latino-americane de a participa la crearea unei largi zone de liber schimb americane de la

54 Dumitru Miron, Integrarea economică regională de la prototip la producţia de

serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 17. 55 Dumitru Miron, op. cit., p. 19.


147

Alaska până în Sud, în Ţara de Foc. În acest al treilea val de regionalizare se înscrie şi Asia, unde se conturează tot mai evident ideea că este necesar şi un bloc comercial în frunte cu Japonia drept punct gravitaţional, ca replică la integrarea extinsă atât europeană, cât şi americană56.

În condiţiile procesului de globalizare a fost formulată ideea de regionalism deschis sau neoregionalism, reprezentând o cale de a căuta soluţii adecvate la problemele majore ale politicilor comerciale contemporane. În acest sens, noul curent îşi propune să găsească formulele necesare pentru a face compatibile exacerbarea aranjamentelor comerciale preferenţiale regionale cu normele de conduită ale siste-mului comercial mondial, convenite şi monitorizate de către OMC.

Caseta nr. 50 prezintă tabloul de ansamblu al grupărilor economice regionale de pe toate continentele lumii, incluzând uniuni vamale şi economice, pieţe comune şi asociaţii şi acorduri de liber schimb, care promovează politici comerciale regionale specifice gradului de integrare economică pe care l-au atins.

Caseta nr. 50

Grupări economice regionale Piaţa comună andină: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venzuela Cooperarea economică din Asia-Pacific: Australia, Brunei Darussalam, Canada,

Chile, China, SUA, Federaţia Rusă, Hong Kong (regiune administrativă specială a Chinei), Indonezia, Japonia, Malaysia, Mexic, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guinee, Peru, Filipine, Provincia chineză Taiwan, R. Coreea, Singapore, Thailanda şi Vietnam.

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est: Brunei Darrussalam, Cambodgia, Indonezia, Malaysia, Myanmar, Filipine, R.D.P. Laos, Singapore, Thailanda şi Vietnam.

Uniunea vamală şi economică a Africii Centrale: Camerun, Congo, Gabon, Guineea Ecuatorială, Republica Centrafricană şi Ciad.

Piaţa comună centramericană: Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras şi Nicaragua.

Comunitatea Caraibelor şi Piaţa comună a Caraibelor: Antigua şi Barbuda, Bahamas (numai membră a Comunităţii), Barbados, Belize, Dominica, Grenada, Guiana, Haiti, Jamaica, Montserrat, Santa-Lucia, Santa Kitts şi Newis, Santa Vincent şi Grenadinele, Surinam, Trinidad şi Tobago.

Comunitatea Statelor Independente: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Federaţia Rusă, Georgia, Kazahstan, Kîrghistan, Uzbekistan, R. Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan şi Ucraina.

Piaţa Comună a Africii de Est şi a Africii Australe: Angola, Burundi, Comores, Djibuti, Egipt, Eritreea, Etiopia, Kenya, Madagascar, Malawi, Mauriţiu, Namibia, Uganda, R.D. Congo, Ruanda, Seychelles, Sudan, Swaziland, Zambia şi Zimbabwe.

Uniunea Europeană: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Suedia şi, de la 1 mai 2004, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, R. Cehă, R. Slovacă, Ungaria, Slovenia, Creta, Malta, iar de la 1 ianuarie 2007 România şi Bulgaria.

Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest: Benin, Burkina Fasso, Capul Verde, Coasta de Fildeş, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea-Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togo.

56 Dumitru Miron, op. cit., p. 25. Universitatea SPIRU HARET

148

Caseta nr. 50 (continuare) Asociaţia Europeană a Liberului Schimb: Islanda, Lichtenstein, Norvegia

şi Elveţia. Asociaţia Latino-Americană pentru Integrare (anterior Asociaţia Latino-

Americană a Liberului-Schimb): Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela.

Piaţa comună sud-americană (Mercosur): Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay.

Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA): Canada, SUA şi Mexic. 8.2. Politica comercială externă a Uniunii Europene Uniunea Europeană este prima putere comercială a lumii contemporane. Politica comercială externă a statelor membre ale UE este de competenţa

exclusivă a Uniunii Europene. Deciziile importante privind politica comercială externă sunt adoptate cu majoritate de voturi de către Consiliul de miniştri al UE, iar Comisia Europeană deţine vaste puteri executive şi de negociere în domeniul acestei politici.

Uniunea Europeană aplică o politică comercială externă care vizează liberalizarea graduală a importurilor sale şi îmbunătăţirea condiţiilor de acces pe pieţele ţărilor terţe al produselor şi serviciilor originare din Comunitate. Cu un număr mare de ţări, din majoritatea continentelor, Uniunea Europeană întreţine relaţii comerciale preferenţiale bazate pe o diversitate de aranjamente.

Casetele nr. 51, 52, 53 şi 54 sintetizează instrumentele de politică comercială utilizate de către Uniunea Europeană, politicile sectoriale prioritare, politica sa comercială externă faţă de diferite state, grupări de state şi în plan multilateral, politicile comerciale specifice interregionale, regionale şi bilaterale ale Uniunii Europene şi liberalizarea comerţului Uniunii Europene cu statele lumii.

Caseta nr. 51

A. Instrumente de politică comercială externă I. Măsuri influenţând direct importul 1. Tariful vamal comun 2. Restricţii cantitative, măsuri de reglementare şi supraveghere 3. Sancţiuni şi embargouri 4. Măsuri de apărare comercială antidumping, antisubvenţie, salvgardare 5. Reguli de origine 6. Achiziţiile publice 7. Standardele şi alte prescripţii tehnice 8. Schimburi compensate

II. Măsuri influenţând direct exportul 1. Promovarea şi finanţarea (creditarea) exportului şi asigurarea exportului 2. Control export produse şi tehnologii cu dublă întrebuinţare 3. Exportul de bunuri culturale

III. Măsuri influenţând producţia şi comerţul 1. Politica de concurenţă 2. Subvenţiile (ajutorul public) 3. Protecţia proprietăţii intelectuale


149


B. Politicile sectoriale 1. Agricultura 2. Industriile prelucrătoare

(textile, siderurgice) 3. Serviciile

C. Politica comercială externă a UE faţă de diferite ţări sau grupuri de state şi pe plan multilateral

1. Ţări europene şi mediteraneene 2. Ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) 3. Ţări latino-americane 4. Ţări din America de Nord 5. Ţări asiatice 6. Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) 7. Participarea UE la Sistemul Comercial Multilateral (GATT / OMC)

Caseta nr. 52

Politicile comerciale specifice interregionale, regionale şi bilaterale ale Uniunii Europene

1. Cooperarea şi integrarea comercial- economică a ţărilor europene

– cu ţările membre ale AELS, mai puţin cu Elveţia, cu care s-a semnat anterior un acord de comerţ liber – cu ţările care fac parte din Spaţiul Economic European (SEE) – cu ţările în tranziţie candidate la aderarea la UE – cu statele formate din dezmembrarea fostei RSF Iugoslavia şi Albania – cu ţările membre ale CSI

2. Cooperarea şi integrarea comercial- economică cu ţările mediteraneene

Instaurarea unei zone de comerţ liber euro-mediteraneean până în 2010 – prin încheierea de acorduri de asociere cu 12 state

3. Cooperarea şi integrarea comercial- economică cu ţările din Africa, Caraibe şi Pacific

– ACP – total 71 ţări (48 din Africa, 15 din Caraibe, 8 din Pacific) – reali-zarea unei zone de comerţ liber cel mai devreme în anul 2015 – Africa de Sud

4. Cooperarea şi integrarea comercial- economică cu ţările latino-americane

• Mexic • Mercosur şi Chile • Comunitatea Andină a Naţiunilor • America Centrală

5. Relaţiile comercial-economice cu ţările din America de Nord

– SUA – Canada

6. Relaţiile comercial-economice cu ţările din Asia şi Oceania

• Reuniunea Asia-Europa (ASEM) • ASEAN • Japonia • R. Coreea • R.P. Chineză • Consiliul de Cooperare al Golfului


150

Caseta nr. 53

Liberalizarea comerţului Uniunii Europene cu statele lumii 1. Se aplică tratamentul pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate exclusiv cu: SUA, Canada, Japonia, Hong Kong (China), R.P. Chineză, R. Coreea, Singapore, Australia şi Noua Zeelandă. 2. În relaţiile cu celelalte state ale lumii, Uniunea Europeană aplică un tratament preferenţial, în următoarea ordine de priorităţi: a) Cel mai favorabil (95% din poziţiile tarifare sunt exceptate) – este acordat ţărilor cel mai puţin dezvoltate; – este acordat ţărilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific). b) 80% din poziţiile tarifare sunt exceptate în raporturile cu ţările părţi la acor-durile regionale. c) 54% din poziţiile tarifare sunt exceptate pentru ţările beneficiare ale Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP) al UE. d) 20 % din poziţiile tarifare exceptate se aplică pentru ţările cu care acordurile sunt încheiate pe baza c.n.c.m.f.

Caseta nr. 54

Noua schemă a Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP) al Uniunii Europene

Comunitatea Europeană a implementat pentru prima dată o schemă SGP în anul 1971. Schema acordă propuselor importate din ţările care beneficiază de tratament preferenţial, fie accesul liber pe piaţa europeană, fie reduceri ale taxelor vamale în funcţie de acordul comercial individual încheiat de fiecare ţară în parte cu Uniunea Europeană. Schema SGP se stabileşte ciclic, pe o perioadă de 10 ani. Pentru perioada 2006-2015, iniţial se aplică o nouă schemă SGP în perioada 2006-2008, prin care se garantează acces preferenţial pentru toate ţările în curs de dezvoltare (178) pe piaţa UE. Noua schemă este mai simplă, mai transparentă şi mai stabilă şi nu va suferi modificări înainte de sfârşitul anului 2008. Ea este mai generoasă, deoarece gama de produse acoperite a fost extinsă cu încă 300 de produse, mai ales din sectorul agricol şi piscicol. Totodată, noua schemă încearcă să maximizeze beneficiile SGP, axându-se pe accesul preferenţial al ţărilor cu economie de dimensiuni mici, al statelor insulare, al statelor continentale (fără ieşire la mare) şi al statelor cu un grad redus al diversităţii economice.

A fost stabilit, de asemenea, un mecanism mai clar şi mai simplu de excludere generală a grupelor de produse originare din ţări competitive pe piaţa europeană şi care nu mai necesită instrumente de stimulare a exporturilor. Criteriile precedente (ponderea importurilor preferenţiale, indexul dezvoltării şi indexul specializării exportului) au fost înlocuite cu un singur criteriu centrali-zator: ponderea pieţei comunitare exprimată ca pondere a exporturilor ţărilor SGP în UE. Astfel, dacă un grup de produse dintr-un anumit sector, dintr-o anumită ţară beneficiară, cumulează peste 15% din importurile UE din ţările beneficiare ale SGP, acestea sunt excluse gradual din schema de preferinţe, adică încetează treptat să mai beneficieze de acces preferenţial. În cazul textilelor şi îmbrăcă-minţii, pragul de excludere graduală este de 12,5%.


151


Pentru perioada 1.01.2006-31.12.2008, există trei tipuri de acorduri în vigoare pentru ţările beneficiare, stabilite conform reglementării CE nr. 980/2005:

• Pentru toate ţările beneficiare sunt valabile prevederile acordurilor generale; • Acordul special de stimulare a dezvoltării durabile şi a bunei guvernanţe

(SGP+) prevede beneficii suplimentare pentru ţările care implementează anumite standarde internaţionale în domenii precum drepturile omului şi dreptul muncii, protecţia mediului ambiant, combaterea utilizării drogurilor şi buna guvernanţă;

• Acordul special pentru ţările cel mai puţin dezvoltate, cunoscut şi sub denumirea iniţiativa EBA (Everything but Arms – Totul cu excepţia armelor) asigură cel mai favorabil tratament preferenţial, dintre toate cele trei tipuri de acor-duri, în scopul garantării accesului pe piaţa UE, fără taxe vamale şi contingente, ţărilor cel mai puţin dezvoltate.

*

Cunoaşterea politicii comerciale comune a Uniunii Europene este cu atât mai necesară, cu cât, de la 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene şi aplică în mod obligatoriu această politică în relaţiile intracomunitare cu piaţa unică şi în relaţiile extracomunitare cu celelalte ţări ale lumii.


152

ÎNDRUMAR DE AUTOVERIFICARE

Concepte, termeni de specialitate, teme de seminar (TS) şi subiecte de examen (SE)

– Politica comercială externă multilaterală – Politica comercială externă regională (de grup de ţări) – GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (TS, SE) – OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului (TS, SE) – Obiectivele GATT – Statutul GATT – Structura GATT şi principalele atribute ale acestuia – Principiile de bază ale GATT – Membrii GATT – Accesiunea şi retragerea din GATT – Rundele de negocieri comerciale multilaterale în cadrul GATT (TS, SE) – Tipologia concesiilor în cadrul rundelor de negocieri GATT (TS, SE) – Mecanismul de negociere a concesiilor tarifare în cadrul rundelor GATT

(TS, SE) – Organizarea negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Tokio – Rezultatele negocierilor din cadrul Rundei Tokio (TS, SE) – Organizarea şi desfăşurarea negocierilor comerciale multilaterale din cadrul

Rundei Uruguay – Rezultatele de ansamblu ale Rundei Uruguay (SE) – Structura Acordului pentru constituirea OMC – Principiile fundamentale ale Sistemului Comercial Mondial adoptate de

către OMC – Obiectivele Acordului de la Marrakech privind constituirea OMC – Principalele funcţii ale OMC – Structura OMC (organigrama) – GATT – 1994: cele 4 reguli principale – Conţinutul unei liste naţionale de concesii la Runda Uruguay (SE) – Acordul privind agricultura şi obligaţiile ţărilor membre al OMC – Integrarea comerţului cu textile în cadrul GATT – Acordul cu privire la salvgardare convenit în cadrul Rundei Uruguay – Acorduri în domeniul netarifar convenite la Runda Uruguay (ST, SE) – Acordul cu privire la măsurile ce vizează investiţiile legate de comerţ

(TRIMs) – Acordul privind măsurile antidumping – Acordul privind subvenţiile şi măsurile compensatorii – Subvenţiile „specifice” – Subvenţiile interzise (prohibite) şi lista explicativă GATT – Aplicarea principiului flexibilităţii privind utilizarea subvenţiilor interzise

la export de către ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie la economia de piaţă


153

– Subvenţii permise, dar acţionabile – Subvenţii permise, neacţionabile – Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS) (TS, SE) – Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelec-

tuală (inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute) TRIPs (SE) – Acordul cu privire la regulile şi procedurile care guvernează reglementarea

diferendelor – Timpul maxim necesar pentru rezolvarea unui diferend comercial în cadrul

OMC (SE) – Mecanismul de examinare a politicii comerciale externe a statelor membre

ale OMC (SE) – Acordurile comerciale plurilaterale convenite în cadrul OMC – Acordul privind achiziţiile guvernamentale (publice) – Acordul privind aeronavele civile – Acordul pentru produse lactate şi Acordul pentru carnea de vită – Bilanţul negocierilor comerciale multilaterale la Runda Uruguay (SE) – Diferenţele dintre GATT şi OMC – Conferinţele ministeriale ale OMC după Runda Uruguay (Singapore, Geneva,

Seattle) – Conferinţa Ministerială a OMC de la Doha (Qatar), declaraţia, programul

de lucru, hotărârea conferinţei (TS, SE) – Beneficiile sistemului OMC pentru comunitatea de afaceri – Prevederi în cadrul Acordurilor OMC privind tratamentul special şi diferen-

ţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare – UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (TS, SE) – Obiectivele, membrii şi structura organizatorică iniţială a UNCTAD – Sesiunile UNCTAD de la Geneva (1964) la Bangkok (2000) – Principalele atribuţii ale sesiunii UNCTAD – UNCTAD VIII – Cartagena (Columbia) (1992) – UNCTAD IX – Midrand (Africa de Sud) (1996) – UNCTAD X – Bangkok (Thailanda) (2000), planul de acţiune şi acţiunile

prioritare – UNCTAD XI – Sao Paolo (Brazilia) (2004), Consensul de la Sao Paolo – Sinteza problemelor importante abordate în cadrul activităţii UNCTAD

(TS, SE) – Programul Global Integrat pentru Produse de Bază (SE) – Principalele elemente de structură ale unui acord internaţional pe produs – S.G.P. – Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale în favoarea ţărilor în

curs de dezvoltare (TS, SE) – Principalele elemente ale SGP – Protocolul celor 16 ţări în curs de dezvoltare – Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (SGPC) între ţările în curs de

dezvoltare (SE) – Grupul celor 77 de ţări în curs de dezvoltare (activităţi desfăşurate şi docu-

mente adoptate)


154

BIBLIOGRAFIE

1. Aldea Victor, Bivol Gheorghe, Ion Aurel, Niţă Ion, Petrescu Mircea (coordonator),

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

2. Botez Octavian Gh., Mădălina Militaru, Comerţul internaţional şi comerţul exterior al României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.

3. Constantinescu Adrian, Organizaţia Mondială a Comerţului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

4. Ghibuţiu Aurel, Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

5. Ilinca Gheorghe, Stoian Ion, Şerban Radu, Dicţionar comercial, Editura Caraiman, Bucureşti, 2002.

6. Miron Dumitru, Integrarea economică regională de la prototip la producţia în serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.

7. Miron Dumitru, Comerţ internaţional, Editura ASE, Bucureşti, 2003. 8. Sava Sorica (coordonator), Dicţionar Macmillan de Economie Mondială, Editura

Codacs, Bucureşti, 1999. 9. Stoian Ion (coordonator), Comerţ internaţional, Tehnici şi proceduri, vol. I, Editura

Caraiman, 1997. 10. Sută, Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale

contemporane, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 11. * * * Sistemul Comercial Mondial, Ghid pentru întreprinzători, ediţia a II-a,

Centrul de Comerţ Internaţional UNCTAD / WTO şi Secretariatul Commonwealth, 1999.


Date post:	10-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	cekarm66
View:	519 times
Download:	0 times

An3 Politica Comer CIA La Externa

Documents