Denumirea cursului: ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE Tip curs: obligatoriu Titularul cursului: Conf. univ. dr. Valeriu MARINESCU Manualul recomandat: Valeriu Marinescu – , Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2005 (I. – p. 9- 18; II: – p. 19-27; III. – p. 28-48; IV. – p. 49-69; V. – p. 70-76) Obiectivul principal al cursului: La sfârşitul semestrului de instruire, studenţii vor fi capabili să cunoască originile limbii române literare şi baza ei dialectală, să încadreze corect textele reprezentative într-o anumită perioadă a istoriei limbii române literare, pe baza particularităţilor acestora, să conştientizeze evoluţia normelor limbii române de la începuturi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, să evalueze, în formulări proprii, limba şi stilul unor scriitori români “vechi”. Modul de stabilire a notei finale : evaluare computerizată, pe baza unui test-grilă cu 20 de itemi. Conţinutul tematic al cursului Din necesităţi didactice, materia a fost structurată în cinci mari teme, după cum urmează: Tema 1 : Conceptul de “limbă literară” Periodizarea istoriei limbii române literare Originile limbii române literare Baza dialectală a limbii române literare Tema 2: Începuturile scrisului în limba română Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti (particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale) Tema 3: Particularităţile textelor din perioada 1640 – 1780 Monumentele limbii române literare din perioada 1640 – 1780: mitropolitului Varlaam, ; lui Dosoftei (1673); (1688); lui Antim Ivireanul Tema 4: Contribuţia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii române literare: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce.
Transcript
Denumirea cursului: ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE Tip curs: obligatoriu Titularul cursului: Conf. univ. dr. Valeriu MARINESCU Manualul recomandat: Valeriu Marinescu –
p. 70-76) Obiectivul principal al cursului: La sfârşitul semestrului de instruire, studenţii vor fi capabili să cunoască originile limbii române literare şi baza ei dialectală, să încadreze corect textele reprezentative într-o anumită perioadă a istoriei limbii române literare, pe baza particularităţilor acestora, să conştientizeze evoluţia normelor limbii române de la începuturi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, să evalueze, în formulări proprii, limba şi stilul unor scriitori români “vechi”. Modul de stabilire a notei finale: evaluare computerizată, pe baza unui test-grilă cu 20 de itemi. Conţinutul tematic al cursului
Din necesităţi didactice, materia a fost structurată în cinci mari teme, după cum urmează: Tema 1: Conceptul de “limbă literară” Periodizarea istoriei limbii române literare Originile limbii române literare Baza dialectală a limbii române literare Tema 2: Începuturile scrisului în limba română Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti (particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale) Tema 3: Particularităţile textelor din perioada 1640 – 1780 Monumentele limbii române literare din perioada 1640 – 1780: � � # � � �
PREZENTAREA SUCCINTĂ A TEMELOR TEMA NR. 1 Această temă are ca obiectiv prezentarea unor chestiuni teoretice importante, legate de limba noastră de cultură (şi descoperite în manualul indicat mai sus după cum urmează): - Conceptul de “limbă literară” (p. 9-13); - Periodizarea istoriei limbii române literare (p. 13-15); - Originile limbii române literare (p. 15-17); - Baza dialectală a limbii române literare (p. 17-18).
� � � � � � � � � � este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de
� � � � � � � � � se vehiculează din prima jumătate a secolului al XIX-lea). Concret, ea
reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate. Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă constituirea şi dezvoltarea normelor limbii literare, de la origini şi până în zilele noastre. Limba literară se situează deasupra dialectelor, reprezentând
� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Spre deosebire de
dialecte şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a mijloacelor de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim acceptate. Prin
obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă. De-a lungul istoriei sale, limba română literară evoluează, în strânsă legătură cu condiţiile de dezvoltare culturală a societăţii. Din acest motiv, se impun a fi stabilite cele mai importante perioade ale istoriei limbii literare. Împărtăşim opinia lui Ion Gheţie, potrivit căreia periodizarea limbii române de cultură trebuie să surprindă principalele momente ale procesului de unificare şi de modernizare. Din acest motiv, acceptăm periodizarea susţinută de acest mare lingvist român în � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � $ � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
, unde sunt distinse două mari epoci: epoca veche (1532-1780 sau din prima jumătate a secolului al XVI-lea până în 1780) şi epoca modernă (1780-1960).
Epoca veche, la rândul ei, se împarte – după opinia lui Ion Gheţie – în două mari perioade, iar epoca modernă – în trei mari perioade. Acestea sunt prezentate în manual, iar studenţii au obligaţia să le cunoască.
Începuturile românei literare trebuie plasate în momentul când limba română devine instrumentul de expresie a unei literaturi, în momentul când se săvârşeşte, prin limbă, un act de cultură. Acest moment trebuie aşezat în secolul al XVI-lea, în perioada din care datează primele noastre texte literare.
La baza limbii române literare stă graiul muntean (muntenesc). Sunt de această părere B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur, B. Cazacu, I. Coteanu, care arată rolul major jucat de tipăriturile munteneşti (mai ales cele datorate lui Coresi) în impunerea acestui grai ca bază a limbii române literare.
Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1) Conceptul de
� � � � � � � � �.
2) Justificaţi faptul că noţiunea de � � � � � � � � �
nu se suprapune peste noţiunea de � � � � � � � � � � � � � � � � � �.
3) Care este obiectul istoriei limbii române literare? 4) Explicaţia relaţia
� � � � � � � � � � � � � � � � � � ( � � � � �.
5) Periodizarea epocii vechi. 6) Periodizarea epocii moderne. 7) Originile limbii române literare. 8) Baza dialectală a limbii române literare. Aplicaţii – test de autoevaluare
Răspundeţi cu “ADEVĂRAT” sau cu “FALS”:
1) Limba reprezintă cel mai important mijloc de comunicare între oameni. Ea se realizează în plan raţional, conştientizat şi se supune unor principii şi unor norme. 2) Procesul comunicării prin limbă se realizează între un emiţător şi un receptor, primul transmiţându-i celuilalt un mesaj, care trebuie decodat, decodificat. 3) De la nivel general, limba română evoluează între aspectul său popular şi cel literar. 4) Limba populară reprezintă aspectul spontan, neelaborat, care se manifestă cu deosebire în plan oral. 5) Norma literară nu trebuie confundată cu norma lingvistică, aceasta din urmă indicând – aşa cum arată E. Coşeriu – “cum se spune”, în timp ce norma literară stabileşte “cum trebuie să se spună”. 6) Norma lingvistică are un caracter “natural” şi abstract, în timp ce norma literară este concretă şi presupune un acord din partea celor care o hotărăsc şi o respectă. 7) Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la nivel fonetic, la nivel lexical, la nivel morfologic şi la nivel sintactic. 8) Noţiunii de “limbă literară” i s-au dat, de-a lungul timpului, diferite accepţii. 9) “Limba literară” a fost socotită de unii cercetători exclusiv o “limbă scrisă”. 10) Noţiunea de “limbă literară” a fost suprapusă mult timp peste noţiunea de “limbă a literaturii artistice”. Rezolvare : Toate afirmaţiile sunt « ADEVĂRATE ». TEMA NR. 2 Această temă are ca obiectiv familiarizarea studenţilor cu trăsăturile generale ale primelor texte româneşti. Din manual, se va studia cu atenţie capitolul II intitulat � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
(p. 19-27). Cele mai vechi scrieri româneşti care ne-au parvenit nu sunt anterioare secolului la XVI-lea, cap de serie fiind
Temă de casă: Citiţi acest text, reprodus în manual (p. 19-20), şi identificaţi particularităţile limbii române folosite la începutul secolului al XVI-lea.
Textele traducerilor religioase sunt cunoscute sub denumirea de texte
rotacizante, numele venind de la fenomenul numit „rotacism”, potrivit căruia „n”
intervocalic trece la „r” în cuvintele de origine latină: „mâră” sau „mânră” în loc de „mână”, „pâră” sau „pânră” în loc de „până”, „lură” sau „lunră” în loc de „lună” ş.a.m.d. Potrivit acestei trăsături, respectivele texte au fost plasate în Maramureş şi reprezintă traduceri din slavonă ale cărţilor bisericeşti. Ele sunt: � � � � � � � � � � � � �
(copie), � � � � � � � � � � � � # � � (este un manuscris original şi provine din biblioteca lui Eudoxiu
Hurmuzaki, fiind donat de acesta Academiei Române) şi � � � � � � � � � � � � � � � (păstrat în
copie şi numit astfel după numele Mănăstirii Voroneţ, de unde provine). Limba acestor texte se dovedeşte destul de greoaie, în primul rând din cauza sintaxei, traducătorul lăsându-se mult influenţat de original. Şi în ceea ce priveşte lexicul, influenţa slavă este destul de puternică. Cauza trebuie căutată în grija tălmăcitorilor anonimi de a păstra „neschimbată” litera cărţii sfinte, pentru a nu se îndepărta de la dogmele ortodoxiei. Originile limbii române literare, datând din secolul al XVI-lea, trebuie legate de activitatea diaconului Coresi, originar din Târgovişte, trăind aproximativ între 1510-1581. Împreună cu ucenicii săi, Coresi tipăreşte, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, lucrări de o deosebită importanţă: � � � � � � � � � � � � � �
etc. La baza limbii cărţilor lui Coresi, se află graiul din sudul Ardealului-nordul Ţării Româneşti (Coresi a tipărit la Braşov şi la Târgovişte). Traducerile lui Coresi au avut o largă circulaţie. Diaconul şi ucenicii săi, prin munca de „revizuire” şi de muntenizare a textelor maramureşene, au făcut ca aceste tipărituri, prin trăsăturile specifice, să se aşeze la baza limbii române literare. Temă de casă: Citiţi � � � � � � � �
a lui Coresi (texte reproduse în manual la p. 22-23) şi încercaţi să le comparaţi sub raport lingvistic. Pentru aceasta, este absolut necesar să cunoaşteţi, cu ajutorul manualului, care sunt particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale avute de primele texte româneşti. Succes ! Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1) Textele rotacizante. 2) Importanţa tipăriturilor diaconului Coresi pentru istoria limbii române literare. 3) Particularităţile fonetice ale primelor texte româneşti. 4) Particularităţile morfologice şi sintactice ale primelor texte româneşti. 5) Particularităţi lexicale ale primelor texte româneşti. Aplicaţii – test de autoevaluare
Răspundeţi cu “ADEVĂRAT” sau cu “FALS”:
1) Cărturari precum B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al Rosetti, J. Byck, D. Macrea, B. Cazacu leagă începuturile limbii noastre de cultură de tipăriturile diaconului Coresi.
2) Până în secolul al XVI-lea, nu avem documente scrise. 3) Este absolut sigur că s-a scris româneşte încă de la începutul constituirii limbii române (ca limbă independentă de latină). 4) Graiul muntean (muntenesc) s-a impus mai ales datorită tipăriturilor diaconului Coresi. 5) Citind
� � � � � � � � � % � � � ! � � � � � � � � � � (, observăm cu uşurinţă că limba ei este
foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi, textul având un caracter compact şi unitar. 6) În
. 10) Limba textelor rotacizante se dovedeşte destul de simplă, în primul rând la nivel
sintactic. Rezolvare: 1 – 8 “ADEVĂRAT”; 9 – 10 “FALS”. TEMA NR. 3
Obiectivul acestei teme îl constituie cunoaşterea, de către studenţi, a caracteristicilor generale avute de textele româneşti din perioada 1640-1780. Pentru detalii, studenţii sunt invitaţi să parcurgă, din manual, informaţiile cuprinse în capitolul III (p. 28-48). În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o importanţă aparte, în primul rând deoarece ea consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi, precum şi momentul primei sale unificări. Faţă de perioada anterioară, în intervalul despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În Moldova şi în Muntenia, se întemeiază tipografii în care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se vor pune în circulaţie cărţi religioase şi pravile, ce vor contribui la răspândirea limbii române literare şi la unificarea ei. Temă de casă: Pe baza informaţiilor din manual, observaţi care sunt principalele trăsături fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale avute de textele din această perioadă Succes !
� � # � � �lui Varlaam (1643) a avut o mare răspândire, graţie excelentelor condiţii
grafice în care a apărut, numărului mare de exemplare şi prestigiului de care se bucura mitropolitul. Opera mitropolitului Varlaam este scrisă într-o limbă mai limpede decât a � � # � � �
lui Coresi de la 1581. În Transilvania, unul dintre cei mai de seamă promotori ai culturii, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mitropolitul Simeon Ştefan, contemporan cu Varlaam şi cu marele cărturar muntean Udrişte Năsturel. Cartea de căpetenie tipărită de acesta este % � � & � � � � � � � � � � � ' � ( � � �
(Alba Iulia, 1648), de o extraordinară importanţă în istoria limbii române literare, în primul rând pentru problemele teoretice pe care le ridică mitropolitul în prefaţa către cititori, ca şi pentru limba folosită în traducerea acestei voluminoase opere (este prima traducere integrală a Noului Testament în limba română), limbă caracterizată printr-un aspect relativ unitar, deşi existenţa variantelor limbii noastre literare constituie o dovadă că ne aflăm încă departe în timp de preocupări mai susţinute în vederea constituirii unor norme literare unitare. Arătând că lucrarea este tradusă după izvoade „greceşti şi sârbeşti şi lătineşti”, mitropolitul observă existenţa unor graiuri diferite pe teritoriul românesc şi susţine importanţa stabilirii unei limbi care să fie înţeleasă de toţi. În acest sens, cărturarul propune utilizarea cuvintelor de largă circulaţie, comparate sugestiv cu banii. O altă problemă adusă în discuţie este aceea a împrumuturilor din alte limbi, nevoia îmbogăţirii limbii române cu neologisme.
în manual la p. 36-38) şi observaţi ce probleme legate de limba română ridică mitropolitul Simeon Ştefan.
Cei mai mulţi comentatori îl socotesc pe Dosoftei ctitor al poeziei lirice româneşti.
Făcând efortul de a găsi, cu orice preţ, cuvântul solicitat de rimă, Dosoftei va ignora adesea exactitatea sensurilor termenilor şi de aici remarcabilele îndrăzneli metaforice. El adaugă versuri fără corespondent în textul biblic sau imprimă spaţiului un „aer moldovenesc” (aşa cum se observă în Psalmul 49). Modificările de măsură a versurilor favorizează schimbări de tonalitate, astfel încât putem distinge doine de jale, imnuri de slavă, rugăciune umilă, confesiuni, meditaţii. Năzuinţa fierbinte de a desăvârşi vers după vers, conform spuselor lui „foarte cu osârdie mare”, poate fi interpretată ca un sentiment că astfel se aduce un omagiu divinităţii. În prima treime a � � � � �
, ezitările sunt frecvente, varietatea ritmurilor încercate fiind foarte mare; apoi, versul se domoleşte, putându-se observa un progres al îndemânării prozodice, noutatea frapantă constituind-o apelul curent la metrul folcloric, impus ca model poeziei culte. Temă de casă: Citiţi, din manual (p. 41-42), Psalmul 148 din � � � � � � �
lui Dosoftei şi observaţi particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale. Sub patronajul domnitorului valah Şerban Cantacuzino, se realizează prima traducere integrală a Bibliei în româneşte –
' � � � � � � � , lucrare capitală pentru
evoluţia în timp a culturii naţionale, adevărat act oficial de naştere a limbii române literare, contribuind la introducerea limbii române în biserică. Lucrarea se dovedeşte mai
puţin unitară sub raport fonetic şi sintactic; ea oferă multe fenomene arhaice, dintre care unele sunt şi populare. În domeniul fonetic, se constată încă o pronunţată instabilitate, normele fonetice nefiind bine fixate; se menţine sufixul
Construcţia frazei este, în general, mult mai firească, iar lexicul se dovedeşte bogat şi variat; spre deosebire de traducerile religioase din secolul al XVI-lea, în
' � � � � �' � � � � � ! � , numărul elementelor lexicale slavone este destul de redus; în schimb, apar
unele neologisme greceşti, fenomen pe care Şerban Cantacuzino îl explică prin lipsa unor termeni corespondenţi în româneşte şi „având pildă pe tălmăcitorii latinilor şi slovenilor”; traducătorii au păstrat, de pildă, din limba greacă forma din original a cuvintelor denumind pietre preţioase. Egumen la Mănăstirea Snagov, episcop de Râmnic şi mitropolit al Ţării Româneşti, canonizat, în zilele noastre, de Biserica Ortodoxă Română, Antim Ivireanul este cunoscut ca tipograf, editor, traducător şi orator bisericesc. Susţinut de voievodul Constantin Brâncoveanu, Ivireanul devine îndrumătorul tiparului în Ţara Românească. Capodopera sa – cartea de predici intitulată
" � � � –, publicată, pentru prima
oară la sfârşitul secolului al XIX-lea, îl indică pe mitropolit ca iniţiator al elocvenţei sacre româneşti. Lucrările sale predicatoriale, de o factură nouă în evoluţia speciei la noi, sunt de o extraordinară substanţă stilistică. Folosindu-se de Vechiul Testament, de Evanghelii, de Faptele Apostolilor, de Scrisorile Soborniceşti, Antim ridică predica la rang de eseu teologic, de operă beletristică. La el, omilia e meditată, relevând un caracter scriptic şi implicând ideea de public. Stilul didahiei se subordonează relaţiei predicator-auditor şi toate datele conduc la ideea că actul de naştere a discursului românesc nu se află în altă parte. Antim foloseşte întreaga reţea de reguli omiletice: afectarea modestiei, persoana I participativă, stilul solemn, persuasiunea, argumentaţia, abstractizarea, exaltarea, capacitatea de a coborî în concretul exemplului etc., şi, de asemenea, recurge la procedeele stilistice ale oratoriei: interogaţia retorică, exclamaţia, repetiţia, contrastul, pamfletul, comparaţia, epitetul ornant. În
" � � � , sunt incluse câteva specii: imnul, rugăciunea, descrierea, portretul (de
cele mai multe ori, o caricatură a păcătosului); întâlnim şi predici narative, unde se rezumă viaţa sfântului prăznuit, Antim Ivireanul având meritul de a alcătui o textură omogenă, capabilă să ne convingă de ceva. Compoziţia didahiei este transparentă, cercetătorii remarcând că nu lipsesc introducerea, tratarea şi încheierea, însoţite de formule de adresare (precum � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
) şi de un motto la 16 predici, care facilitează coborârea în subiect. Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1) Ce importanţă are perioada 1640 – 1780 pentru istoria limbii române literare? 2) Particularităţile fonetice şi lexicale ale textelor din perioada 1640-1780.
3) Particularităţile morfologice şi sintactice ale textelor din perioada 1640-1780. 4) � � # � � �
9) Mitropolitul Antim Ivireanul al Ţării Româneşti contribuie la dezvoltarea limbii
române literare, prin lucrările sale predicatoriale. 10) Stilul didahiei lui Antim Ivireanul se subordonează relaţiei predicator – auditor. Rezolvare: 1; 9 – 10 “ADEVĂRAT”; 2 – 8 “FALS”.
TEMA NR. 4:
Obiectivul principal al acestei teme îl constituie cunoaşterea, de către studenţi, a
contribuţiei cronicarilor şi a lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea limbii române literare. Din manual, se vor parcurge informaţiile de la p. 49-69. Prin cronicarii moldoveni şi munteni, limba română literară înregistrează o fază nouă a evoluţiei sale, întrucât aceştia părăsesc (este drept, nu în totalitate) limba textelor religioase şi pun la baza letopiseţelor pe care le redactează graiul vorbit de ei înşişi. Iată de ce vom descoperi multe elemente populare în textele din această perioadă, elemente care, datorită culturii, datorită erudiţiei cronicarilor, se îmbină cu procedeele de limbă cultă, savantă, cărturărească (de pildă fraza de tip periodic din cronica lui Miron Costin). Particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale – discutate pentru perioada de până la 1780 – rămân valabile. În operele cronicarilor, se găsesc începuturile exprimării artistice, în ciuda caracterului documentar accentuat.
Grigore Ureche este autorul celei mai vechi cronici în limba română (care ni s-a păstrat): � � � � � � � � � � � � � � � � �
, prezentând istoria acestei provincii româneşti de la „al doilea descălecatu” al lui Dragoş-Vodă (1359) până la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă (1594). Originalul nu ni s-a păstrat, dar lucrarea o cunoaştem din copii interpolate, cele mai multe interpolări fiind făcute de Simion Dascălul (alţi interpolatori: Misail Călugărul şi Axinte Uricariul). Din cauza numărului mic de izvoare, cronica se caracterizează prin sobrietate, prin simplitate, prin concizie, prin energie. Naraţiunea are o desfăşurare firească, naturală, este liniară şi posedă atributul cursivităţii. Ureche are vigoarea relatării, iar naraţiunea înaintează rapid. Ţinerea strictă a cronologiei evenimentelor vine în sprijinul relatării, ferind-o de lâncezire, iar lipsa amănuntelor lasă libertate imaginaţiei (Eugen Negrici).
Trăsături stilistice: - precizia – cronica este inteligibilă, termenii au proprietate; - crescendo-ul narativ – la început, letopiseţul are izvoare puţine, însă, pe măsură ce
cronicarul primeşte informaţii, lucrarea devine mai bogată şi mai dinamică; - pregnanţa involuntară – plasticitatea limbajului, „harul limbii” (G. Călinescu); din
punctul de vedere al lui Ureche, exprimarea nu este figurată, dar ea se dovedeşte astfel din punctul nostru de vedere;
- dintre „tehnicile” lui Ureche, amintim enumerarea de fapte, insinuarea, ironia, antiteza (de exemplu, Aron-Vodă pus în opoziţie cu Petru Şchiopul), vorba memorabilă, plasată în împrejurări excepţionale (de pildă, în faţa morţii – vezi cazul lui Ioan Vodă cel Cumplit).
Miron Costin reprezintă, în cultura română, primul scriitor savant, el cunoscând multe limbi străine şi iubind literatura antică. Dintre operele sale importante, amintim poemul filosofic
� � � � � , letopiseţul şi lucrarea polemică
" � � � � � � � � � � � � � � � �
(în care el se referă la originea poporului român şi la epoca stăpânirii Daciei de către romani). � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
se dovedeşte un amplu poem elegiac al Moldovei, împrumutând cadrul tematic de la
� � � � � . Letopiseţul continuă
cronica lui Ureche, relatând evenimentele de la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă (1595) până la Dabija-Vodă (1661).
Izvoarele cronicii nu pot fi precizate, pentru că ele sunt interne: din auzite, din povestirile boierilor bătrâni… De la 1653, odată cu guvernarea lui Vasile Lupu, cronica devine memorialistică. Impresionează, în primul rând, energia cu care Costin îşi conduce naraţiunea, spre deosebire de Ureche, în al cărui letopiseţ putem spune că există mai multă acţiune decât povestire. Având plăcerea de a istorisi, cronicarul comentează întâmplările, iar când izvoarele îi dau prea puţine informaţii, el umple golul cu numeroase divagaţii, stârnind interesul cititorului. Pe Costin îl interesează ce fac oamenii, cum se mişcă, el descriind lumea în mijlocul căreia trăieşte, iar pasiunea pentru anecdotic îi salvează stilul de uscăciune. Miron Costin deschide seria marilor noştri povestitori. Trăsăturile naraţiunii: - conduita narativă subiectivă, stilul participativ, dat de formula „iubite cetitoriule”,
spre deosebire de redactarea glacială a cronicii lui Ureche; - sistematizare, artă, compoziţie; - caracterul descriptiv; - înclinaţia către comic (Costin este interesat de bizarerii, de întâmplări ciudate,
putându-se vorbi, în cazul său, despre un gust al spectacolului şi despre o înclinaţie către comic; din acest punct de vedere, el seamănă cu Neculce şi cu cronicarii munteni, atraşi parcă numai de senzaţional);
- caracterul digresiv-cărturăresc (cronica lui Miron Costin reprezintă o victorie a detaliului; Costin informează şi delectează în acelaşi timp, deschizând paranteze de tip explicativ, iar frazele în sine semnalează un scriitor, un cărturar care lasă a se vedea că există, că alege, că judecă, fiind un comentator al istoriei, spre deosebire de letopiseţul lui Ureche, unde nu există comentariu ideologic; din momentul în care cronica devine memorialistică, „personajul” care vorbeşte este unul care se confesează;
- diversitatea stilistică (se pot remarca mai multe tipuri de redactare: rezumate narative, povestiri relativ autonome, discursuri, chiar epistole – de exemplu, fragmentul ce relatează prăbuşirea domniei lui Vasile Lupu; secvenţele tragice sunt prezentate pe un ton egal, cronicarul având grija de estet să redea replica memorabilă – de pildă, aceea a lui Ştefan Tomşa către vreun boier dat „în grija” călăului: „Să nu te ierte Dumnezeu cu cel cap mare al tău”);
- Miron Costin este primul nostru reporter de război, datorită detaliilor numeroase, datorită înregistrării exacte a locului, a împrejurărilor, a momentului în care se desfăşoară războaiele; cronicarul intuieşte, psihologic, situaţiile şi caracterele, reacţiile, psihozele colective, stările iraţionale (a se vedea prezentarea răscoalei împotriva grecilor din vremea lui Alexandru Iliaş);
- începuturile dialogului ca procedeu literar trebuie căutate în cronici; la Grigore Ureche, reproducerile în vorbire directă sunt foarte rare, verbul prin care se introduce vorbirea directă (întrebare şi răspuns) fiind „a zice”; la Miron Costin, numărul intervenţiilor în vorbire directă este mult mai mare decât la înaintaşul său, replica
reprodusă în stil direct fiind precedată, de multe ori, de întrebarea redată în stilul indirect-liber: „La slobozitul lui Costin postelnicul din închisoare, au întrebat ceauşii cu pază l-or slobozi au fără pază? Au zis chihaia vizirului: Unde să fugă, săracul?”; contextul îi permite cititorului să-şi reprezinte cadrul situaţional în care va fi avut loc convorbirea.
Cel de-al treilea mare cronicar moldovean, Ion Neculce, continuă letopiseţul lui Miron Costin, relatând evenimentele de la Dabija-Vodă (1661) până la domniile Mavrocordaţilor (1743). Cel mai important lucru este unghiul de abordare a evenimentelor ce decurge din trăsăturile naratorului (Neculce ne-a lăsat o cronică memorialistică). Acesta se caracterizează prin cultură măruntă de logofăt de ţară, prin providenţialism, printr-un fatalism oriental bine marcat, fiind lipsit de simţul eroicului, al grandorii şi având o mare neîncredere în valori. El minimalizează, redimensionează ţărăneşte totul şi avem de-a face cu triumful naraţiunii anecdotice, decorative. Tot ceea ce poate încânta prin bizarerie este inclus în cronică, unde există dorinţa de a uimi, ca în cărţile populare şi în mentalitatea povestitorului popular. Evenimentele politice sunt privite prin latura bizareriei lor, secundarul luând locul principalului. Pretutindeni, descoperim bârfe răutăciose, iar povestirile ilustrează tendinţa spre batjocură şi spre caricatura întemeiată pe o anomalie fizică. � � � � � � � � � � � � � � � � �
este precedat de 42 de legende istorice, reunite sub titlul � � � � � � � � � � � � �
. Aceste legende – cele mai multe de origine folclorică – au fost aşezate la începutul letopiseţului, întrucât povestesc fapte anterioare domniei lui Dabija-Vodă, iar cronicarul pune sub semnul îndoielii autenticitatea lor, lăsând la alegerea cititorului să creadă sau nu în ele. Legendele – ca şi letopiseţul – se caracterizează în primul rând prin oralitate, care este spontană şi nu căutată (prin oralitate, înţelegem însuşirea textului scris de a părea vorbit, ceea ce presupune o receptare simultană vizuală şi auditivă a textului pentru decodarea lui exactă). Neculce îl anticipează foarte bine pe Ion Creangă, după cum a observat G. Călinescu: „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă”. Temă de casă: Citiţi din manual (p. 55-56) cea de-a 41-a povestire şi observaţi particularităţile lingvistice.
Cronicarii munteni scriu în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Multă vreme, paginile lor au fost subestimate, ca urmare a comparaţiei cu cele ale moldovenilor. Subiectivismul cu care scriu pentru a apăra interesele unei partide boiereşti a determinat o atitudine rezervată. Cele două mari grupări feudale – Cantacuzinii şi Bălenii – ce s-au înfruntat de-a lungul anilor au solicitat cronici (care pot fi privite dintr-un unghi jurnalistic) pentru a le apăra interesele. În vreme ce cronicarii moldoveni au considerat o datorie patriotică să scrie unul în continuarea celuilalt, confraţii lor de peste Milcov iau de fiecare dată totul de la început, în funcţie de interesele partidei din care fac parte. Limba cronicarilor munteni se distinge prin trăsăturile sale populare, dintre care multe s-au impus cu timpul ca normă supradialectală în limba română literară, iar altele – mai puţine – s-au păstrat până astăzi în graiurile din sudul ţării, ca elemente regionale. Alături de acestea, întâlnim şi unele fenomene arhaice.
Cele mai importante cronici munteneşti sunt: 1) � � � � � � � � � � � � � � � # � � � �
– prezintă evenimentele de la 1290 (de la aşa-crezuta întemeiere a Ţării Româneşti de către Radu Negru sau Negru-vodă) până la 1688. Avem de-a face cu un corpus de texte puse cap la cap, naraţiunea nu este omogenă, ritmurile narative diferă. După momentul 1663 (uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino din porunca lui Ghica-vodă), cronica începe să vibreze, căpătând aerul unui pamflet, al unui poem al urii, caracterul polemic reuşind să omogenizeze textul. Ritmul devine alert, apar antiteza, gradaţia, imprecaţia, blestemul arghezian, dar nu lipsesc nici comentariile religioase, întemeiate pe o morală fatalist-creştină.
2) � � � � � � ' � � � � � – este alcătuită tot din numeroase fragmente şi prezintă cam
petrecute de la moartea domnitorului Şerban Cantacuzino până la domnia lui Nicolae Mavrocordat (octombrie 1688 – martie 1717). Autorul se simte atras de anecdotic, de pitoresc, iar opera se caracterizează prin „plăcerea de a povesti, de a reconstitui istoria cu ajutorul imaginaţiei scenice surprinzătoare a autorului, care preface realitatea însăşi în spectacol. […] Episoadele se înlănţuie într-o naraţiune punctată de numeroase nuclee dramatice, fastuoase şi burleşti rând pe rând” (
extraordinară a mecanismului dramatic; dramatizarea este vie, intriga politică devine intrigă de teatru popular (a se vedea, spre exemplu, scena aducerii la Brâncoveanu a paharnicului Staico sau aceea a judecării clucerului Constantin în Divanul ţării). În acest letopiseţ, se produce un fenomen uimitor: cronicarul nu se mai arată interesat de continuitatea anilor. Avem de-a face cu o scriere nucleică, materia epică nefiind, prin urmare, continuă, ci coagulându-se în episoade, astfel încât se pot alcătui mici scenete, cu eroi şi cu o atmosferă particulară.
4) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ! � – este un letopiseţ cu autor cunoscut, Radu
Popescu, şi consemnează evenimentele petrecute în perioada 1200 – 1729, Radu Popescu având ambiţia de a da o istorie completă, de la întemeierea Munteniei până în zilele sale. Scenele sunt dinamice, limbajul – energic, vorbirea directă apare de multe ori, se recurge la tehnica acumulării (de pildă, în prezentarea bătăliei de la Călugăreni). Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze evenimente semnificative, care să ilustreze trăsături de caracter. Dacă, până la domnia lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul nu şi-a disimulat ura şi şi-a înmuiat pana într-o cerneală îndoită cu venin (Radu Popescu deschide, astfel seria marilor noştri pamfletari, în care se înscriu Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Al. Macedonski, N. D. Cocea, Tudor Arghezi), odată cu întronarea lui Nicolae Mavrocordat, tonul se schimbă, iar cronica devine un encomion, trimiţându-ne cu gândul la Radu Greceanu. � �Radu Greceanu (unul dintre traducătorii
' � � � � � ' � � � � � ! � ) reprezintă, prin
cronica alcătuită din porunca şi la adresa lui Constantin Brâncoveanu, intelectualul din epocile de opresiune care se străduieşte să spună frumos lucruri inofensive, ocolind mereu complicaţiile.
Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii române vechi, Dimitrie Cantemir, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară, se plasează cu mult deasupra cărturarilor vremii. Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir se manifestă în cele mai variate domenii – istorie, filosofie, literatură, geografie, muzică, arhitectură, matematică –, fiind în acelaşi timp un neobişnuit poliglot. Lucrările sale, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare. Prin scrierile sale în limba română –
–, Dimitrie Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare, în special în domeniul vocabularului (introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare de cuvinte împrumutate din diferite limbi) şi al sintaxei (încearcă să realizeze o modalitate de exprimare în scris deosebită de tot ce se făcuse până la el.
Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1) Limba cronicii lui Grigore Ureche. 2) Miron Costin: trăsăturile naraţiunii şi particularităţile lingvistice. 3) Limba şi stilul lui Ion Neculce. 4) Limba cronicarilor munteni. 5) Dimitrie Cantemir: particularităţile lingvistice ale scrierilor în limba română. 6) Influenţa turcească asupra limbii române literare. 7) Influenţa neogreacă asupra limbii române literare. Aplicaţii – test de autoevaluare
Răspundeţi cu “ADEVĂRAT” sau cu “FALS”: 1) Prin cronicarii moldoveni şi munteni, limba română literară înregistrează o fază nouă
a evoluţiei sale. 2) În operele cronicarilor, se găsesc începuturile exprimării artistice, în ciuda
caracterului documentar accentuat. 3) În cronici, naraţiunea este legitimă, istoriografia înseamnă şi istorisire, apropiindu-se
de artă, pentru că dă accent subiectiv evenimentului şi pentru că se ocupă de accidental.
4) Naraţiunea cronicilor este una artistică, iar timpul, în letopiseţe, este epic şi nu istoric. 5) Cronicarii îşi îngăduie anticiparea şi recuperarea evenimentelor – ceea ce ţine de epic.
6) Dimitrie Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare, în special în domeniul vocabularului.
7) Dimitrie Cantemir introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare de cuvinte
împrumutate din diferite limbi. 8) Dimitrie Cantemir încearcă să realizeze o modalitate de exprimare în scris deosebită
de tot ce se făcuse până la el. 9) Hiperbatul presupune separarea a două cuvinte strict conexe din punct de vedere
sintactic, prin intercalarea unei părţi de propoziţie al cărei loc ar trebui să fie în altă parte.
10) La sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar primele gramatici ale limbii române, ca
urmare a necesităţii de codificare a limbii literare şi de creare a unei norme literare supradialectale.
Rezolvare: Toate afirmaţiile sunt “ADEVĂRATE”. TEMA NR. 5: Obiectivul principal al acestei teme îl constituie prezentarea evoluţiei limbii române literare la cumpăna veacurilor al XVIII-lea – al XIX-lea, precum şi a rolului jucat de reprezentanţii Şcolii Ardelene în stabilirea unor norme ortografice. Anul 1780 reprezintă începutul unui lung proces de modernizare a limbii române literare, proces care va dura până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi va avea drept consecinţe realizarea caracterului unitar al limbii noastre de cultură şi nuanţarea lexicului ei. În această perioadă, limba română literară va renunţa la un mare număr de elemente neogreceşti (care se conformau greu structurii gramaticale româneşti şi aveau o circulaţie limitată) şi se va îndrepta spre limba latină şi spre limbile romanice (în special franceza şi italiana). O contribuţie însemnată vor avea, în aceste privinţe, Şcoala Ardeleană, Ion Heliade Rădulescu, reprezentanţii curentului popular-istoric (precum Alecu Russo, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu şi alţii) şi cei ai direcţiilor latiniste (Timotei Cipariu, A. T. Laurian, Aron Pumnul). Acum apar primele gramatici ale limbii române, ca urmare a necesităţii de codificare a limbii literare şi de creare a unei norme literare supradialectale. Limba română literară modernă se va închega abia după 1830, perfecţionându-se şi îmbogăţindu-se treptat până în zilele noastre. În fonetică, se abandonează unele fonetisme arhaice destul de răspândite în epoca precedentă:
Unele fonetisme vechi se conservă (păstrarea lui � în forme ca
� � � � � � � � � � ; păstrarea
lui � iniţial în Moldova, în cuvinte precum
� � � � � � � � � � � – în Muntenia, predomină
formele cu � în loc de
�), se acceptă formele cu
� pentru
�şi cu
# pentru
� # (
�se menţine
în � � � � � ( � �
şi în � � � � � ( � � �
), formele verbale cu dentala refăcută sunt aproape generale în Muntenia (
� � � � � � � � � � � � � � � � �; doar
� � � alternează cu
� � � ).
În morfologie, observăm tendinţa de înlocuire a articolului posesiv-genitival invariabil
� cu formele variabile, răspândirea formelor de indicativ imperfect persoana a
III-a plural terminate în � (
� � � � în loc de
� � �), auxiliarul
� de indicativ perfect compus
persoana a III-a singular este înlocuit cu � �, formele de conjunctiv de tipul
� � � � � � � � � � � � � � � � � alternează cu
� � � � � � � � � � � � � � � �.
Sintaxa păstrează unele construcţii vechi şi populare, dar, către sfârşitul perioadei (spre 1840), se constată o modernizare accentuată a sintaxei, datorită lui Ion Heliade Rădulescu şi datorită unei puternice influenţe a modelului sintactic francez. Lexicul înregistrează puternice modificări acum, elementele latino-romanice concurând cu cele autohtone.
Şcoala Ardeleană reprezintă un moment de solidaritate intelectuală, întrucât, în afară de corifeii Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, s-au înscris în acelaşi program şi alţi cărturari cu merite incontestabile în afirmarea idealurilor românilor din Ardeal, precum Radu Tempea, Vasile Aaron, Paul Iorgovici, Ioan Molnar Piuariu şi alţii. În plan teoretic, al elaborării unor lucrări ştiinţifice, reprezentanţii Şcolii Ardelene redactează opere istorice şi filologice de mare erudiţie, în care preiau de la cronicarii umanişti problema originii latine a poporului nostru şi a limbii lui, problema continuităţii neîntrerupte a elementului roman în spaţiul carpato-danubiano-pontic, problema unităţii românilor din toate provinciile româneşti, limba literară constituind cea mai bună dovadă în acest sens.
Printre operele de o covârşitoare importanţă, se numără: $ � � � � � � � ( � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � (apărută la Viena, în 1780, scrisă în latineşte, este cea dintâi
gramatică românească tipărită şi prima gramatică de la noi în care, pentru redarea exemplelor şi a dialogurilor în limba română, se folosesc litere latine şi nu chirilice; lucrarea are patru părţi: Ortografia, Sintaxa, Etimologia, Formarea cuvintelor daco-romane din cele latine); � � � � � � � � � ( � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
(de Samuil Micu, autorul discutând probleme de ortografie şi adoptând un sistem ortografic etimologizant);
(apărută la Sibiu, în 1797, şi datorată lui Radu Tempea, un adept al latiniştilor care crede că „măestria grammaticească este începere şi povăţuire spre toate celelalte măestrii şi ştiinţe înalte”); � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
(ambele de Ion Budai-Deleanu); � � � � � � � � � � ' � � � (publicat în 1825, început de Samuil Micu şi continuat de Petru
Maior şi de alţii, primul dicţionar etimologic românesc unde se precizează genul şi formele de plural pentru substantive, indicativul prezent, infinitivul şi participiul pentru verbe, iar atunci când se înregistrează forme regionale, se fac trimiteri la cele literare).
Reprezentanţii Şcolii Ardelene încearcă să elaboreze un sistem ortografic, bazat pe principiul etimologic. Dacă Samuil Micu şi Gheorghe Şincai susţineau că limba română este descendentă din latina cultă, Petru Maior, cu un dezvoltat simţ lingvistic, a demonstrat – cu argumente valabile şi astăzi – că limba noastră îşi are originea în latina
vulgară. Tot el a explicat apariţia, în alfabetul românesc, în urma unor procese lingvistice, a vocalelor
� şi
� şi a grupurilor
� � � şi
( � .
Pentru limba română literară, etimologismul extrem al gramaticii de la 1780 a avut efecte negative, care cu greu au putut fi înlăturate în secolul următor. De caracterul exagerat al acestei scrieri etimologice şi-a dat seama, într-o oarecare măsură, chiar Gheorghe Şincai, care, în ediţia a doua a lucrării Elementa linguae…(Buda, 1805), face unele concesii ortografiei fonetice (diftongii oa şi ia se scriu ca în ortografia actuală, se simplifică, la unele cuvinte, consoanele duble, grupurile che, chi, ghe, ghi sunt notate ca în ortografia de astăzi etc.). Subiect de evaluare: Într-un eseu de circa patru pagini, prezentaţi, valorificând şi informaţiile din manual (p. 70-76), contribuţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române. Test de autoevaluare din toată materia semestrului I (model pentru examen) Alegeţi varianta corectă: 1) Norma limbii literare este: a) varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale; b) expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie obligatorie pentru toţi
cei care folosesc respectiva limbă; c) norma lingvistică. 2) Cei mai mulţi lingvişti consideră că limba română literară s-a format: a) în secolul al XIX-lea; b) în secolul al XVI-lea; c) în secolul al XX-lea. 3) Ion Gheţie, încercând o periodizare a istoriei limbii române literare, distinge: a) două mari epoci; b) trei mari epoci; c) patru mari epoci. 4) Cele mai vechi texte româneşti scrise sunt: a) textele rotacizante; b) tipăriturile lui Coresi; c) cronicile lui Ureche şi Costin. 5) În secolul al XVI-lea, consoanele africate se păstrează în: a) aria nordică; b) aria sudică; c) aria vestică.
6) În aceeaşi perioadă, palatalizarea labio-dentalei f se întâlneşte în: a) aria nordică; b) aria sudică; c) aria vestică. 7) Diftongul ea este redus la è în: a) Muntenia; b) Moldova; c) Dobrogea. 8) Forme precum călcâńu, cuńu întâlnim în: a) Muntenia; b) Moldova; c) Dobrogea. 9) În epoca veche, auxiliarul au, pentru perfectul compus persoana a III-a singular, se
întâlneşte în: a) aria nordică; b) aria sudică; c) şi în aria nordică, şi în aria sudică. 10) Aşezarea pronumelui reflexiv după verb (de tipul
� � � � � � � � � � � � � �) reprezintă o
influenţă: a) slavonă; b) franceză; c) maghiară. 11) În perioada 1640-1780, diftongul
� pentru
� se întâlneşte:
a) destul de des; b) destul de rar; c) nu se întâlneşte. 12) Dativul adnominal reprezintă o trăsătură sintactică a perioadei: a) 1532-1640; b) 1640-1780; c) 1840-1960. 13) Raportul concesiv realizat prin elementul săvai/săva se întâlneşte mai ales în secolul: a) al XV-lea; b) al XVII-lea; c) al XVIII-lea. 14) Mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Simeon Ştefan contribuie la dezvoltarea limbii
române literare din secolul: a) al XVI-lea; b) al XVII-lea;
c) al XVIII-lea. 15) Influenţa sintaxei latine se observă mai ales în cronica lui: a) Grigore Ureche; b) Miron Costin; c) Ion Neculce. 16) Reproducerile în stil direct sunt mai numeroase în cronica lui: a) Grigore Ureche; b) Miron Costin; c) Ion Neculce. 17) Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea limbii române literare mai ales la
palierele: a) lexical şi sintactic; b) morfologic şi sintactic; c) fonetic şi morfologic. 18) Prima gramatică tipărită a limbii române se numeşte: a) � � � � � � � � � � ' � � � �b)
19) Normele limbii române literare pot fi schimbate de: a) Universitatea din Bucureşti; b) Ministerul Educaţiei şi Cercetării; c) Academia Română. 20) O normă trebuie respectată: a) imediat ce a fost adoptată; b) după 5 ani de la adoptare; c) după 10 ani de la adoptare. 21) În enunţul
a) trei greşeli; b) patru greşeli; c) cinci greşeli. 22) Afirmaţia că limba literară reprezintă “un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel
mai corect, produs al unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei” îi aparţine lui:
a) G. Călinescu; b) Ion Gheţie;
c) Iorgu Iordan. 23) Definiţia “limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care
serveşte drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează” îi aparţine lui:
a) G. Călinescu; b) Ion Gheţie; c) Iorgu Iordan. 24) Primele noastre texte literare datează din secolul: a) al XVI-lea; b) al XVII-lea; c) al XVIII-lea. 25) Normele ortoepice indică: a) scrierea corectă a cuvintelor; b) pronunţarea corectă a cuvintelor; c) altă interpretare. 26) Normele ortografice indică: a) scrierea corectă a cuvintelor; b) pronunţarea corectă a cuvintelor; c) altă interpretare. 27) Scrierea cu alfabet latin a fost legiferată de: a) Ştefan cel Mare; b) Mihai Viteazul; c) Alexandru Ioan Cuza. 28) Cei mai mulţi specialişti consideră că limba română literară are la bază graiul: a) muntean (muntenesc); b) moldovean (moldovenesc); c) ardelean (ardelenesc). 29) “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” datează din anul: a) 1512; b) 1521; c) 1532. 30) Anul celei mai vechi menţionări a unui text literar românesc şi, implicit, al folosirii
limbii române pentru realizarea unui act de cultură este: a) 1512; b) 1521; c) 1532.
31) Textele rotacizante sunt în număr de: a) 4; b) 5; c) 6. 32) Diaconul Coresi era originar din: a) Maramureş; b) Târgovişte; c) Braşov. 33) “Cazania” lui Varlaam a apărut în anul: a) 1643; b) 1648; c) 1673. 34) “Noul Testament de la Bălgrad” a apărut în anul: a) 1643; b) 1648; c) 1673. 35) “Psaltirea” lui Dosoftei a apărut în anul: a) 1643; b) 1648; c) 1673. 36) “Biblia de la Bucureşti” (a lui Şerban Cantacuzino) a apărut în anul: a) 1688; b) 1643; c) 1648; d) 1673.
37) Este cronicar muntean: a) Ion Neculce; b) Miron Costin; c) Radu Greceanu.
38) Frază de tip periodic întâlnim în cronica lui:
a) Grigore Ureche ; b) Miron Costin ; c) Ion Neculce.
