Capitolul I

INTRODUCERE

Romania este o tara deosebit de frumoasa. Din punct de vedere geografic,

este situata in partea central-estica a Europei, avand cate putin din toate

caracteristicile continentului (clima, relief, etc.). Bogatiile tarii noastre au fost

consumate din cele mai vechi timpuri, (ma refer aici la bogatiile solului si

subsolului), insa cele culturale nu vor fi niciodata consumate in asa fel incat sa se

ajunga la disparitia lor. In Romania sunt multe astfel de zone, importante din

punct de vedere al istoriei, al frumusetilor naturale, al oamenilor. Banatul,

Moldova, Dobrogea, Maramuresul, Oltenia, Ardealul – toate aceste zone sunt

cunoscute de catre romani ca fiind pastratoarele valorilor romanesti (unii dintre

oameni avand ocazia de a se convinge de acest lucru prin vizitarea locurilor

mentionate, altii fiind convinsi de acelasi lucru, insa numai din documentare sau

lecturi).

Pentru acest referat imi indrept atentia spre zona Maramuresului. Fac

acest lucru, deoarece intotdeauna mi-am dorit sa vizitez aceasta zona, insa

niciodata n-am avut ocazia de a face acest lucru. Prin intermediul acestui

proiect o sa incerc sa ma apropii si mai mult de frumusetea acestui spatiu. In

continuare o sa enumar cateva din motivele pentru care am ales aceasta zona: un

prim motiv ar putea fi faptul ca Maramuresul este capatul de nord al tarii, fiind

inconjurat de un lant muntos. Dupa parerea mea, acest lucru a reusit sa

opreasca “invazia modernului”, astfel reusindu-se pastrarea cat mai vie a

vechilor traditii romanesti. Un al doilea motiv este reprezentat de oamenii

locului. Mai detaliat, pot spune, din cele ce am vazut la televizor sau din cele

citite, ca maramuresenii sunt oameni familisti, iubitori,iubitori nu numai unii cu

altii, ci si iubitori de traditii, de natura,dar si de frumos; de asemenea sunt

oameni ingaduitori, rabdatori si pasnici, frumosi si sufletisti, harnici si

pastratori, iar toate aceste lucruri se pot citi si pe chipurile lor, chipuri pline de

duiosie si caldura sufleteasca. Cel de–al treilea motiv este natura locului, in

sensul ca acolo natura este pastrata, protejata, iar la randul ei, natura le ofera

oamenilor de acolo, aer curat, apa proaspata, intr-un cuvant le ofera prospetime

si frumusete.

1

In acest proiect voi face referire la zona geografica a Maramuresului, la

istoria acestui spatiu, la cultura zonei, dar si la oamenii ce locuiesc aici.

Ca o concluzie, pot spune ca am ales acest spatiu deoarece dorinta de a

vizita aceste locuri este foarte mare si sper ca in acest fel sa reusesc sa-i fac si pe

ceilalti sa iubeasca si sa descopere macar o parte din minunile ce zac in aceasta

parte a tarii.

2

Capitolul II

GEOGRAFIA MARAMURESULUI

Maramureşul este o regiune geografică şi etno-culturală alcătuită din

Depresiunea Maramureşului, aflată pe cursul superior al văii Tisei, şi pantele

munţilor care o înconjoară: Munţii Oaşului, Gutâi, Ţibleş şi Rodnei spre vest şi

sud, Munţii Maramureşului şi Carpaţii Păduroşi la est şi nord.

Ţara Maramureşului este una dintre cele mai întinse depresiuni ale

lanţului Carpatic, acoperind o suprafaţă de circa 10000 km², în nordul Carpaţii

Orientali, între munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodnei, Maramureşului şi Carpaţii

Păduroşi. Este situată în partea de nord-est a munţilor Carpaţi şi este împărţită

în două zone de o ramificţie muntoasă în bazinul superior al râului Tisa numită

culmea Pop-Ivanu (Vârful Pop-Ivan 1937m): partea sudică aparţine României,

iar cea nordică Ucrainei.

Apele

În partea de sud principalele râuri care alimentează Tisa sînt Vişeu,

Ronişoara, Iza, Cosău, Mara şi Valea Săpânţei. Dinspre nord, după unirea Tisei

Albe cu Tisa Neagră, aceasta primeşte rîurile Cosăuţ (Kosivska), Săpurcea

(Şopurka), Apşiţa, Taras (Teresva), Talabîrjaba (Talaborul, Tereblia), Valea

Neagului (Rika) şi Bîrjaba (Borzava).

Munţii

Masivii muntoşi care înconjoară zona depăşesc înălţimea de 2000 m -

Pietrosul Rodnei 2303m, Hovîrla 2061 m în masivul Muntele Negru (Cernahora)

- şi la această latitudine, de la 1500 m în sus îşi fac apariţia păşunile alpine.

Munţii, care ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa regiunii, sunt acoperiţi

de păduri de stejar, fag şi molid. Lemnul care se găsea din abundenţă şi-a lăsat

amprenta aproape peste tot, de la arhitectura tradiţională a caselor şi bisericilor,

până la vestitele porţi şi unelte de gospodărie.

Principalele trecători care fac legatura cu zonle învecinate sînt înalte şi în

trecut erau greu accesibile: spre Moldova pasul Prislop 1414 m, spre Năsăud

3

pasul din Dealul Ştefăniţei 1254 m, spre Lăpuş şi Cavnic pasul Rotunda 930 m,

spre Baia Mare pasul Pintea 987 m (mai demult pasul Gutâi făcea trecerea pe la

1109 m), spre Oaş pasul Fărgău 587 m iar spre nord pasul Frasini (Yasinia) 931

m. Intrarea de pe valea Tisei în dreptul oraşului Hust era bine apărată de cetatea

Hustului, pe un deal care domină intrarea în defileu.

Relativa izolare a Maramureşului între aceşti munţi a favorizat apărarea

lui şi conservarea formelor de organizare locale pentru sute de ani, dar şi

păstrarea modului tradiţional de viaţă până aproape de zilele noastre.

Natura

Pădurile Maramureşului au fost întodeauna bogate în animale sălbatice,

unde trăiesc pe lângă speciile comune de căprioară, cerb, urs, lup, vulpe, mistreţ,

jder, etc. şi mai multe specii protejate sau aflate în pericol, precum râsul (Lynx

lynx), capra neagră (Rupicapra rupicapra), marmota (Marmota marmota),

cocoşul sălbatic (Tetrao urogallus), vulturul auriu (Aquila chrysaetos), cocoşul

de munte (Tetrao urogallus), şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix).

Bogăţia vânatului din pădurile de aici e dovedită de prima atestare a

Maramureşului la 1299 ca domeniu de vânătoare regal, rezervarea unor zone în

acest scop a făcut să se păstreze păstrat până azi denumiri ca Pădurea Crăiască

din Ocna Şugatag. De acest aspect e legată şi legendara vânătoare a lui Dragoş

Vodă, în urma căreia ar fi ajuns în Moldova.Ultimul zimbru de pe teritoriul

românesc a fost vânat în Maramureş în anul 1852. De asemenea capra neagră a

dispărut din Maramureş cel mai probabil în anul 1924, datorită braconajului ce

a urmat după primul război mondial, dar a fost readusă în anii 1962-1967 în

masivul Rodnei, unde specia a proliferat neaşteptat de bine. Marmota a fost

colonizată în 1973, şi ea cu rezultate bune.

Dintre speciile de plante rare putem aminti copacul de tisa (Taxus

baccata), zadă (Larix decidua), zâmbru (Pinus cembra), floarea de colţ

(Leontopodium alpinum) şi laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris).Pe râurile

Maramureşului trăieşte încă lostriţa, o specie rară de somon.

Pe aceste considernte a fost creat Parcul Naţional Munţii Rodnei acum

având 46.399 hectare, mai întâi ca rezervaţie naturală în 1930 şi care a devenit

Rezervaţie a Biosferei în anul 1979. În 2004 a luat fiinţă şi Parcul Natural Munţii

4

Maramureşului. Acesta are o suprafaţă de circa 150.000 de hectare, fiind cea mai

mare arie protejată din România după Delta Dunării.

În munţii din zona Maramureşului se găsesc peşteri, chei, lacuri şi formaţiuni

geologice dintre care unele sînt zone protejate, cele mai cunoscute fiind Cheie

Tătarului şi Creasta Cocoşului din munţii Gutâi, dar şi izbucul de la Izvorul

albastru al Izei din munţii Rodnei. Tăul lui Dumitru şi Tăul Morărenilor din

Gutâi sînt de asemenea rezervaţii naturale.

Bogaţia zăcămintelor de metale neferoase, mai ales în grupele muntoase

vulcanice, a favorizat o intensă activitate minieră care a scos la lumină şi

frumuseţile subpămîntene ale florilor de mină, agregate minerale formate prin

depunere şi cristalizare în cavităţile largi ale rocilor, numite geode.

Capitolul III

ISTORIA MARAMURESULUI

5

Cu aproximativ 2000 de ani înaintea erei noastre pătrund şi în acestă

regiune triburile indo-europene, astfel că Epoca Bronzului e bine reprezentată

prin depozite mai importante la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu,

Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.Din perioada dacică sunt cetăţile de la

Sighet (dealul Solovan), Onceşti (dealul Cetăţii), Slatina şi Călineşti, dar şi de

monede, vase şi obiecte de provenienţă grecească şi romană, fapt ce dovedeşte

legaturile comerciale şi culturale cu civilizaţiile mediteraniene, dar mai ales cu

provincia romană Dacia.

În primele secole ale mileniului II, Voievodatul Maramureşului a fost

condus de voievozi locali şi organizat în cnezate de vale. Din secolul XIV

presiunea regilor Ungariei de a instaura şi aici feudalismul după model

occidental s-a intensificat prin înobilarea conducătorilor locali, aceştia încercând

să înlocuiască titlurile autohtone cu echivalentul în ierarhia feudală. În timp ce

unii au acceptat schimbarea integrându-se în nobilimea regatului, alţii au opus

rezistenţă, iar în final au trecut munţii spre regatul Poloniei unde remarcându-se

prin vitejie au primit titluri şi pământuri, sau spre răsărit, unde au întemeiat

voievodatul Moldovei.

Matei Corvin a avut relaţii strânse cu nobilimea Maramureşană, din care

şi-a ales oşteni de nădejde în luptă dar şi pentru garda regală. A conferit multor

maramureşeni titlul de liber-baron, care însemna că au supunere numai faţă de

rege, şi se acorda în cazuri extrem de rare. De asemenea a luat sub protecţie

mănăstirea românească din Peri şi a numit comiţi români pentru Maramureş,

dintre care merită a fi amintit bănăţeanul Pavel Chinezul în 1467. Tot

maramureşenii din garda sa îl scapă după lupta de la Baia şi îl duc, rănit, la

Braşov.

După această luptă Stefan cel Mare va face o incursiune de pedeapsă în

Maramureş trecănd prin foc şi sabie oraşele de oaspeţi regali, inclusiv puternica

cetate a Hustului.

Dupa victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului Ungar,

Maramureşul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei (1538). In 1599

întregul Maramureş ajunge în stăpînirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea

ţărilor româneşti.

După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Habsburgic,

alături de Transilvania. În Maramureş nu a avut loc o trecere la uniaţie ca în

6

Ardeal, greco-catolicismul s-a instaurat aici prin apartenenţa la Episcopia

Ruteană a Muncaciului, care trece la greco-catolicism odata cu celelalte episcopii

din Galiţia. Ortodoxia va mai rezista multă vreme, până spre sfârşitul secolului

XIX, prin mănăstirile Bârsana, Ieud şi Moisei care se afiliază stăreţiilor

moldovene, în special celei de la Putna.

Hotărîrea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918

prevedea unirea cu România a întregului Maramureş, dar diplomatii români

prezenţi la Conferinta de Pace de la Paris din 1919 se mărginesc a susţine în ceea

ce priveste hotarul de miazanoapte frontiera trasată în 1916 pe Tisa, şi partea

nordică a Maramureşului va fi atribuită Cehoslovaciei.

Deoarece partea românească, cam o treime din suprafaţa Maramureşului,

rămânea o zonă prea mică şi izolată geografic, în 1968 i s-au adăugat câteva

regiuni apropiate prin tradiţii şi legaturile dintre oameni, pe care dealtfel le

stăpâniseră şi urmaşii lui Dragoş Vodă, anume Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului

şi partea răsăriteană din Ţara Codrului constituind judeţul Maramureş actual.

Colectivizarea din anii 1960 a avut o amploare redusă în Maramureş datorită

condiţiilor specifice de relief şi climă.

Judeţul Maramureş s-a dezvoltat bine din punct de vedere economic

datorită intensificării activităţii extractive şi de prelucrare a minereului, dar şi a

exploatărilor forestiere extensive. Turismul a fost şi el un domeniu care s-a

dezvoltat promiţător, beneficiind de potenţialul deosebit al zonei.

Activitatea minieră a suferit un colaps după 1989 ducand şi la prăbuşirea

ramurilor prelucrătoare, iar industria forestieră s-a redus considerabil după un

prim salt cu efecte grave asupra mediului.

Capitolul IV

CULTURA SI TRADITII IN MARAMURES

7

Cultura Ţării Maramureşului e bine cunoscută prin originalitatea şi

puternicul său specific local, cum spunea folcloristul T. Bănăţeanul „un caracter

cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone”.

Izvorul acetei culturi originale se află atât în firea deosebită a locuitorilor cât şi

în relativa izolare geografica, în curbura nordică a Carpaţilor, înconjurat de

munţi cu de paduri greu de patruns, care au favorizat cultura lemnului aşa de

dezvoltată de aici, şi a dat numele de Carpaţii Păduroşi pentru grupele de la

nord şi est.Apoi, aici a fost mai întodeauna un capăt de ţară, un ungher, dincolo

de munţi locuind seminţii slave. Pe timpul iernii zăpezile mari şi mulţimea

fiarelor sălbatice făceau trecătoarile greu accesibile.

Traiul în Maramureş e iarăşi destul de diferit de al zonelor din jur,

pentru că nu se poate asigura numai din agricultură. În secolul XVIII producţia

agricolă abia putea hrăni o treime din populaţie. Creşterea animalelor şi

schimbarea lor pe grîne în zonele de câmpie, explotările forestiere, prelucrarea

lemnului şi muncile sezoniere “pă ţară”, adică în alte regiuni care necesitau forţă

de munca, erau o necesitate.

Vechimea elementelor etnografice de port, ceramică, decoraţiuni şi

tehnică a lucrului cu lemnul, precum şi originalitatea lor remarcabilă, duc la

concluzia că un trib de daci aflat în această regiune ar sta la baza acestei culturi

atât de specifice. Elemente ale ei le găsim într-un spatiu destul de compact pe

langă Carpaţii Păduroşi.

Biserici de lemn cu turnul ascuţit găsim şi în Munţii Apuseni, Sălaj,

Hunedoara sau Oaş, dar şi câteva în partea muntoasă a Poloniei. Muzica cu ritm

apăsat are unele corespondenţe în Bihor, Sătmar, Ţara Oaşului până dincolo în

Suceava, dar şi la huţuli şi slovaci, desigur cu diferenţe specifice. Gatiile sau

gacile le găsim în zonele de munte din Arad, Bihor, Sălaj, Sătmar dar şi în unele

mici zone adiacente din Ungaria, Slovacia şi Ucraina, tot in jurul acestei regiuni,

unde a fost focarul acestui tip de cultură.

Starea socială deosebită a maramureşenilor, conduşi de o nobilime

românească locală, care în timp s-a integrat în ţărănimea satelor şi a dat naştere

o clasă e oameni liberi, scutiţi de obligaţii şi taxe i-a stimulat să conserve şi să

promoveze cu mândrie valorile proprii în construcţie, îmbracăminte, artă şi

limbă. Aici s-au facut printre cele dintâi traduceri ale textelor religioase în limba

română, în graiul maramureşan.

8

Capitolul V

LOCUITORII MARAMURESULUI

In Ţara Maramureşului au trăit în antichitate triburile dacilor care au

lăsat aici urme de locuire, obiecte şi chiar câteva cetăţi. Centre importante de

olărit, prelucrarea metalelor, a bronzului şi mai târziu a fierului se găseau aici

sau în zonele adiacente. Zăcămintele de sare cum este cel de la Slatina au fost

exploatate încă din această perioadă. Ţara Maramureşului nu a fost niciodată

dens populată, satele fiind mai rare şi răsfirate pe văi. In perioadele cand

populaţia a crescut, resursele limitate precum şi evenimente naturale sau istorice

au determinat treceri repetate spre zonele spre zonele învecinate mai prielnice:

Moldova, Ardeal, Sătmar sau Polonia ajungând până în Moravia.

Până în perioada medievală locuitorii Ţării Maramureşului au fost

români, urmaşii dacilor romanizaţi. Organizarea satelor în obşti a supravieţuit

până tîrziu, cu folosirea în devălmăşie a pădurior, apelor şi păşunilor pînă în

secolul XIX, dar cu atribuirea terenurior de şes din lunca rîurilor anumitor

familii, la început în regim temporar. În timp aceste suprafeţe fertile, destul de

9

puţine în aceată regiune, ajung în proprietatea definitivă a familiilor care le

deţineau, marcând începutul difereţierii sociale şi apariţia fomelor de feudalism

românesc.

O importantă populaţie evreiască, venind din Galiţia, s-a stabilit în

Maramureş, mai ales în oraşe, dar şi în sate unde dominau mai ales comeţul.

Numărul lor a crescut de exemplu pentru satul Cuhea de la 15 persoane în 1771

la 320 la 1900.

Pentru a impulsiona activitatea minieră autorităţile imperiale au

încurajat venirea lucrătorilor cu experienţă din zone cu tradiţie în minerit.

Atunci au ajuns polonezi, slovaci şi germani în localităţile cu activitate

extractivă, mai întâi în cele cu saline, de unde numele de "şugăi" care li s-a

atribuit.

La recensământul facut de austrieci în 1910, din populaţia totală de

357.535 de locuitori, după limba maternă în Maramureş se găseau: ruteni

159.489, români 84.510, germani 59.552, maghiari 52.964. O mare parte din

vorbitorii de limba germană şi maghiară erau de fapt evrei.

În prezent aproximativ 34.000 de ruteni locuiesc în Maramureşul

românesc şi 45.000 de români în Maramureşul de Nord, legaturile cu

conaţionalii fiind acum posibile pentru toţi prin podul rutier Sighet -

Slatina(Solotvino) şi podurile feroviare de la Valea Vişeului şi Cîmpulung la

Tisa.

Odata cu decăderea industriei miniere dupa 1989 şi a industriilor de

prelucrare a minereului şi a constructiilor de maşini care depindeau de aceasta,

urmată de reducerea drastică a exploatărilor forestiere maramureşenii au plecat

la muncă în ţară, dar şi in ţările vest-europene, în special Italia şi Spania.

Turismul ar fi putut asigura o alternativă de lunga durată pentru o parte

din forţa de muncă locală, beneficiind de potenţialul turistic al zonei, de

frumuseţile naturale şi de tradiţiile şi istoria zonei. Cu excepţia micilor pensiuni

particulare aşteptările în acest sens nu s-au concretizat, datorită lipsei resurselor

financiare pe plan local, dar mai ales a politicii deplorabile dusă de autorităţi

pentru acest domeniu.

10

Capitolul VI

ATRACTII TURISTICE

In aceasta zona, atractiile turistice sunt numeroase si de o valoare

culturala deosebita, ce merita vizitate macar o data.

Complexe muzeale din Maramureş

o Muzeul de Etnografie Sighetu Marmaţiei

o Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare

o Centrul artistic Baia Mare - Muzeul de Artă

o Muzeul Florean

o Muzeul de Mineralogie Baia Mare

o Muzeul Memorial Sighetu Marmaţiei

o Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Baia Mare

Monumente de arhitectura şi artă populară din Maramureş

o Centrul istoric Baia Mare

11

o Centrul istoric Sighetu Marmaţiei

o Turnul Ştefan

o Biserici de lemn din Maramureş

o Biserici de lemn din Lăpuş

o Biserici de lemn din Chioar

o Cimitirul Vesel din Săpânţa

Aşezăminte monahale din Maramureş

o Mănăstirea Bârsana

o Mănăstirea Peri-Săpânţa

o Mănăstirea de la Moisei

o Mănăstirea Sfânta Ana din Rohia

Capitolul VII – Studiu de caz

VII.1. CIMITIRUL VESEL

12

Pentru aceasta parte a proiectului, mai precis pentru studiul de caz, am

ales doua obiective deosebite ale Maramuresului, si ma refer aici la Cimitirul

Vesel de la Sapanta si Manastirea Sapanta-Peri;obiective ce atrag an de an sute

sau chiar mii de turisti romani si straini.

Localitatea Săpânţa este atestata documentar din 1373. Pe teritoriul sau

exista izvoare minerale bicarbonatate, sodice, calcice, clorurate cu o concentratie

ridicata de ioni bicarbonici. Localnici utilizeaza aceste ape in tratarea gastritelor,

a bolilor gastro-duodenale si a colecistitelor.

Comuna Sapanta are hotar cu municipiul Baia Mare si localitatile Certeze

(judetul Satu Mare), Remeti, Campulung la Tisa, Sarasau, Sughetu Marmatiei,

Giulesti si Ocna sugatag. La nord Sapanta este marginita de raul Tisa care

desparte aici Romania de Ucraina.

Suprafata comunei este de aproximativ 150 km patrati si cuprinde lunci,

terase, dealuri si munti. Asezarea este dominata de Piatra Sapantei, o

formnatiune vulcanica impresionanta. Localnici din Săpânţa sunt cunoscuti in

zona pentru obiectele artizanale ce sunt produse aici, pentru costumele populare

si cergile realizate.

Faima localitatii Sapanta se trage de la renumitul sau Cimitir Vesel care a

devenit o importanta atractie turistica.Numele cimitirului vine de la

13

multitudinea de cruci multicolore si de la poeziile satirice si epitafele care sint

inscriptate pe cruci. Legenda spune ca atitudinea vesela in fata mortii este un

obicei al Dacilor care credeau in viata vesnica iar moartea pentru ei era doar

trecerea spre o alta lume. Ei nu vedeau moartea ca pe un sfirsit tragic ci ca pe o

sansa de a intilni zeul suprem Zamolxe.

Cimitirul dateaza de la mijlocul anilor 1930 si este creatia artistului

popular Stan Ion Pătraş, sculptor, pictor si poet in acelasi timp. Creativitatea lui

Pătraş a scos la iveala aceasta monumentala si renumita opera de arta. Mai bine

de 50 de ani artistul a creat sute de cruci din lemn inscriptate in stilul sau

caracteristic. Dupa moartea lui in 1977 opera lui a fost continuata de ucenicul

sau Dumitru Pop Tincu.

Materialul folosit pentru cruci este lemn de stejar care este inscriptat manual

dupa ce a fost taiat si uscat. In partea de sus a fiecarei cruci exista un basorelief

cu o scena din viata celui decedat. Scenele sint simple si am putea spune chiar

naive in stil dar aduc din trecut viata locuitorilor satului, prezentind un aspect

relevant din viata fiecaruia. Ele prezinta femei torcand lana, tesand covoare sau

facand paine, barbati care taie lemne sau ara pamantul, pastori cu turmele,

lucratori in lemn, lautari si multe alte ocupatii.Dupa ce crucea este sculptata ea

este pictata de obicei cu un fundal albastru asa numitul “Albastru de Săpânţa“,

care se deosebeste foarte putin de “albastru de Voronet”.. Scenele sint pictate

folosind culori vibrante: galben, rosu, alb si verde.Nici o cruce nu e terminata

fara o scurta poezie, citeva rime simple, intre 7 si 17. Epitafurile sint sincere,

spontane si scrise la persoana I, mesaje adresate de persoana decedata celor care

traiesc. Stilul este liric dar satira se gaseste frecvent. Fiecare poem contine

numele celui decedat precum si un aspect esential din viata respectivei persoane.

Cu desenele si poemele lor Stan Ioan Pătraş si Dumitru Pop Tincu au

reusit sa recreeze un intreg sat si au dat oamenilor o a doua viata dupa moarte.

Cele mai mult de 800 de cruci pictate constituie o arhiva vasta care prezerva

istoria locuitorilor din Săpânţa.

14

Un celebru epitaf este:

Sub aceasta cruce grea

Zace biata soacra-mea

Trei zile de mai traia

Zaceam eu si cetea ea

Voi care treceti pa aici

Incercati sa n-o treziti

Ca acasa daca vine

Iarai cu gura pa mine

Da asa eu m-oi purta

Ca-napoi n-a inturna

Stai aicea draga soacra-mea

Alte poeme:

De cu tanar copilas

Io am fost Stan Ion Patras,

Sa ma ascultati oameni buni

Ce voi spune nu-s minciuni.

Cate zile am trait

Rau la nime n-am dorit,

Dar bine cat am putut

Orisicine mi-a cerut.

Vai saraca lumea mea

Ca greu am trait in ea

15

Aici eu ma odihnesc

Si Pop Gheorghe ma numesc

Ca un brad frumos din munte

Eram la parinti in curte

Tinar si de omenie

N-a fost multi in sat ca mine

Cand armata am terminat

Masina mi-am cumparat

Si-n toata tara am umblat

Preteni multi eu mi-am aflat

Preteni multi si de omenie

Asa cum mi-o placut mie

Cand a fost sa fecioresc

In pamant eu putrazasc.

În opinia unor specialişti (I. Vlăduţiu, 1981) tradiţia crucilor pictate în

Săpânţa este anterioară lui Pătraş. Însă acestui meşter îi revine meritul „de a fi

generalizat îmbinarea, pe acelaşi monument funerar, a basoreliefului în lemn cu

pictura naivă şi versul popular, creând un stil şi un limbaj propriu de

exprimare”. Acelaşi exeget opinează că Cimitirul Vesel poate fi considerat un

„original muzeu cu valoare estetică, etică şi socială”. În prezent, în cele două

cimitire din Săpânţa se află câteva sute de cruci pictate în stil „Pătraş”, realizate

de artist sau de ucenicii acestuia.

VII.2. MANASTIREA SAPANTA-PERI

16

Mănăstirea Săpânţa-Peri situata in

apropierea localitatii Săpânţa este o

manastire cu traditie infiintata pe vremea

voievozilor Dragosesti pe locul unei vechi

sihastrii ce purta hramul Sfantul

Arghanghel Mihail. Voievodul Balcu si apoi

si Drag (nepoti ai lui Dragoş Voda) au

daruit acestei manastiri terenuri si bunuri

astfel incat in 1391 este ridicata o biserica

din piatra. Aceasta este ridicata la rangul

de Stavropighie Patriarhala cu jurisdictie peste bisericile din opt tinuturi si timp

de 312 ani aici si-a avut sediul Episcopia Ortodoxa Romana a Maramuresului. In

aceasta perioada Săpânţa-Peri a servit ca reşedinta multor episcopi printre care

si Iosif Stoica, canonizat ulterior de catre Sfântul Sinod in 1992 cu numele de

Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş praznuit la 24 aprilie. La Săpânţa-

Peri a existat de asemenea una din scolile de caligrafie insemnate din Romania,

aici au fost traduse si copiate in romana pentru prima data Psaltirea,

Evanghelia, Legenda duminicii, Codicele Voroneţean si Faptele Apostolilor.

Distrusa in 1703, Mănăstirea Săpânţa-Peri a fost reconstruita la finalul

secolului 20, inceputul secolului 21 in Parcul Dendrologic Livada, nu departe de

locatia originala - care astazi se afla in Ucraina. Aici a fost construita cea mai

inalta biserica de lemn din lume, biserica ce poarta hramul Sfântul Arhanghel

Mihail, inalta de 78 de metri (mai inalta decat Statuia Libertatii din New York).

Constructia a fost realizata dupa planurile arhitectului Dorel Cordoş de catre

mesterul Ioan Ştiopei zis Buga din Bârsana. Biserica a fost sfintita la 31 august

2003, cu toate ca lucrarile de constructie nu sunt inca nici acum finalizate in

intregime. De asemenea intre 2003-2004 a fost construit si altarul de vara de

catre mesterul Ioan Ştiopei.

Mănăstirea Săpânţa-Peri nu trebuie sa lipseasca din itinerariul nici unui

turist sau pelerin ce vine in tinuturileMaramuresului.

17

18