UNIVERSITATEA DIN BUCURE ŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

GEOGRAFIA ASIEI

LECT. DR. POPA VASILE

2009-2010

I. Caracteristici fizico-geografice generale

Asia este continentul cel mai întins (ocupă 30% din suprafaţa uscatului terestru) şi cel mai complex din punct de vedere fizico-geografic. Are cea mai mare şi cea mai mică altitudine, cea mai lungă coastă (62 750 km), cel mai mare şi cel mai adânc lac, cele mai extreme condiţii climatice şi în consecinţă cele mai variate forme de vegetaţie şi faună de pe Terra.

Poziţia geografică şi limitele Asia este mai mult un termen geografic decât un continent omogen. Nu există o separare

fizică logică între Asia şi Europa (Europa este privită şi ca o extensie peninsulară a Asiei) prin convenienţă a fost considerată ca limită Munţii Ural.

Continentul este mărginit de către Oceanul Arctic (Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei de Est) în partea nordică, Oceanul Pacific (Marea Bering, Marea Okhotsk, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud) în est, Oceanul Indian (Marea Arabiei, Golful Bengal) în sud, mările interioare ale Oceanului Atlantic (Marea Mediterană, Marea Neagră) şi Europa în vest. Este separat de America de Nord de Strâmtoarea Bering (35 km) iar de Australia prin Marea Arafura şi Marea Timor. Istmul Suez uneşte Asia de Africa, Canalul Suez şi Marea Roşie fiind agreată ca limită dintre cele două. Îngustele strâmtori Bosfor şi Dardanele separă Anatolia de Peninsula Balcanică. Limita de uscat dintre Asia şi Europa este convenită de cei mai mulţi geografi ca o linie care porneşte de la Oceanul Arctic, în lungul pantelor estice ale Munţilor Ural - fluviul Ural - Marea Caspică - Munţii Caucaz - Marea Neagră - Str. Bosfor - Marea Marmara -Str.Dardanele - Marea Egee.

Suprafaţa totală, excluzând insula Noua Guinee (considerată a nu face parte, geografic, din Asia; politic jumătatea vestică a insulei aparţine Indoneziei) este de circa 44 mil.km2.

Asia poate fi divizată în 6 regiuni, fiecare posedând caracteristici fizice, politice, economice, sau culturale distincte.

a. Asia de Sud-Vest sau Asia de Vest şi Sud-Vest: Podişul Iranian (Iran, Afganistan), Turcia, Peninsula Arabă şi Golful Persic (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar, Kuweit, Yemen, Oman, Irak), Levantul (Liban, Israel, Siria, Iordania), Regiunea Caucazului (Azerbaidjan, Armenia, Georgia);

b. Asia de Sud - Subcontinentul indian (India, Pakistan, Bangladesh), Sri Lanka, Maldive; c. Asia de Sud-Est - Peninsula Indochina (Vietnam, Laos, Thailanda, Cambodgia, Myanmar,

Malaysia)şi Arhipelagul Malaezian (Singapore, Filipine, Brunei, Timorul de Est); d. Asia de Est - China, Mongolia, Korea de Nord şi Sud, Taiwan; e. Asia Nordică - partea asiatică a Rusiei (Siberia); f. Asia Centrală - fost spaţiu sovietic din zona Mării Caspice şi Lacului Aral (Uzbekistan,

Turkmenistan, Kazakhsan, Tadjikistan, Kyrgyzstan);

Caracteristici paleogeografice Actuala înfăţişare a reliefului, dată de predominanţa lanţurilor munoase şi a platourilor, este

rezultatul unei prelungi şi intense activităţi geologice. Geologic Asia este cel mai tânăr continent, fiind constituit din structuri geologice formate în etape succesive, de la cele precambriene (cele mai vechi) la cele terţiare şi cuaternare. Un rol deosebit în evoluţie l-a avut coliziunea plăcilor tectonice. Cea mai dramatică dintre acestea a fost coliziunea plăcii indiene cu marginea sudică a continentului, acum circa 50 mil. ani, care a înălţat Himalaya şi Platoul Tibet.

Asia se suprapune sau se găseşte la contactul mai multor plăci tectonice: euro-asiatică, indo-australiană (contactul dintre acestea două se regăseşte în zona munţilor Suleiman-Himalaya şi apoi în lungul unor zone de subducţie din vestul şi sudul Indoneziei), pacifică, filipineză (aceastea se subduc sub placa euro-asiatică, formând masive gropi abisale), placa arabă

(desprinsă din Africa după formarea riftului Mării Roşii) dar şi placa americană (în nord-estul Siberiei). Contactul dintre aceste plăci, uneori foarte activ, este responsabil de intensa activitate seismică şi vulcanică (Kamchatka, Kurile, Japonia, Filipine, Indonezia).

Cele mai vechi şi mai rigide structuri geologice sunt scuturile precambriene (arabic, indian, sinic, siberian-angara), care apar la zi sau sunt scufundate şi acoperite cu depozite sedimentare de grosimi variabile (circa 7000 m în sinecliza tunguskă) şi sunt formate din roci puternic metamorfozate şi intruziuni granitice.

În timpul cutărilor caledonice din paleozoicul inferior se formează regiunea din sud-vestul şi sudul Lacului Baykal (Munţii Sayan, Tannu Ola), vestul Podişul Kazakhstan sau nordul Munţilor Byrranga şi Insulele Severnaya Zemlya.

La sfârşitul Paleozoicului (permian-carbonifer), în urma orogenezei hercinice se realizează o parte însemnată a continentului asiatic, cu precădere zona centrală (Munţii Altay, estul Podişului Kazakhstan, Tian Shan, Kunlun, Hangai, Hinggan). Mari sectoare hercinice au suferit mişcări de scufundate şi au fost transformate în bazine de sedimentare ce cuprind depozite groase mezozoice şi terţiare (Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia Turanului).

În această parte veche a istoriei Terrei au luat naştere forme de relief care astăzi apar puternic nivelate. Înălţimile foarte mari (peste 5000 m) pe care le au astăzi unele unităţi muntoase (Altay, Tian Shan, Kunlun) sunt datorate înălţărilor din timpul mişcărilor tectonice ulterioare (în special terţiare).

În Mezozoic au loc mişcări tectonice care se finalizează cu formarea unor regiuni din nord-estului siberian (Munţii Verkhoyansk, Munţii Chersky, Kolyma), cursul inferior al Amurului (Sikhote-Alin) sau sud-estul Asiei (mare parte din Indochina şi Borneo). În cuprinsul acestora au fost prinse şi antrenate masive vechi, cristaline (Kolyma, Khorat).

În era Neozoică (acum 66 mil. ani) Asia şi-a realizat, în linii mari, actuala înfăţişare. În Pliocen are loc o intensificare a mişcărilor verticale, inclusiv înălţarea regiunilor muntoase vechi (formarea de munţi bloc) şi intense erupţii vulcanice. Cel mai important eveniment tectonic a fost coliziunea Eurasiei cu India acum circa 50 mil. ani, care a determinat puternice cutări, fracturări şi înălţări. Platoul Tibet reprezintă cea mai mare concentrare de crustă continentală a Terrei, consecinţă a acestei coliziuni. India încă se deplasează spre nord cu 6 cm menţinând altitudinile ridicate în Himalaya şi Tibet. Efectul convergenţei s-a extins la nord de Baikal, multe unităţi fiind întinerite, iar la sud s-a creat marele bazin Indo-Gangetic.

Cutările alpine (terţiare) prezintă două aliniamente, unul pe direcţie vest-est şi altul pe direcţie nord-sud (cutările pacifice). Aliniamentul vest-est, mult mai importat, porneşte din Turcia (Munţii Pontici şi Taurus) se continuă cu Munţii Caucaz, Munţii Iranului (Zagros, Elburs, Kopet-Dag), Pamir, Hindu Kush, Suleiman, Karakorum, Himalaya, Arakan, Barisan (I. Sumatera) şi se termină în Noua Guinee. Al doilea aliniament, cel pacific, începe cu Munţii Koryaksk (Koriaci), din partea de nord-est a Asiei, apoi cuprinde Peninsula Kamchatka, Munţii Dzhugdzhur, Insula Sakhalin, Japonia, Taiwan, până la sud de Filipine, unde se întâlneşte cu celălalt aliniament. Comparativ cu sistemul alpino-himalayan, cel pacific are un pronunţat caracter insular şi o tectonică activă (vulcanism, seismicitate). În cuprinsul acestei zone au fost incluse şi masive cristaline vechi, cu aspect de podiş, precum Masivul Anatoliei, Masivul Iranian sau Masivul Tibet.

Răcirea puternică a climei în Cuaternar a dus la instalarea gheţarilor (de calotă şi montani) pe mari întinderi din suprafaţa continentului: Siberia (mare calotă glaciară ce ocupa jumătatea nordică a Câmpiei Siberiei de Vest şi o bună parte a Podişului Central Siberian), Tibet (calotă de gheaţă ce se întindea şi în regiunile muntoase înconjurătoare: Himalaya, Karakorum, Pamir, Hindu Kush, Tian Shan, Kunlun, Altun Shan, Qilian Shan, M. Qinling), M. Altay (gheţari montani), Hingganul Mare, Sikhote Alin, Caucaz, Koriaci, Verkhoyansk, Chersky, Kolyma, Saian, Stanovoi, Hangai.

În Holocen, după topirea celei mai mari părţi din gheţari şi creşterea nivelului Oceanului Planetar se definitivează configuraţia ţărmurilor (formarea arhipelagurilor din estul şi sud-estul Asiei) şi a zonelor bioclimatice.

Caracterele reliefului Relieful este condiţionat de structura geologică şi climă (prin sistemul de modelare) şi

impune, prin altitudine şi orientare, diferenţieri majore în peisajul geografic. Extremele altitudinale ale Asiei (şi ale Terrei în acelaşi timp) sunt Muntele Everest (8848 m)

respectiv Marea Moartă (400 m sub nivelul mării). În acelaşi timp cea mai adâncă depresiune continentală este Lacul Baikal (1165 m sub nivelul mării).

Asia este continentul în care se regăsesc toate formele de relief însă caracteristica principală este dată de marea predominare a munţilor şi platourilor, constituind circa 75% din suprafaţă. Aproximativ 2/3 din uscat are peste 500 m altitudine, iar aproximativ 1/5 (20%) are peste 3000 m altitudine (Caucaz, Pamir, Altai, Himalaya, Karakorum, Tian Shan, Kunlun).

În acest continent se întâlnesc numeroase unităţi muntoase, diferite prin vechime, altitudine, orientare sau caracteristici ale peisajului.

În privinţa structurii geologică şi genezei munţii pot fi situaţi în cadrul platformelor stabile (munţi de tip bloc) sau în zone de orogeneză active. Primii se găsesc pe marginile platformelor şi, în general, sunt caracterizaţi prin vârfuri denudate, versanţi faliaţi şi abrupţi şi altitudini de 2000 -3000 m (Gaţii de Vest şi Est, Hejaz-Yemen, Liban, Antiliban).

Munţii din zonele de orogeneză sunt mult mai înalţi, mai numeroşi şi au o structură mai complicată. În această categorie includem munţii hercinici (Altay, Tian Shan), mezozoici (Verkhoiansk, Chersky) sau alpini (Himalaya, Caucaz, Pamir).

În cadrul sistemului muntos al Asiei se impun două noduri orografice principale. În partea centrală a continentului se găseşte Pamirul (peste 7000 m altitudine), din care lanţuri montane radiază în aproape toate direcţiile: spre sud-vest Munţii Hindukush (6100 m) şi mai departe Munţii Suleiman şi Munţii Kirthar; spre sud-est M. Karakorum, Himalaya şi Trans-Himalaya (sau Nyen-chen Tangla); spre est Munţii Kuen-lun (Kunlun) continuaţi cu Munţii Qinling, iar spre nord Tien Shan (Tianshan). Al doilea mare nod orografic este Podişul Armeniei din care pornesc următoarele lanţuri montane: Munţii Pontici şi Taurus (spre vest), Munţii Caucaz (spre nord), Zagros, continuaţi cu Makran şi Elburs (spre sud-est).

Platourile (podişurile) pot fi de mari dimensiuni (Podişul Central Siberian, Podişul Tibet, Podişul Deccan, Podişul Arabiei), cu altitudini ridicate (Tibet, peste 4000 m), pe structuri geologice variate (Podişul Central Siberian, Podişul Arabiei sau Podişul Deccan sunt pe structuri precambriene în timp ce Podişul Iran, P. Tibet sau P. Anatoliei sunt în regiunea cutărilor alpine), cu relief variat (glaciar-Tibet, deşertic-Gobi, vulcanic-Deccan, carstic-Yunnan, pe loess-Podişul de Loess al Chinei) şi prezintă o mare varietate de peisaje (peisaj de stepă în Podişul Anatoliei, peisaj deşertic în Pod. Arabiei, peisaj de savană în Pod. Khorat, peisaj de taiga în Pod. Central Siberian).

Câmpiile Asiei sunt divers localizate (Campia Siberie de Nord în extremul nordic; Câmpia Coromandel în sud), joase, cu suprafeţe monotone şi văi largi. Unele câmpii sunt foarte întinse (C. Siberie de Vest, C. Turanului, C. Chinei de Nord, C. Mesopotamiei, C. Indo-Gangetică) şi se constituie în mari regiuni agricole şi de concentrare umană (Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Chinei de Nord, Câmpia Manciuriei, Câmpia Malabar). Condiţiile climatice, fertilitatea solurilor sau gradul de umanizate au impus o mare varietate a peisajelor geografice în cadrul câmpiilor: peisaje de tundră (Câmpia Siberiei de Nord sau Nordul Câmpiei Siberiei de Vest), peisaje deşertice în Câmpia Turanului, peisaje tropicale în Câmpia Menamului sau C. Coromandel dar şi peisaje intens umanizate în Câmpia Îndo-Gangetică, Câmpia Chinei de Nord, Câmpia Manciuriei sau câmpiile arhipelagului japonez (C. Kanto).

Relieful Asiei se mai caracterizează şi prin prezenţa a numeroase depresiuni, unele foarte extinse (Tarim, Djungaria, Qaidam, Sîchuan) sau înalte (Tarim, Qaidam). Sunt şi depresiuni foarte joase (Turpan, -154 m, cea mai coborâtă suprafaţă de uscat), deşertice (Tarim, Qaidam) sau intens umanizate (Sîchuan, Fergana).

Tipuri de relief Relieful deşertic. Se caracterizează prin mari contraste între formele de relief cu pante mari

(munţi, inselberguri), unde diferenţierile petrografice şi structurale sunt bine evidenţiate şi formele joase unde câmpiile de eroziune alternează cu cele acumulative. Deşerturile majore ale Asiei sunt: Gobi, Takla Makan, Karakum, Kyzylkum (în zona temperată), Rub-al-Khali, Nefud, Thar, Kevir (în zona subtrapicală şi tropicală).

Relieful carstic. Cele mai însemnate arii carstice sunt acolo unde stratele groase de calcar sunt asociate cu precipitaţiile bogate. Aceste condiţii sunt îndeplinite, în special, în Asia de Est, Sud-Est şi Sud. Prin formele carstice impresionante se impun: sudul Chinei (ex. Podişul Yunnan-Guizhou), nord-estul şi centrul Vietnamului (Ha Long Bay), Thailanda (provinciile Surat Thani, Phang Nga, Krabi şi Trang – se impun insulele carstice cu faleze înalte) sau Malaysia (Parcul Naţional Gunung Mulu din Sarawak

Relieful vulcanic este bine reprezentat în partea estică şi sud-estică a continentului, care se încadrează „Cercului de Foc al Pacificului”. Regiuni vulcanice majore, cu numeroşi vulcani activi, sunt: Indonezia (Semeru), Filipine (Pinatubo), Japonia (Fuji San), Peninsula Kamceatka, Insulele Kurile. Relief vulcanic mai este prezent în Podişul Deccan (trappele bazaltice cretacice), Masivul Putorana (situat în nord-vestul Podişului Central Siberian, cu depozite vulcanice triasice), vestul Peninsulei Arabe, Podişul Anatoliei (vulcanism neozoic), Podişul Iranului (Damavand, Sabalan, Taftan), China de Nord-Est (Changbaishan).

Relieful glaciar acoperă o întinsă suprafaţă în cadrul continentului, fiind reprezentat atât relieful glaciar de acumulare (Asia de Nord - ocoperită în Cuaternar de o mare calotă glaciară, sau morenele din lungul văilor montane) dar şi cel de eroziune. Cele mai însemnate regiuni cu relief glaciar sunt: Munţii Himalaya, M. Karakorum, M. Hindukush, M. Pamir, Tian Shan, M. Kunlun, M. Altay, Podişul Tibet, M. Caucaz, M. Alborz.

Relieful litoral. Ţărmurile Asiei, rezultat al interacţiunii factorilor endogeni şi exogeni, sunt foarte crestate, cu numreoase capuri, insule, peninsule şi variate din punct de vedere genetic. Se înâlnesc ţărmuri cu fiorduri (Insulele Noua Siberie, Novaya Zemlya, Peninsula Taymyr, Peninsula Chukotsk), ţărmuri cu rias (China de Sud, sud-vestul Koreei), ţărmuri vulcanice (Insulele Kurile, Japonia, Indonezia), cu estuare (vărsarea fluviilor Enisei, Ob, Khatanga), cu delte, lagune, cordoane, perisipuri (Câmpiile Coromandel, Malabar, ţărmul nord-estului siberian, Indochina), ţărmuri cu mangrove (Indochina, Indonezia, Filipine, Golful Bengal), ţărmuri coraligene (la Marea Roşie, Golful Persic, Golful Oman, Maldive, Andaman, Nicobar, Indonezia, Filipine).

Cele mai importante peninsule sunt: Pen. Arabă (2,7 mil.km2, cea mai mare din lume), Pen. India (peste 2 mil.km2), Pen. Indochina (1,8 mil.km2), Pen. Asia Mică, Pen. Kamchatka, Pen. Malacca, Pen. Koreea, Pen. Taymyr. Insulele cele mai mari sunt: Borneo (Kalimantan, 737 mii km2), Sumatera (425 mii. km2), Honshu, Sulawesi, Java, Luzon, Mindanao, Sri Lanka, Sahalin, Noua Siberie, etc.

Caracteristici climatice Clima Asiei este determinată de o serie de factori precum: marea întinderea în latitudine, de

la Ecuator până dincolo de Cercul Polar de Nord, ceeea ce impune o zonalitate a climei, dimensiunile continentului, care face ca spre regiunile centrale gradul de continentalism să crească, relieful (prin altitudine şi orientare), distribuţia presiunii atmosferice (care impune circulaţia atmosferei - circulaţia musonică), curenţii oceanici (Kuro Shiwo, Oya Shiwo).

În timpul iernii, răcirea puternică din partea centrală şi nordică a Asiei, duce la formarea anticiclonului siberian (mongolo-siberian) dinspre care aerul rece şi uscat se îndreaptă spre sudul şi estul continentului (musonul de iarnă). În timpul verii, în schimb, continentul se încălzeşte puternic şi dă naştere unei arii de minimă presiune care absoarbe masele de aer umed şi cald din sudul şi estul Asiei (musonul de vară).

Asia este traversat de trei linii matematice importante: Ecuatorul (străbate Indonezia-insulele Sumatera, Borneo, Sulawesi sau Maluku), Tropicul Racului (străbate Peninsula Arabă, India, nordul Peninsulei Indochina, sudul Chinei, Insula Taiwan) şi Cercul Polar de Nord (traverseavă Siberia).

Clima este caracterizată prin temperaturi şi precipitaţii extrem de variabile. În Gobi temperaturile coboară iarna la -400C şi urcă vara la 450C. Temperatura medie a lunii ianuarie este sub -200C în mare parte din Siberia (-50, -700C în regiunea Verkhoyansk-Oymyakon-polul frigului din emisfera nordică) şi peste 250C la sud de tropic. Distribuţia izotermei de 00C a lunii ianuarie arată faptul că 2/3 din continent are temperaturi negative (Siberia, Asia Centrală, vestul şi nordul Chinei, nordul Japoniei). Media termică în luna iulie variază de la 350C în sud-vest la mai puţin de 100C în nord.

Aproximativ 2/5 din continent (Peninsula Arabă, Podişul Iran, Asia Centrală, vestul Chinei, nordul Siberiei) este uscat, primind mai puţin de 250 mm precipitaţii anual, şi circa 1/3 (Coasta Malabar, nord-estul Indiei, Indochina, Indonezia, Filipine, Japonia, sudul Chinei) primeşte precipitaţii suficiente, mai mari de 1000 mm/an. Pantele maritime din sudul şi estul Asiei primesc 2000-3000 mm/an iar nord-estul Indiei este cea mai umedă regiune a globului (12 000 mm/an; Cherrapunji - Mawsynram-polul ploii pe Glob).

Datorită marii deschideri spre nord (lipsei unor bariere muntoase) mare parte din nordul Asiei este expus influenţelor climatice din nord şi vest, ceeea ce duce la ierni lungi şi aspre, veri blânde şi puţine precipitaţii. O parte semnificativă din Asia de Sud-Vest (Pen. Arabă, Podişul Iran) are un climat tropical, arid şi fierbinte iar o fâşie îngustă din lungul ţărmului Turciei şi Levantului prezintă o climă mediteraneană, cu ierni blânde şi umede şi veri calde şi uscate. Partea centrală a Asiei (Turanul, Vestul Chinei sau Pod. Gobi) prezintă un climat temperat continental cu ierni aspre şi vieri fierbinţi şi foarte puţine precipitaţii.

Asia de Sud (subcontinentul indian), Indochina, sudul Chinei sau Japonia prezintă un climat marcat de circulaţia musonică, în care sezonul umed (vara) alternează cu o perioadă uscată (iarna). Indonezia, Filipine, Peninsula Malacca are un climat dominat de influenţe maritime şi ecuatoriale şi este marcat de temperaturi ridicate şi constante şi de precipitaţii bogate. În nordul şi nord-estul Chinei, nordul Pen.Koreea şi nordul Japoniei există un climat temperat caracterizat prin extreme termice şi precipitaţii nu foarte bogate, iar centrul şi sudul Chinei, precum şi sudul Japonia, prin contrast, are un climat subtropical umed, cu precipitaţii ridicate şi temperaturi blânde.

Caracteristici hidrologice Apele Asiei, strâns legate de relief şi climă, prezintă o repartiţie neuniformă, cu regiuni

bogate în ape (Siberia, Asia de Sud, Sud-Est şi Est) şi regiuni aproape lipsite de ape (Asia Centrală şi de Sud-Vest). În acest ultim caz (deşerturile Asiei Centrale, Pen. Arabe, Pod. Iran) se impune caracterul areic (lipsit de scurgere) sau endoreic (cu scurgere spre lacuri interioare: Lacul Aral, Marea Moartă).

În cadrul acestui continent se găsesc unele dintre cele mai lungi râuri ale lumii. Spre Oceanul Arctic se varsă o serie de fluvii mari (Ob, Yenisey, Lena) care au izvoare în regiunea muntoasă din sudul Siberiei, traversează podişurile şi câmpiile siberiene şi se termină prin estuare (Ob, Yenisey) sau delte (Lena). Acestea au un regim pluvio-nival şi glaciar, un regim de scurgere cu ape mari în anotimpul cald (dat de topirea zăpezilor şi gheţurilor), îngheţ în timpul iernii şi inundaţii datorate dezgheţurilor mai timpurii din cursul superior.

Cele mai importante fluvii care se scurg spre Pacific sunt Amur, Huang He, Chang Jiang şi Mekong care prezintă caracteristici diferite impuse de regiunile pe care le străbat. Fluviile Amur şi Huang He străbat regiuni cu o climă rece (temperaturi negative iarna) care dau fenomene de îngheţ şi debite mai mari vara. Huang He se remarcă prin debitul mare de aluviuni (care provin din Podişul de Loess) care au înălţat continuu patul albiei şi au produs numeroase inundaţii. Chang Jiang şi Mekong au izvoare în Tibet şi străbat regiuni cu o climă musonică care impun creşteri semnificative de debit în timpul verii.

Spre Oceanul Indian se orientează Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Brahmaputra, Irrawaddy sau Salween. Tigrul, Eufratul (cu izvoare în Podişul Armeniei) şi Indusul, deşi străbar regiuni uscate, au apă datorită alimentării din zăpezi şi gheţari. Celelalte fluvii (la care se pot adăuga Godavari, Mahanadi sau Krishna, care străbat Podişul Deccan) au un debit bogat vara, datorită ploilor musonice, şi mai redus iarna. Nu trebuie neglijat nici aportul din topirea zăpezilor şi gheţarilor, pentru cele cu izvoare în Tibet şi Himalaya.

Marea Mediterană şi Marea Neagră primesc o serie de râuri care, deşi nu sunt foarte mari, au o mare importanţă pentru regiunile pe care le străbat. Se pot aminti: Orontes, Litani (din Levant), Ceyhan, Sakarya, Kizik Irmak (Turcia), Rioni (Georgia).

Cele mai importante regiuni endoreice sunt: Câmpia Turanului, Bazinul Tarim şi Podişul Iran. Amudarya şi Syrdarya, cele mai cunoscute, au izvoare în Pamir şi Tian Shan, străbat regiuni deşertice şi se varsă în Lacul Aral. Amenajările din lungul acestor râuri, în special pentru irigaţii, au influenţat negativ Lacul Aral (acesta şi-a redus foarte mult suprafaţa). Se mai poate aminti râul Iordan care izvorăşte din Munţii Antiliban, străbate grabenul El Ghor şi se varsă în Marea Moartă.

Lacurile sunt numeroase, inegal distribuite în teritoriu şi cu origini diferite. Printre cele mai mari se numără: Marea Caspică, lacul Aral, Lacul Balkhash, L. Baykal, L.Tuz, L.Van, L.Sevan (Armenia), L. Urmia (Iran) sau L.Khanka (la graniţa dintre Rusia şi China).

Lacurile situate în regiunile aride şi semiaride din partea centrală şi de sud-vest al Asiei sunt, în cea mai mare parte, sărate şi localizate în depresiuni tectonice. Alături de lacuri tectonice (Baykal, Aral, Balkhash, Issyk-Kul, Marea Moartă, Biwa-Japonia) mai întâlnim şi lacuri vulcanice (Toba-Sumatera, Tazawa, Mashu, Toya, Akan-Japonia, Lanao-Mindanao), de baraj natural (Sarez-pe Murgab, M. Pamir), în depresiuni eoliene (Lop Nur-Bazinul Tarim), carstice (în Podişul Anatoliei), lagune (Kara Bogaz), de baraj antropic (Bratsk-pe Angara, Krasnoyarsk-pe Enisei, Trei Defilee). În Siberia, delta Gange-Brahmaputra şi cursul inferior al râului Mekong se întâlnesc numeroase mlaştini.

Chang Jiang (Yangtze) este cel mai lung râu al Asiei (6300 km) şi al treilea din lume, Marea Caspică este cel mai întins lac din lume (386 400 km2, împreună cu Kara Bogaz), Lacul Baykal (1620 m) cel mai adânc, iar Lacul Tuz (329 g/l) şi Marea Moartă (322 g/l) sunt cele mai sărate.

Gheţarii. Gheţarul Fedchenko din Munţii Pamir (Tadjikistan) este cel mai lung gheţar din lume (excepţie regiunile polare), având o lungime de 77 km. Alte regiuni glaciare majore sunt: Munţii Karakorum (Siachen - 70 km, Biafo - 63 km, Baltoro, Batura), M. Himalaya (Rongbuk, Khumbu, Gangotri), Podişul Tibet (circa 47% din suprafaţa gheţarilor din China), M. Altay (Berel, Aktru), Tian Shan (Ingylchek de Sud - 60 km), M. Caucaz, Pen. Kamceatka, Munţii Verkhoiansk sau M. Cerski.

Vegetaţia este influenţată, în special, de climă şi relief şi se caracterizează prin zonalitate şi etajare. Tipurile de vegetaţie variază de la pajiştile de tundră din lungul coastei nordice la pădurile ecuatoriale din sud-est. Între aceste două extreme se extind pădurile de conifere (taigaua), pădurile mixte şi cu frunze căzătoare (est), vastele stepe (în partea centrală) şi vegetaţia xerofitică (sud-vest). În regiunile intens sau timpuriu umanizate (Câmpia Chinei de Nord, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Mesopotamiei) vegetaţia naturală a fost puternic influenţată, fiind înlocuită, în special, de terenuri agricole şi aşezări.

Zona tundrei, neregulată datorită topografiei, ocupă câmpiile joase ale Siberiei pe circa 400-800 km lăţime, între Pen. Yamal şi Chukotsk. Cea mai extinsă pădure neîntreruptă din lume este taigaua siberiană care se întinde pe circa 6400 km (Ural-Okhotsk) lungime şi 1600 km lăţime şi este formată din Pinus sibirica, Pinus primula, Larix sibirica. În Câmpia Siberiei de vest există o îngustă (80-160 km) pădure de amestec cu stejari, arţari, frasini. Păduri de amestec se mai întâlnesc în Peninsula Koreea, nordul insulei Honshu, regiunile deluroase din jurul Marii Câmpii Chineze şi Munţii Qinling, fâşii înguste în Munţii Himalaya, M. Elburz, M. Caucaz şi Munţii Pontici. Pădurile de foioase, specifice climei temperate, se dezvoltă în special în estul Asiei (Câmpia Chinei de Est, Câmpia Manciuriei, cursul inferior al Amurului, Japonia, Koreea).

Stepa se întinde din sudul Câmpiei Siberiei de Vest până la M. Altai-Sayan apoi se continuă la sud-est de Lacul Baikal, din Mongolia până în Podişul Ordos şi se remarcă prin predominanţa speciei Stipa lessingiana.

Pădurile subtropicale (mixte) permanent verzi apar în sudul Chinei şi Japoniei, la sud de Câmpia Kanto, Chang Jiang, până în estul Tibetului şi poalele sudice ale M. Himalaya şi sunt compuse din arbori de camfor, pini, cedri, stejari, bambuşi, magnolii, chiparoşi. Se mai remarcă, chiar dacă pe suprafeţe mai restrînse, vegetaţia mediteraneană (păduri şi tufişuri) în sudul şi vestul Turciei precum şi în Levant (Cedrus libani).

Pădurile tropicale musonice, fără frunze în perioada uscată a anului, apar în sudul şi sud-estul Asiei (Pen. India şi Pen. Indochina), iar pădurile tropicale umede şi ecuatoriale, abundente în specii (palmieri, liane, ficuşi, bambuşi, smochini, orhidee, abanoşi, arbori de camfor, castani, santali, pini), în Indonezia, Filipine, Pen. Malacca, părţi din Pen. Indochina, Coasta Malabar şi nord-vestul Indiei.

Savana, în care se disting speciile de Acacii şi Euphorbiacee, apare în Podişul Deccan, nord-vestul Indiei (Valea Indusului, Peninsula Kathiawar), în Yemen, sud-estul Peninsulei Arabe (Oman-Qatar), Platoul Korat, sudul Cambogiei, iar mici areale în Borneo şi Filipine.

Întinse areale din centrul şi sud-vestul Asiei au o vegetaţie cu caracter deşertic (Haloxylon, Tamarix, Artemisia, Ephedra, Carex), mai diversă în oaze şi în lungul râurilor.

În munţii înalţi (Himalaya, Caucaz, Pamir, Tian Shan, Altay etc.) se dezvoltă o vegetaţie etajată (la înălţimi pajiştile alpine ocupă întinse suprafeţe) iar pe coastele joase şi umede din sudul şi sud-estul Asiei (în special în ariile deltaice-regiunea Sundarbans) apar mangrovele.

Fauna este diversă variind latitudinal şi altitudinal. În zona rece (arctică şi subarctică) se

întâlnesc: reni (Rangifer tarandus), urşi polari (Ursus maritimus), vulpi arctice (Vulpes lagopus), iepuri polari (Lepus timidus), lemingi (Lemmus obensis). Pădurile de conifere siberiene (taigaua) reprezintă habitat pentru: elani (Alces alces), urşi bruni (Ursus arctos), vulpi (Vulpes vulpes), râşi (Lynx lynx), samuri (Martes zibellina), lupi cenuşii (Canis lupus).

În regiunile central asiatice se pot întâlni: gazele mongole (Procapra gutturosa), asini sălbateci (Equus hemionus), gazele tibetane (Procapra picticaudata), cămile bactriene (Camelus bactrianus ferus), oi şi capre sălbatice (argalul – Ovis ammon) sunt caracteristice stepelor şi deşerturilor, leoparzii de zăpadă (Uncia uncia), tigrii siberieni (Pantera tigris altaica), cinteze mongole de deşert (Rhodopechys mongolicus), vulturi negri eurasiatici (Aegypius monachus), berze albe (Ciconia ciconia), vulpi roşii (Vulpes vulpes).

În sudul, sud-estul şi estul continentului se întâlnesc: urşi negri asiatici (Ursus thibetanus), urşi leneşi sau buzaţi (Melursus ursinus), panda giganţi (Ailurpoda melanoleuca - Rezervaţia Wolong), tigri (Panthera tigris altaica), elefanţi asiatici (Elephas maximus), rinoceri indieni (Rhinoceros unicornis), panda roşii (Ailurus), urangutani (Pongo pygmaeus), dragoni de Komodo (Varanus komodoensis).

Solurile pot fi împărţite pe zone bio-climatice. Zona arctică este caracterizată de procese pedogenetice rudimentare, spre sud soluri de tundră şi taiga. Solurile din stepele şi pădurile zonei temperate sunt fertile şi bogate în humus. Solurile brune din zona mediteraneană şi cele galbene şi roşii din regiunile subtropicale musonice sunt bogate în oxizi de fier şi aluminiu. În zona ecuatorială solurile sunt tipic lateritice.

Caraceristicile populaţiei, oraşelor şi economiei

Populaţia Asiei Populaţia continentului este de peste 3 miliarde locuitori (mai mult de jumătate din populaţia

Terrei): China (1,29 md.), India (peste 1,08 md.), Indonezia (238 mil.), Pakistan (peste 159 mil.), Bangladesh (141 mil.), Japonia (127 mil.).

Continentul a fost populat dispre Africa, fiind descoperite fragmente de hominizi în China (Sinanthropus pekinensis), Indonezia (Pitecanthropul javanensis), Caucaz sau Orientul Apropiat.

Aici au apărut cele mai vechi civilizaţii ale omenirii: Mesopotamia (mil. III î.Hr - civilizaţia sumeriană, akadină, asiriană, babiloniană), India (mil. III î.Hr - civilizaţia Indusului), China (mil.II î.Hr. - cursul mijlociu al fluviului Huang).

Populaţia este repartivată inegal pe teritoriul continentului, cele mai mari densităţi de populaţie (chiar peste 500 loc/km2) fiind întâlnite în Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei, estul insului Honshu, Câmpia Indogangetică, Câmpiile Malabar şi Coromandel, Insula Jawa, Insula Luzon, Câmpia Menam. La nivel statal se disting, prin densităţile mari: Singapore (4900 loc/km2), Bangladesh (circa 1000 loc/km2), Japonia (340 loc/km2) şi Coreea de Sud (470 loc/km2).

Regiuni slab umanizate sunt: Siberia (cliam este foarte rece iar solurile îngheţate pe mari suprafeţe), ariile deşertice din partea centrală şi sud-vestică a Asiei (China de Vest, Asia Centrală, Pen. Arabă, părţile interioare ale Iranului).

Dinamica naturală a populaţiei. Natalitatea este foarte ridicată în lumea islamică (Pakistan 36‰, Iran 34‰), în timp ce în China au fost adoptate politici demografice (politica unicului copil). Mortalitate este ridicată în statele sărace: Afganistan (15‰), Laos (13‰), Yemen (11‰), Nepal (11‰), state care se remarcă şi printr-o speranţă de viaţă redusă (sub 60 ani).

Migraţiile sunt interne (de la sat la oraş sau spre regiunile mai dezvoltate economic - China, India, Indonezia), intracontinentale (dinspre statele sărace din Asia de Sus spre Golful Persic) şi intercontinentale (spre Europa, America şi Australia).

Structura populaţiei � Rasială - se întâlnesc toate rasele: albă (statele caucaziene, statele arabe, statele Asiei

Centrale, nordul Indiei, Israel), mongoloidă (China, Mongolia, Siberia, Japonia, Indochina), neagră (populaţii din India şi Filipine), dravidiană (intermediară între albă şi neagră, în sudul Indiei).

� Religioasă - marile religii ale lumii au apărut aici: creştinismul (Filipine, Timorul de Est, Coreea de Sud-catolici, Rusia asiatică, Georgia, Armenia, Syria, Liban), islamismul (statele arabe, statele Asiei Centrale, Pakistanul, Indonezia, Bangladesh, Malaysia, Iran, Azerbaidjan, Afganistan), budismul (Peninsula Indochina, Sri Lanka, Mongolia, Japonia, Koreea de Sud, Bhutan, China), hinduismul (India, Nepal, Sri Lanka, I-la Bali), iudaismul (Israel), confucianismul (China), şintoismul (Japonia), şamanismul (Siberia, Laos, Thailanda, Indonezia, Myanmar), sikhism (India, Malaysia, Hong Kong), zoroastrianism (Iran, India, Pakistan) şi animismul (estul Indiei, Filipine).

� Lingvistică – sunt state omogene din punct de vedere lingvistic (statele arabe, Japonia, Koreea, Mongolia) şi heterogene (India - sunt recunoscute 15 limbi oficiale, Afganistan, Iran, Filipine - peste 100 vorbite, Indonezia - peste 600 limbi).

� Etnică – sunt unele state omogene, cu peste 90% din populaţie aparţinând unei singure etnii (Japonia, Coreea de Nord şi Sud, Mongolia, Yemen, Armenia, China) sau heterogene (India, Afganistan, Pakistan, Kazahstan).

� Structura pe medii: întâlnim un grad ridicat de urbanizare în Singapore (100%), Israel (90%), Japonia (80%), Coreea de Sud (80%), dar şi state unde predomină populaţia rurală: Nepal (12% populaţie urbană), Afganistan (21%), Laos (23%), Tadjikistan (29%), India (30%), China (35%), Indonezia (37%).

Oraşele Asiei Vechimea oraşelor În cadrul continentului asiatic se pot distinge mai multe generaţii de oraşe, după vechime:

oraşele antice (Ur, Uruk, Babilon, Mohenji-Daro, Harappa, Xian, Luoyang, Ierusalim, Damasc, Persepolis), oraşele medievale (Bagdad, Samarkand, Buhara, Agra, Nanjing, Osaka, Kyoto,

Shiraz, Angkor), oraşe cu dezvoltare rapidă în perioada colonială (Calcutta, Bombay, Goa, Madras, Singapore, Malacca, Jakarta, Macao, Shanghai, Colombo, Manila).

Mărimea oraşelor Oraşele Asiei sunt printre cele mai mari din lume, cu perspective de creştere. Printre marile

metropole ale Asiei se disting: Tokyo, Osaka, Yokohama (Japonia) Shanghai, Beijing, Tianjin, Guangzhou, Shenyang, Chongqing (China), Seul (Coreea de Sud), Jakarta (Indonezia), Manila (Filipine), Bangkok (Thailanda), Karachi, Lahore (Pakistan), Bombay, Calcutta, Delhi, Madras (India), Dhaka (Bangladesh), Teheran (Iran), Bagdad (Irak).

Repartiţia şi mărimea principalelor oraşe asiatice

• Asia de Nord: Novosibirsk (1,4 mil.loc), Omsk (peste 1 mil.loc), Ecaterinburg (1,2 mil), Celyabinsk (peste 1 mil), Vladivostok, Karsnoiarsk;

• Asia Centrală: Taşkent (peste 2 mil.loc), Almaty (1,2 mil), Bishkek (600 mii), Aşgabad (550 mii), Duşanbe (580 mii), Karaganda, Samarkand;

• Asia de Sud-Vest: Teheran (6,8 mil; 8 mil agl.urb), Mashhad (1,9 mil), Tabriz (1,2 mil), Bagdad (5 mil.agl.urb), Amman (1 mil), Al-Basrah (1,5 mil), Ar-Riyad (4 miul loc), Jeddah (2 mil loc), Kabul (2 mil.agl.urb), Kandahar, Erevan (1,2 mil), Baku (2,5 mil agl.urb), Tbilisi (1,2 mil), Beirut (1,5 mil), Damasc (1,6 mil), Alep (1,6 mil);

• Asia de Sud: Bombay (10 mil; 12,6 mil. agl.urb.), Calcutta (5mil; 11 mil agl.urb.), Delhi (7,5 mil; 8,5 agl.urb.), Madras (4 mil; 5,5 mil agl.urb.), Bangalore, Dhaka (4 mil; 8 mil.agl.urb), Islamabad (1,5 mil), Karachi (10 mil), Lahore (5 mil);

• Asia de Sud-Est: Jakarta (9,5 mil; 12 mil.agl.urb.), Surabaya (3 mil.), Bandung (2,5 mil), Manila (1,6 mil; 15 mil-aria metropolitană), Quezon City (2 mil), Viangchan (550 mii), Kuala Lumpur (1,2 mil), Yangon (4 mil), Bangkok (5,7 mil; 9 mil.agl.urb), Hanoi (3 mil);

• Asia de Est: Tokyo (8 mil; 12 mil. agl.urb.), Yokohama (4 mil), Osaka (3 mil), Beijing (7 mil; 11,5 agl.urb), Shanghai (8 mil; 14 mil.agl.urb), Tianjin (5 mil; 11 mil. agl.urb), Shenyang (3,7 mil; 7 mil.agl.urb), Seul (10,5 mil; 15 mil.agl.urb), Pusan (4 mil), Pyongyang (1,3 mil).

Unele oraşe apropiate au foarmat mari grupări urbane: megalopolisul japonez (Tokyo -

Nagoya - Osaka - Kytakyushu), gruparea de la vărsarea fluviului Chang Jiang (Shanghai –Nanjing - Hangzhou), axa Gangelui (Delhi – Kanpur – Lucknow – Patna - Calcutta), axa Harbin - Dalien (Harbin – Shenyang – Anshan - Dalian).

Funcţiile oraşelor Oraşele importante au funcţii complexe (capitalele, oraşele mari), iar cele mijlocii şi mici au

funcţii industriale (metalurgică - Norilsk, siderurgică - Anshan, Jamshedpur, de prelucrarea a petrolului - Abadan, Kirkuk, Yumen, Yanbu al Bahr), portuare (Singapore, Tianjin, Cochin, Aden), financiar-bancare (Hong Kong, Singapore), turistice (Agra, Dubai, Nara, Bangkok), semnificaţie religioasă (Mecca, Ierusalim, Benares, Najaf).

Economia Există deosebiri regionale semnificative în dezvoltarea economică a continentului. Unele

state sunt puternic dezvoltate economic (Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Israel, Malaysia, Emiratele Arabe Unite), iar altele foarte slab dezvoltate (Mongolia, Laos, Yemen, Tadjikistan, Timorul de Est, Afganistan). Există şi disparităţi de dezvoltare la nivel statal. Partea estică Chinei este mult mai dezvoltată, comparativ cu cea vestică.

Factori determinanţi în dinamica economică • Resursele - rol important în creşterea economică şi dinamica urbană (ex. statele de la

Golful Persic); resursele de subsol: petrol (Golful Persic - Arabia Saudită, cel mai mare

producător, Asia Centrală, Siberia de Vest, China, India, Indonezia, Malaysia), gaze naturale (Golful Persic, Asia Centrală - Turkmenistan, Siberia de Vest), cărbune (China, India, Siberia, Kazahstan), minereu de fier (China, India), staniu (Thailanda, Malaysia, Indonezia), cupru (Indonezia), zinc (China), aur (China, Indonezia, Uzbekistan), bauxită (China, India), sare (China), fosfaţi naturali (China, Iordania, Israel);

• resursele de suprafaţă: lemn (Siberia, Asia de sud-est), hidroenergie (China-trei defilee), solul fertil;

• resursele umane (capacitate de creaţie, calităţi morale - Japonia, China) - ex. Japonia după 1945; chinezii au contribuit cu multe descoperiri la civilizaţia omenirii;

• factorul istoric - rol marcant în schimbările socio-economice şi culturale (ex. Asia Centrală - ocuparea acestui spaţiu de către Rusia, ce a condus la inventarea statelor, etniilor, limbilor etc.; în Japonia - Restauraţia Meiji);

• factorul politic - marcat de deciziile liderilor politici care au condus unele state: ex. Mao, Deng Xiaoping în China sau şogunul Tokugawa în Japonia;

Industria

• tradiţională: textilă, alimentară (Asia Centrală, unele state arabe, Iran - covoare, carpete); • modernă: siderurgie (Japonia, China - Anshan, Wuhan, Baotou, India), industria staniului

(Thailanda), chimică (Japonia, China, statele de la Golful Persic, India), construcţii de maşini (Japonia - automobile, nave, Coreea de Sud, China, India), electronică şi electrotehnică (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan), robotică (Japonia);

Agricultura În cadrul spaţiului asiatic se întâlnesc mai multe tipuri de agricultură: de subzistenţă (cea

mai răspandită), de piaţă (comercială, pe bază de plantaţii – Malaysia, Indonezia, Filipine), itinerantă (mai stab reprezentată, în unele locuri izolate din Indonezia, Filipine sau Indochina). În regiunile cu climă caldă şi umedă din Asia de Est, Sud-Est şi Sud se practică 2 sau chiar 3 culturi agricole anual.

Agricultură modernă este mecanizată, chimizată, irigată, fiind reprezentativă în Japonia, Israel (sisteme eficiente de irigaţie), Malaysia, Coreea de Sud.

Cultura plantelor reprezintă sectorul reprezentativ în agricultura multor state: cereale (orez -Asia de est, sud-est şi sud, grâu - China, India, porumb - China, mei – India, sorg - India, China), plante tehnice (soia - China de nord-est, bumbac - Marea Câmpie Chineză, Podişul Decan, Pakistan, Uzbekistan, trestie de zahăr - Câmpia Gangelui, sudul Chinei, Indochina, Indonezia, iută, cânepă - Filipine), ceai (India, China), nuci de cocos - Filipine, palmieri de ulei - Malaysia, arbori de cauciuc - Malaysia, cafea (Indonezia, Vietnam, Yemen), fructe (China - lider mondial), sericicultură - China, Japonia, arbore de camfor (Japonia), qat (plantă euforizantă-Yemen), curmale (statele arabe).

Creşterea aimalelor se practică sub forma nomadă, seminomadă (regiunile deşertice, Mongolia), pentru tracţiune (China, India, Indochina) sau în ferme mari (Japonia, Israel). Se cresc ovine (China, India, Iran, Asia Centrală - rasa karakul), caprine (India - cel mai mare crescător), bovine (India, China), porcine (China - lider mondial), bubaline (India, Pakistan, China), cămile (Pakistan, India), cabaline (China), yaci (Tibet, Tadjikistan), reni (Asia de Nord). Pescuitul se practică pe scară largă în Japonia şi China.

Regiunile agricole importante sunt: Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei, China de Sud, Câmpia Indusului, Câmpia Gange-Brahmaputra, Câmpiile Malabar şi Coromandel, Podişul Deccan, Câmpia Mesopotamiei, regiunile de câmpie şi colinare din Indochina, Indonezia şi Filipine.

Transporturile Încă din vechime s-au remarcat o serie de drumuri comerciale: drumul mătăsii (China - Asia

Centrală - Marea Mediterană), drumul tămâiei (sudul Pen. Arabe - Marea Mediterană), drumul

mirodeniilor (India – Mesopotamia - Marea Mediterană, sau pe mare dinspre Indonezia spre Europa).

Transporturile rutiere sunt cele mai dezvoltate, ajungând în zonele cele mai dificile (Tibet, Siberia, regiunile montane). Căile ferate cele mai faimoase sunt: Transsiberianul (traversează Siberia de la vest la est, Moscova - Vladivostok), cu derivaţii spre China şi Mongolia, Magistrala Baikal-Amur, Turksibul (de la Marea Caspică – Uzbekistan – Kazahstan - Novosibirsk) sau Transtibetanul (calea ferată care ajunge la cea mai mare altitudine). În Japonia, unde reţeaua feroviară este cea mai modernă, se remarcă trenurile de mare viteză (shinkansen), iar în China trenurile maglev (pe levitaţie magnetică), în regiunea Shanghai. Cea mai densă reţea de căi ferate se găseşte în Japonia, China de Est şi India.

Larga deschidere spre ocean a favorizat dezvoltarea transporturilor navale şi apariţia a numeroase porturi: Singapore, Shanghai, Hong Kong, Chiba, Nagoya, Ulsan, Kwangyang (Corea de Sud), Bombay, Calcutta, Tianjin, Kobe, Yokohama, Bangkok. Transporturi fluviale sunt şi ele însemnate în unele regiuni, mai ales acolo unde cele rutiere sunt inexistente (ex. Siberia de Nord) sau slab dezvoltate. Cele mai circulate sunt: Chang Jiang, Gange, Mekong, Indus, Menam, Amur.

Comerţul

Distribuţia spaţială inegală a resurselor naturale şi a diverselor produse industriale şi servicii a condus la dezvoltarea comerţului, care se practică aici din cele mai vechi timpuri. Mărfurile asiatice, precum mătasea, mirodeniile, tămâia, extrem de preţuite în Europa încă din vechime, au favorizat deschiderea unor drumuri comerciale (Drumul Mătăsii, Drumul Mirodeniilor, Drumul Tâmâiei) între centrele de producţie şi consumatori. În prezent, unele state asiatice sunt dependente de comerţ. Japonia, una dintre cele mai sărace în resurse ţări ale lumii, este un astfel de exemplu. Ea depinde foarte mult de materiile prime importate, dar şi de posibilitatea de a vinde produsele finite, care au o mare valoare adăugată (produse electrotehnice, autovehicule, maşini şi utilaje industriale etc.). Pe de altă parte, în unele state precum Arabia Saudită sau Iran, foarte bogate în hidrocarburi, exporturile sunt dominate net de petrol.

Un comerţ foarte activ practică China, cu creşteri majore în ultimii ani, Coreea de Sud sau Singapore.

Turismul Potenţialul turistic este foarte bogat şi variat. obiective naturale: peisajele montane, cu bogat

relief glaciar, lacuri şi păduri (Himalaya, Caucazul), carstul din sudul Chinei, Tibetul, rezervaţiile naturale din India, China, Indonezia, insulele tropicale din Thailanda, Indonezia, Maldive, cu plaje întinse şi recifi coraligeni, vulcanul Fuji.

Potenţialul uman este reprezentat de numeroasele obiective religioase (biserici, temple, moschei, statui, locuri de pelerinaj - Ierusalim, Mecca, Medina, Benares, Najaf, templul budist Borobudur, Nara, Lhasa, Angkor, Agra - Taj Mahal), cultural-istorice (antice – Luoyang, Xian, Marele Zid, din China, din Mesopotamia, Persia, sau Turcia, medievale – în oraşele Buhara, Samarkand, din Uzbekistan, Ayutthaya şi Sukhothai din Thailanda, Insula Bali), staţiunile litorale şi balneare (Japonia, Thailanda, Maldive, Dubai, Thailanda, la Marea Moartă).

JAPONIA

Caracteristici fizico geografice

Japonia este localizată între Marea Japoniei şi Oceanul Pacific (între 22-460 latitudine nordică), în partea de est a Asiei şi ocupă o suprafaţă de circa 377 mii km2. Este alcătuită din patru insule mari (Hokkaido sau Yezo, Honshu sau Hondo , Shikoku şi Kyushu) şi numeroase insule mici, dispune pe direcţia nord-est - sud-vest, pe circa 3500 km.

Aceste insule au ţărmuri foarte sinuoase, cu numeroase golfuri şi peninsule, lungimea totală a ţărmului depăşind 30 mii km. Un caracter particular îl prezintă construcţiile coraligene care însoţesc ţărmul multor insule din arhipelagul Ryukyu.

Dispunerea arhipelagului pe circa 200 latitudine (între 250 şi 450 latitudine nordică) determină mutaţii semnificative în peisajul geografic. Formarea arhipelagului este legată de mişcările tectonice pacifice (terţiare) şi de poziţia la contactul a 4 plăci tectonice (Euro-asiatică, Pacifică, Filipineză şi Americană). Activitatea tectonică Terţiară a creat, printre altele, Marea Japoniei, fapt ce a dus la detaşarea Japoniei de masa continentală asiatică.

Astfel, relieful este predominat muntos şi colinar (85% din total, din care 74% reprezintă munţii), evidenţiindu-se munţii şi podişurile vulcanice (peste 150 vulcani), cel mai faimos fiind Fuji-San (3776 m). Vulcanul Fuji-San are o formă perfect conică, fiind format dintr-un con central înconjurat de numeroase conuri mai mici, situate la o altitudine de 1500-1900 m.

Intensa activitate tectonică a dus la apariţia a numeroase falii, longitudinale şi transversale care au fragmentat ansamblul montan în mai multe compartimente (numeroase horsturi şi grabene). Astfel au fost puse în evidenţă insulele mari, câmpiile şi depresiunile, unele acoperite de apă (Mediterana Japoneză, Depresiunea lacului Biwa, Marele graben japonez, numit şi Fossa Magna-situat între Golfurile Suruga şi Toyama). În mod similar s-a format şi Marea Japoniei, acum circa 15 milioane de ani, fapt ce a dus la separarea Japoniei de uscatul asiatic.

Poziţia la contactul celor 4 plăci tectonice a determinat, pe lângă o intensă activitate vulcanică, o seismicitate foarte activă. Aici se întâlnesc circa 200 vulcani, din care 50 activi şi au loc peste 1500 cutremure/an (cel mai distructiv a fost cutremurul din 1923, când s-au înregistrat circa 130 mii morţi). Periculoase sunt şi cutremurele submarine deoarece pot produce valuri tsunami.

Relieful este predominant muntos (circa 73%), cu pante abrupte şi intens fragmentate de râuri. Culmile sunt dispuse, predominant, de la nord la sud, din care se desprind lateral culmi mai scurte, care coboară spre coastă. Altitudinea variază între – 4 m (Hachiro-gata sau Lacul Hachiro, prefectura Akita, nordul Japoniei) şi 3776 m (Fujiyama sau Fuji-san). În relief se impune Masivul Central Japonez, care ocupă partea mijlocie a insulei Honshu. Această regiune de impune şi printr-un variat relief glaciar şi periglaciar.

În nord-estul Insulei Honshu relieful se prezintă sub forma a trei şiruri muntoase paralele: Kitakami-Abukuma-Yamiza spre est, Ou-Joetsu în mijloc şi Dewa-Echigo spre vest, cu altitudini ce depăşesc rereori 2000 m. Munţii Ou cuprind una din ariile vulcanice reprezentative ale Japoniei (Iwate, Azuma), cu numeroase izvoare fierbinţi şi lacuri vulcanice (Onawashiro).

În partea sud-vestică a Insulei Honshu se remarcă Munţii Chugoku iar în Peninsula Kii sunt Munţii Kii . Relief muntos prezintă şi insulele Kyushu şi Shikoku (Munţii Kyushu şi Munţii Shikoku) cu altitudini care nu depăşesc 2000 m.

În Insula Hokkaido se impune un lanţ muntos central (Kitami-Hidaka), cu dispunere aproximativă nord-sud şi cu altitudini care depăşesc 2000 m (vulcanul Tokachi, 2077 m), precum şi alte culmi (Meakan), mai scunde, care fac legătura cu Insulele Kurile şi Honshu. În Shikoku relieful este predominant muntos, însă altitudinile nu depăşesc 2000 m, altitudinea maximă fiind atinsă în Muntele Ishizuchi (1981 m).

Câmpiile, care ocupă circa 15% din suprafaţa Japoniei, sunt extinse, în special, în lungul cursurilor inferioare ale principalelor râuri şi în zonele litorale. Sunt reduse ca suprafaţă, dar bine umanizate: Kanto, Osaka, Sendai, Ishikari. Pe coasta vestică se remarcă câmpile Ishikari (cea mai

mare din insula Hokkaido), Akita şi Niigata (în Honshu) iar pe cea estică Kushiro (în Hokkaido), Tokachi (în sud-estul insulei Hokkaido), Sendai, Kanto (cea mai mare - circa 13 000 km2, dezvoltată în lungul râului Tone), Nobi (în aria oraşului Nagoya), Osaka (în Honshu). În insula Kyushu se distinge câmpia Tsukushi. Depresiunile sunt, majoritatea, de natură tectonică, cele mai numeroase fiind în Insula Honshu (Nara, Matsumoto, Maebashi).

Unităţile deluroase, dezvoltate predominant pe formaţiuni sedimentare terţiare (gresii) ocupă suprafeţe mai mari în I. Kyushu şi nordul insulelor Honshu şi Hokkaido.

Clima arhipelagului variază semnificativ de la nord la sud, dar şi de la vest la est, fiind

influenţată de dispunerea în latitudine, altitudinea ridicată, orientarea reliefului, suprafeţele acvatice înconjurătoare, curenţii oceanici Kuroshio (cald) şi Oyashio (rece) precum şi de circulaţia maselor de aer (musonul sud-est asiatic aduce multă umiditate vara).

Japonia are, în marea sa parte, un climat temperat, cu patru anotimpuri, mai rece în partea nordică (50C media termică anuală la Nemuro, în Hokkaido), unde temperaturile medii ale iernii sunt negative. Insula Hokkaido are clima cea mai rece, cu temperaturi care coboră în ianuarie la -150C pe coasta nord-vestică (aici iernile sunt mai lungi, cu ninsori abundente şi vânturi reci siberiene). La Sapporo temperaturile sunt cuprinse între -50C (în ianuarie) şi 200C (în iulie) iar precipitaţiile medii sunt de circa 1100 mm/an (cele mai multe în septembrie). Insula Hokkaido şi nord-vestul Insulei Honshu au veri mai scurte şi ierni lungi şi severe, din cauza vânturilor siberine (nord-vestice) şi curentului rece Oyashio.

În sudul Insulei Honshu, în Shikoku şi Kyushu verile sunt calde şi umede iar iernile blânde, cu puţină zăpadă. La Tokyo, temperaturile medii variază între 50C, în luna ianuarie, şi 250C, în iulie, iar media anuală de precipitaţii este de circa 1500 mm, cele mai numeroase în timpul verii (160 mm în luna iulie) dar şi în septembrie (210 mm), în timpul taifunurilor (cicloni tropicali).

Partea sudică (Insulele Nansei şi Ogasawara) prezintă un climat subtropical cu temperaturi medii pozitive tot timpul anului (circa 220C în luna ianuarie şi 280C în iulie la Okinawa, media anuală fiind de 160C). Precipitaţiile sunt bogate, cu valori care depăşesc 2000 mm/an, mai mari vara. Insula Yaku (Yaku-shima), situată la sud de Kyushu, este unul dintre cele mai umede locuri de pe Terra, cu valori ale precipitaţiilor care depăşesc 5000 mm/an.

Sezonul umed în Japonia, numit tsuyu, începe, în mare parte a Japoniei, la începutul lunii iunie şi ţine până în a doua jumătatea a lunii iulie (în Okinawa se sfârşeşte în a doua parte a lunii iunie). Aceste precipitaţii (frontale) se formează la contactul maselor de aer umede şi calde pacifice, care vin din sud, cu cele continentale reci, care vin din nord. Sezonul ploios începe în sudul Japoniei (Insula Okinawa) o lună mai devreme (începutul lunii mai) şi este aproape insesizabil în nord (Hokkaido), unde aduce puţine precipitaţii. În timpul sezonului umed nu plouă în fiecare zi, la Tokyo înregistrându-se o medie de 12 zile ploioase în luna iunie (conform Japan Meteorological Agency).

Perioada august-octombrie este sezonul taifunurilor, cele mai numeroase înregistrându-se în septembrie, care aduc multe precipitaţii (în multe locuri ale Japoniei fiind luna cu cele mai multe precipitaţii).

În timpul iernii masele de aer continental din aria de presiune ridicată care se formează peste Siberia sunt direcţionate spre centrul de presiune coborâtă de deasupra nordului Oceanului Pacific. Aceste mase de aer absorb mari cantităţi de umiditate în timp de traversază Marea Japoniei, care sunt transformate în precipitaţii solide (zăpadă) în timp ce traversează munţii din partea centrală a ţării. Partea centrală înaltă a Insulei Honshu este una dintre cele mai bogate în zăpadă din lume, stratul de zăpadă putând atinge 10 m grosime. În acelaşi timp, partea dinspre Oceanul Pacific este săracă în precipitaţii. Astfel, dacă la Kanazawa, pe coasta Mării Japoniei, cad circa 270 mm în luna iunie, la Tokyo se înregistreauă doar 50 mm. Situaţia este similară şi în cazul precipitaţiilor medii anuale, cu circa 1000 mm mai multe în vest (circa 2470 mm la Kanazawa şi 1470 mm la Tokyo).

În munţii înalţi clima este etajată, temperaturiile fiind mai reduse pe înălţimi iar precipitaţiile putând depăşi 3000 mm/an.

Instabilitatea climatică este specifică anotimpurilor de tranziţie (în special august-septembrie) când sunt frecvente taifunurile (4-5/an) în partea sudică a ţării.

Reţeaua hidrografică este reprezentată de râuri scurte şi repezi, lacuri cu suprafeţe reduse

şi bogate ape subterane (remarcabile sunt cele termale). Râurile, în strânsă legătură cu topografia şi clima, au rupturi de pantă, cascade şi un bogat

potenţial hidroenergetic, cele mai importante fiind: Shinano (367 km, cel mai lung din Japonia), Tone (322 km, al doilea ca lungime dar primul ca suprafaţă bazinală – 16840 km2; cursul său inferior a fost deviat, iniţial se îndrepta spre Golful Tokyo, prin actualele râuri Ara şi Edo), Abukuma (239 km), Kitakami (249 km), Kiso (277 km), Mogami (229 km lungime – unul dintre cele mai repezi din ţară, situat în nord-vestul Insulei Honshu), Ishikari (268 km, al treilea ca lungime şi al doilea ca bazin; izvorăşte din M. Ishikari şi se varsă în Marea Japoniei, în aria oraşului Sapporo), Tokachi (156 km), Teshio (156 km; în Hokkaido), Shimanto (cel mai mare din insula Shikoku; nu este influenţat antropic, fiind considerat „ultimul râu curat” din Japonia). Râul Shinano are un bazin hidrografic de 11900 km2, izvorăşte din Muntele Kobushi şi curge spre nord-vest, spre Marea Japoniei, unde se varsă în zona oraşului Niigata. În anul 1922 a fost construit canalul Ozoku, pentru apărarea oraşului Niigata de inundaţii. Apele râului sunt folosite şi pentru întinsele câmpuri de orez din Câmpia Niigata.

Formează conuri aluviale la poalele munţilor şi delte la vărsare. Alimentarea este pluvio-nivală iar cele mai mari debite sunt în timpul verii, când sunt condiţii de producere a inundaţiilor (nivelurile râurilor cresc rapid). Marile inundaţii din trecut au impus lucrări de amenajare: amenajarea canalului de scurgere, canale pentru preluarea surplusului de apă, rezervoare, baraje, îndiguiri şi îndreptări de cursuri. Râurile nu sunt navigabile decât pe mici sectoare în cursul inferior, însă sunt folosite în irigaţii.

Lacurile sunt numeroase, aproape 500 de lacuri mai mari de un hectar, majoritatea în partea

de nord a ţării. Din punct de vedere genetic lacurile sunt de diverse tipuri: tectonice, litorale, de crater, de baraj vulcanic, antropice.

Lacuri tectonice: Lacul Biwa (este situat în partea centrală a Insulei Honshu, prefectura Shinga, are o suprafaţă de circa 674 km2 - cel mai mare lac al Japoniei şi o adâncime maximă de 104 m), Kizaki, Aoki şi Nakatsuna (reprezintă un şir de lacuri tectonice situate în lungul Fossei Magna, mare graben care străbate insula Honshu), Suwa (partea centrală a insulei Honshu).

Lacuri de baraj antropic: Nagase (localizat în Insula Shikoku, pe râul Monobe; utilizare energetică şi pentru irigaţii), Sagami (localizat în Insula Honshu, pe râul Sagami; alimentrază cu apă oraşele Yokohama şi Kawasaki, irigaţii şi hidroenergie), Ogachi (situat pe râul Tama din partea centrală a Insulei Honshu; rol de aprovizionare cu apă a metropolei Tokyo).

Lacuri de crater şi calderă: Ikeda (lac de calderă situat la 40 km sud de oraşul Kagoshima, sudul Insulei Kyushu; este utilizat pentru irigaţii, piscicultură şi turism), Toya (lac de calderă din sudul Insulei Hokkaido), Towada (situat în nordul insulei Honshu, în Parcul Naţional Towada-Hachimantai, într-o calderă dublă), Shikotsu (lac tipic de crater în vestul insulei Hokkaido), Mashu (lac de crater localizat în Insula Hokkaido; are o suprafaţă de 19 km2 şi o mică insulă în partea centrală), Onami (lac de crater în Insula Kyushu).

Lacuri de baraj vulcanic: Akan (situat în partea estică a Insulei Hokkaido; este faimos pentru alga, de formă sferică, Aegagropila sauteri; importanţă piscicolă şi turistică), Kawaguchi (este unul din cele 5 lacuri din jurul vulcanului Fuji; importanţă turistică), Nojiri (localizat în partea centrală a insulei Honshu).

Lacuri litorale (lagune, limanuri): Saroma (situat pe ţărmul nord-estic al Insulei Hokkaido, separat de Marea Okhotsk printr-un cordon de nisip de 20 km lungime; are o suprafaţă de 150 km2, o adâncime maximă de 19,5 m şi îngheaţă în timpul iernii; este utilizat în piscicultură, acvacultură şi turism), Abashiri (situat pe ţărmul Mării Okhotsk, din nordul insulei Hokkaido), Ogawara (se află în prefectura Aomori şi are 62 km2), Hamana (în prefectura Shizuoka).

Lacurile Urabandai (partea centrală a Insulei Honshu) reprezintă un grup de circa 80 de mici lacuri şi bălţi formate în urma unor alunecări de teren pe pantele vulcanului Bandai. Alunecările au apărut ca rezultat al erupţiei vulcanului în 1888, cele mai mari lacuri fiind Hibara şi Akimoto. Similar au luat naştere lacurile Oku-Nikko (10 mici lacuri) de pe pantele vulcanului Shirane (2573 m). Cel mai mare lac este Chuzenji (1163 ha).

Apele geotermale şi minerale sunt abundente, valorificate economic sau balnear. Izvoarele fierbinţi Kusatsu (37 mii litri/minut) sunt valorificat balnear din secolul al XIII-lea.

Kuroshio (Kuro Shiwo) este un curent cald (circa 240 C temperatura la suprafaţa apei) ce se extinde din Filipine până în largul coastei estice a Japoniei şi are o lăţime de circa 100 km. Curentul Tsushima este o ramură a curentului cald Kuroshio care pătrunde în Marea Japoniei prin strâmtoarea Tsushima, dintre Insula Kyushu şi Peninsula Coreea.

Oyashio (Oya Shiwo, numit şi Curentul Kurile) este un curent rece cu originea în Marea Okhotsk şi bogat în plancton, răceşte zonele de coastă din partea nordică. Uneori aduce ceţuri puternice pe coasta estică a Insulei Hokkaido şi nordul Insulei Honshu.

Cei doi curenţi (Kuro Shiwo şi Oya Shiwo) se întâlnesc în largul coastelor insulei Honshu, acest spaţiu marin fiind una dintre cele mai însemnate zone piscicole ale lumii: sardina japoneză, tonul, codul de Pacific, somonul, scrumbia de Pacific, anşoa, macrouul, heringul, calmarul, crevetele.

Vegetaţia variză foarte mult, în strânsă legătură cu clima şi altitudinea, de la păduri boreale,

în Hokkaido şi părţile înalte ale insulelor Honshu şi Shikoku, la păduri subtropicale permanent verzi şi mangrove în partea sudică (aici numeroase sunt speciile indo-malaysiene). La altitudini mari apare vegetaţia subalpină şi alpină. Chiar dacă Japonia are o mare suprafaţă împădurită (67% - 25 milioane de hectare), doar o parte mai păstrează vegetaţia primară (18%). Suprafeţe însemnate de pădure, în special de conifere, au fost defrişate şi înlocuite cu alte specii (plantaţii – 25%), precum cedrul japonez (sugi în japoneză - Cryptomeria japonica), laricele japonez (karamatsu – Larix kaempferi) sau pinul roşu japonez (akamatsu – Pinus densiflora, rol important în grădinile clasice japoneze), printre cele mai comune specii de arbori din Japonia.

Este formată dintr-o largă varietate de specii - circa 5600 specii native de plante vasculare (circa 35% endemice). Conform Japan FAO Association (1997), tipurile de pădure şi compoziţia floristică diferă de la nord la sud şi cu altitudinea, în funcţie de climă şi relief, astfel:

Pădurile de conifere (subalpine) sunt întâlnite în munţii din Insula Hokkaido (partea centrală şi nord-estică), Insula Honshu (partea centrală montană înaltă, între 1600-2500 m; diversitatea speciilor de conifere este mai mare decât în Hokkaido: Tsuga diversifolia, Abies veitchii, Abies mariesii, Picea koyamai, Picea maximowiczii) şi Shikoku (în munţii înalţi), fiind compuse din: bradul de Sahalin (Abies sachalinensis), molidul Yezo (Picea jezoensis), molidul de Sachalin (Picea glehnii), pinul de piatră japonez (Pinus pumila), bradul argintiu Veitch (Abies veitchii – în Honshu), bradul Nikko (Abies homolepis – în Honshu şi Shikoku), pinul alb japonez (Pinus parviflora) dar şi mesteacănul (Betula ermani) sau frasinul de munte (Sorbus sambucifolia). La sud de Sapporo, în Peninsula Oshima, apare fagul japonez (Fagus crenata), marcând limita dintre zonele temperat boreală (rece) şi cea moderat rece.

În Insula Honshu există diferenţe clare în vegetaţie între laturile estică şi vestică datorită diferenţelor de umiditate, versanţii vestici, spre Marea Japoniei, primesc precipitaţii abundente sub formă de zăpadă, în timpul iernii, fapt care determină anumite adaptări ale plantelor. În Honshu sunt şi câteva păduri de conifere primare, păstrate datorită faptului că au aparţinut unor temple sau clanuri: pădurea de Thujopsis dolabrata (în nordul prefecturii Aomori), pădurea de cedru japonez (Cryptomeria japonica, în prefectura Akita), cea de chiparos japonez (Chamaecyparis obtusa, în sud-vestul prefecturii Nagano) şi pădurea de pin umbrelă (Sciadopitys verticillata, în prefectura Wakayama).

Pădurile temperate cu frunze căzătoare, apar sub pădurile de conifere, în cadrul unui climat temperat moderat şi sunt dominate de fagul japonez (Fagus crenata), care apare la peste 1000 m în Insula Kyushu, 600 m în regiunea Kanto şi aproape de nivelul mării în nordul insulei Honshu şi

vestul insulei Hokkaido. Alături de fag, aceste păduri mai cuprind: teiul japonez (Tilia japonica), castanul sălbatic (Aesculus turbinata), arborele katsura (Cercidiphyllum japonicum), nucul japonez (Juglans ailanthifolia), frasinul manciurian (Fraxinus manchurica), stejarul (Quercus mongolica).

Pădurile temperate sempervirescente, specifice unui climat temperat mai cald, din centrul şi sudul Insulei Honshu şi insulele Shikoku şi Kyushu (în partea nordică a arealului aceste păduri apar doar în arealele costale), sunt compuse din laur (Manchilus thunbergii), Quercus phylliracoides, arborele de camfor (Cinnamomum camphora), stejarul permanent verde japonez (Quercus acuta), stejarul albastru japonez (Quercus glauca), camelia (Camellia japonica), magnolia stea (Magnolia stellata), stejarul de piatră japonez (Lithocarpus edulis), cleyera sau sakaki (Cleyera japonica - plantă sacră pentru credincioşii shintoişti), Machilus thunbergii (familia Lauraceae), tsuga (Tsuga sieboldii), Castanopsis cuspidata.

Păduri subtropicale permanent verzi se dezvoltă în partea sudică a Japoniei (arhipelagurile Nansei şi Ogasawara): Ardisia sieboldi, Elaeocarpus photiniaefolius, Pisonia umbellifera, Pouteria obovata, Rhaphiolepis integerrima, Livistona chinensis, Pandanus boninensis.

Zona alpină, întâlnită în regiunile înalte ale munţilor din insulele Honshu şi Hokkaido, cuprinde specii de plante alpine, între care se remarcă Dicentra peregrina.

În insulele Nansei (Ryukyu), în cadrul unor estuare, se găseşte o vegetaţie de mangrove, constituind limita nordică a acestui tip de vegetaţie, iar în regiunile costale sărăturoase (ex. regiunea lacului Saroma) specii halofite (Salicornia europaea).

Fauna este şi ea bine reprezentată, circa 370 specii de păsări, 90 specii de mamifere, 65

specii de reptile, 50 specii de amfibieni, 215 specii de peşti, numeroase specii de nevertebrate, multe dintre acestea fiind specii endemice.

Dintre elementele faunistice reprezentative amintim: macacul (Macaca fuscata, răspândit în arealele montane din centrul şi sudul ţării), ursul negru (Ursus thibetanus), ursul brun Yezo (Ursus arctos yesoensis – apare doar în Hokkaido), cocorul japonez (Grus japonensis), vulturul auriu japonez (Aquila chrysaetos japonica), zibelina (Martes zibellina brachyura – în Hokkaido), salamandra uriaşă japoneză (Andrias japonicus – este a doua ca mărime din lume, 1,5 m lungime), pisica sălbatică iriomote (Prionailurus iriomotensis – pisică sălbatică ameninţată cu dispariţia, sudul arhipelagului Ryukyu), broasca ţestoasă (Geoemyda japonica).

Arii protejate . Sistemul japonez de arii protejate a fost iniţiat în anul 1934, când se înfiinţează şi primul parc naţional. Printre ariile protejate se disting: Shirakami Sanki (Patrimoniu Mondial UNESCO; cuprinde o arie montană din nordul Insulei Honshu), Yakushima (Patrimoniu Mondial UNESCO; se află în nordul arhipelagului Ryukuy), P.N. Hakone-Izu (beneficiază de peisaje naturale superbe, cu munţi împăduriţi, lacuri, râuri repezi sau izvoare fierbinţi).

Caractere ale populaţiei, oraşelor şi economiei Originea japonezilor. Nu există o explicaţie ştiinţifică clară asupra originii japonezilor.

Lângă Kobe a fost descoperit un schelet de om din paleolitic-Omul de Akashi (Nipponantropus akashiensis). Majoritatea oamenilor de ştiinţă afirmă că omul care a trăit în paleolitic pe aceste insule a fost exterminat de cataclismele naturale.

Cea mai răspândită teorie despre originea japonezilor este cea a unei culturi duble: curentul nordic (Siberia, Mongolia, Manciuria, Coreea) şi curentul sudic (insulele indoneziene, Taiwan, Filipine, sudul Chinei). Populaţiile curentului nordic s-au stabilit în secolul al IV-lea Insula Honshu şi au format statul Yamato (regiunea Kinki).

Populaţia AINU - a venit din Europa, prin Siberia-Sahalin în Hokkaido şi nordul insulei Honshu.

Numele nippon (nihon) - ţara soarelui răsare, apare pentru prima dată într-o scrisoare din anul 607 adresată de prinţul Shotoku împăratului Chinei.

În prezent Japonia are o populaţie de circa 127,6 mil.loc., cu o densitate de 341 loc/km2. Cele mai mari densităţi de populaţie se înregistrează în megalipolisul japonez (Tokyo-Nagoya-Osaka-Kitakyushu) cu valori care depăşesc 1000 loc/km2 (chiar 4000 loc/km2). Valori mai mici se înregistrează în nordul insulei Honshu, Insula Shikoku şi Insula Hokkaido (cuprinde doar 5% din populaţia ţării).

Natalitatea este de 9,5 ‰, mortalitatea de 8,7 ‰, speranţa de viaţă la naştere de peste 76 ani (77 ani masculin şi 84 ani feminin; circa 1,02 milioane japonezi au peste 90 ani) şi o popuaţie urbană de 78 %. Populaţia este foarte omogenă, fiind formată, în proporţie de 99%, din japonezi. În Japonia mai trăiesc circa 500 mii coreeni, 250 mii chinezi, 180 mii brazilieni şi 90 mii filipinezi. În insula Hokkaido există circa 20 000 ainu. Şintoismul (51%-străveche religie animistă a Japoniei) şi budismul (38%) sunt religiile cele mai răspândite.

În condiţiile tendinţelor actuale populaţia Japoniei este în declin demografic şi îmbătrânire. Se consideră că în 2050 Japonia va avea 100 milioane locuitori din care 35,7 % va avea peste 65 ani.

Oraşele Japoniei Oraşele din Japonia sunt, în general, de vârstă recetă. Exceptând vechile capitale Nara,

Kyoto şi Kamakura, oraşele apar după după secolul XVI. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea în jurul templelor influente şi a castelelor seniorilor feudali încep să apară oraşe. Majoritatea oraşelor importante se dezvoltă în jurul castelelor, multe localizate în lungul princialelor căi de comunicaţie (Tokyo, Osaka, Nagoya, Himeji). Unele oraşe se dezvoltă în jurul centrelor portuare (Kobe, Sakai).

Dezvoltarea centrelor urbane are loc de la sfârşitul secolului al XIX-lea (după restauraţia Meiji), când prosperă centrele portuare (Kobe, Yokohama, Niigata, Hakodate, Nagasaki) şi apar centrele industriale (Kawasaki, Amagasaki, Yawata). Multe oraşe-castel, în special cele din est, sunt prinse în procesul industrializării. În Hokkaido şi sudul insulei Kyushu resursele minerale au favorizat dezvoltarea industrială şi urbană (Muroran, Minamata).

Oraşele principale sunt: Tokyo (8,1 mil), Yokohama (3,4 mil), Osaka (2,6 mil), Nagoya (2,1 mil), Sapporo (1,8 mil), Kyoto (1,46 mil), Kobe (1,5 mil), Fukuoka (1,3 mil), Kawasaki (1,25 mil), Hiroshima (1,1 mil), Kitakyushu (1 mil), Sendai (1 mil).

Oraşul Tokyo este localizat în estul insulei Honshu, la Golful Tokyo. Originile oraşului datează de la începutul secolului al XVII-lea, când şogunul Jeyasu Tokugawa construieşte, pe locul unui sat pescăresc, un castel numit Edo, care să reprezinte reşedinţa sa (reşedinţa împăratului se afla la Kyoto). În 1869, după abolirea şogunatului, capitala Japoniei moderne se stabileşte la Edo, numit de acum Tokyo - capitala de răsărit. Oraşul are mult de suferit de pe urma cutremurelor (în special cel din 1923) şi a bombardamentelor celui de-al doilea război mondial. Reprezintă unul dintre cele mai importante centre urbane şi industriale ale lumii fiind şi primul centru comercial, financiar şi de transport al ţării (nod de comunicaţii rutiere şi feroviare, port şi 2 aeroporturi internaţionale la Narita şi Haneda).

În 1980 42,4 % din totalul populaţiei Japoniei era concentrată în 3 arii metropolitane (aria metropolitană – s-a considerat teritoriul întins pe 50 km distanţă de centru) - Tokyo, Osaka şi Nagoya. În anul 2000 procentul s-a ridicat la 44,2 % din total, adică 56,14 mil.loc. (pe o suprafaţă de 5,9 % din total). Densitatea populaţiei în aceste arii metropolitane este foarte mare: 4028 loc/km2 în aria Tokyo, 2209 loc/km2 în aria Osaka şi 1206 loc/km2 în aria Nagoya.

Caracteristici economice Japonia este a doua putere economică a lumii, cu un PNB care depăşeşte 5200 md. dolari

(73,3 % din servicii, 25,4% industrie, 1,3% agricultură), capabilă să influenţeze mersul economiei mondiale.

„Miracolul economic japonez” rezidă din faptul că această ţară, relativ mică ca suprafaţă (circa 378 mii km2), muntoasă în cea mai mare parte, situată într-o zonă seismică şi vulcanică foarte activă dar şi cu multe taifunuri, lipsită de resurse naturale, grav afectată de bombardamentele celui de-al doilea război mondial (inclusiv bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, 6-8 august 1945) a devenit în epoca postbelică o mare putere economică, cu realizări remarcabile din punct de vedere tehnologic. Explicaţia este dată de poteţialul uman remarcabil (putere de muncă, onoare şi disciplină - spiritul bushido din perioada samurailor), resursele financiare reduse care au fost alocate sectorului militar, stabilitatea politică, politicile economice şi de dezvoltare guvernamentale.

Prima etapă a modernizării Japoniei poate fi considerată perioada 1870-1905 când au fost puse bazele unei industrii naţionale bazate pe meşteşugurile tradiţionale dar şi pe importul de tehnică. În 1901 apare prima oţelărie (Yawata Iron and Stell Mill).

Între 1905-1940 economia Japoniei creşte de 12 ori, înregistrând un boom care a continuat până la criza de supraproducţie din 1929, dar care a continuat să se dezvolte datorită orientării către producţia de război. În 1950 produsul naţional brut era de 10 miliarde dolari.

În perioada 1960-1970 are loc o creştere economică foarte mare (după ce în 1950 Japonia era devastată de bombardamentele atomice din 1945, traumatizată de tragediile de la Hiroshima şi Nagasaki, ca şi de soarta celor circa 7 milioane japonezi care se repatriau din zona Pacificului). În 1970 Japonia era a treia putere industrială a lumii (puternică dezvoltare a industriei siderurgice).

În anii 60 se dezvoltă puternic industria siderurgică, prin construirea unor mari capacităţi de-a lungul coastelor. Până la criza petrolieră a fost cea mai prosperă şi eficientă industrie, dar şi un mare consumator de energie.

Şocul petrolier (1973). Dacă în 1955 resursa energetică principală a Japoniei era cărbunele (75%), în 1970 raportul se inversase, cărbunele contribuind cu doar 25% la necesarul energetic al ţării. Un rol din ce în ce mai mare revenea petrolului. Şocul petrolier a dat o nouă şi semnificativă dimensiune vulnerabilităţii Japoniei, o ţară cu resurse minerale foarte reduse. Astfel în 1974-1975 are loc o cădere economică importantă. Dacă în perioada 1960-1970 creşterea economică era de 11% în deceniul 1970-1980 s-a redus la 5,5%.

După criza petrolului au avut loc preocupări pentru restructurarea economiei naţionale: trecerea treptată de la import şi consum de materii prime la import şi consum de semifabricate. Restructurarea industrială a dus la promovarea ramurilor sofisticate de înaltă tehnicitate, cu mare consum de inteligenţă şi scăderea ponderii ramurilor energofage. A progresat mult programul nuclear dar şi tehnologiile de producerea a energiei pe baza potenţialului solar şi geotermal.

În anii 80 are loc aşa numitul „război al automobilelor” cu SUA şi Europa datorită concurenţei puternice pe piaţa automobilelor (Toyota, Nissan, Honda, Mazda). Industria de autovehicule este o industrie cheie deoarece antrenează numeroase activităţii (industria siderurgică şi metalurgică - Al, Cu, Pb, ind. maselor plastice, anvelope, textile, produse chimice, reţele de distribuţie, comercializare, service). Producţia de autovehicule a crescut constant, de la peste 100 mii bucăţi în 1956 la peste 11 milioane în prezent.

Această confruntare economică şi comercială nu a fost singura: „războiul textilelor” (deceniul 6), „războiul televizoarelor” (deceniul 7) sau „conflictul oţelului”.

Un rol central în dinamismul economiei îl prezintă industria de vârf. De asemenea se remarcă trecerea spre exportul de capital: investiţii directe în străinătate ale companiilor japoneze, achiziţii de acţiuni ale investitorilor japonezi; împrumuturi şi credite acordate de băncile japoneze.

Japonia este o ţară dependentă de comerţul exterior, de importul de materii prime şi exportul de bunuri. În aceste condiţii menţinerea unui comerţ internaţional liber (fără practici protecţioniste) este esenţială pentru economia Japoniei.

„Revoluţia electronicii” începe odată cu descoperirea tranzistorului (1947) - semiconductor folosit la fabricarea calculatorului electronic şi continuă cu dezvoltarea circuitelor integrate cu peste 100 mii tranzistori. Cheia industrializării postbelice a Japoniei a fost dată de folosirea pe scară largă a tehnologiilor electronice în toate domeniile.

Începând cu anul 1980 are loc boom-ul roboticii (în prezent sunt peste 410 mii roboţi industriali). Industria roboticii a atins cote foarte înalte, fiind dezvoltaţi roboţi capabili să efectueze diverse activităţi: roboţi care se joacă cu cei mici (pot cânta, dansa, spune poveşti sau îi pot învăţa pe copii diferite lucruri), care au grijă de bătrâni (pot vedea şi urmări mişcări, pot auzi şi procesa comenzi sau pot simţi mirosuri), care pot lucra cu bombe şi explozivi sau pot asigura securitatea (roboţii gardieni). Cel mai avansat robot humanoid (ASIMO), fabricat de Honda, poate merge în două picioare, vorbi sau recunoaşte oamenii după trăsăturile feţei.

Succesele deosebite obţinute în diverse domenii ale industriei de vârf (electronică şi electrotehnică, telecomunicaţii, biotehnologie, robotică, aerospaţială) nu se puteau realiza fără investiţii masive în cercetare şi învăţământ. În acest sens se evidenţiază oraşul ştiinţific Tsukuba, situat în partea centrală a insulei Honshu, care cuprinde Universitatea Tsukuba (1973) şi numeroase institute de cercetare şi educaţionale (una dintre cele mai mari concentrări ştiinţifice din lume orientată spre cercetare fundamentală). În anul 1980 a fost locul Expoziţiei Ştiinţifice şi Tehnologice Internaţionale.

Sfârşitul secolului al XX-lea este cunoscut ca „deceniul negru” fiind marcat de o încetinire a creşterii economice (1,5 % în perioada 1990-1997).

Industria energiei electrice se bazează pe: petrol (49,4%), cărbune (19,1%), gaze naturale lichefiate (13,3%), energie nucleară (12,6%), hidroenergie şi energie geotermală (3,5%), alte surse (2,3%). Circa 80% din necesarul de energie se importă (90% din importurile de petrol provin din Orientul Mijlociu).

Japonia are o industrie complexă, ramurile industriale reprezentative fiind: industria siderurgică (fontă, oţel), metalurgie neferoasă (aluminiu, plumb), navală (primul producător mondial), a automobilelor (8,6 milioane bucăţi, primul producător mondial), motocicletelor, produselor electronice, chimice (petrochimie, hârtie - mare producător, farmaceutică), textile, cu un înalt nivel tehnologic (larga utilizare a roboţilor), care antrenează 25% din populaţia activă şi contribuie cu 25% la crearea PIB (ponderi în scădere în defavoarea serviciilor).

Japonia este patria celor mai fiabile automobile din lume (calitate, durabilitate, preţ, consum redus de combustibil). Toyota Motor Corporation este o companie multinaţională care produce a gamă largă de autovehicule (automobile, camioane, autobuze, roboţi). Compaia, ce a apărut în anul 1933 şi îşi are sediul central în oraşul Toyota, este cel mai mare producător de autovehicule din Asia şi al doilea din lume. În anul 2005, împreună cu Daihatsu Motor Company (unde Toyota deţine majoritatea acţiunilor) a produs 8,54 milioane vehicule, cu aproape 500 mii mai puţin decât General Motors. Alţi mari producători japonezi sunt: Honda (înfiinţată în anul 1948), Nissan, Subaru, Suzuki, Mazda, Mitsubishi.

Printre cele mai importante şi cunoscute companii care fabrică produse electronice sunt cele japoneze (Canon, Matsushita, Sharp, Sony, Seiko, Nintendo). Sony este una dintre cele mai importante companii de produse electronice personale, iar Nintendo se impune prin dezvoltarea de jocuri video. Firme precum Fujitsu, Hitachi sau NEC sunt printre cele mai bune în domeniul producerii de computere. În domeniul produselor electrice şi electronice de înaltă tehnologie se remarcă compania Toshiba iar în domeniul produselor optice şi de imagine (camere de luat vederi, fotocopiatoare, imprimante) compania Canon.

Japonia are preocupări serioase şi în domeniul tehnologiei aerospaţiale, derulând programe de cercetare în cadrul Agenţiei Spaţiale JAXA. În 1970 Japonia a devenit a patra ţară care a plasat un satelit pe orbilă, numit Ohsumi. Această lansare s-a realizat de la Centrul Spaţial Kagoshima, de pe coasta estică a Peninsulei Ohsumi. Satelitul ALOS are ca obiectiv transmiterea de date pentru realizarea unei hărţi tridimensionale a Terrei (la scara 1: 25 000) şi să ofere date pentru o mai bună înţelegere a impactului catastrofelor naturale.

Lipsa acută a spaţiului destinat construcţiilor (de unde dezvoltarea pe verticală) a făcut ca multe unităţi industriale (şi nu numai) să fie amenajate pe insule artificiale (poldere industriale).

Agricultura este intensivă, cu randamente superioare, puternic mecanizată şi chimizată,

antrenează 5% din populaţia activă, participă cu 1,3% la PIB şi este subvenţionată de către stat.

Circa 15% din suprafaţa Japoniei reprezintă teren arabil, pe care se cultivă orez (jumătate din terenurile cultivate), ceai, trestie (în insula Kyushu) şi sfeclă de zahăr, legume, fructe, arbore de camfor. Se mai remarcă, prin activităţi semnificatice, pescuitul (inclusiv vânatul de balene), silvicultura şi sericicultura.

Japonia se poate împărţi, din punct de vedere agricol, în două regiuni: Japonia de nord (limita este situată la nord de Tokyo) caracterizată printr-un climat temperat rece cu ierni aspre care nu este cultivabilă decât vara. Furnizează cele mai mari cantităţi de orez (limita culturii este în nordul insulei Hokkaido), dar şi alte cereale (ovăz) sau sfeclă de zahăr. Se cresc bovine pentru lapte pe baza bogatelor păşuni. Principala regiune agricolă a insulei Hokkaido este Câmpia Ishikari. Japonia de sud (subtropicală) se remarcă prin două recolte pe an: o recoltă de orez vara şi o recoltă complementară (grâu, soia, orz). Pe pantele munţilor culturi de ceai, dud pentru creşterea viermilor de mătase sau pomi fructiferi (meri, mandarini).

Căile de comunicaţii sunt moderne şi diversificate (rutiere - 1,2 mil.km, feroviare - 23705

km, navale, aeriene şi speciale). Transportul rutier. Japonia are circa 1,2 mil.km de reţea de drumuri (din care 863 mii km

drumuri pavate) incluzând 6114 km de autostradă. În marile oraşe autobuzele reprezintă un mijloc secundar de transport public, completând trenurile şi metrourile. Deşi timpul de parcurgere este mai mare, pentru distanţele medii şi lungi, transportul cu autobuzul este mult mai ieftin (cu până la 50%).

Transportul feroviar. Reţeaua feroviară este deservită de trenuri de mare viteză (shinkansen, peste 300 km/h) care leagă insulele japoneze prin poduri şi tunele (se remarcă tunelul Seikan, lung de 55 km, între insulele Honshu şi Hokkaido; între insulele Honshu şi Kyushu există un tunel submarin de 8 km lungime). Prima linie de mare viteză a fost construită între Tokyo şi Osaka (515 km) şi dată în folosinţă în 1964. Până în 1975 linia se prelungeşte până la Fukuoka. Alte linii au fost construite spre Niigata (la Marea Japoniei) şi Morioka (în regiunea Tohoku). Cele mai noi trenuri, pe bază de levitaţie magnetică (JR-Maglev) au atins viteze de peste 500 km/h.

Oraşele Tokyo, Osaka, Kobe, Fukuoka, Kyoto, Sapporo, Nagoya, Sendai şi Yokohama beneficiază de linii de metrou.

Transportul naval. Fiind alcătuită din foarte multe insule, Japonia deţine o reţea complexă de feriboturi (pentru persoane, automobile şi marfă). În timp de cele 4 insule mari sunt conectate între ele prin tuneluri şi poduri, insulele mici nu pot şi legate decât pe apă, prin vase de diferite dimensiuni. Porturile japoneze sunt printre cele mai mari din lume: Kobe, Chiba, Nagoya, Yokohama, Osaka, Kitakyushu, Kawasaki, Sendai, Shimizu, Toyama, Himeji, fiecare cu peste 100 mil.tone/an. Portul Nagoya se remarcă prin exportul automobilelor Toyota. Flota comercială este semnificativă, fiind formată din peste 660 nave cu un deplasanment mai mare de 1000 tdw.

Transportul aerian. Japonia deţine două mari companii aeriene, Japan Airlines (JAL) şi All Nippon Airways (ANA), care oferă un grad mare de destinaţii. Cel mai important aeroport internaţional este Narita, din Tokyo, urmat de Kansai, din Osaka şi cel din Nagoya.

Aeroportul Internaţional Narita, localizat la 60 km de Tokyo, deţine majoritatea traficului de pasageri dinspre şi spre Japonia, fiind un important punct de legătură pentru traficul aerian între Asia şi America.

Aeroportul Internaţional Kansai, este situat pe o insulă artificială în mijlocul Golfului Osaka. Aeroportul are un trafic anual de peste 112 mii de zboruri, dintre care circa 72 mii internaţionale. A fost deschis în 1994 şi a avut un cost de realizare de 15 md. dolari, ceea ce a impus taxe de aterizare ridicate (este al doilea cel mai scump aeroport din lume după Narita). Deoarece rata de scufundare a insulei a scăzut semnificativ, în anul 2003 a început construirea unui al doilea terminal.

Un alt aeroport construit pe o insulă artificială (dintre cele 5 existente) este Aeroportul Internaţional Centrair Chubu, situat în Golful Ise, la sud de Nagoya. Aeroportul a fost inaugurat în anul 2005, preluînd toate zborurile comerciale ale aeroportului Nagoya. Cel mai aglomerat

aeroport al Japoniei este Aeroportul Haneda, deservind cursele interne, singurele rute internaţionale fiind spre Coreea de Sud. În anul 2006 s-a înregistrat un trafic de peste 65 mil. pasageri.

Turismul nu beneficiază de un număr ridicat de turişti străini (6,1 milioane turişti străini au

vizitat Japonia în 2004, comparativ cu 16,8 milioane japonezi care au vizitat alte state; distanţa relativ mare faţă de statele furnizoare de turişti şi costurile mari) fiind mai dezvoltat cel intern. Predomină turismul cultural-istoric şi religios apoi cel balneo-climateric şi pentru sporturile de iarnă.

Ca obiective reprezentative se remarcă: oraşul Tokyo (Palatul Imperial; numeroase grădini) şi împrejurimile (P.N. Fuji-Hakone-Izu cu vulcanul Fuji San, staţiunile pentru sporturi de iarnă Karuizawa şi Sugadaira, staţiunea Nikko), Fuji-San (loc sacru pentru japonezi), Hakone (populară staţiune balneară-loc faimos pentru izvoarele fierbinţi), Nikko (oraş turistic la poalele vulcanului Asama-Yama şi parc naţional), Kamakura (importanţă istorică-sec.12-14, cu numeroase temple şi monumente istorice), Osaka şi împrejurimile (staţiunea balneară Takarazuka), Nara (prima capitală a Japoniei, cu numeroase temple şi clădiri istorice), Kyoto (oraş turistic şi cultural cu numeroase temple şi grădini; templul Ryoanji cu faimoasa grădină zen), Kobe (port însemnat; Port Island – insulă artificială; Muzeul Perlelor), Nagano (staţiune pentru sporturile de iarnă), Hiroshima (Parcul Păcii cu Muzeul Memorial al Păcii, Domul bombei atomice, grădini şi parcuri), staţiunea termală Beppu (Insula Kyushu, cu peste 3000 izvoare fierbinţi), Sapporo (staţiune a sporturilor de iarnă, festival al sculpturilor de gheaţă), Okinawa (recifi de corali cu abundentă viaţă marină).

Prin concentrarea aşezărilor pe coasta Oceanului Pacific, strânsele legături de producţie şi infrastructura de transport diversă, densă şi modernă (autostrăzi, trenuri de mare viteză) care interconectează aceste centre, s-a detaşat, între Regiunea Kanto (Tokyo) şi nordul insulei Kyushu (oraşul Kytakyushu) o mare formaţiune urbană (cu o mare dezvoltare industrială, comercială şi portuară) cunoscută sub numele de Megalopolisul Japonez.

CHINA

Caracteristici fizico-geografice

Marea extindere teritorială (circa 9,6 mil. km2), unde se asociază o multitudine de factori (interni sau externi) şi procese, a favorizat apariţia unor peisaje dintre cele mai diverse.

Bazinul Junggar (Junggar Pendi). Este situat în nord-vestul Chinei, între Munţii Altay, în nord şi Tian Shan, în sud. Este acoperită cu nisipuri (dune fixate, barcane) şi grohotişuri formate prin intense procese de dezagregare, takâre şi solonceacuri. Nisipurile ocupă suprafeţe mari în centrul depresiunii, unde se individualizează Deşertul Gurbantunggut, iar la contactul cu munţii apar piemoturi fragmentate de râurile care coboară din munţi.

Clima este continental uscată, cu iernii lungi şi aspre (-100C) şi veri fierbinţi (20-300C). Precipitaţiile sunt reduse, 100-250 mm/an, cele mai reduse în centrul depresiunii, cu foarte puţină zăpadă. Râurile, în mare parte, au caracter endoreic, sunt mici şi se pierd în interiorul depresiunii. Vegetaţia este rară, xerofitică, formată din ierburi stepice şi tufişuri (Anabasis brevifolia, Ephedra przewalski, Haloxilon ammodendron, Tamarix). Marginal, în lungul râurilor se dezvoltă o vegetaţie formată din plop (Populus diversifolia), salcie (Salix ledebouriana) sau ulm (Ulmus). Ariile deşertice central-estice sunt aproapte complet lipsite de vegetaţie (Nitraria sphaerocarpa).

Între elementele faunistice deosebite se disting: calul Przewalski (Equus przewalski), măgarul sălbatic (Equus hemionus), gazela Gotered (Gazella subgutturosa), cămila bactriană (Camelus bactrianus ferus), gecko de Gobi (Cyrtapodion elongatus).

Tyan Shan (Munţii Cerului). Această regine muntoasă, înconjurată de bazine uscate, se dispune pe direcţie vest-est, pe circa 2500 km, pe teritoriul statelor Kazakhstan, Kyrgyzstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi China (nord-vest), în partea centrală a Asiei.

Este de vîrstă paleozoică, predominat hercinică, cristalin cu intruziuni granitice. A suferit puternice înălţări în terţiar-cuaternar, cauzate de coliziunea plăcii Indiene cu cea Euroasiatică. Seismicitatea este pronunţată, existând numeroase linii de falie. Prezintă versanţi abrupţi, vârfuri ascuţite, văi foarte adânci, pasuri de altitudine (Santas) dar şi culmi intens nivelate numite sirte. La contactul cu regiunile joase marginale se întîlnesc piemonturi. Se caracterizaeză prin întinse suprafeţe de nivelare, relief glaciar şi creste ascuţite.

Cuprinde mai multe culmi, orientate predominant pe direcţie vest-est, separate de depresiuni tectonice sau de eroziune şi văi largi (Turfan, Hami). Altitudinile variază de la -154 m în Depr. Turfan la 7439 m în vf. Pobeda. Depresiunea Turfan este unul dintre cele mai uscate şi mai joase locuri ale Terrei. Aici plouă foarte rar, iar temperaturile urcă vara la 400C.

În părţile joase clima este continentală uscată, puternic influenţată de deşerturile înconjurătoare. La altitudini de peste 3000 m se manifestă circulaţia vestică, atlantică. Precipitaţii mai bogete, cuprinse între 500 - 800 mm/an, se desfăşoară pe pantele nordice şi vestice. În anumite părţi (în special în vest) se înregistrează o circulaţie foehnală, care determină o topire mai rapidă a zăpezilor. Dinspre sud şi est suflă un vânt uscat şi cald numit garmsil.

Precipitaţiile, zăpezile şi gheţarii reprezintă sursele pentru o reţea hidrografică densă şi o vegetaţia diversificată, inclusiv păduri de conifere şi foioase (molid, pin, arţar, arin). La peste 3000 m vegetaţia este alpină.

În ce priveşte covorul vegetal, care beneficiază de un mare număr de specii (peste 2500) se disting întinsele suprafeţe ocupate cu pajişti stepice (în partea inferiară a munţilor), cu Stipa, Artemisia, Festuca, mai sus, între 1500-2700 m, în special pe pantele nordice, apar păduri de conifere (predomină Picea Schrenkiana, dar apar şi specii de Populus tremula, Sorbus Tianschanica, Betula verucosa, Juniperus turkestanica, Juniperus sibirica, Larix sibirica), iar la peste 3000 m asociaţii alpine (Kobresia, Carex, plante cu flori: Ranunculus, Gentiana, Arenaria, Leonthopodium).

Pisica sălbatică (Felis sylvestris), oaia sălbatică Argali (Ovis ammon), gazela Goitered (Gazella subgutturosa), ibexul asiatic (Capra ibex), leopardul zăpezilor (Uncia uncia), lupul (Canis lupus), ursul brun (Ursus arctos), dropia mică (Otis tetrax – în stepă) sunt câteva dintre cele mai importante elemente faunistice ale acestor munţi. Unele elemente valoroase de floră şi faună sunt protejate în Rezervaţia Naturală Gongliu Yunshan.

Depresiunea Tarim (Tarim Pendi). Mare parte din bazin este ocupat de Deşertul Takla

Makan (Taklimakan Shamo), cu un relief de câmpie cu acumulări eoliene şi loess. Contactul cu munţii se face prin dealuri piemantane. Ea se dezvoltă într-un mare graben între Tian Shan şi Kunlun. Prezintă un fundament cristalin-blocul Tarim, iar ca altitudine este cuprinsă între 800-1500 m, cea mai coborâtă altitudine fiind în jurul lacului Lob Nur. Înclinartea generală este spre nord. Deşertul nisipos Taklimakan (peste 300 mii km2, cel mai extins şi uscat deşert al Chinei), este limitat la nord de râul Tarim. Predomină relieful eolian (barcane, dune longitudinale şi transversale cu înălţimi de până la 200 m) iar spre vest şi sud are caracter pietros. Se extinde de la est la vest pe circa 1000 km iar de la nord la sud de 420 km (Petrov, 1986). Dacă spre margini nisipurile sunt fixate şi stabile în partea centrală acestea sunt neconsolidate şi mobile.

Clima este continental aridă, cu precipitaţii foarte reduse (sub 100 mm/an) şi extrem de variabile, doar pe margini, în special în nord ajung la 200-300 mm/an. În partea centrală acestea sunt cele mai coborâte, sub 50 mm/an. Ploile cad de obicei vara şi au caracter torenţial. Temperaturile variază foarte mult atât în timpul anului cât şi în timpul zilei. Vara este foarte fierbinte, cu o medie de peste 240C, iar iernile sunt aspre (-10, -70C). În munţi învecinaţi precipitaţiile sunt mai bogate ceea ce face ca râurile să fie bine alimentate.

Reţeaua hidrografică are caracter endoreic şi temporar şi se rearcă prin Tarim. Acesta are izvoare în Tian Shan (prin Aksai) şi Karakorum (prin Yarkand) şi traversează partea nordică a

depresiunii pe direcţie vest-est. Gura de vărsare s-a modificat permanent, fiind în apropierea lacului Lop Nor (Lob Nur). Acest lac are dimensiuni variabile fiind sărat. La baza munţilor, unde apar şi numeroase izvoare, râurile sunt amenajate pentru irigaţii (cereale, bumbac, legume).

În lungul râului Tarim şi al afluenţilor se găsesc numeroase oaze dintre care se remarcă Yarkand. Spre interior oazele sunt foarte puţine. Aceste oaze sunt strâns legate de existenţa zăpezilor şi gheţarilor din munţii învecinaţi. Plantele sunt foarte rare, mai comune fiind: Karelina caspica, Alhagi sparsifolia (între dune), Nitraria sphaerocarpus (în zonele sărăturoase), Ephedra przewalskii sau saxaulul (Haloxilon ammodendron), mai frecvent în lungul râului Tarim. În oaze vegetaţia este mai diversă, inclusiv păduri de plop. Lumea animală este reprezentată de cămila bactriană sălbatică (Camelus bactrianus ferus – în regiunea Lop Nor) sau asinul sălbatic asiatic (Equus hemionus).

Mun ţii Kunlun (Kunlun Shan) . Reprezintă rama nordică a Tibetului, care se desprinde din Pamir, unde este mai îngust, se orientează vest-est şi se lăţeşte mult spre est. Constituie un lanţ montan foarte lung (2500 km) care închide în interior câteva depresiuni (ex. Qaidam) şi are aspectul unui uriaş lanţ, constituit din mai multe culmi paralele. Cea mai mare altitudine se gesăşte în vf. Ulung Muztag (7724 m) din lanţul Altun Shan. Bazinul Qaidam, cu caracter deşertic şi semideşertic, este un graben situat între Munţii Altun şi Qilian (în nord), cu altitudini de peste 6000 m şi Kunlun (în sud), ce au peste 7000 m.

Podişul Tibet-Qinghai (Xizang-Qinghai). Este cel mai înalt podiş al Terrei (4500-5200 m), situat la nord de Himalaya, de care este despărţit prin Valea râului Tsangpo (Brahmaputra). Are caracter muntos, fiind străbătut de numeroase lanţuri de munţi, cu orientare generală vest-est. Cele mai mari altitudini se găsesc în partea de nord-vest, ceea ce face ca mediul de aici să fie mai aspru. Are, pe mari suprafeţe, caracter deşertic şi semideşertic, cu suprafeţe stâncoase, lipsite de vegetaţie. Acest fapt este explicat de poziţia sa între mari sisteme muntoase (Himalaya, Kunlun, Qilian, Karakorum) care funcţionează ca bariere climatice. Este prezent şi relieful glaciar (de eroziune şi acumulare) şi gheţari.

Din punct de vedere tectonic se dezvoltă pe un vechi scut precambrian, scufundat (Scutul tibetan) şi fragmentat de numeroase falii de către mişcările neotectonice, fapt care se reflectă astăzi prin cutremure şi gheizere (Coteţ, 1967). Înălţări semnificative (circa 3000 m) au avut loc în ultimii 2 milioane de ani. Suprafaţa podişului prezintă o alternanţă de platouri netede, bazine largi şi lanţuri de munţi cu altitudini de 6000-7000 m (Koh Xil, Tanggula, Gangdise, Transhimalaya). Platourile au caracter endoreic şi prezintă lacuri sărate iar munţii au versanţi lini, slab fragmentaţi dar cu bogate grohotişuri. Munţii Transhimalaya reprezintă continuarea spre est a M. Karakorum, prezintă altitudini care depăşesc 7000 m şi sunt dispuşi paralel cu Himalaya, de care sunt despărţiţi prin Depresiunea Tsangpo (drenată de Brahmaputra). În această depresiune se găseşte oraşul Lhasa, cel mai mare din Tibet, situat la 3685 m altitudine. În partea estică şi sud-estică fragmentarea reliefului este mai intensă, cu defilee şi văi largi.

Clima este aspră, cu precipitaţii puţine (250 mm/an) şi oscilaţii termice pronunţate. Temperaturile sunt scăzute mare parte din an iar vânturile puternice. Precipitaţiile cad vara şi în special sub formă de zăpadă. Verile sunt foarte scurte cu temperaturi medii de 10-150C în partea sudică (văile Indusului şi Brahmaputrei, inclusiv Valea Lhasa) şi sub 100C în zona alpină, unde pot coborâ şi sub 00C. Iernile sunt lungi şi geroase, cu temperaturi care frecvent coboară sub -300C. Zăpada nu prezintă strat continuu, solul îngheţând pe grosimi mari (pergelisol). Râurile şi lacurile îngheaţă în acest anotimp. Există şi părţi care prezintă o climă mai blândă, în est şi sud, unde temperaturile şi umiditatea sunt mai mari, ca urmare a influenţei musonice (favorizate de prezenţa culoarelor de vale cu orientare spre est şi sud-est). Astfel la Lhasa se înregistrează 400-500 mm/an, temperaturi vara de 15-170C iar iernile sunt mai blânde. În partea estică a podişului umiditatea este mai mare (800-1000 mm/an) fapt ce a favorizat dezvoltarea vegetaţiei forestiere (Picea, Taxus) şi a unei bogate reţele hidrografice (Chang Jiang, Huang He).

Mare parte din Tibet este o regiune endoreică, excepţie face patea estică şi sudică (Chang Jiang - Yangtze, Huang He, Brahmaputra - Zangbo Jiang - Tsangpo, Mekong-Lancang, Salween-Nu Jiang). Se în tâlnesc numeroase lacuri sărate, la nord de Transhimalaya, iar în partea de nord-vest albii părăsite. Cel mai mare lac este Tengri-Nor.

Vegetaţia este foarte săracă de pajişti alpine şi tufişuri, spre est apar păduri de conifere iar spre sud-est unele specii subtropicale. Animalul caracteristic este yacul.

Pajiştile alpine şi tufişurile reprezintă o zonă de tranziţie între părţile mai calde şi umede din sud-est şi stepele semiaride şi deşerturile reci din vest. Tipice sunt pajiştile cu kobresia (Kobresia pygmaea, Kobresia humilis) şi rogoz (Carex atrata). Fauna tipică din această zonă este rewprezentată de ungulate şi carnivore, precum: asinul sălbatic tibetan (Equus kiang), gazela tibetană (Procapra picticaudata), oaia albastră (Pseudois nayaur), cerbul cu buzele albe (Cervus albirostris), oaia sălbatică Argali (Ovis ammon), ursul brun (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), leopardul zăpezilor (Panthera uncia).

Vestul Tibetului este partea cea mai uscată a podişului, altitudinile sunt de peste 5000 m, îngheţurile apar în aproape fiecare noapte, iar temperaturile medii sunt sub temperatura de îngheţ 9-10 luni/an. Bazine lacustre la mari altitudini şi soluri îngheţate (permafrost). Precipitaţiile sunt foarte rare, în unele locuri doar 20-50 mm/an, sub formă de zăpadă, iar insolaţia este puternică. Vânturile sunt persistente şi puternice. Există o înclinare a Podişului Tibet, cu cele mai mari altitudini în nord-vest. În unele areale solurile sunt sărate, iar plantele sunt rare (Ceratoides compacta, Hedina tibetica, Pegeophyton scapiflorum). Limita zăpezilor perene este la 6000-6200 m.

Podişul Gobi. Cuprinde o vastă suprafaţă în Mongolia şi nordul Chinei, fiind mărginită în vest de Munţii Bei (Bei shan) iar în est de M. Hingganul Mare. Mare parte are caracter deşertic (Deşetul Gobi). Morfologic, Gobi reprezintă o asociere de podişuri structurale cu altitudini între 500-1500 m şi masive muntoase cu înălţimi cuprinse între 2500 -3500 m, străbătute de numeroase văi seci. Frecvente sunt şesurile structurale nisipoase-pietroase numite gobiuri (Petrov, 1986).

Partea de nord-est, situată în bazinele Kerulen-Argun are aspectul unei câmpii (Câmpia Dalai Nor, de la lacul cu acelaşi nume). Partea estică reprezintă o vastă depresiune cu un relief predominnt de podiş şi câmpie înaltă, drenată de apele bazinului Kerulen-Argun. Culmile muntoase sunt rare şi puţin înalte. Partea sud-vestică este reprezentată de Deşertul Alashan, o asociere de depresiuni nisipoase (predomină barcanele) cu albii secate şi munţi înalţi. Caracteristic pentru Alashan este prezenţa unui număr însemnat de depresiuni, cu dimensiuni diferite, plane, acoperite cu lacuri şi cu o vegetaţie specifică (Haloxylon) numite qaidamuri (Petrov, 1986). Deşertul pietros Beishan (cu altitudini ce trec de 2000 m) face legătura cu Tian Shan şi Tarim. Beishan reprezintă o asociere de culmi muntoase despărţite prin depresiuni înguste. La nord de Beishan deşertul este pietros, lipsit de reţea hidrografică cu solonceacuri (în depresiuni).

Clima este temperat continentală uscată (200 mm/an). În nord-est se simt slabe influenţe musonice. Cele mai aride părţi sunt cele interioare (sub 100 mm/an). Verile sunt scurte dar călduroase (media termică 15-220C) şi uscate, cu osculaţii termice mari în timpul zilei. Maximile ajung la 30-400C. Iernile sunt lungi şi aspre (-20,-100C), cu minime absolute de -300C sau chiar mai puţin.

Reţeau hidrografică este săracă, mare parte din regiune fiind lipsită de cursuri permanente. În nord-est se găseşte Kerulen (izvorăşte din M. Hangai), afluent al Amurului, ce primeşte ape mai multe de pe versantul vestic al Hingganului Mare, prin afluentul său Argun. La extremitatea sudică se află fluviul Huang. Singurul râu specific regiunii este Edzingol, care se formează pe versantul nordic al Munţilor Nan (Nanshan) şi care traversează deşertul de la sud la nord, la limita dintre Alaşan şi Beishan, vărsându-se în Lacul Gashun-Nor. În lungul acestui râu apar o serie de oaze. Celelalte râuri sunt scurte şi se dezvoltă marginal, la ieşirea din munţi. Lacurile sunt mai numeroase, sunt puţin adânci, au apă sărată şi seacă o bună parte din an. Apele subterane sunt bogate la poalele munţilor (unde apar sub forma izvoarelor) şi în estul regiunii.

Vegetaţia este săracă, xerofitică, foarte rar lemnoasă, mai ales în munţi (Tamarix, mesteacăn, zadă). Specifice sunt colilia gobică (Stipa gobica), saxaul (Haloxilon ammodendron), Nitraria, Salsola, Calligonum, Agriophyllum gobicum. Faunistic se remarcă ursul gobic, o specie rară, argalul, o specie de oaie sălbatică, cămila bactriană (Camelus bactrianus), kulanul (măgarul sălbatic, Equus hemionus).

Platoul Alashan este situat în sudul Podişului Gobi, fiind o regiune de platouri, munţi

(2000-2500 m - Munţii Helan) şi bazine intramontane. Limita sudică este dată de Munţii Qilian, la poalele cărora se găsesc numeroase oaze. Părţile cele mai aride sunt formate din dunele de nisip şi ţinuturile pietroase. Se remarcă Deşertul Badain Jaran, din partea vestică, format în proporţie de peste 80% din dune de nisip de 200 -300 m înălţime. Vegetaţia, adaptată la condiţiile de uscăciune, este compusă din: saxaul (Haloxylon ammodendron), Artemisia salsoloides, Artemisia ordosica, Calligonum mongolicum, Zygophyllum xanthoxylum. Puţine râuri, precum Dong He şi Xi He, străbat platoul, în lungul lor apărând plopi (Populus diversifolia) sau Tamarix. Climatul este sever, cu largi variaţii sezoniere şi diurne a temperaturilor şi precipitaţiilor (150 mm/an) – cu variabilitate spaţială şi temporală. În ariile cele mai uscate, pot trece mai mulţi ani fără ploaie. Fauna este formată din: cămila bactriană sălbatică (Camelus bactrianus ferus), asinul sălbatic (Equus hemionus), gazela Goitered (Gazella subgutturosa), gecko de Gobi (Cyrtapodion elongatus), boa de nisip (Eryx tataricus). Speciile valoroase de faună şi floră sunt protejate în Rezervaţia Naturală Anxi Bebi Caoyuan, în partea de sud-vest.

Geografii chinezi divid în regiune în trei mici deşerturi: Tengger (în sud), Badain Jaran (în vest) şi Ulan Buh (în nord-est).

Munţii Helan (Helan Shan), sunt localizaţi în partea vestică a fluviului Huang, acolo unde acesta coteşte spre nord, separând Platourile Ordos şi Alashan. Au o dispunere nord-sud, circa 180 km lungime şi 3556 m altitudine maximă. La peste 3000 m se găseşte relief glaciar.

Podişul Ordos. Este un podiş cu caracter semideşertic (stepă aridă) şi deşertic situat în nordul Podişului de Loess (separate de Marele Zid) şi limitat în nord, vest şi est de Huang He, dincolo de care se întinde Deşertul Gobi. Prezintă altitudini ridicate (circa 1100 m, mai mari în vest, peste 2000 m, unde relieful este muntos), depresiuni cu lacuri şi sărături, dune de nisip de 12-15 m (în partea nordică). Nisipurile ocupă mare parte din regiune.

Podişul de Loess. Se întinde în partea nordică a Chinei (provinciile Shanxi, Shaanxi, Gansu,

Ningxia şi Henan) în bazinul mijlociu al fluviului Huang He, la nord de Munţii Qinling şi la sud de Podişul Ordos. Platoul reprezintă cel mai mare depozit de loess din lume, cu grosimea medie de 150 m şi maximă ce atinge 330 m (în apropiere de Lanzhou). Prezintă altitudini ridicate (ajung la 2000 m) şi forme specifice de modelare: turnuri, văi înguste, cavităţi. Podişul s-a format în mai multe etape acum 2,4-1,6 mil.ani.

Climatul este temperat continental cu veri calde (temperaturile pot depăşi 300C) şi ierni friguroase (temperaturile pot coborâ la -300C). Precipitaţiile sunt de circa 200-550 mm/an, cu caracter torenţial (circa 40% din aceste ploi pot cădea în urma unei singure ploi), în perioada iulie-septembrie, fapt ce accentuează eroziunea solului şi transportul de aluviuni.

Debitul fluviului Huang He este ţinut sub control prin diguri şi lacuri însă sedimentele loessoide continuă să se depună iar patul fluviului se înalţă cu o rată de 1 m/10 ani. În unele locuri patul fluviului se află cu peste 10 m mai sus faţă de nivelul terenurilor înconjurătoare. Fluviul transportă mai mult de 1 mld.tone de aluviuni/an, astfel încât nivelul apei la vărsare este foarte mic, astfel încât navigaţia este împiedicată. În timp, gura de vărsare s-a modificat de mai multe ori, la nord sau sud de Peninsula Shandong. Ca râuri se mai remarcă Wei He şi Fen He, care prezintă văi largi.

În condiţiile unui climat temperat continental, vegetaţia este de silvostepă şi stepă iar solurile sunt foarte fertile (cernoziomuri).

Munţii Taihang se extind pe mai bine de 400 km lungime, pe direcţie nord-sud, în estul Podişului de Loess. Au o altitudine generală de 1500-2000 m şi cu o maximă de 2882 m.

Mun ţii Qinling (Qin Ling) reprezintă un lanţ montan înalt (4107 m), o prelungire estică a

Munţilor Kunlun, cu dispunere vest-est. Împreună cu Munţii Daba separă Bazinul Sichuan, situat la sud, de Platoul de Loess, din nord. Constituie o importantă limită bioclimatică a Chinei, la nord de aceşti munţi existând o climă temperată iar la sud una subtropicală.

Depresiunea Sichuan (Sichuan Pendi). Este un bazin intramontan de natură tectonică, cu altitudini care ajung la 1000 m, situat pe cursul râului Chang Jiang, cu relief de câmpie şi colinar (piemonturi). Are caracter acumulativ (lacustru-lagunar) cu bogate resurse de sare şi cărbuni. Are o climă şi vegetaţie subtropicale, soluri foarte fertile şi este bine umanizată şi valorificată agricol din antichitate. Clima cu ierni moderate (5-80C) şi veri calde (26-290C) şi ceţoase.

Hingganul Mic (Xiao Hinggan Ling) are aspectul unei culmi joase orientate NV-SE, în lungul malului drept al Amurului, până la confluenţa cu Sungari. Au versanţi abrupţi şi văi înguste, cu aspect de defileu.

Khinganul Mare (Da Hinggan Ling, în chineză) este o regiune muntoasă, cu însemnate depozite de natură vulcanică, situată în partea de nord.est a Chinei, la graniţa cu Mongolia. Desparte Depresiunea Manciuriei de platoul stepic mongol, fiind una dintre cele mai împădurile regiuni ale Chinei, funcţionând ca barieră climatică. Munţii se extind pe circa 1200 km, pe direcţie aproximativ nord-sud, au altitudini medii de 1200-1300 m şi maxima de 2035 m. Flora este cea dauriană.

Câmpia Manciuriei (Câmpia Chinei de Nord-Est sau Dongbei). Este situată în partea de

nord-est a Chinei, între Munţii Hingganul Mare, Hingganul Mic (1150 m) şi Changbaishan. Spre sud ţine până la golful Liaodun, în care se varsă Lioa he. Altitudinile cele mai mari se găsesc la contactul cu munţii (300-400 m). Clima este influenţată de circulaţia maselor de aer continental şi marin şi de activitatea musonică. Are o climă continentală aspră, cu ierni foarte reci şi îngheţuri. Vânturile de nord-vest din timpul iernii (care bat circa 7 luni) sunt uscate şi reci. În partea nordică temperatura medie a lunii ianuarie este de -200C, dar care poate coborâ la -400C (la Harbin). Verile sunt călduroase şi mai umede (600-700 mm/an), ca urmare a pătrunderii aerului umed musonic din sud-est. În situaţiile în care aici pătrund mase de aer tropical-uscat dinspre centrul Asiei au loc secete. Media lunii iulie este de 230C în nord şi 280C în sud. Reţeau hidrografică este densă (Sungari şi Liaohe şi afluenţii lor) şi are un regim de scurgere neregulat, cu creşteri de debit primăvara (datorită topirii zăpezilor din munţi) şi vara (sub influnţa ploilor musonice), când se pot produce inundaţii.

Marea Câmpie Chineză este o vastă regiune de scufundare pe cursul inferior al fluviilor

Huang (Huang He) şi Chang (Chang Jiang), care au contribuit semnificativ la formarea acesteea. Este cea mai mare câmpie aluvială din Asia de Est şi una dintre cele mai mari din lume.

Câmpia Huang He (Câmpia Chinei de Nord) este situată între Munţii Yen (în nord), Munţii Taihang şi Qinling (în vest), Câmpia Chang Jiang (în sud) precum şi Golful Bohai (Bo Hai), Marea Galbenă (Huang Hai) şi înălţimile Pen. Shandong în est.

Are un caracter tectonic, fapt dovedit şi de prezenţa Munţilor Huaian (1860 m, în continuarea Munţilor Qinling) şi Sandong (1545 m, în peninsula cu acelaşi nume), care reprezintă părţi ale vechiului scut sinic. Aceste unităţi muntoase, intens erodate, reprezintă munţi de tip bloc sau horsturi, cristaline sau acoperite parţial de loess (Coteţ, 1967). Scutul sinic (sino-coreean), precambrian, este acoperit cu strate foarte groase de sedimente. Altitudinea câmpiei este redusă, cea mai mare parte sub 50 m, cu numeroase albii părăsite şi lacuri.

Rolul esenţial în formarea câmpiei a revenit fluviului Huang He, care a depus aici cantităţi mari de aluviuni, mare parte din ele aduse din Podişul de Loess. Poate fi privit ca un imens con de dejecţie, ce s-a format în a doua parte a terţiarului pe locul unei mari arii scufundate. În cuaternar au avut loc intense mişcări de subsidenţă. Fluviul şi-a modificat de numeroase ori cursul în decursul timpului, orientându-se atât la nord cât şi la sud de Peninsula Shandong. Această modificare a cursului, cauzată de bogatele cantităţi de aluviuni transportate şi depuse pe fundul

albiei, a provocat numeroase inundaţii. În prezent, cursul său este suspendat faţă de nivelul câmpie, digurile protejând-o de inundaţii.

Singurul râu autohton este Huai (He), care izvorăşte din Munţii Huaian şi se varsă în lacul Hongze (Hongze Hu). Datorită cursului divagant al acestui râu, care producea inundaţii, a fost supus unui proces de amenajare complexă.

Prezintă o climă temperată în nord şi subtropicală în sud, cu caracter musonic. Astfel, vara este mai umedă şi caldă (acum bate musonul de sud-est, 260C la Beijing) iar iarna este rece şi uscată (acum predomină aerul continental din nord-vest, musonul de iarnă). La Beijing temperatura medie a lunii ianuarie este de -5, -40C în timp ce la Hangzhou este de 40C (Munţii Qinling barează circulaţia masele de aer reci spre sud). Cantitatea de precipitaţii se modifică de la sud (peste 1000 mm/an) la nord (circa 600 mm/an). În timpul toamnei zona de litoral este afectată de puternice taifunuri, cu vânturi puternice şi precipitaţii mari. Atunci când musonul de vară nu pătrunde suficient de mult spre nord în partea nordică a câmpiei se produc secete.

Datorită gradului ridicat de umanizare pădurile ocupă suprafeţe restrânse, fiind alcătuite din foioase şi pin (teiul de Amur - Tilia amurensis, mesteacănul japonez - Betula japonica, pinul coreean - Pinus koraiensis, stejarul de Mongolia - Quercus mongolica), în partea nordică, şi păduri subtropicale (stejari, magnolii, arbori de canfor) în sud.

Solurile sunt foarte fertile, această câmpie fiind principala regiune agricolă a Chinei (sorg, mei, porumb, bumbac).

Câmpia Chang Jiang (Yangtze) face trecerea spre regiunea colinară sudică şi se dezvoltă în lungul fluviului cu acelaşi nume, de la ieşirea din defileu şi până la vărsare. Relieful este uniform, cu suprafeţe plate, terase şi lacuri. Aici clima este subtropicală, cu ierni scurte şi blânde şi multe precipitaţii (1000 mm/an). Fluviul are un regim de scurgere cu ape mari vara, datorită ploilor musonice.

Cel mai lung fluviu din China şi al treilea din lume, Chang Jiang, străbate 6300 km între izvoare, Munţii Tanggula, Provincia Qinghai şi vărsare. Localnicii de pe cursul inferior îi numesc Yangzi. Chiar dacă nu s-a manifestat similar lui Huang He a provocat şi el inundaţii, cu pagube considerabile. Cea din 1931 a preovocat 3 mil. de victime. Realizarea proiectului Trei Defilee va fi benefică din multe puncte de vedere, protejând milioane de oameni de inundaţii, facilitând transportul şi producând o cantitate importantă de energie.

Huai He este un râu autohton, cu o lungime de circa 1100 km şi un bazin hidrografic de 174 mii km2. Râul a fost supus unor intense proiecte de amenajare începând din anul 1950, pentru controlul inundaţiilor, extinderea sistemelor de irigaţii şi exploatarea piscicolă.

Marele Canal Chinez este cel mai lung canal din lume (1747 km), fiind construit în etape succesive, încă din antichitate, pentru a facilita transportul mărfurilor (în special cereale) între centrul şi nordul Chinei.

Mun ţii Chinei de Sud. Reprezintă o regiune muntoasă şi colinară dezvoltă la sud de Chang

Jiang. Câmpiile şi depresiunile ocupă suprafeţe restrânse. Cutările mezozoice şi faliile au avut un rol important în orientarea liniilor de relief pe direcţie SV-NE (Coteţ, 1967). Ţărmul este crestat cu numeroase golfuri, peninsule (ţărm de tip riass) şi insule mici. Altitudinea nu depăşeşte 2000 m, fragmentarea este accentuată, văile sunt largi şi adânci (datorită faliilor numeroase).

Clima este subtropicală şi tropicală (Tropoicul Racului trece prin sud), cu multe precipitaţii (peste 2000 mm/an), aduse de muson, şi ierni blânde. Pădurile sunt subtropicale, foarte bogate în specii (magnolii, lauri, stejari, arbori de camfor, chiparoşi, camelii, bambuşi, liane, ferigi). Ginkgo biloba, plantă fără flori, este una dintre cele mai vechi plante, cu originea în Permian. Are o formă piramidală, cu 30 m înălţime şi 2,5 m diametru.

Podişul Yunnan. Este localizat în partea de sud-vest a Chinei, la limita cu Peninsula

Indochina. Are o altitudine medie de 2000 m, climat cald (veri umede şi ierni mai reci) şi umed (1200 mm/an, din care 80% cad vara). Furtunile din timpul iernii aduc vreme rea şi zăpeti în munţi. Topografic este divizat într-o parte vestică şi una estică. Partea estică reprezintă un platou

calcaros cu un relief carstic spectaculos (turnuri, stâlpi, peşteri, cursuri subterane). Partea vestică are caracter muntos, fragmentată de numeroase văi, unele adânci, cu lacuri tectonice (Dianchi), izvoare fierbinţi şi frecvente cutremure (structuri geologice intens faliate).

Vegetaţia şi fauna este bogată şi variată fiind alcătuite din păduri subtropicale permanent verzi (Castanopsis, Lithocarpus, Cyclobalanopsis, Persea, Lindera, Dryopteris) cu tigri (Panthera tigris), gibonul negru (Hylobates concolor), ursul negru (Selenarctos thibeticus).În regiunile înalte sunt păduri de conifere, cu Pinus massoniane, Pinus yunnanensis, Pseudotsuga brevifolia, iar mai jos păduri de foioase cu Quercus acutissima. Reprezentativ este relieful carstic (chei, peşteri), faimoasă fiind „Pădurea de piatră” (shilin în chineză) localizată la circa 90 km est de Kunming.

Caracteristici ale populaţiei, oraşelor şi economiei

Este situată în Asia de Est, ocupă o suprafaţă de 9 596 960 km2 şi se învecinează cu Afganistan (76 km), Bhutan (470 km), India (3380 km), Kazakhstan (1533 km), Koreea de Nord (1416 km), Kyrgyzstan (858 km), Laos (423 km), Mongolia (4673 km), Myanmar (2185 km), Nepal (1236 km), Pakistan (523 km), Rusia (3645 km), Tajikistan (414 km), Vietnam (1281 km) şi o linie de coastă de 14500 km (Marea Galbenă, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud).

Distanţa dintre cel mai nordic oraş, Mohe, localizat la graniţa nord-estică cu Rusia şi reciful Zhengmu, din Insulele Nansha, în Marea Chinei de Sud, este de 5500 km. Pe direcţie est-vest, dintre Munţii Pamir şi Heilong Jiang, sunt 5200 km.

Este formată din 22 provincii (Anhui, Fujian, Gansu, Guangdong, Guizhou, Hainan, Hebei, Heilonjiang, Henan, Hubei, Hunan, Jiangsu, Jiangxi, Jilin, Lioning, Qinghai, Sahaanxi, Shanxi, Shandong, Sichuan, Yunnan, Zhejiang), 5 regiuni autonome (Tibet, Xinjiang Uigur, Ningxia, Inner Mongolia, Guangxi), 3 municipalităţi (Beijing, Shanghai, Tianjin) şi două regiuni administrative speciale (Hong Kong şi Macao).

Teritoriul de astăzi al Chinei, leagăn de civilizaţie, cunoscut de-a lungul istoriei sub numele

de Regatul Mijlociu (Zhongguo), a oferit importante invenţii omenirii: calendarul de 365 zile, hârtia, tiparul, mătasea, porţelanul, busola, arta ceasornicăriei, praful de puşcă, oţelul, hamul, irigaţiile. Îndelungata istorie a Chinei a fost marcată de numeroase evenimente socio-politice (conflicte interne, revolte sociale, expansiuni teritoriale, invazii străine) şi dezastre naturale (inundaţii, cutremure, secete, taifunuri) care au avut consecinţe multiple în plan uman şi economic.

Cele mai vechi urme de locuire, descoperite la sud-vest de Beijing, datează din epoca pietrei, acum circa 500 mii ani. Resturile de hominizi (Sinanthropus pekinensis - Omul de Pekin) au fost descoperite alături de numeroase unelte din piatră.

Statul chinez a luat naştere în partea nordică a Chinei, pe cursul mijlociu al fluviului Huang, în regiunea Podişului de Loess. Prima dinastie datată arheologic a fost Shang, în mileniul II î.Hr.

La 1 octombrie 1949 se proclamă R.P. Chineză de către Mao Zedong, iar în intervalul 1966-1976 are loc Revoluţia Culturală (proces de înnoire prin eliminarea liderilor mai vârstnici, a vechii societăţi; campanii de distrugere a valorilor culturale străvechi-temple, locuri istorice, cărţi, opere de artă). Se adoptă modelul sovietic al economiei planificate, împărţirea pământurilor şi alungarea moşierilor, se naţionalizează industria (se pune accent pe industria grea). În 1960 are loc ruptura de URSS. La sfârşitul anilor 50, în timpul Marelui Salt Înainte, milioane de ţărani au fost angrenaţi în proiecte de construcţii, încurajarea dezvoltării industriei grele (producerea de oţel). Acest fapt, corelat cu procesul de colectivizare şi unele calamităţi naturale (secetă) a făcut ca, la începutul deceniului 6, circa 30 mil. oameni să moară de foame.

Revenirea în prim planul scenei politice a lui Deng Xiaoping (în 1978) a schimbat cursul istoriei chineze. Chair dacă influenţa partidului comunist nu a fost diminuată s-a trecut la deschiderea economică (economie socialistă de piaţă) şi modernizarea statului. În decembrie 1978

a inaugurat programul „Cele patru modernizări”, pentru dezvoltarea Chinei. Pentru modernizarea agriculturii au fost desfiinţate comunele lui Mao, fermerii putând vinde produsele excedentare păstrând profitul. Astfel, veniturile casnice rurale şi producţia agricolă au crescut consistent. În industrie reforma a vizat înlocurea tehnologiilor depăşite, sprijinirea comerţului internaţional şi investiţiile, a reînfiinţat sistemul bancar şi a încurajat afacerile private. Dacă în timpul lui Mao industria grea era de bază, în timpul lui Deng se pune accent pe industria uşoară, produsele fiind destinate exportului.

În 1989 are loc evenimentul Tienanmen, marcat de proteste serioase pentru drepturi civile, soldate cu numeroase victime.

Dinamica populaţiei Are o populaţie de circa 1,3 md. loc. (circa 20% din populaţia Terrei) cu o rată de creştere de

1,04% (1995). În timpul dinastiei Tang, în secolul VIII, populaţia era de circa 50 mil.loc. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial populaţia era de circa 500 mil.loc. Numeroşi chinezi trăiesc în afara graniţelor, cei mai mulţi în Asia de Sud-Est (circa 20 mil.).

Densitatea populaţiei este de 130 loc/km2, cu vaiaţii notabile în teritoriu. Cea mai mare parte este concentrată în jumătatea estică a ţării, cu densităţi care depăşesc 1000 loc/km2 (în Marea Câmpie Chineză). În jumătatea vestică densităţile sunt foarte reduse, sub 20 loc/km2 (2 loc/km2 în Tibet).

Natalitatea este de 16‰, mortalitatea de 7‰ şi o rată a fertilităţii de 1,7 copii/femeie. Mortalitatea infantilă este de 52‰ iar speranţa de viaţă de 70 ani (68 bărbaţi şi 72 ani femei). Populaţia urbană este de circa 40% dar cu tendinţă de creştere (în anul 1998 era de 32%).

După structura de grupe de vârstă predomină populaţia cu vârstă cuprinsă între 15-64 ani (67%), urmată de populaţia tânără (26%) şi cea vârsnică (7%).

În 1971 guvernul a stabilit o serie de programe de planificare familială (politica unicului copil, din 1978). În felul acesta fertilitatea a scăzut brusc de la 5,8 naşteri/femeie în 1970 la mai puţin de 2 în prezent. În acest fel a scăzut şi rata de creştere a populaţiei. După moartea lui Mao politica unicului copil a fost aspru criticată de multe familii de la sate. Această politică a avut dramele sale, avorturi forţate, sterilizarea involuntară, uciderea fetelor, mai ales în zonele rurale (din dorinţa tradiţională de a avea băieţi, mai capabili de a-şi întreţine părinţii în vârstă) iar mai nou îmbătrânirea populaţiei. Cu toate aceste probleme rezultatele au constat în reducerea, în mare măsură, aratei de creştere a populaţiei. În oraşe familiile preferă un singur copil şi datorită spaţiului locativ restrîns.

Datorită progreselor economice, educaţiei şi sistemului sanitar mortalitatea infantilă s-a diminuat semnificativ, de la 150‰ în 1960 la 25‰ în anii 90. Însă această mortalitate infantilă prezintă diferenţe regionale, 10‰ la Shanghai şi peste 150‰ în Tibet.

Structura etnică Populaţia majoritară este reprezentată de etnia han, care reprezintă 92% din total. În China

sunt recunoscute oficial 56 de minorităţi naţionale, circa 100 mil.loc, majoritatea în zonele marginale, frontaliere: zhuang (în sud-vest, 16 mil.), uiguri (în nord-vest, musulmani, 7 mil.), hui (în nord, 9 mil.), yi (6,7 mil.), tujia (5,7 mil.), tibetani (5 mil.), miao (7,5 mil.), manchu (10 mil., aproape jumătate din ei locuiesc în provincia Liaoning), mongoli (5 mil.), coreeni (în provincia Jilin, în jurul oraşului Ji´an, se află cea mai puternică comunitate, circa 2 milione coreeni).

Structura religioasă Cele două sisteme religioase majore, daoismul şi confucionismul au apărut, mai degrabă, ca

norme etice şi de conduită decât religioase. Religii: taoişti (daoişti), budişti, musulmani (2%), creştini (4%, circa 87 milioane, locul 4 în

lume). Daoismul, confucianismul şi budismul au apărut în secolele VI-V î.Hr. Daoismul, iniţial sistem filosofic, reprezintă învăţătura despre dao (legea universală a

mişcării şi transformării lumii), ca bază a tot ce există. Acest sistem viza protestul pasiv al

oamenilor împotriva rânduielilor sociale. Sub infuenţa budismului acest sistem s-a transformat în religie, cu un panteon de sfinţi (luaţi din credinţele populare) şi ierarhie bisericească.

Confucianismul a apărut nu atât ca o religie cât ca o doctrină etico-politică. Concepţiile lui Confucius, întemeietorul, vizau recunoaşterea faptului că toate fenomenele din natură se produceau pe cale firească.

Budismul a pătruns din India în secolul I î.Hr., pe Drumul Mătăsii, sub forma a două şcoli, Mahayana (predominat în China) şi Hinayana. O ramură a budismului, lamaismul, se practică în Tibet. Dalai Lama este considerat întruchiparea lui Budda pe pământ. Două aspecte iau atras pe chinezi: învăţătura despre karma, ce le oferea o explicaţia mai bună pentru nenorocul individual, precum şi promisiunea vieţii de după moarte.

Islamismul a pătruns în China atât pe uscat, pe Drumul Mătăsii, din Arabia-Iran-India în secolele VIII-IX (uigurii) cât şi pe mare (sec. IX-XII), unde un rol important l-au avut negustorii arabi care vizitau oraşele din sudul Chinei. Zece dintre minoriţăţile naţionale ale Chinei sunt de religie islamică (huii, uigurii, uzbecii, tătarii, kirghizii, kazahii, tadjicii), în total circa 14 milioane. Etnia hui este compusă, în special, din chinezi han de religie islamică.

Creştinismul afost introdus în China de către nestorieni, în 635 şi a început să se răspândească în secolul al XVI-lea prin intermediul misionarilor europeni din India (statul Kerala).

Limba: chineza standard sau mandarina (bazată pe dialectul vorbit la Beijing), care ese vorbită de cei mai mulţi chinezi şi face parte din familia lingvistică chino-tibetană. Alte dialecte: cantonez (yue), shanghaez (wu), minbei (Fuzhou), limbile minorităţilor. Sistemul de scriere pinyin este cel care s-a impus în scrierea oficială folosită de chinezi.

ORAŞELE Chiar dacă populaţia urbană este încă redusă în China se întâlnesc oraşe multimilionare:

Shanghai (15 mil. - agl.urbană), Tianjin (10,7 mil. – agl.urbană), Shenyang (7 mil. – agl.urbană), Wuhan (7 mil. – agl. urbană), Guangzhou (7 mil. – agl.urbană), Harbin (7 mil. – agl.urbană), Chongqing (15 mil. – agl.urbană), Nanjin (5 mil.), Xian (7 mil.), Chengdu (10 mil.), Dalian 86 mil.) etc. În 1990 au fost înregistrate 450 municipalităţi şi 12 mii oraşe.Chiar dacă mare parte din populaţie locuieşte la ţară nu toţi sunt fermieri, extinzându-se mult industria uşoară.

Beijing (capitala de nord). Are o istorie foarte veche şi o populaţie de circa 12 mil.loc. Este localizat în nordul Chinei, 150 km de ţărmul mării şi circa 45 m altitudine. Este centrat în jurul Oraşului imperial (Oraşul interzis) şi pieţii Tiananmen (cea mai mare din lume – 40 ha; aici, la 1 octombrie 1949, Mao a proclamat comunismul ca orientare politică). După cucerirea Chinei de către mongoli aceştia au transformat Beijingul în capitală. A devenit capitala Chinei în 1421, în timpul dinastiei Ming (1421-1644). Este al doilea oraş ca mărime şi putere economică, după Shanghai, dar un mare centru politic şi cultural-ştiinţific. În gândirea chineză lumea avea forma unui pătrat, astfel oraşele, şi în special capitala, trebuiau să reflecte ordinea cosmică prin orientarea nord-sud şi vest-est a clădirilor şi străzilor.

ECONOMIA Dezvoltarea civilizaţiei chineze s-a bazat pe o populaţie sedentară care practica agricultura

(irigaţii, îndiguiri) şi meşteşugurile. Producţia meşteşugărească în perioadele ulterioare a fost înfloritoare (porţelanuri, ţesături-mătase naturală, prelucrarea fildeşului, jadului, bronzuri, lăcuitul diverselor obiecte, gravura în lemn), multe dintre acestea produse făcând obiectul comerţului. În secolul al XIX-lea începe să se dezvolte industria, prin valorificarea unor resurse de subsol, care este destul de modestă până la jumătatea secolului al XX-lea.

Schimbările politice (1949 - revoluţia populară) au dus la modificări structurale semnificative în economie (reforma agrară - 1950, exploatarea resurselor, dezvoltarea industriei

grele). Revoluţi populară a dus şi la desfiinţarea economiei feudale care se baza pe moşieri şi ţărani.

China este o ţară cu o economie în proces de modernizare în care ramura principală a economiei este industria. Industria energetică, vitală pentru economie, se bazează pe cărbune, petrol şi hidroenergie (Trei Defilee, pe Huang He). Cărbunele reprezintă principala resursă energetică, fiind şi primul producător mondial (peste 1 md.tone/an). Principalele bazine carbonifere sunt: Datong (prov. Shanxi), Kailuan (prov. Hebei), Fushun.

Petrolul se extrage de la Daqing (cel mai mare câmp petrolifer din China), Yumen, Karamay, Shengli (prov. Shandong), offshore (Bohai, Marea Chinei de Sud). Rafinarea se face în zonele de extracţie sau în centrele de consum: Yumen, Daqing, Lanzhou, Chongqing, Fushun, Dalian, Beijing, Shanghai. Transportul se face prin intermediul unor conducte: Yumen-Lanzhou, Daqing-Dalian şi Beijing, Shengli-Beijing etc. Producţia, circa 150 mil.tone, este insuficientă şi astfel importă mari cantităţi.

O cantitate importantă de energie este furnizată de hidrocentrale, cele mai importante fiind construite pe fluviile Chang Jiang (Trei Defilee) şi Huang He.

Industria metalurgică. Ocupă locul II în lume la producţia de minereu de fier (peste 175 mil.t.), fiind şi un însemnat producător de aluminiu şi cupru. Complexe siderurgice se găsesc la: Anshan (cel mai important centru siderurgic), Wuhan, Taiyuan, Baotou, Baoshan (lângă Shanghai - modern). Siderurgia este amplasată în bazinele carbonifere (Anshan, Fushun, Benxi, Taiyuan, Baotou, Hami), în lungul fluviului Chang-Jiang (Wuhan, Chongqing, Changsha) sau în porturile maritime (Shanghai, Tianjin, Guangzhou).

Metalurgia neferoasă este localizată în zonele de extracţie sau în centrele mari consumatoare (Shanghai, Beijing, Tianjin, Guangzhou, Shenyang).

Alte resurse: mercur, plumb, tungsen, antimoniu, mangan, molibden, vanadiu, zinc, uraniu, cositor.

Industria construcţiilor de maşini este foarte diversă: tractoare şi maşini agricole (Luoyang, Shenyang, Shanghai, Tianjin), autovehicule, aparate radio, televizoare, calculatoare electronice, autovehicule (Changchun, Shanghai, Wuhan, Guangzhou, Nanjing, Chongqing, Tianjin, Beijing), locomotive Diesel şi electrice (Dalian), material rulant (Shenyang, Qiqihar), nave (Shanghai, Tianjin, Dalian, Guangzhou, Qingdao, Fuzhou). Vânzările de autovehicule totalizau 1,8 mil. bucăţi în prima jumătate a anului 2006.

Ritmul susţinut al dezvoltării economiei a marcat şi sectorul construcţiei de automobile. De la producerea primului automobil, în 1956, intreprinderile chineze au fabricat peste 24 milioane autoturisme. Marile firme producătoare de automobile au pătruns pe piaţa chineză.

Industria chimică foloseşte o gamă largă de materii prime (huilă, petrol, sare), cele mai dinamice ramuri fiind industria îngrăşămintelor chimice (Shenyang, Fushun, Shanghai), industria petrochimică, produselor farmaceutice şi coloranţilor (Shanghai, Beijing), acidului sulfuric, cauciucului sintetic, anvelopelor.

Industria textilă are tradiţie îndelungată, este foarte diversă şi de bază pentru export. Prezintă o bază largă de materii prime (bumbac, lână, mătase naturală). Principalele centre de producţie a mătăsii naturale sunt: delta Chang Jiang (Hangzhou – are cea mai mare industrie producătoare; Wuxi, Suzhou – se impun broderiile pe mătase), Depr. Sâchuan şi delta Xi Jiang, unde există o sericicultură dezvoltată. În producerea covoarelor este renumit oraşul Tianjin.

Industria alimentară cuprinde o gamă largă de produse: conserve de carne, peşte, fructe, legume.

Alte ramuri: industria cimentului, a ţigaretelor (pe baza tutunului cultivat în sudul Chinei) şi a lemnului (China de Nord-Est).

Agricultura a traversat mai multe etape majore în evoluţia sa: cuprinderea de noi terenuri, introducerea de noi culturi, trecerea la agricultura comercială, reforma agrară (1950). În partea sudică, acolo unde clima este caldă şi umedă, se obţin două culturi/an.

Cultura plantelor se bazează pe terenurile arabile (doar 10% din suprafaţa ţării este favorabilă agriculturii) predominând cultura cerealelor (orez, grâu, porumb), apoi plantele tehnice (bumbac, trestie de zahăr, sfeclă de zahăr, soia, arahide, floarea soarelui), legume (cartofi, tomate, batate), manioc, mere, banane, ananas, mango, ceai (patria ceaiului; ceaiul verde).

Creşterea animalelor: bovine, ovine, porcine, bubaline, yaci, cămile, albine. Păşunile şi fâneţele ocupă circa 31% din suprafaţa ţării. Piscicultura este însemnată (mari consumatori de peşte), producţia fiind de circa 15 mil.tone, cea mai mare parte provenind de la fermele piscicole.

Macrozone de producţie agricolă: China de Nord-Est (sfeclă de zahăr, soia), Chinade Nord (orez, grâu, porumb, bumbac, arahide), China de Sud (orez ceai, trestie, citrice), China de Vest (culturi de oază, creşterea animalelor).

Agricultura contribuie cu circa 15% la produsul intern brut iar industria cu 50%. Forţa de muncă este formată din circa 778 mil. muncitori, din care 50% în agricultură, 22% în industrie şi 28% în servicii. Circa 80% din cereale se obţin de pe ogoarele irigate, acest stat deţinând cea mai întinsă suprafaţă irigată a lumii (circa 480 mii km2) Apa este puţină şi poluată. Se constată o penurie de terenuri agricole, multe terenuri se pierd în urma extinderii oraşelor, transporturilor şi industriei. Datorită secolelor de folosinţă terenurile agricole şi-au redus calitatea. Extinderea rapidă a infrastructurii industriale şi de transport reduce suprafaţa agricolă, cu circa 1 mil.ha /an.

Economie în dezvoltare (creştere de circa 8-10% în ultimii 20 ani), fapt ce determină o rată sporită de utilizarea a resurselor, creşterea consumului şi a poluării (presiuni puternice asupra mediului). Aerul multor oraşe este foarte poluat, fiind periculos pentru respiraţie. Comparativ cu populaţia beneficiază de o parte mult mai mică din resursele lumii (7% din apa potabilă şi terenurile agricole, 3% din păduri şi 2% din petrolul lumii) fapt ce presupune apelarea la imporuri. Este încă o ţară rurală, agricolă şi relativ săracă. Schimbările produse în economie au dus la îmbunătăţirea calităţii vieţii, nivelul de trai dublându-se faţă de cel din 1950.

Printre necesităţi: un sistem energetic care să nu se bazeze atât de mult pe cărbune (în prezent reprezintă peste 75%); o alimentaţie care să nu forţeze prea mult limitele producţiei de alimente; gestionare mai eficientă a resurselor de apă şi forestiere. Pe măsura creşterii nivelului de trai se produc schimbări în modelul alimentar, de la un regim redominant cerealier la unul bogat în carne. În prezent este lider mondial în consumul cărnii de porc. Pescuitul este o activitate importantă şi se bazează pe numeroase ferme piscicole. Există şi o lipsă a masei lemnoase fapt ce duce la importuri. Sunt vizate (protecţie prin cordoane verzi) şi terenurile afectate de extinderea deşerturilor în partea nordică. În 1994 doar 14% din suprafaţă reprezenta pădure.

Se estimează că circa 2/3 din PNB se formează în afara sectorului de stat. În 1993 exporturile erau în valoare de 100 md. (textile, confecţii) în special în SUA. O bună parte a economiei este finanţat de etnicii chinezi care trăiesc în străinătate.

Sectorul de vârf este prezent, fiind un stat cu realizări în domeniul spaţial (rachete şi sateliţi) şi nuclear.

Căile de comunicaţie şi transporturile. Feroviare: Beijing-Urumqi, Beijing-Ulan Bator-Rusia, Beijing-Shanghai, Beijing-Wuhan-Guangzhou, Beijing-Xian, Harbin-Dalian, Transtibetanul – cea mai înaltă cale ferată din lume. Navale: Chang Jiang, Marele Canal (1700 km)-Beijing-Hangzhou; cel mai mare port este Shanghai-Wusong, apoi Dalian (cel mai mare port din nord-estul ţării), Tianjin, Guangzhou.

Trezirea dragonului. În 1978 Deng Xiaoping devine liderul Chinei şi pune bazele deschiderii şi reformelor economice. Se lansează un vast program numit „cele 4 modernizări”: agricultură, industrie, apărare, ştiinţă şi tehnologie. Se adoptă o politică de deschidere, tolerarea micilor ateliere private în oraşe. Pentru a diminua presiunea asupra politicului experimentele economice au fost separate din punct de vedere spaţial, noile politici economice fiind aplicate în zona pacifică. Au fost înfiinţate astfel Zonele Economioce Speciale, Oraşele deschise şi Zonele de Coastă Deschise, menite să atragă investiţii străine. În aceste zone economice, investitorilor li s-au oferit facilităţi însemnate (taxe foarte mici, posibilitatea repatrierii profiturilor, exportul

produselor obţinute). În prima fază (1980) au fost înfiinţate 4 ZES: Shenzen (locaţie apropiată Hong Kong-ului), Zuhai (în apropierea fostei posesiuni portugheze Macao), Shantou, toate în provincia Guangdong, şi Xiamen (la str. Taiwan, în provincia Fujian). Ulterior (1989 şi 1990) au fost înfiinţate încă două ZES-uri: Hainan şi Pudong (în vecinătatea oraşului Shanghai). Succesul înregistrat a dus la deschiderea a încă 14 oraşe-porturi investiţilor străine (Dalian, Qinhuangdao, Tianjin, Yantai, Qingdao, Lianyungang, Shanghai, Ningbo, Fuzhou, Guangzhou, Zhanjiang şi Beihai).

ZES Shenzen. Amplasarea acesteia a fost strâns legată de propierea de Hong Kong, care reprezenta un mare potenţial investiţional. Astfel, dacă la sfârşitul anilor 70 Shenzen reprezenta o aşezare cu activităţi pescăreşti şi agricole, cu o populaţie de circa 20 mii loc., în anul 2000 populaţia a ajuns la circa 4 mil.loc, reprezentând cea mai rapidă creştere demografică, a unui oraş, din istoria omenirii. Acest fapt s-a datorat delocalizării a mii de fabrici din Hong Kong, care s-au mutat aici, atrăgând forţă de muncă din împrejurimi. Investiţiile în infrastructură au transformat profund oraşul, semănând în multe privinţe cu puternicul său vecin (blocuri turn, sedii de bănci, centre de afaceri). Succesul economic al acestei zone economice a motivat guvernul chinez în continuarea reformelor economice.

Zona administratrivă specială Hong Kong. Puternica dezvoltare economică a sa a fost

legată de statutul său politic, dependenţa, pentru o lungă perioadă de timp (1841 - 1997), de Marea Britanie. În urma negocierilor cu Marea Britanie, în vederea retrocedării, teritoriul şi-a păstrat economia capitalistă. Este localizat pe coasta sudică a Chinei, are o suprafaţă de circa 1000 km2 şi este compus din mai multe entităţi teritoriale: insula cu acelaşi nume, unde este situat şi oraşul Victoria, peninsula Kowloon şi câteva insule mici (cea mai însemnată este I. Lantau, unde se află aeroportul internaţional). Dacă până în anii 50 Hong Kong era un mic port aglomerat, investiţiile din industria uşoară, în special textilă, apoi în cea de echipament electric şi electronic au impulsionat mult dezvoltarea. În anii 80 Hong Kong a devenit un mare centru financiar, portuar şi industrial (Tigru Asiatic).

India

Caracteristici fizico-geografice

India are 7000 km de coastă marină şi 14 mii km frontieră terestră cu 6 state: Pakistan, China, Nepal, Bhutan, Bangladesh, Myanmar (Burma). Are dispute frontaliere cu Pakistan (Kashmir), China (Aksai Chin din estul Kashmirului) regiunea şi Bangladesh.

Suprafaţa Indiei este de 2 973 190 km2 fiind divizată din punct de vedere regional în trei principale regiuni. Câmpia Indo-Gangetică, Himalaya şi regiunea Peninsulară. Câmpia Indo-Gangetică şi Himalaya indiană sunt cunoscuta ca India de Nord în timp ce Peninsula India este cunoscută ca India de Sud.

Structura geologică. Scutul indian, partea a continentului Gondwana, se desprinde la

sfârşitul Cretacic (acum circa 90) de Africa şi se deplasează spre nord intrând în coliziune cu Placa Eurasiatică (acum circa 50 mil ani, în Eocen) Această coliziune determină puternica înălţare a Munţilor Himalaya dar şi ridicarea Gaţilor. În acelaşi timp are loc sudarea cu placa Australiană.

O considerabilă parte a peninsulei conţine gnaise şi şisturi precambriene, care sunt cele mai vechi roci din India. În Mezozoic se depun strate groase de calcare de origine marină. La sfîrşitul Cretacicului au loc erupţii vulcanice (curgeri de lavă) în Podişul Deccan (trappe) care acoperă circa 500 mii km2. În Terţiar are loc înălţarea M. Himalaya.

Clima este puternic influenţată de poziţia geografică (Tropicul Racului traversează partea

nordică a Indiei), circulaţia musonică, Munţii Himalaya şi Gaţii de Vest (funcţionează ca bariere

climatice). Himalaya, prin înălţime şi orientare barează vânturile reci care vin centrul Asiei şi cele umede din sud, iar Gaţii de Vest limitează cantitatea de precipitaţii din Deccan. Clima este tropicală, cu diferite nuanţe iar în munţii înalţi variază foarte mult.

Meteorologii divid anul în patru anotimpuri: vară, musonic, iarnă şi retragerea musonului. Vara durează între martie şi iunie în mare parte din India (în nord-vest durează din aprilie până în iulie). Temperaturile depăşesc 300C în timpul zilei, în Deşertul Thar şi Deccan pot depăşi 400C. Regiunile costale au peste 300C, fiind asociate cu niveluri ridicate de umiditate. Cea mai fierbinte lună în vest şi sud este aprilie în timp ce în regiunile nordice este mai. Vara este urmată de perioada ploilor musonice care udă cea mai mare parte din ţară cu ploile sale (revigorează lacurile şi râurile iar vegetaţia devine abundentă). Circulaţia musonică este dată de presiunea coborâtă din Deşertul Thar. Data oficială de sosire a musonului este 1 iunie, când acesta traversează coasta Kerala. Musonul de sud-vest se desface în două ramuri, unul care se deplasează spre Golful Bengal şi altul spre Marea Arabiei. Ramura Golfului Bengal se deplasează spre nord traversând nord-estul India la început de iunie (ajunge la Delhi la sfîrşitul lui iunie). Braţul Mării Arabe merge spre nord şi descarcă mare parte din precipitaţiile sale pe coastele vestice ale Gaţilor de Vest. Musonul de sud-vest asigură peste 80% din totalul precipitaţiilor anuale. La Cherrapunji şi Mawsynram (5 km vest de primul) cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii (s-au înregistrat 12 000 mm/an).

Musonul începe să se retragă din august în nordul Indiei şi din octombrie din Kerala. Această perioadă de după retragerea musonului este cunoscută ca retragerea musonului şi este caracterizată printr-o vreme liniştită. Acum temperaturile şi umiditatea sunt mai scăzute.

Din noiembrie începe iarna în arealele nordice iar în regiunile sudice din decembrie. Acest anotimp prezintă zile calde şi nopţi reci, iar în nord este frecventă ceaţa. Temperaturile în anumite părţi coboară sub punctul de îngheţ. Decembrie şi ianuarie sunt lunile cele mai reci cu temp medii de 10-150C în nord-vest, de unde cresc spre sud şi est la 20-250C.

Musonul de nord-est se simte începând din noiembrie, însă mare parte din India nu este afectată de acest muson. El este însă crucial pentru statul Tamil Nadu, care primeşte peste 60% din precipitaţii în această perioadă (în acest stat noiembrie este cea mai umedă lună din an). Acest muson mai aduce precipitaţii în statele Orissa, Andhra Pradesh, Kerala şi colţul sudic al statului Karnataka. Pentru restul Indiei acest muson aduce 20% din totalul precipitaţiilor. Toamnele şi primăverile sunt mai distincte în statele himalayene.

Apele. Râurile Indiei sunt clasificate, după drenaj în himalayene, peninsulare, costale (în

vest sunt scurte şi episodice) şi interioare (centrate în vestul statului Rajasthan, sunt puţine şi frecvent dispar în anii cu puţine precipitaţii).

Gangele (Ganga), fluviul sfânt al hinduşilor, are izvoare în Himalaya şi, după 2700 km, se varsă în Golful Bengal printr-o deltă. Cel mai important afluent este Yamuna (Jumna), afluent pe partea dreapta, ce curge paralel cu Gangele pe mai bine de 1000 km şi găzdueşte pe malurile sale oraşele Delhi şi Agra. Regimul de scurgere al Gangelui este determinat de topirea zăpezilor şi gheţarilor din Himalaya şi de ploile musonice, care face ca cele mai mari debite şi niveluri să fie înregistrate în a doua parte a lunii august. Debitul său mediu anual, la intrarea în deltă, este de circa12 500 m3/s. Este navigabil pe 1450 km, intens utilizat pentru irigaţii şi parţial valorificat hidroenergetic (pe afluenţii Gangelui).

Brahmaputra are cel mai mare volum de apă dintre toate râurile Indiei datorită precipitaţiilor bogate care cad în cadrul bazinului său (la Shillong media anuală a precipitaţiilor este 2400 mm). Are izvoare în Tibet, formează chei spectaculoase în Arunchal Pradesh, curge prin Valea Assam şi se varsă, împreună cu Gangele, în Golful Bengal.

Mahanadi izvorăşte din statul Madhya Pradesh şi este un important râu în statul Orissa. Bazinul superior prin secetele periodice contrastează cu situaţia şi regiunea deltei, cu frecvente inundaţii. Barajul Hirakud a permis regularizarea râului.

Godavari are sursa la nord-est de Mumbay (Maharashtra) şi curge spre sud-est pe 1400 km pentru a se vărsa în Golful Bengal, pe coasta statului Andhra Pradesh. Bazinul său este al doilea

ca mărime din India iar delta sa este una dintre cele mai importante surse de orez din ţară. Este cunoscut la ”Gangele de sud” însă debitul său este moderat datorită nivelului mediu de precipitaţii, 700 mm/an la Nasik şi 1000 mm la Nizamabad.

Krishna izvorăşte din Gaţii de Vest şi curge spre Golful Bengal. Are un debit redus din cauza nivelului redus de precipitaţii din bazin (600 mm/an la Pune), însă este al 3 lea ca lungime din India.

Izvorul lui Kaveri este în statul Karnataka şi cuge spre sud-est. Apa râului este o sursă pentru irigaţii din antichitate. În anii 1990 circa 95% din apa râului a fost folosită pentru agricultură. Narmada şi Tapti sunt singurele râuri majore care curg spre Marea Arabiei. Narmanda, cu izvoare în statul Madhya Pradesh are o vale îngustă între Vindhya şi Satpura şi se varsă în Golful Khambhat (sau Cambay) iar Tapti este mai scurt dar are un curs paralel cu Narmada.

Cele mai importante lacuri sunt: Chilka (cel mai mare lac cu apă sărată, Orissa), Kolleru (Andhra Pradesh), Loktak (Manipur), Dal (Kashmir), Sambhar (Rajasthan), Sasthamkotta (Kerala), Lacul Pangong (Ladakh - Himalaya).

Vegetaţia. Vegetaţia este direct influenţată de condiţiile climatice, relief, sol dar şi de

activitatea umană. Prin defrişări, întinse suprafeţe au fost transformate în terenuri agricole, unele au fost acoperite de o vegetaţia secundară (tufişurile ţepoase din Deccan), iar altele au fost replantate, dar cu alte specii mai valoroase economic (ex. Tectona grandis).

Păduri tropicale umede apar pe Coasta Malabar, versanţii vestici ai Gaţilor de Vest, Valea Brahmaputra, Câmpia Gangelui, statul Orissa, regiunea statelor Mizoram-Manipur, Insulele Andaman şi Nicobar.

Păduri tropicale uscate se găsesc în Podişul Deccan, Podişul Chotta-Nagpur, Peninsula Kathiawar, Valea Narmada. Asociaţiile vegetale sunt formate din: Hardwickia binata, Albizia amara, Tectona grandis, Boswellia serrata, Diospyros tomentosa, Acacia catechu, Dalbergia latifolia, Shorea robusta, Terminalia alata, Terminalia tomentosa, Shorea talura, Santalum album (ultimele trei specii mai frecvent răspândite în sudul Podişului Deccan).

În părţile mai uscate ale Podişului Deccan (părţi din statele Tamil Nadu, Andhra Pradesh, Karnataka şi Maharashtra) se întâlneşte o vegetaţie de tufişuri ghimpoase (Acacia planifrons, Balanites roxburghii, Cassia fistula, Phoenix sylvestris, Cordia myxa, Capparis, Prosopis).

În Himalaya vegetaţia este etajată: păduri subtropiocale, păduri mixte şi temperate cu frunza lată, păduri de conifere în zona subalpină şi vegetaţie alpină.

Vegetaţia de mangrove apare în Sundarbans, deltele Godavari, Krishna, Mahanadi, părţi din coastele statelor Maharashtra, Karnataka şi Kerala, isulele Andaman şi Nicobar. Sunt formate din Avicennia marina, Suaeda, Rhizophora şi Bruguiera. Multe păsări: flamingo (Phoenicoptreus spp.), pelicani (Pelecanus philippensis).

Marea diversitate geografică a Indiei a favorizat existenţa a numeroase specii de animale: peste 1200 specii de păsări, 350 specii de mamifere şi mii de specii de peşti, amfibieni şi reptile. Marea extindere a Himalayei adăposteşte leopardul zăpezilor, ibexul, ursul himalayan, pantera, cerbul Chinkala, gazela tibetană (Procapra picticaudata) – în Ladakh, şi o mare varietate de fazani, apoi elefanţi, rinoceri şi giboni. Vasta câmpie a Gangelui cuprinde cerbi, bivoli şi elefanţi, în statul Gujarat, leul asiatic, iar în deşert, dropia şi măgarul sălbatic. În pădurile tropicale din sud trăiesc langurii, macacii şi civetele, iar diverse locuri, de la poalele Himalayei în mlaştinile de mangrove, se întâlneşte tigrul.

În Deccan: dropia indiană (Ardeotis nigriceps), tigrul (Panthera tigris), elefantul asiatic (Elephas maximus), gaurul (Bos gaurus), bivolul (Bubalus arnee), chinkara (Gazella bennetti), câinele sălbatic (Cuon alpinus), ursul leneş (Melurus ursinus). Rezervaţia Nagarjunasagar – Srisailam (în Andhra Pradesh).

Sundarbans (pădure frumoasă) reprezintă un sector deltaic din India şi Bangkadesh (la Golful Bengal) ce cuprinde cea mai mare pădure de mangrove din lume. Este o arie protejată,

patrimoniu al umanităţii, cunoscută pentru fauna sa, cel mai important reprezentat fiind tigrul bengalez (circa 400 exemplare), dar şi păsări, crocodili, şerpi sau cerbi pătaţi.

Câmpia Indo-Gangetică Câmpia Indo-Gangetică este o mare câmpie aluvionară ce se întinde la poalele munţilor

Suleiman, Himalaya şi Indo-birmani, ca o fâşie lungă de circa 3000 km şi lată de circa 250-350 km, între Marea Arabiei şi Golful Bengal. Spre contactul cu Himalaya apar dealuri cu altitudini reduse (numite local ghar) formate din depozite de pietrişuri şi nisipuri, aduse de râuri din munte.

Câmpia constituie o regiune de subsidenţă dezvoltată într-o uriaşă avanfosă, ocupată în terţiar de un braţ marin, ocupat de aluviunile cărate de Indus, Gange şi Brahmaputra şi afluenţii lor. Depozitele sedimentare au grosimi foarte mari, ce depăşesc, pe alocuri, 2500 m, iar fundamentul reprezintă o porţiune scufundată a platformei cristaline precambriene a Podişului Deccan, care apare la zi în Masivul Khasi (pe stânga fluviului Brahmaputra).

Cea mai mare parte prezintă altitudini sub 100 m, mai ales în sectoarele deltaice (circa 6 m în delta Gange-Brahmaputra). Excepţie face sectorul care separă cele două bazine hidrografice (Indus şi Gange), unde câmpia depăşeşte 250 m. Această câmpie este foarte netedă, mai fragmentată spre munte, cu terase, lunci largi, braţe păsăsite, mlaştini, grinduri şi canale.

Reţeaua hidrografică a Câmpiei Indo-Gangetice prezintă un regim de scurgere caracterizat prin două creşteri, una de primăvară (când se topesc zăpezile şi gheţarii din Himalaya, Karakorum şi Hindu Kush) şi alta de vară-toamnă (dată de ploile musonice).

Deşertul Thar (Marele Deşert Indian) este localizat în vestul Indiei (în special în Rajasthan)

şi sud-estul Pakistanului (estul provinciei Sind şi sudul prov. Punjab). Deşertul prezintă întinse suprafeţe nisipoase (dune de până la 150 m) şi pietroase. Fauna este reprezentată prin multe specii de şopârle şi şerpi (unele endemice), antilope (Antilopa cervicapra), gazele (Gazella bennettii), asini sălbatici (Equus hemionus), iar vegetaţia este compusă din arbori (acacii), arbuşti şi tufişuri (Calligonum, Ziziphus) şi plante ierboase. Regiunea este caracterizată prin temperaturi extreme (45°C) vara, precipitaţii puţine (sub 120 mm/an în vest şi 375 mm/an în est) şi neregulate. Canalul Rajastan joacă un rol major în irigarea unor părţi din deşert (în nord şi vest).

Podişul Malwa. Este o regiune în vestul Indiei, ce ocupă un platou vulcanic (o extensiune a trappelor din Deccan), cu o altitudine medie de 500 m (unele vîrfuri au peste 800 m). Este drenat de Chambal şi afluenţii săi, are un climat tropical şi păduri uscate cu frunze căzătoare.

Munţii Vindhya. Sunt munţi joşi din centrul Indiei, dispuşi pe direcţie est-vest pe circa 1100 km. Formează limita dintre nordul şi sudul Indiei. Versanţii sudici, abrupţi, sunt drenaţi de Narmada iar versanţii nordici de afluenţii Gangelui. Prezintă altitudini cuprinse între 450-900 m dar culminează la 1113 m. Valea râului Narmada, care străbate o depresiune tectonică, separă munţii Vindhya de Satpura.

Munţii Satpura. Situaţi în partea nordică a Podişului Deccan, cu dispunere pe direcţie vest-est), aceşti munţi au altitudini care depăşesc în multe vârfuri 1000 m. Râul Narmada drenează pantele nordice ale munţilor Satpura, Tapti versanţii sudici iar Mahanadi partea estică.

Podişul Deccan se întinde la sud de Munţii Satpura. Are formă triunghiulară şi este puternic nivelat, cu altitudini predominant cuprinse între 400 şi 1000 m.

Corespunde morfostructural unei platformei precambriene (rest al străvechiului continent Gondwana) constituită, în cea mai mare parte din şisturi cristaline, granite şi gnaise. Suprafeţe însemnate sunt acoperite de roci bazaltice (cretacice) dispuse sub formă de curgeri (trappe). Regiunea fiind mai uscată, din cauza barierei Gaţilor de Vest, prezintă o vegetaţia formată din păduri tropicale fără frunze în perioada uscată a anului (Acacia, Albizia, Hardwickia) şi savane. Râurile care traversează podişul (Mahanadi, Godavari, Krishna, Cauveri) au, în general, izvoare în Gaţii de Vest şi se varsă prin delte în Golful Bengal.

Gaţii de Vest. Sunt dispuşi în lungul marginii vestice a Platoului Deccan, la sud de râul Tapti (lângă graniţa Gujarat-Maharasthra), pe circa 1600 km. Altitudinile sunt de circa 1000 m în partea nordică şi cresc spre sud, unde culminează în Anai Mudi (2695 m), din Masivul Cardamon.

Munţii au caracter asimetric fiind abrupţi spre exterior şi cu versanţi domoli spre interior. Sunt munţi de tip bloc ce se prezintă sub forma unei culmi continue, orientată nord-sud, alcătuiţi din granite, gnaise şi bazalte.

Clima este puternic influenţată de circulaţia musonică şi orientare (rol de barieră climatică). Astfel, versanţii vestici, dispuşi în calea maselor umede musonice, sunt mult mai bine udaţi (peste 3000 mm/an) decât cei estici. Umiditatea variază şi de la nord la sud, partea nordică a munţilor fiind mai uscată.

Gaţii de Est au caracter discontinuu, sunt erodaţi şi fragmentaţi transversal de râurile Godavari, Mahanadi, Krishna şi Kaveri. Se extind din statul Bengalul de Vest, în nord, până în statul Tamil Nadu, în sud, în lungul Golfului Bengal. Sunt mai scunzi (altitudinea medie este de circa 600 m, iar cea maximă de 1680 m) şi mai vechi decât Gaţii de Vest, cu care se întâlnesc în extremitatea sudică.

Coasta Estică (Coromandel). Este o câmpie joasă, de acumulare, în care deltele râurilor care o traversează formează o parte importantă a acestei câmpii. Lăţimea acestei câmpii variază între 100 şi 130 km. Câmpiile aluviale create de râuri sunt foarte fertile, însă poziţia faţă de Gaţii de Vest face ca vara sa primească puţine precipitaţii. Precipitaţiile madii anuale sunt de 800 mm, majoritatea cad în perioada octombrie-decembrie.

Coasta Vestică (Malabar) este o zonă de acumulare, îngustă (50-100 km), ce se întinde din statul Gujarat (nord) până în Kerala (sud). Este o importantă regiune agricolă (cultura orezului), fiind intens umanizată.

Parcurile naţionale. Primul parc naţional al Indiei fost Hailey National Park, numit ulterior Jim Corbett, stabilit în 1935. Dacă în anul 1970 erau 5 parcuri naţionale, în prezent circa 90, cu o suprafaţă de 38 000 km2 (1,2% din suprafaţa Indiei). P.N. Jim Corbett - este cel mai vechi parc naţional din India (1936), localizat în statul Uttaranchal, cunoscut pentru viaţa sălbatică variată (tigri, elefanţi, cobra, pangolinul indian, păsări). Parcul Naţional şi Sanctuarul de viaţă sălbatică Pădurea Gir - este cunoscut pentru protecţia leului asiatic (Panthera leo persica) - circa 360 exemplare. P.N. Sundarbans - protejează o bogată vegetaţie de mangrove, în care trăiesc cele mai multe exemplare de tigru bengalez. P.N. Bandipur (sudul statului Karnataka) - este unul dintre cele mai cunoscute sanctuare din India pentru protecţia tigrului, fauna fiind completată de elefanţi asiatici, leoparzi, languri, cerbi, căprioare (sambar), antilope, hiene, păsări, cobre, vipere, crocodili etc.

Caractere umane şi economice

India este un stat federal compus din 28 state (ex. Andhra Pradesh, Arunachal Pradesh, Assam, Bihar, Gujarat, Jammu and Kashmir, Kerala, Madhya Pradesh, Maharashtra, Punjab, Rajasthan, Sikkim, Tamil Nadu), structurale pe baze etno-lingvistice, ce dispun de o largă autonomie şi 7 teritorii unionale (Insulele Andaman şi Nicobar, Chandigarh, Dadra şi Nagar Haveli, Daman şi Diu, Delhi, Lakshadweep, Pondicherry).

Populaţia Cele mai vechi urme de locuire aparţin oamenilor paleolitici care se ocupau cu vânătoarea,

culesul sau pescuitul. În timpul neoliticului (mileniul V î.Hr) oamenii au început să cultive pământul (cereale, pomi fructiferi) şi să domesticească animale (boi şi capre). Descendenţi ai

acestor oameni primitivi se întâlnesc şi astăzi în unele locuri ale Indiei: santalii (la vest de Calcutta), khonzii (Orissa) sau gonzii (India Centrală).

Aici a apărut una dintre vechile civilizaţii ale omenirii - Civilizaţia Indusului (sau Harappa) dezvoltată în mileniul III î.Hr., în valea fluviului Indus. În a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr pătrund din Asia Centrală populaţii indo-europene (indo-arienii) care cuceresc, până în secolul V î.Hr., partea nordică a Indiei devenind elementul etnic principal. Aceştia introduc sistemul castelor şi religia brahmanică.

Primii auropeni care ajung în India sunt portughezii, care prin Vasco da Gama ating coasta Malabar în anul 1498 iar ulterior pun stăpânire pe mare parte din această coastă, monopolizând comerţul cu Europa şi Africa.

După mai multe confruntări între puterile coloniale europene, în special între Anglia şi Franţa, în a doua parte a secolului al XVIII-lea Anglia devine principala forţă de influenţă din India, devenită din 1858 coloniei britanică (Perla Coroanei britanice).

Mişcarea de emancipare naţională are ca principal lider pe Mahatma Gandhi (1869-1948), „părintele naţiunii indiene” care joacă un rol marcat în independenţa Indiei (1947). Însă, disensiunile dintre hinduşi şi musulmani, soldate cu numeroase victime, face ca India să fie divizată pe criterii religioase în două state distincte: Uniunea Indiană (cu populaţie hindusă) şi Pakistanul (cu populaţie musulmană).

În prezent India are o populaţie de peste 1,08 md. loc.(15% din populaţia planetei), cu o

densitate de peste 310 loc/km2. Cele mai mari densităţi de populaţie (peste 500 loc/km2) se întâlnesc în Câmpia Gange-Brahmaputra (statele Uttar Pradesh, Bihar, Bengalul de Vest, Assam şi teritoriul naţional Delhi deţin aproape 40% din populaţia statului). Alte regiuni bine populate sunt câmpiile Coromandel şi Malabar precum şi partea de sud a Indiei. Deşertul Thar are cea mai redusă densitatea a populaţiei (sub 5 loc/km2).

La începutul secolului XX (1911-1920) atât natalitatea cât şi mortalitatea aveau valori ridicate, de circa 48 ‰. Valorile mari ale mortalităţii se datorau epidemiilor, dezastrelor naturale şi sărăciei. Progresele realizate în domeniul medical, social, educaţional au dus la reducerea semnificatăvă a mortalităţii (sub 9 ‰) însă natalitatea a rămas ridicată (23 ‰), fapt care favorizează creşterea populaţiei (în anul 1950 erau circa 360 mil.loc). Dacă în intervalul 1901-1911 creşterea populaţiei a fost de 5%, iar între 1930 şi 1940 de 14%, în prezent ea este de peste 23%. Populaţia este tânără, circa 31% având sub 15 ani, iar rata de fertilitate este de 2,78 copii/femeie.

Speranţa de viaţă la naştere este de circa 64 ani, valoare nu prea ridicată (Japonia are peste 75 ani) datorită dificultăţilor socio-economice, fapt reflectat şi de mortalitatea infantilă care este foarte mare (56,2 ‰) (sunt încă foarte răspândite malaria, holera, pneumonia, tuberculoza etc.). Nici gradul de alfabetizare nu este foarte ridicat, aproximativ 60% din populaţia de peste 15 ani ştie să scrie şi să citească, din care 70,2% masculin şi 48,3% feminin.

Structura populaţiei. Indienii sunt divizaţi din punct de vedere etno-rasial în indo-arieni (72%), dravidieni (25%), mongoloizi şi alţii (3%). Din punct de vedere religios cei mai mulţi sunt hinduşi (81,3%) urmaţi de musulmani (12%, peste 120 mil.), creştini (2,3%), sikhişti (1,9%, în Punjab) şi budişti.

Esenţa hinduismului se bazează pe 3 dogme fundamentale: învăţătura despre inegalitatea socială iniţială a oamenilor; credinţa în metempsihoză şi reîncarnări succesive; Karma-învăţătura despre datorie şi răsplată, adică despre normele de comportare care asigură omului posibilitatea de a trece pe o treaptă socială superioară numai în procesul reîncarnărilor de după moarte.

Budismul şi jainismul au apărut în sec. VI-V î.Hr ca protest împotriva sistemului de caste prin promovarea egalităţii oamenilor şi plasarea acestora în societate în funcţie de meritele personale. Sikhismul apare în sec. XVI-XVII ca o reformare a hinduismului sub influenţa islamismului şi a altor religii.

Limba cea mai vorbită este hindi (limbă maternă pentru circa 30% din populaţie) dar mai sunt recunoscute de Constituţie alte 14 limbi vorbite în statele federale: bengali, telugu, marathi, tamila, urdu, gujarati, malayalam, kannada, oriya, punjabi, assameza, kashmira, sindhi şi sanscrita. Pe lângă acestea se mai vorbesc peste 200 limbi şi mii de dialecte. Engleza este încă importantă în comunicare.

Religia, castele şi limba sunt factori majori în organizarea socială şi politică a Indiei de azi. Diferenţele etno-culturale sunt foarte mari în India, singurul element de unitate poate fi considerată religia hindusă împărtăşită de majoritatea populaţiei. Sistemul castelor, cu o vechime de 2000 ani, stă la temelia civilizaţiei indiene, chiar şi în condiţiile în care promovează discriminarea. Casta (din latinescul castus - pur, curat, neamestecat) este o grupare închisă, formată din persoane care au aceeaşi origine, aceleaşi ocupaţii, un anumit tip de profesiuni, cu drepturi, îndatoriri şi tradiţii bine precizate, pe care le respectă cu mare stricteţe.

Circa 8% din populaţia Indiei, adică 68 milioane loc., au un nivel de organizare tribală. Cea mai mare concentrare a populaţiei tribale se află în regiunea himalayană (Jammu şi Kashmir, Hirachal Pradesh, Uttar Pradesh, Assam, Meghalaya, Tripura, Arunchal Pradesh, Mizoram, Manipur, Nagaland). Sunt şi grupuri tribale primitive, care trăiesc în izolare, în locuri greu accesibile, care se caracterizează printr-o agricultură de subzistenţă şi un grad redus de alfabetizare.

Oraşele Cele mai vechi oraşe datează din perioada antică. Pe lângă oraşele Civilizaţiei Indusului

(Harappa, Mohenjo-Daro, Lothal, Amri, Rupar, Kalibangan etc.) mai pot fi amintite: Indraprastha (pe teritoriul actualului oraş Delhi) este menţionat în epopea indiană Mahabharata ca oraş din mineniul II î.Hr (circa 1400 î.Hr.), Pātaliputra (actualul Patna) era un oraş important, capitala împăratului Chandragupta (sec.IV-III î.Hr), creatorul unui mare stat în partea de nord a Indiei, Ujjayini (actualul oraş Ujjain) din Madhya Pradesh, unul dintre cele 7 oraşe sacre ale hinduşilor, a fost în secolul III î.Hr reşedinţa împăratului Aśoka (ultimul domnitor Maurya), Varanasi este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume, continuu locuit din mileniul II î.Hr. Reprezintă prima aşezare a indo-arienilor pe cursul mijlociu al Gangelui, fiind în acea perioadă un însemnat centru cultural-religios dar şi meşteşugăresc (produse textile, parfumuri, prelucrarea fildeşului) şi comercial.

Multe oraşe apar sau se dezvoltă în perioada medievală (Agra, Delhi, Hyderabad, Bangalore) sau în cea colonială (Calcutta, Bombay, Madras, Nagpur, Bangalore) ca centre administrative, comerciale, portuare sau industriale.

Chandigarh este unul dintre cele mai noi oraşe ale Indiei (oraş planificat), fiind situat la poalele Colinelor Siwalik din nord-vestul ţării. A fost ales pentru a înlocui oraşul Lahore, cedat Pakistanului în 1947, drept capitală a statului Punjab şi a fost construit după planurile arhitectului elveţian Le Corbusier în colaborare cu arhitecţi indieni. Coceput ca un simbol al modernităţii, construcţia oraşului a început în anul 1950 fiind împărţit în sectoare rectangulare. Oraşul are peste 500 mii loc şi împreună cu regiunea înconjurătoare formează un teritoriu unional.

După 1960 s-a constatat o urbanizare accelerată (Delhi, Madras, Bangalore, Hyderabad) bazată atât pe creşterea naturală cât şi pe migraţiile din mediul rural. Oraşele mari se caracterizează prin mari densităţi de populaţie (New Delhi-peste 6000 loc/km2), trafic aglomerat, zgomot, poluare şi mari disparităţi în dezvoltare (la periferia marilor oraşe sunt cartiere foarte sărăcăcioase-bidonviluri).

Populaţia urbană este de circ 28%, valoare forte redusă în condiţiile în care India are oraşe foarte populate: Bombay (9,9 mil.loc. şi 16 mil.loc. aglomeraţia urbană), Delhi (7,3 mil. şi 8,4 mil.agl.urb.), Calcutta (4,5 mil. şi 11 mil. agl.urb.), Madras (3,8 mil. şi 5,5 mil.agl.urb.),

Bangalore (3,3 mil. şi 4,2 mil.agl.urb.), Hyderabad (3,1 mil. şi 4,3 mil.agl.urb.), Ahmedabad (3 mil loc.), Kanpur (2 mil.loc) etc.

În ciuda progreselor socio-economice înregistrate în ultimii ani India rămâne o ţară cu un grad ridicat de ruralizare. Există însă diferenţe vizibile între state, cele mai ridicate valori fiind întâlnite în statele Sikkim (91%), Himachal Pradesh (91%) sau Assam (88%).

New Delhi, capitala Indiei, este un oraş nou în partea de sud-vest a oraşului Delhi, în partea de nord a statului (Câmpia Gangelui) pe malul drept al râului Yamuna (afluent al Gangelui). Ocupă circa 20% din suprafaţa oraşului Delhi şi are peste 300 mii loc. Este un teritoriu locuit din antichitate (sec.5 î. Hr) dar care se dezvoltă intens în secolul al XIII-lea când devine capitala sultanatului Delhi. Din 1911 se începe construcţia oraşului New Delhi care în 1947 devine capitala Indiei independente. Nu este un mare centru industrial (ind. uşoară, materiale de construcţie, farmaceutică) însă se remarcă prin activităţile financiar-bancare, de transport, cultural-ştiinţifice şi politice.

Activit ăţile economice Activităţile economice se practică în India din cele mai vechi timpuri. În antichitate,

dezvoltându-se aici o mare civilizaţie, activităţile economice erau reprezentate de agricultură, comerţ şi meşteşuguri. Agricultura se baza pe sisteme de irigaţie (canale), îngrăşăminte naturale, rotaţia culturilor, iar cultura principală era orezul, alături de care se mai cultivau: orzul, grâul, meiul, trestia de zahăr, cânepa şi unele legume. Se creşteau oivine, porcine, bovine (vacile erau animale sacre), bubaline şi se practica pescuitul. Activităţile meşteşugăreşti, organizate în bresle, erau reprezentate de prelucrarea unor produse agricole, confecţionarea uneltelor, armelor, olăritul, ţesutul pânzei de bumbac, prelucrarea lemnului, metalelor, pietrei, pieilor, fildeşului, producerea de bijuterii etc.

În perioada colonială economia Indiei este legată de nevoile de materii prime şi produse agricole ale Coroanei britanice. Acum s-a dezvoltat industria extractivă, plantaţiile agricole (ceai, iută, cafea, indigo ), transporturile feroviare şi activităţile portuare (pentru expedierea mai rapidă a produselor spre metropolă sau desfacerea celor britanice).

Era Nehru (1947-1964) Jawaharlal Nehru (1889-1964) a fost unul dintre cei mai importanţi lideri politici ai Indiei în

lupta pentru independenţă şi reformatorul economiei indiene. Politica sa economică a constat în planificarea economiei. Primul plan cincinal a fost lansat în 1951 şi cele mai multe resurse au fost alocate refacerii infrastructurii de transport feroviar şi realizării de sisteme de irigaţie.

În prezent India este un stat cu o economie în curs de dezvoltare (peste 500 md. dolari) dar care se remarcă încă printr-un procent foarte mare (circa 2/3) de populaţie care este ocupată în agricultură. Industria minieră şi prelucrătoare au creşteri importante în ultimul timp contribuind cu circa 1/3 la PIB.

Agricultura. Deşi culturile ocupă jumătate din teritoriul ţării (55% terenuri arabile), peste 590 mii km2 de terenuri agricole sunt irigate, fertilitatea solurilor este ridicată iar în multe zone se realizează două culturi pe an, randamentul agriculturii este încă redus (slaba dotare tehnică, insuficienţa îngrăşămintelor chimice, fărâmiţarea terenurilor, calamităţi naturale).

Cu toate aceste dificultăţi India este un mare producător agricol, cu ponderi semnificative la multe produse: cereale (al treilea producător mondial), orez (locul 2 pe glob-hrana de bază pentru populaţia din estul ţării), grâu (locul 3-hrana de bază pentru populaţia din vestul ţării), mei (locul 1, peste 1/3 din producţia mondială), legume (tomate), leguminoase (locul 1), arahide (locul 1), soia. Circa 75% din terenurile agricole sunt cultivate cu cereale şi leguminoase.

India dispune şi de mari plantaţii: ceai (locul 1, 30% din producţia mondială), iută (locul 1), bumbac (locul 4), trestie de zahăr (locul 2), arbori de cauciuc, bananieri (locul 1), citrice (lămâi), cocotieri (locul 3), măslini, tutun, arbori de cafea, ananas, mango (locul 1).

Cu toate că deţine un şeptel semnificativ (locul 1 mondial la bovine, bubaline, caprine, locul 3 a cămile) creşterea animalelor nu deţine un loc marcant în agricultură. Se mai remarcă pescuitul, silvicultura şi producţia (legală) de opiu pentru industria farmaceutică.

Tipurile de agricultură cele mai răspândite sunt cea de subzistenţă şi cea comercială (de piaţă, bazată pe numeroase plantaţii), iar principalele regiuni agricole: Câmpia Gange-Brahmaputra (orez, trestie de zahăr, iută), Câmpia Punjab (grâu), Câmpiile Malabar (orez, mirodenii) şi Coromandel (orez, trestie de zahăr) sau Podişul Deccan (bumbac, mei, arahide, tutun).

Industria. Variatele şi bogatele resurse de subsol au un rol important în economie, susţinând numeroase ramuri industriele. India deţine minereuri de fier, bauxită, cărbuni (al 3-lea producător mondial), petrol (care acoperă doar o parte din necesar), gaze naturale, uraniu, zinc.

Industria este foarte diversificată, absoarbe 20% din populaţia activă, contribuie cu circa 30% la economia naţională, dar la multe produse încă nu este competitivă pe piaţa externă. Prin producţiile mari se remarcă: industria textilă (cea mai importantă - 20 mil. muncitori şi 1/3 din exporturi), industria zahărului (printre cei mai mari producători mondiali), industria siderurgică, metalurgia neferoasă (aluminiu, cupru, plumb, zinc), industria chimică (îngrăşăminte, petrochimie), electronică, motoare vehicule şi a cimentului.

Industria energetică se bazează pe cărbune şi hidroenergie (27%, se remară regiunea himalayană). Există şi centrale atomoelectrice (nord de Bombay, Madras, Rajastan, Gujarat) care contribuie doar cu 3% la producţia totală.

India este al treilea producător mondial de cărbune (peste jumătate din necesităţile energetice), bazine carbonifere majore fiind în statele Bihar (Bazinul Damodar), West Bengal şi Madhya Pradesh. Cu rezerve de peste 80 md.tone şi o producţie de 360 mil.tone/an (în anul 1975 producţia era de 100 mil tone), industria carboniferă (peste 350 mine) este controlată de către stat.

Petrolul reprezintă circa 30% din consumul energetic, având rezerve de aproape 1 mld. tone. localizate în regiunea Bombay, statul Assam, regiunea Krishna-Godawari, Cambay şi Cauvery. Exploatări offshore se fac în regiunea Bombay, care este şi cel mai productiv bazin petrolifer al Indiei.

Producţia de petrol este de 785 mii barili/zi (circa 45 mil tone/an) însă consumul este de 2,32 mil barili/zi (şi cu tendinţe de creştere în viitor), India fiind nevoită să importe cantităţi importante de petrol.

Capacitate de rafinare este de 2,2 milioane barili/zi, însă cu o creştere importantă faţă de 1998 (970 mii barili/zi). Cele mai importante rafinării sunt: Jamnagar (Gujarat, 540 mii barili/zi), Koyali (Gujarat, 185 mii barili/zi), Mangalore (Karnataka, 180 mii barili/zi), Mathura (Uttar Pradesh, 156 mii barili/zi), Bombay (2 rafinării cu ocapacitate totală de 232 mii barili/zi), Madras (130 mii barili/zi). Prin importanţa economică se mai evidenţiază terminalele petroliere Bombay, Kochi (Cochin), Haldia, Kandla şi Madras.

Producţia de gaze a fost în 2005 de 22 md m3, cele mai mari producţii provenind din regiunile Bombay şi Gujarat. În anul 2002 s-au descoperit 2 mari zăcăminte gazeifere: în bazinul Krishna-Godawari (Andhra Pradesh), în lungul coastei sud-estice a Indiei şi în statul Gujarat.

După obţinerea independenţei printre priorităţile guvernelor s-a aflat dezvoltarea industriei siderurgice pe baza minereurilor feroase din Podişul Decan (printre marii producători mondiali). Prin valoarea producţiei se remarcă centrele: Durgapur, Bhilai, Rourkela (cu ciclu integrat -fontă, oţel, laminate), Bokaro şi Vishakhapatnam. Compania privată Tata Iron and Steel (TISCO) împreună cu un mare număr de minioţelării contribuie cu 40 % la producţia de oţel a Indiei, care este de 18,5 milioane tone. Altă companie indiană, Mittal Steel, este cea mai mare din lume în acest domeniu, fiind prezentă în numeroase ţări.

Îndustria construcţiilor de nave dispune de 4 mari şantiere navale (Kochi, Vishakhapatnam, 2 în Calcutta), 3 şantiere navale medii şi 35 şantiere mici (acestea fiind proprietate privată)

Domeniul ştiinţei şi tehnologiei reprezintă o nouă frontieră pentru India, cu rezultate pozitive în domeniul spaţial (India utilizează 5 sateliţi de fabricaţie proprie - INSAT) şi nuclear (este putere nucleară). În Bombay există Institutul de Cercetare Fundamentală Tata, cu cercetări în

domeniul astronomiei, matematicii, biologiei moleculare sau fizicii, iar Bangalore, capitala statului Karnataka, este centrul pentru industria de vârf (high-tech) şi un major centru de cercetare şi dezvoltare (tehnopol). În 1990 aici erau peste 100 mii muncitori şi 3000 companii numai în industria electronică.

Este şi un major exportator de servicii software, de real succes s-au dovedit a fi Parcurile Tehnologice Software (STPI) care au ca obiectiv furnizarea de date terestre şi satelitare diverselor instituţii de învăţămât sau cercetare. Industria electronică se remarcă prin producţia de computere, aparate electronice sau motoare de vehicule.

Reţeaua de transport, deşi este diversificată, este insuficientă (foarte aglomerată) şi nesigură în unele locuri (multe accidente feroviare). În majoritatea oraşelor circulaţia este foarte aglomerată, transportul în comun se face predominant cu autobuzul, care creează poluare. În Calcutta există metrou iar în Bombay un sistem bine pus la punct pe calea ferată (însă foarte aglomerat).

Sistemul de căi ferate din India este unul dintre cele mai mari din lume, cu circa 62 300 km de linii şi peste 7 000 de staţii. Multe linii expres conectează cele mai importante oraşe. Cele mai însemnate căi ferate sunt: Calcutta-Madras-Madurai (în lungul Coastei Coromandel), Delhi-Agra-Kanpur-Varanasi-Calcutta (axa Gangelui), Calcutta-Nagpur-Bombay (traversează India de la est la vest) şi Bombay-Madras.

Există 11 porturi majore: Kandla, Bombay, Nhava Sheva (în regiunea Bombay), Marmagao, New Mangalore, Kochi (Cochin) pe coasta vestică şi Calcutta-Haldia, Paradip, Vishakhapatnam, Madras, Tuticorin în est. Transporturile fluviale dispun de circa 16 000 km de cale navigabilă din care circa 3600 km pentru vase de mare capacitate. În India sunt 4 mari aeroporturi internaţionale: Indira Gandhi (Delhi; 25 km sud-vest de oraş), Mumbay (29 km nord de oraş), Calcutta (17 km nord-est de oraş) şi Chennai (16 km sud-vest). Indian Airlines şi Air India sunt cele mai importante companii indiene. Zborurile interne pornesc din Delhi şi Mumbay şi sunt operate de compania naţională Indian Airline şi de companii private.

Turismul se bazează pe un potenţial foarte variat dar nu suficient valorificat. Se remarcă turismul cultural-istoric care dispune de numeroase vestigii şi monumente istorice, de artă sau religioase. Se evidenţiază: mausoleul Taj Mahal din Agra, Coloana de fier şi Moscheia Jama-Masjid din Delhi, oraşul Varanasi cu numeroase temple, ruinele vechiului oraş Golconda de lângă Hyderabad, Palatul maharajahilor din Bangalore, staţiunile climaterice Shimla şi Darjeeling din Himalaya, staţiunea balneoclimaterică Puri de la Golful Bengal, oraşele Calcutta, Mumbay, Madras etc.

Bibliografie

Coteţ, P. (1967), Europa şi Asia, Geografie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Petrov, M. P. (1986), Deşerturile Terrei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Jawaharlal Nehru (1956), Descoperirea Indiei, Editura de stat pentru literatură şi politică, Bucureşti; Mihai Marti ş (1987), De la Bhārata la Gandhi, civilizaţie, istorie şi cultură indiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti; Ovidiu Drimba (1985), Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti; Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M. (1976), Geomorfologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; J. Emmett Duffy (2008), Biological diversity in Japan, in Encyclopedia of Earth. Eds. Cutler J. Cleveland, Washington, D.C.: Environmental Information Coalition, National Council for Science and the Environment; Mark McGinley (2007), Hokkaido montane conifer forests, in Encyclopedia of Earth. Eds. Cutler J. Cleveland, Washington, D.C., Environmental Information Coalition, National Council for Science and the Environment;

Wilson, D.E., Reeder, D.M. (eds), Mammal Species of the World, 3rd edition, John Hopkins University Press. *** Environment Agency of Japan. 1992. Nature Conservation in Japan: the 3rd Edition. Nature Conservation Bureau, Environment Agency of Japan, Tokyo, Japan. *** Nature Conservation Bureau. Environment Agenty of Japan, Tokyo, Japan. *** Japan Meteorological Agency; *** International Lake Environent Committee, World Lakes Database, 2001, Japan; *** China, Ghid complet, Editura Aquila´93, Oradea, 2002. *** Chinese Vegetation Map Compilation Committee, 1979. Vegetation Map of China (1: 10 000 000). Science Press, Beijing, China; *** Enciclopedia Columbia; The Columbia Electronic Encyclopedia, Sixth Edition, 2003, Columbia University Press. *** Wikipedia, The Free Encyclopedia, Wikipedia Foundation Inc., USA; *** IUCN Red List of Threatened Species, 2006;