Geografia mediului

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE

Geografia mediului

Irina UNGUREANU

2005

© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării ISBN 973-0-04222-5

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

CUPRINS

INTRODUCERE ......................................................................................................III 1.Mediul înconjurător şi geografia ................................................................................... 1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1............................................................................ 1 Evoluţia noţiunii şi a terminologiei de specialitate. Poziţia ştiinţei faţă de problematica mediului.......................................................................................................... 1

Geografia şi mediul .................................................................................................... 5 Comentarii şi răspunsuri la teste................................................................................. 9 Lucrarea de verificare nr. 1 ....................................................................................... 10 Bibliografie minimală ................................................................................................. 11

2.Geosistemul – structură şi funcţionalitate ................................................................. 12

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 ......................................................................... 12 Noţiuni generale de sistemică. Structura geosistemului ........................................... 12 Sistemul abiotic ........................................................................................................ 19 Sistemul biotic .......................................................................................................... 64 Sistemul social-economic ......................................................................................... 72 Comentarii şi răspunsuri la teste .............................................................................. 80 Lucrarea de verificare nr. 2....................................................................................... 82 Bibliografie minimală................................................................................................. 84

3.Mişcarea în geosistem ................................................................................................. 85

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 ......................................................................... 85 Transferul – formă generală a mişcării în geosistem ................................................ 86 Mişcarea prin continuitate, prag, discontinuitate....................................................... 92 Risc, hazard, disfuncţionalitate, degradare............................................................... 98 Funcţionalitatea geosistemului. Niveluri de organizare........................................... 101 Comentarii şi răspunsuri la teste ............................................................................ 106 Lucrarea de verificare nr. 3..................................................................................... 108 Bibliografie minimală............................................................................................... 109

4.Geosistemul şi timpul ................................................................................................ 110

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 ....................................................................... 110 Timpul absolut, relativ (simultaneitate, succesiune, durată) ................................... 110 Repere cronologice în evoluţia geosistemului ........................................................ 119 Comentarii şi răspunsuri la teste ............................................................................ 123 Lucrarea de verificare nr. 4..................................................................................... 124 Bibliografie minimală............................................................................................... 126

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

5.Calitatea geosistemului ..............................................................................................127 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 ........................................................................127 Noţiunea de calitate în cazul structurilor sistemice..................................................127 Fenomenele de criză în geosistem. Mecanisme şi forme spontane şi dirijate de redresare ................................................................................................130 Comentarii şi răspunsuri la teste.............................................................................136 Lucrarea de verificare nr. 5 .....................................................................................137 Bibliografie minimală ...............................................................................................138

6.Controlul în geosistem ...............................................................................................139

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 ........................................................................139 Noţiunea de control în cazul structurilor sistemice ..................................................139 Monitorizarea geosistemului ...................................................................................142 Modelizarea şi vizualizarea .....................................................................................146 Comentarii şi răspunsuri la teste.............................................................................151 Lucrarea de verificare nr. 6 .....................................................................................153 Bibliografie minimală ...............................................................................................154

7.Protecţia şi conservarea geosistemului....................................................................155

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 ........................................................................155 Concepte, motivaţii, factori implicaţi în protecţie şi conservare ...............................155 Organizarea protecţiei şi conservării. Economia protecţiei......................................158 Legislaţia şi instituţionalizarea protecţiei geosistemului ..........................................168 Educaţia, informaţia şi formaţia de specialitate în domeniul protecţiei şi conservării geosistemului.....................................................................173 Comentarii şi răspunsuri la teste.............................................................................178 Lucrarea de verificare nr. 7 .....................................................................................182 Bibliografie minimală ...............................................................................................183

8.Bibliografie ..................................................................................................................184

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

INTRODUCERE

Cunoaşterea realităţii complexe numite în general mediu (mediu înconjurător) este una dintre cele mai acute necesităţi contemporane. Implicaţiile majore ale existenţei social-economice, în contextul natural din ce în ce mai solicitat al Pământului şi în cadrul procesului din ce în ce mai evident şi mai acaparant al mondializării, impun atât individului/grupurilor cât şi întregii societăţi umane conştientizarea ambianţei.

În mod evident, percepţia îngustă, limitată la interese restrânse sau chiar de tip antropocentrist, este demult şi sever amendată prin consecinţele mereu mai dure ale concepţiilor şi atitudinilor ignorante, agresive, egoiste. Întregul sistem terestru a fost împins spre limitele sale (ale resurselor naturale şi potenţialului uman, ale mecanismelor de redresare, ale capacităţii de autostabilizare, suprasolicitată de factori şi procese naturale/antropizate/antropice). Problemele prioritare acum sunt cele de reorientare a atitudinii umane în sistem, de restructurare a comportamentului şi activităţilor, de atenuare a efectelor negative deja produse şi – în special – de prevenire a conjuncturilor favorabile degradării.

În mod logic, responsabilitatea asumată în sistem impune acţiunea în cunoştinţă de cauză. Perpetuarea ignoranţei şi a acţiunilor negândite, având drept finalitate profitul imediat, indiferent de consecinţe, nu va putea asigura decât un dezastru generalizat. Primul pas spre evitarea acestuia este cunoaşterea cât mai avansată a mediului, a caracteristicilor lui, a modului în care funcţionează, a fragilităţii unor funcţii sau unităţi spaţiale.

Aceasta este şi motivaţia instruirii specializate în domeniu, prin excelenţă abordat de către geografie – ştiinţă a legăturilor interactive între elementele şi structurile naturale, între oameni şi structurile social-economice pe care le-au creat, între societatea umană şi cadrul natural al existenţei sale. Cu maximă acuitate, geografia abordează întregul sistem Pământ. În sensul acesta, geografia mediului studiază mediul ca geosistem, conform exigenţelor sistemicii şi în concordanţă cu realitatea terestră contemporană, atât de variabilă în desfăşurarea ei spaţială şi de diversă sub aspect funcţional.

În consecinţă, prezentul modul propus în cadrul Proiectului pentru Învăţământ Rural expune geosistemul din punctul de vedere al ştiinţei şi practicii, în general, al sistemicii şi geografiei, în special (1 unitate de învăţare) Astfel, sunt abordate structural sistemele subordonate (abiotic, biotic, social-economic), analiza interacţiunilor fiind suportul demersului, precum şi mecanismele funcţionării structurilor respective, premisele interne de autoreglare dar şi conjuncturile generatoare de criză şi degradare, demonstrându-se astfel care este sensul real al calităţii geosistemului şi în ce constau şansele concrete ale unei existenţe geosistemice durabile (3 unităţi de învăţare). După prezentarea raporturilor geosistemului cu timpul (1 unitate de învăţare) sunt abordate problemele concrete ale controlului, protecţiei şi conservării (2 unităţi de învăţare).

Mizând pe formaţia superioară iniţială a grupului-ţintă, modulul propune cursanţilor asimilarea cunoştinţelor din cele 7 unităţi de învăţare şi detalierea acestui demers prin apelul la o bibliografie minimală adecvată, cu care se încheie fiecare unitate. Tehnic, efortul respectiv este sprijinit prin intermediul a 21 de teste, autoevaluarea putându-se realiza pe baza răspunsurilor şi comentariilor care au fost formulate în cadrul modulului pentru fiecare dintre aceste teste. Ele se regăsesc spre sfârşitul fiecăreia dintre cele 7 unităţi de învăţare.

Introducere

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

Asimilarea temeinică a cunoştinţelor referitoare la structura şi modul de funcţionare a sistemelor naturale, antropizate şi social-economice va permite cursanţilor o inserţie realistă şi avizată în cadrul socio-profesional, în structuri administrative, în acţiuni de protecţie etc. Se vor dobândi abilităţi şi competenţe care permit asumarea unor responsabilităţi în acţiuni operative, de prognoză şi de control, de educaţie şi formare profesională etc. În detaliu, referinţe la aceste aspecte se regăsesc la începutul fiecărei unităţi de învăţare, fiind inserate ca obiective principale.

Lucrări de verificare vor permite evaluarea pe parcurs a cunoştinţelor asimilate, exprimând în acelaşi timp şi relaţia directă cu specialiştii tutori. Pentru realizarea acestor lucrări, instrucţiunile standard sunt următoarele:

- Cunoaşterea de către cursant a unităţilor succesive de învăţare. - Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru

corectură, comentarii şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie :

- titlul cursului (Geografia mediului) ; - numărul de ordine al lucrării de verificare ; - numele şi prenumele cursantului (care se vor menţiona pe fiecare pagină a

lucrării) ; - adresa cursantului.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru corectură sunt necesare un spaţiu de aproximativ 5 cm pe margine şi o distanţă similară între răspunsuri.

Se va menţiona, de asemenea, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Evaluarea finală constă din aprecierea capacităţii de gândire logică, sistemică, creativă, solicitată frecvent în cadrul lucrărilor de verificare inserate în cele 7 unităţi de învăţare (reprezentând 40% din notă), cât şi din verificarea informaţiei concrete acumulate de către cursanţi, în cadrul unui examen scris (60%). În sprijinul autoevaluării, dar mai ales al evaluării de către tutore (cu care cursanţii vor fi în legătură conform instrucţiunilor repetate în cadrul tuturor lucrărilor de verificare), fiecare dintre cele 52 de întrebări/probleme incluse în cele 7 lucrări de verificare este imediat urmată de punctajul cuvenit răspunsului corect.

Mediul înconjurător şi geografia

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Unitatea de învăţare Nr. 1 MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI GEOGRAFIA Cuprins pag. ................................................................................................. 1 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 ............................................................................. 1 1.2. Evoluţia noţiunii şi a terminologiei de specialitate. Poziţia

ştiinţei faţă de problematica mediului .......................................................................... 1 1.3. Geografia şi mediul....................................................................................................... 5 1.4. Comentarii şi răspunsuri la teste .................................................................................. 9 1.5. Lucrarea de verificare nr. ........................................................................................... 10 1.6. Bibliografie minimală .................................................................................................. 11 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

Studierea acestei unităţi a modulului vă asigură accesul avizat la noţiunea principală, la terminologia de specialitate şi vă informează despre poziţia diferitelor ramuri ale ştiinţei faţă de mediu şi problemele lui. În felul acesta veţi dobândi:

- capacitatea de a aprecia la justa lor valoare posibilităţile fiecărui domeniu ştiinţific sau aplicativ de implicare în problematica mediului ;

- de a opta pentru cel mai cuprinzător şi eficient dintre ele ; - de a selecta modalităţile de intervenţie pe care le

consideraţi utile în diferite situaţii/stări ale mediului forme de specializare, utilizând un vocabular de specialitate ferm, ştiinţific, modern.

În ordine logică, veţi afla următoarele: - cu sensuri succesive de incintă sau de cadru de viaţă al unei

comunităţi umane (constituit din elemente naturale şi elemente create de om, devenind un sistem local de factori din regnuri diferite, ierarhizaţi în diferite ranguri), realitatea complexă în cauză a primit denumiri diferenţiate regional;

- progresele cercetării şi cunoaşterii ansamblului terestru au relevat complexitatea lui şi insuficienţa viziunii antropocentriste, impunând şi o acurateţe terminologică corespunzătoare, fără ca termenii actuali să fie integral corecţi;

- ştiinţa, ca şi publicul larg, a devenit din ce în ce mai preocupată de problematica sistemului terestru, abordând-o însă de pe poziţii proprii, adesea subiective, frecvent în mod sectorial;

- geografia are ca obiect de studiu Pământul în integralitatea lui abiotică, biotică şi social-economică, iar prin geografia mediului realizează analiza geosistemică, forma cea mai adecvată până acum de abordare a geosistemului.

1.2 Evoluţia noţiunii şi a terminologiei de specialitate. Poziţia ştiinţei

faţă de problematica mediului

Cu sensul de spaţiu închis/incintă (environnement) noţiunea este cunoscută în spaţiul francofon încă din perioada medievală. În spaţiul german ea avea un sens mai complex, referindu-se la un teritoriu de dimensiuni mijlocii care constituie cadrul (natural) de viaţă al unei comunităţi umane (Landschaft). Constatarea caracterului complex al


2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

unor asemenea teritorii, care includeau atât elemente naturale (Naturlandschaft), cât şi elemente create de om (Kulturlandschaft) a îmbogăţit, desigur, sensul noţiunii. De asemenea, acumulările generale în cunoaştere (fizică, chimie, geologie, biologie şi, mai ales, în geografie), stimulate şi confirmate de informaţia mereu mai bogată rezultată din extinderea ecumenei, ca şi viziunea holistă asupra lumii au introdus treptat şi un sens funcţional al noţiunii. Astfel, în sec. al XVIII-lea, în acelaşi spaţiu german, Landşaftul este înţeles ca un sistem local de factori din toate regnurile, integraţi în diferite ranguri.

Progresele ştiinţifice ale sec. al XX-lea, generalizarea spaţială a prezenţei umane şi problemele funcţionării ansamblului om-natură au stimulat dezvoltarea unor ştiinţe ale mediului înconjurător (în special din a doua jumătate), în cadrul unor şcoli geografice, atât europene (germană, franceză, românească, poloneză, rusă ş.a.) cât şi americane, fapt care a impus paşi importanţi spre clarificarea şi completarea noţiunii.

În perioada contemporană, interesul generalizat pentru condiţiile naturale şi social-economice necesare existenţei umane, ca şi pentru problemele dificile ale asigurării acestor condiţii unei populaţii mereu mai numeroase, ale gestionării unui act economic mereu mai complicat, cu multiple disparităţi şi cu o dinamică foarte complicată, ale neutralizării unei cantităţi crescânde de produse nedorite, ale protecţiei naturii ş.a. are tendinţa să cuprindă cât mai mult din sensul complex al noţiunii, dar raportând-o tot la om sau viaţă. În ultimii ani, semnifică un ansamblu de elemente naturale şi artificiale care înconjoară o persoană sau o comunitate umană, un animal, o plantă sau o specie. Cu acest sens, termenul environnement circulă în spaţiul francofon, după cum environment denumeşte aceeaşi realitate în spaţiul anglo-saxon. Mai detaliat (dar mai perifrastic), în spaţiul german se utilizează fie sintagma die Umwelt des Menschen (mediul înconjurător al omului), fie termenul die Umwelt. Dintre limbile slave, unele (ceha, poloneza) au adoptat termeni unici pentru acelaşi sens complex; altele (rusa, bulgara) exprimă acest sens prin sintagme. În română, absenţa în vocabularul curent a unui termen unic care să poată exprima conţinutul complex al noţiunii, inadvertenţa termenului mediu datorită polisemantismului său) şi forma consacrată de adoptare a terminologiei sovietice au determinat introducerea în deceniul opt al secolului trecut, prin traducere ad litteram din rusă, a sintagmei mediu înconjurător. Incorectă (fiind un pleonasm), aceasta a devenit totuşi durabilă prin uz şi numai abrevierea impusă de circulaţie a redus-o la un singur termen, mediu, fără să elimine însă inadvertenţa semantică menţionată. Deşi această formă se utilizează nu numai în vorbirea curentă, ci şi în texte de specialitate, în documente administrative, juridice, chiar în limbajul didactic de toate gradele ş.a.m.d., nu este recomandabilă. Realitatea pe care trebuie să o exprime este sistemul terestru iar numele corect (clar şi precis) al acestuia este geosistem.

Necesităţii absolute de abordare integrată, sistemică a întregului terestru ştiinţa contemporană îi răspunde de regulă numai parţial, într-o manieră exclusiv analitică (sectorială). Deşi nivelul analizei este uneori excepţional (în fizică, în genetică ş.a.), realitatea este că, oricât de avansat, acest tip de cunoaştere nu explică structura şi funcţionalitatea unui ansamblu atât de complex, posibilităţile oricărei ştiinţe clasice

Mediul – spaţiu închis, teritoriu; structură naturală şi antropică ; funcţionalitate.

„Mediul înconjurător” – sintagmă incorectă ; ansamblul structural şi funcţional terestru este şi trebuie numit geosistem.

Mediul – ambianţă a unei forme de viaţă naturală sau a omului.

Reţineţi !



limitându-se la sfera propriului obiect de studiu. Cum acesta constituie numai o faţetă a realităţii complicate pe care o reprezintă „mediul”, ştiinţa respectivă va completa întotdeauna în mod absolut necesar şi util informaţia analitică, dar nu va clarifica niciodată problematica ansamblului.

Această disparitate profundă între necesitate şi posibilităţi, rezolvabilă numai prin conlucrare, determină multe ramuri ale ştiinţei să încerce a-şi demonstra nu numai competenţa în problematica mediului, ci şi întâietatea sau chiar unicitatea.

Abordarea integrată a unor structuri complexe este caracteristică sistemicii (ştiinţă întemeiată pe teoria generală a sistemelor) şi ecologiei, care se consideră (şi sunt considerate) cele mai adecvate studierii „mediului”.

Prima constituie un gen de „cheie” structurală şi funcţională a oricărei structuri interactive, sistemice. Valorificând toate cunoştinţele asupra lumii ca întreg (de la şcolile filosofice antice şi până la cibernetica celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea), sistemica generală şi aplicată (prin lucrările unor mari gânditori şi cercetători ca von Bertalanffy - 1940, autorul teoriei generale a sistemelor, Odobleja -1938 şi Wiener - 1949, Forrester ş.a) asigură o bază ştiinţifică cercetării geosistemului. Ea a fundamentat şi primele rapoarte ale Clubului de la Roma (1972), ca şi începutul conştientizării marelui public în problematica globală, adoptarea unei atitudini global organizate în acest sens (conferinţe mondiale, programe ale Naţiunilor Unite ş.a.) etc.

A doua, ecologia, se preocupă de structurile vii, în schimburile lor complexe cu arealul (abiotic) în care trăiesc, declarând ca obiect de studiu ecosistemul. De aproximativ două decenii încearcă extinderea sferei ecosistemelor, prin includerea unei problematici bio-umane. Preocupându-se mai ales de problemele naturii, frecvent agresată sau parţial distrusă prin activităţi umane neraţionale, se referă astfel şi la degradarea condiţiilor biologice ale existenţei umane, fapt care o situează adesea atât în centrul atenţiei publicului larg, cât şi în avangarda unor acţiuni de protecţie. Transformarea ei într-o ştiinţă totală a mediului, aşa cum intenţionează sau cum consideră ea însăşi că a devenit, sub formă de „ecologie umană”, este însă practic imposibilă : limitele (biologice) ale obiectului său de studiu îi restrâng referinţa la studiul existenţei structurilor vii. Acestea sunt însă numai o parte sistemului terestru iar diversitatea lui structurală şi funcţională înseamnă mult mai mult decât poate acoperi ecologia. În termeni de sistemică ea este numai o aplicaţie sectorială. În această calitate, este şi va rămâne foarte utilă, prin tratarea sistemică a obiectului său, ca şi prin deschiderea recentă către economia industrială şi sociologie. Identificarea unor căi generale de cercetare şi de acţiune pe baze exclusiv biocentrice, extrapolarea unor concluzii formulate pe aceleaşi baze, „decretele” ecologice asupra organizării social-economice de perspectivă ş.a. nu sunt însă soluţiile aşteptate şi necesare. Chiar dacă în vorbirea curentă şi în textele unor documente politice, administrative, juridice ş.a. se recurge frecvent la termenii ecologie, ecologic, pledoariile mai mult sau mai puţin sonore pentru atitudini raţionale faţă de natură şi lipsa (temporară) a unui vocabular adecvat mediului nu vor transforma ecologia în ştiinţă universală.

Sistemica - ştiinţă generală a sistemelor.

Ecologia – ştiinţă a sistemelor.



Test de autoevaluare 1

(Răspunsurile se vor scrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă)

Prima parte a acestei unităţi de învăţare v-a pus în contact cu semnificaţia şi terminologia de bază a disciplinei.

a) Precizaţi sensul iniţial al noţiunii de mediu şi reproduceţi termenii corespunzători.

b) Prezentaţi succint evoluţia noţiunii şi completarea ei ca

efect al progreselor cunoaşterii ştiinţifice şi al promovării viziunii holiste asupra Pământului.

c) Comparaţi şi comentaţi pertinenţa definirii sistemului Pământ ca mediu, mediu înconjurător, geosistem.



d) Care este poziţia sistemicii, a ecologiei, a ştiinţei în general faţă de sistemul terestru şi problemele lui ?

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare preced lucrarea de verificare inserată la sfârşitul unităţii de învăţare.

Pentru introducere în problematica mediului, această parte a unităţii de învăţare vă invită şi vă ajută să constataţi că : - valorificând cunoştinţele de care dispuneţi puteţi verifica uşor

semnificaţia reductivă a noţiunii şi termenului (sintagmei) mediu (mediu înconjurător);

- semnificaţia exclusiv biocentrică sau antropocentrică a noţiunii şi termenului „mediu” nu mai sunt compatibile cu problematica actuală, foarte complexă, adesea gravă, a tuturor structurilor sistemului terestru;

- realitatea de referinţă este mult mai cuprinzătoare ; ea include întregul sistem terestru şi problemele lui structurale şi funcţionale; puteţi verifica dacă termenul geosistem exprimă mai corect legăturile elementelor naturale şi social-economice care constituie cadrul Dvs. de viaţă.

1.3 Geografia şi mediul

Situată prin natura obiectului său la interferenţa ştiinţelor naturii

cu cele sociale, geografia a evoluat, încă de la început, în sensul cunoaşterii simultane a unor elemente foarte variate, a legăturilor reciproce ale acestora, a diferenţelor spaţiale ale unor combinaţii structurale şi funcţionale diverse. Deşi orientându-se iniţial, conform percepţiei şi motivaţiilor specific umane, spre informaţia cu privire la Pământ/loc în calitatea acestora de suport al vieţii şi activităţilor social-economice, geografia a avut totdeauna o înţelegere şi o capacitate de aplicaţie practică deschisă acceptării întregului terestru, sistemului Pământ, cu toate componentele sale şi cu întreaga lui existenţă.

Viziunea geografiei asupra Pământului ca întreg.

Reţineţi !



În felul acesta, cercetarea şi aplicaţia de specialitate începând cu anticii s-au orientat spre cunoaşterea analitică a lumii, element cu element, dar în scopul precis de a descifra reciprocitatea, ca relaţie de bază a Universului cunoscut. Ulterior, geografii din perioada modernă (mai ales Alexander von Humboldt) au promovat imaginea şi studiul integrat al unui univers în care Pământul este o parte dintr-un sistem planetar, are existenţa sa specifică şi îşi menţine o identitate clară datorită multitudinii legăturilor interne ale elementelor naturale şi social-economice care îl compun şi raporturilor sale interactive cu sistemul menţionat. Mai târziu, geografia europeană a promovat orientarea spre Pământ ca întreg, loc al oamenilor dar şi al altor fiinţe, spaţiu al unui excepţional echilibru între geosfere.

La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, prin opera şi şcoala ştiinţifică a lui Simion Mehedinţi, geografia modernă din România şi-a precizat obiectul de studiu, devenind ştiinţă a Pământului - considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuţiei în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp) - a societăţii umane şi a relaţiilor reciproce om-natură .Unitatea dinamicii fizice şi social-economice a Pământului a fost considerată reperul ştiinţific al integrării regionale a diverselor fenomene geografice şi concept formativ esenţial al spiritului geografic. Întreaga şcoală fondată de S. Mehedinţi (C. Brătescu, G.Vâlsan, V.Mihăilescu ş.a.) a promovat această concepţie sistemică în perioada interbelică, aplicând-o în studiul geografic al întregului teritoriu naţional. Fundamentele ei s-au păstrat tacit şi în intervalul în care restricţii politico-ideologice au interzis abordarea geografică obiectivă a fenomenologiei umane. Rezistenţa ştiinţifică din acea perioadă a asigurat baza primelor cursuri şi manuale de Geografie a mediului, precum şi a studiilor de sinteză geografică din perioada contemporană. În problematica mediului, acestea sunt singurele studii complexe, adecvate complexităţii sistemice a oricărei părţi a Pământului. Din păcate, în intervalul în care geografia sistemică a Europei Estice era redusă la tăcere, restul geografiei europene era orientat aproape exclusiv către investigaţia analitică. Aşa se explică de ce momentul conturării clare şi imperioase a necesităţii ca Pământul să fie studiat ca întreg a fost folosit de ecologie. Fără să poată acoperi o arie atât de vastă, aceasta a etalat în schimb metoda sistemică de cercetare şi un obiect de studiu care atrage întotdeauna atenţia – viaţa, arborând un fel de universalitate. În perioada actuală, deşi geografia (naţională şi europeană) se implică în studii fundamentale şi aplicative privind cele mai variate segmente sau structuri ale naturii şi societăţii umane, ea nu este percepută ca ştiinţă a „mediului”. Dacă însă îşi va face mai bine cunoscut potenţialul de investigaţie complexă a geosistemului, dacă va putea susţine generalizarea unei atitudini sistemice faţă de Pământ, în integralitatea lui, atunci, aşa după cum scria V.Mihăilescu în 1967, ea va putea redobândi atenţia de care s-a bucurat în epoca marilor descoperiri.

Deşi de drept geografia este ştiinţa geosistemului (fără omiterea unor părţi ale întregului terestru şi fără subordonări biocentrice sau antropocentrice ale acestuia), de fapt nu este încă percepută la nivelul potenţialului şi menirii sale, motiv pentru care a trebuit să-şi dezvolte şi

Alex. von Humboldt: Pământul – parte a unui sistem planetar şi sistem de elemente naturale şi social-economice. S. Mehedinţi : Pământul, ca loc al relaţiilor interactive dintre învelişurile sale naturale şi societatea umană – obiect de studiu al geografiei.

Reţineţi !



ea o disciplină dedicată „mediului”. Evident, geografia mediului are ca obiect de studiu geosistemul. Chiar dacă o analiză geosistemică riguroasă nu este încă posibilă, structura fiind imensă şi funcţiile sale doar parţial cunoscute şi cuantificabile, această disciplină demonstrează că geografia oferă totuşi modalitatea de cunoaştere cea mai adecvată analizei sistemului terestru şi construirii unor sinteze care să se apropie cât mai mult de ceea ce reprezintă acest sistem, unitatea intuită de clasici.

Cu acest obiect de studiu, geografia mediului trebuie să fie înţeleasă şi numită analiză a geosistemului. În cadrul geografiei, ea se bazează, desigur, pe toate cunoştinţele specifice geoştiinţelor analitice (geologia generală, meteorologia şi climatologia, hidrologia, geomorfologia, geografia solurilor, geografia populaţiei şi aşezărilor, geografia producţiei şi serviciilor etc.). Acestea constituie baza de date ştiinţifice fundamentale care serveşte sintezei geografice şi argumentează variabilitatea spaţială a geosistemului, variabilitate abordată apoi prin intermediul altor discipline geografice, ca geografia regională a lumii, a diferitelor teritorii naţionale, a nivelului de organizare local. Este o disciplină care realizează însă apoi integrări structurale şi funcţionale multiple, vizând în special descifrarea funcţionalităţii şi a situaţiilor de interfaţă. Prin această analiză a geosistemului geografia participă la dialogul ştiinţific interdisciplinar, aducând o viziune mai unitară, mai complexă, mai accesibilă colaborării.

În mod tradiţional ea se află în colaborare cu ştiinţele despre om şi natura vie – istoria şi ştiinţele naturii. Concomitent, situată la o intersecţie ştiinţifică multiplă, dezvoltă multe alte contacte şi aplicaţii (spre exemplu, cele ale meteorologiei şi climatologiei cu fizica şi chimia atmosferei, ale geografiei umane cu sociologia, ştiinţele economice, urbanismul ş.a., ale cartografiei şi topografiei cu teledetecţia, ale tuturor disciplinelor geografice cu informatica ş.a.m.d.). La nivelul analizei geosistemului contactele/referinţele sunt şi mai numeroase: cu toate disciplinele geografice dar şi cu elemente de fizică, chimie, geologie, biologie, medicină, sociologie, statistică, informatică etc. În egală măsură, specificul de sinteză al analizei geosistemice deschide larg colaborarea cu multe domenii de activitate practică, în special când acestea abordează probleme de protecţie şi conservare sau de combatere a degradării : silvicultura, gospodărirea apelor, îmbunătăţirile funciare, amenajarea teritoriului, conservarea naturii şi aplicarea legislaţiei de conservare ş.a.

Test de autoevaluare 2 (Răspunsurile se vor scrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă)

Parcurgerea acestei părţi a unităţii de învăţare v-a familiarizat cu poziţia, posibilităţile şi rolul geografiei în cunoaşterea complexităţii sistemului terestru.

Geografia mediului – ştiinţă de analiză a geosistemului, a structurilor sale , a descifrării funcţionalităţii acestor structuri.



a) Credeţi că există o apropiere de sens între integralitatea sistemului terestru şi principiul geografic al reciprocităţii – ca bază a universului cunoscut ? Argumentaţi succint răspunsul.

b) Selectaţi obiectivele geografiei ca ştiinţă a structurii şi funcţionalităţii sistemului terestru;

c) Explicaţi echivalenţa geografia mediului – analiza geosistemului.

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare preced lucrarea de verificare inserată la sfârşitul unităţii de învăţare.



În capitolul acesta au fost evidenţiate valenţele sistemice ale geografiei, ca ştiinţă a ansamblului terestru, pentru a vă clarifica:

- asumarea de către geografie a cercetării şi cunoaşterii neomisive a Pământului, cu toate structurile lui naturale şi social-economice, în interacţiunea lor permanentă;

- poziţia ştiinţifică a geografiei româneşti în raport cu problematica geosistemului („mediului”);

- capacitatea analizei geosistemului de a dezvolta contacte interdisciplinare, în vederea abordării ştiinţifice a sistemului terestru.

1.4 Comentarii şi răspunsuri la problemele din testele de autoevaluare

(Pentru aprofundare sau corectarea răspunsurilor greşite recitiţi părţile indicate după fiecare dintre comentariile/răspunsurile următoare)

1. a) Noţiunea de incintă, loc înconjurat, adăpostit a

generat termenul de origine franceză environnement, urmat de cel german Landschaft, a cărui semnificaţie includea un complex de elemente naturale şi create de om, constituind cadrul său de existenţă (un univers terestru restrâns la aria ocupată şi transformată de om) - v. 1.2.

b) Evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a realităţii naturale,

umane şi social-economice a Pământului a construit imaginea integralităţii lui, a unei unităţi care îşi păstrează coerenţa datorită legăturilor interactive ale elementelor componente. Viziunea holistă asupra „organismului terestru” a stat la baza sistemicii de mai târziu şi fundamentează globalismul ca tendinţă de evoluţie – v. 1.2.

c) A numi această realitate complexă (atât ca structură

cât şi ca funcţionalitate) „mediu” sau „mediu înconjurător”, înseamnă regres, la un nivel foarte îngust de cunoaştere a ei. Această realitate nu este un „mediu; ea nu există doar pentru a-l înconjura şi sluji pe om, ci are o alcătuire precisă, din care omul face parte, şi un mod absolut excepţional de a-şi autocontrola funcţionalitatea. Este o structură sistemică tipică şi unicul termen adecvat pentru a o denumi este cel de geosistem – v. 1.2..

d) În ştiinţa contemporană, aspecte separate ale

geosistemului sunt cercetate de către diferite ramuri, în conformitate cu obiectul lor de studiu. Ele nu pot aborda ansamblul terestru. Sistemica este cea care fundamentează conceptual modul în care este alcătuit şi funcţionează orice sistem. Ecologia cercetează sistemele vii naturale şi, de puţin timp, abordează şi problema degradării condiţiilor de viaţă pentru om. Nu studiază structurile abiotice, nici pe cele social-economice şi percepe omul mai ales ca factor de degradare a „mediului” – v. 1.2.

Reţineţi !



2. a) Integralitatea sistemului terestru se regăseşte perfect în viziunea geografiei asupra funcţionalităţii lui. Reciprocitatea, interacţiunea elementelor pe care o urmăreşte geografia în studiile de specialitate este cea care stă la baza caracterului de unitate al sistemului terestru – v. 1.3.

b) Pentru a evidenţia aceste interacţiuni, geografia îşi

propune cunoaşterea structurilor abiotice, biotice şi social- economice, a direcţiei, modului, ritmului legăturilor dintre ele şi a variabilităţii spaţiale a combinaţiilor care rezultă din această dinamică permanentă. Astfel ea vizează clarificarea stărilor prin care trec diferite structuri, în diferite regiuni şi a tendinţelor evoluţiei lor, spre echilibru sau spre degradare – v. 1.3. c) Pentru abordarea ştiinţifică, necesară, a problematicii actuale a sistemului terestru, geografia mediului trebuie înţeleasă ca analiză a geosistemului şi numită ca atare. Ea nu secţionează preferenţial părţi din geosistem pentru a le studia, ci abordează orice element sau legătură în contextul său interactiv – v. 1.3.

1.5. Lucrare de verificare 1

INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare presupune cunoaşterea de către

cursant a părţii I, referitoare la „Mediul înconjurător şi geografia”. Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru corectură, comentarii şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie : - titlul cursului (Geografia mediului) ; - numărul de ordine al lucrării de verificare ; - numele şi prenumele cursantului (care se vor menţiona pe

fiecare pagină a lucrării) ; - adresa cursantului.


Menţionaţi, de asemenea, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

În evaluare se va ţine seama dacă : 1. cursantul şi-a însuşit cel puţin ideile din adnotările plasate în apropierea blocurilor de text; 2. este capabil să utilizeze şi să aplice (după caz)

cunoştinţele asimilate la aprecierea şi interpretarea unor situaţii concrete din locul în care trăieşte, din mediul său profesional, familial etc.

3. a consultat bibliografia indicată sau alte surse de informare )internet, mass media etc.) ;

4. este capabil să formuleze răspunsurile clar, corect, succint.



Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Care a fost semnificaţia iniţială a termenului mediu ? (1 p.)

2) Care este rolul sistemicii în studierea mediului ? (1p.)

3) Cum abordează ecologia problema mediului ? (1 p.)

4) Precizaţi legăturile esenţiale ale geografiei cu studierea

mediului. (1 p.)

5) Prezentaţi diferenţele dintre mediu şi geosistem. (1 p.)

6) Optaţi pentru mediu înconjurător sau pentru geosistem ? Argumentaţi opţiunea. (2 p.)

7) Comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi aduceţi completările sau corecturile pe care le credeţi necesare, în vederea creşterii eficienţei asimilării şi fixării cunoştinţelor. (2 p.)

1.6. Bibliografie minimală

Mehedinţi, S.,1994, Terra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol. I, I, II Mihăilescu, V., 1974, Le géosystème –objet non dissocié et non dissociable de la

géographie, Revue .Roumaine de Géol.,Géoph. et Géographie., XXXVIII, 1, p. 3 – 8. Ungureanu, Irina (coord.), Muntele, I. şi colab., 2003, Geografia mediului. Omul şi

natura la început de mileniu, Editura Institutul European, Iaşi, 1 Ungureanu, Irina, 2005, Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,

Partea I, 1,2,3

Geosistemul – Structură şi funcţionalitate


Unitatea de învăţare Nr. 2 GEOSISTEMUL – STRUCTURĂ ŞI FUNCŢIONALITATE . Cuprins ..................................................................................................pag 12 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 .........................................................................12 2.2. Noţiuni generale de sistemică. Structura geosistemului...........................................12 2.2.1 Sistemul abiotic ........................................................................................................19 2.2.2. Sistemul biotic ..........................................................................................................64 2.2.3. Sistemul social-economic ........................................................................................72 2.3. Comentarii şi răspunsuri la teste..............................................................................80 2.4. Lucrarea de verificare nr. 2 ......................................................................................82 2.5 Bibliografie minimală ................................................................................................84 2.1 Obiectivele unităţii de învăţare 2

Asimilarea conţinutului acestei unităţi a modulului vă permite să înţelegeţi şi apoi să abordaţi în cunoştinţă de cauză orice structură sistemică, sub aspectul alcătuirii şi funcţionării ei interactive În felul acesta, vă veţi deprinde :

- să percepeţi într-o modalitate mult mai completă diversitatea structurilor naturale şi antropice în care vă aflaţi;

- să vă asumaţi în raporturile Dvs. cu elementele naturale, cu semenii, cu societatea o atitudine conştientă, de parte a unui întreg, care are drepturi şi îndatoriri specifice, de importanţă maximă în şi pentru structura/structurile respective

Veţi atinge aceste obiective cu ajutorul cunoştinţelor din această unitate de învăţare, constatând:

- identitatea unui sistem, alcătuirea lui din elemente diferite între ele dar acţionând coerent, interactiv, folosind căi de comunicaţie adecvate, în lungul cărora centrii de decizie dirijează fluxuri de materie, energie sau informaţie, provenite din rezerve proprii sau din structuri externe, interconectate, în intervale specifice de timp ;

- aflând detalii ale legăturilor interactive din structurile naturale abiotice şi conexiunile lor cu structurile naturale vii şi cu sistemul social-economic ;

- cunoscând o serie de elemente şi legături din lumea vie naturală şi veţi recunoaşte diferite influenţe naturale şi antropice asupra vieţuitoarelor ;

- reîntâlnind sistemul social-economic, considerat însă în această parte a unităţii de învăţare din punct de vedere sistemic;

- pe baza celor cunoscute, veţi putea verifica pertinenţa şi completitudinea abordării geografice a geosistemului.

2.2 Noţiuni generale de sistemică. Structura geosistemului

Ştiinţă şi concomitent metodă de investigaţie, sistemica asigură posibilitatea de racordare a oricărei forme de cercetare ştiinţifică sau de aplicaţie practică la nivelul informaţiei existente în oricare domeniu. De asemenea ea permite adaptarea cercetării respective la exigenţele lumii actuale şi viitoare.



Definind sistemul drept un ansamblu de legături interdependente, L. von Bertalanffy a formulat esenţa sistemicii, ştiinţă a legăturilor interactive ale componentelor oricărui ansamblu coerent, capabil de autocontrol structural şi funcţional intern, ca şi de corelare viabilă cu alte ansambluri supra- sau subordonate, cu care este interconectat în reţele mai mult sau mai puţin complicate. Modul în care este constituit şi funcţionează un astfel de ansamblu este redat prin conceptele fundamentale ale teoriei sistemice. Aceste concepte reprezintă baza înţelegerii obiective a modului în care este constituit şi funcţionează, ca orice sistem, întregul ansamblu terestru.

Interacţiunea defineşte acţiunea reciprocă, capabilă să modifice comportamentul şi chiar natura elementelor interactive. Completând regula ştiinţei clasice, care dirijează înţelegerea fenomenelor întotdeauna numai de la cauză la efect, sistemica demonstrează că efectul însuşi retro-acţionează, asupra cauzei. Spre exemplu, în sistemul climato-hidric terestru deşi apele sunt efectul direct al precipitaţiilor atmosferice, ele constituie şi principala sursă a acestora, adică a propriei lor cauze; în acelaşi fel, în sistemele de schimb economic liber, cererea este cauză a ofertei, care prin oscilaţiile ei (spontane sau dirijate) acţionează asupra preţurilor şi astfel poate modifica substanţial cererea, efectul dominând, temporar, cauza etc.

Totalitatea precizează că sistemul nu este suma aritmetică a elementelor componente. Astfel, nici unul dintre aceste elemente nu poate fi apreciat corect dacă este desprins din ansamblu, după cum nici întregul nu poate fi înţeles ca sistem dacă se neglijează faptul că în interiorul său regula nu este simpla adiţionare a elementelor componente, ci interacţiunea lor. Din acest tip de totalitate (globalitate) rezultă şi emergenţa unor calităţi noi ale sistemului, pe care nici unul din elementele componente nu le are. Astfel, spre exemplu, totalitatea sistemică este cea care explică diferenţa între o sumă de vieţuitoare – plante şi animale – reunite aleatoriu (în „colecţii” private etc.) şi aceleaşi fiinţe, integrate în habitatele lor naturale sau în structuri care le reproduc pe cele naturale (parcuri naturale, rezervaţii ş.a.). Dacă în condiţii spontane ale realizării primei variante nici un element nu putea să aibă decât întâmplător şi temporar şanse de supravieţuire, iar suma respectivă nu avea nici o premisă de coerenţă, în varianta a doua fiecare element are nişa sa spaţială şi temporală, îşi bazează existenţa pe relaţii interactive specifice şi, prin intermediul acestor relaţii, constituie împreună cu celelalte elemente, în spaţiul respectiv, un ecosistem capabil de autoorganizare, viabil. Acelaşi concept diferenţiază, spre exemplu, sumele de refugiaţi de toate tipurile şi din toată lumea (din cauze politice, economice ş.a.) cantonaţi în lagăre, suburbii etc. de structurile economico-sociale din care provin, ca şi de cele în care doresc să se integreze. Fiecare dintre structurile respective, foste sau actuale sisteme, au avut/au capacitatea de a controla-sprijini-dirija-motiva elementele componente, tocmai ca urmare a legăturilor interactive ale acestora, a acestei coexistenţe sistemice.

Organizarea este conceptul central al sistemicii. Ea le presupune cu necesitate absolută pe cele menţionate anterior şi exprimă simultan structura sistemului şi modul general în care acesta funcţionează. Esenţa organizării constă în tipul de legături care conferă capacitate de autoorganizare şi deci coerenţă ansamblului sistemic.

L. von Bertalanffy : sistemul – ansamblu de legături interactive, capabil de autocontrol .

Acţiunea reciprocă transformantă, orientată de la cauză la efect şi de la acesta (prin retroacţiune) la cauză este o interacţiune sistemică.

Ansamblul realizat prin interacţiunea tuturor părţilor, capabil să-şi dezvolte însuşiri noi .



Evident, legăturile respective presupun însă şi elementele participante, ca şi infrastructura capabilă să susţină aceste legături. În consecinţă, organizarea oricărei structuri sistemice trebuie să fie analizată atât sub aspect structural (care se poate descrie prin organigramă), cât şi funcţional (care poate fi pus în evidenţă prin program).

Organigrama evidenţiază, în primul rând, l im i te le (limita) sistemului. Mai mult sau mai puţin clare, mai mult sau mai puţin permeabile (spre exemplu, membrane celulare, limitele unor grupuri sociale, limitele unor bazine hidrografice etc.), în absenţa lor identitatea sistemului nu s-ar putea contura. Între aceste limite, elementele constitutive pot fi extrem de variate (molecule, clădiri, maşini, capitaluri, opere de artă, fiinţe ş.a.) şi se pot grupa interactiv într-o multitudine de combinaţii. Reţeaua de transport şi comunicaţii asigură vehicularea – sub formele şi în ritmul decis în sistem – a întregii cantităţi de substanţă, de energie şi de informaţie. În sfârşit, rezervoarele stochează întregul disponibil material, energetic, informaţional (materii prime, produse, energie, informaţie, bani, potenţial creativ ş.a.). Precaritatea sau absenţa rezervelor pot bloca parţial sau pot întrerupe existenţa sistemului.

Funcţional, sistemul evoluează pe baza unui program specific. În cadrul acestuia, centrul de decizie (unic sau susţinut şi de alţi centri, secundari, diseminaţi în interiorul structurii) primeşte şi prelucrează informaţia primită din sistem sau din afara lui şi o transformă în acţiuni de reglare a dimensiunilor, formelor, ritmului în care se face apelul la rezervele disponibile, aflate în stocurile interne sau accesibile în reţeaua sistemică externă, dispune distribuţia în sistem sau în afara lui a rezultatelor materiale, energetice, informaţionale obţinute. Astfel, f l uxur i de natură diversă, de intrare şi de ieşire din sistem, de tranzit în şi din rezervoare, de informaţie din sistem şi din afara lui, spre şi dinspre centrul de decizie ş.a.m.d., descriind trasee directe sau bucle de retroacţiune, se succed, se intersectează, se recompun etc. Toată această mişcare complexă mai dispune în cadrul programului şi de un anumit interval de realizare, numit t imp de a jus ta re (timpul disponibil acumulării, prelucrării şi transformării informaţiei în decizie/decizii, care devin operante în intervale specifice fiecărei structuri sistemice şi chiar fiecărei etape din evoluţia uneia şi aceleiaşi structuri). În felul acesta, funcţionarea oricărui sistem se realizează printr-o autoreglare continuă.

Complexitatea este conceptul sistemic care contrazice regula simplificării din ştiinţa clasică, după care în analiza unor structuri formate din elemente numeroase trebuie să se elimine ceea ce este necunoscut, neasemănător celorlalte componente, este întâmplător, nesigur, efemer, de dimensiuni neînsemnate. Realitatea este însă foarte variată, complexitatea este generală, iar evoluţia structurilor sistemice este foarte frecvent şi profund marcată de manifestările unor asemenea elemente minuscule, efemere etc. Spre exemplu, prezenţa întâmplătoare – chiar de scurtă durată – a unui singur purtător de virus activ într-o mare comunitate umană poate declanşa o epidemie, mai ales dacă majoritatea comunităţii respective este constituită din subiecţi fragili ; cantităţi infinitezimale din anumite substanţe toxice prezente în sângele sau laptele matern pot fi letale pentru embrioni ori sugari ; un act antisocial aparent mărunt, comis într-o conjunctură de tensiune

Structura unui sistem (limite, elemente componente, căi de comunicaţie, rezerve) şi funcţionalitatea lui (centrul de decizie, fluxuri interne, fluxuri de ieşire şi de intrare, timp de ajustare) pun în evidenţă organizarea sistemică.



interetnică poate declanşa conflicte grave, soldate cu dezorganizarea unor structuri sistemice anterioare; o neînsemnată cantitate suplimentară de apă infiltrată într-un deluviu de alunecare supraumezit îl poate remobiliza, chiar în formă curgătoare ş.a.m.d. Complexitatea este astfel o faţetă extrem de importantă a realităţii structurate sistemic, ea trebuie recunoscută şi respectată, chiar dacă cercetarea ştiinţifică va fi frecvent obligată să-şi recunoască incapacitatea de a-i cuprinde întreaga bogăţie.

În preliminariile analizei geografice a sistemului terestru se

impun atenţiei generale câteva constatări. Prima este aceea a asimilării geosistemului cu un suprasistem deschis, în cadrul căruia sistemele şi subsistemele componente sunt alcătuite, în proporţii diferite, din elemente anorganice, organice şi social-economice, de origine naturală, dar şi artificială, organizate în structuri cu dominantă materială, energetică sau informaţională (fig. 1).

A doua constatare este aceea că analiza sistemică integrală a unei asemenea structuri este foarte grea iar uneori imposibilă. Spre exemplu, aparent nimic nu stânjeneşte identificarea limitelor în geosistem, cu atât mai mult cu cât unele sunt destul de clare: limita superioară a litosferei, limitele unui bazin hidrografic, ale unei asociaţii vegetale forestiere, ale unui complex industrial etc. Nu totdeauna însă limitele structurilor urmărite sunt clare, tranşante ; este cazul limitelor unor grupuri sociale sau socio-profesionale – spre exemplu, şomerii, sau ale limitelor unui sistem de activităţi creative ş.a. Alteori, deşi relativ clare, limitele unor structuri sistemice sunt extrem de mobile, sistemele evoluând în secvenţe foarte scurte şi care se succed rapid (spre exemplu, sistemele de tranzacţii financiare), fapt care anulează la fel de rapid identităţile constatate.

În acelaşi fel, pare foarte simplă identificarea elementelor componente ale oricărui sistem şi, într-adevăr, se pot distinge (direct sau indirect) diferite forme de relief, zăcăminte, ceaţa, un arbore, o clădire, o structură administrativă ş.a. Devine însă imposibil să se identifice (strict analitic) elementele structurale atunci când logica şi practica relevă o serie de integrări de tipul element-cale de comunicaţie (ca în cazul codului genetic, conţinut şi transmis prin A.D.N.), sau de tipul element – cale de comunicaţie – flux (ca în cazul curenţilor subcrustali, care sunt în acelaşi timp elemente componente ale sistemului litosferei, căi de comunicaţie şi fluxuri materiale şi energetice).

Căile de comunicaţie sunt uneori foarte clare, deci identificabile, în aceste structuri sistemice : reţelele de fisuri în scoarţă (până la adâncimi tehnic accesibile), reţelele hidrografice, energetice, de drumuri, reţelele circulatorii, nervoase etc. din organismele vii, reţelele informatice ş.a.m.d. Alteori însă aceste căi se integrează în mod complicat cu elemente şi fluxuri, ceea ce face dificilă sau imposibilă analiza căii propriu-zise şi impune o analiză integrantă.

Rezervoarele (rezervele) au şi ele un regim asemănător în procesul de analiză : uneori se identifică fără dificultăţi importante – spre exemplu, unele rezerve minerale, rezervele hidroenergetice, rezervele de forţă de muncă ş.a.; altele însă nu pot fi decât aproximate – spre exemplu, rezervele bio-vegetale reale sau potenţialul imun uman

Deşi este vastă şi diversă, greu de cuprins şi analizat, complexitatea sistemică trebuie recunoscută şi respectată.

Geosistemul – suprasistem deschis, adesea greu de analizat conform demersului sistemic, datorită dificultăţilor de identificare ale tuturor elementelor structurale şi datorită integrărilor (spontane) ale unor elemente de structură cu mecanisme funcţionale.



(calculele grăbite şi evaluările exagerat de optimiste sunt contrazise frecvent prin adevărul de mult cunoscut că absenţa bolii vizibile nu este echivalentul sănătăţii şi deci al unei rezerve utile în sistem). De asemenea, în diferite structuri sistemice există rezerve al căror potenţial este doar intuit, fără a li se cunoaşte nici dimensiunile şi nici calităţile reale – spre exemplu, rezervele cortexului superior uman. În sfârşit, pe parcursul evoluţiei unor structuri sistemice, există situaţii în care rezervele devin operante numai dacă specificul funcţional asigură timp suficient pentru „ajustarea” apelului la aceste rezerve. Astfel, rezerva devine timp, iar timpul – rezervă, încât analiza structurii interferează cu analiza funcţiei.

Spre exemplu, în sistemul de producţie competitivă - desfacere concurenţială - reinvestire, inclusiv în cercetarea ştiinţifică de specialitate, utilitatea rezervei de inteligenţă tehnică este puternic condiţionată de intervalul de timp disponibil pentru formarea ei profesională, sau pentru reciclare.

În ceea ce priveşte analiza funcţionării sistemelor, printre cele create de om sunt multe în general uşor de urmărit. În cazul celor naturale, frecvent mai puţin omogene şi funcţionând spontan prin interacţiuni mai complicate, care îmbină mecanisme multiple, naturale dar şi parţial artificializate, analiza este dificilă şi adesea simplificările la care se recurge reduc mult valoarea rezultatelor.

În final, problema cea mai dificilă a analizei geosistemului este cea a identificării corecte a sistemelor. Interferenţele spaţiale, funcţionale, cronologice multiple fac ca într-o proporţie masivă sistemele să nu fie integral abiotice, integral biotice, integral naturale sau - cu atât mai puţin – integral şi exclusiv social-economice. Pentru acest motiv, atunci când este necesară rezolvarea unor probleme dificile ale funcţionalităţii acestor structuri complexe, metodele analitice, sectoriale, potrivite în cadrul unei ramuri de ştiinţă, dar numai acolo, nu aduc rezultatele utile aşteptate.

Concluzia acestor constatări este că în analiza geosistemului cel mai accesibil este studiul interacţiunilor. După cum se ştie deja în geografie, aceasta presupune referinţe simultane la limitele (şi – respectiv – ariile sau etapele) în cuprinsul cărora anumite elemente evoluează în conformitate cu modalităţile şi eficienţa reglajului unor fluxuri, pe anumite căi, fluxurile fiind condiţionate de specificul rezervelor, de caracteristicile intervalelor de ajustare a reglajului şi de relaţiile externe ale structurii (structurilor) respective.

Desigur, analize interactive se realizează în aproape orice ramură fundamentală sau aplicativă a cunoaşterii umane, dar ceea ce personalizează geografia este capacitatea specializată de cuprindere a interacţiunilor din întregul geosistem, în toată variabilitatea lor spaţială şi temporală.

Structura eterogenă şi interferenţele funcţionale măresc dificultatea identificării sistemelor.

Interacţiunile – aspectul sistemic cel mai accesibil analizei.



Test de autoevaluare 1 (Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă)

Această parte v-a prezentat conceptele fundamentale ale teoriei sistemelor şi posibilitatea aplicării lor în analiza geosistemului.

a) În grupul Dvs. socio-profesional, aţi cunoscut situaţii în care efectul (efectele) a (au) acţionat asupra cauzei ? Prezentaţi-le succint.

b) Consideraţi complexitatea sistemică o realitate în lumea

financiară ? Argumentaţi răspunsul cu un exemplu. c) Cum credeţi că acţionează un bun centru de decizie în

cazul în care rezervele interne din sistem sunt pe cale de a fi depăşite ?



d) Care este posibilitatea cea mai obiectivă la care recurge

analiza geosistemică ? Precizaţi dacă ea asigură referinţe suficiente la structura şi funcţionalitatea geosistemului.

Răspunsuri şi comentarii la aceste întrebări preced

lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare În această parte a unităţii de învăţare s-au selectat pentru Dvs.

elementele esenţiale ale structurii şi funcţionalităţii oricărui sistem, ca şi posibilităţile de aplicare a teoriei generale a sistemelor la analiza geosistemului :

- au fost prezentate şi exemplificate interacţiunea, totalitatea,

organizarea şi complexitatea sistemică; - aplicaţiile lor în diferite structuri ale sistemului terestru au

intenţionat să vă ofere o viziune mai coerentă asupra lumii naturale şi umane pe care o cunoaşteţi, în care trăiţi şi munciţi;

- pentru analiza geosistemului (alcătuit din toate structurile în care - sub o formă sau alta – vă înscrieţi şi Dvs.) geografia deţine

posibilitatea de a cunoaşte şi a vă explica interacţiuni complexe, actuale şi de perspectivă, cu impact puternic şi diversificat.

Reţineţi !



Schema logică a geosistemului

Fig. 2.1 2.2.1. Sistemul abiotic

În sistemul abiotic, o serie de interacţiuni interne conferă litosferei calitatea unui component de bază, capabil să determine modificări importante în conţinutul şi evoluţia celorlalte componente ale sistemului şi să suporte, la rândul său, modificări de structură şi de comportament, ca urmare a coexistenţei interactive.

Pentru atmosferă, litosfera constituie secvenţa spaţială – cheie în

transferul de energie calorică, fie că este în cauză cuantumul termic de energie solară retransmisă, fie că litosfera injectează în atmosferă căldură din sectoarele sale fierbinţi (arii geotermice fără vulcanism, arii vulcanice etc.; de asemenea, din sectoarele neacoperite cu vegetaţie şi



constituite din roci puţin rezistente, ca şi din ariile vulcanice, se antrenează în atmosferă cantităţi importante de pulberi inerte care îi reduc transparenţa, reducând astfel fluxul energetic solar care ajunge la suprafaţa Pământului. Spre exemplu, când în anul 1815 vulcanul Tambora a proiectat în atmosferă o cantitate de material solid de aproximativ 1011 t, scăderea consecutivă a temperaturii aerului a determinat un an fără vară, 1816, în care pe coasta estică a S.U.A. a nins în iunie şi brume repetate au distrus recoltele. Aceeaşi vară glacială a impus importuri masive de cereale în Europa. Pe aceeaşi cale, masa de nuclee de condensare din atmosferă devine mai mare, şi determină o frecvenţă şi o intensitate mai mare a precipitaţiilor sau a unor fenomene hidrometeorologice cum este ceaţa. Implicându-se atât de puternic în geneza şi variabilitatea spaţială a temperaturii aerului, litosfera este un element important şi al marilor circuite ale atmosferei, fiind cunoscut, spre exemplu, rolul determinant al marii mase continentale asiatice pentru geneza anticiclonului siberian, sau a continentului antarctic pentru geneza anticiclonului respectiv.

La rândul său, litosfera se transformă în partea sa superioară scoarţă de alterare, depozite superficiale, sol, ca urmare a efectelor conjugate, în primul rând, ale caracteristicilor fizice, chimice şi dinamice ale aerului (este suficientă referinţa la dezagregarea mecanică termică şi gelivă, la alterarea chimică, sau la redistribuirea unor materiale prin coraziune, deflaţie şi sedimentare eoliană).

Pentru hidrosferă , litosfera este sediul apelor subterane şi

suportul bazinelor şi reţelelor de ape de suprafaţă. În această calitate influenţează puternic alimentarea şi deci cantitatea, chimismul, temperatura, dinamica apelor subterane, precum şi geneza cuvetelor subaeriene, ca şi raportul scurgere-infiltraţie ; indirect, prin intermediul morfometriei bazinelor şi albiilor se implică în caracteristicile generale ale scurgerii (niveluri, viteze) şi ale regimului scurgerii (contribuind la producerea inundaţiilor).

Interactiv, apele modifică litosfera, indiferent dacă acţionează numai la suprafaţă, sau dacă prin pori, fisuri, diaclaze, pe feţe de strat sau pe planuri de falie pătrund în zone mai profunde. Mecanic şi chimic, stagnând sau deplasându-se, apele redistribuie mase mari de rocă, dezorganizează reţele cristaline, participă la geneza substanţelor minerale (deci modifică structuri şi comportamente), generează împreună cu litosfera şi pe seama acesteia un component derivat în sistem, relieful.

Pentru relief, litosfera este matrice. Implicaţiile ei morfogenetice

sunt atât de importante, încât în geomorfologie categorii importante de relief sunt numite conform rolului determinant al litosferei: (relief) morfotectonic, morfostructural, morfopetrografic. De asemenea, specificul structural (tabular, monoclinal, cutat, şariat, faliat) şi petrografic (omogen sau eterogen) sunt considerate extrem de importante pentru tipul, viteza şi amploarea unor procese geomorfologice, care creează complexe de relief diferite.

Tipul genetic de relief, tipul de procese prin care evoluează pot influenţa la rândul lor litosfera, supunând-o unor influenţe mai puternice sau mai slabe, atât din interiorul sistemului cât şi din afara lui. Astfel, în

Litosfera – factor de influenţă asupra temperaturii aerului, a precipitaţiilor şi dinamicii atmosferice – este transformată (şi parţial dislocată) în partea sa superioară datorită climatului.

Litosfera – suport al apelor şi factor de influenţă asupra lor.

Apa – agent activ de transformare a litosferei.

Litosfera – matrice a reliefului care, la rândul său, îi asigură acesteia protecţie.



sectoarele de relief înalt şi puternic înclinat contactul scoarţei cu aerul şi fenomenele atmosferice, care o meteorizează, este foarte activ, în timp ce relieful, în general de altitudine mai redusă, format prin acumulare fluvială, coluvială, proluvială, ca şi prin redistribuirea de tip acumulativ în cadrul proceselor de deplasare în masă, întrerupe contactul menţionat, asigurând o relativă protecţie scoarţei.

Pentru sol, ca şi pentru relief, litosfera este matrice, implicându-

se în pedogeneză sub numele de material parental. Unele din cele mai importante caracteristici fizice ale sale, spre exemplu permeabilitatea, se diferenţiază puternic de la o categorie la alta în funcţie de specificul rocii pe care s-a format scoarţa de alterare – loess, nisip, argile, marno-argile ş.a. În acelaşi fel, chimismul solului este dependent de rocă : în general, pe rocile silicioase (granite, gresii silicioase ş.a.) se formează soluri acide, pe cele carbonatice - soluri neutre sau uşor alcaline, iar substratul bogat în săruri determină formarea unor soluri halomorfe.

Pe sensul opus al interacţiunii, pedogeneza şi efectul ei, solurile,

pot acţiona ca şi cuverturile sedimentare, asigurând o protecţie relativă rocii de bază. Solurile groase, cu induraţii în profil etc. sunt cele mai eficiente în acest sens.

În seria de interacţiuni externe substratul geologic are un impact clar asupra comunităţilor vii, dar care se manifestă preponderent indirect, prin intermediul solului, la a cărui formare a contribuit decisiv. Afirmaţia priveşte vegetalele, care merită atenţie primordială în această analiză, ele constituind rezerva de material plastic – proteinele vegetale – necesar în mod vital formelor de viaţă animală. Pentru unele dintre acestea tipul de substrat geologic este important însă nu numai pe această filieră indirectă, de nutriţie (sol – vegetale), ci şi pe aceea directă, a habitatului. Acesta este cazul animalelor tericole, de la cele cu organizare inferioară până la unele mamifere.

Pentru asociaţiile vegetale şi animale, de asemenea în mod

indirect, prin intermediul solului, litosfera reprezintă o componentă a ecotopului. Comunităţile vii vegetale şi animale sunt confruntate însă şi cu manifestări deosebit de periculoase ale litosferei – vulcanismul şi seismicitatea.

Exploziile sau efuziile vulcanice acoperă cu piroclastite sau lave, distrugând, pajişti, păduri, culturi agricole, pe zeci de mii de hectare. Deosebit de interesant este însă faptul că, în condiţiile unei coexistenţe interactive complexe şi pe baza viabilităţii echilibrat sistemice a organismelor vii, sub climate calde şi umede, capacitatea destructivă a vulcanismului este compensată relativ rapid, formaţiunile respective refăcându-se spontan în câteva zeci de ani.

În sensul opus al relaţiei interactive, o serie largă şi complicată de acţiuni biomecanice şi biochimice se implică în compoziţia chimică şi constituţia petrografică a scoarţei terestre, pe parcursul întregii existenţe a organismelor vii şi după moartea lor. Astfel, acumulările masive de combustibili fosili şi imensele mase de alte roci organogene demonstrează capacitatea organismelor vii nu numai de a induce scoarţei comportamente noi, dar şi de a o crea, parţial. De asemenea, interferenţele complicate ale unor fenomene telurice cu cicluri

Litosfera – material parental al solului este relativ protejată de acesta faţă de procesele de meteorizare.

Indirect, litosfera influenţează structurile vii naturale prin intermediul capacităţii nutritive a solului.

Organismele vii se implică parţial în geneza litosferei, constituind diverse roci organogene.



biochimice de importanţă deosebită deschid calea unor influenţe puternice ale formelor de viaţă asupra suportului mineral. Spre exemplu, vulcanismul interferează în mod natural cu ciclurile biogeochimice ale fosforului şi sulfului.

Pentru societatea umană , o serie de date specifice ale genezei,

evoluţiei, dinamicii actuale a litosferei înseamnă posibilităţi şi modalităţi de impact care ating interese vitale, determină comportamente, atitudini economice şi politice etc.

Astfel, migrarea pe verticală a maselor de roci, în diferite condiţii de temperatură şi presiune, în poziţii şi la distanţe variabile faţă de vetrele magmatice, reantrenarea unor regiuni al scoarţei în procese magmatice în diferite perioade, evoluţia subaeriană îndelungată a unor alte regiuni, au făcut ca principalii constituenţi să deţină ponderi extrem de diferite şi să ocupe poziţii foarte variabile, ceea ce influenţează puternic repartiţia geografică şi specificul social-economic al valorificării lor.

În ansamblu, având în vedere concentrările sub formă de

zăcăminte ale substanţelor minerale utile, au fost constatate legături directe între magmatismul terestru şi cele mai variate tipuri genetice de resurse metalifere şi nemetalifere (în ariile de orogen, dar şi în vechile scuturi), ca şi între procesele de sedimentare şi zăcămintele de săruri şi combustibili. Evoluţia subaeriană a scoarţei a mai generat, de asemenea, zăcăminte de alterare, zăcăminte aluvionare şi zăcăminte radioactive, ubicui ca arie de repartiţie.

De însemnătate deosebită, prin efectele social-economice produse de-a lungul timpului şi pe care le poate determina în viitor, este şi ponderea diferitelor elemente şi combinaţii chimice în constituţia actuală a scoarţei. Contrastele ponderale între principalele categorii de resurse şi nivelul actual al cererii, dictată de o anumită structură a producţiei şi consumului, marchează puternic mecanismele economice actuale de valorificare a lor. De asemenea, ţinând seama de ponderea modestă a unor elemente de importanţă excepţională în ciclurile organice, ca şi a altora extrem de solicitate în producţie şi consum, o serie de activităţi economice vor trebui să se restructureze în viitor.

În ansamblu, identificarea şi evaluarea rezervelor minerale au permis exploatarea lor mai mult sau mai puţin rentabilă, astfel încât legităţile geochimice ale mineralogenezei, vârsta zăcămintelor, ponderea diferitelor elemente şi combinaţii utile în scoarţă, răspândirea lor în raport cu marile unităţi tectono-structurale au influenţat puternic repartiţia actuală (şi o vor marca şi pe cea de perspectivă) a industriei extractive şi de prelucrare, precum şi alte aspecte social-economice ale regiunilor dominate de prezenţa şi de valorificarea resurselor minerale.

Cele mai puternice influenţe asupra repartiţiei actuale a activităţii industriale, a populaţiei şi a aşezărilor urbane le-au exercitat zăcămintele de cărbune, care au determinat concentrări ale forţei de muncă, a impulsionat formarea oraşelor, a diversificat funcţia industrială a acestora. Structura actuală a consumului energetic, în care ponderea maximă este deţinută de petrol şi gazele naturale, face însă ca bazinele carbonifere deschise mai recent, bazate şi pe tehnologii de înaltă automatizare, să nu mai producă astfel de concentrări.

Litosfera – sediu şi constituent al concentrărilor de substanţe minerale utile.

Zăcămintele minerale determină distribuţia spaţială a industriei extractive şi influenţează puternic viaţa social -economică.



Extracţia minereului de fier a atras mult mai puţin concentrări industriale, mai ales în cazul zăcămintelor de calitate superioară, situate în regiuni izolate, greu accesibile, unde prelucrarea ar fi fost extrem de dificilă. Numai minereurile prea sărace, care ar fi impus transporturi nerentabile, au putut determina concentrări (spre exemplu, în Lorena). Prezenţa simultană a fierului şi cărbunelui au stimulat dezvoltarea puternică a siderurgiei. Alături de aceasta, industria textilă, (care permite utilizarea forţei de muncă feminine), industria chimică (cu posibilităţi de valorificare a cărbunelui) au determinat în secolele trecute formarea unor mari concentrări de populaţie şi a unor aşezări urbane cu profil industrial diversificat, tipică fiind regiunea Ruhr.

În alte situaţii însă, centrele industriei extractive miniere sunt aşezări pioniere, în zone cu condiţii grele de viaţă : spre exemplu, în sectorul canadian al Arcticii (cu zăcăminte de aur, fier, uraniu, cupru), în Arctica rusă, în deşertul australian, sau în ţinuturi înalte de peste 5000 m , în Anzii peruani şi chilieni.

Influenţa condiţiilor geologice asupra vieţii umane şi activităţilor social-economice nu se limitează însă la această ofertă minerală. Astfel, de unele proprietăţi fizice şi chimice ale rocilor , ca şi de structura geologică, depind formarea, cantitatea – deci posibilităţile de utilizare – ale unor elemente ca apa subterană (de importanţă majoră pentru societatea umană), precum şi posibilităţile de amplasare şi eficienţa unor obiective hidrotehnice, a altor construcţii - civile şi industriale (irigaţii, fundaţii, baraje şi diguri, probleme ale unor rezervoare naturale, tuneluri ş.a.).

Uneori condiţiile geologice au rol limitativ : treapta geotermică limitează înaintarea acţiunilor de prospectare şi extracţie. La adâncimi mai mari de 1.000 m condiţiile de lucru sunt deja foarte dificile, ceea ce ridică mult costul substanţelor minerale respective şi impune, uneori, aplicarea unor metode de extracţie indirectă (gazeificarea subterană a cărbunelui, extragerea „uleiului de şist” etc.).

În schimb, energia geotermică poate fi utilizată în centrale geotermoelectrice, în termoficare, la un nivel de poluare mult mai redus, în comparaţie cu cel produs prin obţinerea energiei din combustibili fosili (în arii vulcanice, granitice sau afectate de fracturi profunde în scoarţă).

În afara acestor aspecte favorabile sau relativ restrictive,

influenţa condiţiilor geologice asupra existenţei şi activităţii omului se manifestă în unele cazuri predominant negativ. Erupţiile vulcanice provoacă mari pagube materiale şi se soldează cu pierderea multor vieţi omeneşti (aproximativ 315.000 în ultimele patru secole). Barând râuri, vulcanismul provoacă şi mari inundaţii, iar convecţiile termice violente produc ploi intense de cenuşă şi imense curgeri de noroi, care fac zeci de mii de victime. Torenţi de lavă şi nori arzători de gaze (cu temperaturi de sute de grade C), se deplasează pe versanţii vulcanici cu viteze cuprinse între 100 – 400 km/h şi efectele lor sunt distrugătoare. Fenomenele respective se desfăşoară cu o independenţă totală, atât în sistemul abiotic, cât şi în întregul geosistem.

Unele particularităţi ale fenomenelor vulcanice au însă un rol relativ compensatoriu. Astfel, cenuşile fertilizează solul pe arii întinse în jurul vulcanilor, iar solurile formate pe lave sunt foarte bogate în fosfaţi,

Zăcămintele de cărbune şi fier – generatoare ale unor mari densităţi de populaţie şi stimulente ale dezvoltării industriale şi urbanizării.

Restricţiile impuse exploatărilor subterane de gradientul geotermic şi compensaţia energetică de aceeaşi natură geotermică.

Erupţiile vulcanice distrug, dar oferă şi compensaţii (fertilitatea solurilor specifice, fertilizarea altor soluri, zăcăminte hidrotermale, ape minerale, energie geotermică uşor accesibilă, roci utile în construcţii.



săruri de potasiu şi alte combinaţii nutritive. În zonele ecuatoriale şi tropicale, unde aceste soluri sunt cele mai fertile, se realizează productivităţi agricole apreciabile, pe seama cărora s-au format şi cele mai mari densităţi de populaţie din regiunile respective (346 loc/Km2 în Martinica, 950 loc /Km2 în Djawa). Emisiile gazoase post- vulcanice, în general de lungă durată, determină mineralizări ale apelor subterane, care prin izvoare – cu debite uneori apreciabile – stimulează întemeierea unor aşezări umane cu profil balnear-terapeutic. Regiunile vulcanice sunt deosebit de rentabile, sub aspect geotermic. De asemenea, aceste regiuni deţin mari zăcăminte hidrotermale de sulf, aur, argint, mercur, minereuri polimetalice, iar rocile vulcanice – bazalt, andezit, tufuri şi sticle vulcanice etc. – sunt excelente materiale de construcţie.

Seismicitatea, care acţionează exclusiv negativ asupra componentei social-economice a geosistemului este – ca şi vulcanismul – inegal distribuită pe suprafaţa Pământului, ariile lor de manifestare suprapunându-se adesea. Anual se produc între 500.000 – 1.000.000 de cutremure, dintre care aproximativ 1.000 au o magnitudine generatoare de pagube, mergând de la denivelări ale drumurilor şi fisurarea clădirilor mai şubrede şi până la modificări ale reliefului preexistent. Între cele 1.000 menţionate, 1-2 cutremure pe an fac zeci şi chiar sute de mii de victime umane. Pentru unicul avantaj pe care l-ar putea oferi, cel energetic, nu există încă o tehnologie de captare, deşi rezerva prezumată este imensă : 66 x 1013 CP/an.

Fără a se putea compara, ca anvergură şi complexitate, cu însemnătatea litosferei pentru oameni, rolul societăţii umane în evoluţia compoziţiei chimice şi chiar a structurii părţii superioare a scoarţei terestre nu este neglijabil. Astfel, anual se extrag din scoarţă aproximativ 7.000.000.000 t materii prime minerale şi combustibili, pe lângă rocile utilizate în construcţii sau pentru fabricarea materialelor de construcţie. Nici una dintre modalităţile de prelucrare şi utilizare a acestor constituenţi ai scoarţei nu mai permite returnarea lor în formele şi proporţiile iniţiale. Spre exemplu, în procesele controlate de ardere carbonul fosil din cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase este transformat în dioxid de carbon, eliberat în atmosferă; materialul steril, ca şi cel provenit din diverse excavaţii sunt adesea transportate şi depozitate sau utilizate în alte zone; o serie de substanţe minerale sunt concentrate prin industrializare, li se schimbă compoziţia chimică şi sunt redistribuite ca arie de repartiţie ş.a.m.d.

Învelişul de aer al Pământului, cu toate manifestările sale sub

formă de vreme şi climă se află în sistemul abiotic într-o relaţie interactivă strânsă şi continuă cu învelişul de apă. Prin caracteristicile sale fizico-chimice şi dinamice, prin valorile reale şi medii, prin regimul şi variabilitatea spaţială a principalelor elemente climatice şi a succesiunii stărilor de vreme (deci prin climat), aerul atmosferic acţionează în mod determinant asupra alimentării, scurgerii, volumului tuturor categoriilor de ape. Există raporturi precise între precipitaţii şi regimul debitelor şi al nivelurilor, regimul termic al aerului şi oscilaţiile nivelului freatic, dinamica atmosferei şi amploarea, direcţia, constanţa traseelor curenţilor oceanici ş.a.m.d.

Cantitativ, influenţa umană este mult mai redusă. Calitativ, constă în modificări fizice şi chimice profunde ale materialului utilizat, în redistribuiri etc.



Cantitativ, determinarea menţionată este definitorie pentru peisaje întinse de pe Glob, în care abundenţa sau absenţa apei reprezintă elemente specifice (peisaje ecuatoriale cu precipitaţii bogate şi fluvii cu debite imense şi tropicale deşertice, fără precipitaţii, cu temperaturi foarte mari şi lipsite de râuri şi lacuri, etc.). Aceeaşi determinare cantitativă este încă mai pregnantă pentru volumele de apă subterană de adâncime, acumulate sub climate umede, în ţinuturi azi deşertice sau, cel puţin, sărace în precipitaţii, unde bilanţul hidrogeologic, după intrarea în exploatare, este permanent negativ.

Al doilea segment al interacţiunii aer-apă relevă acelaşi tip de efect, influenţa exercitată de ape - sub toate formele lor de existenţă şi manifestare – asupra aerului, vremii şi climei. Prezenţa sau absenţa apei modifică substanţial caracteristicile suprafeţei active. Începând de la receptivitatea specifică faţă de insolaţie, apele influenţează puternic temperatura aerului, umiditatea lui şi mobilitatea diferitelor volume de aer. Pe această cale „oceanul aerian” se diferenţiază spaţial sub aspectul caracteristicilor sale fizice, se mişcă mai rapid sau mai lent, se manifestă mai capricios sau mai uniform în timp, în conformitate cu prezenţa masivă şi continuă, intermitentă, redusă, sau cu absenţa totală a apei.

În expresie concretă, deşerturile calde sunt efectul combinat nu numai al capacităţii temperaturilor constant mari de a produce o evapotranspiraţie aproape totală, ci şi al absenţei apei, care lasă precipitaţiile atmosferice fără sursă. Prin contrast, cantitatea imensă de apă din râurile, fluviile, lacurile şi masa vegetală a regiunilor ecuatoriale, subecuatoriale şi tropicale umede generează precipitaţii abundente. De asemenea, prezenţa masivă a apei asigură uniformitatea regimului anual al întregului climat în multe regiuni insulare, peninsulare şi continentale învecinate oceanelor.

Pentru relief, aerul, vremea şi clima se înscriu între factorii

genetici. Pe suportul constituit de scoarţa terestră, în manifestările sale active sau pasive, sub influenţa climatului se formează şi evoluează, mai rapid sau mai lent, prin procese variate, diferite tipuri de relief, numite climatice (relieful regiunilor aride, al regiunilor reci ş.a.

Cu deosebire participarea aerului atmosferic la geneza şi conturarea specificului dinamic al reliefului este evidentă în situaţii în care factorul generator de relief pare a fi altul. Spre exemplu, formarea reliefului carstic nu depinde exclusiv de prezenţa rocilor carbonatice în substrat. Însuşi carstul se diferenţiază net, sub aspect morfologic, genetic şi dinamic, în funcţie de efectele temperaturii şi compoziţiei chimice a aerului asupra chimismului (şi deci a eficienţei) mediului de disoluţie (solvire). Numai în felul acesta se pot explica contrastele dintre carstul foarte evoluat din ţinuturile calde şi umede (unde roca se consumă rapid), carstul bogat, cu dinamică echilibrată, din regiunile subtropicale şi temperate şi carstul slab evoluat al ţinuturilor reci. Au, de asemenea, un rol morfogenetic şi morfodinamic precis vântul, zăpada şi gheaţa, alternanţele îngheţ-dezgheţ etc.

În acelaşi timp, la rândul său, relieful nuanţează prin altitudine climatul, diferenţiind în sens vertical gradienţii termic şi pluviometric şi determinând astfel etajarea climatică.

Influenţa reciprocă aer-apă este o expresie tipică a interacţiunii sistemice.

Sub influenţe climatice diferite se formează tipuri genetice de relief corespunzător diferite. Procesele morfogenetice şi ritmul depind de climă.



Aceasta este în continuare modificată, ca efect al orientării diferite a versanţilor. Orientarea de tip barieră a interfluviilor (colinare şi mai ales montane) prin raport cu direcţia deplasării maselor de aer generează categoria de precipitaţii numite orografice şi produc fenomenul complex de foehn, care se manifestă prin creşterea sensibilă a temperaturii, uscare accentuată, dinamică foarte activă şi creşterea masivă a încărcării electro-pozitive a aerului. Tot prin variaţia orientării (versanţilor) se explică geneza unor microclimate de însorire (mai calde, mai uscate, cu topire mai timpurie a zăpezii etc.) diferite de altele, umbrite (mai reci, mai umede, cu frecvenţă şi durată mai mari ale zăpezii etc.).

Prin fragmentare accentuată, relieful poate determina climate locale specifice (spre exemplu, climate de adăpost). De asemenea, poate să determine şi să menţină direcţii locale ale vântului (spre exemplu, în lungul văilor), poate să favorizeze sau să limiteze propagarea efectelor climato-hidrice ale mării spre interiorul uscatului ş.a. De asemenea, o serie de forme şi complexe de forme de relief se implică în frecvenţa calmului atmosferic în văi şi mai ales în depresiuni închise, ceea ce contribuie la menţinerea temperaturilor reduse şi explică frecvenţa, intensitatea şi durata unor fenomene hidrometeorologice ca bruma, ceaţa, chiciura, poleiul.

Pentru sol, climatul se înscrie printre factorii genetici.

Temperatura aerului, cantitatea şi structura precipitaţiilor, dinamica atmosferei, regimul acestor elemente pregătesc formarea solului prin efectele de dezagregare mecanică şi alterare chimică a părţii superioare a scoarţei.

În continuare, aceleaşi caracteristici fizice, chimice şi dinamice ale aerului asigură existenţa şi diferenţiază cantitativ şi calitativ componenta organică a solului, de la diversitatea micro- şi mezofaunei, până la randamentul reacţiilor biochimice care determină cantitatea şi tipul de humus (mohr, puternic acid, format în ariile montane înalte sau la latitudini mari, în condiţii climatice aspre, mull, specific ariilor joase, format sub climate mai calde, cu precipitaţii mai reduse, favorabile stepei etc.).

Prin procese din ce în ce mai complexe, climatul se implică în conturarea caracteristicilor fiecărui tip de sol, după formarea amestecului mineral-organic. Alte procese, fizice, chimice sau biologice sunt, de asemenea, puternic dependente de temperatura soluţiei, indusă de temperatura solului, în ansamblu (spre exemplu, vehicularea carbonaţilor ş.a.). Deşi la acest nivel al analizei influenţei climei asupra solului (care constituie prima etapă a receptării energiei de origine solară) nu pot fi încă avute în vedere efecte ale temperaturii aerului, o precizare se impune totuşi : prezenţa aerului în sol este reală, compoziţia sa chimică este cea care dictează potenţialul de oxido-reducere, iar capacitatea sa termoizolantă nu poate fi nici exclusă şi nici minimalizată. Nu sunt de loc întâmplătoare diferenţele de ritm şi randament ale proceselor pedologice în soluri afânate, poroase, care se încălzesc repede, faţă de cele specifice solurilor cu textură fină, aproape compacte, cotate ca soluri reci.

Orientarea culmilor, expoziţia versanţilor, gradul de fragmentare şi unele forme de relief (depresiuni, văi) influenţează puternic climatul.

Condiţiile climatice – factor de bază al complexului pedogenetic natural.



În calitate de co-participant la constituirea suprafeţei active, prin caracteristicile sale fizice, fizico-mecanice şi fizico-chimice, solul influenţează temperatura şi umezeala aerului cu care vine în contact, cantonând o etapă a transferului caloric pământ-aer. Concomitent, variabilitatea spaţială a caracteristicilor sale care intervin în acest transfer, este în măsură să determine şi deplasări ale unor volume de aer, care se implică astfel în circulaţia locală şi chiar regională sau generală a aerului. În esenţă, culoarea părţii superioare a solului (caracteristică rezultată din specificul spaţial al pedogenezei) şi cantitatea de apă pe care o conţine determină şi capacitatea lui de absorbţie calorică, care intervine astfel diferenţiat în încălzirea aerului

Cu solul, în parte, seria de interacţiuni interne ale aerului (în

sistemul abiotic) a interferat cu aceea a interacţiunilor externe, întrucât prin geneza, constituţia şi modul său de a exista solul însuşi este un element derivat din interferenţa sistemului abiotic cu cel biotic. Pentru aproape întreaga lume vie, începând cu sporii şi polenul din atmosferă, cu bacteriile nitrificante din sol, trecând prin procesele vitale de respiraţie şi transpiraţie ale formelor mai evoluate de viaţă, continuând cu variabilitatea latitudinală a complexelor fito- şi zooclimatice şi încheind cu adaptările fototrope, de termoreglaj, de nutriţie şi reproducere etc. se poate constata că aerul, vremea şi clima sunt premise esenţiale ale vieţii. Această calitate este exprimată concret, spre exemplu, prin curbarea tulpinilor după direcţia fluxului de lumină, prin ritmul germinării seminţelor, în funcţie de regimul sezonier al elementelor climatice, prin specificul ţesuturilor vegetale şi animale din tegumente şi formaţiuni tegumentare, inclusiv al culorii acestora, sub diferite climate sau în diferite sezoane ale aceluiaşi climat, prin durata şi poziţia intervalelor de gestaţie, în funcţie de regimul anual al diferitelor complexe higrotermice, prin estivare, prin hibernare, pregătirea şi durata ei fiziologică, în sezoane reci, sau în climate permanent reci etc. Un punct de vedere utilitar relevă aspecte încă mai complexe ale acestor influenţe climatice asupra plantelor de cultură şi animalelor domestice. În cazul lor, o serie de modificări genetice induse şi de adaptări la condiţii de existenţă artificializate au schimbat premisele impactului climatic şi tipul de răspuns biologic. Astfel, atrage atenţia sensibilitatea vegetală şi animală indusă, fapt care face ca organismele respective să reacţioneze mult mai prompt – şi nu totdeauna rentabil – atât la manifestările medii ale climatului local, cât şi, mai ales, la cele extreme : nebulozitate accentuată şi îndelungată, precipitaţii excesive, strat de zăpadă gros şi durabil, chiciură, brumă şi polei frecvente, îngheţuri timpurii şi târzii, grindină, secete prelungite, vânt excesiv de puternic. Ieşite din cultură, plante ca porumbul, grâul, orzul, sfecla de zahăr, diferiţi pomi fructiferi, arborii de cafea şi cei de cacao etc. dispar, necesităţile lor vitale fiind foarte diferite de cele ale strămoşilor spontani, adaptaţi durabil condiţiilor pedoclimatice naturale. Se comportă la fel şi diferite rase de animale realizate prin selecţii şi încrucişări repetate.

Prin aceeaşi dependenţă de climă, acţiunea unor forme de viaţă patogene cu impact negativ asupra culturilor agricole şi animalelor domestice este stopată, atenuată sau stimulată, ca urmare a desfăşurării naturale a fenomenelor şi proceselor meteorologice şi climatice. Astfel, vremea condiţionează atât dezvoltarea diferiţilor agenţi patogeni, cât şi receptivitatea gazdelor.

Solul se implică în specificul termic şi al umidităţii aerului.

Aerul, vremea şi clima – ansamblu de importanţă vitală absolută.

Serii de influenţe climatice amplifică dependenţa unor forme de viaţă faţă de caracteristicile termice, pluviometrice şi dinamice ale aerului.

Reţineţi !



În sensul acesta, temperaturile ridicate accelerează dezvoltarea multor agenţi patogeni, reducând uneori la jumătate durata perioadelor de incubaţie; umiditatea stimulează răspândirea şi germinarea sporilor; roua, ceaţa şi precipitaţiile abundente stimulează şi răspândesc unele dintre cele mai temute boli criptogamice. Aşa se produce, spre exemplu, infestarea podgoriilor cu mana viţei-de-vie. Lumina acţionează cel mai frecvent ca sterilizant. Astfel, lumina intensă, timp de 10-12 ore pe zi, mai multe zile la rând, poate opri extinderea focarului epidemic de mană. Vântul însă, chiar slab, răspândeşte sporii, care datorită diametrului şi masei lor pot fi antrenaţi până la 5.000 m înălţime şi preluaţi în dinamica generală a aerului, răspândindu-se astfel pe arii foarte largi. Departe de locurile de origine, în condiţii climatice permisive sau chiar stimulative, la fel ca orice germeni noi, ei pot declanşa boli cărora organismele autohtone, spontane şi mai ales modificate, nu le pot opune rezistenţă decât întâmplător. Propagarea bolilor virale relevă influenţe încă mai bogate şi mai diversificate ale climatului, întrucât în acest proces se implică şi vectorii virusurilor, la rândul lor forme de viaţă, sensibile faţă de vreme şi climă. Spre exemplu, afidele, insecte-vector în virozele cartofului, se deplasează rapid şi eficient la temperaturi de 20-250 C, în microclimatul cald, uscat şi ventilat al culturilor, cât timp plantele sunt tinere, scunde, nu umbresc şi nu pot păstra umezeală; calmul atmosferic le este, de asemenea, favorabil, realizându-se astfel infestări de proporţii. În schimb, vântul cu viteze mai mari de 2 m/s le este defavorabil, iar ploile puternice şi gerul le ucid.

Foarte interesant este faptul că, în lumea vie, fiecare organism fiind un sistem – ca şi alte structuri naturale – reacţionează în mod explicit „în bloc” faţă de manifestarea simultană a tuturor elementelor climatice. Pe baza acestui răspuns simultan la permisivitatea ca şi la constrângerile climatice s-a realizat şi fenomenul natural de asociere selectivă a formelor de viaţă vegetală care asigură, pe toată durata existenţei lor şi după moarte, ambianţa nutritiv-protectivă a unor asociaţii animale, selectate şi grupate spontan pe baza aceluiaşi tip de răspuns. Numai în felul acesta se pot explica succesiunile latitudinală şi altitudinală ale unor asociaţii vegetale naturale stepice, silvostepice, forestiere etc., ca şi succesiunile faunistice corespunzătoare.

Rămân, de asemenea, obligate să se supună acestor influenţe

ale aerului, vremii şi climei atât structura, cât şi tipologia culturilor agricole şi a zootehniei, chiar dacă prin intervenţii genetice s-au realizat hibrizi, rase şi soiuri noi, diferite de cele spontane, iar irigaţiile, chimizarea şi forţarea termică au relaxat relativ controlul climatic asupra agriculturii.

Astfel, zona de climă caldă şi umedă va fi totdeauna nefavorabilă zootehniei, culturile de cereale vor fi mereu dependente de valoarea şi regimul insolaţie din ţinuturile subtropicale şi temperate, gradienţii termici şi pluviometrici altitudinali şi latitudinali vor menţine în agricultura unor regiuni numai anumite cereale, plante tehnice, pomi fructiferi, impunând tehnici adecvate (drenaje, irigaţii, protecţie antierozională), controlând calendarul culturilor ş.a.m.d.

Rolul formativ al climei în geneza asociaţiilor de organisme vegetale şi animale spontane, în distribuţia zootehniei şi culturilor agricole.



Interacţiunile aerului, vremii şi climei cu lumea vie antrenează, evident şi omul. Deşi succesiunea stărilor de vreme, foarte diferite în manifestarea lor spaţială, creează climate corespunzător diferite, orice comunitate umană, indiferent de poziţionarea ei, a reuşit să-şi păstreze mediul intern la parametri constanţi, pe durată de generaţii. Acest raport util cu ambianţa climatică a fost posibil pentru că, la fel cu celelalte forme de viaţă, organismul uman receptează climatul ca pe un complex indivizibil. Astfel, existenţa sa este un răspuns permanent la efectul combinat al tuturor elementelor climatice, în evoluţia lor diurnă, sezonieră, anuală. Răspunsul acesta este o sinteză biologică/psihologică a valorilor separate cu care se manifestă elementele climatice.

Din acest punct de vedere, valorile reale ale bilanţului radiativ, ale presiunii atmosferice, precipitaţiilor, stării higrometrice generale, ale stării electrice, chimismului, dinamicii atmosferei, ca şi mărimea intervalului dintre valorile succesive ale aceleiaşi serii, sunt mai însemnate decât valorile medii sau chiar decât variabilitatea însăşi.

În ceea ce priveşte efectele anatomo-fiziologice ale presiunii atmosferice, influenţa maximă a acesteia se manifestă prin nivelul oxigenării. Ţinând seama de constanţa raportului oxigen-azot, reducerea presiunii înseamnă diminuarea corespunzătoare a cantităţii de oxigen disponibil. În atmosfera liberă, diminuarea aceasta sub o anumită valoare este un factor limitativ absolut pentru organismul uman, provocând decesul. În mod evident, răul de altitudine este generat şi agravat de complexul tuturor elementelor climatice, care devine mereu mai agresiv pe măsura ascensiunii, dar oricare dintre celelalte elemente ale acestui complex are un rol subordonat, asfixia fiind provocată de insuficienţa fluxului de oxigen vehiculat de hemoglobina din sânge. Sub limita minimă de oxigen, suportabilă biologic, deteriorările organice sunt atât de grave încât nu mai permit aşezări stabile. Practic, numai în arii montane din zone cu climă caldă s-au constituit civilizaţii la altitudini de peste 4.000 m, chiar şi în aceste cazuri însă un optimum stabilindu-se între 2.200 m – 3.700 m. Atât în cazul localnicilor cât şi al alpiniştilor, care forţează limita barică de confort fiziologic, o serie de adaptări morfologice şi funcţionale suplinesc insuficienţa oxigenului din ambianţă : dezvoltarea puternică a toracelui, ca şi amplificarea hematopoiezei. La grupurile de populaţie montană, adaptările acestea sunt ereditare.

Dacă presiunea atmosferică nu variază prea mult în decursul

anului, pentru acelaşi loc, în schimb se constată variaţii importante ale cantităţii de Iumină, structurată într-o mare bogăţie de radiaţii cuprinse între roşu şi violet. Ca şi pentru alte forme de viaţă, lumina este o condiţie esenţială a activităţii organice; absenţa ei determină dezechilibre fizice şi psihice. Populaţiile care trăiesc şi nopţi lungi de o jumătate de an, adoptă o viaţă biologic încetinită, cvasi-hibernantă, pentru a evita sau atenua efectele negative ale întunericului. Ca şi pentru alte comunităţi vii, revenirea luminii determină revigorarea întregului metabolism şi chiar excese de vitalitate. În cazul extrem opus, insolaţia intensă din regiunile intertropicale este greu suportabilă de către europoizi, pentru care un optimum de intensitate şi regim al luminii se realizează în climatul mediteranean.

Receptivitatea bioclimatică a organismului uman se manifestă prin adaptări anatomice şi reacţii fiziologice la temperatură, presiune, lumină, frecvenţa şi intensitatea vântului.

Reţineţi !



Excesul de lumină este nociv prin palierul de radiaţii infraroşii (calorice), care pot produce stări de hipertermie şi mai ales prin ultraviolete, ionizante şi capabile să deterioreze grav metabolismul calciului. Acţiunile electrice şi electrochimice ale acestora la nivel celular pot produce forme grave de cancer al pielii, cataractă ş.a. Populaţiile negroide sunt protejate faţă de aceste radiaţii prin pigmentaţie. Adaptarea specifică relevă o pigmentare maximă în zonele cu luminozitate maximă, în timp ce în umbra pădurilor ecuatoriale şi tropicale se produce o decolorare a pielii. O serie de climate de altitudine, bogate în radiaţie directă, ca şi climatele litorale, bogate în radiaţie difuză, sunt favorabile vieţii umane. La polul opus se situează climatele urbane, în care ecrane de pulberi şi fum reduc drastic cantitatea de lumină utilă.

Temperatura aerului acţionează asupra organismului uman prin

intermediul pierderilor specifice de căldură şi al transpiraţiei specifice. La temperaturi joase ale ambianţei, organismul pierde căldură prin difuziune. Necesitatea menţinerii unei temperaturi interne constante declanşează termogeneza. Susţinută printr-un regim alimentar lipidic şi printr-o cantitate suplimentară de calorii introduse în ambianţa imediată, aceasta compensează permanent pierderile. Astfel, prin adaptare la temperaturi scăzute, organismele unor grupuri umane care trăiesc la latitudini mari îşi intensifică arderile, putând metaboliza permanent mari cantităţi de grăsime şi au dimensiuni corporale reduse, pentru a limita suprafaţa de transfer caloric.

La temperaturi mari, caloriile reziduale produse continuu în organism nu mai au posibilitatea să difuzeze. Prin termoliză, susţinută de un regim alimentar hipocaloric şi evapotranspiraţie cutanată intensă, temperatura internă este menţinută în limite normale. Faţă de excesul termic din ambianţă, este foarte bine adaptată rasa negroidă. Deşi slaba putere emisivă a culorii ar putea fi defavorabilă, numărul mare de glande sudoripare de pe unitatea de suprafaţă a pielii, ca şi vascularizarea intensă a acesteia, asigură menţinerea unei temperaturi interne normale. Adaptarea aceasta, perfectă în regiunile de origine ale rasei, este contrabalansată însă - în cazul părăsirii acestor regiuni – de o sensibilitate accentuată faţă de variaţiile termice, chiar dacă acestea sunt mici. O răcire nocturnă neînsemnată a aerului îi afectează pe negroizi, dar este practic insesizabilă pentru europoizi. Adaptaţi la climate în care amplitudinea oscilaţiilor termice este destul de mare, aceştia au o capacitate de toleranţă corespunzător mai mare. Acelaşi tip de adaptare termică este caracteristic şi pentru mongoloizi. În schimb, ambele rase se adaptează greu la temperaturi constant mari, faţă de care nu sunt pregătite biologic, mai ales dacă prestează o muncă fizică dură, care produce un surplus caloric intern. În general, în cazul acestor rase, sub climate cu amplitudini termice slabe, inactivitatea mecanismelor de termoreglare determină atonii generale.

Studiile de fiziologie umană confirmă că mecanismele de termoreglare sunt active la temperaturi ale ambianţei care coboară sub 160 C, sau depăşesc 250 C. Între aceste limite, acţiunea lor este atenuată sau izolată.

Foarte important pentru fiziologia umană, în general, este faptul că nici unul dintre elementele climatice nu acţionează independent şi

Mecanismele de termoreglare acţionează sub impuls climatic şi asigură constanta termică a mediului intern.

Complexul climatic termo-hidric determină reacţii fiziologice complexe.

Reţineţi !



izolat. Spre exemplu, menţinerea constantei termice specifice în climate calde, prin evapotranspiraţie cutanată intensă, este condiţionată nu numai de ingestia unei mari cantităţi de lichid (8-12 l/zi este curent), ci şi de starea higrometrică a atmosferei, prezenţa sau absenţa vântului. Rezultatul final al reacţiei adaptative depinde astfel de întregul complex higrotermic: temperatură, stare higrometrică (exprimată prin fracţiunea de saturaţie), viteza vântului (corijată de direcţia şi de intensitatea lui).

Deşi referitor la efectele fiziologice ale complexului climatic

analizele de laborator nu au dat rezultate prea concludente, câteva date sunt totuşi clare. Astfel, se ştie că o atmosferă umedă şi rece coboară mai rapid temperatura corpului decât una uscată şi rece, datorită diferenţei de conductibilitate; o atmosferă uscată şi caldă favorizează evapotranspiraţia cutanată rapidă şi previne moartea prin hipertermie; într-o atmosferă umedă şi caldă răcirea periferică este dificilă, mai ales pentru nativii din alte zone climatice; rolul vântului creşte pe măsură ce scade temperatura, el influenţând puternic senzaţia termică; lumina intensă asociată cu temperatura creează un complex actino-termic generator de accidente (uneori mortale), cunoscute sub numele de insolaţii ş.a.m.d.

Compensând diferenţele barice, mişcarea aerului sub formă de

vânt acţionează, de asemenea, asupra organismului uman. Uneori, efectele sunt benefice : umezirea aerului şi atenuarea excesului termic (în cazul brizei marine), purificarea – relativă – a aerului (în cazul brizei urbane), reducerea disconfortului bioclimatic (în cazul brizei de vale). Alteori efectele sunt absolut negative, cele mai notorii fiind produse de ciclonii tropicali, care dezvoltă o imensă forţă mecanică, făcând mii de victime umane şi provocând pagube materiale imense. Distrugerile sunt maxime când ciclonii, care ating viteze de sute de Km/h, se formează deasupra oceanului şi antrenează apoi volume imense de apă peste delte şi în interiorul uscatului. În felul acesta au murit în 1970 peste 300.000 de oameni în Bangladesh, iar în 1985, în delta Gangelui, ciclonul a ucis 10.000 de oameni şi a lăsat fără locuinţe aproape întreaga populaţie, de aproape 10.000.000 locuitori. Aceleaşi efecte negative sunt produse de tornade care, având în vedere dimensiunile (diametrul bazei de la câteva zeci de metri până la 1 km, înălţime de câţiva km), viteza (turbionară – 400-800 Km/h, orizontală – 40-60 Km/h), distanţa pe care se deplasează (până la 300 km) şi faptul că se produc în serii de până la 150/48 ore, sunt deosebit de distrugătoare.

Pe lângă implicaţiile menţionate ale vântului în efectele

fiziologice ale complexului higrotermic de la diferite latitudini, un alt parametru atmosferic asociat lui acţionează puternic asupra organismului uman:starea electrică. Astfel, se pare că o seamă de simptome neplăcute, ca şi reactivarea unor maladii reumatismale, declanşarea unor migrene, tulburări nervoase şi astmatiforme ş.a., puse iniţial numai pe seama vântului (uscat şi puternic, indiferent de temperatură), sunt determinate, de mărimea şi tipul sarcinii electro-pozitive a aerului. Azi sunt considerate boli meteorotrope. Manifestarea lor a fost semnalată pentru prima dată în relaţie cu foehnul (în Alpii Austriei), sub forma sindromului astenic, a sindromului de excitabilitate

Reţineţi !



şi a sindromului mixt. Ulterior, aceleaşi „familii” de vânt (şi de boli) i-au fost asociate vânturile reci şi uscate de tip pampero, din Uruguay, sharavul, din Israel, simunul ş.a., corelându-se vremea cu boala, chiar vremea cu sinuciderea şi, prin exagerare, climatul cu criminalitatea.

În atmosferă, particulele ionice au dimensiuni şi dinamică diferită. Ionii mici (uşori) sunt cei mai mobili, iar dintre aceştia ionii negativi se deplasează mai repede decât cei pozitivi (1,22 m/s, faţă de 1,08 m/s), astfel încât posibilitatea ca ei să dispară prin neutralizări sau să se transforme în ioni mijlocii şi apoi grei este cu mult mai mare. Mobilitatea respectivă este direct proporţională cu temperatura aerului şi invers proporţională cu umezeala lui, cu presiunea atmosferică, cu poluarea aerului şi cu diametrul particulelor. Primii care îşi vor pierde statutul iniţial vor fi ionii negativi. Teoretic, ionii mici durează 20 de minute. În realitate existenţa lor se reduce la numai câteva minute sau chiar numai zeci de secunde : 6 minute în aerul polar, 1 minut pe câmp, aproximativ 10 secunde în atmosfera urbană.

Rolul benefic al ionilor negativi este cunoscut încă din anii optzeci ai secolului trecut, când Institutul de Sănătate al Universităţii Berkeley, din California, a publicat rezultatele cercetărilor efectuate timp de 20 ani, asupra a 36.000 eşantioane sangvine, prelevate de la 12.000 animale de laborator: toate funcţiile fiziologice se desfăşoară la parametri optimi în aerul care conţine 4.000 ioni negativi / cm3. Aceşti ioni întârzie creşterea şi scurtează viaţa unora dintre cele mai răspândite virusuri şi bacterii (care provoacă, spre exemplu, holeră, diaree, boli ale pielii ş.a.). De asemenea, stimulează metabolismul hidraţilor de carbon, prin a căror oxidare i se asigură organismului necesarul energetic, iar prin activarea monoaminooxidazei echilibrează cantitatea de serotonină produsă în organism (care controlează somnul şi nivelul de anxietate).

Cercetările meteorologice şi de fizică a atmosferei au demonstrat că activitatea frontală de tip foehnal şi în general vântul uscat sărăcesc aerul în ioni negativi, la fel ca şi poluarea. Calcule repetate au arătat că în atmosfera poluată a multora dintre marile oraşe ale lumii (spre exemplu, San Francisco, Tokio ş.a.) cantitatea de ioni negativi este de peste 10 ori mai mică decât în aerul nepoluat. Fără ca mecanismele de corelaţie energie atmosferică/fiziologie să fie integral cunoscute, se constată mereu situaţii în care nici unul dintre celelalte elemente climatice nu poate explica starea de confort sau de disconfort bio-climatic, dar în care ponderea ionilor negativi este mai mare sau – respectiv – mai redusă.

Pe baza datelor de corelaţie între climat şi fiziologia organismelor

vii, s-a realizat o clasificare climatobiologică. Categoriile rezultate sunt climatele extreme (ecuatorial şi polar), climatele intertropicale, climatele temperate, climatele montane, climatele urbane. Fiecărei categorii îi corespunde un anumit specific valoric şi de regim al combinaţiei temperatură-precipitaţii, care determină un anumit tip de reacţii organice, diferenţiat spaţial în unele cazuri prin influenţe oceanice, continentale, altitudinale.

Rolul stresant al încărcării electro-pozitive a aerului; rolul benefic al ionilor negativi şi sensibilitatea lor faţă de poluare.

Climatul impune adaptarea tipului de îmbrăcăminte şi de adăpost.

Reţineţi !



În ceea ce priveşte capacitatea climei de a influenţa viaţa umană la nivel individual, o menţiune specială merită şi adversităţile climatice, care au impus omului îmbrăcămintea şi adăpostul. Chiar dacă, în timp, gustul pentru găteală, pudoarea, considerente arhitectonice tradiţionale s-au adăugat motivaţiilor iniţiale, ele rămân secundare. Hainele şi casa sunt (şi vor rămâne) un răspuns adaptativ la climă.

Astfel, costumul confecţionat din piei (tunică, pantalon), cu blana întoarsă înăuntru, ajustate şi cusute cu grijă, a fost creat şi este în continuare purtat în climate reci. Inventarea şi portul hainelor drapate, largi (hlamida, toga, burnuzul), prin care circulă uşor aerul, menţinute cu fibule sau nasturi au fost impuse de climate calde, care induc reacţii organice opuse. Confecţionarea hainelor din toate timpurile şi de pretutindeni a vizat capacitatea protectoare a diferitelor materiale, în funcţie de natura lor, de densitate, conductibilitate, textură, putere emisivă, capacitate higrometrică. În prezent preferinţele se orientează mereu mai frecvent către perii şi fibrele naturale şi ocolesc sau aleg numai întâmplător şi temporar amestecurile artificiale.

Adăpostul, indiferent de simplitatea sau complexitatea construcţiei, este şi el un efect al influenţei climatului local. Multe populaţii nomade se adăpostesc de frigul nocturn sau de intemperii sub acoperişuri din piei sau din păr de cămilă. Iurta mongolă din pâslă, cortul mare pe armătură de ţăruşi al păstorilor saharieni, cortul conic al amerindienilor sunt locuinţe care asigură un anumit confort termic. Cea mai originală soluţie de locuire a populaţiilor primitive a fost indusă de un climat deosebit de aspru : igloo, reconstruit în fiecare iarnă din cuburi de zăpadă întărită. Ca măsură de protecţie şi adaptare faţă de cantitatea şi regimul precipitaţiilor, acoperişurilor li s-au dat forma şi înclinarea potrivite: acoperişuri cu pantă mare sau foarte mare în zonele cu precipitaţii bogate (spre exemplu, casa indoneziană), acoperişuri plate în zonele aride (spre exemplu, casa arabă).

Adăposturile cele mai puţin elaborate sunt cele săpate într-o rocă uscată şi coezivă, spre exemplu în loess (China sudică) gips (La Mancha), cretă (Picardia), gresie (Libia şi Tunisia). În cazul locuinţelor construite, capacitatea izolantă a pereţilor depinde de materialul folosit: frunziş sau paie pe armătură de crengi, lemn, lemn şi pământ, cărămidă arsă sau nearsă, piatră. Deoarece conductibilitatea acestor materiale şi – în consecinţă - radierea prin intermediul pereţilor nu se pot suprima, în interior sunt introduse surse calorice de compensare. Soluţiile variază, de la vase mobile cu mangal aprins, la vatra aşezată în mijlocul încăperii, la cămin, soba mare europeană, cuangul chinez. ş.a. Pereţii cât mai groşi şi ferestrele înguste şi oblonite izolează termic, dar avantajele sunt contrabalansate de vicierea atmosferei şi reducerea cantităţii de lumină. În sensul acesta, se discută frecvent despre inferioritatea casei rurale, caracteristică reală mai ales acolo unde iernile sunt aspre şi oamenii se adăpostesc la un loc cu animalele sau în imediata lor vecinătate. Dezavantajele respective se compensează parţial, în alte sezoane, prin numărul mare de ore pe care populaţia rurală le petrece în afara locuinţei.

Reacţiile de răspuns ale organismului uman faţă de climat au şi un aspect puternic artificializat, datorită condiţionării microclimatului în mediul urban. Tehnicile recente de condiţionare, materialele performante – termoizolante, translucide etc. – echipamentele de

Condiţionarea microclimatului – confort şi dezavantaje fiziologice.

Reţineţi !



automatizare şi monitorizare a condiţionării microclimatului etc. i-au permis orăşeanului să-şi asigure un complex higrotermic constant, calculat la parametri fiziologici specifici stării de repaus sau de activitate. Ceea ce se neglijează este însă degradarea posibilă a rezistenţei organismului în mediul urban, ca urmare a inactivităţii mecanismelor de termoreglare.

Pe lângă influenţa pe care clima o exercită asupra fiziologiei şi

comportamentului individual uman, ea are un impact puternic asupra omului şi ca fiinţă socială, mobilă, creatoare şi producătoare de bunuri diverse. Evident, impactul acesta a fost maxim pe primele trepte de evoluţie a societăţii, comuna primitivă înregistrând cu acuitate maximă efectele manifestărilor climatului şi, mai ales, pe ale celor extreme. Nivelul tehnico-economic al etapei fiind redus, oscilaţiile complexului climatic nu au afectat producţia, ci au influenţat puternic mişcarea naturală şi mecanică a populaţiei, aşa cum s-a întâmplat şi în epoci mai târzii, apropiate de cea actuală. Un exemplu extrem de convingător este cel al marii explozii demografice din neolitic, declanşate de efectele benefice ale ameliorării climatice postglaciare care, în jurul anului 7.000 î. Hr., au permis diversificarea modalităţilor de procurare a hranei prin practicarea agriculturii.

De altfel, o cât de sumară trecere în revistă a fluctuaţiilor climatice în ultimele 8 milenii Spre exemplu, când după perioada de optimum climatic postglaciar (3.000-3.500 î. Hr.) temperatura medie era cu 20-30 C mai mare decât cea actuală, în jurul anului 2.000 î. Hr. s-a instalat o aridizare importantă care a determinat şi marea expansiune indo-europeană. De asemenea, într-o nouă perioadă de optimum, între 750 – 1150 d. Hr., cu un vârf între 800 – 1.000, (când via rodea în Anglia până la latitudinea oraşului York, în Lituania şi în sudul Norvegiei), pe la 982 Erik cel Roşu a ajuns în Groenlanda iar Lef Eriksson a descoperit arhipelagul nord-american. Ulterior, între 1150 – 1350, avansarea glaciară medievală (Aletsch) a închis comunicaţia navală între Islanda şi Groenlanda, eskimoşii reocupând bazele vikinge. Îmblânzirea climei între 1350 – 1550, cu un optimum spre 1490, a stimulat călătoriile, unul dintre cele mai notabile rezultate fiind descoperirea drumului maritim pe la Capul Bunei Speranţe. Concomitent însă, a determinat veri nu prea calde şi ierni blânde, care au favorizat epidemii, generatoare de alte mişcări ale populaţiei, fie naturale (creşterea brutală a mortalităţii), fie teritoriale (oraşele generând fluxuri masive şi grăbite spre ariile rurale, iar satele alte fluxuri, spre munţi şi păduri).

Extrem de interesant este acest efect de dinamică a populaţiei determinat de fluctuaţiile climatice în Egipt, pe al cărui teritoriu s-a dezvoltat de timpuriu o civilizaţie materială remarcabilă, a cărei bază era agricultura. Oscilaţii climatice importante în ultimii 8000 ani au determinat mari schimbări ale ofertei pedologice şi vegetale în aria astăzi aridă. Aceasta a permis o mobilitate pendulară a populaţiei între valea fertilă a Nilului şi aria înaltă, de platou, cu pajişti utile păstoritului şi chiar sedentarizării, de sute de ani, bazate pe cultura cerealelor şi creşterea vitelor mari în perioadele mai umede. Aridizările determinau revenirea în valea Nilului, ultima (cea mai puternică din perioada cercetată, produsă în jurul anului 3.400 î. Hr.) reducând cultura

Oscilaţiile climatice au determinat importante mişcări naturale şi mecanice ale populaţiei.

Reţineţi !



plantelor şi păşunatul numai la câteva oaze în aria deşertică. În toată perioada care a urmat, ariditatea n-a mai înregistrat fluctuaţii favorabile modificării ecumenei, egiptenii rămânând legaţi de Nil şi pustiul apropiindu-se mereu de aria locuită.

Pe lângă influenţele directe ale climei asupra fiziologiei umane,

ca şi asupra mişcării naturale şi mecanice a populaţiei, pe lângă efectele indirecte dar foarte puternice ale acestei influenţe asupra plantelor pe care omul le cultivă şi asupra animalelor pe care le creşte, clima acţionează şi asupra altor activităţi umane, de importanţă deosebită.

Astfel, deşi indirect, industria este uneori destul de sensibilă faţă de vreme şi climă. În primul rând, o parte însemnată a industriei uşoare (alimentară, textilă, a lemnului), capacitatea şi distribuţia spaţială a unităţilor productive, regimul funcţionării lor sunt încă marcate de controlul climatic asupra materiilor prime respective. De asemenea, climatul este cel care dictează alimentarea şi regimul debitelor şi al nivelurilor pe râuri şi fluvii, condiţionând mărimea şi distribuţia resurselor hidroenergetice, posibilităţile de valorificare a lor, poziţionarea unităţilor de producţie, structura potenţialului energetic al regiunilor respective.

Multe aspecte ale altor activităţi industriale sunt, de asemenea, influenţate de climă, excesivităţile fiind frecvent un factor limitativ sau restrictiv. Astfel, industria extractivă este marcată negativ de disconfortul bioclimatic şi impedimentele tehnice datorate temperaturii mari şi aridităţii din ariile deşertice, gerului şi îngheţului sau îngheţului peren.

Nu în ultimul rând, clima acţionează asupra omului şi societăţii umane condiţionând puternic toate tipurile de transporturi, de la infrastructura de comunicaţie (construcţie, întreţinere, exploatare) şi până la tipul şi dimensiunile traficului. Încă de pe vremea navigaţiei cu pânze, când direcţia şi forţa vântului, calmul atmosferic şi durata lui, îngheţul ş.a. erau determinante şi până în zilele noastre, când regimul de îngheţ al râurilor dictează încă durata sezonului de navigaţie, când oscilaţiile maxime ale regimului termic afectează multe categorii de transport iar zăpezile, viscolele, furtunile, ceaţa blochează traficul aerian, naval, feroviar, rutier, omul a fost obligat să se deplaseze şi să vehiculeze produse numai în limitele (doar relativ modificate) permise de climă.

În sensul invers al interacţiunii, lumea vie constituie (acum ca şi

la începuturile existenţei sale) o parte extrem de importantă a suprafeţei active. Mai mult, în etapa iniţială a acestui rol importanţa vieţuitoarelor a fost încă mai mare. Dacă respiraţia, care implică un consum de oxigen, este echivalentul biochimic al combustiei şi se soldează cu eliminare de CO2, fotosinteza este procesul invers, constituind generatorul de oxigen liber.

Astfel, în compoziţia chimică a atmosferei prezenţa acestui element n-a fost posibilă decât ca urmare a existenţei unor organisme motivate vital în asimilarea CO2, aşa după cum demonstrează caracteristicile unor minereuri formate în perioade geologice foarte vechi: minereurile de fier din precambrianul târziu, numite şi „strate

Clima influenţează masiv agricultura, industria, toate tipurile de transporturi, construcţiile etc.

Comunităţile vii - vegetale şi animale – au contribuit în mod determinant la crearea actualei compoziţii chimice a atmosferei şi menţin echilibrul permanent între principalele gaze constitutive.



roşii”, îşi datorează structura bariolată şi compoziţia chimică prezenţei oxizilor de fier, fiind astfel complet diferite de minereurile formate prin precipitarea unor compuşi ai fierului din apă, sub atmosfera precambrianului timpuriu, lipsită de oxigen. Încă de acum 3 miliarde de ani, lumea vie vegetală şi animală produce oxigen, ozon, dioxid de carbon, metan, oxizi de azot, amoniac. Mai mult, aspectele cantitative ale producerii pe cale biologică a acestor elemente şi combinaţii chimice relevă capacitatea lumii vii de a menţine mereu echilibrată ponderea diferiţilor constituenţi ai atmosferei, în primul rând, a raportului oxigen-azot.

În calitate de co-participante la realizarea suprafeţei active, comunităţile vii, în special cele vegetale, se implică în absorbţia diferită a radiaţiei solare şi în radierea secundară a căldurii, în modularea temperaturii aerului prin cantitatea de apă fixată şi apoi redată prin evapotranspiraţie, în geneza, frecvenţa şi intensitatea precipitaţiilor), în producerea dinamicii aerului. La nivel regional, ariile aferente unor formaţiuni vegetale de mari dimensiuni îşi datorează vremea şi clima, într-o măsură însemnată, şi vegetaţiei respective. La nivel global, marile păduri ecuatoriale, pădurile tropicale umede, pădurile din zona temperată participă activ la realizarea marilor circuite ale atmosferei, influenţând direct şi puternic climatul întregii planete.

Ca individ biologic şi grupat în formaţiuni sociale (şi economice)

de mari dimensiuni, ca şi plantele şi animalele, omul contribuie la modificarea compoziţiei chimice a atmosferei, respiraţia introducând în aer dioxid de carbon iar transpiraţia – vapori de apă. Cele mai puternice influenţe asupra aerului, vremii şi climei sunt exercitate însă de om mai ales prin existenţa sa socială şi prin activităţile pe care le desfăşoară, de la cele productive primare şi creative, până la locuire şi servicii, mişcarea materiilor prime, a produselor finite, a deşeurilor, transferul de informaţie.

Ca urmare a influenţelor antropice, o serie de modificări fizice, chimice şi biologice îi sunt impuse aerului, care este forţat astfel să se abată de la parametrii săi normali, să-şi schimbe ritmul mecanismelor specifice, manifestându-se în geosistem în mod diferit faţă de etapele anterioare, impunând, la rândul său, comportamente diferite altor elemente ş.a.m.d.

Modificările respective includ astfel şi fenomenul complex cunoscut sub denumirea de poluare a aerului, căruia în mod frecvent (şi eronat) i se subsumează cea mai mare parte a problematicii actuale a „mediului” şi, uneori, „mediul” însuşi. Analitic, se pot evidenţia forme specifice de acţiune care au vizat schimbarea, în scopuri utilitare, a fiecăruia dintre elementele climatice; ţinând seama însă de caracterul permanent al interacţiunii acestor elemente şi de determinările lor reciproce, chiar dacă acţiunile umane au avut un obiectiv precis şi aparent limitat, ele au produs, de fapt, modificări climatice complexe.

Astfel, în cadrul lucrărilor de ameliorare agro-climatică s-au plantat perdele forestiere de protecţie împotriva vânturilor dominante. Rezultatul final a adus nu numai reducerea semnificativă a vitezei şi forţei vântului, iar în consecinţă a eroziunii solului, ci şi reducerea evapotranspiraţiei, creşterea umidităţii aerului, a cantităţii de precipitaţii, a duratei stratului de zăpadă.

Marile asociaţii vegetale contribuie decisiv la modularea naturală a condiţiilor climatice.

Importante modificări climatice, de origine antropică, dintre care cele mai grave sunt calitative şi se datorează proceselor de poluare.



Efecte opuse a produs despădurirea, care a determinat creşterea generală a temperaturii, mai ales a temperaturii solului, a vitezei şi frecvenţei vântului, a evapotranspiraţiei potenţiale şi o reducere a cantităţii de precipitaţii. Incendiile de păduri şi savane (mereu mai frecvente în ultimii ani) adaugă efectelor negative menţionate şi convecţii brutale, urmate de averse cu urmări dezastruoase.

Măsurile de reţinere a unei cantităţi mai mari de căldură, necesară unor culturi au redus albedoul şi astfel au mărit şi temperatura aerului. Umbrirea culturilor tinere, reducând insolaţia excesivă acţionează, de asemenea, asupra albedoului şi a temperaturii aerului, dar în sens opus.

Crearea lacurilor artificiale, în scopuri hidroenergetice sau pentru alimentarea cu apă a populaţiei, pentru irigaţii, agrement ş.a., produce creşterea umidităţii aerului şi reducerea amplitudinii termice, moderând astfel climatul local. Irigaţiile au aceleaşi efecte, remarcabile în ţinuturi cu climat excesiv ( creşteri cu 6 – 10 % ale umidităţii relative, ca şi temperaturi mai reduse ziua cu 50C– 60C şi mai mari noaptea cu aceeaşi valoare, ceea ce reduce amplitudinea termică diurnă cu 100C – 120C faţă de împrejurimi). În schimb, desecările, asanările determină scăderea umidităţii şi a numărului de zile cu ceaţă, creşterea amplitudinii termice diurne şi sezoniere, creşterea frecvenţei îngheţului, în ansamblu, continentalizarea climei.

O sinteză a modificărilor antropice ale climatului local se

realizează în oraşe, unde creşterea numerică a populaţiei, explozia spaţială a intravilanului, favorizată de evoluţia rapidă a mijloacelor de transport, creşterea explozivă a numărului de autovehicule, diversificarea funcţională accelerată au acţionat puternic asupra fiecărui element climatic şi asupra ansamblului lor, creând tipul de climat urban.

Astfel, temperaturile medii anuale din multe oraşe le depăşesc cu l,50 – 20 C pe cele din ariile înconjurătoare datorită, în primul rând, emanaţiilor de căldură din surse industriale, din transporturi şi din termoficare. Se adaugă faptul că oraşul – aglomerare de clădiri şi artere de circulaţie asfaltate sau pietruite („deşert de piatră” sau „rocă artificială impermeabilă”) – are capacitatea de a absorbi şi a reţine această cantitate de căldură produsă artificial. Căldură suplimentară mai rezultă şi din diminuarea specific urbană a necesarului termic pentru evapotranspiraţie, dat fiind controlul asupra colectării şi evacuării apelor provenite din precipitaţii. În final, în mod frecvent, acest surplus este foarte greu de îndepărtat, datorită unei cupole de pulberi şi fum. Oraşul ajunge să funcţioneze ca o „insulă caldă” faţă de împrejurimi şi ca urmare în atmosfera sa amplitudinile termice diurne – şi chiar anuale – sunt mai reduse, îngheţurile mai rare (uneori cele nocturne din sezoanele de tranziţie lipsesc), iar perioadele fără îngheţ pot fi cu 15 – 50 zile mai lungi.

Acest regim deosebit al temperaturii se repercutează asupra dinamicii atmosferei locale, oraşele funcţionând continuu ca arii de geneză ale unor puternice mişcări ascensionale, ceea ce antrenează aporturi de aer mai rece şi – de regulă – mai pur, din ariile învecinate, sub formă de briză. Efectele sale benefice sunt însă adesea diminuate prin obstacolele reprezentate, în plan vertical de către cupola de

Oraşul – spaţiu de sinteză a influenţelor antropice asupra climei.

Reţineţi !



impurificare, iar în plan orizontal de către densitatea, masivitatea şi profilul clădirilor, care barează unele culoare naturale de acces (aşa cum sunt văile).

În ceea ce priveşte umiditatea atmosferei, oraşele se remarcă printr-o frecvenţă deosebită a ceţurilor (dimineaţa şi în anotimpul rece), mai mare cu 100 %, în medie, iarna şi cu 3% vara, faţă de împrejurimi. Fenomenul se datorează, pe de o parte, unei mari cantităţi de nuclee de condensare în atmosfera urbană , iar pe de alta, eliberării unei mari cantităţi de vapori de apă din diferite procese industriale şi – în special – din transporturile bazate pe exploatarea motoarelor cu ardere internă (arderea unui litru de benzină eliberează în atmosferă 1 m3 vapori de apă). Ca urmare, nebulozitatea este cu 5 – 10% mai mare decât cea a atmosferei aşezărilor rurale. Faţă de aceste valori net mai mari ale umidităţii absolute, umiditatea relativă este, în schimb, ceva mai coborâtă (cu aproximativ 5%), datorită posibilităţilor mereu mai mari ale atmosferei urbane de a primi umezeală, prin supraîncălzirea ei permanentă şi prin ponderea infimă a infiltraţiei, redusă drastic prin asigurarea scurgerii superficiale. Precipitaţiile înregistrează creşteri comparative cu aproximativ 10%, convecţia puternică având o contribuţie însemnată şi fiind deosebit de activă vara, în dupăamiezele care urmează unor dimineţi foarte calde, când se produc averse însoţite frecvent de grindină.

O serie de caracteristici ale aerului regiunilor dens populate şi

utilizate intens de către societatea umană vădesc rolul deosebit al acesteia în poluarea atmosferei. O multitudine de elemente şi combinaţii chimice sub formă lichidă, solidă sau gazoasă sunt introduse/eliberate în aer şi schimbă concentraţia componenţilor chimici naturali, sau devin componenţi noi, unii inerţi, alţii deosebit de reactivi. Surselor naturale de poluare a aerului (eroziunea solului, vulcanismul, descompunerea resturilor organice), din care ajung în atmosferă pulberi, cenuşă, vapori de apă, gaze (dioxid de carbon, metan, combinaţii ale sulfului, amoniac, mercaptani), polen, spori, societatea modernă - prin activităţile ei tehnico-productive – le-a adăugat enorm de multe surse artificiale, agresive atât sub aspectul toxicităţii, cât şi sub cel al cantităţii, persistenţei şi posibilităţilor de răspândire ale poluanţilor specifici.

Printre cele mai importante domenii de activitate (şi arii aferente acestora) producătoare de noxe se află industria, transporturile (şi căile de comunicaţie), instalaţiile de încălzire, agricultura (şi terenurile agricole). Spre exemplu, industria te rmoenerge t i că se remarcă prin emisiile de fum, care conţin particule nearse, cenuşă, gaze (oxid şi dioxid de carbon, oxizi de azot şi de sulf, gudroane, compuşi ai clorului şi ai fluorului, acizi organici, vapori de apă, radicali liberi). Termoenergetica nucleară este, de asemenea, poluantă, întregul ciclu al combustibilului fiind supus accidentelor şi având un potenţial de poluare radioactivă complexă, pe termen foarte lung şi pe spaţii foarte mari (Fig.2). Industria siderurgică poluează aerul până la mare distanţă, cu substanţe provenite din prelucrarea minereurilor de fier şi a cărbunilor. Se răspândesc astfel pulberi de cărbune, cenuşă, praf de minereu, gaze (oxid de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat) etc., fenoli, compuşi ai arsenului, ai fluorului (din fluorura de calciu folosită ca

Deşi diversă ca formă, poluarea naturală a aerului este mult mai slabă şi mai uşor de neutralizat faţă de cea antropică.

Pulberi, gaze toxice, aerosoli lichizi cu efect agresiv provin direct sau indirect din toate tipurile de activitate umană, schimbând compoziţia şi comportamentul chimic şi fizic al aerului.

Reţineţi !



fondant), gudroane, hidrocarburi aromatice. Metalurgia neferoasă emite particule de aluminiu, magneziu, beriliu, plumb, zinc, cositor, mercur, nichel etc. şi compuşi ai acestora, sub formă de gaze sau pulberi. Deosebit de periculoase sunt emisiile slab aglutinante (plumb) sau cele uşor volatile (mercur, care emite vapori la temperaturi obişnuite – 200C - 220C ). Industria aluminiului elimină acid fluorhidric şi fluoruri, rezultate din prelucrarea criolitului. În plus, majoritatea materiilor prime utilizate în metalurgia neferoaselor fiind sulfuri, se elimină o mare cantitate de oxizi de sulf. Industria chimică se distinge printr-o mare diversitate a poluanţilor, prin predominarea fazei gazoase şi prin discontinuitatea emisiilor (evacuări momentane masive, avarii etc.). Cantitativ, domină emisiile de compuşi ai sulfului (dioxid şi trioxid de sulf, hidrogen sulfurat, sulfură de carbon, acid sulfuric), implicaţi - ca şi cei proveniţi din metalurgia neferoaselor – în acidifierea precipitaţiilor; urmează compuşii azotului, dioxidul de azot constituind unul dintre cei mai de seamă componenţi ai smogului fotochimic. Sub influenţa radiaţiei solare ionizante se disociază în oxid de azot şi oxigen atomic, regrupat rapid în ozon şi în produşi de oxidare ai hidrogenului şi carbonului. Se formează astfel formaldehidă, la rândul ei foarte toxică. De asemenea sunt difuzaţi în atmosferă mercaptan, clor şi compuşi ai săi (cu impact masiv asupra ozonului în stratosferă), solvenţi organici (hidrocarburi aromatice, compuşi halogenaţi ai hidrocarburilor, alcooli, eteri, cetone), fenoli (rezultaţi din distilarea gudroanelor şi a cărbunelui). Se mai elimină, în proporţii mai reduse, cenuşă, funingine, compuşi ai plumbului, coloranţi, pesticide, îngrăşăminte. Industria materialelor de construcţie elimină poluanţi specifici (ciment, var, cărămidă, gips, nisip, argilă), sub formă de pulberi inerte (dar care absorb o bună parte din cantitatea de radiaţie solară şi constituie nuclee de condensare), precum şi o serie de produşi toxici rezultaţi din arderea combustibililor şi din reziduurile industriale adăugate (magneziu, crom ş.a.). Mijloacele de transport sunt răspunzătoare pentru producerea unor importante cantităţi de fum, cenuşă, oxizi de carbon şi de azot, dioxid de sulf. Motoarele cu combustie internă elimină produşi de ardere incompletă sub formă de particule solide şi gaze (printre care substanţe organice şi anorganice cancerigene), în cantităţi direct proporţionale cu ponderea impurităţilor în combustibilii utilizaţi; combustia benzinei etilate produce şi plumb. Instalaţiile de încălzire elimină fum, cenuşă, gaze de ardere incompletă (oxid de carbon, hidrocarburi), iar pe seama impurităţilor din combustibili se formează şi se elimină dioxid de sulf, hidrogen sulfurat etc.

Din agricultură ajung în aer pesticide, îngrăşăminte chimice,

gaze de fermentaţie, poluanţi rezultaţi din utilizarea maşinilor agricole, pulberi inerte.

În urma introducerii tuturor acestor elemente şi combinaţii

chimice străine, adesea puternic reactive (şi sinergice), capabile să producă substanţe noi, adesea mai toxice decât poluanţii primari, în atmosferă se declanşează o gamă largă de reacţii atipice, compoziţia sa îndepărtându-se mereu mai mult de habitusul normal, favorabil vieţii. Oricât de mici ar fi concentraţiile maxime admise (C.M.A.) prin lege pentru fiecare dintre poluanţii cunoscuţi, ei au totuşi un impact clar

Chiar sub C.M.A. complexul atmosferic poluat este agresiv, deoarece organismele vii trebuie să suporte simultan toţi poluanţii prezenţi în aer.



Contaminarea radioactivă.

Cernobîl (25.04.1986) Fig. 2.

asupra oricărei forme de viaţă şi majoritatea acestor forme nu pot să metabolizeze integral şi fără sechele agresorii chimici. În plus, chiar dacă fiecare poluant rămâne în aer sub valoarea-limită admisă, prezenţa tuturor este nocivă, pentru că sunt suportaţi în acelaşi timp, de către unul şi acelaşi receptor (organismul viu) şi pentru că în mod frecvent ei interacţionează, producând sinergismele de impurificare menţionate.

Volumul efectiv de apă, distribuţia sa spaţială, regimul hidric terestru sunt supuse şi – concomitent – influenţează atât scoarţa terestră, cât şi atmosfera, în toate manifestările acestora.

În seria de interacţiuni interne din sistem, împreună

cu elementele menţionate, dar şi cu altele, din celelalte sisteme, hidrosfera realizează un alt component al sistemului abiotic, relieful. În geneza acestuia apa se implică atât de puternic, încât în cea mai obiectivă dintre clasificările reliefului – cea genetică - importante categorii de relief se definesc în funcţie de rolul apei, în diferitele ei stări fizice; relief fluvial, glaciar, marin şi lacustru, deluvial. Mai mult, în toate regiunile uscatului în care clima permite prezenţa apei, ritmul şi amploarea multor procese geomorfologice actuale sunt dictate de apă (eroziunea şi acumularea fluvială, exaraţia şi acumularea glaciară, modelarea periglaciară, abraziunea şi acumularea marină şi lacustră, deplasările de teren umede, eroziunea torenţială şi acumularea proluvială şi coluvială). De asemenea, evoluţia spaţială şi durata complexelor morfologice se supun controlului tectonic şi climatic într-o foarte mare măsură prin intermediul apei.

La rândul său, relieful, deşi creaţie a unui complex de factori genetici între care apa se află adesea pe primul loc, în manifestare sistemică acţionează puternic asupra apei. În mod direct, morfologia terestră oferă apei condiţii de cantonament (în cuvete de dimensiunile cele mai diferite, de la padine la marile bazine oceanice) şi de scurgere, direcţionând-o în lungul ogaşelor, ravenelor, canalelor torenţiale şi văilor. Importante caracteristici ale scurgerii apei sunt influenţate puternic de forma şi dimensiunile văilor: spre exemplu, niveluri (care ating cote ridicate pe tronsoanele înguste şi se reduc în sectoarele largi) şi viteze (care se moderează pe măsura diminuării pantei profilului longitudinal de talveg). De asemenea, prin înclinarea sa, relieful dimensionează cota infiltraţiei şi deci alimentarea apelor subterane cărora, la nivelul freatic, împreună cu structura geologică, le poate controla direcţia şi viteza scurgerii.

În geneza solului, apa intervine cu acţiuni fizice şi chimice, încă

din faza formării scoarţei de alterare, care va constitui materialul parental. În continuarea proceselor pedogenetice, ca şi în evoluţia ulterioară a solului format, apa se implică mereu, cu oscilaţii cantitative şi efecte calitative modulate atât pe cale naturală (climatică), cât şi artificială. Astfel ea are un impact specific asupra caracteristicilor

Relieful – suport al apelor de suprafaţă şi factor de influenţă puternică asupra apelor subterane.



solului, asupra potenţialului său productiv, vulnerabilităţii sale. În plus, componenta organică a solului depinzând în mod vital de apă, aceasta reapare şi la nivel bio-pedologic. Chiar dacă o bună parte din materialul organic al solului se implică în pedogeneză sub formă pasivă, apa fusese element constitutiv al său şi rămâne mediul solvent şi transportor al substanţei (materiei) fizico-bio-chimice. Reiese astfel că majoritatea proprietăţilor solului, inclusiv fertilitatea, sunt marcate de circuitul, bilanţul şi regimul apei în sol, realizându-se numai în prezenţa şi cu participarea acesteia. Variabilitatea spaţială a pedogenezei şi a învelişului de sol se datorează, în mare măsură, efectelor hidrice ale climatului.

Fără a egala importanţa apei pentru sol, acesta constituie totuşi prima etapă (primul nivel) în infiltraţie, influenţând viteza procesului şi chimismul apelor respective, ca şi raportul ponderal scurgere-infiltraţie. În sensul acesta, sunt cunoscute marile diferenţe ale capacităţii filtrante a solurilor grele, cu textură fină, faţă de cele uşoare şi afânate, definindu-se astfel participarea solului la alimentarea şi regimul oscilaţiilor verticale ale apelor freatice. De asemenea, prin culoare şi deci prin capacitatea de absorbţie calorică se implică în evaporarea apei libere.

În seria de interacţiuni externe, pentru întreaga lume vie apa este

condiţie vitală, element de constituţie şi care asigură fiziologic orice formă de viaţă vegetală şi animală. În funcţie de prezenţa precară, moderată sau excesivă a apei, asociaţiile vii se distribuie spaţial, durează şi se structurează diferit. Aşa după cum demonstrează toate ştiinţele dedicate vieţii, singură sau în complex cu alte componente şi relaţii interactive din geosistem, apa echivalează cu existenţa vieţii iar absenţa ei, cu stingerea vieţii şi trecerea în mineral. În acelaşi fel biogeografia analizează şi explică biodiversitatea şi variabilitatea spaţială a structurii diferitelor asociaţii de vieţuitoare şi prin prisma prezenţei şi rolului apei în existenţa acestora. Ecosistemele acvatice exprimă în cel mai înalt grad dependenţa biocenozelor respective de apă, ansamblul vieţuitoarelor trăind în măsura şi sub formele permise de volumul şi proprietăţile fizice, chimice, biologice ale apelor.

Variabilitatea termică spaţială a apelor a determinat stenotermii specifice, diferenţiind net, spre exemplu, biocenozele mărilor şi apelor de suprafaţă tropicale de cele ale apelor temperate şi subpolare, organismele respective prezentând adaptări morfo-fiziologice specifice. Există bacterii care îşi realizează sinteza proteinică la un optimum termic de +70o C (Thermus aquaticus), crustacei mari care trăiesc lângă izvoare submarine cu temperaturi de +300o-400o C, foarte mulţi peşti şi amfibieni care se dezvoltă normal la temperaturi accentuat negative. Pinguinii imperiali, adaptaţi unor temperaturi ale aerului de -70o C, îşi găsesc cu uşurinţă hrana zilnică în ape de asemenea foarte reci. Mii de trasee migratorii diurne/nocturne se intersectează în palierul batimetric 0-100 m, în relaţie cu nişa temporală specifică, optimă din punct de vedere nutritiv, impusă direct de iluminare şi de temperatură. Aceleaşi dependenţe complexe de apă au determinat adaptările şi asocierile care evidenţiază, spre exemplu, zăvoaiele de sălcii şi anini, numai pe maluri şi în apropierea lor, deosebite de asociaţiile hidrofile cu stânjenei

Adaptări specifice ale organismelor vii la temperatura, compoziţia chimică şi presiunea diferită a apelor.

Reţineţi !



de baltă, care au rădăcinile parţial în apă şi cu atât mai mult de plaurul cu nuferi şi săgeata-apei, ale căror organe rămân integral în apă.

Compoziţia chimică a diferitelor categorii de ape are, de asemenea, o însemnătate deosebită în biotop. Ca şi în situaţiile precedente, adaptările sunt argumente clare. Organismele oligohaline nu pot trăi decât în ape dulci, la concentraţii maxime de 5 ‰; cele polisaline sunt adaptate la cantităţi de săruri solvite în proporţie de 18-41 ‰, iar cele hipersaline trăiesc la concentraţii de peste 41 ‰ (300 g/l), crustaceul Artemia salina deţinând recordul de a se fi adaptat la o concentraţie de săruri de 340 g/l. O situaţie deosebită este aceea a organismelor mezosaline, adaptate la viaţa în ape salmastre (la concentraţii de 5-18 ‰). Poziţional, ele se află cel mai frecvent în condiţii de contact ale hidrosistemelor continentale cu cele marine; mobilitatea acestor contacte a indus un palier de toleranţă mult mai mare organismelor respective şi a întreţinut o mobilitate adaptativă deosebită a lor).

Efecte morfologice ale presiunii apei se regăsesc în aplatizarea corpului unor animale marine (spre exemplu peştii bentonici ş.a), în timp ce unele convergenţe demonstrează adaptarea de ansamblu la un mod de viaţă poate iniţial nespecific (convergenţa delfini-peşti).

Seria formelor de influenţă ale apei asupra organismelor vii şi biocenozelor este enormă, unele dintre ele fiind mai simple şi directe, altele extrem de fine (spre exemplu, circulaţia apei în plantele arborescente a specializat celulele de lemn) ş.a.m.d.

Interactiv, comunităţile vii pot influenţa, adesea puternic,

caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale apelor, ca şi procese care determină aceste caracteristici: spre exemplu, temperatura şi transparenţa apelor de suprafaţă, continentale şi oceanice, chimismul lor, alimentarea apelor continentale (fie indirect, acţionând asupra cantităţii şi regimului precipitaţiilor în bazinele hidrografice, fie direct, prin ritmul şi ponderea impuse infiltraţiei în ape freatice). Spre exemplu, acumularea unor cantităţi mari de biomasă în stratele superficiale de apă reduce sensibil cantitatea de lumină ajunsă în stratele următoare, structura acestei lumini şi disponibilul termic şi de oxigen din apă pentru alte procese fizice, chimice sau biologice; procesele de descompunere organică diferenţiază mult distribuţia verticală a temperaturii apelor etc. Rolul termo-pluvio-regulator al formaţiunilor vegetale, în special al celor forestiere, are efecte şi asupra mărimii alimentării apelor, structurii şi regimului acesteia, caracteristicilor scurgerii. De asemenea, specificul arborescent, arbustiv sau ierbos al formaţiunilor vegetale se implică în echilibrul apelor infiltrate şi al celor care se scurg la suprafaţă, reţinând apă în coronamente, în sistemele foliare, pe trunchiuri ş.a., temporizând contactul cu solul, consumând apă din sol şi metabolizând apă prin evapotranspiraţie.

Repartiţia, volumul, caracteristicile fizice, chimice, biologice,

dinamice ale întregului înveliş de apă al Pământului, distribuit în oceane şi pe continente, constituie coordonate de însemnătate vitală pentru om şi premise favorabile sau restrictive pentru majoritatea activităţilor sale. Apa, percepută în modul cel mai frecvent sub forma sa lichidă, face parte din structura de rezistenţă a sistemului social - economic.

Influenţa directă a plantelor asupra temperaturii şi transparenţei apelor, asupra cantităţii de oxigen disponibil.

Omul depinde în mod vital de apă, iar volumele de apă disponibile pentru irigaţii, viiturile şi inundaţiile condiţionează randamentele agricole şi astfel cantitatea de substanţă alimentară.



Biologic, viaţa umană – ca orice formă de viaţă – nu este posibilă fără apă. De asemenea, dincolo de rolul ei vital direct, este strict necesară altor vieţuitoare, implicate în lanţul alimentar al omului, sau care îi furnizează materiale specifice, utile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi adăpost. În sensul acesta, marile resurse de hrană din ape au un rol extrem de important în structura actuală şi de perspectivă a consumului alimentar, iar firele şi fibrele textile naturale, pielea, lemnul au avut o însemnătate deosebită pentru om şi revin într-un ritm mereu mai rapid în interesul social-economic general.

În sfera activităţilor productive, apa a permis, în primul rând, practicarea agriculturii, realizarea unor cantităţi suplimentare de substanţă alimentară în sisteme de culturi duble, precum şi diversificarea culturilor, chiar în regiunile sau în sezoanele vitregite climatic. Aceleaşi efecte benefice sunt asigurate de aportul suplimentar de apă şi în regiunile agricole temperate afectate de secetă. În schimb, oscilaţiile extreme ale regimului hidrologic provoacă pagube imense (în general invers proporţionale cu nivelul tehnic al structurilor respective), dezorganizând sau întrerupând irigaţiile, ori distrugând culturile prin inundaţii, care pot acoperi cu apă uneori mii de km2.

Apa condiţionează/motivează puternic şi activitatea industrială. Diferite ramuri încorporează apă în produsele finite, utilizează apă în diferite etape ale prelucrării materiilor prime, extrag materii prime din compoziţia chimică a apei, colectează apă din surse naturale, îi asigură potabilitatea şi o distribuie prin reţele utilitare, recuperează forţa apelor şi o convertesc în alte forme de energie. Industria modernă tinde să devină un consumator din ce în ce mai mare şi mai exigent de apă, cantitatea şi calitatea apei necesare fiind factori importanţi de diferenţiere structurală şi distribuţie spaţială a unităţilor de producţie. Cu această dependenţă faţă de apă, zonele care au profil industrial bogat, diversificat, pot epuiza resursele locale, fiind nevoite să apeleze la surse din ce în ce mai îndepărtate.

Deşi organizarea şi desfăşurarea oricăror servicii presupune folosirea apei, sub diferite forme, cele mai puternic marcate de apă sunt transporturile. Extrem de rentabile sub aspectul tonajelor şi deci al costurilor, atât cele maritime cât şi cele navale de pe reţeaua continentală deţin o pondere însemnată în vehicularea materiilor prime, a produselor, în deplasarea persoanelor şi în diversificarea profilului funcţional al aşezărilor-porturi, acolo unde se face trecerea de la transporturile continentale la cele maritime. Astfel, ele depind în mod decisiv de dinamica apelor marine, de regimul nivelurilor şi debitelor râurilor, de regimul de îngheţ al ambelor categorii de ape, de adâncimea apei în golfurile amenajate portuar, de existenţa strâmtorilor.

Alături de celelalte elemente din sistem, împreună cu ele şi cu biocenozele specifice, apele continentale şi cele marine, în special în zonele litorale, constituie o parte însemnată a potenţialului turistic natural.

Pe sensul invers al interacţiunii, deşi prezenţa umană în sistem este incomparabil mai recentă faţă de celelalte elemente naturale, omul a avut de multă vreme şi şi-a amplificat considerabil capacitatea de a se implica transformant în existenţa apei. Deşi prin masă şi volum societatea umană este neînsemnată faţă de învelişul de apă al Pământului şi parteneriatul interactiv pare exclus, ea a desfăşurat

Dependenţa industriei de apă; potabilizarea şi distribuţia de anvergură industrială a apei; caracterul determinant al apei pentru transporturile navale.

Apa – element excepţional al potenţialului turistic natural.



acţiuni importante asupra apelor, chiar asupra Oceanului, modificând linii de ţărm şi adâncind şelful în apropierea ţărmului.

Mai accesibile prin poziţie şi dimensiuni, apele continentale au suportat intervenţiile şi modificările cele mai ample. Reţeaua hidrografică continentală a fost supusă regularizării, a fost canalizată, uneori decapitată, s-au corectat meandre, s-au adâncit albii prin dragare şi îndiguire. Mari modificări au fost introduse în morfologia văilor şi în bilanţul hidrologic prin construirea barajelor şi amenajarea acumulărilor pe râuri. Au fost create noi cursuri de apă, s-au construit canale de navigaţie şi de irigaţie, prelungindu-se şi îndesindu-se artificial reţeaua hidrografică continentală. Lacuri naturale au fost drenate pentru obţinerea unor terenuri agricole sau pentru exploatarea unor substanţe minerale, iar apele altora s-au scurs în galerii de mine. În schimb, suprafaţa şi volumul unor lacuri naturale au fost mărite, ca urmare a amenajărilor hidroenergetice; alte lacuri au fost create prin acest tip de amenajări. Suprafeţe importante de mlaştini au fost drenate şi terenurile rezultate au fost ulterior populate şi cultivate agricol. În ceea ce priveşte apele subterane, nivelul cel mai sensibil la acţiuni umane este, fără îndoială, cel freatic. Asanările, drenajul şi consumul au coborât nivelul acestor ape, la fel ca şi controlul urban al apelor de suprafaţă; irigaţiile în schimb, ca şi avariile, sau slaba întreţinere a reţelelor urbane de apă şi canalizare înalţă nivelul freatic. Apele de adâncime, mai greu accesibile, au fost şi rămân mai puţin influenţate de activităţi umane. Consumul din acvifere fosile, ca şi supra-consumul din freatic, în condiţii climatice aride, determină însă epuizarea lor treptată sau reducerea drastică a volumului.

În sinteză, rolul societăţii umane în circuitul interactiv al apei se manifestă sub aspect cantitativ prin consum şi redistribuiri, iar sub aspect calitativ prin modificări ale parametrilor fizici, chimici, biologici şi dinamici. Este demult o realitate care se acutizează degradarea calităţilor apei, realizată cu mare eficienţă atât în domeniul marin şi oceanic, cât şi în cel continental. Fenomenul este foarte răspândit şi aproape la fel de transmisibil ca şi în cazul aerului.

Deşi degradări ale apei (modificări nefavorabile omului şi biocenozelor preexistente) se produc şi pe cale naturală (se cunosc efectele inundaţiilor, ale vulcanismului, ale descompunerii în etape a materiei organice etc.), acestea au avut şi continuă să aibă efecte mult mai puţin dure în geosistem. Oricum, în ceea ce le priveşte, mecanismele de autoreglare funcţionează mai eficient, iar durata efectelor respective poate fi astfel mai redusă.

Cele mai ample, mai diversificate şi mai greu remediabile (uneori ireversibile) sunt formele de degradare/poluare produse pe cale artificială. Ca urmare a activităţilor agricole, pesticide, îngrăşăminte (chimice sau organice), ape uzate din zootehnie, din laboratoarele de cercetare şi din staţiunile experimentale, carburanţi şi uleiuri de la exploatarea maşinilor şi utilajelor agricole ajung nu numai în apele de suprafaţă, ci şi în cele freatice. În cadrul acestui sector de activitate cu capacitate poluantă o atenţie deosebită se concentrează astăzi asupra toxicităţii unor anumite ape reziduale din zootehnie, ca şi asupra remanenţelor din stocaje de dejecţii în sistem umed/uscat, chiar după dezafectarea unor unităţi productive.

Poluarea naturală a apei – remediabilă prin autoepurare.

Poluarea apei prin activităţi zootehnice, prin cultura mecanizată şi chimizată a plantelor.

Reţineţi !



Prelucrarea industrială a materiilor prime agricole este, de asemenea, foarte poluantă. Volume imense de apă, consumate de la sacrificarea animalelor şi până la igienizarea spaţiilor de desfacere ale produselor, pot atinge o încărcare biologică de ordinul milioanelor de microorganisme pe unitatea de volum de apă uzată, multe dintre ele fiind patogene. În acelaşi fel, apele reziduale rezultate din procesarea altor materii prime agricole (lapte, legume, fructe, unele plante tehnice) devin excelente medii de cultură pentru alte microorganisme dăunătoare. Alte ramuri industriale au, de asemenea, impact negativ asupra calităţii apei: industria celulozei şi hârtiei are o deosebită capacitate poluantă, unităţile de mărime medie poluând volume comparabile cu cele uzate în oraşe de 600.000 locuitori; industria siderurgică elimină ape de răcire care conţin particule de minereu, de cărbune, oxizi metalici; industria chimică introduce în ape compuşi de toxicitate maximă: fenoli, cianuri, compuşi ai cadmiului, plumbului, mercurului, detergenţi, hidrocarburi (aglomerări de spumă şi pelicule care împiedică oxigenarea apei şi modifică structura luminii care pătrunde în apă; pe seama reziduurilor cu amoniac şi surplus termic proliferează alge care se aglomerează în strate izolante, amplificând efectele menţionate).

Tot în cursurile naturale şi în apele freatice pătrund şi apele

uzate urbane, frecvent neepurate sau incomplet epurate şi conţinând cele mai variate tipuri de poluanţi, solviţi, aflaţi în suspensie şi târâţi apoi sau sedimentaţi în talveguri ori pe fundul lacurilor, unii dintre ei dintre ei fiind radioactivi sau purtând o încărcare biologică patogenă.

Apele reziduale urbane, cele din agricultură şi deversările de ape

industriale neepurate sunt agresorii principali şi pentru mări (44% din poluarea produsă de toate categoriile de surse implicate). Uneori până departe în larg, până la adâncimi destul de mari şi în lungul mai multor kilometri de plajă, nivelul de poluare este atât de ridicat încât accesul pentru agrement este interzis iar viaţa marină a dispărut. Deversările cu un conţinut ridicat de metale toxice au provocat boli foarte periculoase: itai-itai (datorată cadmiului), minamata (datorată mercurului), plumbemii grave ş.a. Aceste deversări acoperă 10% din poluarea marină totală. O pondere însemnată a poluării cu substanţe chimice a mării revine însă emisiilor de gaze de pe uscat (33%). Fără a fi mai puţin periculos ca tip de poluare, dar deţinând o pondere mai redusă în structura celei totale (12%), transportul maritim generează scurgeri accidentale, în special de hidrocarburi, dar şi de deşeuri toxice ş.a. Diferite deversări practicate deliberat în ocean, de pe nave, deţin 10% din poluarea totală, iar mineritului marin şi forajelor pentru petrol şi gaze le revine aproximativ 1%. Ca şi în cazul aerului, o cumplită formă de degradare se realizează prin contaminare radioactivă: experimente, deversări clandestine, îngroparea deşeurilor radioactive, sabordarea unor submersibile nucleare au introdus în mări cantităţi încă insuficient cunoscute de radionuclizi, identificaţi în lanţuri trofice în care, prin bio-stocaj, s-a ajuns la concentraţii care le depăşesc de mii de ori pe cele specifice ecosistemelor respective. Procesul de bio-acumulare continuă însă, iar contaminarea va rămâne o permanenţă, dată fiind longevitatea – uneori de ordinul milioanelor de ani – a multor radionuclizi. Sunt semnalate

Apele uzate urbane – poluanţi periculoşi ai tuturor categoriilor de ape continentale şi ai mărilor.

Contaminarea radioactivă a apelor şi acumularea radioizotopilor în lanţuri trofice.

Industria – poluant masiv al tuturor categoriilor de ape.



deja de mult timp, ca foarte murdare, apele Balticii, ale Caspicii, Mării Albe ş.a. Este considerată bolnavă întreaga Mediterană europeană. Liga Italiană a Mediului semnala, încă de acum 20 de ani, poluarea extremă a apelor litorale ale multor staţiuni spaniole, franceze, italiene, greceşti, turceşti, libaneze, tunisiene ş.a. De asemenea, aprecia că în apele litorale se deversează anual 430 Md tone ape reziduale menajere şi industriale conţinând cantităţi enorme de plumb, cadmiu, fosfaţi, azotaţi, fenoli, pesticide, germeni patogeni.

Între numărul şi densitatea populaţiei din aria litorală/riverană, pe de o parte şi amploarea fenomenului de poluare, pe de alta, există o relaţie directă : cu o populaţie de zece ori mai densă în bazinul său hidrografic, Rinul preia şi obligă la neutralizarea unei cantităţi de 10 ori mai mare de poluanţi decât Mississippi, deşi acesta are un bazin mult mai mare. Relaţia menţionată este foarte elocventă în cazul Mediteranei: din cei aproximativ 500.000.000 locuitori ai statelor riverane, aproape o jumătate trăiesc pe litoral şi peste 85% din canalele celor 120 de oraşe riverane mari debuşează fără epurare prealabilă în mare, ale cărei ape se înnoiesc prin aportul peste Gibraltar abia o dată la 80 ani.

Relieful este un element derivat în sistemul abiotic, provenind din interacţiuni interne şi externe ale acestui sistem. Astfel, pe lângă efectele morfogenetice menţionate ale acţiunilor aerului şi apei asupra substratului geologic, gradul şi tipul de acoperire cu vegetaţie au un rol deosebit de important în formarea unor categorii genetice de relief, precum şi în conturarea unor caracteristici cantitative şi calitative ale acestora. De asemenea, prin prezenţa, structura, continuitatea şi durata lor, asociaţiile vegetale atenuează, stopează ori nici nu permit instalarea şi desfăşurarea unor procese geomorfologice, conservând un ritm moderat de evoluţie a reliefului. În sensul acesta, pădurile şi pajiştile, plantele de cultură perene şi chiar cele anuale constituie etape şi forme de temporizare şi diminuare a cantităţii de apă care ajunge pe sol şi îl străbate, echilibrând raportul scurgere/infiltraţie şi atenuând astfel acţiunea factorului activ al ablaţiei, ravenării, deplasărilor de teren umede – procese care generează forme de relief sau modifică relieful preexistent.

Evident, absenţa (naturală sau impusă) a vegetaţiei schimbă datele interacţiunilor morfogenetice; relieful format prin acţiunea agenţilor externi se va încadra în alte categorii, procesele de versant se vor amplifica, ritmul lor va fi mai rapid, raporturile între eroziune şi sedimentare în albiile râurilor se vor desfăşura în secvenţe mai scurte etc. Eficienţa modelării externe va fi potenţată, în continuare, de complexele morfologice rezultate din această etapă de evoluţie, neprotejată de vegetaţie şi percepută de societatea umană ca etapă de degradare a ambianţei naturale, cu efecte negative în întregul geosistem.

Despădurirea, desţelenirea şi instalarea culturilor au avut efecte morfodinamice şi morfogenetice diferenţiate dar în esenţă tot negative, deoarece protecţia oferită de plantele cultivate a fost, de regulă, discontinuă, atât în spaţiu cât şi în timp iar drumurile neamenajate de exploatare – spaţii permanent neprotejate – au devenit adesea forme de relief noi (un fel de canale torenţiale artificiale), cu un mare potenţial stimulativ pentru procese de ravenare.

Rolul morfogenetic al asociaţiilor vegetale şi implicarea lor în procesele geomorfolo-gice actuale.



În geneza şi evoluţia reliefului se conturează astfel clar influenţa exercitată de elementele unui alt sistem, cel social-economic. Trăind şi desfăşurând activităţi specifice pe arii din ce în ce mai largi, omul a fost şi este capabil de modificări apreciabile (la început involuntare, apoi deliberate şi uneori nerecunoscute) ale unor ţinuturi întinse. Locuirea a impus modificări ale reliefului local, până la crearea unor peisaje tipice. Astfel, în zonele mlăştinoase au fost clădite movile antropice, în stepele ponto-central-asiatice tumulii sau curganele (gorganele) au fost înălţate ca morminte, puncte de observaţie, sau având rol hotarnic. O altă categorie de aşezări, trogloditice, au perforat relieful preexistent cu microexcavaţii în rocă (în gresii, gipsuri, loess). Au mai fost excavate şi galerii de refugiu (în cretă), unele lungi de zeci de km, folosite şi pentru adăpostirea animalelor, azi utilizate ca depozite pentru învechirea vinurilor.

Deosebit de puternice sunt modificările reliefului în cadrul aşezărilor urbane, uneori intensitatea lor depăşind-o pe cea a unor procese naturale, ca eroziunea fluvială sau deflaţia. Spre exemplu, acumularea dărâmăturilor unor oraşe vechi(antice) sau moderne (ca urmare a celui de al doilea război mondial) a creat movile sau straturi de grosimi impresionante (la Troia, 17 m, la Berlin, 20 m). În urma unor lucrări subterane în marile oraşe(pentru depozite, canalizări şi alimentare cu apă, cabluri, metro, exploatarea unor roci de construcţie – gips, nisip etc.) s-au creat forme de relief negative, pe suprafeţe întinse, care ulterior au periclitat unele construcţii. De asemenea, microrelieful preexistent a fost adesea nivelat, în vederea construcţiilor, a reţelei stradale şi, mai ales a construirii aeroporturilor, ori s-a practicat extinderea terenului ferm pe seama mării.

Ca urmare a lucrărilor agricole, relieful a fost modificat pe

suprafeţe mari, fie în mod direct, fie prin atenuarea, intensificarea sau chiar declanşarea unor procese geomorfologice. Astfel, arăturile orientate pe linia de maximă înclinare a terenului au contribuit, în vechime ca şi astăzi, la ravenare puternică şi în final la nivelarea reliefului, prin decopertarea sectoarelor înalte şi acumularea materialului erodat în văi şi depresiuni. Efecte încă mai vizibile au produs lucrările de terasare, formele respective fiind create pentru frânarea eroziunii liniare şi păstrarea apei. Ele sunt tipice pentru regiunile în care climatul arid al ţinuturilor de câmpie obligă agricultura să se desfăşoare în aria montană, mai umedă, ca şi în cele cu mari diferenţe sezoniere ale cantităţii de precipitaţii. În felul acesta, un sfert din terenurile arabile ale Chinei sunt terasate, sistemul practicându-se pe scară largă şi în Filipine, Djawa, în zona Mediteranei europene, în America andină.

Exploatările miniere au introdus modificări de anvergură ale

reliefului. Exploatările la zi (în special pentru cărbune brun şi lignit, dar şi pentru materiale de construcţie), au înscris în peisajul local excavaţii uneori de peste 300 m adâncime, practicate pentru decaparea sterilului acoperitor şi pentru recuperarea substanţei utile. După epuizarea zăcămintelor, relieful acesta creat artificial a fost din nou modificat, prin reumplerea parţială cu steril şi atenuarea proceselor geomorfologice prin împădurire. Acelaşi tip de relief a fost creat de exploatările la zi ale unor minereuri metalifere, argile, calcar, de sulf, şisturi bituminoase ş.a.

Locuirea rurală şi urbană, amenajările pentru comunicaţii – factori transformanţi puternici ai reliefului.

Amenajarea fondului funciar, tehnicile agricole şi transporturile aferente au creat forme de relief noi şi au impulsionat ritmul şi amploarea proceselor geomorfo-logice.

Reţineţi !



Multe excavaţii rămase în urma exploatărilor la zi s-au umplut ulterior cu ape din precipitaţii, devenind lacuri artificiale. Exploatările în subteran au generat depresiuni de tasare şi prăbuşire a plafoanelor minelor părăsite, foarte periculoase când procesul are caracter brusc şi se petrece în vecinătatea imediată a unor aşezări, cărora le poate distruge construcţiile, drumurile şi alte reţele utilitare, iar prin modificarea condiţiilor hidrogeologice le periclitează stabilitatea terenurilor, în special pe cea a versanţilor. Cele mai mari depresiuni de acest tip s-au format pe seama salinelor, ca şi prin exploatări de petrol. Exploatările în subteran creează, de asemenea, halde imense, cu atât mai mari cu cât concentraţia de substanţă utilă în zăcământ este mai redusă. Sunt tipice ţinuturile miniere cu halde din Ruhr, Pennsylvania, Anglia, Africa de Sud, Europa Centrală ş.a.

Din necesitatea de protecţie faţă de procese geomorfologice intense, spre exemplu abraziune agresivă, şi din necesitatea măririi suprafeţei de teren ferm s-au construit (ca forme de relief noi) ţărmuri artificiale, în special acolo unde cele naturale se retrag, fiind supuse unor mişcări epirogenice negative, cu caracter permanent. În felul acesta a fost stăvilită abradarea ţărmului Mării Nordului în Olanda, Anglia, nord-vestul Germaniei, ţărmul estic al Chinei, Japonia, California. În Olanda aceste acţiuni au început încă din sec. al XIII-lea, astfel încât acum, ca forme de relief artificial, digurile principale însumează peste 2500 Km, iar câmpia litorală s-a extins cu peste 7.800 Km2. Chiar în sectoarele de ţărm înalt, forţa abraziunii a fost diminuată prin betonarea bazei falezelor. Alte modificări ale reliefului litoral s-au iniţiat în lungul ţărmurilor rectilinii, unde amenajarea porturilor era handicapată de absenţa sinuozităţilor naturale. Acestea au fost suplinite prin construcţia unor moluri, lungi uneori de sute de km. În alte situaţii, şelful prea puţin adânc se excavează, din necesitatea asigurării accesului navelor de mare tonaj în porturile de pe ţărmuri joase, lipsite de protecţie naturală sau afectate de maree.

Organizarea şi practicarea transporturilor s-a soldat, de asemenea, cu urmări vizibile asupra reliefului. Sub climate umede sau cu sezoane suficient de umede drumurile naturale, orientate frecvent pe linia de maximă înclinare a terenului au fost preluate de scurgerea de suprafaţă şi transformate în debleuri (sau adevărate defilee, adânci de 80-90m, ca în loessul din China). Devenite impracticabile, ele sunt translate de obicei la mică distanţă şi procesul se reia.

Drumurile moderne modifică în mod deliberat relieful, schimbările fiind direct proporţionale ca amploare cu altitudinea, gradul de înclinare, de fragmentare şi cu tehnica de construcţie. Deşi se cunosc din perioada antică, şi dăinuiesc uneori până azi, drumurile integral construite (artificiale) devin frecvente abia din sec. al XVIII-lea. Tunelurile rutiere, feroviare şi de navigaţie, căile ferate, şoselele şi autostrăzile care împânzesc suprafaţa Pământului au necesitat excavaţii şi rambleuri. Dacă se are în vedere numai proporţia tunelurilor se poate aprecia „îmbogăţirea” reliefului zonelor respective nu numai cu aceste goluri subterane, ci şi cu numeroase forme pozitive, rezultate din depozitarea materialului excavat. În plus, ca şi în cazul altor intervenţii antropice asupra reliefului, construcţiile de drumuri, prin deschiderea unor debleuri la baza versanţilor şi practicarea unui trafic frecvent greu

Forme de relief pozitive şi negative create prin exploatări de substanţe utile la zi şi în subteran.

Consolidarea falezelor, ţărmuri artificiale, diguri etc. – influenţe antropice asupra reliefului litoral.

Modificări ale reliefului şi proceselor geomorfologice prin construcţii de drumuri, căi ferate, canale ş.a.



şi permanent, deranjează adesea echilibrul versanţilor, antrenând sau reactivând procese de deplasare în masă, uneori de mari proporţii.

Locuirea, practicarea agriculturii, activităţile industriale, infrastructura de comunicaţie şi transporturile au impus şi o serie de modificări, pe cale indirectă, a reliefului. Dintre acestea, cele mai notabile, adesea cu aspect de degradare, au fost determinate de despăduriri şi desţeleniri, care au modificat caracteristicile climatice şi hidrologice locale şi chiar regionale în sensul continentalizării. Astfel, creşterea amplitudinilor termice, intensificarea ploilor, excesivizarea regimului scurgerii de suprafaţă ş.a. s-au repercutat asupra reliefului preexistent şi asupra proceselor geomorfologice. Amplificarea dezagregării mecanice, a prăbuşirilor şi rostogolirilor de materiale, a eroziunii fluviale şi torenţiale, a eroziunii areolare, a alunecărilor de teren ş.a. explică rata extrem de mare a creşterii deltelor şi câmpiilor mlăştinoase în perioada modernă, în dauna versanţilor distruşi în regiunile montane.

Conform capacităţii sale interactive, pe lângă influenţele

(menţionate) asupra scoarţei terestre, asupra aerului, vremii şi climei, ca şi asupra apelor, relieful este şi un important factor pedogenetic. Ţinând seama de participarea matricială a părţii superioare a litosferei la formarea solului, pe de o parte şi de cea finalizantă a materialului organic, pe de alta, rolul reliefului nu are o motivaţie direct vizibilă. În realitate, însemnătatea sa este enormă şi se manifestă direct.

În ordine, relieful este suportul imediat al solului, orice formă de material parental al acestuia fiind suportată de un complex morfologic, de o formă sau de un element de formă de relief. În acelaşi timp, o seamă de caracteristici calitative şi cantitative ale reliefului, ca şi ale proceselor geomorfologice, sunt determinante pentru unele proprietăţi ale solului, nuanţează alte proprietăţi, grăbesc, atenuează sau blochează pedogeneza şi evoluţia solului deja format. În sensul acesta, sub aspect morfogenetic, orice complex sau formă de relief de acumulare este o premisă mult mai favorabilă solificării decât cele rezultate din procese de eroziune, eficienţa pedogenetică a teraselor fluviale fiind, spre exemplu, net superioară celei a versanţilor. Sub aspect morfodinamic, sectoarele de relief calme, stabile pe durate mari, asigură aceeaşi stabilitate pedogenezei şi continuitate învelişului de sol, aşa după cum probează solurile formate pe suprafeţe de nivelare, pe poduri interfluviale plane (sculpturale sau structurale) ş.a.

Premisele morfometrice ale pedogenezei sunt, de asemenea convingătoare. Fragmentarea verticală profundă, densitatea mare a reţelei de văi şi înclinarea puternică a terenului introduc în pedogeneză areale importante de versanţi, pe care scurgerea de suprafaţă depăşeşte infiltraţia şi transportă masiv fracţiunea de material fin erodat, iar dinamica apei din scoarţa de alterare este grăbită. Evident, relieful slab fragmentat şi înclinat are un comportament pedogenetic opus. Maximele altitudinale cu rol biologic limitativ sunt şi limite pedogenetice, acelaşi rol avându-l şi declivităţile foarte mari, care activează puternic transportul gravitaţional al scoarţei de alterare. Temperatura solului, cel puţin în partea sa superioară, este strict dependentă nu numai de insolaţia specifică, climato-zonală, ci şi de efectele cuplului înclinare-expoziţie a reliefului. Întotdeauna combinaţiile

Relieful – suport al solului, important factor pedogenetic (prin condiţionare climatică altitudinală, morfometrică şi morfodinamică a continuităţii pedogenezei.

Prin influenţe indirecte, climatice, sau directe, prin tipul genetic, înclinare şi fragmentare, relieful influenţează distribuţia spaţială a vegetaţiei şi structura ecosistemelor.

Reţineţi !



de înclinări slabe–orientări favorabile însoririi asigură un disponibil termo-pedogenetic mult mai favorabil proceselor de evapotranspiraţie, celor biochimice etc., prin comparaţie cu înclinările mari şi expoziţiile favorabile umbririi. În detaliu, implicaţiile pedogenetice ale reliefului evidenţiază forme de influenţă încă mai fin diferenţiate, asupra însuşirilor mecanice ale solului, regimului său termic, hidric, dinamicii poluanţilor etc.

Deşi relieful terestru actual este în mare parte mai recent în geosistem decât comunităţile biologice şi chiar dacă el însuşi este o rezultantă în sistemul abiotic, are totuşi o capacitate interactivă suficient de puternică încât să influenţeze lume vie. Modalitatea de manifestare este însă indirectă, influenţele sale fiind de natură morfoclimatică, morfohidrologică şi morfopedologică. În felul acesta, prin altitudinea sa, prin gradul de fragmentare şi de înclinare, ca şi prin orientarea versanţilor, a culmilor şi a văilor, relieful diferenţiază în primul rând climatul local.

Variabilitatea morfoclimatică se regăseşte apoi în distribuţia etajată a vegetaţiei, grupată în asociaţii specifice fiecărui etaj climatic, din ce în ce mai complexe şi mai termofile pe măsură ce altitudinea scade (spre exemplu, începând din arii montane temperate, în succesiunea altitudinală impusă de relief asociaţilor vegetale pajiştile alpine cu ierburi mărunte din „golul de munte” vin în contact cu tufărişurile subalpine sub care se află pădurile (de conifere, de amestec, apoi de foioase), pentru ca ariile cele mai joase, de câmpie, să fie domeniul unor pajişti şi tufărişuri stepice. Orientarea versanţilor nuanţează, de asemenea, distribuţia etajată, fiecare fâşie vegetală având limita superioară mai coborâtă pe versanţii umbriţi şi mai înaltă pe cei însoriţi. Tot sub influenţa reliefului, vegetaţia se dispune uneori invers prin raport cu distribuţia termo-verticală clasică. În cazul efectelor morfoclimatice de inversiune termică, ecosisteme întregi se află la altitudini atipice, mai confortabile sub aspect bioclimatic (spre exemplu, făgete situate la altitudini mai mari decât molidişurile, în depresiuni intramontane sau în văi montane adânci şi înguste).

Prin influenţa exercitată de înclinare şi orientare asupra acumulării şi duratei stratului de zăpadă, asupra raportului scurgere-infiltraţie, asupra continuităţii pedogenezei şi stabilităţii stratului de sol format, ca şi prin variabilitatea raportului eroziune-acumulare/sedimentare în albii, în lacuri şi în ape marine, relieful este un element esenţial al ecotopului, condiţionând atât structura şi distribuţia spaţială a formaţiunilor vegetale, cât şi capacitatea acestora de a întreţine asociaţiile animale specifice. În final, se poate constata că toate ecosistemele de pe Pământ, de uscat şi acvatice, poartă amprenta puternică a reliefului.

În ceea ce priveşte societatea umană, pe lângă alte dependenţe

interactive în geosistem, ea fost obligată să ţină întotdeauna seama şi de specificul reliefului. Gradul de umanizare şi nivelul valorificării unor ţinuturi întinse au fost marcate de favorabilitatea sau de caracterul restrictiv al complexelor morfologice. Chiar dacă de-a lungul timpului progresul tehnic a diminuat rolul limitativ al reliefului, caracteristicile sale (de la aspect şi dimensiuni, până la morfodinamica actuală)

Favorabilitatea morfologică influenţează puternic gradul de umanizare.



influenţează şi astăzi structura reţelei de aşezări, dispoziţia locuinţelor în vatră, trama stradală, tipul de locuinţă ş.a.

Înclinarea terenului condiţionează diferite posibilităţi de utilizare economică a lui: valorile mai mici de 2‰ sunt favorabile tuturor tipurilor de construcţii, între 2‰ - 7‰ sunt necesare lucrări de asigurare a scurgerii, peste 70‰ se impune evitarea construcţiilor grele, iar peste 120‰ nu mai sunt posibile decât construcţii mici şi uşoare; de asemenea, înclinarea terenului determină accesibilitatea pentru mecanizarea lucrărilor agricole: înclinarea de 7o este valoarea-limită pentru introducerea combinelor şi provoacă greutăţi incipiente, soldate uneori cu reducerea randamentului, în utilizarea tractoarelor; peste 15o nu se mai poate practica agricultură mecanizată etc. Alte valori-limită condiţionează tipul de transport şi impun investiţii speciale de exploatare şi întreţinere a infrastructurii de comunicaţie, reduc sau amplifică potenţialul turistic al unor trasee ş.a.m.d.

Orientarea versanţilor (expoziţia) are, de asemenea, o importanţă deosebită pentru întreaga sferă a procesului de umanizare în regiunile temperate şi subpolare. Aceasta determină diferenţieri climatice locale, care se concretizează prin însorire mai puternică şi pe durată mai mare, temperaturi mai ridicate, topirea mai timpurie a zăpezii, dinamică mai activă a aerului, uneori foehnală, pe versanţii orientaţi către soare. Aceştia sunt favorabili unei vegetaţii mai termofile şi evoluţiei mai rapide a solurilor către tipurile climato-zonale, unor culturi mai exigente din punct de vedere termic, precum şi implantării unor aşezări umane stabile, adesea până la altitudini care depăşesc 1400 m în Carpaţi, 2100 m în Alpi şi chiar 4800 m în Himalaya. Prin contrast, versanţii opuşi sunt umbriţi, mai reci, păstrează zăpada un timp mai îndelungat, sunt acoperiţi cu o vegetaţie naturală ombrofilă, care valorifică soluri mai reci, mai umede, formate uneori chiar în condiţii de exces hidric şi care impun o dominantă silvică, cel mult silvo-pastorală în utilizarea terenurilor.

Altitudinea, tipul predominant de fragmentare, valoarea acesteia, alături de caracteristicile prezentate, personalizează o serie de mari categorii de relief, diferite uneori şi din punct de vedere genetic, care funcţionează ca unităţi sistemice spaţiale, cu evoluţie naturală şi posibilităţi de valorificare economică diferită.

Munţii înalţi (cu altitudini de ordinul miilor de metri), munţii mijlocii şi mici, platourile fragmentate şi colinele, câmpiile joase, nefragmentate au accesibilitate morfologică extrem de diferită. În cadrul lor relieful specific, împreună cu alte caracteristici naturale, a diferenţiat foarte puternic forma locuirii, a aşezărilor umane permanente, a structurii activităţilor productive, a favorabilităţii pentru servicii ş.a.

O seamă de caracteristici ale reliefului litoral (legate de pitorescul său şi de valenţele multiple ale potenţialului hidro-climatic specific), ale reliefului carstic (răspândit în toate unităţile morfologice prezentate, în funcţie de prezenţa rocilor carstificabile şi a condiţiilor climatice favorabile), ale reliefului glaciar şi ale celui vulcanic concură la crearea unui bogat potenţial turistic natural, valorificat deja într-o bună măsură în anumite zone geografice.

Altitudinea absolută, înclinarea terenului, orientarea versanţilor, gradul de fragmentare oferă posibilităţi diferite de utilizare economică.



Un alt element derivat, ocupând în geosistem aria de interferenţă a structurilor abiotice cu cele biotice şi social-economice este solul. Geneza, caracteristicile sale fizice, chimice şi biologice, ritmul formării şi al evoluţiei ulterioare sunt condiţionate în mod absolut de interacţiunea elementelor care constituie structurile menţionate, după cum a reieşit în parte şi din etapele anterioare ale analizei geosistemului. Referinţele care sunt încă necesare privesc rolul pedogenetic al lumii vii, rol construit şi desfăşurat prin şi sub forma unor interacţiuni extrem de complicate.

În sensul acesta, comunităţile vii vegetale şi animale trebuie înţelese ca participanţi la constituirea solului, ele fiind sursa de material organic transformat şi încorporat în sol; lor le aparţin şi organismele implicate în transformările biogeochimice prin care se realizează mineralizarea materiei organice şi formarea humusului. Astfel, în relaţii strânse cu aceste comunităţi acţionează procese pedogenetice extrem de dinamice, care angajează forme de viaţă variate, de la microorganisme unicelulare şi până la forme superior organizate. Alge, bacterii, ciuperci, protozoare, nematode, insecte, rozătoare, grupate în taxoni cu individualitate definită, forme de viaţă interferantă sau simbionte descompun şi recompun sub forme noi substanţe minerale şi organice, metabolizează parţial amestecul mineral-organic, deplasează şi amestecă materiale, stimulează ciclurile microbiologice, asigură proprietăţi fizice de maximă importanţă pentru sol (spre exemplu, porozitatea şi permeabilitatea) şi, în final, calitatea esenţială, fertilitatea. În plus, distribuţia climatică (latitudinală şi altitudinală) a ecosistemelor condiţionează puternic variabilitatea spaţială a învelişului de sol.

Astfel, în ecosistemele de tundră, cu o vegetaţie de muşchi, licheni, ierburi mărunte acidofile, arbuşti pitici solurile sunt slab evoluate, sărace în substanţe organice, slab aerate, foarte acide. Ecosistemele forestiere ale pădurilor de conifere şi în parte ale celor de amestec conifere-foioase sunt domeniul podzolurilor, cu un orizont de acumulare a silicei, şi ele acide şi puţin fertile; arealele slab drenate, cu o vegetaţie săracă şi puternic acidofilă sunt enclave de soluri turboase, de asemenea sărace. Pădurile de foioase produc o litieră bogată, care este habitat pentru numeroase forme de viaţă, iar din procesele pedogenetice specifice rezultă o gamă complexă de argiluvisoluri şi soluri cambice, mezo- şi eubazice, cu o activitate microbiologică intensă, cu un drenaj adesea foarte bun, cu reacţie neutră sau slab acidă. Cu adaos de îngrăşăminte, sunt solurile forestiere cele mai fertile.

Ecosistemele de silvostepă şi stepă continentală semiaridă, în general dominate de o vegetaţie ierboasă de graminee şi dicotiledonate, asigură formarea unor soluri molice, cu o activitate microbiologică extrem de intensă, cu mezofaună şi chiar megafaună bogată, bine structurate, cu un orizont bine dezvoltat de acumulare a humusului şi cu reacţie în jurul punctului neutral, deosebit de fertile.

Ecosistemele din stepe aride şi semipustiuri, cu vegetaţie extrem de săracă, cu numeroase şi variate adaptări la rigorile termice şi mai ales hidro-termice ale climatului, cu activitate microbiologică extrem de redusă, au soluri sărace, slab evoluate, care menţin carbonaţi în orizontul de acumulare a humusului şi care, sub tensiunea unei evaporări intense, vehiculează ascendent carbonaţi, sulfaţi şi cloruri, pe

Solul – rezultantă a unor interacţiuni complexe în geosistem.

Variabilitatea spaţială a ecosistemelor condiţionează o variabilitate corespunzătoare a tipurilor genetice de sol.

Structurile vii naturale – sursă de material organic, puternic implicate în transformarea biofizică şi biochimică a amestecului organic / mineral.

Reţineţi !



care le acumulează la suprafaţă sub forma unor cruste gipso-calcare sau gipso-clorurate (spre exemplu, situaţia seroziomurilor).

În ecosistemele subtropicale (de tip mediteranean), cu o vegetaţie xerofilă şi sempervirescentă, forestieră sau de tufărişuri şi pajişti secundare s-au format soluri brune sau roşii (maronii, terra rossa, krasno- şi jeltoziomuri) datorită acumulării oxizilor de fier, în sezonul arid. În general fertile, sunt însă marcate puternic de cantitatea şi regimul precipitaţiilor, care condiţionează şi eficacitatea proceselor biochimice. Adesea fertilitatea maximă se realizează pe argilele umede de decalcifiere din depresiunile de origine carstică.

Ecosistemele intertropicale umede, subecuatoriale, ecuatoriale şi tropicale musonice, cu formaţiuni vegetale extrem de variate, forestiere (de diferite tipuri), subarborescente, ierboase, au drept notă comună o cantitate imensă de masă organică, care se formează sub un climat aproape permanent cald şi în general umed, dar care nu ajunge să se implice în pedogeneză, datorită ritmului rapid al descompunerilor organice, care au acelaşi stimulent climatic. Această slabă participare organică face ca procesele pedogenetice să se desfăşoare preponderent între climat şi roca parentală, motiv pentru care diferite tipuri de feralsol (cu un orizont foarte subţire de acumulare a materialului organic şi fertilitatea condiţionată de prezenţa calcarelor sau a rocilor vulcanice în substrat, cu o crustă masivă de induraţie feruginoasă în profil) sunt caracteristice acestor regiuni situate la latitudini mici.

În general această distribuţie corelativă a formaţiunilor vegetale şi pedologice este orientată în sens latitudinal, fiind modificată însă datorită raporturilor poziţionale cu uscatul şi marea, ca şi cu orientarea şi altitudinea sistemelor, culmilor şi masivelor montane. În sensul acesta, moderaţia climatică determinată de apropierea mării permite avansul unor complexe fito-pedologice spre latitudini mai mari, iar altitudinea, pe lângă etajarea acestor complexe, induce şi efecte combinate cu poziţia latitudinală : spre exemplu, tipică la altitudini foarte mici şi latitudini subpolare, tundra şi solurile sale specifice se regăsesc la altitudini din ce în ce mai mari în masivele montane situate la latitudini mici, sub climate calde.

Societatea umană s-a implicat în pedogeneză mult mai târziu,

rolul său fiind însă destul de important. În mod direct, despădurirea a schimbat condiţiile climato-hidrice ale pedogenezei, ca şi tipul şi amploarea proceselor geomorfologice, cultura plantelor şi păşunatul au schimbat tipul de material organic intrat/descompus/format în sol, iar agricultura modernă a introdus în acest sistem deschis o multitudine de elemente şi combinaţii chimice, diferite faţă de cele specifice complexului pedogenetic natural: amendamente, îngrăşăminte chimice, pesticide. Locuirea, la fel ca şi alte activităţi productive decât cele agricole, serv ic i i l e formele diferite de proprietate şi de utilizare a terenurilor, de fapt aproape toate modalităţile de manifestare a prezenţei umane s-au implicat, cu rezultate diferite, în pedogeneză şi în evoluţia solului.

În multe situaţii această imixtiune a determinat creşterea fertilităţii naturale (în zona mediteraneană, în Câmpia Europei Nordice ş.a.).Aplicarea combinată a îngrăşămintelor chimice şi organice,

Influenţe indirecte ale omului asupra solurilor, prin modificarea factorilor pedogenetici naturali.



administrarea unor amendamente adecvate, înlăturarea vegetaţiei care întreţine aciditatea, stimularea formării acizilor humici, ameliorarea structurii solului, hidroamelioraţiile, rotaţia culturilor etc. au avut drept rezultat incontestabil ameliorarea calităţilor solului şi stabilizarea proprietăţilor lui favorabile unei agriculturi rentabile.

A fost şi rămâne însă destul de dificilă problema păstrării echilibrului acestor raporturi, pe fondul unei solicitări multiple şi mereu mai intense a solului de către societatea umană şi al unei rapidităţi remarcabile a „răspunsului” solului la această solicitare. Obişnuit să conteze, aproape permanent şi fără excepţie, pe caracterul lent al evoluţiei elementelor naturale, omul a fost obligat să constate că în cazul solului reacţia este mult mai rapidă şi cu rezoluţie fină. Realitatea aceasta se manifestă sub forma unor consecinţe precise în structura culturilor, chiar dacă intervenţiile ameliorative au vizat numai ponderea unor microelemente. Adesea, procesele declanşate sunt foarte complicate şi pot produce efecte contrare celor dorite. Intervenţiile respective fac astfel trecerea către alte forme de influenţă antropică asupra solului, adesea extrem de puternice, care determină degradarea şi poluarea lui. Astfel, complexitatea sistemică a genezei şi evoluţiei solului, relaţiile interactive ale fiecăruia dintre elementele implicate în aceste procese explică atât capacitatea de „răspuns” complex al său faţă de orice schimbare a contextului pedogenetic şi evolutiv, cât şi vulnerabilitatea sa multiplă.

În accepţiune completă, degradarea solului presupune decăderea lui sub nivelul calităţilor naturale şi al celor dobândite. Uneori termenul are în vedere însă numai deteriorarea însuşirilor fizice (spre exemplu a structurii) şi a integrităţii profilului, vizând în special efectele eroziunii, alunecărilor de teren şi ale unor acţiuni mecanice neraţionale. Poluarea este înţeleasă, de regulă, ca formă de agresiune asupra compoziţiei chimice şi biologice a solului, prin aport accidental sau deliberat de substanţe organice şi anorganice. În realitate, erori ale programului de fertilizare, reducerea cantităţii de humus, calitatea deficitară a apelor de irigaţii, acidifieri, alcalizări, salinizări ş.a., toate de natură chimică şi biochimică, produc în acelaşi timp şi degradarea agregatelor structurale. În felul acesta, separaţia netă a celor două forme de agresiune nu este totdeauna posibilă şi corectă. Totuşi, în mod evident, agrotehnica agresivă, cu maşini grele, utilizate indiferent de starea de umiditate a solului, compactările la suprafaţă prin trafic abuziv, tehnologii de irigaţie neadecvate tipului de sol şi climatului, compactările de tip hardpan, păşunatul abuziv, rotaţii inadecvate ale culturilor ş.a. determină în mod clar degradarea fizică a solului (tasat, compactat, spălat de apă şi spulberat de vânt în proporţie îngrijorătoare: 1.964.000.000 ha, reprezentând 24% din suprafaţa icumenei, de pe care fenomenele naturale îndepărtează anual 9,5 miliarde tone de sol, iar utilizarea neraţională 23 miliarde t). Indirect, acelaşi tip de degradare se produce prin intermediul alunecărilor de teren declanşate sau amplificate pe cale artificială, care decapitează solul, amestecă orizonturile, dezorganizează complexul aero-hidric etc. Tot cu efecte de degradare fizică a solului, prin decapitare sau îngropare sub halde (de steril, de produşi solizi de ardere, de resturi de materiale din construcţii şi demolări, de gunoi menajer sau dejecţii animale) încep şi exploatările la zi şi în subteran, forajele, termoficarea

Influenţe antropice directe asupra solurilor, prin amendamente îngrăşăminte, pesticide, irigaţii, lucrări de amenajare a terenurilor agricole.

Intervenţii antropice cu efect pozitiv în pedogeneză şi evoluţia solurilor - ameliorarea calităţilor naturale; efecte negative – degradarea fizică şi poluarea chimică, biologică, radioactivă.

Reţineţi !



pe bază de cărbune, stocajele din siderurgie, lucrările de fundaţii, salubrizarea urbană şi depunerile necontrolate de gunoi, zootehnia organizată deficitar ş.a.

Multe dintre acestea îşi prelungesc în fază chimică efectele negative, deoarece conţin (sau produc) substanţe toxice sau radioactive, au în compoziţia chimică elemente sau combinaţii active, care interacţionează, sau care în contact cu apa şi aerul se transformă în agresori chimici care migrează prin infiltraţii în tot profilul solului. Cele mai rapide efecte poluante le au însă deversările de lichide poluate direct pe sol, sau pătrunse în sol din freaticul poluat, din râuri poluate - la inundaţii, din reţele de canalizare defecte, din bazine de colectare a dejecţiilor animale lichide, din iazuri de decantare, din tancuri de produse chimice - prin accidente sau avarii, din conducte de produse petroliere ş.a. La fel de rapid se regăsesc în sol şi poluanţii emişi în atmosferă şi vehiculaţi de vânt şi precipitaţii. Nu sunt însă mai puţin periculoase substanţele chimice introduse deliberat în sol, prin chimizarea excesivă şi neselectivă a agriculturii şi prin fertilizări inadecvate cu nămoluri de epurare. Astfel, în mod frecvent, solul este o etapă intermediară – şi foarte sensibilă – pe parcursul fenomenului general de poluare.

În diferite stadii de evoluţie, încorporaţi în complexul argilo-humic, solviţi, integraţi în metabolismul organismelor vii specifice etc. în sol se află compuşi ai sulfului, fluorului, combinaţii organo-clorurate şi organo-mercuriale, produşi fotochimici (nitrat de peroxiacetil, hidrocarburi saturate, acizi organici, oxizi de azot), metale grele (plumb, zinc, cupru, cadmiu, nichel, crom, arsen, bor, cobalt ş.a.), izotopi radioactivi ai stronţiului, iodului, cesiului, bariului, uraniului ş.a., germeni patogeni (bacili, coci, vibrioni, virusuri), spori etc. precum şi paturi germinative ideale, provenite din reziduuri industriale supernutritive (din industria laptelui, a legumelor şi fructelor ş.a.), din deşeuri menajere etc.

Caracterul derivat al prezenţei solului în geosistem nu neagă şi

nu diminuează capacitatea sa interactivă. Spre exemplu, fără ca determinări cantitative precise ale implicării sale în geneza şi evoluţia reliefului să fi fost realizate, se ştie totuşi că, în absenţa unui înveliş vegetal, ca şi rocile nesolificate, solul este o sursă de material uşor antrenabil de către ape şi vânt, pe seama căruia se acumulează depozite superficiale şi se formează glacisuri coluviale, materialele respective intrând ( sub formă de fracţiune fină) şi în conurile de dejecţie, în grinduri şi terase fluviale, în plaje. De asemenea, odată format, solul influenţează raporturile aero-hidrice locale, implicându-se în echilibrul scurgere-infiltraţie şi participând astfel la procese geomorfologice importante, atât pe versanţi (ablaţie, ravenare, eroziune torenţială, alunecări de teren, solifluxiune, creeping), cât şi pe interfluvii sau în şesuri slab înclinate ori plane (sufoziune). Astfel, deşi în geneza complexelor morfologice rezultate din aceste procese solul nu pare a fi prezent, elementul motrice al proceselor respective – apa – este condiţionat şi de grosimea profilului de sol, de caracteristicile bio-fizico-chimice şi fizico-mecanice ale orizonturilor sale etc.

Implicaţii indirecte (sursă parţială de material şi efecte de natură hidrică) ale solului în formarea şi evoluţia reliefului.



În acelaşi fel, după cum reiese în bună măsură şi din analiza condiţionării pedogenetice de ansamblu, după formarea sa, solul are un rol esenţial în existenţa lumii vii. Deşi sunt implicate determinant în pedogeneză şi în menţinerea echilibrului solului, cu excepţia celor acvatice organismele vii sunt, direct sau indirect, dependente de sol. Aspectul esenţial al acestei dependenţe este de natură trofică : în absenţa solului ca proto-sursă de nutriţie, deşi sunt capabile de bio-conversie a energiei solare, plantele terestre n-ar putea să existe. Fără acestea, sursa vitală de material plastic pentru restul sistemelor vii nu s-ar mai putea realiza decât în ape şi, desigur, lumea vie în geosistem ar fi alta, oricum mai săracă sub aspectul biodiversităţii. Prin efecte interactive transmise, la fel de sigur, întregul geosistem ar fi diferit (aşa cum a fost de altfel înainte de apariţia vieţii, sau înainte de extinderea vieţii din ape pe uscat).

Filiera de nutriţie a dependenţei vieţuitoarelor terestre de sol nu se limitează însă la acest aspect esenţial, deoarece datorită complexităţii sale solul diversifică foarte puternic influenţa respectivă. În acest sens, grosimea, textura, structura şi gradul de tasare, temperatura, umiditatea, compoziţia chimică şi reacţia chimică a solului, cantitatea de aer şi compoziţia chimică a aerului din sol, cantitatea totală de substanţe nutritive ş.a. condiţionează ritmul ciclurilor vegetative, cantitatea de apă disponibilă, dinamica biologică internă ş.a., distribuţia spaţială a diferitelor asociaţii vegetale şi animale, determinând şi importante adaptări morfo-fiziologice.

Astfel, spre exemplu, când pe roci dure solul abia începe să se formeze, numai alge şi licheni pot sintetiza substanţe nutritive. Pe solul mai evoluat, dar rămas încă destul de subţire, al stâncăriilor, nu se pot încă instala decât muşchi şi unele plante chasmofile. Solurile cu textură grosieră, bine structurate, netasate permit înrădăcinări mai adânci şi atrag/grupează plante capabile să-şi asigure apa necesară chiar în cazul unei porozităţi drenante mari. Solurile afânate, uscate şi calde sunt mult mai active din punct de vedere biologic şi astfel permit germinarea mai timpurie, favorizează creşterea capacităţii de absorbţie a rădăcinilor şi extinderea arealelor unor specii tipice pentru regiuni mai calde. Ele asigură chiar o densitate mai mare a organismelor aflate la limita lor climatică, prin comparaţie cu solurile cu textură fină, umede şi reci.

În solul propriu-zis, oscilaţiile regimului termic, ca şi ale celui hidric determină migraţii pe verticală ale unor forme de viaţă, iar umiditatea totală disponibilă este unul dintre cei mai puternici factori favorizanţi/restrictivi pentru viaţa din sol şi pentru cea pe care el o întreţine în spaţiul subaerian. Solurile cu textură fină, cele cu structură prismatică, lamelară induc un tip specific de hidrostabilitate şi o vegetaţie caracteristică, forestieră, de răşinoase sau de mangrove, ori de tundră, total diferită de cea xerofilă sau heliofilă, de pe soluri cu textură grosieră sau mijlocie, bine aerate, uscate.

În ceea ce priveşte rolul biologic vital al compoziţiei chimice a solului, el este exprimat în modul cel mai clar de gruparea plantelor în asociaţii adaptate cantităţii şi accesibilităţii elementelor nutritive (gradului de saturaţie în baze). În sensul acesta, troficitatea diferită explică, spre exemplu, prezenţa pineto-sphagnetelor şi în general a unei flore oligotrofe, de humus mohr pe soluri foarte slab spre mijlociu

Solul – sursă de hrană pentru plante, condiţionând răspândirea lor spaţială, influenţând ciclurile vegetative şi determinând adaptări morfo-fiziologice specifice.

Reţineţi !



saturate în baze, total diferite de alte asociaţii, cotate ca mega- sau euritrofe, care se instalează pe soluri cu saturaţie maximă în baze.

În timp, dominanta chimică naturală a solurilor a indus unor plante mai tolerante adaptări morfo- fiziologice specifice, încât ele sunt acum absolut dependente de aceste soluri. Spre exemplu, bogăţia de azot a solurilor din prejma aşezărilor, a păşunilor ş.a. a determinat comportamentul nitrofil al unor plante ruderale ca urzica, bozul, loboda, murul, ştevia-de-stână ş.a., solurile formate pe roci bogate în carbonaţi atrag plante calcifile (floare de colţ, papucul-doamnei, garofiţă de munte, peliniţă, păiuş), solurile bogate în silice (acide) sunt preferate de plantele silicicole (unele specii de rogoz, rugină, salcia pitică, genţiana albastră ş.a.).

Specializarea bio-lito-chimică este uneori atât de avansată şi precisă, încât specii ale aceluiaşi gen, spre exemplu bujorul-de-munte (Rhododendron) sunt strict fie calcifile (Rh. hirsutum), fie silicicole (Rh. ferrugineum). Solurile cu exces de săruri solubile de sodiu şi magneziu sunt, de asemenea, preferate de anumite chenopodiacee cu structură halomorfă (sărăţica, ghirinul ş.a.) sau tolerate mai mult sau mai puţin de către o serie de halofite (cătina roşie, sica, pelinul ş.a.).

O adaptare specifică, până la dependenţă, este caracteristică şi faţă de microelementele chimice din sol (B, Cl, Co, Zn, Cu, Mn ş.a.) deşi, cantitativ, necesităţile plantelor în acest sens sunt reduse. Spre exemplu, magneziul rezultat în unele soluri din hidroliza silicatului este căutat de către unele ferigi, specii de Myosotis ş.a.; alte plante indică prezenţa seleniului în substrat sau a cuprului etc.

Animalele din diferite ecosisteme îşi acoperă necesarul biochimic prin intermediul plantelor pe care le consumă, solul fiind astfel rezervor vital şi pentru ele. Spre exemplu, ierbivorele nomade evită carenţa de potasiu consumând periodic plante halofile; în ecosistemele formate pe substrat şi sol carbonatic abundă organisme cu cochilie, moluşte şi gasteropode; anemiile severe ale unor animale domestice au fost tratate cu zincul (component al enzimelor respiratorii), fierul, cuprul şi cobaltul (constituenţi ai hemoglobinei) care lipseau în solurile de pe care se recoltaseră furajele pentru acele animale ş.a.m.d.

Extrem de importantă pentru diferite forme de viaţă vegetală şi animală este şi reacţia chimică a solului. Sub acest aspect, există un echilibru optim al fondului nutritiv accesibil în jurul unui punct neutral, ceea ce conferă solurilor respective capacitatea de a întreţine o gamă variată de organisme. Majoritatea plantelor de cultură (grâul, orzul, sfecla ş.a.), de fâneaţă (păiuşul de livadă, trifoiul roşu ş.a.), multe plante de pădure (rodul pământului, pochivnicul ş.a.) şi animalele din biocenozele respective sunt neutrofile.

Oscilaţiile valorice faţă de punctul menţionat induc însă reacţii acide sau bazice care, fără a exclude capacitatea nutritivă, o reduc însă proporţional cu mărimea amplitudinii oscilaţiilor respective şi determină adaptări stricte ale unor organisme (stenoionice) la aciditate sau bazicitate. Tipice pentru soluri acide sunt afinul, iarba neagră, în general plante din biocenoze subalpine şi alpine, unele oligochete, organisme acidofile specializate, care nu rezistă pe soluri cu altă reacţie. O expresie extremă a adaptării la sol acid sunt oxilofitele de tinov oligotrof care, pe lângă restricţia de reacţie, au fost obligate să se adapteze şi la cea de secetă fiziologică, recurgând la simbioze

Pe filieră de nutriţie, fiind dependente de hrana vegetală, animalele erbivore (bază nutritivă a carnivorelor şi parţial a omnivorelor) se grupează şi ele spaţial şi se specializează fiziologic sub influenţa aceloraşi caracteristici ale solului.

Dependenţa organismelor vii de reacţia solului–determină distribuţii şi asocieri spaţiale diferite.



(micotrofe), sau devenind carnivore, pentru asigurarea cantităţii necesare de azot (spre exemplu, roua cerului). În segmentul opus al dependenţei de reacţia solului se află organisme bazifile, în general din biocenoze de stepă (lucernă, păpădie ş.a.), dar şi din păduri (trepădătoarea), sau de pe stâncării calcaroase. Alte organisme (euriionice) au toleranţă remarcabilă faţă de reacţia solului (coada şoricelului, troscotul, viţelarul, dintre viermi – râma ş.a.). Acestor posibilităţi de influenţă biochimică li se adaugă şi compoziţia chimică a aerului din sol, întotdeauna diferită faţă de cea a aerului atmosferic, cu mai mult dioxid de carbon decât oxigen, pe măsură ce textura este mai fină şi adâncimea mai mare şi cu o pondere însemnată a gazelor provenite din descompunerea materialului organic. Grosimea şi raporturile solului cu apa definesc importanţa sa pentru lumea vie şi pe filiera habitatului (adăpost şi teritoriu), determinând adaptări de importanţă vitală ale animalelor. Astfel, există mii de specii de insecte, moluşte, reptile, păsări şi mamifere mici petrofile şi petrobionte. Scoase din habitatul lor nu-şi mai găsesc hrana tipică, nu mai au adăposturi, nu se mai pot apăra de predatori, nu se mai pot înmulţi. În acelaşi sens, multe mamifere ierbivore au organele locomotorii adaptate strict la tipul de sol (substrat) pe care se deplasează: solul compact, uscat, dur, chiar pietros a indus, ca formă de protecţie, copite mici şi a redus numărul de degete al unor păsări de savană; solurile afânate sau umede din ecotopuri nisipoase sau mlăştinoase sunt parcurse de animale cu copite mari. În general, imparicopitatele trăiesc în stepe, deşerturi pietroase, pe stâncării, în timp ce paricopitatele parcurg distanţe imense prin mlaştini, păduri cu sol umed, zăvoaie.

Deşi indirect, solul acţionează decisiv asupra omului, de la

nivelul necesităţilor sale vitale individuale, până la structuri şi relaţii funcţionale esenţiale ale întregului sistem social-economic. De-a lungul întregului proces de hominizare, ca şi după conturarea speciei, necesităţile umane de hrană au fost acoperite prin valorificarea unor resurse naturale între care solului i-a revenit un rol esenţial. Culegător, pescar şi vânător, apoi agricultor, omul a rămas mereu destul de dependent de sol, deşi progresul tehnicilor agricole l-a eliberat succesiv de multe restricţii pedologice naturale. Chiar şi de la acest nivel însă, dacă se au în vedere dificultăţile, costurile, eficienţa limitată în timp, efectele secundare nedorite şi păgubitoare pe termen lung ale unor tehnici curente de ameliorare şi valorificare cât mai rentabilă a solurilor, „relaxarea” controlului pedologic natural este, în realitate, mult mai modestă.

În plus, distribuţia spaţială inegală a învelişului de sol,

disparităţile spaţiale ale fertilităţii sale naturale, ca şi capacitatea restrictivă a altor factori naturali (implicaţi în pedogeneză, sau limitativi pentru necesităţile cultivării plantelor ori ale creşterii animalelor) accentuează dependenţa menţionată. Aceasta se complică încă mai mult pe filiera relaţiilor demografice, sociale şi economice caracteristice organizării şi desfăşurării activităţilor agricole. Astfel, raporturile complexe între potenţialul productiv al suprafeţelor cultivabile şi creşterea demografică accelerată, între specificul genetic-evolutiv al solurilor şi specificul structurilor agrare (morfologie agrară, sisteme de

Aceeaşi necesitate vitală de hrană a determinat dependenţa umană de fertilitatea naturală a solului.

Reţineţi !



cultură ş.a.), între vulnerabilitatea complexului pedogenetic şi presiunea umană ş.a.m.d. demonstrează permanent capacitatea interactivă (sistemică) a solului. Prin intermediul acesteia, el poate să determine sau să modifice comportamente şi relaţii sociale şi economice, implicându-se în aspecte esenţiale ale existenţei umane. Premisele naturale şi motivaţia socio-profesională a lumii rurale din toate timpurile presupun cu stricteţe solul.

În expresie concretă, fără exagerarea deterministă a rolului condiţiilor pedologice, marile regiuni agricole de astăzi sunt totuşi marcate în distribuţia, dimensiunile lor, în tipologia sistemelor de cultură ş.a. de specificul complexului pedogenetic şi de solurile rezultate, cu toate proprietăţile lor fizice, chimice şi biologice, capabile să asigure o anumită fertilitate naturală şi să impună un anumit nivel al investiţiilor pentru menţinerea sau ameliorarea ei. Definite, în general, pe baza unor mari categorii morfo-pedo-climatice regiunile respective produc cantităţi imense de substanţă alimentară sub formă de cereale, legume, fructe, lapte, carne etc. Acestea sunt realizate în cele mai diferite sisteme de policultură şi zootehnie intensivă din marile câmpii aluviale (în general pe fluvisoluri, cernoziomuri, etc.), de policultură combinată cu specializări viti-pomicole şi creşterea animalelor din ariile de platouri, munţi şi coline de mică altitudine (în general pe soluri cambice şi luvisoluri), de policultură subzistenţială şi zootehnie specializată pe platourile şi în depresiunile situate la altitudine (pe soluri brune acide, spodosoluri etc.) şi de zootehnie specializată în ariile montane înalte (pe umbrisoluri etc.). Variabilitatea tipurilor de sol diversifică însă mult corelaţia prezentată. Spre exemplu, marea productivitate agricolă a unor câmpii din Asia de Sud-Est este susţinută şi de fertilitatea deosebită a unor andosoluri; agricultura ecuatorială şi subecuatorială din Amazonia, din bazinul fluviului Congo ş.a. este minată de fertilitatea redusă şi vulnerabilitatea feralsolurilor; lucrările agricole dificile pe soluri vertice reduc mult randamentul culturilor în Podişul Etiopiei, în Podişul Deccan ş.a.m.d.

Însemnătatea solului pentru societatea umană este subliniată şi de structura investiţiilor din sectorul agricol, în care cele orientate către întreţinerea calităţii solului şi creşterea fertilităţii sale pot atinge o proporţie însemnată în sistemele social-economice avansate. Acolo unde nivelul general de dezvoltare este însă redus investiţiile de acest gen sunt infime, sau se întrerup pe durate mari iar cultivarea solurilor (chiar a unora dintre cele mai fertile) determină scăderea accelerată a potenţialului agro-productiv. Bilanţurile agricole sunt astfel deficitare, importurile de produse alimentare devin obligatorii, modificarea respectivă a importurilor implică restructurări ale altor aspecte ale producţiei şi schimburilor, se creează premise noi (nu totdeauna favorabile) ale ocupării forţei de muncă, în mod frecvent scade sensibil valoarea produsului intern brut. Desigur, o multitudine de factori economici, demografici, sociali ş.a. specifici structurilor în cauză, ori conjuncturilor economice participă la apariţia şi dezvoltarea consecinţelor menţionate, dar la originea lor se află specificul natural al solurilor, suprasolicitat fără măsuri compensatorii.

Distribuţia spaţială, tipologia sistemelor de cultură etc. alte caracteristici ale marilor regiuni agricole ale lumii, depind de pedogeneza şi solurile specifice regiunilor respective.

Reţineţi !



Test de autoevaluare 2 (Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă

Această parte a unităţii de învăţare v-a introdus în analiza geosistemului prin cunoaşterea interacţiunilor, începând cu cele din structurile naturale abiotice. Legăturile care menţin fiecare element în sistem au fost evidenţiate sub forma influenţelor interne, pe care elementul respectiv le are asupra celorlalte elemente abiotice şi a influenţelor externe, asupra elementelor vii, asupra omului şi societăţii umane. În egală măsură, v-au fost prezentate influenţele fiecăruia dintre acestea, asupra elementului în cauză.

a) Argumentaţi rolul de matrice al litosferei pentru sol . b) Enumeraţi câteva aspecte compensatorii ale

vulcanismului în viaţa şi activitatea socială şi economică.



c) Verificaţi şi exemplificaţi, pe baza realităţii în care trăiţi şi munciţi, reciprocitatea aer-apă.

d) Comparaţi, pe baza aspectelor esenţiale, rolul apei în

viaţa şi activitatea omului cu influenţa acestuia asupra calităţii apei.

e) Explicaţi succint acţiunea temperaturii şi luminii asupra

organismului uman.



f) Precizaţi influenţa reliefului asupra locuirii şi agriculturii. g) Comparând influenţa comunităţilor vii naturale asupra

solului cu însemnătatea acestuia pentru structurile vii, precizaţi care dintre cei doi termeni ai comparaţiei are rol de cauză (în sens sistemic)




lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare

Acest prim tronson al analizei geosistemice v-a dat primele

elemente de verificare a capacităţii geografiei de a investiga complexul interactiv natural (şi nu suma elementelor naturale considerate separat şi succesiv), pentru a putea apoi să urmăriţi independent că:

- litosfera suportă relieful, produce parţial solul, încălzeşte aerul, cantonează apele, influenţează indirect structurile vii naturale şi în forme directe viaţa biologică, socială şi activitatea economică a omului;

- aerul, vremea şi clima sunt determinante pentru ape, transformă partea superioară a litosferei, se implică în formarea solului, sunt indispensabile vieţii şi condiţionează distribuţia spaţială a plantelor, animalelor, aşezărilor şi activităţilor umane ;

- apa are un rol climatic major, transformă parţial litosfera superioară, participă la formarea solului, este indispensabilă vieţii, condiţionează distribuţia spaţială a asociaţiilor vii, a aşezărilor şi tipurilor de activitate umană ;

- relieful rezultă din acţiunea aerului, apelor şi structurilor vii asupra litosferei, influenţează toate aceste elemente naturale şi împreună cu ele generează (şi suportă ) solul, susţine şi influenţează toate formele de existenţă şi activitate umană ;

- deşi rezultantă a interacţiunii tuturor elementelor naturale, solul are capacitatea de a le influenţa pe fiecare, până la nivel de condiţie absolută pentru aproape tot ceea ce înseamnă nutriţie în geosistem, începând cu susţinerea plantelor.

Reţineţi !



2.2.2 Sistemul biotic Viaţa, sub toate formele şi la toate nivelurile sale de organizare,

este prezentă în geosistem ca structură subordonată - sistemul biotic, constituit din structuri vegetale şi animale care depind în mod vital şi specific unele de altele şi care prezintă o mare variabilitate spaţială. Ierarhizările sistemice extrem de fine şi de complicate din lumea vie determină grupări de dimensiuni şi cu alcătuire foarte diferită, cu funcţionalitate proprie, de la moleculă, celulă, ţesut, organ, organism, până la populaţii, specii, biocenoze şi ecosisteme.

Pe lângă relaţiile interactive puternice şi extrem de însemnate cu structurile sistemului abiotic, orice structură vie, şi cu atât mai mult cele complexe, îşi datorează coerenţa şi viabilitatea în primul rând unor relaţii de natură biologică, interne sau externe, ale diferitelor forme de viaţă pe care le includ. Ceea ce diferenţiază net aceste legături interactive este nu numai natura exclusiv organică a elementelor participante, ci şi ritmul rapid al relaţiilor respective, total diferit faţă de cel al majorităţii interacţiunilor abiotice.

Filiera vitală primordială a troficităţii situează la baza piramidei

alimentare (sau ca primă verigă a lanţului alimentar) producătorii (organisme autotrofe), fără de care consumatorii primari (erbivori şi omnivori) n-ar putea exista, la rândul lor aceştia fiind de necesitate vitală pentru consumatorii secundari (carnivori). În felul acesta se constituie cantitatea totală de biomasă, vegetală şi animală. Resturile organice, produsele de metabolism incomplet, deşeurile sunt preluate şi transformate biochimic şi prin procese abiotice, reintegrându-se în nutriţia producătorilor primari ş.a.m.d.

Viabilitatea structurilor vii respective presupune însă capacitatea lor de a controla permanent raporturile comunitare cu potenţialul trofic al teritoriului ocupat. Între factorii de control respectivi, deosebit de active sunt competiţiile inter- şi intraspecifice, în absenţa cărora s-ar produce o extincţie generală, datorită unor natalităţi şi proliferări nestăvilite, care ar determina epuizarea ireversibilă în timp util a resurselor de hrană. În alte condiţii, generate de un ansamblu biotic/abiotic mai puţin ofertant, controlul raporturilor trofice cu ambianţa se realizează prin simbioză, total opusă competiţiei, dar cu aceleaşi rezultate benefice. Alte relaţii trofice sunt mutuale, sau îmbracă forma parazitismului, ori presupun comensalisme. Unele forme de viaţă sunt vectori consacraţi ai altor forme sau cel puţin contribuie, activ sau pasiv, la înmulţirea şi răspândirea acestora (relaţii forice). Resturi de plante şi peri de animale se regăsesc ca „materiale de construcţie” în cuiburile păsărilor, în adăposturile unor animale mici, sau ale mamiferelor de talie mare (relaţii falorice. Nu în ultimul rând, o serie de organisme animale există într-un anumit areal datorită prezenţei altora, pe baza cărora îşi constituie un teritoriu şi care le furnizează şi substanţa nutritivă necesară (relaţii spaţiale). Rezultate foarte complexe ale interacţiunilor intraspecifice sunt formele de coexistenţă gregară şi mai ales socială, la diferite niveluri de coordonare, ale unor organisme animale.

Structurile vii vegetale şi animale care constituie sistemul biotic depind vital şi specific unele de celelalte, pe filiere de nutriţie, de habitat şi distribuţie spaţială.



Extrem de importante sunt relaţiile interactive ale comunităţilor vii vegetale şi animale cu omul, ca individ biologic şi cu societatea umană. Datorită naturii sale cel puţin duale, omul determină interferenţa spaţială şi interacţiunea organică a sistemului biotic cu cel social-economic.

Absolut diferite prin natura lor organică faţă de componentele şi structurile abiotice ale geosistemului, dar atât de apropiate de om, comunităţile vii l-au precedat însă cu mult, l-au inclus în cele mai recente forme de evoluţie, i-au transmis „tiparul” structural şi funcţional esenţial şi continuă să-i asigure necesarul nutritiv de proteine, grăsimi şi hidraţi de carbon. Pe lângă substanţa alimentară obţinută din cultura plantelor, sunt consumate încă frecvent fructe, seminţe, frunze, ierburi, muguri, tulpini tinere provenite din flora spontană, ca şi peşte şi alte organisme de apă, carne de vânat, miere de la albinele sălbatice. De asemenea, această lume vie mai oferă încă baza materiei prime pentru îmbrăcăminte, prin textilele naturale, piei, blănuri. În acelaşi fel, combustibilii utilizaţi sunt fie forme directe de vegetale (lemn, diverse tulpini etc.), fie acumulări ale unor mase de substanţă de origine vegetală şi animală, care au generat combustibili (petrol, cărbuni, gaze naturale). În unele regiuni lemnul constituie principalul material de construcţie, de el fiind legate adevărate civilizaţii. În acelaşi timp, lemnul reprezintă şi o importantă rezervă de materie primă pentru industria celulozei şi a hârtiei, pentru industria chimică şi farmaceutică ş.a.

Nu în ultimul rând, prin fotosinteză organismele vegetale asigură echilibrul ponderal al compoziţiei chimice a atmosferei care se mai menţine încă, pe această cale, în limite favorabile vieţii umane. O serie de implicaţii climatice de amploare regională şi chiar generală ale marilor formaţiuni vegetale forestiere definesc şi mai complet această formă a însemnătăţii comunităţilor vii pentru societatea umană.

În general, sub aspect economic, nu există practic nici un ecosistem a cărui biomasă să nu fie interesantă pentru om, chiar dacă ea se realizează în condiţii restrictive şi este săracă. Astfel, spre exemplu, în cadrul relaţiilor intra- şi intersistemice, în afara vegetaţiei forestiere, asociaţiile erbacee din stepe, prerii, savane, tundre, pajişti alpine (uneori întrepătrunse cu arbori în silvostepe, silvotundre, savane cu arbori) sunt folosite ca păşuni pentru o serie de animale care, în economiile rurale cu caracter extensiv, asigură o mare parte din substanţa alimentară necesară, sau reprezintă o forţă de tracţiune încă importantă. Alte asociaţii ierboase, situate în zone mai umede decât precedentele, sunt preferate ca fâneţe, deoarece oferă o cantitate mai mare de masă verde şi asigură astfel furaje pe durata sezonului neproductiv, favorizând şi o creştere mai intensivă a animalelor. Însemnătatea economică a animalelor creşte însă considerabil datorită specificului selectiv al hranei lor vegetale (plante care nu se folosesc în alimentaţia umană), datorită posibilităţii de furajare cu deşeuri din industria alimentară, precum şi datorită adaptabilităţii lor la condiţii climatice dure.

Structura şi funcţionalitatea diferitelor ecosisteme din regiunile

locuite comportă însă şi existenţa unor forme de viaţă vegetală şi animală, asociaţii, biocenoze care nu favorizează viaţa umană şi care, uneori, reduc masiv sau compromit integral randamentul unor activităţi productive, în special agricole. Spre exemplu, fie în evoluţie naturală, fie

Raporturile structurilor vii naturale cu omul sunt marcate de comunitatea biologică a „structurii de rezistenţă” şi de oferta vital benefică de hrană şi materiale naturale pe care o asigură.

Reţineţi !



stimulate prin efecte secundare ale antropizării, o serie de plante rezistente la condiţii climato-zonale nefavorabile, puţin pretenţioase faţă de sol şi cunoscute sub denumirea generică de buruieni pot concura şi exclude din competiţie plantele de cultură, pot invada păşunile şi fâneţele, pot utiliza cu maximum de eficienţă resursele nutritive ale solului, fără a reintroduce în circuitul pedo-biochimic o masă organică echivalentă. Unele organisme vegetale sunt însă direct dăunătoare, provocând boli grave celor cultivate, un exemplu bine cunoscut fiind cel al manei viţei-de-vie.

Diverse forme de viaţă animală reduc drastic recoltele şi productivitatea şeptelului. Insecte, păsări, mamifere, aflate în habitatele lor naturale sau redistribuite prin extinderea antropică a arealelor, consumă enorm, specific sau neselectiv, plante de cultură, biomasă spontană ş.a. Datorită numărului lor imens şi voracităţii aproape neegalate în regnul animal, cele mai distrugătoare sunt lăcustele. Deşi au fost combătute, în Africa de nord, Arabia Saudită, Iran, Pakistan etc., ele continuă să existe, fiind extrem de dăunătoare. Au fost eradicate însă în Asia Centrală fostă sovietică, ceea ce a sistat avansarea spre nord. Alte insecte care provoacă pagube mari sunt gândacul de Colorado şi filoxera, primul afectând integral culturile de cartof, iar cea de a doua (adusă accidental din America) fiind responsabilă de marea distrugere a viilor europene în secolul XIX. Rozătoarele sunt foarte păgubitoare în zona cerealieră a stepelor şi în regiunile de cultură a orezului. Iepurii distrug culturi legumicole, plante tinere şi păşuni. Dintre păsări, vrăbiile păgubesc mult orezăriile, iar ciorile sunt un adevărat flagel al culturilor de cereale şi de floarea-soarelui. În India, maimuţele consumă o cantitate de substanţă alimentară aflată în culturi, echivalentă necesarului a 120.000.000 locuitori. Calcule estimative arată că datorită dăunătorilor se pierde anual aproximativ 35% din volumul total al producţiei agricole.

Consecinţe foarte grave asupra sănătăţii umane are acţiunea patogenă a unor microorganisme care produc boli endemice. Perfect adaptate unor condiţii geografice specifice, aceste forme de viaţă creează şi întreţin veritabile complexe patogene. Există astfel, spre exemplu, complexul patogen al bolii somnului, provocată de protozoarul Trypanosoma gambiense, al cărui vector este musca tse-tse. Spaţial, acest complex include pădurea ecuatorială şi pădurile galerii din Africa subecuatorială, adaptarea foarte avansată a agentului patogen şi a vectorului său menţinând boala în arealul forestier şi limitând astfel extinderea ei spre nord şi sud. Corespunzător complexului respectiv, în America de Sud face numeroase victime o altă trypanosomiază, boala chagas. Pe lângă trypanosomiaze, în complexul patogen al pădurilor ecuatoriale amazoniană şi congoleză se manifestă endemic şi febra galbenă (provocată de un virus transmis de ţânţarul Aedes), ankylostomiaze, forme acute de malarie, bilharzioze. În ape calde şi murdare, în India şi Indochina există complexe patogene de holeră şi malarie; Indochina este un focar de răspândire a leprei; zonele aride din Asia Centrală şi de Sud-Vest sunt focare de răspândire a ciumei, purtată endemic de şobolanii din deşerturi şi stepe, transmisă prin purici. Europa temperată şi America de Nord temperată sunt domenii specifice ale unor boli ale aparatului respirator şi boli sociale, agresivitatea agenţilor patogeni respectivi fiind întreţinută de formarea

Există şi forme de viaţă vegetală şi animală care au efecte dăunătoare asupra activităţii şi randamentelor agricole, asupra stării de sănătate a animalelor domestice şi asupra sănătăţii umane.

Reţineţi !



unor tulpini rezistente, iar răspândirea rapidă fiind stimulată de evoluţia gradului de urbanizare, de capacitatea polarizantă a acestor regiuni puternic dezvoltate şi de relaxarea până la anulare a unor norme de conduită socială. Alteori agresivitatea menţionată este potenţată de adaptabilitatea excepţională a vectorului. Spre exemplu, ţânţari din genul Anopheles, purtători ai protozoarelor Plasmodium vivax, Pl. malariae, Pl. ovale şi Pl. falciparum pot atinge, spre nord, Cercul Polar, iar în altitudine sunt răspândiţi din delte şi câmpii aluviale umede, până la peste 3.000 m în ariile montane din climate calde, provocând diferite forme de malarie.

În ansamblu, comunităţile vii influenţează puternic existenţa societăţii umane, uneori până la forme de dependenţă aproape absolută. Situaţiile respective, generale în perioade mai îndepărtate, sunt şi astăzi caracteristice pentru grupuri de populaţie care trăiesc în regiuni izolate, greu accesibile, sub climate extreme.

Dependenţa omului şi a societăţii umane de comunităţile

vegetale şi animale nu este însă absolută, în sens determinist. Coexistenţa sistemică a antrenat întotdeauna (şi a amplificat, pe măsura progresului tehnic) şi influenţe antropice, puternice, asupra restului lumii vii. În afara consumului „pasiv”, prin cules, vânat şi pescuit (activităţi de subzistenţă curente şi astăzi în viaţa pigmeilor din pădurea ecuatorială a Africii, a hotentoţilor din Africa de Sud, a eskimoşilor din extremul nord, a unor grupuri de amerindieni din pădurea nord-americană), modificări masive s-au produs prin introducerea unor specii de plante spontane în culturi, prin schimbarea repartiţiei şi a structurii multor formaţiuni vegetale, prin domesticire, prin răspândirea animalelor domesticite până departe de locul lor de origine şi chiar prin modificarea codului genetic al unor forme de viaţă.

Astfel, din principalele focare de cultură a plantelor şi de domesticire, localizate în general în regiuni permisive sub aspect climato-hidric şi pedologic (arii montane mai umede, din zone altfel aride, văi fertile şi irigabile ale unor mari fluvii, ţinuturi musonice, regiuni ecuatoriale, arii de stepă cu păşuni întinse ş.a.), cu ecosisteme bogate şi diversificate, dar şi cu o populare veche, numeroase genuri şi specii de plante şi animale s-au răspândit şi au intrat în consumul alimentar curent în regiuni mereu mai îndepărtate şi sub forme din ce în ce mai diferite faţă de strămoşii spontani. Creşterea rapidă şi masivă a necesarului alimentar a impus cu stricteţe păstrarea şi ameliorarea productivităţii acestor forme de viaţă utile omului, ca şi grăbirea adaptării lor la condiţii naturale diferite faţă de cele iniţiale. În felul acesta, prin selecţii succesive şi prin consum abuziv, societatea umană a pătruns masiv, frecvent brutal şi păgubitor, în bilanţul general al biosferei.

Au fost modificate puternic nu numai caracteristici biologice individuale (procesul determinând frecvent reducerea generală a rezistenţei), ci s-au modificat masiv relaţii intra- şi inter-specifice, ceea ce a schimbat adesea complet ecosisteme întregi, obligându-le să primească elemente noi, să piardă prin concurenţă impusă elemente tradiţionale şi bine adaptate, să-şi reducă biodiversitatea şi vigoarea. Faţă de ritmul natural al extincţiei diferitelor forme de viaţă (aproximativ 1 specie/50-100 ani, aşa cum se întâmplă încă din era primară), ritmul

Influenţa umană asupra structurilor vii naturale a început (şi continuă) prin consum, dar s-a manifestat şi mai profund, prin domesticire, schimbarea (deliberată sau întâmplătoare) a distribuţiei spaţiale, manipulare genetică.

Intervenţiile masive, uneori brutale, în existenţa structurilor vii naturale au provocat dereglări puternice ale mecanismelor de autoreglare şi au diminuat drastic biodiversitatea ecosistemelor, eliminând definitiv specii întregi.



impus pe cale antropică este catastrofal de rapid, numai în ultimii 400 de ani dispărând 151 specii de vertebrate superioare, adică 1 specie/2,7 ani. Uniunea Internaţională a Conservării Naturii estimează că între 1980-2010 se vor fi pierdut 25.000 plante superioare şi că, la nivelul tuturor comunităţilor vii, vegetale şi animale, în următorii 50 ani vor pieri 30% din numărul total de specii.

Printre cele mai spectaculoase şi periculoase modificări se numără cele impuse pădurii. Din necesitatea creşterii suprafeţelor de teren agricol (pentru culturi, păşuni şi fâneţe), pentru asigurarea unui volum de materie primă industrială, pentru foc (încălzit şi prepararea alimentelor), dar şi ca urmare a deşertificării, a poluării aerului şi a incendiilor, numai în deceniul 1980-1990, au dispărut în fiecare an câte 15.400.000 ha de pădure; deşi în deceniul trecut suprafaţa despădurită se redusese la 12.500.000 ha anual, în ansamblu pădurea scade mereu şi - dacă acest ritm se păstrează – este posibil ca întreaga pădure intertropicală (1.716.000.000 ha) să dispară în următorii 150 de ani.

Încercările de reconstituire (atunci când se fac) nu dau rezultate remarcabile, nici sub aspect bio-vegetal, nici sub alte aspecte. Spre exemplu, rolul climatic al pădurilor nu poate fi suplinit de nici o formaţiune secundară, iar monoculturile forestiere echiene (molid, eucalipt etc.) produc într-adevăr o cantitate de masă lemnoasă, dar nu sunt asociaţii rezistente, capabile de funcţii ferme în geosistem.

Degradarea pădurilor tropicale nu este însă un fenomen singular, multe alte ecosisteme fiind cotate ca vulnerabile şi puternic agresate: păduri temperate şi boreale din Asia şi America, turbării şi alte zone umede, ecosisteme costiere (cu biocenozele dunelor litorale şi marile pajişti de fanerogame marine), ecosisteme fluviale afectate de poluare, toate ecosistemele din ariile dens populate. O lungă listă a genurilor, speciilor şi asociaţiilor dispărute sau grav ameninţate este în general cunoscută, dar în mod frecvent eforturile, chiar larg consensuale, nu aduc decât rezultate incerte, iar multe fenomene sunt ireversibile. Chiar în perioada contemporană, când se mizează mult pe conştientizarea stării grave a ecosistemelor, continuă reducerea alarmantă a unor efective de mamifere marine, de chelonieni, de corali; dispar sau se reduc drastic chiar efectivele unor elemente de mare interes economic (scoici perliere, sardelele din Mediterana, codul şi tonul din Atlanticul de Nord, peste 20 specii de peşti din Marea Neagră, unele salmonide, sturionii). Reducerea numărului de exemplare sub limita asigurării reproducerii, stocajele biologice de pesticide lipofile şi de izotopi radioactivi, supravieţuirea unor exemplare cu capacitate biologică compromisă anunţă perspective sumbre. Numărul de legături vitale din ecosisteme scade, diversitatea genetică sărăceşte mereu (accentuând şi vulnerabilitatea plantelor de cultură), dispare baza mecanismelor naturale de redresare, productivitatea naturală a ecosistemelor (care avea asigurare pe termen lung) scade rapid, iar trăinicia lor rămâne un deziderat.

Omul, singura formă raţională de viaţă, desfăşoară un program calificat şi susţinut de reducere a biodiversităţii, reducând astfel asigurarea propriei sale vieţi. Mereu mai conştient însă de impactul complex, preponderent negativ, pe care îl are aspra restului lumii vii încearcă, mai mult sau mai puţin eficient, să corecteze, să atenueze,

Despădurirea şi degradarea pădurilor rămase afectează atât ecosistemele forestiere, cât şi rolul termo-pluvio-regulator al marilor formaţiuni arborescente ale Pământului.

Eficienţa acţiunilor de corectare, atenuare sau stopare a agresiunii faţă de ecosistemele naturale este diminuată de obstacole obiective dar şi subiective.



eventual să stopeze formele de acţiune prea agresive. Principalele obstacole în concretizarea acestei conduite sunt fie de obiectivitate naturală ori social-economică (necesităţi mereu mai mari de hrană, insuficienţe tehnologice în domeniul resurselor energetice neconvenţionale, disparităţi regionale ş.a.), fie parţial obiective (diminuarea potenţialului natural utilizabil datorită unor forme de evoluţie spontană, frecvent stimulate sau chiar declanşate antropic), fie integral subiective (graba tehnologică pentru profituri pe termen scurt, asimetrii excesive ale distribuţiei produsului intern brut, orgolii regionale, agresivitate, insuficienţă instituţională ş.a.).

Test de autoevaluare 3 (Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă) În această parte a unităţii de învăţare aţi regăsit

elementele de bază ale interacţiunilor specifice sistemului biotic.

a) Prezentaţi succint principalele tipuri de relaţii dintre elementele şi comunităţile vii vegetale şi animale;

b) Precizaţi rolul structurilor vii naturale în viaţa şi

activitatea omului;



c) Comentaţi acţiuni dăunătoare ale structurilor vii

naturale asupra agriculturii; d) Selectaţi acţiuni agresive ale elementelor vii naturale

asupra organismului uman;



e) Conturaţi aspectele principale ale influenţei omului

asupra vegetaţiei şi faunei spontane. Răspunsuri şi comentarii la aceste întrebări preced

lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare

În această parte a unităţii de învăţare v-a fost prezentată

motivaţia vitală a legăturilor interactive din subsistemul biotic. Nutriţia, habitatul, adaptările, convieţuirea, mobilitatea şi specificul evoluţiei în lumea vie v-au reamintit coexistenţa interactivă a structurilor vii naturale şi a celor modificate de om, evidenţiind:

- rolul relaţiilor biologice în formarea structurilor vii durabile; - capacitatea specifică a organismelor vii de a asigura baza nutriţiei

pentru om; - acţiuni agresive ale unor organisme faţă de om şi de activităţile lui ; - capacitatea omului, a societăţii umane de a utiliza, transforma, dispersa şi distruge elemente şi structuri vii.

Reţineţi !



2.2.3. Sistemul social-economic

Ascendenţa biologică a fiinţei umane, capacitatea sa psiho-intelectuală (care i-a permis diversificarea legăturilor interactive în geosistem şi manipularea acestora), specificul social-economic al existenţei sale şi mobilitatea excepţională, prin comparaţie cu oricare alt element, pe care a câştigat-o rapid, au stat la baza creării unei structuri sistemice total diferite faţă de cele naturale, sistemul social-economic. Elementul-cheie al acestui sistem, omul, este el însuşi o structură care are toate datele fiinţelor vii, necesităţile şi o bună parte a comportamentului acestora, dar şi datele unei existenţe raţionale, constituită social, creativă, productivă, mereu mobilă, prelevând, utilizând, transformând, extinzându-şi prezenţa şi acţiunile în toate sensurile şi din ce în ce mai rapid. Astfel, omul este nu numai creatorul şi elementul motrice al unei structuri noi în geosistem, impunând legături interactive specifice, dar şi cel care a integrat structuri artificiale în structuri naturale, determinând interferenţe multiple, diferite de cele spontane, în final diversificând mult funcţionalitatea geosistemică şi nu întotdeauna în mod benefic.

Cu aceste date ale sale, omul este creaţie complexă şi creator în

geosistem, permanent dependent de celelalte structuri, în permanenţă eliberându-se parţial de ele şi impunându-le prezenţa lui transformantă . El încearcă astfel să-şi acopere, în primul rând şi pe cât posibil mai bine, necesităţile vitale de a se hrăni, a avea urmaşi, de a se îmbrăca şi a avea un adăpost. Este mânat însă şi de dorinţe (cele de a cunoaşte mereu mai mult şi de a crea în mod util fiind absolut benefice), de ambiţii, de spiritul de aventură, de cucerire şi dominaţie, de rapacitate ş.a. Astfel, istoria prezenţei sale interactive în geosistem este un şir lung şi complicat de secvenţe complexe, de acţiuni constructive, logice, echilibrate, dar şi haotice, dezechilibrate, destructive, uneori aproape simultane şi desfăşurate chiar în limitele unor spaţii restrânse. Este tributul pe care omul îl plăteşte structurii sale complexe şi faptului că nu reuşeşte să controleze complet şi constant sistemul pe care el însuşi l-a creat : are efective mereu mai numeroase şi necesităţi mereu mai mari, dar nu-ştie-nu-poate-nu-vrea să echilibreze potenţialul utilizabil cu producţia-distribuţia-consumul ; doreşte să amelioreze situaţii-stări-conjuncturi, dar sistemele educaţionale, umanitare, sanitare, economice, administrative, politico-diplomatice ş.a. pe care le-a conceput sunt depăşite mereu de formele şi forţa cu care competiţia se manifestă încă primar, instinctual ş.a.m.d. „Plata” acestor datorii, derivate din condiţia umană în geosistem, este grea şi adesea inechitabilă. Uneori echivalează cu preţul propriei fiinţe, al condiţiilor sale de existenţă, al altor fiinţe sau elemente fără viaţă, ori funcţii ale structurii în care omul a fost creat.

Inserţia în geosistem a acestei fiinţe atipice faţă de elementele vii spontane, modul de existenţă în cadrul unui sistem total diferit faţă de sistemele naturale se explică prin acelaşi tip de legături interactive. Pentru om, interacţiunile sunt motivate în primul rând ca necesităţi. Exprimate prin solicitări (active sau pasive), aceste necesităţi şi încercarea de acoperire a lor constituie esenţa funcţionării sistemului social-economic.

În cadrul sistemului propriu, omul acţionează sub imperiul unui complex de necesităţi obiective şi subiective, desfăşurând activităţi multiple, organizate în sisteme diferite şi distribuite într-o mare variabilitate spaţială.

Sistemul social- economic – creaţie umană.

Reţineţi !



Între necesităţile caracteristice sistemului creat de om unele sunt strict obiective (vitale –biologice- şi sociale), altele sunt numai parţial obiective, sau chiar subiective, derivate din specificul social-economic al existenţei umane (moştenite, induse, copiate, chiar inventate).Toate categoriile acţionează simultan, cu acuitate diferită şi cu efecte în general stimulative pentru mişcarea complexă în sistem, fără însă ca acoperirea (ideală) a tuturor să garanteze stabilitate sau echilibru, pe termen lung ori mediu. Spre exemplu, necesitatea de şti cât mai mult, despre cât mai multe, a stimulat cercetarea ştiinţifică fundamentală, iar necesitatea de ameliorare a randamentului oricărei activităţi a făcut ca, prin intermediul aplicaţiei, sistemul de cunoaştere umană să nu-şi păstreze starea pe termen lung. Mai mult (dar şi mai rău), există chiar necesităţi care, alimentate, acţionează ca destabilizatori, uneori cu o imensă capacitate destructivă. În sensul acesta, necesitatea (indusă) de droguri şi necesitatea (nemotivată, profund subiectivă) de venituri imense din comerţul cu arme se acoperă provocând pierderi imense şi ireversibile, sau numai foarte greu şi doar parţial corectabile.

Din punctul de vedere al dinamicii sistemului social-economic, indiferent de categoria sau nivelul lor de motivare, toate necesităţile generează însă interacţiuni, motivând astfel o mişcare foarte complexă, profund transformantă, atât în interiorul sistemului, cât şi în afara lui.

Grupaţi în comunităţi de tipuri şi dimensiuni extrem de diferite, oamenii sunt răspândiţi neuniform, dar aproape pretutindeni, pe Pământ. Deşi diferenţe etnice, religioase, culturale, economico-sociale ş.a. particularizează grupurile umane, sub raportul relaţiilor sociale interne, al motivaţiilor esenţiale care îi inserează pe membri în comunitate, al necesităţilor specifice fiecărei categorii de membri, aceleaşi legături dăinuie între partea aptă de muncă şi activă a comunităţii, pe de o parte, şi cea care din raţiuni de vârstă (şi capacitate psiho-fizică) este întreţinută, pe de altă parte. În acelaşi fel, o serie de necesităţi vitale, la nivelul oricărei comunităţi şi al întregii societăţi umane, continuă să mobilizeze populaţia activă, s-o stimuleze în sensul diversificării, optimizării, dinamizării spaţiale a tuturor activităţilor sale.

În orice comunitate umană toţi copiii şi tinerii încă inapţi de muncă au drept formă specifică de insert în sistem un grupaj de necesităţi (Fig. 1), de a căror acoperire depinde evoluţia lor psiho-fizică normală, pe care se va constitui apoi personalitatea lor socială şi socio-profesională. Începând cu vârsta cea mai mică, orice copil are nevoia vitală de a avea o familie. Lipsa acesteia va fi resimţită greu, determinând o evoluţie deficitară, cu formarea unei personalităţi frecvent incomplete, adesea tarate psiho-afectiv. O marjă mereu mai importantă din dificultăţile de integrare socială, din formele extreme ale acestor dificultăţi (agresivitate şi violenţă, acte depresive ş.a.) se explică prin absenţa unei familii, normal constituite, în perioada copilăriei. Deşi această absenţă lasă întotdeauna urme, în parte ea poate fi suplinită de asistenţa socială. Evident, calitatea acesteia condiţionează dimensiunile consecinţelor absenţei menţionate. O asistenţă socială de bună calitate reduce sensibil frustrările specifice copilului fără familie, în timp ce simulacrele de asistenţă socială nu oferă decât o asigurare biologică (aproximativă), personalitatea psiho-afectivă şi intelectuală a celor în cauză având foarte mult de suferit. O altă necesitate majoră a formării personalităţii umane, începând de la

Statutul definitoriu al copiilor şi vârstnicilor este dat de condiţia lor încă sau deja inaptă de muncă. Este motivul pentru care ei constituie populaţia întreţinută.

Reţineţi !



această vârstă, este de fapt una dublă: aceea de educaţie (multiplă), pe baza căreia se realizează treptat conştientizarea identităţii proprii, a raporturilor cu ceilalţi membri ai comunităţii din care face parte (familia, grupul de copii etc.) şi de informaţie, care se manifestă simultan şi prin a căror acoperire copilul va putea deveni un adolescent inserabil fără şocuri şi traume într-un alt nivel de vârstă şi de responsabilitate socială.

Persoanele de vârsta a treia, aproape indiferent de forma şi cuantumul asigurării lor materiale, au nevoie acută de familie. Întreruperea temporară sau definitivă a activităţii profesionale, reducerea treptată a capacităţilor fizice, alterarea progresivă a acuităţii senzoriale, fragilizarea generală a organismului şi reducerea rezistenţei la îmbolnăvire, ca şi la condiţii mai grele de viaţă etc. induc vârstnicilor o dependenţă avansată, în primul rând psiho-afectivă, de familie. Situaţiile intrafamiliale conflictuale, decesele congenerilor sau ale celor din generaţia descendentă, schimbarea/părăsirea definitivă a locului vieţii active ş.a. sunt traume puternice, pe care numai o atmosferă protectivă, chiar şi în familii de adopţie, sau în instituţii de asistenţă socială de bună calitate, le poate atenua. O altă necesitate puternic resimţită este aceea de informaţie. În primul rând, aceasta se datorează tendinţei, nu totdeauna conştientizate, de suplinire a pasivităţii induse de condiţia specifică vârstei, printr-o conectare cât mai complexă, mai bogată şi mai actualizată la informaţia venită din sfera vieţii active. Apoi, în mod frecvent şi absolut conştientizat, este monitorizată informaţia de natură profesională, deoarece încheierea activităţii specializate nu echivalează cu stingerea interesului pentru domeniul respectiv. Adesea acest segment al necesităţii de informaţie transgresează chiar sfera profesiei exercitate, mulţi vârstnici informându-se în legătură cu domenii conexe, uneori total diferite, la care din diferite motive fuseseră nevoiţi să renunţe în perioada formării lor profesionale sau la începutul vieţii active. Nu foarte frecvent, conştientizarea unor carenţe educaţionale, ale căror consecinţe au fost resimţite dur de-a lungul vieţii, conturează şi necesitatea de educaţie. Uneori necesitatea aceasta este direcţionată, spre exemplu, spre educaţia religioasă, juridică etc. Un factor puternic de reglare a acestor necesităţi ale vârstei a treia este timpul. Obiectiv, părăsirea vieţii active profesional dilată timpul liber. Subiectiv, conştiinţa avansării spre sfârşitul vieţii scurtează timpul disponibil şi bătrânii au adesea un insert social febril, grăbit, aparent nejustificat.

În mod evident, asigurarea condiţiilor existenţei acestor categorii de vârstă se bazează, integral sau într-o măsură însemnată, pe prezenţa şi activitatea adulţilor apţi şi formaţi pentru muncă. Aceştia sunt însă, la rândul lor, fiinţe umane şi au, desigur, necesităţi specifice. Mult discutată, ca necesitate spontană sau înţeleasă şi asumată, este aceea de a munci. Indiferent de speculaţiile mai mult sau mai puţin pertinente pe această temă, aspiraţia unei profesii bine stăpânite, apreciate social şi rentabile este cvasigenerală în lumea adultă, excepţiile confirmând relevanţa ei. Concomitent, o personalitate adultă care a evoluat normal resimte puternic necesitatea de a întemeia o familie, pe care s-o protejeze, căreia să-i dedice rezultatele activităţii sale. De asemenea, resimte mereu nevoia de a se informa, în primul rând în sens profesional, acoperirea promptă a acestei necesităţi condiţionând, de altfel, şi nivelul competenţei specifice. În fine, mulţi

Necesităţi specifice şi aptitudinea de a munci antre-nează popu-laţia adultă în ocupaţii profesionale care gene-rează produse utile de cate-gorii diferite.

Reţineţi !



adulţi constată că mai au încă nevoie de educaţie şi, „din mers”, adesea cu sacrificiile impuse de timpul disponibil, de regulă insuficient, încearcă să acopere lacune, să diversifice, să îmbogăţească bagajul educaţional cu care se regăsesc la un moment dat.

Cu aceste necesităţi mai mult sau mai puţin bine acoperite, multe dintre ele acţionând ca motivaţii, uneori foarte puternice, pe seama resurselor primare, provenite din sectoarele naturale ale geosistemului ori secundare, rezultate, şi prin intermediul unor mijloace de muncă şi de creaţie, vârsta a doua a societăţii umane desfăşoară activităţi productive (agricole, industriale), creative (cercetare ştiinţifică, creaţie culturală) şi servicii (comerţ, transporturi, construcţii, turism, învăţământ, ocrotirea sănătăţii). În mod evident, în fiecare dintre domeniile menţionate se realizează, în primul rând, produsele care au constituit obiectivul principal, adică cele utile. Prin intermediul lor (sau al valorii lor de schimb) pot fi acoperite alte necesităţi, care nu mai au un specific de vârstă, ci sunt general umane : cele vitale de hrană şi apă potabilă, de adăpost, de îngrijire a sănătăţii.

Din existenţa bio-socială a oamenilor şi din activităţile pe care le desfăşoară nu rezultă însă numai produse direct utile, ci şi produse secundare şi deşeuri (refolosibile sau nereciclabile), uneori preocupante numai prin masă şi volum, alteori periculoase, impunând costuri mari pentru neutralizare, sau fiind durabile. În acelaşi fel, acoperirea necesităţilor general umane generează nu numai confort şi siguranţă, ci şi o serie de produse derivate ale metabolismului, ale locuirii (uneori în aglomeraţii), ale ocrotirii sănătăţii. Ambele categorii de rezultate secundare sunt în cea mai mare parte nedorite şi prezenţa produselor respective este o realitate pe care societatea umană a încercat să o reducă mereu şi să o gestioneze cu maximum de randament.

Pentru realizarea tuturor obiectivelor pe care şi le propune şi acoperindu-şi astfel necesităţile specifice, acţionând cu multiple motivaţii, extinzând mereu sfera cunoaşterii, creând şi proiectând pe termene din ce în ce mai lungi şi pentru spaţii din ce în ce mai mari, decupate în modalităţi extrem de variate şi variabile, societatea umană a avut însă nevoie şi de o organizare, mereu mai complicată. Exprimată generic prin administraţie, organizarea aceasta impus sisteme specifice de instituţionalizare, de reglementare (ale proprietăţii, utilizării, schimburilor, distribuţiei veniturilor, impozitării, conservării etc.), de control ş.a. Concepute şi activate pentru a face posibilă, funcţională, existenţa societăţii umane, structurile respective, integral artificiale, sunt strict necesare şi specifice sistemului. Nu înseamnă însă că prezenţa lor activă este integral şi permanent „confortabilă” în sistem. De nenumărate ori, fără ca experienţa să amelioreze concludent stările de fapt, inerţia aparatelor administrative este atât de puternică încât obligă la prelungirea intervalelor de reacţie, provoacă defazări, induce decalaje cu rol negativ, produce pierderi. Astfel, deşi strict necesară, administraţia este uneori, de fapt, un rău necesar în sistem.

În mod evident, prin intermediul politicii, sistemul are însă posibilitatea de a atenua aspectele negative menţionate. Tot politica este de altfel şi cea care exprimă decizia sistemului cu privire la forma (formele) de proprietate, dimensiunile apelului la resursele naturale, relaţiile interne şi externe ale unor structuri ş.a.m.d., promovând sisteme de idei convenabile unui anumit mod de organizare socială şi

O serie de produse secundare inutilizabile direct şi nereciclabile, deşeuri, rezultă din activităţile utile, punând probleme deosebit de dificile în gestionare.

Administraţia formă de organizare strict necesară şi adesea factor de blocaj.

Sistemele politice – factori de ajustare a administraţiei.



economică. Sub aspectul acesta, ca şi sub cel al premiselor interne şi externe de dezvoltare, sistemele politice democratice, cu decizie descentralizată, deschise, garantează viabilitatea unor structuri, spre deosebire de sistemele totalitare, care asociază deciziei centralizate şi o deschidere redusă, evoluând astfel lent şi cu deteriorări sociale şi economice profunde.

Test de autoevaluare 4 (Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă) Partea unităţii de învăţare referitoare la sistemul social-

economic se află direct sub incidenţa experienţei Dvs. curente, de viaţă, socială, profesională. Prin conţinutul său vă ajută să percepeţi de pe poziţii geosistemice structura de rezistenţă a realităţii pe care o trăiţi. a) Comentaţi succint caracterul obiectiv al necesităţilor umane generale.

b) Verificaţi şi comentaţi necesităţile cele mai acute ale

vârstei I.



c) Explicaţi necesitatea familiei pentru vârsta a III-a . d) Comentaţi necesitatea de informaţie a vârstei a II-a .



e) Clasificaţi produsele rezultate din activităţi umane.

f) Explicaţi necesitatea administraţiei în sistemul social-economic.




lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de Învăţare

În această parte a unităţii de învăţare v-a fot prezentat primatul

necesităţii (interactive) ca motor al sistemului social-economic. Aţi putut constata că :

- populaţia de vârstele I şi III trebuie să fie susţinută de către populaţia de vârsta a II-a ;

- necesităţi specifice sunt caracteristice şi vârstei a II-a ; - toate vârstele au nevoi umane generale ; - din existenţa şi activitatea umană rezultă nu numai produse

utile, ci şi nedorite ; - organizarea existenţei şi activităţii social-economice impune

prezenţa administraţiei şi a politicii.

Reţineţi !



2.3 Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare (Pentru aprofundare sau corectarea răspunsurilor greşite recitiţi părţile indicate după fiecare răspuns/comentariu )

1.a) În structurile social-economice retroacţiunea este oricând verificabilă : în schimburile economice libere, producătorii activi pot produce la preţuri de vânzare mici, au desfacere largă, profit, şi o parte din acesta se poate reinvesti pentru creşterea performanţelor productive.- v. 2.2.

b) În structurile financiare, complexitatea sistemică este o prezenţă certă. Ei i se datorează mişcări importante, cotate uneori ca „seisme financiare”, chiar dacă elementul mobil generator a fost o entitate minusculă, necunoscută, eventual foarte recentă (un cumpărător necunoscut sau neînsemnat pe piaţa bursieră, bine informat în legătură cu rezultatele pozitive ale unor prospecţiuni geologice, o deschidere pasageră, de foarte scurtă durată, a unei oportunităţi – vânzare sau cumpărare etc.) - v. 2.2.

c) Un centru de decizie adecvat funcţionalităţii sistemice acţionează bazându-se pe o reţea internă de centri secundari, şi pe modalităţi rapide şi eficiente de obţinere a informaţiei din interiorul şi exteriorul structurii. Astfel, poate preveni epuizarea resurselor. Dacă se ajunge totuşi aproape de o valoare critică şi nu există nici o posibilitate internă de înlocuire cu un alt tip de resursă, atunci se apelează la reţeaua externă din care structura respectivă face parte. Dacă sprijinul nu se acordă, atunci centrul decide păstrarea sau renunţarea la unele elemente, funcţii etc. sau schimbarea unor comportamente, funcţii etc. – v. 2.2.

d) Cea mai cuprinzătoare posibilitate de investigaţie în

analiza geosistemică este studiul interacţiunilor – v. 2.2. 2. a) În absenţa litosferei pedogeneza nu este posibilă,

substratul geologic constituind materialul parental al solului (partea lui minerală) – v. 2.2.1.

b) Minereurile hidrotermale, energia geotermică, apele

minerale, rocile utile ca materiale de construcţie, fertilizarea naturală a solurilor şi fertilitatea solurilor formate pe roci vulcanice compensează, relativ, acţiunea agresivă a vulcanilor – v. 2.2.1.

c) Interpretate ca efect al precipitaţiilor atmosferice, apele

sunt, în acelaşi timp, cauza acestora, deoarece fără evaporarea apei precipitaţiile n-ar mai avea sursă – v. 2.2.1.

d) Apele susţin viaţa umană şi aproape toate activităţile

desfăşurate de om, care este capabil să transforme profund bilanţul hidric, forma şi densitatea reţelei de suprafaţă, circuitele şi debitele subterane, caracteristici ale apelor marine ş.a. De asemenea, determină degradarea, uneori ireversibilă, a calităţilor apei – v. 2.2.1.

e) Temperatura aerului are un rol major în fiziologia umană, dirijând acţiunea mecanismelor de termoreglare care asigură



menţinerea constantă a temperaturii interne. Lumina are, sub aspect fiziologic, un rol vital, ca şi pentru plante – v. 2.2.1.

f) Specificul reliefului influenţează (uneori determină) forma

aşezărilor umane, densitatea clădirilor etc. şi condiţionează structura agriculturii, tipurile de culturi agricole, ponderea mecanizării lucrărilor specifice etc. – v. 2.2.1.

g) În relaţia sol-asociaţii vegetale, pe rând, cele două entităţi

devin cauză şi efect : prima asigură nutriţia plantelor iar cea de a doua asigură componenta organică a solului – v. 2.2.1.

3. a) Între elementele şi comunităţile vegetale şi animale

există permanent legături vitale. Relaţiile trofice, forice, falorice, spaţiale etc. asigură hrana fiecăruia, răspândirea germenilor săi şi deci posibilităţile de înmulţire, construirea unui adăpost care să-i asigure protecţie şi siguranţă pentru sine şi descendenţi, un teritoriu în limitele căruia să-şi poată stabili legături precise şi stabile şi de pe care să-şi poată agonisi hrana – v. 2.2.2.

b) Organismele vii vegetale şi animale continuă să asigure baza nutriţiei complete a omului, sub forma unei mari cantităţi de substanţă alimentară, ca şi materii prime pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, produse de uz divers, materiale de construcţie etc. – v. 2.2.2.

c) Există forme de viaţă spontană foarte periculoase pentru

animalele domestice şi pentru plantele de cultură ; unele au capacitate de distrugere foarte mare, periclitând definitiv unele culturi, provocând epizootii etc. – v. 2.2.2.

d) Distribuite în complexe patogene cu localizare spaţială

relativ stabilă, sau foarte mobile, diverse forme spontane de viaţă sunt patogene pentru om, provocând boli grave, uneori epidemii – v. 2.2.2.

e) Omul a modificat profund organismele spontane,

manipulând codul genetic al plantelor cultivate şi al animalelor domestice, a schimbat distribuţia lor spaţială, a introdus accidental în diferite regiuni elemente agresive, a redus şi a degradat habitate, contribuind în mare măsură la reducerea efectivelor, la periclitarea unor specii şi dispariţia definitivă a altora, la reducerea periculoasă a biodiversităţii în geosistem – v. 2.2.2.

4. a) Necesităţile de hrană, adăpost şi ocrotire a sănătăţii

sunt strict obiective, acoperirea lor nu este un capriciu, nu exprimă tendinţe de acaparare, nu constituie un obicei la care se poate renunţa sau o modă – v. 2.2.3.

b) Fără o familie (chiar şi monoparentală) sau fără

asistenţă socială (în absenţa familiei), copiii au şanse minime de evoluţie psiho-somatică normală şi chiar de supravieţuire – v. 2.2.3.

c) Populaţia de vârsta a III-a resimte necesitatea de a se informa deoarece rămâne interesată profesional şi după încetarea activităţii, doreşte să compenseze reducerea treptată a acuităţii



senzoriale şi a conectării la viaţa activă, doreşte să-şi completeze informaţia în domenii pe care nu a avut vreme să le studieze în perioada activă – v. 2.2.3.

d) Populaţia de vârsta a II-a este interesată în mod imperios

de informaţia profesională, care îi asigură competenţă şi competitivitate ; doreşte să se informeze însă şi în domenii conexe sau de interes general, fie ca măsură de prevedere în perspectiva unei reconversii profesionale, fie pentru un insert social mai bun, fie din atracţie pentru cultură generală – v. 2.2.3.

e) Principalele rezultate ale activităţilor umane productive,

creative, ale serviciilor sunt produsele utile care au constituit obiectivul principal, produsele secundare, utilizabile prin prelucrare ulterioară şi deşeurile, în parte reciclabile, în parte inutile şi chiar agresive, necesitând neutralizări sau distrugere – v. 2.2.3.

f) Gestionarea corectă (utilă şi funcţională) a tuturor structurilor care îl implică pe om şi îi sunt strict necesare nu este posibilă fără infrastructura organizatorică şi specializarea asigurate de administraţie – v. 2.2.3.

2.4. Lucrare de verificare 2

INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare presupune cunoaşterea de către

cursant a Unităţii de învăţare 2, referitor la „Geosistemul-Structură şi Funcţionalitate”. Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru corectură, comentarii şi evaluare.









3. a consultat bibliografia indicată sau alte surse de informare )internet, mass media etc.);

este capabil să formuleze răspunsurile clar, corect, succint.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1) Care sunt cele mai utile forme de influenţă ale litosferei

asupra societăţi umane ? (2 p.) 2) În ce constă relaţia dintre litosferă şi temperatura

aerului? (0,5 p.) 3) Cum se manifestă relaţia reciprocă dintre apă şi aer ?

(0,5 p.)

4) Cum poate influenţa societatea umană compoziţia chimică a apei ? (2 p.)

5) Care este rolul apei în geneza şi evoluţia reliefului ? (0,5 p.)

6) Litosfera este un factor indiferent în pedogeneză ? (0,5 p)

7) Care este rolul solului în existenţa structurilor vii ? (0,5 p.) 8).Cum acţionează societatea umană asupra solului ?

(0,5 p.)



2.5. Bibliografie minimală Brown L.,1994–2004, Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti,

integral Cojocaru I, 1995, Surse, procese şi produse de poluare, Editura Junimea, Iaşi, integral Lupaşcu Angela,2001, Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, IV Roberts N., 2002, Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational, Bucureşti,

Partea a II-a, 4 ; Partea a II-a, 8 ; Partea a IV-a, 10, 12 ; Partea a V-a, 15, 16 ; Partea a VI-a, 17, 20.

Stugren B., Dordea Manuela, 1988, Ecologie, Universitatea din Cluj-Napoca vol. I, 1.2, 1.3.1 – 1.3.6.,

Ungureanu Irina, 2005, Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza, Iaşi , Partea a II-a, 1, 2.

Mişcarea în geosistem


Unitatea de învăţare Nr. 3 MIŞCAREA ÎN GEOSISTEM Cuprins.................................................................................................pag. 85 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 ........................................................................... 85 3.2. Transferul – formă generală a mişcării în geosistem .................................................. 86 3.3. Mişcarea prin continuitate, prag, discontinuitate......................................................... 92 3.4. Risc, hazard, dezechilibru cu efect disfuncţional; degradare ...................................... 98 3.5. Funcţionalitatea geosistemului. Niveluri de organizare............................................. 101 3.6. Comentarii şi răspunsuri la teste .............................................................................. 106 3.7. Lucrarea de verificare nr. 3....................................................................................... 108 3.8. Bibliografie minimală ................................................................................................ 109 3.1 Obiectivele unităţii de învăţare 3

Cunoaşterea acestei părţi a unităţii de învăţare vă permite să înţelegeţi mecanismele transferului permanent de materie, energie şi informaţie. Pe această cale

- veţi dobândi o altă viziune asupra modului în care funcţionează structurile social-economice din care faceţi parte ;

- veţi aprecia mult mai corect modalităţile de utilizare/conlucrarea cu structurile naturale ;

- veţi acţiona mult mai corect în situaţii/conjuncturi specifice în care se poate găsi la un moment dat structura din care faceţi parte.

- veţi fi capabili să apreciaţi că fiecare secvenţă dinamică pe care o parcurgeţi este numai o etapă din existenţa sistemică generală, care trebuie să continue, în mod echilibrat. Pe parcursul acestei unităţi de învăţare veţi constata că:

- mişcarea acestei imense şi complicate structuri sistemice asigură libertatea relativă, necesară şi specifică evoluţiei fiecărei structuri, în conformitate cu natura elementelor sau comunităţilor din care este alcătuită, dar care se integrează în dinamica ansamblului geosistemic ;

- mişcarea în cadrul oricărei structuri nu este liniară şi uniformă, ci presupune perioade de evoluţie cantitativă (creştere) continuă, graduală şi perioade cu caracter discontinuu, marcate de diferenţieri calitative, cele două etape caracteristice desfăşurându-se succesiv şi fiind separate prin valori critice (praguri) ;

- consecinţele producerii valorilor critice pot orienta evoluţia structurilor sistemice spre echilibru şi stabilitate sau pot fi riscante, iar riscurile negative asociate cu hazarde naturale sau antropice pot produce dezechilibru disfuncţional şi degradare ;

- explicaţia menţinerii acestor structuri şi a viabilităţii întregului geosistem rezidă în capacitatea oricărei structuri sistemice de a-şi autoregla mişcarea, nivelând adecvat disparităţi de ritm, diferenţe cantitative, realizând regrupări, circuite de înlocuire, renunţând la unele elemente, producând elemente şi funcţii noi ş.a.m.d.



3.2 Transferul – Formă generală a mişcării în geosistem Analiza succesivă a interacţiunilor intra- şi intersistemice a

evidenţiat nu numai elemente şi structuri, ci a constatat şi legăturile care menţin elementele respective în ansambluri capabile să-şi menţină coerenţa. De asemenea, a relevat caracterul din ce în ce mai puternic şi mai complicat integrant al acestor legături, de la sistemul abiotic spre sistemul social-economic care, sub diferite forme, interferează cu toate celelalte structuri. Mişcarea prin legături interactive ale geosistemului este extrem de complicată. La nivelul unor structuri mai simple şi în manifestări spaţiale mai restrânse, poate fi studiată şi permite o înţelegere mai clară a programului specific structurilor sistemice respective, a modului în care ele funcţionează.

Recunoscând mişcării calitatea sa de formă a existenţei materiei, prima constatare care se impune încercării de a o descifra este aceea că în geosistem mişcarea de ansamblu este un permanent şi complicat transfer de substanţă, de energie şi de informaţie. Forma, dimensiunile, ritmul, alte caracteristici ale acestui transfer poartă amprenta coexistenţei intra- şi intersistemice, aflându-se într-o permanentă readaptare, în conformitate cu legităţi naturale, artificializate sau artificiale, specifice structurilor în care, sau între care se desfăşoară.

Câteva exemple pot fi acceptate ca reprezentative .Astfel,

acumularea piemontană a unor mase importante de material provenit din arii înalte este un transfer de substanţă ; acelaşi tip de transfer se petrece în cazul acumulării repetate în apele din domeniul continental (de suprafaţă şi freatice) şi din cel oceanic, prin intermediul precipitaţiilor, din atmosferă; acumularea în atmosferă a unor elemente şi combinaţii chimice străine de compoziţia sa naturală se realizează printr-un transfer slab controlat şi nedorit, din aria antropică/antropizată a geosistemului; în acelaşi fel, gama şi cantităţile imense de materii prime, materiale de construcţie, combustibili, hrană, medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte, hârtie, alte produse, mijloace de transport şi de muncă ş.a., sunt într-o mare măsură transferate în aşezările umane, alte cantităţi de substanţă prelucrată în aceste aşezări fiind transferate în sens opus.

Pentru exemplificarea transferului de energ ie poate fi invocată

o formă excepţională a mişcării specifice în geosistem, de însemnătate vitală, aceea de bioconversie a energiei solare, căreia i se adaugă, tot prin transfer, energia hidraulică, ca şi imensa gamă de forme de energie (convertite din cea solară, sau din cea telurică şi utilizabile prin tehnologiile actuale, sau incontrolabile) şi care marchează oricare structură umană, de la populaţii cu existenţă tribală, puternic dependente de cantitatea accesibilă de lemn de foc şi până la civilizaţii avansate, cum sunt cele nord-americană şi niponă, agresate de transferuri devastatoare de energie seismică sau atmosferică.

Transferul de informaţie îmbracă forma a două mari categorii,

extrem de diferite prin natura lor şi multiplu diferenţiate în structura internă: transferul/schimbul de informaţie ca expresie a cunoaşterii (prin experienţă directă, prin învăţare dirijată, comunicare etc.) şi transferul informaţiei genetice, ca expresie esenţială a vieţii.

Mişcarea în geosistem – transfer permanent de substanţă, energie şi informaţie.

Reţineţi !



Extrem de important este faptul că, reprezentând fundamentul dinamic al funcţionalităţii geosistemului şi structurilor sale subordonate, toate aceste categorii de transfer se desfăşoară simultan, sub forme complexe, antrenând simultan forme diferite de substanţă şi de informaţie, cantităţi şi forme diferite de energie, aflate în diferite stadii de transformare şi situate pe diferite niveluri de organizare sistemică. Spre exemplu, bioconversia nu este un transfer pur energetic, ea fiind condiţionată de o cantitate de substanţă vie şi interesând alte tipuri şi cantităţi de substanţă vie ; transferul de energie telurică este simultan şi frecvent şi un transfer de substanţă din astenosferă şi din scoarţa profundă etc. Aceste simultaneităţi sunt reale fie că în cauză se află întregul geosistem, fie că obiectul analizei este reprezentat de structuri sistemice regionale, sau de nivel local, ori chiar individuale. În cadrul acestora şi între ele, pe căi naturale sau construite, prin mecanisme spontane sau controlate, transferul complex este garanţia de bază a menţinerii calităţii de sistem. Este foarte elocvent cazul transferului material-energetic-informaţional în organismul uman şi al transferului cataboliţilor în afara lui, transfer care îi asigură integritatea şi evoluţia normală.

La fel de important este şi faptul că permanenţa mişcării

sistemului impune o evoluţie permanentă a transferului, el regăsindu-se pretutindeni şi mereu, ca o „ţesătură” dinamică rezultată din impulsuri diverse şi care se transformă continuu. Spre exemplu, atracţia gravitaţională şi energia solară - extrem de importante pentru declanşarea proceselor de deplasare pe versanţi, a scurgerii apelor etc., presupun transfer de energie, din surse şi sensuri diferite, spre suprafaţa Pământului. În geneza proceselor menţionate transferul energetic nu este însă nici omogen, nici uniform: energia solară se transformă în energie hidraulică (apele având o contribuţie importantă în modelarea versanţilor), în energie vitală a plantelor (care pot mări stabilitatea versanţilor), energia telurică se manifestă ca energie mecanică a materialelor în mişcare şi se poate transfera ca impact mecanic asupra reliefului, vegetaţiei sau unor construcţii, ritmul proceselor este mai alert sau mai lent în funcţie de combinaţiile posibile ale acestor forme de energie şi de transfer energetic ş.a.m.d.

Coexistenţa atâtor categorii de mişcare în geosistem limitează

independenţa lor specifică, determinându-le să se integreze în ansamblul mişcării de ansamblu, iar natura lor diferită permite realizarea unui tip dinamic diferit, cu o foarte mare capacitate de transformare, de asimilare şi integrare a unor componente noi, a unor forme de mişcare noi. Ca un veritabil „câmp dinamic”, această mişcare complexă asigură geosistemului o stabilitate relativă, care se realizează prin funcţionare „automată”. Relativitatea se explică prin faptul că legăturile interactive - forţe motrice ale structurilor sistemice, au un caracter de regulă contradictoriu, deşi elementele sau structurile în cauză se presupun cu necesitate unele pe celelalte. Aceasta se întâmplă deoarece aproape toate prezintă asimetrii una faţă de cealaltă, inegalităţi cantitative şi calitative, tendinţe (spontane sau dirijate) contradictorii şi tendinţa de a se egaliza, pentru ca apoi să se poată depăşi reciproc. Spre exemplu, dinamica unui versant (ca structură

Omniprezent şi permanent, transferul acţionează ca o „ţesătură” dinamică, în continuă schimbare.

Asimetriile, inegalităţile de ritm, tendinţele specifice contradictorii impun interacţiunilor o permanentă confruntare /adaptare.



sistemică abiotică), este rezultatul confruntării elementelor şi mecanismelor care-i asigură stabilitate (coeziunea rocilor, integritatea unghiului de taluz natural, integritatea asociaţiei/asociaţiilor vegetale climato-zonale, echilibrul bilanţului scurgere-infiltraţie ş.a.), cu cele care mobilizează versantul (precipitaţii excesiv de bogate, creşterea anormală a debitelor şi nivelurilor, seismicitate intensă ş.a.). „Câştigul de cauză” al uneia sau alteia dintre cele două categorii de forţe motrice va introduce o etapă dominată de câştigător şi purtând amprenta acestuia. În acelaşi fel, capacitatea trofică a unui ecosistem, care asigură viabilitatea sa, este supusă „jocului” permanent al productivităţii naturale, care tinde să asigure permanent baza nutritivă necesară tuturor elementelor componente, cu solicitarea ei uneori excesivă, impusă de proliferarea/extinderea naturală a unor areale/invazia unor specii vegetale şi animale. Confruntarea va fi urmată de o etapă calitativ nouă a evoluţiei ecosistemului, diferită faţă de precedenta şi prin alcătuire şi prin conexiuni. Creşterea producţiei (agricole, industriale ş.a.), în sistemul social-economic, este strâns condiţionată de capacitatea variabilă de absorbţie a pieţei şi punerea de acord a acestor două expresii de vârf ale prezenţei umane în geosistem impune secvenţe şi etape uneori brutal diferite în evoluţia structurilor respective. Chiar la nivelul întregului geosistem, asimetria (ca motor al dialecticii mişcării) este evidentă, cuantumul resurselor (care fac parte din toate cele trei sisteme principale) este limitat, dar cererii sistemul social-economic are tendinţa să-i imprime un caracter nelimitat.

Acest tip de coexistenţă dinamică constituie premisa esenţială a diferenţierii calitative a etapelor evoluţiei şi asigură structurii/structurilor respective nu o simplă creştere, ci un proces de dezvoltare

Pe fondul legăturilor interactive permanente, natura diferită

(abiotică, biotică, socială, economică) conferă fiecărui tip de mişcare o independenţă relativă faţă de celelalte. Aceasta personalizează componente şi structuri – respectiv tipuri de mişcare – cu caracter mai dinamic, dominant şi deci polarizator. Spre exemplu, activitatea umană concretizează tipul de mişcare socială şi economică, industrializarea şi urbanizarea (şi încă mai veche şi mai răspândită, activitatea agricolă) fiind poate cele mai complexe şi mai profunde forme de manifestare. La rândul lor, acestea polarizează aproape în totalitate elementele şi structurile naturale în sectoarele respective, dominând frecvent mişcările abiotică şi biotică specifice.

„Libertatea” de a domina nu este însă totală (inerţii dinamice şi independenţe invariante lasă întotdeauna mecanismelor naturale, organice şi anorganice, o marjă de independenţă) şi nici ireversibilă. Un bun exemplu este dat de procesele fizice şi biochimice din sol, de relaţiile trofice din ecosisteme, de deplasarea materialelor mobile pe versanţi ş.a. care, deşi adesea sunt marcate puternic de activităţile umane, se desfăşoară tot în conformitate cu legităţile naturale specifice, chiar dacă ritmul, amploarea şi efectele lor nu sunt nici identice cu cele din etape precedente şi nici neapărat favorabile omului. De asemenea, capacitatea de polarizare a unei structuri sistemice nu-i conferă şi posibilitatea de a se sustrage (sau de a înlocui) mişcarea generală, integratoare, care-i este impusă în reţeaua sistemică de care aparţine, de către taxonul superior. Spre exemplu, un versant cu instabilitate

Coexistenţa interactivă – premisă a diferenţelor calitative de la o etapă la alta, asigurând dezvoltarea structurilor sistemice.

Libertatea specifică fiecărui tip de mişcare nu este totală, ea subordonându-se reţelei sistemice supraordonate.



potenţială poate deveni domeniul unor deplasări în masă, dirijate strict abiotic, după legile staticii, hidrodinamicii etc.; păşunatul abuziv, practicarea unor culturi irigate, supraîncărcarea cu construcţii grele, infiltrările artificiale de apă, traficul auto permanent, debleurile deschise în bază etc. – toate, manifestări ale componentei şi tipului de mişcare socială şi economică, pot deveni la un moment dat dominante.

Dominanţa respectivă are însă un caracter temporar, deoarece

măsuri ameliorative pot readuce terenul în echilibrul sau dinamic iniţial, care evoluează după legi naturale, sau cel puţin în apropierea acestui echilibru, iar în lipsa unor asemenea măsuri, amploarea proceselor şi deci a pagubelor materiale eliminând rentabilitatea utilizării, versantul revine la dinamica sa proprie, cu dominantă naturală. Spontane sau antropizate, nici unul dintre comportamentele menţionate nu este total independent, chiar dacă îl domină temporar pe celălalt, deoarece sistemul versant în cauză nu este independent de sistemul (bazinul) hidrografic, de sistemul morfologic (valea), de sistemul teritorial (vatră, teren de folosinţă silvică, agricolă, extractivă etc.) ş.a. cărora le aparţine.

Test de autoevaluare 1 (Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă). În această parte a unităţii de învăţare a fost evidenţiat

faptul că mişcarea în geosistem, care se manifestă prin interacţiuni, are forma unui transfer foarte complex, de natură materială, energetică sau informaţională, între diferitele elemente ale unei structuri sau între structuri diferite.

a) Verificaţi, exemplificând, dacă în structurile abiotice pe care le cunoaşteţi direct se petrece vreuna dintre formele de transfer prezentate ;



b) Prezentaţi succint forme de transfer pe care le-aţi

constatat în structuri vii naturale ; c) Comentaţi caracterul relativ al stabilităţii structurilor

sistemice ca urmare a mobilităţii/evoluţiei transferului ;



d) Explicaţi dominanţa temporară a unor tipuri de

mişcare şi independenţa lor relativă. Răspunsuri şi comentarii la aceste întrebări preced

lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare În această parte a unităţii de învăţare vi s-a propus o introducere

în problemele complexe ale dinamicii geosistemului, valorificându-se cele deja cunoscute cu privire la specificul interacţiunilor din fiecare sistem. Desfăşurate simultan, sub forma unui transfer complex (material, energetic şi informaţional) diferitele forme de mişcare demonstrează că:

- dinamica geosistemului este permanentă ; - ca urmare, structurile au o stabilitate numai relativă ; - relativitatea se explică prin caracterul frecvent contradictoriu al

elementelor aflate în interacţiune ; - dominanţa unor tipuri de mişcare este temporară, oricare dintre

ele fiind supusă integrării în dinamica reţelei de structuri supraordonate.

Reţineţi !



3.3 Mişcarea prin continuitate, prag, discontinuitate

Pe fondul imensei sale mobilităţi interne, geosistemul păstrează permanent tendinţa de atingere a unei stări de echilibru, mecanismele sale funcţionale fiind orientate către dobândirea şi menţinerea unui echilibru dinamic. În bună măsură, ansamblul acestor mecanisme şi efectele acţiunii lor interconectate devin mai clare prin cunoaşterea unor particularităţi dinamice de tipul alternanţelor unor perioade de continuitate (dominate de legi ale acumulării cantitative) şi de discontinuitate (în care acumulările cantitative determină apariţia unor calităţi noi).

În cursul unei perioade de evoluţie cu caracter continuu,

elementele componente ale structurii sistemice îşi păstrează caracteristicile calitative fără modificări esenţiale, prezenţa unor elemente noi este nesemnificativă, iar mişcarea caracteristică rămâne în limitele unor forme şi ritmuri constante. Ceea ce se schimbă sunt însă valorile cantitative ale parametrilor statici şi dinamici. Evoluţiei cu caracter continuu i se datorează creşterea structurilor sistemice.

O simplă creştere, ca fenomen general, nu poate asigura însă viabilitatea sistemului care, pentru a-şi menţine calitatea, trebuie să se adapteze permanent coexistenţei sistemice, mereu exigente şi mobile, trebuie să răspundă adecvat şi în timp util tuturor semnalelor interne şi celor primite din reţeaua sistemică în care se încadrează. Acest comportament, singurul util, obligă deci la modificări calitative ale structurii şi ale funcţionalităţii. Deosebit de interesant este faptul că evoluţia prin autocontrol permite oricărei structuri sistemice să răspundă acestei exigenţe, deşi formula dinamică a unor simple adaosuri cantitative era cea mai comodă.

Întreruperea (temporară) a creşterii se realizează în momentul

(cu durată variabilă) în care acumularea cantitativă a atins o anumită valoare, dincolo de care raporturile (de poziţie, de stare etc.) între componentele structurii în cauză, sau între aceasta şi alte structuri sistemice nu mai pot fi păstrate în forma sau la parametrii precedenţi. În sistemică, valoarea respectivă (spaţială sau temporală) este considerată critică şi poartă denumirea de prag. Ea marchează sfârşitul unei perioade de evoluţie cu caracter continuu şi semnifică începutul schimbării calităţii structurii sistemice.

Conform unor caractere tipice ale modului în care se manifestă, ale mecanismelor prin care se produc, ale efectelor lor ş.a. ele au fost introduse în mai multe categorii sistematice (R.Brunet, 1968).

O categorie foarte cuprinzătoare este cea a pragurilor de

mani fes ta re şi a celor de s t ingere . Spre exemplu, peste o anumită cantitate de precipitaţii atmosferice, pe lângă dezagregare începe să se manifeste şi alterarea, astfel încât un surplus de apă permite manifestarea unui alt proces de modelare. De asemenea, numai peste un anumit calibru al materialelor alternanţele îngheţ – dezgheţ devin eficiente. Meandrarea şi despletirea nu se produc decât de la anumite valori ale debitului solid şi ale capacităţii de transport a unui curent de apă etc. Alteori, manifestarea unor fenomene presupune realizarea

Acumulările cantitative din perioadele de evoluţie cu caracter continuu asigură creşterea structurilor sistemice.

Peste o valoare critică (prag) creşterea este înlocuită cu o modificare a calităţii.



simultană a mai multor praguri. Spre exemplu, declanşarea alunecărilor de teren este posibilă numai începând de la o anumită valoare a raportului dintre cantitatea de apă infiltrată, coeficientul de frecare al materialelor mobile de pe versant şi valoarea înclinării terenului (fiecare dintre ele influenţabilă antropic). În acelaşi fel, este elocventă şi producerea ravenării: numai de la o anumită cantitate de apă şi distanţă faţă de marginea interfluviului poate începe incizarea. În egală măsură, fenomene din sfera sistemului social-economic relevă evoluţii marcate de praguri de manifestare. Spre exemplu, o linie de transport devine rentabilă (viabilă) numai peste un anumit număr de călători; înfiinţarea unei reţele de unităţi comerciale, dotări şcolare şi unităţi sanitare nu este posibilă (rentabilă) decât peste un anumit număr de populaţie ş.a.m.d.

Urmărind evoluţia altor fenomene, se poate remarca faptul că atingerea unor praguri determină încetarea (stingerea) fenomenelor/proceselor respective, uneori chiar în mod brusc. Spre exemplu, studiile de geografie şi sociologie rurală relevă faptul că sub un anumit număr şi sub o anumită densitate a populaţiei impresia de izolare şi imposibilitatea organizării unor servicii colective sunt atât de puternice, încât îi determină şi pe ultimii locuitori să plece, încât locuirea cu caracter continuu încetează (este cazul unor arii rurale din multe regiuni montane europene). În acelaşi fel, influenţa metropolelor nu mai acţionează dincolo de o anumită distanţă şi tot o valoare-limită a distanţei face ca unele zone sau puncte de aprovizionare ale unităţilor industriale, chiar dacă nu sunt prea îndepărtate, să fie considerate prea costisitoare pentru fi avute în vedere.

Multe, foarte multe fenomene caracteristice sistemului comunităţilor vii, ca şi celui social-economic, relevă praguri de stingere. Spre exemplu, în utilizarea bio-vegetală a apei, scăderea ei în sol, sub o anumită limită, face ca turgescenţa normală a plantelor să înceteze, ca urmare a încetării proceselor metabolice puternic dependente de apă; sub o anumită limită a valorii nutritive a alimentelor şi a calităţii ambianţei psiho-afective dezvoltarea somato-psihică şi intelectuală a copiilor este afectată grav şi apoi încetează ş.a.m.d.

În evoluţia altor fenomene, realizarea anumitor cantităţi, a unor

valori-limită, antrenează modificări rapide (accelerări sau încetiniri) ale vitezei mişcării, fără însă ca sensul acesteia să se schimbe. Sunt pragurile de divergenţă, specifice fenomenelor cu evoluţie sacadată. Spre exemplu, densitatea zăpezii proaspete, creşte rapid odată cu temperatura până la - 12° C şi mult mai lent peste această valoare. Pe sensul invers, al descreşterii continui, dar în ritm diferit, spre exemplu, mortalitatea este în descreştere continuă pe măsura progresului economico-social, dar înregistrează frecvent două faze de accelerare. Prima începe din momentul eradicării bolilor infecţioase, iar a doua, mai tardivă, se conturează când densitatea echipamentului sanitar şi a asistenţei sociale au atins un anumit standard. În cazul manifestărilor sale rapid crescătoare în domeniul social-economic evoluţia în sacade poartă denumirea de „decolaj”. Se citează, în sensul acesta, creşterea rapidă a populaţiei care a urmat luării în cultură a regiunilor europene în neolitic, sau revoluţiei industriale din sec. al XIX-lea. Prognoza situaţiilor de „decolaj” (perioadă, condiţii de apariţie etc.) este deosebit de

Numeroase praguri de manifestare şi praguri de stingere se produc pe parcursul mişcării în diferite structuri sistemice naturale sau social-economice.

Evoluţia divergentă nu schimbă sensul mişcării, ci numai o accelerează sau o încetineşte.

Reţineţi !

Reţineţi !



necesară, deoarece pragul respectiv separă o etapă de evoluţie lentă de una brusc mai rapidă; dacă structura sistemică respectivă este insuficient pregătită să facă faţă acestei diferenţe de ritm, impactul poate fi grav. Spre exemplu, creşterea masivă şi bruscă a populaţiei urbane, prin industrializarea socialistă forţată, a redus drastic calitatea vieţii urbane, prin insuficienţe cantitative şi calitative severe ale spaţiului locativ, ale infrastructurii de comunicaţie, ale serviciilor în general, ale reţelelor de învăţământ şi sănătate, sechelele acestei evoluţii anormale resimţindu-se încă puternic. Tot divergent, cu ritm diferit de o parte şi de cealaltă a unei anumite valori a preţului de vânzare, evoluează şi cererea. Ea va scădea continuu şi gradat pe măsura creşterii preţului, dar de la o anumită valoare a acestuia scăderea va fi bruscă.

Încheind etape de evoluţie cu caracter continuu, pragurile

marchează concomitent şi durata acestor etape. Aceasta este o caracteristică esenţială pentru evoluţia reţelei de structuri sistemice, deoarece gama unităţilor este foarte largă, interacţiunile sunt multiple şi simultane, unele praguri se realizează mai repede, altele mai lent şi astfel continuitatea unor fenomene/forme de evoluţie se poate întrerupe (la atingerea pragului), în timp ce pentru altele ea este în derulare încă. Din succesiunea pragurilor, respectiv din decalajele de durată a continuităţii unor fenomene, ca şi din simultaneitatea altor praguri, rezultă premise dinamice mereu schimbătoare în reţea, favorabile sau defavorabile evoluţiei sistemice echilibrate. Spre exemplu, în relaţiile dintre potenţialul agro-productiv al solului, structura planului de cultură, numărul şi structura pe sexe a celor ocupaţi în agricultură, scopul este - ca în orice activitate productivă - cel puţin menţinerea rentabilităţii. În cursul realizării acestui obiectiv, fiecare fenomen (deşi evoluând interdependent) are însă un ritm al său, specific, în baza căruia pragul are şi el un anumit moment de producere. Pragul de la care diminuarea numărului de activi, concomitentă cu creşterea ponderii forţei de muncă feminine, în absenţa unei mecanizări corespunzătoare, ar pretinde schimbarea planului de cultură, nu coincide obligatoriu cu pragul de la care categoria respectivă de sol – în condiţiile agrotehnice posibile – suportă această modificare. Menţinerea situaţiei vechi, în vederea protejării solului, înseamnă diminuarea rentabilităţii, iar schimbarea planului de cultură, în vederea evitării pagubelor, înseamnă degradarea solului. Ambele alternative fiind dezavantajoase, atenţia se va orienta, eventual, asupra modului de utilizare a terenului. Dincolo de soluţia practică rămâne, însă, realitatea menţionată : decalajul sau simultaneitatea pragurilor influenţează puternic evoluţia structurilor sistemice.

Pe parcursul etapei care urmează după producerea oricărui tip

de prag evoluţia nu încetează, dar caracterul său este d iscon t inuu , asimetriile sunt maxime, mişcarea are un caracter puternic compozit, sistemul mai păstrează sechele dinamice ale etapei precedente, din ce în ce mai puternic modificate, făcând eforturi de însuşire a unui comportament nou şi de consolidare a acestuia. Astfel, acumulările cantitative (materiale, energetice, informaţionale) petrecute în etapa precedentă , până la nivel de praguri, impun schimbări. Ele se produc atât în spaţiu, cât şi în timp, în toate structurile geosistemului (spre

Coexistenţa sistemică impune succesiunea pragurilor şi determină durate diferite ale etapelor de continuitate evolutivă.

După prag mişcarea este discontinuă, complexă, cu sechele dinamice din etapa precedentă şi face eforturi pentru însuşirea şi consolidarea unui comportament nou.



exemplu, discontinuitatea şiroirii, a acumulării fluviale, a unor schimburi economice, a devenirii urbane etc.). Orice discontinuitate exprimă concomitent o integrare a efectelor mai multor discontinuităţi parţiale, care s-au succedat pe parcursul perioadelor de evoluţie cu caracter continuu, încărcând structura sistemică respectivă cu elemente ale unei noi calităţi. Spre exemplu, întrerupt pe parcursul evoluţiei sale prin lucrări succesive de drenaj, prin terasare şi prin înierbarea unor benzi interpuse, prin plantare ulterioară cu viţă-de-vie sau cu pomi fructiferi, un proces de alunecare activă poate fi stopat. În timpul evoluţiei continui a acestui proces, măsurile amintite au introdus tot atâtea forme de discontinuitate a lui şi au acţionat ca elemente ale unei noi calităţi. Apariţia efectivă a acesteia este confirmată atât din punct de vedere dinamic, cât şi utilitar : instabilităţii i-a luat locul stabilitatea, iar terenul, din nerentabil, a devenit productiv. Oricare dintre discontinuităţile parţiale, odată produsă, antrenează una sau mai multe alte discontinuităţi, care se interconectează şi care orientează structura respectivă spre un nou comportament calitativ, pe care îl va dobândi treptat, după producerea pragului/pragurilor.

Când noul comportament este complet însuşit, problema care se pune este aceea a menţinerii noii calităţi, în condiţiile în care seria solicitărilor interne şi a celor din reţeaua sistemică nu este nici redusă şi nici simplă, faţă de această structură înnoită. În condiţiile unei evoluţii normale, necesitatea aceasta se rezolvă prin autoreglare. Discontinuităţile au forme extrem de diferite, dar pentru oricare este caracteristic faptul că mişcarea are forma unui flux de ieşire dintr-o secvenţă cu caracter continuu şi asigură apoi un flux de intrare într-o nouă secvenţă de evoluţie continuă.

Pe durata lor însă, legăturile sunt instabile, existând o

disponibilitate deosebită pentru forme şi tipuri noi de organizare structurală, starea generală fiind una de dezechilibru. Aceasta rezultă din cumularea/suprapunerea multor discrepanţe, asimetrii etc. şi din eforturile structurii respective de a-şi regla legăturile interactive interne şi externe, în conformitate cu aceşti parametri noi, marcaţi prin atingerea pragurilor.

Rezultă că asigurarea unei noi secvenţe de evoluţie cu caracter continuu nu este posibilă fără parcurgerea unui interval de discontinuitate, chiar dacă sub aspectul stării, în acest interval, structura este dezechilibrată. Starea respectivă, inerentă, face parte din „viaţa” oricărei structuri, în evoluţia ei normală. Pentru acest motiv, dezechilibrul respectiv nu periclitează funcţionalitatea, el introducând structura într-o nouă stare de echilibru dinamic.

Dezechilibrul din etapele de discontinuita-te este inerent evoluţiei sistemice fiind considerat funcţional.

Reţineţi !



Test de autoevaluare 2 (Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă)

Această parte a unităţii de învăţare v-a prezentat liniile esenţiale ale derulării concrete a mişcării în cadrul structurilor geosistemului.

a) Selectaţi caracteristicile mişcării în perioadele de continuitate ale evoluţiei sistemice ;

b) Definiţi şi exemplificaţi valorile critice (pragurile) ;



c) Prezentaţi caracteristicile discontinuităţilor evolutive şi legătura lor cu dezechilibrul disfuncţional ;

d)Precizaţi raporturile continuitate – prag –discontinuitate.

Răspunsuri şi comentarii la aceste întrebări preced lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare

Prin detalierea caracteristicilor mişcării în structurile sistemice au fost evidenţiate :

- succesiunea continuitate – prag – discontinuitate ; - duratele variabile ale perioadelor de discontinuitate ; - specificul funcţional al stării de dezechilibru din perioadele de

evoluţie cu caracter discontinuu.

Reţineţi !



3.4 Risc, hazard, disfuncţionalitate, degradare

Exprimând fie iminenţa, fie – mai frecvent – efectele negative ale unor forme de evoluţie a fenomenelor naturale sau social-economice, resimţite puternic de către societatea umană, noţiunile de risc şi hazard sunt utilizate frecvent şi nu întotdeauna corect. De cele mai multe ori riscul este substituit degradării deja produse. Considerându-i atent sensul, se constată însă că el nu poate fi înţeles/explicat decât sub aspect relaţional, dinamic, referindu-se – de drept şi de fapt – la posibilitatea unei evoluţii inadecvate/indezirabile a interacţiunilor interne şi externe ale unei structuri sistemice, evoluţie care poate orienta structura respectivă spre dezorganizare, spre degradare, spre pierderea calităţii de sistem. Caracterul său de conjunctură posibilă lasă însă o marjă de control al condiţiilor în care se poate produce şi de evaluare a efectelor nedorite care pot să apară. Posibilităţile acestea de a acţiona cu prevedere sunt asiduu valorificate în domeniul prin excelenţă pragmatic al afacerilor, în care variantele de acţiune cu risc sunt considerate foarte rentabile, tocmai datorită acestor posibilităţi de calcul prealabil.

Confundat frecvent cu riscul, hazardul diferă radical de acesta,

întrucât apariţia sa presupune probabilitatea El exprimă tipul de evoluţie în care determinări/motivaţii neînsemnate pot declanşa modificări ample, rapide şi care, spre deosebire de risc, nu sunt previzibile şi, cu atât mai puţin, antecalculabile. Foarte multe fenomene naturale de mare anvergură (vulcanism, seismicitate ş.a.) se datorează hazardului (sau, cel puţin, precarităţii mijloacelor de cercetare actuale, care nu permit încă o cunoaştere detaliată a contextului dinamic generator al acestor fenomene). De asemenea, complexitatea structurală şi ritmurile grăbite ale sistemului social-economic produc hazard, atât în cadrul intern, cât şi în afara acestuia.

Rezultă că într-o structură atât de complicată cum este

geosistemul, se pot declanşa nenumărate forme, tipuri ş.a. de evoluţie riscantă sau hazardată, naturale, artificializate sau artificiale. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, posibile sau probabile, conjuncturile evolutive respective produc stări de dezechilibru. Acestea nu mai au însă efectul echilibrant al celor funcţionale ci periclitează evoluţia sistemică, producând disfuncţii. Dezechilibrul cu efect disfuncţional exprimă o stare de dezorganizare a sistemelor, în care acestea nu mai au premisele necesare şi suficiente unei autoreglări eficiente. El se instalează când disfuncţii grave au generat praguri pentru a căror nivelare eforturile necesare depăşesc nivelul rezervelor materiale, energetice, de timp ş.a. ale structurii respective, capacitatea mecanismelor ei de comunicaţie intra- şi intersistemică ş.a.m.d. Astfel, sensul ascensional al mişcării specifice, posibilitatea reînnoirii, dezvoltarea acestei structuri sunt excluse. Spre exemplu, se află în dezechilibru disfuncţional ecosistemele forestiere aflate la limita climato-zonală a pădurii, răspândite pe versanţi instabili şi atacate prin tăiere rasă, solurile aflate sub culturi irigate abuziv, în climate dominate de o evapotranspiraţie puternică, apele puternic poluate şi cu debite de diluţie precare, structurile social-economice izolaţioniste etc. În opoziţie

Evoluţia hazardată este sub semnul probabilităţii, nu este predictibilă, nu permite prevenirea.

Riscul exprimă posibilitatea unei evoluţii cu o variantă deficitară dar care poate fi prevăzută şi preîntâmpi-nată.



cu funcţionalitatea, disfuncţionalitatea este astfel o formă de dezorganizare complexă şi durabilă. Ea se produce ca o consecinţă a unor acţiuni sau influenţe naturale (climatice, geologice, biologice) sau social-economice nefaste asupra dinamicii structurii afectate.

Intervenţiile antropice în geneza dezechilibrelor cu efect

disfuncţional au fost neglijabile în etape mai vechi ale istoriei societăţii umane. Ulterior au devenit însă din ce în ce mai ample, afectând grav capacitatea de autoreglare a sistemelor naturale, ca şi rezistenţa structurilor sistemice artificiale, contribuind masiv la dezorganizări complexe, cu atât mai periculoase, cu cât au frecvent un caracter definitiv. În legătură cu aceste fenomene, de mai mult timp se utilizează termenul degradare. Atribuindu-i-se un sens foarte larg, uneori include orice formă de deteriorare a elementelor naturale, alteori se referă la poluarea de diferite tipuri şi intensităţi. În ambele accepţiuni larg mediatizate şi uzuale chiar în cercetarea ştiinţifică (ecologică, agronomică, tehnică, medicală ş.a.), nu vizează însă, decât aspecte statice (spre exemplu, cantitatea şi tipul de noxe din aer, apă ori sol, eventual şi răspândirea eroziunii solului, a inundaţiilor, a alunecărilor de teren şi – extrem de rar – fenomene negative de natură social-economică (şomaj, delincvenţă). Fiind însă consecinţa logică a dezechilibrelor disfuncţionale, degradarea are (şi termenul trebuie să fie utilizat pentru a exprima) în primul rând un sens dinamic1, subînţelegând caracterul dizarmonic, deficitar, al legăturilor interactive ale elementelor unei structuri sistemice (sau ale structurii respective în reţeaua din care face parte).

Test de autoevaluare 3 (Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă).

Specificul mişcării sistemice include – după cum se demonstrează în această parte a unităţii de învăţare – şi conjuncturi riscante sau aflate sub incidenţa hazardului. Ele sunt caracteristice unor stări de dezechilibru, în acest caz disfuncţional, care orientează evoluţia structurilor afectate spre dezorganizare, spre pierderea calităţii de sistem.

a) Precizaţi diferenţa de sens între risc şi hazard.

1 În 1933, S. Mehedinţi utiliza sintagma „discordanţă antropogeografică” nu doar pentru a pentru a denumi, ci şi pentru a

explica aspectele statice ale degradării prin dinamica proceselor social-economice (relaţii şi forme sociale de proprietate, politică agrară ş.a.).

Omul – factor frecvent de degradare a structurilor sistemice.



b) Comparaţi consecinţele dezechilibrului funcţional cu

cele ale dezechilibrului disfuncţional. c) Definiţi cât mai complet degradarea structurilor

sistemice.




lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare În această parte a unităţii de învăţare specificul mişcării

sistemice este detaliat prin referinţe la : - risc, ca posibilitate antecalculabilă a unei evoluţii dezechilibrate ; - hazard, ca probabilitate (imprevizibilă) a unei evoluţii dezechilibrate

; - dezechilibru disfuncţional, ca stare de criză ireversibilă a structurilor

afectate ; - degradare, ca efect final al disfuncţionalităţii.

3.5 Funcţionalitatea geosistemului. Niveluri de organizare

Permanenţa interacţiunilor geosistemului, capacitatea fiecărei structuri de a-şi controla dinamica internă şi raporturile externe demonstrează că, atâta timp cât caracteristicile sistemice fundamentale sunt integre, structurile sistemice subordonate şi întregul ansamblu geosistemic sunt funcţionale, în sensul unei evoluţii în echilibru dinamic, permanent autoreglate.

Deosebit de eficientă în oricare structură sistemică, oricât de

mică sau recentă, capacitatea de autoreglare este absolut impresionantă la nivelul geosistemului, în care atâtea structuri fără viaţă sunt bază a existenţei pentru alte complicate structuri, vii, ambele categorii susţinând/suportând împreună un sistem întreg creat şi dominat de o formă specială de viaţă, omul, care integrează puternic în modul său de existenţă şi influenţează o multitudine de elemente şi procese ale celorlalte sisteme.

„Ştiinţa” aceasta a menţinerii în acord a atâtor forme, tipuri şi ritmuri ale mişcării prin transfer material, energetic, informaţional, a corectării traiectoriilor, a selectării variantelor (dimensionale, structurale, temporale ş.a.)optime de funcţionare, depăşeşte frecvent capacitatea umană de investigaţie şi control, l-a precedat în mod absolut pe om, care abia dacă poate să-i copie (parţial şi aproximativ) unele comportamente, fără a-i reproduce însă eficienţa. Redresând „din mers” funcţii şubrede, reglând mereu forma şi dimensiunile fluxurilor interne,

Autoreglarea – „cheia” funcţionalităţii sistemice.

Reţineţi !



menţinând formele cele mai avantajoase ale raporturilor externe, renunţând la elemente, forme şi chiar structuri care periclitează viabilitatea reţelelor, geosistemul pune în funcţiune operatori şi mecanisme de operare, conform unor tactici variabile în timp şi spaţiu, la rândul lor exprimând atitudini strategice, care vizează menţinerea viabilităţii pe termen lung. Această capacitate de autoreglare îi asigură geosistemului o funcţionalitate durabilă.

În calitatea sa de unică structură care deţine şi se bazează pe

raţiune, sistemul social-economic are posibilitatea dacă nu să cunoască şi să înţeleagă integral modul în care funcţionează întregul geosistem, cel puţin să identifice premise ale mişcării, conjuncturi riscante, sectoare vulnerabile etc. În sensul acesta, chiar dacă pentru arii mai restrânse sau pentru perioade de timp mai scurte, sunt deosebit de utile, spre exemplu, prognozele producerii pragurilor. Acestea pot permite evaluarea mai realistă a efectelor unor simultaneităţi sau decalaje, numeroase şi complicate în special în cazul structurilor naturale antropizate şi al celor social-economice. Evaluările de acest tip pot orienta deciziile spre grăbirea unor praguri, temporizarea altora, spre realizarea sau evitarea unor succesiuni ori coincidenţe, astfel încât să poată fi protejate unele mecanisme naturale, să se poată implanta elemente sau declanşa procese noi, fără depăşirea limitelor de toleranţă ale structurilor în cauză, fără degradarea mecanismelor esenţiale de autoreglare.

Funcţionalitatea complexă a geosistemului generează o ierarhie a organizării lui, în care supra- şi subordonările corespund unor reţele diferite ca ordin de mărime al unităţilor sistemice componente, ca grad de complexitate structurală şi funcţională al acestor unităţi ş.a.m.d. Rezultă astfel un complicat suprasistem, ale cărui unităţi componente se apropie prin caracteristicile lor spaţiale de regiunile geografice. Este motivul pentru care, deşi nu corespunde încă în întregime ierarhiei reale a geosistemului, regionarea geografică oferă totuşi suportul cel mai ştiinţific al descifrării acestei ierarhii, întrucât se întemeiază pe concepţia organizării spaţiului în complexe teritoriale, în individualităţi geografice bine conturate, rezultate tocmai din materializarea unor interacţiuni diverse şi variabile, sub aspect dimensional şi cronologic.

Unităţile sistemice identificate se înscriu în diferite niveluri de organizare, din ce în ce mai complexe şi mai mari, de la cele locale (mai omogene structural, dar cu o mobilitate adesea accentuată), la cele regionale şi apoi la nivelul planetar (eterogenitatea structurală crescând şi funcţionalitatea complicându-se spre nivelul superior). Relaţii interactive, desfăşurate în spaţiu şi în timp, leagă elementele fiecărei unităţi sistemice, unităţile de pe acelaşi nivel (treaptă de organizare), ca şi diferitele niveluri.

Pe nivelul planetar de organizare se află geosistemul, structură

vastă, rezultată din interacţiunea geosferelor (în accepţiunea lor clasică şi – concomitent – părţi ale sistemelor abiotic, biotic şi social-economic), constituită din toată gama formelor cunoscute ale materiei terestre, care evoluează sub impulsul şi pe baza energiei de origine solară şi telurică, generând şi activând o gamă largă şi diversă de informaţie. Mişcarea de ansamblu în cadrul său se manifestă prin fenomene şi procese

Tactici de operare şi strategii de integrare în reţeaua de sisteme permit fiecărei structuri sistemice să-şi asigure o funcţionalitate durabilă.



multiple, care antrenează elemente şi structuri aparţinând tuturor sistemelor menţionate, funcţionalitatea specifică fiind integrantă. Integrând toate formele de mişcare specifice unităţilor sale, geosistemul are posibilitatea de a le controla, de a le impune şi asigura autoreglarea necesară fiecăreia, ca şi întregului planetar Ponderal, este dominat de elemente, structuri şi funcţii naturale, dar cele de origine social-economică au o rată crescândă. Devine astfel clar că funcţionalitatea geosistemului este din ce în ce mai expusă unor impulsuri atipice, trebuie să accepte elemente noi, comportamente noi, ritmuri diferite faţă de cele naturale. Unele impulsuri de origine artificială pot deveni la fel de periculoase ca şi marile dezechilibre disfuncţionale generate, spre exemplu, de vulcanismul activ, de seismicitatea intensă, sau pot depăşi ca gravitate aceste dezechilibre (spre exemplu, contaminarea radioactivă complexă).

În acelaşi nivel de organizare, dar subordonate geosistemului, apar – ca prime forme de diferenţiere – domeniile sau zonele (caldă, temperată, rece), rezultate ca efect al repartiţiei latitudinale diferenţiate a energiei solare. Funcţionalitatea domeniilor este dirijată de legile zonalităţii latitudinale şi altitudinale, iar omogenitatea lor este de natură climatică, rezultând din cantităţile specifice de energie solară primite în ţinuturi polare, temperate, tropicale etc. Poziţional, limitele zonelor nu sunt rigide, deplasându-se conform variabilităţii climatice sezoniere. Împreună cu distribuţia diferenţiată a uscatului şi apelor, această variabilitate creează – pe fondul domeniilor – unităţi subzonale, subordonate funcţional (temperată oceanică, subtropicală mediteraneană, tropicală aridă etc.), care diferă între ele, în primul rând, prin capacitatea de absorbţie, înmagazinare şi radiere calorică.

Caracteristica funcţională de bază a următorului nivel de

organizare este polarizarea. Un component, un grup de componente sau o structură devin nuclee de atracţie, selectând astfel procese şi componente care au sau pot să-şi dezvolte forme/funcţii de integrare adecvate noului context structural şi dinamic. Rezultă unităţi regionale polarizate (Bazinul Parizian, Câmpia Padului, Centrul Industrial al Rusiei Europene etc.). În cadrul lor, nucleele respective reprezintă fundamentul, invariabil pentru o anumită etapă de evoluţie, care menţine funcţionalitatea regională. Ca rezultat al variabilităţii accentuate a duratei perioadelor de evoluţie cu caracter continuu şi a discontinuităţilor, mobilitatea limitelor este mult mai accentuată decât în cadrul nivelului precedent. În ceea ce priveşte organizarea internă, variabilitatea de comportament a componentelor sau structurilor-nucleu şi – mai ales – capacitatea transformată a structurilor social-economice generează diferenţieri, sub forma unor subunităţi (subregiuni ş.a.).

Nivelul de organizare local este reprezentat prin unităţi sistemice

elementare (aşezări rurale, bazine hidrografice elementare, lacuri de acumulare, sisteme convective locale, sectoare deltaice, toposecvenţe de sol etc.) care, sub aspect funcţional, se află într-o stare de solicitare permanentă şi acută – prin stimuli diferiţi – de către unităţile regionale/subregionale supraordonate (reţele naţionale de aşezări, sisteme hidrografice, arii barice subcontinentale sau continentale, areale pedogenetice climato-zonale etc.). De asemenea, prin

Funcţionalitatea nivelului de organizare regional este dominată de polarizare.

Nivelul de organizare local, mobil, vulnerabil, este şi cel mai accesibil intervenţiilor umane (agresive sau protectoare).



autoreglarea specifică, se află într-un context foarte activ de legături externe cu unităţi de acelaşi rang, tinzând să se integreze cât mai adecvat nivelului local de organizare. Sunt antrenate în procese care evoluează foarte diferit, uneori lent şi relativ uniform, alteori sacadat, prin divergenţe ş.a.m.d. Astfel, oricare dintre unităţile acestui nivel este într-o permanentă devenire. Starea aceasta explică şi vulnerabilitatea unităţilor elementare, rapiditatea cu care pot ajunge în situaţii de dezechilibru disfuncţional.

Faţă de această labilitate dinamică/fragilitate şi ţinând seama de prezenţa masivă în nivelul local a elementelor, structurilor şi funcţiilor specifice sistemului social-economic, două aspecte ale impactului antropic se conturează clar. Primul este cel al responsabilităţii integrale pentru orice modificare cantitativă (statică sau dinamică) ori calitativă impusă sistemelor locale. Al doilea se concretizează în rolul benefic al acţiunilor avizate de prevenire, sau cel puţin de diminuare, a efectelor unor disfuncţii naturale sau artificiale, de organizare raţională a teritoriului, a activităţilor umane etc.


Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă).

Prin autoreglare, geosistemul are capacitatea de a-şi menţine structurile subordonate în stare funcţională.

a) Selectaţi câteva modalităţi principale prin care geosistemul îşi asigură autoreglarea ;

b) Precizaţi posibilităţile societăţii umane de a contribui

la menţinerea şi ameliorarea autoreglării în geosistem ;



c) Prezentaţi nivelurile de organizare ale

geosistemului;



d) Menţionaţi coordonatele utile ale conduitei umane în funcţionarea structurilor nivelului de organizare local.


Scopul acestei părţi a unităţii de învăţare a fost acela de a informa asupra importanţei autoreglării pentru funcţionarea echilibrată a geosistemului şi asupra ierarhizării unităţilor sale :

- elemente, structuri, funcţii sunt monitorizate spontan sau deliberat şi menţinute în acordul necesar funcţionării optime;

- autoreglarea pe niveluri de organizare subordonate geosistemului poate fi influenţată de societatea umană ;

- impactul antropic este maxim în cadrul nivelului de organizare local.


(Pentru aprofundare sau corectarea răspunsurilor greşite recitiţi părţile unităţii de învăţare indicate după fiecare răspuns/comentariu).

1 a) Întreaga existenţă şi experienţă umană este o bogată

istorie trăită sau însuşită a transferului complex – ca formă a mişcării în geosistem : transferul de informaţie genetică marchează fiecare prezenţă vie nouă, nutriţia se bazează pe transferuri materiale şi energetice etc. – v. 3.2.

b) În lumea vie transferul este nu numai omniprezent ci şi foarte vizibil, începând cu cel informaţional (genetic), energetic şi material din seminţe, din aer şi din sol în plante – v. 3.2.

Reţineţi !



c) Mobilitatea direcţiilor, formelor şi ritmului diferitelor forme de transfer face ca orice structură sistemică să fie „vie”, având o stabilitate relativă – v. 3.2.

d) Originalitatea mişcării sistemice constă în libertatea

individuală a fiecărui tip de mişcare, până la realizarea unor forme de dominanţă, dar şi în subordonarea oricărei mişcări structurilor superioare în care se încadrează, fapt care se reflectă în caracterul temporar al dominanţei menţionate – v. 3.2.

2.a) În perioadele de evoluţie cu caracter continuu, mişcarea

este relativ uniformă, ritmul fiecărei etape fiind comparabil cu al celorlalte. Este o mişcare cu efect dominant de acumulare cantitativă – v. 3.3..

b) Pragurile sunt realităţi cu valoare oricând verificabilă. În viaţa

curentă sunt mărimile, conjuncturile etc. dincolo de care „nu se mai poate”, în sensul că felul în care s-a derulat mişcarea până atunci (indiferent ce fel de mişcare) trebuie să se schimbe.

c) În timpul evoluţiei cu caracter discontinuu, mişcarea este foarte complexă, forme ale ei din etapa precedentă mai persistă (parţial şi din ce în ce mai slab), cele noi sunt încă ezitante, se caută cele mai adecvate forme de mişcare, de regrupare etc. Sistemul nu este echilibrat, dar starea aceasta este firească. Structura se află într-un dezechilibru funcţional – v. 3.3.

d) Pragul marchează finalul unei perioade de evoluţie cu

caracter continuu şi începutul uneia caracterizate prin discontinuitate. Tot un prag (sau mai multe, realizate simultan) va marca încheierea discontinuităţii şi reintrarea structurii într-o nouă perioadă de continuitate – v. 3.3.

3. a) Riscul este o conjunctură posibilă, profitabilă pentru

structurile care pot să prevadă perioada manifestării lui efective, căile, formele specifice etc., antecalculând avantajele şi dezavantajele. Hazardul este probabil, imprevizibil, consecinţele lui nu se pot antecalcula, ci se suportă – v. 3.3.

b) În consecinţa dezechilibrului funcţional, structurile sistemice recapătă un echilibru dinamic, inaugurând o nouă perioadă de evoluţie cu caracter continuu, de relativă stabilitate. Dezechilibrul cu efect disfuncţional determină pierderea calităţii de sistem - v. 3.3.

c) Degradarea exprimă, în primul rând, defectarea

mecanismelor care asigură funcţionarea echilibrată. Aceasta este cauza datorită căreia o cascadă de efecte negative (pierderea unor calităţi fizice, chimice, biologice, social-economice etc. ale elementelor sau structurilor afectate) demonstrează că aceste structuri nu mai au capacitate de autoreglare şi astfel îşi vor pierde calitatea de sistem - v. 3.3.



4. a) Autoreglarea presupune menţinerea în acord a unor forme, tipuri şi ritmuri foarte diferite ale mişcării, redresarea unor fluxuri indecise, stimularea structurilor şi formelor de mişcare utile etc. – v. 3.5.

b) Chiar dacă societatea umană nu cunoaşte încă toate

mecanismele de autoreglare ale geosistemului, sau nu poate interveni în sens util în toate cele pe care le cunoaşte, cel puţin trebuie să le respecte pe cele cunoscute, să protejeze elementele şi funcţiile fragile, să nu degradeze posibilităţile spontane de autoreglare ale geosistemului – v. 3.5.

c) Dintre cele trei niveluri de organizare ale geosistemului, cel

mai accesibil impactului uman este nivelul local, acolo unde mobilitatea e maximă, reacţiile de răspuns sunt în general rapide, unde se poate face mult bine sau se poate distruge totul. fără eforturi prea mari – v. 3.5.

d) Fiind cel mai bine cunoscut, în nivelul de organizare local se poate acţiona în cvasitotală cunoaştere a structurii şi modului de funcţionare, asigurându-se nu numai utilitatea imediată (profit), ci şi protecţie (adică durabilitate pe termen lung) – v. 3.5.

3.7 Lucrare de verificare 3

INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare presupune cunoaşterea de către cursant a Unităţii de învăţare 3, referitoare la „Mişcarea în geosistem”. Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru corectură, comentarii şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie : - titlul cursului (Geografia mediului) ; - numărul de ordine al lucrării de verificare ; - numele şi prenumele cursantului (care se vor menţiona pe fiecare

pagină a lucrării) ; - adresa cursantului.





În evaluare se va ţine seama dacă : 1. cursantul şi-a însuşit cel puţin ideile din adnotările plasate în apropierea blocurilor de text;

este capabil să utilizeze şi să aplice (după caz) cunoştinţele asimilate la aprecierea şi interpretarea unor situaţii concrete din locul în care trăieşte, din mediul său profesional, familial etc.


4. este capabil să formuleze răspunsurile clar, corect, succint. Întrebările/problemele la care trebuie să răspundeţi sunt :

1) Care credeţi că este transferul cel mai agreabil şi util din structura sistemică profesională în care vă aflaţi ? (2 p.)

2) Aţi avut pagube materiale datorită unor forme specifice de

transfer în structuri vii naturale sau între ele şi Dvs. ? (2. p.) 3) Cum s-a manifestat discontinuitatea cea mai cunoscută de Dvs.

în viaţa economică recentă a ţării noastre? (2 p.) 4) Dacă intuiţi (sau ştiţi sigur) că vă apropiaţi biologic sau

profesional de un prag, cum credeţi că este bine să procedaţi pentru a evita o evoluţie ulterioară negativă a structurii Dvs. individuale, a familiei Dvs. sau a colectivului profesional din care faceţi parte ? (1,5 p.)

5) În evoluţia structurilor sistemice, dacă nu se poate evita, ce

este preferabil – riscul sau hazardul ? (0,5 p.)

6. În ce constă diferenţa dintre dezechilibrul funcţional şi cel cu efect disfuncţional ? (0,5 p.)

7) Care este sensul complet, sistemic, al noţiunii de degradare?

(1,5p.)

3.8 .Bibliografie minimală

Brunet R., 1968, Les phénomènes de discontinuité en géographie, Editura C.N.R.S., Paris , integral

Stugren B., Dordea Manuela, 1988, Ecologie, Universitatea din Cluj-Napoca, vol. I, 1.3.7.

Ungureanu Irina, 2005, Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, Partea a II-a , 3.

Geosistemul şi timpul


Unitatea de învăţare Nr. 4 GEOSISTEMUL ŞI TIMPUL

Cuprins ...............................................................................................pag. 110 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4..........................................................................110 4.2. Timpul absolut, relativ (simultaneitate, succesiune, durată)......................................110 4.3. Repere cronologice în evoluţia geosistemului...........................................................119 4.4. Comentarii şi răspunsuri la teste...............................................................................123 4.5. Lucrarea de verificare nr. 4 .......................................................................................124 4.6. Bibliografie minimală .................................................................................................126 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4

Parcurgerea acestei părţi a unităţii de învăţare reaminteşte că materia există simultan în spaţiu şi în timp, că toate transformările energiei şi evoluţia ei în sistem se desfăşoară sub aceeaşi determinare temporală, că timpul marchează atât geneza cât şi mişcarea informaţiei.

- Veţi dobândi o altă posibilitate de apreciere a valorii timpului, percepându-i diversitatea, formele şi însemnătatea diferită pentru oameni şi pentru natură

- Veţi învăţa, veţi verifica sau vă veţi aminti – într-un context ştiinţific şi angajant - că:

- faţă de timpul abstract, obiectiv, timpul concret, subiectiv, se reflectă puternic în existenţa tuturor structurilor vii naturale, care au o adaptare temporală remarcabilă, ca şi în existenţa biologică şi social-economică a omului ;

- importante diferenţe de ritm există între timpul uman şi cel al altor structuri naturale, în special abiotice, reperele cronologice ale acestora fiind mai spaţiate şi secvenţele mai lungi iar mecanismele mai lente ;

- raportate la timp, geneza şi evoluţia geosistemului s-au derulat în mai multe etape, ale căror repere cronologice pot fi considerate constituirea suportului abiotic, apariţia şi evoluţia vieţii, apariţia omului şi evoluţia unei structuri noi, social-economice în geosistem.

4.2 Timpul absolut, relativ (simultaneitate, succesiune, durată)

Alături de spaţiu, timpul este atât una dintre cele două forme fundamentale de existenţă a materiei (în timp şi în spaţiu) cât şi un parametru al acesteia. În mod necesar, orice prezenţă şi manifestare materială se identifică inclusiv prin reperele lor temporale, indiferent dacă acestea marchează momente, durate efemere sau perioade îndelungate. Ţinând seama şi de permanenţa mişcării în geosistem, evident, timpul dimensionează şi formele de transfer complex, material, energetic, informaţional, fiind măsură – şi caracteristică – a tuturor transformărilor prin care evoluează geosistemul, pe toate nivelurile sale de organizare.

În calitate de categorie abstractă, timpul este universal, absolut, etern, obiectiv. Timpul concret, conştientizat de către om, marcându-i existenţa şi evoluţia, ca şi pe cea a altor elemente şi structuri, este relativ, efemer, subiectiv. Una dintre cele mai interesante forme ale timpului concret este cea biologică, exprimând raporturile cu timpul ale

Timpul – dimensiune legică a materiei, ca şi spaţiul.



comunităţilor vii vegetale şi animale şi ale omului, în calitate de fiinţă şi element esenţial al sistemului social-economic.

Orice organism (structură prin excelenţă sistemică) există în măsura în care, pe lângă alte eforturi adaptative, este capabil de adaptare temporală. Aceasta este cu atât mai eficientă cu cât efortul respectiv corespunde mai bine capacităţilor morfo-funcţionale ale organismului şi este orientat spre reperele cronologice externe cele mai constante şi mai „economice” sub aspect biologic. Ritmicitatea riguroasă (cu abateri doar de câteva minute sau secunde în 24 de ore) a măsurării biologice a timpului demonstrează deosebita capacitate de adaptare temporală a organismelor vii (de la cele unicelulare la om): mitoze celulare, fototropisme, metamorfoze în dezvoltarea unor insecte etc. În acelaşi sens argumentează şi menţinerea (timp de luni de zile, sau ani) a bioritmurilor circadiene, chiar în condiţii perturbatorii experimentale, ceea ce denotă nu o copiere pasivă a timpului astronomic, ci acţiunea unor mecanisme cronometrice proprii.

Timpul biologic se manifestă ca timp celular, individual, timp de

grup, timp de specie. Între aceste niveluri există interacţiuni complexe şi foarte dinamice – spre exemplu, între timpul individual şi cel al speciei există o „solidaritate” temporală adaptativă, care vizează un sincronism biologic general, determinant pentru durabilitatea speciei respective. Numai în felul acesta individul şi specia se pot adapta eficient la reperele cronologice ale ambianţei, aşa cum reiese din specificul fenomenelor de migraţie, din existenţa speciilor nocturne etc.

Timpul biologic uman este, de asemenea , un excepţional exemplu de adaptare cronologică. Aspectele esenţiale ale acestei forme concrete a timpului sunt bioritmurile şi viteza proceselor metabolice. Ele reprezintă baza cronologică, remarcabilă prin vechime şi stabilitate, pe care funcţionează şi alte forme de manifestare a timpului concret. Între bioritmuri (care sunt caracteristice tuturor sistemelor, aparatelor, organelor, ţesuturilor, de la sistemul nervos la cel endocrin, de la sânge la organele interne şi epidermă), cele mai frecvente ca durată şi poziţie temporală sunt cele circadiene. Omul este o fiinţă diurnă, desfăşurând un maximum de activitate cu un optimum de eficienţă în timpul zilei. Vesperalii şi nocturnii sunt în majoritate intelectuali. Faptul a sugerat ipoteza că astfel de devieri de la tipul cronologic fundamental sunt determinate de interacţiuni sociale, ceea ce a permis concluzii deosebit de utile pentru organizarea muncii, ţinând seama, de viteza individuală de adaptare, spre exemplu, la orarii de noapte, la programe de tipul 12/24 sau la programe în câte trei ture, schimbate săptămânal. Aceste exigenţe socio-profesionale pot determina modificări fiziologice importante, ca forme de adaptare biologică temporală. Astfel, dacă pentru unele organisme (cu predispoziţii spontane sau dobândite pentru programe labile) bioritmurile rămân neschimbate, iar în cazul altora se modifică numai unele bioritmuri – în special cele legate direct de activitatea fizică, există organisme cărora li se restructurează cele mai multe bioritmuri, petrecându-se o „răsturnare” fiziologică, mulată pe răsturnarea programului de activitate care a determinat-o. Deosebit de important este faptul că în oricare dintre aceste situaţii se pot produce tulburări metabolice, unele grave şi cu sechele pe termen lung.

Timpul biologic – una dintre formele cele mai expresive şi mai interesante ale timpului

Reţineţi !



Pe fondul timpului biologic, imprimat în existenţa sa pur organică, omul este supus însă şi altor două forme şi mecanisme cronologice: timpul psihologic şi timpul social. Timpul psihologic are la bază o abstractizare avansată a elementelor cronologice concrete, externe dar şi endogene, ceea ce îi conferă o anumită autonomie. Deşi prelucrarea conştientă a percepţiilor cronologice constituie o mare parte a timpului psihologic, ea nu-l acoperă integral, acesta incluzând şi o latură subconştientă, de origine biologică, aşa după cum demonstrează cronometria corectă sub hipnoză, trezirea cu câteva minute înaintea deşteptătorului ş.a. Fără s-o estompeze pe cea conştientă, latura aceasta este destul de puternică şi stabilă : încercări de falsificare cu ± 3 ore ale bioritmurilor (dilatări şi comprimări), prin cronometrie conştientă, le-au lăsat absolut intacte pe unele dintre ele, spre exemplu, ritmul eliminării potasiului ş.a

Rezultă, în final, că orientarea cronologică umană se realizează atât prin măsurarea conştientă a timpului, cât şi după repere naturale, sau derivate din periodizările inerente vieţii sociale. Această adaptare temporală permanentă, condiţionată de întregul context interactiv al vieţii umane, asigură un acut simţ al timpului, consolidat printr-o permanentă confruntare şi verificare reciprocă între componenta conştientă şi elementele subconştiente ale orologiilor biologice.

Latura socială a existenţei umane influenţează însă atât timpul

psihologic, cât şi pe cel biologic. Spre exemplu, în desfăşurarea unor procese de muncă, sau a unor relaţii sociale de altă natură, nu atât programele orare sau modul de eşalonare a etapelor, cât mai ales intensitatea muncii şi încordarea nervoasă pot influenţa puternic ritmicitatea biologică, producând dereglări ale unor bioritmuri fundamentale : evoluţia diurnă a temperaturii corporale şi a tensiunii arteriale, profunzimea şi durata somnului etc.

Este cert însă că, sub aspectul capacităţilor sale somato-psihice, inclusiv al celei de adaptare temporală, existenţa umană s-a structurat în timp pe o traiectorie dacă nu neapărat calmă şi uniformă, desigur însă lentă. De-a lungul unor milenii de evoluţie, nici procesul de adaptare şi nici formele de adaptare dobândite/transmise n-au fost bruscate ori suprasolicitate. În felul acesta se explică şi durabilitatea rezultatelor. Angajarea din ce în ce mai complexă în existenţa socială, depăşirea unor adversităţi naturale în cursul unei existenţe active din ce în ce mai complicate, autoperfecţionarea şi amplificarea eficacităţii muncii şi creaţiei, mereu controlate şi stimulate, au încurajat însă societatea umană să adopte un mod de acţiune din ce în ce mai rapid. Ritmul acesta a determinat mutaţii severe nu doar în sfera activităţilor productive,

Pentru om, timpul concret are o manifestare foarte complexă, latura pur biologică fiind însoţită de cea conştientă.

Îndelunga şi lenta adaptare cronologică a personalităţii umane este continuată în perioada actuală de obligaţia racordării la ritmuri mereu mai rapide.



Stres în ambianţa urbană

Fig. 3

a circulaţiei bunurilor, financiară etc., ci până la nivelul celor mai profunde şi mai vechi relaţii interumane. Spre exemplu, vechile forme de raporturi sociale bazate pe rudenie au fost mereu mai mult înlocuite cu relaţii bazate pe utilitate directă şi funcţionalitate.

Familia tradiţională, mononucleară, a devenit o entitate incoerentă spaţial şi – frecvent – chiar relaţional; statutul social (familial) şi rolul social (în organizarea muncii) deţinute altădată de bărbaţi, în ordinea vârstei, s-au dizolvat într-o independenţă materială timpurie şi o locaţie diseminată a descendenţilor; urbanizarea şi industrializarea au destrămat comunităţile rurale, ca orăşean, individul uman este trimis adesea (forţat) în sine însuşi, deoarece relaţiile utilitare şi funcţionale, dominante în mediul urban modern, sunt mult mai superficiale şi mai mobile decât cele familiale tradiţionale (iar omul nu se poate lipsi de relaţii socio-afective fără să sufere, fiind o fiinţă prin excelenţă socială). În mod frecvent, individul nu se poate adapta nici acestui tip de relaţii, nici ritmului lor. Defazările, remanenţele modelului social-afectiv al părinţilor, formaţi într-o altă perioadă sau regiune, provoacă dificultăţi mari de integrare socio-profesională, adaptări lente şi incomplete sau inadaptări. În mod evident, contextul acesta induce tulburări profunde. Ritmurile contemporane rapide, cu secvenţe scurte şi monotone, accentuează aceste efecte. Tensiunea psihică, anxietatea etc. au o frecvenţă din ce în ce mai mare (incidenţa stărilor psihotice este

Efecte socio-patogene ale ritmurilor exagerat de rapide, ale dezorganizării familiei, ale anonimatului în marile comunităţi umane.



considerată de către specialişti cu mult mai mare decât cea consemnată în statistica de specialitate, aceste stări manifestându-se prin nevroze subintrante, suportate şi nedeclarate de către individ, uneori ignorate de el însuşi) – (Fig. 3). Percepută frecvent ca dezordonată, lumea de astăzi este, de fapt, o lume prea rapidă pentru foarte mulţi oameni. Inerţia percepţiei nu permite înregistrarea unei multitudini de fapte, descoperirea fiind mult mai rapidă decât generalizarea posibilităţilor de informare, la care nu toţi oamenii au acces în aceeaşi măsură. Ignorarea informaţiei se asociază cu ignorarea bogăţiei de tehnici de racordare la prezentul atât de complex şi o bună parte din omenire este depăşită de transformările introduse de aceste tehnici.

Aceasta este şi una dintre marile probleme/întrebări contemporane: este realmente depăşit omul de ambianţa sa? O viziune optimistă formulează speranţa că societatea umană nu este încă depăşită de complexitatea ambianţei pe care şi-a creat-o şi de ritmurile acesteia, că este doar surprinsă şi că încă deţine controlul condiţiilor de existenţă, pe care le poate reorienta într-un sens mai echilibrat.

Dacă se ţine seama de ponderea motivaţiilor materiale şi

imediate în lumea contemporană, ca şi de lipsa de încredere în posibilitatea de control pe termen lung a unei evoluţii geosistemice maltratate şi scăpate frecvent de sub control, reorientarea necesară, care presupune schimbări profunde şi rapide ale mentalităţilor, amendează sever optimismul menţionat. Spre exemplu, ca reflex al unei frustrări profunde, redobândirea spiritului de proprietate funciară în lumea rurală a fostelor state socialiste din estul Europei, în deceniul trecut, s-a produs destul de rapid. Ea a reintrodus însă şi un anumit comportament/conduită a ţăranului faţă de productivitatea muncii agricole şi de rentabilitate, care cedează greu şi lent ideii de reasociere (compromisă timp de decenii de către raptul totalitar), care ar permite rentabilizarea tuturor investiţiilor şi lucrărilor agricole în cazul suprafeţelor de exploatare mai mari.

Aceeaşi discrepanţă de ritm separă deciziile administrative, politice ş.a. care, în regimurile de tranziţie respective, au devenit operante foarte rapid, „arzând” intervale pe parcursul cărora micul proprietar s-ar fi putut convinge de avantajele exploatărilor agricole de talie mare. Astfel, lentă prin sine însăşi, mentalitatea rurală este încetinită încă prin conduite de tip etatist, pe care ea le percepe ca abuzive.

O altă discrepanţă de ritm, între nenumăratele care ne marchează existenţa, este caracteristică mediilor urbane suprapopulate, unde anonimatul şi psihologia anonimatului se instalează rapid şi antrenează în avalanşă însingurarea, neîncrederea, agresiunea, violenţa, suicidul ş.a., în timp ce conştientizarea necesităţii unei existenţe sociale comunitare este mult mai lentă.

Oricare dintre caracteristicile prezentate ale raporturilor biologice

ale geosistemului cu timpul sunt reale şi coexistă cu dimensiunile cronologice ale fenomenelor naturale abiotice. Ritmuri specifice, intervale caracteristice etc. sunt intrinsece şi structurilor sistemice lipsite de viaţă sau mixte, fie naturale, fie artificiale. În felul acesta, timpul este

Schimbarea mentalităţilor privitoare la existenţa comunitară, la atenţia, respectul şi generozitatea faţă de semeni şi de natură – procese lente, de durată, cu rezultate incerte.

Reţineţi !



omniprezent, spre exemplu, în geneza zăcămintelor de substanţe minerale utile, în manageriatul întreprinderilor şi circulaţia monetară, în acumularea aluviunilor, în aprovizionarea cu materii prime a întreprinderilor industriale, în evoluţia versanţilor, în desfăşurarea fluxurilor turistice, în regimul precipitaţiilor atmosferice, în etapizarea proceselor instructiv-educative etc.

Toate acestea demonstrează că, indiferent dacă este

conştientizat, dacă este perceput ca vârstă a diferitelor elemente, fenomene sau structuri ale geosistemului, ori ca ritm, dacă măsura lui relevă secunde sau milioane de ani ş.a.m.d., ca şi spaţiul, timpul este o constantă „organică” a geosistemului. Prin intermediul său, oricare dintre structurile sistemice subordonate are nu numai o identitate cronologică absolută, dar există simultan cu multitudinea celorlalte. Aceasta relevă o altă dimensiune temporală a geosistemului, cea relativă. Ca efect al acestei dimensiuni, fiecare structură evoluează în conformitate cu propriul său program (coincident ca termen final cu altele sau succesiv acestora), ceea ce îi permite să aibă ritmuri specifice, deci o anumită durată a ciclurilor sale, a fenomenelor specifice etc. Caracteristicile mişcării în geosistem au evidenţiat importanţa extremă a momentului producerii valorilor critice, în funcţie de duratele variabile şi specifice ale evoluţiei cu caracter continuu, ale intervalelor de discontinuitate etc.

Analiza geografică a fondului temporal al relaţiilor umane

interactive, ca şi a unor repere cronologice ale sistemelor vii, nu este o imixtiune nejustificată în domenii biologice sau medicale şi nici nu înlocuieşte demersul specializat al acestora. Deoarece însă interpretările realizate în cadrul acestor domenii se opresc la limitele lor specifice, explicaţiile privind - inerent – paliere şi articulaţii sistemice din aria funcţională biologică şi bio-psihologică, o abordare completă, sistemică, se impune. Implicaţiile socio-economice, demografice etc. ale dimensiunii temporale a impactului antropic asupra unor sisteme vii, sau asupra unor structuri complexe biotice-abiotice, dispoziţia şi variaţia crono-spaţială a acestor implicaţii ş.a.m.d. necesită într-adevăr o viziune de ansamblu, care să evidenţieze nu numai aspecte temporale sectoriale, ci timpul concret ca dimensiune intrinsecă a întregului geosistem.

Astfel, spre exemplu, fenofazele plantelor de cultură sunt efecte ale unor realităţi temporale incontestabile. Cu acest specific, ele intră sub incidenţa cercetării fundamentale sau aplicative biologice, agronomice ş.a., strict specializate şi de neînlocuit. Faptul că poziţia şi durata acestor fenofaze sunt strâns dependente de variaţiile (cronologice) periodice şi neperiodice ale unui complex de factori climato-hidrici interactivi, aflaţi s imu l tan în interacţiune cu un suport morfo-pedologic şi cu lucrări de ameliorare a fondului funciar, că tradiţia, forma de proprietate, sau conjuncturi conflictuale social-economice ori politico-militare pot modifica/deregla condiţionarea naturală a acestor etape ale ciclurilor vegetative şi chiar etapele în sine, că dereglările respective (reducând producţii şi rentabilităţi) impun consumuri de austeritate sau modifică structura şi periodicitatea schimburilor, în special a importurilor, schimbă structura ocupaţională a

Dimensiunea relativă a timpului face ca fiecare structură să aibă momente strict specifice de producere a pragurilor, o anumită durată a continuităţii sale evolutive etc.

Capacitatea specifică a geografiei de apreciere a condiţionărilor temporale complexe în cadrul structurilor sistemice.



unor paliere de populaţie şi ritmicitatea veniturilor acesteia, induc schimbări de polaritate pe piaţa regională sau mondială a produselor agricole, reorientări bursiere rapide, restructurări ale unor capitole bugetare naţionale, schimbări ale planurilor de cultură şi ale utilizării terenurilor, defazate faţă de ritmurile pedologice climato-zonale ş.a.m.d., nu-i mai preocupă decât foarte puţin sau deloc pe biologi şi pe agronomi, în timp ce în geografie toate acestea sunt repere obligatorii ale cercetării de specialitate şi ale aplicaţiei.

Devine astfel clar că analiza dimensiunii temporale a existenţei geosistemului depăşeşte net anvergura cantitativă şi calitativă a domeniilor strict specializate, această misiune revenindu-i geografiei.


Prima parte a unităţii de învăţare care abordează timpul (ca formă şi parametru al existenţei materiei şi al transferului de materie, energie şi informaţie) a evidenţiat dublul său aspect, abstract şi concret (relativ, marcând succesiuni, simultaneităţi şi dimensionând durate). Timpul concret, cel mai direct perceptibil de către om, este extrem de clar exprimat prin forma sa biologică (timp al comunităţilor vii, timp al omului) :

a) Selectaţi dintre raporturile Dvs, (profesionale, personale) cu timpul pe cele care vă marchează cel mai puternic ;



b) Comparaţi ritmuri naturale cunoscute de Dvs. în ambianţa imediată cu ritmuri social-economice recente din comunitatea umană căreia aparţineţi ;

c) Selectaţi dintre factorii de stres în ambianţa urbană (Fig. 3)

pe cei care credeţi că marchează cel mai puternic populaţia activă (ocupată) ;



d) Enumeraţi câteva argumente ale pertinenţei abordării

timpului de către geografie. Răspunsuri şi comentarii la aceste întrebări preced

lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare În această parte a unităţii de învăţare, analiza geografică a timpului ca dimensiune permanentă a sistemului terestru a evidenţiat :

- omniprezenţa timpului în geosistem ; - specificul formei sale concrete în structurile vii ; - timpul concret – valoare efectivă şi ritm – în existenţa umană.

Reţineţi !



4.3 Repere cronologice în evoluţia geosistemului

În evoluţia de până acum a geosistemului, proces care echivalează, cu întreaga istorie a planetei, în sens complet, câteva repere cronologice sunt esenţiale. Ele corespund unor fenomene de mare însemnătate structurală şi funcţională, de mare amploare spaţială şi care au conturat e tape deosebit de importante.

Constituirea suportului abiotic al geosistemului este rezultatul

unei serii complicate şi îndelungate de procese naturale dirijate de legile universale ale materiei, desfăşurate într-o anumită arie a Galaxiei noastre, care au condus la formarea Sistemului Solar, din care face parte şi Pământul. Geneza acestuia se datorează unor procese de concentrare a materiei începând de acum aproximativ 4,5 miliarde de ani. În mod esenţial, planeta noastră se deosebeşte de alte componente ale sistemului prin poziţia sa faţă de sursa energetică a acestuia, Soarele. De asemenea, deşi de constituţie telurică, la fel ca şi alte planete interioare ale sistemului, Pământul a parcurs o evoluţie marcată de formarea unor învelişuri de aer şi apă, cu o compoziţie chimică şi cu proprietăţi fizice proprii. În ansamblu, o mare varietate de elemente componente şi o diversitate enormă a legăturilor interactive ale acestora au constituit premisele apariţiei vieţii. Aceasta este şi etapa foarte lungă (care a durat până la sfârşitul Precambrianului) a formării şi consolidării unui comportament sistemic bazat pe fluxuri de foarte mare amploare, relativ stabile în esenţa lor : marile fluxuri materiale şi energetice de natură magmatică şi seismică, mişcările de amploare ale apei oceanice, dinamica generală a aerului etc.

Apariţia şi evoluţia vieţii au îmbogăţit şi au modificat profund

structura şi funcţionalitatea geosistemului. În primul rând s-a format astfel o nouă componentă, biotică (plantele şi animalele), adaptată condiţiilor abiotice generatoare şi care constituiau, în acelaşi timp, ambianţa sa curentă. Adaptabilitatea excepţională a permis dispersia vieţii sub diverse forme pe tot Pământul, atât în aer, cât şi în apă, în scoarţa terestră şi pe sol. Cea mai mare parte a acestei noi forme de manifestare a materiei s-a localizat însă pe suportul constituit de scoarţa terestră şi sol, ca şi în stratul de aer învecinat, sub forma unor asociaţii vegetale şi animale. Inserţia prin adaptare a asociaţiilor vii în geosistem a durat mult şi s-a diversificat, corespunzător transformărilor importante prin care a trecut suportul abiotic însuşi, de-a lungul erelor geologice.

Mai mult, dacă mobilitatea ambianţei climatice, hidrologice, geomorfologice ş.a. a impus adaptări biologice specifice, în mod interactiv viaţa vegetală (evoluând de la forme slab diferenţiate faţă de cele animale până la cele evoluate, capabile de fotosinteză), grupată din Paleozoic în formaţiuni, a impus modificări importante suportului abiotic. Elemente şi combinaţii chimice esenţiale ale învelişului de aer au rezultat din fotosinteză şi descompuneri organice iar în scoarţă s-au format substanţe combustibile prin incarbonizarea unor cantităţi imense de resturi organice.

Tot în Paleozoic, o altă categorie de forme de viaţă, având căi diferite de nutriţie şi reproducere, a constituit lumea animală, mult mai

Etapa constituirii Pământului ca planetă, a consolidării raporturilor sale energetice cu Soarele, a formării învelişurilor de apă şi aer, a creării premiselor vieţii.

Apariţia şi diversificarea formelor de viaţă, constituirea asociaţiilor specifice şi legăturile lor interactive în sistem au desăvârşit forma actuală a structurilor abiotice.



mobilă decât cea vegetală. Dezvoltarea sa a avut acelaşi parcurs, mereu mai diversificat ca linii evolutive, forme şi grad de complexitate, de la organisme simple, dezvoltate la început în ape, la organisme din ce în ce mai complicate, care au colonizat uscatul. Ca şi plantele, ele s-au grupat în comunităţi dependente de specificul asociaţiilor vegetale şi aflându-se astfel sub influenţa climatului, apelor, fertilităţii solului etc.

Astfel, ambele tipuri de comunităţi, convieţuind în formaţiuni mixte, au suportat solidar efectele marilor fluctuaţii climatice, ale distribuţiei spaţiale a apelor şi uscatului etc. Spre exemplu, favorabilitatea climato-hidrică din Carbonifer-Permian, din Jurasic ş.a. a stimulat o vegetaţie luxuriantă, care acoperea arii întinse şi care a constituit bază nutritivă pentru animale de talie foarte mare, diferenţiate ulterior prin adaptări evolutive, erbivorele constituind hrana primelor carnivore. Caracterul brutal al unor schimbări climatice a avut un impact similar asupra bazei de nutriţie vegetală, soldat cu dispariţia unor grupuri mari de animale. Selecţia naturală n-a păstrat decât organismele cele mai adaptabile noilor condiţii de viaţă, iar aceste condiţii, mai variate, au stimulat şi dezvoltarea unor forme noi, mai evoluate (păsări, mamifere), încă mai adaptabile şi astfel cu posibilităţi sporite de răspândire.

Simultan cu evoluţia interactivă a vieţii, începând din aceleaşi perioade geologice vechi, tectonica litosferei s-a manifestat şi ea destul de variabil şi complex, creând în timp structura şi aspectul actual al acestui înveliş al Pământului. Pentru comunităţile vii şi pentru geosistemul de azi, deosebit de importante au fost efectele orogenezelor din Cainozoic, care prin cutare, înălţări puternice, prăbuşiri şi vulcanism au creat sistemele montane cele mai însemnate ale continentelor. Extrem de importante în geosistem au fost şi modificările climatice care au determinat instalarea unor mari glaciaţii continentale şi montane.

Apariţia (spre sfârşitul Pliocenului) şi evoluţia omului au fost

fenomene esenţiale în evoluţia biosferei şi au avut o însemnătate deosebită pentru toate sistemele naturale. În felul acesta, au marcat întregul geosistem. Într-o etapă mult mai scurtă decât precedentele, această formă de viaţă le-a depăşit pe toate celelalte, dezvoltându-şi o caracteristică profund (şi superior) diferită, raţiunea. Aceasta i-a permis nu numai un mod de existenţă diferit, ci şi o capacitate puternică de a integra în existenţa şi activitatea sa elemente şi interacţiuni din întregul geosistem, de a transforma profund toate structurile, naturale sau create de el însuşi.

Mai mult, dinamica sistemului propriu şi a transformării antropice a celorlalte sisteme a fost din ce în ce mai rapidă Duratele perioadelor de evoluţie cu caracter continuu au fost mult mai scurte decât cele specifice sistemelor naturale, pragurile şi discontinuităţile s-au succedat rapid, comportamentul sistemic a trecut prin mai multe perioade diferite calitativ, în special sub aspectul capacităţii de impact. Viaţa şi activitatea umană au avut totdeauna tendinţa să impună ritmul alert, specific, întregii ambianţe, reuşind frecvent să producă astfel mutaţii, de cele mai multe ori nefaste pentru structurile naturale şi adesea utile doar pe termen scurt sistemului social-economic (Fig. 4).

Apariţia şi evoluţia omului – fenomene de importanţă excepţională în geosistem.

Crearea sistemului social-economic, dinamica integratoare şi transformantăa acestuia – premise ale unei noi etape în evoluţia geosistemului.

Reţineţi !



Extinderea habitatului şi practicarea îndelungată a agriculturii, apariţia şi dezvoltarea industriei, apariţia şi diversificarea serviciilor, producţia de bunuri, deşeuri şi noxe, în ritmurile menţionate, pe fondul unei creşteri explozive a populaţiei şi al inerţiei comportamentului faţă de resursele naturale etc. nu sunt doar caracteristici obiective cu care structurile umane se înscriu interactiv în geosistem, ci şi premise extrem de eficiente ale unei noi etape în evoluţia acestuia. Este posibil ca aceasta să fie diferită faţă de precedenta în mod esenţial, atât la nivel de participanţi, cât şi la nivelul funcţionării sistemice: structuri naturale mai sărace şi mai şubrede, sau reechilibrate în forme mai puţin utile omului, structuri social-economice modificate, poate mai alienate faţă tiparele psiho-afective şi productive obiectiv necesare, poate reorientate către recuperări sociale, către un comportament mai auster şi către ritmuri mai raţionale etc.

Evaluările, prognozele de toate categoriile, opiniile, ş.a.m.d. sunt numeroase. Unele, cotate fie ca rezonabile, fie ca exagerat de optimiste, par să conteze pe schimbări importante ale mentalităţilor, ceea ce ar putea induce o ameliorare a raporturilor sistemice. Altele, cărora li se reproşează un pesimism exagerat, întrevăd un geosistem total degradat, cu şanse foarte îndepărtate ale reechilibrării, cu un nivel calitativ absolut deficitar sub aspectul utilităţii pentru om, poate chiar fără oameni. În fine, o a treia categorie de prognoze asupra etapei următoare în evoluţia geosistemului vorbeşte despre viitorul opac, ale cărui trăsături nu se pot distinge şi cu atât mai puţin ar putea fi evaluate. Sunt, probabil, cele mai realiste.


(Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă) În a doua parte a unităţii de învăţare referitoare la timp, reperele cronologice principale ale evoluţiei geosistemului sunt urmate de o prognoză generică asupra perspectivelor geosistemului. Constituirea (îndelungată) a suportului abiotic este urmată de apariţia vieţii şi a omului, fiinţă raţională, care a creat o structură nouă în geosistem, integrând structurile naturale în existenţa sa, din ce în ce mai complicată şi ritmată mereu mai rapid :

a) Prezentaţi principalele momente ale constituirii suportului

abiotic ;

Reţineţi !



b) Urmăriţi etapele apariţiei şi diferenţierii formelor de viaţă ; c) Expuneţi succint caracteristicile complet diferite ale

manifestării şi ritmului specific structurilor social-economice.




lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare Această parte a unităţii de învăţare v-a propus o trecere în

revistă a evoluţiei cronologice a geosistemului, pentru a vă crea posibilitatea să apreciaţi singuri :

-specificul şi durata foarte mare a constituirii suportului abiotic; - perioada apariţiei şi diferenţierii formelor de viaţă naturală, a

evoluţiei lor interactive şi a constituirii asociaţiilor mixte, vegetale şi animale ;

- apariţia şi evoluţia omului şi a structurilor sale specifice ; - perspectivele evoluţiei geosistemului.


(Pentru aprofundare sau corectarea răspunsurilor greşite recitiţi părţile unităţii de învăţare indicate după fiecare răspuns/comentariu).

1. a) În general, formele cele mai frecvente ale timpului concret, resimţite ca repere (uneori draconice) ale existenţei umane sunt cele care marchează intervalele de muncă. În cadrul acestor intervale funcţionează şi alte repere cronologice, conforme cu specificul profesional al muncii (ture, semestre sau trimestre, sezoane etc.). În viaţa personală, timpul poate avea repere foarte diferite, care ţin de temperament, starea sănătăţii, obligaţii familiale etc. – v. 4.2.

b) De regulă ritmurile naturale sunt mai lente ; germinarea

seminţelor, spre exemplu, chiar în condiţii termohidrice şi pedologice favorabile, este cu mult mai lentă decât schimbarea locaţiei unor mici magazine, case de schimb valutar, a unor opţiuni politice etc. – v. 4.2.

c) Obiectiv, factorii de stres cei mai agresivi pentru populaţia

activă sunt competiţia profesională dură şi nesiguranţa locului de muncă, asociate cu efectele negative ale poluării ambianţei asupra sănătăţii şi ale însingurării. Subiectiv, agresorii pot fi foarte variaţi şi diferiţi de cei menţionaţi – v. 4.2.

Reţineţi !



d) În percepţia şi analiza timpului ca dimensiune geosistemică, geografia abordează durate, momente ale producerii valorilor-limită, secvenţe simultane sau decalate ale fenomenelor naturale (geologice şi geomorfologice, meteorologice şi climatice, hidrologice, pedologice, biologice) şi umane (psihologice, sociale, productive, creative, ale serviciilor, administrării şi politicii), fără să omită şi fără să exagereze în plus nici o durată, perioadă ori secvenţă. Este o ştiinţă a întregului geosistem, cu toate caracteristicile lui spaţiale şi cronologice – v. 4.2.

2. a) Concentrarea materialului fizic constitutiv al planetei,

distribuţia lui în strate concentrice cu proprietăţi diferite, dinamica internă de profunzime cu efecte importante la suprafaţa terestră, formarea învelişului de apă şi a celui de aer, stabilizarea compoziţiei chimice a acestuia, instalarea principalelor circuite termice şi hidrice au fost repere importante ale constituirii suportului abiotic al structurilor vii naturale şi al celor social-economice. – v. 4.3.

b) Începând din ape, viaţa s-a dezvoltat de la forme slab

diferenţiate sub aspectul proceselor vitale până la forme vegetale cu structură şi funcţionalitate complexă, capabile să convertească mereu mai fin, cu randament din ce în ce mai mare, energia solară şi elementele nutritive din sol. O altă linie de organisme a evoluat spre forme animale, mereu mai complicate ca specializare anatomo-fiziologică şi distribuţie spaţială, în conformitate cu baza nutritivă asigurată de plante - producătorii primari de material formativ, proteinic. În felul acesta, în lumea vie naturală nu pot exista indivizi total solitari, ci asociaţii – v. 4.3.

c) Omul, o fiinţă extrem de asemănătoare constitutiv tuturor

mamiferelor dar în special primatelor, a evoluat diferit, dobândind raţiune şi depăşind astfel tot restul lumii vii în ceea ce priveşte posibilitatea de a folosi şi transforma, de a deplasa şi integra în existenţa sa biologică şi social-economică orice structură naturală, în conformitate cu ritmurile sale specifice, mult mai rapide faţă de cele naturale – v. 4.3.


INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare presupune cunoaşterea de către cursant a Unităţii de învăţare 4, referitore la „Geosistemul şi timpul”. Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru corectură, comentarii şi evaluare.


pagină a lucrării) ;



- adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu

depăşească o jumătate de pagină. Pentru corectură sunt necesare un spaţiu de aproximativ 5 cm pe margine şi o distanţă similară între răspunsuri.


În evaluare se va ţine seama dacă : 1. cursantul şi-a însuşit cel puţin ideile din adnotările plasate în apropierea blocurilor de text; 2. este capabil să utilizeze şi să aplice (după caz) cunoştinţele

asimilate la aprecierea şi interpretarea unor situaţii concrete din locul în care trăieşte, din mediul său profesional, familial etc.


este capabil să formuleze răspunsurile clar, corect, succint. Cu privire la dimensiunea cronologică a geosistemului:

1) Vă preocupă în primul rând reperele cronologice profesionale sau cele familiale ? (1 p.)

2) În comunitatea profesională căreia aparţineţi reperele cronologice sunt stresante sau confortabile ? (1,5 p.)

3) Care este ritmul natural cel mai lent pe care îl cunoaşteţi ?

(1 p.)

4) Care sunt factorii de stres pe care îi resimţiţi cel mai puternic ? (2 p.)

5) 6) Ce aspecte ale constituirii suportului abiotic în geosistem aţi

reţinut ? (1 p.)

7) Precizaţi dacă legătura esenţială dintre plante şi animale este temporară sau permanentă şi argumentaţi răspunsul. (1,5 p.)

8) Ritmurile social-economice pot fi încetinite sau accelerate? (2 p.)




Mehedinţi S., 1994, Terra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol. I, VII Tănase Al., 1985, Umanismul şi condiţia umană în civilizaţia contemporană,

Editura Politică, Bucureşti, integral Ungureanu Irina (coord.), Muntele I. şi colab., 2003, Geografia mediului. Omul şi

natura la început de mileniu, Editura Institutul European, Iaşi, 2.4. Ungureanu Irina, 2005, Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,

Partea a II-a, 5.

Calitatea geosistemului


Unitatea de învăţare Nr. 5 CALITATEA GEOSISTEMULUI Cuprins...............................................................................................Pag. 127 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 ......................................................................... 127 5.2. Noţiunea de calitate în cazul structurilor sistemice ................................................... 127 5.3. Fenomene de criză în geosistem. Mecanisme şi forme

spontane şi dirijate de redresare ............................................................................. 130 5.4. Comentarii şi răspunsuri la teste .............................................................................. 136 5.5. Lucrarea de verificare 5 ............................................................................................ 137 5.6. Bibliografie minimală ................................................................................................ 138 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5

Prin cunoaşterea conţinutului acestei unităţi de învăţare: - Veţi avea o viziune corectă asupra sensului calităţii unei

structuri sistemice, a unui ansamblu coerent prin funcţionalitatea sa specifică, ca şi asupra fenomenelor de criză

- Veţi dobândi capacitatea de a aprecia mai corect conjuncturile generatoare de criză, de a acţiona preventiv, de a le prevedea. În context, veţi constata că:

- în sens general, termenul de calitate se foloseşte pentru a desemna însuşiri statice (mai ales pozitive) ale unui element sau altuia, ale unui grup de elemente, ale „mediului” etc., în timp ce pentru structurile sistemice calitatea exprimă în primul rând buna lor funcţionare ;

- aspectele negative din diferite structuri sunt efectele unor cauze disfuncţionale care pot avea origine naturală, dar sunt frecvent de origine antropică sau provin din antropizarea excesivă sau agresivă a unor structuri sau funcţii naturale ;

- semnificaţia fenomenelor de criză nu este cea generic cunoscută ca insuficienţă a unor resurse, ci aceea de suprapunere/coincidenţă a unor disfuncţii care depăşesc prin amploare, complexitate, durată şi spaţiu resursele interne de autoreglare ale structurilor afectate ; astfel, criza este expresia extremă a disfuncţionalităţii ;

- mecanismele de redresare a stărilor de criză sunt extrem de variate, eficienţă maximă având cele naturale, dacă nu sunt prea mult modificate, sărăcite sau dezechilibrate de om; redresarea structurilor social-economice pretinde însănătoşirea foarte multor funcţii, întrucât aceste structuri includ, antrenează, folosesc practic întregul geosistem.

5.2 Noţiunea de calitate în cazul structurilor sistemice

În general, referinţa la calitate se face pentru a se desemna

însuşiri pozitive (utile, estetice etc.). Foarte larg utilizat în legătură cu „mediul”, termenul subînţelege caracteristici satisfăcătoare ale unor componente ale suportului ecologic, componente care răspund unor necesităţi vitale ale omului (aer, apă, sol, vegetale). Mai mult, vehiculat în sintagma „calitatea vieţii” – deşi astfel devine mai general, mai imprecis – convinge în sfere foarte largi.



Analiza obiectivă a acestor accepţiuni demonstrează însă caracterul lor incomplet, de regulă static şi frecvent vizând un singur aspect: o arie sau (foarte rar) o etapă de evoluţie neafectate de poluare/ degradare sunt cotate ca beneficiind de o calitate remarcabilă a „mediului”. Aprecierea respectivă vizează fie numai aspectul utilitar al unor componente ale ambianţei, fie şi starea unor ecosisteme, totul însă în momentul observaţiei. Când, totuşi, se are în vedere şi perspectiva, ea nu se conturează decât sub aceeaşi formă sectorială, utilitaristă, statică. Acest caracter impropriu se menţine chiar şi dacă s-ar face referinţe clare la toate componentele geosistemului, omiţându-se însă în continuare faptul că el este o structură sistemică, deci funcţională şi că fără referinţa la calitatea modului de funcţionare orice apreciere este incorectă.

Concluzia logică este că noţiunea şi termenul de calitate,

aplicate oricărei structuri sistemice şi cu atât mai mult geosistemului, obligă la evaluarea şi exprimarea adecvată a dinamicii sale. Cu sensul acesta, noţiunea nu este însă nici cunoscută şi nici folosită. Raportată la ceea ce pentru o structură sistemică reprezintă programul său, noţiunea de calitate ar trebui să exprime desfăşurarea echilibrată a legăturilor între componente, decisă şi controlată de centrul (centrele) respectiv(e).

Concis, în cazul geosistemului, noţiunea de calitate (sau calitate a vieţii) este echivalentă cu aceea de echilibru dinamic, aşa cum derivă acesta din funcţionalitatea sistemică : apel adecvat ca formă, moment şi dimensiuni la rezerve interne sau externe, organizare şi distribuire corectă în interiorul structurii a fluxurilor intrate, orientare utilă a fluxurilor de ieşire, prelucrarea rapidă şi eficientă a informaţiei din „aval” ; prin urmare, sunt necesare decizii „suple”, cu nuclee active în interiorul structurii, capabile să controleze mereu bilanţurile energetice, materiale şi informaţionale, prin gestiunea realistă a rezervelor, prin evaluarea permanentă a funcţionalităţii mecanismelor sistemice, prin prognoza pragurilor şi printr-o viziune permanent clară a supra- şi subordonării sistemice a structurii respective.


(Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă)

Această parte a unităţii de învăţare vă oferă posibilitatea să înţelegeţi şi să apreciaţi în cunoştinţă de cauză calitatea unei structuri sistemice, diferită de cea pe care constatări generale o etalează separat, cu privire la apă, la aer etc.;

a) Judecaţi şi răspundeţi argumentat dacă o structură sistemică ca, spre exemplu, un sat de munte, cu aer curat, ape şi soluri nepoluate, pădurea intactă, deci cu un mare potenţial turistic natural, cu populaţie bătrână, puţină şi primitoare are o calitate satisfăcătoare.

Calitatea structurilor sistemice nu este o simplă însuşire statică, favorabilă omului, ci o stare de funcţionare corectă, care poate asigura echilibrul dinamic pe termen lung al acelei structuri.



b) Precizaţi dacă între însuşirile negative ale unor

componente ale structurilor sistemice pe care le cunoaşteţi şi funcţionalitatea acelor structuri există vreo legătură.

c) Prezentaţi o disfuncţie naturală pe care aţi cunoscut-o

direct.



În această parte a unităţii de învăţare vi s-a prezentat sensul sistemic al noţiunii de calitate, pentru a vă rămâne clar că :

- în structurile sistemice geneza aspectelor negative nu este întâmplătoare, ele fiind efectele unei funcţionări defectuoase a structurii ;

- calitatea sistemică presupune prelucrarea competentă a informaţiei, decizii adecvate ca formă, ritm şi dimensiuni, cu privire la : fluxurile de intrare, apelul la rezervele proprii sau externe, fluxurile interne de distribuţie, reorientarea unora, controlul eficient al aplicării deciziilor, eficienţa structurilor subordonate şi a insertului în structuri supraordonate etc.

5.3 Fenomenele de criză în geosistem. Mecanisme şi forme spontane şi

dirijate de redresare Situaţiile de dezechilibru cu efect disfuncţional în orice structură

sistemică nu pot fi interpretate decât drept conjuncturi de criză. Ele corespund epuizării resurselor de autoreglare, indiferent dacă fenomenul afectează elemente structurale, sau mecanisme interactive de reglare a fluxurilor, ori este generalizat, dacă afectează structuri atmosferice, sociale, geochimice ş.a.

În geosistem, pe parcursul evoluţiei sale, stările de criză sunt inerente, dar modul în care se produc, tipul şi amploarea efectelor, mecanismele de redresare şi eficienţa lor sunt diferite. În marea diversitate a geosistemului se regăseşte forţa (capacitatea) sa de redresare, apreciabilă atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspectul complexităţii resurselor folosite în acest proces.

În aceeaşi diversitate rezidă însă şi multitudinea elementelor, proceselor, structurilor cu capacitate transformantă, care pot îndepărta de echilibru alte structuri, relativ rapid, pe arii întinse, fără ca sectorul respectiv de reţea sistemică să deţină obligatoriu (sau să poată produce la fel de rapid) resurse de redresare. Această capacitate internă de geneză a stărilor de criză este potenţată şi de faptul că în asemenea conjuncturi nu operează neapărat binecunoscuta lege a numerelor mari, o cantitate (structură, fenomen etc.) infimă sau efemeră putând antrena evoluţii disfuncţionale de anvergură spaţială mare şi pe termen lung .

Fără ca situaţiile de criză şi mecanismele genetice respective să personalizeze strict unul sau altul dintre sistemele principale, un aspect deosebit al acestor fenomene se impune analizei : în sensul cel mai propriu stările de criză implică structuri vii. În ansamblul tuturor disfuncţiilor abiotice, care dezechilibrează uneori ireversibil structuri sistemice geochimice, morfologice, hidrice, atmosferice etc. starea de criză nu este resimţită sau percepută, reechilibrarea sau „renunţarea” sunt procese exclusiv fizice/chimice, pe care omul le sesizează numai dacă îl afectează direct sau indirect. Viaţa este angajată însă în stările de criză sub o formă total diferită, mult mai complexă. În plus, din perspectivă umană, conştientizarea psiho-afectivă a situaţiilor de criză, a efectelor crizei şi a durabilităţii acestor efecte amplifică fenomenele respective. Panica, sentimentul profund de insecuritate, chiar anularea speranţei de redresare pentru una sau mai multe generaţii reduc

Dezechilibrul cu efect disfuncţional – expresie clară a stării de criză.

Diversitatea structurală şi funcţională – sursă de viabilitate în sistem dar şi potenţial generator de criză.

Structurile vii naturale şi cele social-economice – foarte sensibile în situaţii de criză.

Reţineţi !



adesea iniţiativa, induc valorificarea lentă şi incompletă a unor resurse de redresare încă accesibile, stimulează gestiuni haotice, incompetente, frecvent corupte, orientează activitatea către obiective înguste, extrem de pragmatice, cu finalitate imediată şi locală sau chiar individuală.

Starea de criză este una dintre multele conjuncturi care

demonstrează că, în geosistem, condiţia raţională umană, unică şi superioară, nu asigură automat nici supremaţie, nici competenţă universală şi poate nici permanenţă. Mai rău, sistemul social-economic se remarcă şi printr-o capacitate deosebită de a induce stări de criză. Existenţa şi activitatea multiplu integrante ale societăţii umane, dinamica excepţional de rapidă a structurilor acestui sistem generează frecvent numeroase elemente, procese şi conjuncturi noi, cu capacităţi transformante , care nu lasă timp suficient structurilor naturale sau antropice preexistente, interactive, să se adapteze noilor dimensiuni şi ritmuri cerute. Inerent, posibilitatea apariţiei unor disfuncţii, simultaneitatea mai multora, suprasolicitări etc. conduc la slăbirea capacităţilor de autoreglare pe reţele întinse de unităţi sistemice.

Seria disfuncţiilor simultane, cu mare potenţial generator de criză începe frecvent în sistemul social-economic : poluarea transfrontalieră a aerului şi a apei, fenomene de instabilitate sau de agresiune politico-militară, competiţii nucleare, urbanizare haotică ş.a.m.d. De asemenea, o serie de caracteristici ale sistemului creat de om întăresc contextul favorizant al fenomenelor de criză. Astfel, decalajele între statele bogate şi cele sărace au crescut continuu şi conform prognozelor ele se vor accentua. La sfârşitul anului 1980, valoarea medie a P.I.B./locuitor în statele dezvoltate a fost de 10.660 $, iar în cele sărace de 220 $, ceea reprezenta un raport de 1/48. În anul 2002 statele bogate au ajuns la un P.I.B. mediu/locuitor de 26.490 $ iar cele sărace de 430 $, raportul distanţându-se la 1/62.

În detaliu, decalajele menţionate înseamnă mari lipsuri energetice pentru importatorii de petrol cu slabe resurse financiare, imposibilitatea accesului la informaţie şi a asigurării unor tehnologii performante, degradarea infrastructurilor social-economice, degradarea solurilor, a ecosistemelor, lipsuri alimentare severe, cu 1.750.000.000 de subnutriţi în 2000, lipsă de lemn de foc şi dificultăţi severe de preparare a hranei, lipsă de apă potabilă şi maladii cu transmisie hidrică, mortalitate infantilă cu valori de până la 180 ‰, destructurarea reţelelor de aşezări rurale prin exod spre oraşe, emigraţie masivă pentru muncă (de la necalificată la înalt specializată) ale unor mari efective de populaţie ş.a.m.d. Creditele acordate statelor sărace au fost condiţionate de acelaşi acces la resursele lor naturale, reuniunile Nord-Sud repetate n-au dat rezultate concludente, subdezvoltarea continuând să se agraveze în majoritatea statelor lumii a treia. Cursa pentru resurse naturale şi pieţe de desfacere continuă şi mijloacele utilizate sunt frecvent agresive. Printre altele, decalajul de ritm între organizarea producţiei şi mobilitatea conjuncturii economice regionale şi mondiale generează şomaj, agravat de inflaţie excesivă. Aceasta face ca puterea de cumpărare a foarte multor categorii de populaţie să se reducă mereu, iar condiţiile lor generale de existenţă să devină foarte grele, mai ales în cazul – destul de răspândit – al urbanizării

Reţineţi !



necontrolate. Decalajul între nivelul de viaţă al păturilor sărace sau sărăcite şi vârfurile piramidelor sociale se adânceşte şi generează tensiuni.

Din acelaşi sistem social-economic, puternic integrant, au difuzat şi alte impulsuri disfuncţionale, generatoare de criză în sisteme naturale (Fig. 4): extincţia provocată a unor specii vegetale şi animale, periclitarea sau distrugerea unor ecosisteme fragile, inducerea unor bilanţuri hidrogeologice negative, depăşirea toleranţei debitelor naturale de diluţie, potenţarea efectelor salinizante ale evapotranspiraţiei ş.a.m.d.

Imaginea generală a stării de criză a geosistemului este, desigur,

descurajantă. În manifestări locale, din perspectiva structurilor social-economice premisele soluţionării sunt considerate mai accesibile, cel puţin sub aspect dimensional (cantitativ). Propagarea la nivel regional, uneori destul de rapidă, ca şi anvergura globală a unor disfuncţii (spre exemplu climatice) evidenţiază însă reducerea masivă a posibilităţilor reale de a controla aceste fenomene.

Cele mai eficiente modalităţi de ieşire din criză, care valorifică la maximum posibilităţile interne de autoreglare, sunt cele specifice structurilor naturale ale geosistemului. În evoluţie spontană, spre exemplu, depăşirea capacităţii trofice a unui ecosistem ca urmare a proliferării unei/unor specii se rezolvă prin selecţie naturală, în limitele ecotopului iniţial sau într-o arie nouă, mai extinsă, a acestuia. În acelaşi fel, destabilizarea, din cauze naturale, a unui versant acoperit cu depozite mobile este o disfuncţie (morfologică, hidrică, pedologică etc.), dar reorientarea spontană a scurgerii superficiale pe noi trasee de înclinare maximă reduce treptat decalajul scurgere-infiltraţie, deplasarea gravitaţională a materialelor mobile antrenate de apă (conform masei lor) reface unghiurile de taluz natural, reducerea înclinării terenului reface premisa morfologică necesară reluării pedogenezei sau redobândirii fertilităţii climato-zonale a solului etc. În sistemele microclimatice stratificaţia termică gravitaţională este, de asemenea, o disfuncţie dar, deşi mai lent, mecanismele fizice de transfer şi conversie energetică reuşesc să reintroducă stratele de aer mai reci în circuite convective şi starea de echilibru dinamic se reface ş.a.m.d.

Disfuncţii simultane (naturale şi social-economice), produse spontan, stimulate sau declanşate de om, cu efecte dure în toate structurile naturale şi în sistemul social-economic.

Mecanismele naturale de depăşire a crizei sunt mai lente dar mai eficiente.



Cicluri naturale. a. neperturbate. b. perturbate

Fig. 5.1

Structurile sistemice antropizate sau integral antropice, cu diversitatea lor structurală şi funcţională generatoare a numeroase conjuncturi disfuncţionale, nu produc însă şi tot atâtea mecanisme/mijloace de redresare. Deşi, teoretic, eterogenitatea ar trebui să asigure o bază „genetică” bogată a autoreglării, în aceste structuri discrepanţele, decalajele de ritm şi defazările sunt cele mai frecvente şi mai puternice, astfel încât potenţialul de criză este mult mai amplu iar mecanismele necesare redresării nu mai pot fi aşteptate/preluate exclusiv din structurile naturale. Tehnologii mai puţin agresive, tehnici depoluante etc. sunt realităţi curente dar, de-a lungul timpului, progresul tehnic a amplificat în mod frecvent factorii şi mijloacele favorabile producerii crizelor, ignorând o perioadă

Reţineţi !



îndelungată segmentul posibilităţilor de redresare şi – mai ales – pe cel preventiv.

Totuşi, dacă se analizează postura societăţi umane de la nivelul actual de calitate a geosistemului, cu numeroase disfuncţii locale, cu difuzii regionale importante şi chiar cu perspectiva unor disfuncţii climatice globale şi dacă se au în vedere numai premisele social-economice ale fenomenelor de criză, câteva aspecte se conturează relativ clar. Experienţa dură a rapidităţii cu care s-a propagat marea criză economică mondială de la sfârşitul deceniului al treilea al secolului trecut, efectele sale dezastruoase, lentoarea şi disparităţile cu care s-a realizat redresarea, experienţa dureroasă a războaielor mondiale, periclitarea generală a sănătăţii umane şi a echilibrului ecosistemelor ca efect al poluării complexe etc. au impus începutul „învăţării” unei atitudini sistemice la scară extinsă. Deşi procesul acesta a funcţionat cu disparităţi teritoriale, a fost viciat prin dimensiuni şi durate insuficiente, a fost şi mai este blocat temporar prin agresivitate, intoleranţă ş.a., are o eficienţă din ce în ce mai mare.

Cu aceeaşi dinamică, mult mai rapidă decât ritmurile naturale, relaţiile social-economice, politice, militare – nu fără convulsii şi excese - încep să reconstruiască poziţie mai adecvată a omului în sistemul terestru, vizând pentru societatea umană un loc ce nu poate fi util şi durabil decât prin respectarea cu stricteţe a funcţionalităţii ansamblului. În sensul acesta, în ultimele decenii, caracterul global al stărilor de criză integrate este din ce în ce mai puternic conştientizat, societatea umană fiind mereu mai solidar îngrijorată de generalizarea unor evoluţii disfuncţionale, indiferent de aria spaţială afectată iniţial. De asemenea, este preocupată de soluţionări, chiar dacă gama soluţiilor discutate/propuse este încă departe de o accepţiune solidară.

Mecanismele social-economice de redresare a stărilor de criză sunt mai sărace şi frecvent depăşite de rapiditatea cu care se propagă fenomenele negative.

O atitudine conştient solidară şi sistemică începe să se consolideze. Este premisa redresării şi a prevenirii stărilor de criză.




În această parte a unităţii de învăţare v-a fost prezentată forma concretă a calităţii deficitare în structuri sistemice – fenomenul de criză.

a) Prezentaţi succint legătura dintre fenomenul de criză şi disfuncţiile sistemice.

b) Definiţi noţiunea de criză şi prezentaţi principalele

aspecte ale crizei actuale n geosistem.

c) Comparaţi mecanismele naturale de redresare a stărilor de criză şi exigenţele redresării stărilor de criză în structurile social-economice. Răspunsuri şi comentarii la aceste întrebări preced lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare



Calitatea deficitară a unei structuri sistemice poate atinge nivelul de criză, în care :

- funcţionalitatea internă şi legăturile externe nu mai asigură un echilibru dinamic, numărul şi forţa disfuncţiilor orientând structura sistemică spre degradare ;

- amploarea disfuncţiei generale depăşeşte capacitatea internă de autoreglare ; - mecanismele de redresare funcţionează cu eficienţă mai mare

în structurile sistemice naturale faţă de cele social-economice unde, datorită complexităţii funcţiilor şi structurilor integrate, redresarea este mai pretenţioasă, mai scumpă, mai îndelungată, mai greu de realizat.


(Pentru aprofundare sau corectarea răspunsurilor

greşite, recitiţi părţile unităţii de învăţare indicate după fiecare răspuns/comentariu)

1.a) În structura respectivă calitatea „mediului” nu

poate fi considerată satisfăcătoare decât într-o viziune pur ecologică, deoarece viabilitatea acelei aşezări nu poate fi asigurată doar cu aer curat şi ospitalitate, ci numai prin valorificarea eficientă a rezervelor ei – potenţialul turistic. Cum aceasta nu se poate realiza decât cu forţă de muncă, rezultă clar că numai rezolvarea disfuncţiei demografice va asigura eşalonul activ, apt să valorifice oferta naturală. – v. 5.2.

b) În orice structură sistemică aspectele negative sunt

efecte ale unor funcţii şubrede, insuficiente, degradate sau integral inactive. În ultimele decenii multe structuri sistemice naturale au tendinţe de evoluţie disfuncţională, încât în experienţa oricărui adult se află deja o cantitate de informaţie de acest gen v. 5.2.

2. a) În situaţiile de cumul şi suprapunere a mai multor

disfuncţii în cadrul uneia şi aceleeaşi structuri sistemice se instalează o stare de criză v. 5.3.

b) Ca depăşire a capacităţii interne de autoreglare în

multe unităţi şi structuri ale geosistemului, criza actuală se manifestă concret prin disfuncţii ale producţiei şi condiţiilor transferului de energie, disfuncţii demografice, disfuncţii ale distribuţiei produselor finite, ale relaţiilor politice, diplomatice, militare etc, în general ale relaţiilor interumane. v. 5.3.

Reţineţi !



c) Mecanismele naturale de redresare a stărilor de criză sunt mai eficiente şi au rezultate mai durabile. Pentru redresarea stărilor de criză din sistemul social-economic, exigenţele sunt mult mai mari, deoarece disfuncţiile generatoare implică structuri foarte complexe, integrate de om din tot geosistemul. Adesea sunt necesare schimbări profunde ale mentalităţilor umane, procesul respectiv putându-se extinde pe durata multor generaţii – v. 5.3.


INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare presupune cunoaşterea de către cursant a Unităţii de învăţare 5, referitoare la „Calitatea geosistemului”. Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru corectură, comentarii şi evaluare.



Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru corectură sunt necesare un spaţiu de aproximativ 5 cm pe margine şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, de asemenea, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.




este capabil să formuleze răspunsurile clar, corect, succint. Răspunzând câtorva întrebări se poate verifica dacă aţi asimilat conţinutul acestei unităţi de învăţare.

1. Atât de multe sunt aspectele negative ale vieţii umane cotidiene, încât majoritatea oamenilor le suportă fără să-şi mai pună întrebări asupra lor. Analiza geosistemică v-a ajutat să încercaţi să le înţelegeţi. Cum procedaţi ? (2 p.)



2. Dacă vă sunt cunoscute, numiţi câteva disfuncţii generatoare de disconfort bioclimatic. (1,5 p.)

3. Aţi fost antrenat în disfuncţii ale structurii Dvs., profesionale?

(0,5 p.)

4. Care dintre disfuncţiile contemporane generatoare de criză în geosistem vă afectează cel mai puternic ? (1 p.)

5. În ce constau posibilităţile interne ale grupului Dvs. profesional

de a preveni stări de criză în structura în care vă aflaţi ? (1 p.)

6. Cum vă puteţi implica în redresarea celor mai acute aspecte ale crizei structurii administrativ-teritoriale (sat, oraş) în care trăiţi ? (2 p.)

7. Reformulaţi oricare dintre testele ataşate acestei unităţi de

învăţare pentru a-l face mai eficient în munca Dvs. de pregătire. (2 p.) 5.6. Bibliografie minimală

Brown, L. , 1994 – 2004, Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, integral

Mehedinţi, S., 1933, Discordanţe antropogeografice, B.S.R.R.G., LII, Bucureşti, p. 193 - 228

Roberts, N. (coord.), 2002, Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational, Bucureşti, Partea I, cap 1.

Ungureanu, Irina, 2005, Geografia mediului, Editura universităţii „Al. I. Cuza”,Iaşi , Partea a II-a, 6

Controlul în geosistem


Unitatea de învăţare Nr. 6 CONTROLUL ÎN GEOSISTEM

Cuprins...............................................................................................pag. 139 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 ......................................................................... 139 6.2. Noţiunea de control în cazul structurilor sistemice.................................................... 139 6.3. Monitorizarea geosistemului..................................................................................... 142 6.4. Modelizare şi vizualizare .......................................................................................... 146 6.5. Comentarii şi răspunsuri la teste .............................................................................. 151 6.6. Lucrarea de verificare nr. 6....................................................................................... 153 6.7. Bibliografie minimală ................................................................................................ 154

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6

Unitatea aceasta de învăţare permite cunoaşterea şi aplicarea corectă a noţiunii de control în cazul structurilor sistemice, ca şi a nivelului actual al controlului exercitat de societatea umană în cadrul geosistemului. Ca şi în cazul unităţii precedente,

- veţi deveni mai avizaţi, înţelegând controlul în sistem nu doar ca acţiune umană, ci ca o formă extrem de eficientă a funcţionării tuturor structurilor mediului ;

- veţi acţiona mai rapid şi mai eficient în exercitarea controlului la care aveţi acces ; -veţi respecta posibilităţile şi necesităţile de control ale altor structuri ; - veţi şti să protejaţi mecanismele de control naturale.

Treptat, veţi constata şi vă veţi însuşi sensul real al termenului, funcţiilor şi posibilităţilor concrete de control , prefigurând competenţe concrete de implicare în exercitarea unor acţiuni specifice, plecând de la :

- sensul general al noţiunii de control şi semnificaţia controlului în structurile sistemice ;

- monitorizarea geosistemului prin cuantificări şi veghe organizată, prin stocarea informaţiei în bănci de date şi organizarea datelor în scopul interpretării şi aplicaţiei, prin intermediul sistemelor informaţionale geografice ;

- modelizarea unor funcţii sistemice şi vizualizarea informaţiei despre geosistem prin mijloace diferite , în scop de diagnoză, prognoză şi optimizare a raporturilor interactive din diferite structuri şi secvenţe funcţionale.

6.2 Noţiunea de control în cazul structurilor sistemice

Aspiraţia într-o evoluţie generală echilibrată acţionează în perioada actuală pe fondul unei solicitări intense a tuturor structurilor preexistente, de către o populaţie umană mereu mai numeroasă. Aceasta pretinde acţiuni extrem de prevăzătoare şi evaluări cât mai realiste ale stărilor de fapt şi ale perspectivelor. Pentru a le realiza, societatea umană intenţionează să controleze geosistemul, în sensul folosirii lui prin intermediul unui control nu doar informativ, ci chiar de manipulare, „a controla” devenind similar cu „a stăpâni”. Tendinţa aceasta exprimă aceeaşi atitudine extremistă de antropocentrism absolut, bazată pe convingerea că, indiferent unde (deci şi în „mediu”), controlul nu poate fi realizat decât de către om.



Sensul general al noţiunii este acela de analiză continuă sau periodică a unei activităţi în scopul menţinerii/ameliorării ei. Derivând din sensul acesta, într-o accepţiune foarte răspândită, controlul este considerat o acţiune dirijată (concepută şi aplicată) raţional, deci implicând obligatoriu gândirea şi voinţa umană. În realitate, atât în ceea ce-l priveşte pe om cât şi în ceea ce priveşte procesele şi fenomenele din restul lumii organice şi anorganice, nenumărate angrenaje de control fac parte integrantă din geosistem, fără ca omul să le fi conceput, să le poată dirija, copia sau folosi, deci care acţionează şi durează absolut independent.

Aparent sunt fără contingenţe, spre exemplu, termoreglarea mediului intern al organismelor homeoterme, echilibrul organismelor în mişcare, raportul eroziune-acumulare în profilul longitudinal de talveg al râurilor, raportul evaporaţie-precipitaţii, planificarea familială, randamentul maşinilor, rentabilitatea utilizării unei resurse etc. Analiza fiecăruia dintre aceste procese, raporturi, acţiuni etc. demonstrează însă că, pe cale spontană sau dirijată, finalităţile respective presupun obligatoriu un control mai mult sau mai puţin eficient. În esenţă, programul oricărei structuri sistemice condiţionează viabilitatea ei printr-un control permanent al funcţionalităţii, singurul util în menţinerea calităţii de sistem şi care nu presupune neapărat prezenţa şi decizia omului. Întotdeauna eficienţa deciziilor este condiţionată strict de o serie de caracteristici interne structurale (calitatea informaţiei, dimensiunile şi accesibilitatea rezervelor, calitatea căilor de comunicaţie, rezerva de timp), dar şi de natura, tipul, eficienţa legăturilor care menţin această structură în angrenajul sistemic de pe acelaşi nivel şi de pe niveluri supra- sau subordonate. Desigur, rămâne extrem de importantă capacitatea centrului propriu de decizie de a „construi” şi aplica varianta cea mai utilă de funcţionare

În analizele de sistem se pot întâlni, de asemenea, în mod frecvent, şi noţiunile „factor de control”, „variabilă de control”, „parametru de control”, toate semnificând, în esenţă, acea entitate structurală sau dinamică fără de care structura îşi pierde statutul de sistem. Ţinând seama de cele menţionate anterior cu privire la condiţionarea internă şi externă a eficienţei deciziei, reiese că, practic, oricare dintre elementele structurii şi programului sistemic poate fi sau deveni – periodic, continuu, temporar – factor (parametru, variabilă) de control. Concret, absolutizările de rol nu sunt corecte, viabilitatea structurilor şi funcţionalitatea proceselor care le susţin presupunând obligatoriu un nivel calitativ adecvat al tuturor participanţilor – statici sau dinamici – la existenţa sistemică, precum şi capacitatea structurii de a redresa/completa/corecta eventualele discrepanţe, defazări etc.

În concluzie, societatea umană, ca parte raţională, direct şi

imediat interesată în menţinerea viabilităţii geosistemului, chiar dacă nu poate realiza un control complet al acestuia trebuie să-şi asigure cel puţin premise temeinice în acest scop. Cunoaşterea cât mai completă a elementelor, structurilor şi interacţiunilor naturale, organizarea riguroasă a propriilor acţiuni, prin valorificarea experienţei din secvenţe evolutive trecute şi în acord cu potenţialul sistemic real, evaluarea corectă a tendinţelor interne şi externe ale evoluţiei sistemice etc. sunt obligatorii. Între cele menţionate, de o mare însemnătate pentru asigurarea

În structurile sistemice prezenţa, stăpânirea şi controlul absolut de către om nu sunt universale.

Oricare element sau funcţie (naturală – abiotică sau biotică – ori social-economică poate acţiona temporar ca factor de control.

Reţineţi !



eficienţei controlului dorit, este aprecierea realistă a stării structurii/structurilor vizate. Operaţia este complexă, presupunând cunoaşterea permanentă a stării elementelor, rezervelor şi căilor în lungul cărora fluxurile descriu traiectorii interactive interne/externe, mai mult sau mai puţin utile.

S A


(Răspunsurile se vor înscrie în spaţiul liber de sub fiecare întrebare/problemă).

În această parte a unităţii de învăţare v-a fost prezentată diferenţa între sensul general şi cel sistemic al noţiunii de control. Dacă aţi înţeles omniprezenţa controlului în structurile sistemice,

a) Comparaţi controlul exercitat de Dvs. personal în structura familială proprie cu cel specific în structura profesională de care aparţineţi ;

b) Prezentaţi câteva forme de control din structurile

sistemice vii ; c) Semnalaţi necesităţi de control în structura

administrativ-teriorială în care trăiţi şi activaţi.


Reţineţi !



Această parte a unităţii de învăţare a continuat demonstraţia prezenţei umane ca parte a geosistemului, controlul în structurile subordonate acestuia fiind necesar şi prezent în oricare dintre ele :

- în cadrul unui versant, ca structură abiotică, raportul scurgere de suprafaţă-infiltraţie este controlat , în primul rând, de specificul fizic şi chimic al materialelor din substratul imediat, de microrelieful local, de gradul şi tipul de acoperire cu vegetaţie - prin control specific se realizează reglarea termică a mediului intern în oricare organism homeoterm ; - desigur, prin control uman (de calitate variabilă se reglează evoluţia structurilor social-economice şi se antropizează evoluţia multor structuri sistemice naturale.

6.3 Monitorizarea geosistemului

În perioada actuală, sistemul (încă parţial) de veghe asupra „mediului” este cunoscut şi funcţionează sub numele de monitoring sau chiar monitoring integrat al „mediului”, deşi integrarea datelor este încă în fază de pionierat.

Ca în orice formă de cunoaştere cu motivaţie atât fundamentală cât şi aplicativă, monitorizarea geosistemului presupune identificări cât mai precise. Între diferite posibilităţi, cele care permit exprimarea cantitativă sunt preferabile, asigurând fermitatea investigaţiei şi a unor interpretări, ca şi credibilitatea acestora.

Deşi aparent este simplă, identitatea cantitativă a multor elemente şi funcţii ale structurilor sistemice se vădeşte însă în realitate destul de complexă şi nu întotdeauna uşor de surprins şi măsurat. Uneori, deşi aspectele dimensionale ale unei entităţi sunt clare şi nu prea numeroase, restricţii de natură fizică, social-economică, politică, politico-administrativă, religioasă etc. constituie obstacole în evaluarea lor. Alteori, caracteristicile dimensionale ale unei entităţi sunt numeroase, fără a fi însă toate la fel de reprezentative, ceea ce impune o selecţie (care poate fi subiectivă). O multitudine de elemente, secvenţe spaţiale şi, parţial, secvenţe dinamice ş.a. sunt însă măsurabile. Serii de indicatori cantitativi au intrat demult în uz, iar progresele cunoaşterii aduc mereu noi informaţii cantitative. S-ar putea accepta că, sub aspectul acesta, geosistemul este destul de bine cunoscut, diferitele domenii ale statisticii deţinând deja un patrimoniu imens.

Dacă posibilităţile actuale de a ne cunoaşte ambianţa măsurând-

o par foarte eficiente, nu este mai puţin adevărat că, în mare parte, informaţia cantitativă de care dispunem este numai relativ satisfăcătoare, cel puţin pentru două deficienţe : este sectorială şi statică. Ca structură interactivă, geosistemul ar trebui să fie cunoscut însă nu numai în mod analitic şi nu numai prin dimensiunile unor părţi, la un moment dat, ci şi prin măsurarea funcţiilor lui sau, cel puţin, a funcţiilor structurilor sale subordonate. Din punctul acesta de vedere, el este însă, deocamdată, mai mult intuit decât evaluat precis, foarte multe procese rămânând încă greu de măsurat şi – mai ales – coexistenţa dinamică ridicând probleme extrem de grele în cuantificare. Calitatea dinamică, care este o rezultantă în orice structură sistemică, este dificil

Prin sisteme de măsurare a valorii unor indicatori cantitativi, monitorizarea actuală a „mediului” vizează cunoaşterea permanentă a calităţii aerului, apei, unor elemente vegetale şi animale sau a unor ecosisteme.



(uneori încă imposibil) de identificat şi de exprimat în valori precise. Analogiile, artificiile de calcul, expresiile convenţionale, simplificările (prin eliminare) ş.a. permit o oarecare omogenizare a analizei cantitative dar încalcă un concept fundamental al sistemicii, complexitatea. Astfel, structurile urmărite sunt evaluate eronat în minus, fiind sărăcite atât sub aspectul conţinutului, cât şi al funcţionalităţii lor, iar măsurarea incorectă/incompletă induce interpretări eronate, fundamentează decizii inadecvate ş.a.m.d.

Chiar dacă aceste dificultăţi şi deficienţe actuale ale cuantificării sunt destul de importante, rezolvarea lor trebuie să înceapă, deoarece cunoaşterea geosistemului nu se poate realiza decât îmbogăţind, actualizând, creând şi verificând metodologii din ce în ce mai complexe, adaptând indicatori cantitativi pentru cât mai mult aspecte dimensionale, în special ale funcţiilor, interne, în arii de contact dinamic ale diferitelor structuri ale geosistemului etc.

Motivaţia fondatoare a G.E.M.S. (Sistemul Global de Monitoring

al Mediului Înconjurător, 1972) a fost îngrijorarea faţă de extinderea efectelor negative ale poluării complexe asupra ansamblului condiţiilor naturale în care trebuie să trăiască generaţiile umane actuale şi viitoare. Treptat, motivaţia a devenit mai generoasă şi mai obiectivă, acordându-se locul cuvenit monitorizării condiţiilor de existenţă şi ale altor forme de viaţă . În final, obiectivarea sistemică a asigurat tuturor structurilor de supraveghere caracterul unor elemente de reţea, ceea ce presupune circulaţia ierarhizată a informaţiei, omogenizarea metodologiei de obţinere şi prelucrare a acesteia, integrarea succesiv ierarhizată a rezultatelor în vederea elaborării prognozelor etc. În prezent, se află în regim de veghe permanentă poluarea de fond (în arii urbane şi în centre industriale) a aerului, poluarea mărilor şi oceanelor, poluarea solului şi starea biosferei. Datele provin din reţele dense de observaţii şi înregistrări, de la nivel local, la nivel zonal şi global, folosindu-se mijloace din ce în ce mai performante de achiziţie, prelucrare şi punere în circulaţie (înregistrare şi prelucrare automată, accesare informatizată ş.a.).

Într-o proporţie masivă veghea asupra geosistemului a început

cu indicatori sectoriali ai calităţii (aerului, apelor, solului, pădurii şi altor ecosisteme terestre, biomului marin ş.a.) şi îşi păstrează această orientare. Prin metode adecvate, fie că obiectul monitorizării sunt pulberile inerte din aer, de pe frunze etc., fie că se urmăreşte ponderea contaminării radioactive sau a reziduurilor petroliere din apă, ponderea şi tipul de pesticide în sol, în ţesuturi vii, în substanţa alimentară, traficul internaţional al deşeurilor periculoase etc., o cantitate din ce în ce mai mare de informaţie este acumulată şi comunicată. Au devenit astfel accesibile informaţiile asupra fluxurilor poluante transfrontaliere, radiaţiilor ultraviolete, precipitaţiilor acide, deşertificării, modificării utilizării terenurilor, despăduririi, productivităţii biologice a oceanelor, biodiversităţii sau distrugerii speciilor.

Mai mult, informaţia de constatare este asociată cu indicaţii asupra acţiunii integrate a unor agresori, supravegherea devenind astfel din ce în ce mai realistă. Spre exemplu, în monitorizarea calităţii solului nu se urmăreşte doar prezenţa - în diferite doze - a unor poluanţi, ci şi

Sub forma cea mai avansată, monitoringul integrat, se urmăreşte nivelul de poluare, impactul poluanţilor, raporturile interactive ale acestora cu restul structurilor afectate, uneori indicându-se şi măsurile adecvate de intervenţie.

Reţineţi !



toxicitatea lor, exprimată prin influenţa pe care o au asupra raportului dintre diferite elemente nutritive, esenţiale pentru plante, asupra modului şi proporţiei în care se produce absorbţia lor, ca şi raporturile între acţiunea poluanţilor şi caracteristicile meteorologice şi climatice specifice locului.

Monitoringul integrat este o formă de veghe în regim continuu de natură mai pronunţat sistemică în plan conceptual şi de eficienţă mai mare în plan operativ. Ansamblul activităţii respective presupune nu numai colectarea şi interpretarea datelor (măsurarea sistematică, prelucrarea integrată şi identificarea unor tendinţe ale indicatorilor poluării/degradării), ci şi avertizarea (cu localizarea, precizarea tipului de impact şi estimarea preliminară a mărimii lui), ca şi indicarea măsurilor de protecţie necesare.

Asemănător modului informatizat în care băncile, ca întreprinderi

financiare, structurează şi dirijează circulaţia bănească (prin sistemele active de plăţi şi credite), sau celui al băncilor (ulterioare) genetice, de sânge etc. au fost organizate şi bănci de date. Fondul acestora constituie baza unor sisteme informaţionale (S.I.) diversificate, concepute în vederea explorării şi exploatării cu eficienţă maximă a informaţiei, pentru optimizarea celor mai diferite activităţi umane (transporturi, energetică, circulaţie monetară, activitate bursieră, organizarea apărării, a asigurărilor sociale etc.). Între acestea, problematica amenajării teritoriului a relevat şi importanţa deosebită a aspectului spaţial al informaţiei. Astfel, necesitatea achiziţionării, prelucrării şi analizei informaţiilor despre spaţiu a creat Sistemele Informaţionale Spaţiale (S.I.S.), mult mai permisive - şi mai cuprinzătoare – decât formele tradiţionale de analiză a datelor pe baza planurilor topografice, a fotogramelor şi a hărţilor clasice.

Din punctul de vedere al analizei geosistemului, cele mai interesante sunt Sistemele Informaţionale Geografice (S.I.G.). Deosebit de solicitate în cartografierea automată, în inventarierea resurselor, în analiza spaţială şi managementul activităţilor umane, aceste sisteme au capacitatea de a efectua analize spaţiale şi modelizare. În general permit obţinerea unor hărţi tematice ale variabilităţii spaţiale a unor elemente fizice, sociale, economice. Se analizează astfel densităţi, arii de influenţă, vecinătăţi şi contacte/interferenţe spaţiale, vizibilitatea, se deduc informaţii noi pe baza agregării celor existente etc.

Foarte util este faptul că, pornind de la informaţii aproape exclusiv de natură statică, metodele şi procedeele S.I.G. generează informaţii de natură cel puţin potenţial dinamică (spre exemplu, asupra atractivităţii spaţiale, asupra arealelor cu potenţial de manifestare a unor fenomene sociale, economice etc.). În acelaşi sens al descifrării dinamicii unor structuri este interesantă şi capacitatea S.I.G. de a efectua analize ale unor reţele, naturale (hidrografice ş.a.) ori social-economice (de drumuri, electrice, de transport naval, aerian, de transport petrolier ş.a.m.d.). În final, prin tehnici de suprapunere/combinare a mai multor straturi tematice se pot realiza analize simultane, care configurează aspecte spaţiale noi ale ansamblului elementelor analizate. Aceasta este şi baza modelizării spaţiale a ansamblului respectiv, care apelează la ecuaţii şi funcţii matematice pentru a crea variante-scenarii de evoluţie (manifestare).

S.I.G. – posibilitate eficientă de inventariere şi cartografiere automată a resurselor, de analiză a unor reţele diferite, de acumulare a unor premise mai corecte pentru modelizare şi prognoză.



Aspectul cel mai avansat al acestui tip de modelizare pe baze S.I.G. (şi cel mai apropiat de o veritabilă analiză de geosistem) este cel spaţio-temporal, modelele respective exprimând nu numai realitatea interactivă spaţială, ci şi reperele ei temporale posibile. Se creează astfel baze mult mai corecte pentru prognoze fiabile



Monitorizarea, în general, presupune un sistem de referinţă cât mai precis, aprecierile cantitative fiind cele mai fiabile şi mai convingătoare. În perioada actuală, cunoaşterea integrală sub aspect cantitativ a geosistemului nu este încă posibilă. Pentru acest motiv se monitorizează nivelul cantitativ numai al unor indicatori de calitate ai câtorva elemente naturale separate.

a) Enumeraţi elementele naturale al căror nivel de poluare este monitorizat la nivel local, regional, global.

b) Precizaţi care sunt principalii poluanţi monitorizaţi.



c) Procedând prin eliminare, identificaţi-o pe cea mai importantă dintre caracteristicile structurii geosistemului care nu se monitorizează încă.


În această parte a unităţii de învăţare vi s-a prezentat sistemul

actual de veghe asupra geosistemului, pe baza : - cuantificării, ca fundament al referinţelor ; - montoringului principalilor poluanţi ai aerului, apelor etc. - monitoringului integrat, instrument util nu numai pentru constatare

şi avertizare, ci şi pentru acţiuni de atenuare, remediere etc. 6.4 Modelizare şi vizualizare

În perioada actuală se încearcă utilizarea tuturor cuantificărilor, evaluărilor prin analogie, informaţiilor obţinute prin monitorizare şi prelucrate prin metode informatice etc. pentru descifrarea cât mai corectă a unor realităţi. Expresia cantitativă a acestora permite reprezentarea (mai mult sau mai puţin corectă) a lor şi a modului în care funcţionează, prin intermediul construcţiilor logice numite modele. Foarte multe dificultăţi de identificare a funcţiilor şi identităţii reale a unor structuri sistemice fac însă ca în multitudinea de modele actuale să predomine cele statice, nişte organigrame mai mult sau mai puţin complete şi corecte. Adesea calitatea lor o depăşeşte însă pe cea a modelelor dinamice deoarece, după cum recunosc mulţi dintre autorii acestora din urmă, construcţiile respective sunt destul de simplificate şi artificializate.

Modelul – imagine esenţializată a unei structuri sistemice.

Reţineţi !



Totuşi, toate modelele dinamice (în special cele spaţio-temporale) urmăresc să exprime atât traiectoriile reale ale evoluţiei unor structuri sistemice, cât şi traiectoriile optime, pentru a se putea identifica ulterior modalităţile de apropiere maximă ale celor două tipuri, evident prin ameliorarea traiectoriilor reale. De asemenea, testează teorii asupra unor procese complexe (spre exemplu, relaţia între complexul gazos cu efect de seră şi temperatura atmosferei, între aceasta şi dinamica apelor oceanice ş.a.), simulează comportamente ale unor seturi de parametri posibili în diferite structuri (în special antropizate) etc.

Având în vedere importanţa unor asemenea finalităţi, rezultă că orice model dinamic întocmit cu responsabilitate are o valoare potenţială şi constituie imaginea unui fragment al complexităţii dinamice a geosistemului. Din păcate însă, ele nu sunt decât modele parţiale iar sub aspectul conţinutului neglijează implicarea multor elemente şi legături naturale (abiotice, biotice) necuantificabile, sau care nu se pot introduce în calcul prin omogenizări, precum şi a multora dintre legăturile sociale implicate în reţeaua sistemică supra- sau subordonată celei urmărite.

Mai mult, ţinând seama de mobilitatea funcţională a geosistemului, foarte multe dintre aceste modele sunt valabile pe termen foarte scurt, uneori dificultatea construirii lor corecte făcând ca, în formă finală, să corespundă unei faze evolutive depăşite. Totuşi, în structurile sistemice cu comportament controlabil şi cuantificabil (sisteme de producţie sau de servicii, din diferite sectoare economice, în special neagricole etc.) ele sunt utile, pentru selectarea celor mai rentabile opţiuni (optimizări, transporturi, aşteptare, stocuri, sisteme de aprovizionare etc.).

Imaginea unor secvenţe dinamice sectoare structurale etc. ale geosistemului constituie, ca şi modelele, o altă posibilitate de control. Pe lângă capacitatea sa informativ/explicativ/ilustrativă are şi calitatea specifică de exprimare simultană a caracteristicilor vizibile ale realităţii. Ea serveşte însă nu numai pentru explicitarea/ilustrarea unei teme ci, în unele situaţii, devine un nou mijloc de investigaţie. Astfel, de la imaginea fotografică clasică, la aerofotograme şi imagini satelitare, de la reprezentări grafice simple, sub formă de diagrame sau scheme logice, la hărţi şi atlase, imaginile depăşesc capacitatea de impact a textelor, tabelelor ş.a.

În ceea ce priveşte geosistemul, imaginile clasice care-l pot

ilustra parţial sunt extrem de numeroase. În marea lor majoritate au un conţinut limitat, explicarea şi interpretarea structurilor redate fiind frecvent estompate, „eclipsate”, de o multitudine de aspecte fie mai uşor vizibile, fie valoroase sub aspect estetic ; este cazul multor fotografii. Alteori, imaginea este realizată conform unui program care reţine selectiv numai unele aspecte ale geosistemului, pe care le suprapune în straturi, „lectura” în sinteză pretinzând o pregătire de specialitate şi echipamente speciale, ceea ce restrânge accesibilitatea; este cazul imaginilor satelitare şi – parţial – al aerofotogramelor. În cazul „stratificării” informaţiei, mai intervine şi impedimentul reducerii rapide a lizibilităţii. Ca obiectiv principal, imaginea-sinteză se îndepărtează astfel din ce în ce. Cele expuse pledează pentru valoarea hărţii ca mijloc de utilitate maximă pentru exprimarea ştiinţifică şi

Scopul modelelor dinamice – simularea traiectoriilor funcţionale reale şi calcularea celor optime, în vederea ameliorării primelor.

Imaginea informează, explică, ilustrează şi exprimă simultan caracteristici ale realităţii.



concomitent accesibilă a realităţii geosistemice. Vizualizată adecvat, în diferite etape ale evoluţiei sale, această realitate poate fi mai uşor (chiar dacă nu integral) controlată .

Harta este o formă clasică de vizualizare, utilă încă din faza de schiţă, când permite deja o primă informare cantitativă/calitativă asupra unor elemente potenţial utilizabile, asupra unor stări/stadii ale unor procese sau fenomene interesante pentru om (în evoluţie normală, în curs de ameliorare sau degradare etc.) fiind, de fapt, o „minută” de gestiune. Se recurge frecvent la asemenea schiţe, în etapele preliminare ale unora dintre cele mai diverse activităţi umane, de la valorificarea agricolă a terenurilor până la prospectarea resurselor minerale şi a diferitelor pieţe, sau la evaluarea impactului presiunii umane asupra ambianţei. Aşa numitele studii de fezabilitate nu se pot lipsi, fără unele pagube, de astfel de vizualizări. Definitivarea lor generează hărţi tematice, care redau spaţialitatea elementului, procesului, fenomenului etc. urmărit. Aceasta permite identificarea clară a poziţiei, limitelor, formei, vec ină tăţ i l o r ş i rapor tu r i l o r cu alte unităţi spaţiale, caracteristici de însemnătate excepţională, indiferent dacă în cauză este un element, structură etc. naturală, antropizată sau antropică. Considerând, spre exemplu, numai problema contactelor, hărţile analitice ale unui ecosistem de luncă învecinat cu balastiere, sau ale unei structuri economico-sociale rurale învecinate cu autostrăzi ori cu exploatări miniere vor fi considerabil mai precise, mai bogate şi mai fiabile – deci mai utile – decât „minutele” de botanică sistematică sau ecologice, ori decât graficele prospective ale forţei de muncă sau ale structurii culturilor agricole. De asemenea, pot să exprime corect, explicit şi simultan d inamica unor procese diferite: eroziunea malurilor de râu, îmbătrânirea populaţiei riverane, evoluţia habitatului său, ritmul proceselor de versant etc. Rapiditatea cu care pot fi obţinute prin mijloace informatizate pledează în acelaşi sens al utilităţii lor. Hărţile de sinteză (ca şi textele de sinteză) sunt rare. Chiar şi sub formă parţială, ele sunt însă superioare celor tematice (analitice), deoarece constituie o imagine simultană a structurii şi funcţionalităţii geosistemice. Avansul calitativ se datorează conceptului de bază, care exprimă interacţiuni prin intermediul unor indicatori cu caracter complex. Spre exemplu, hărţile densităţii subzistenţiale a populaţiei redau ierarhizat valoarea precisă a repartiţiei spaţiale a populaţiei, conform raporturilor complexe între efectivul ei ocupat în activităţi agricole şi potenţialul agro-productiv natural maxim, în condiţiile climato-zonale specifice, exprimat prin intermediul suprafeţei terenurilor arabile. Aceeaşi capacitate de sinteză grafică a unor interacţiuni se poate constata şi în cazul hărţilor accesibilităţii naturale pentru locuire sau ale evapo-transpiraţiei potenţiale. Nota comună a acestor hărţi este orientarea conceptuală sistemică şi depăşirea nivelului analitic şi sectorial1. De asemenea, ele depăşesc calitativ şi pseudo-sintezele (textuale şi grafice), care exprimă informaţii de natură diferită doar prin asociere (juxtapunere sau suprapunere), fără să le integreze, deşi în realitatea dinamicii sistemice ele funcţionează integrat

1 Îmbinând informaţia cantitativă precisă, obţinută simultan, asupra mai multor elemente meteorologice, cu expresia convenţional animată a dinamicii atmosferei, hărţile meteo-sinoptice obţinute prin programare pe calculator sunt şi ele reprezentări de sinteză ale unui sector al geosistemului.

Harta – imagine-document de informare cantitativă şi calitativă asupra resurselor, stadiului de evoluţie al unor procese, distribuţiei spaţiale a unor fenomene etc.

Utilitatea imediată a hărţilor tematice (care redau poziţii, limite, raporturi de vecinătate etc.).

Hărţile de sinteză şi buletinele cartografice (ca imagini de veghe) – expresii grafice ideale ale alcătuirii şi funcţionării structurilor geosistemului.



Ideale pentru realizarea dezideratului menţionat, cel puţin în etapa actuală, ar putea fi însă nişte reprezentări integrate, pe bază de indicatori cu caracter complex, întocmite cu o periodicitate cât mai adecvată unităţii/unităţilor geosistemice respective, sub forma unor buletine cartografice ale geosistemului, ca imagini de veghe.

În fine, în variante naţionale, regionale şi generale s-au realizat

în perioada actuală şi seturi de hărţi care exprimă diferite aspecte ale „mediului”, grupate în atlase. Deşi, în general, nu au o concepţie unitară, este demn de remarcat că se orientează în primul rând spre aspecte cel puţin îngrijorătoare, dacă nu manifest nefavorabile omului sau altor vieţuitoare.

Cele mai numeroase detaliază grafic informaţii despre calitatea aerului, a apei, a solului, a pădurilor, pajiştilor, unor ecosisteme diverse. Unele includ şi repartiţia spaţială a unor noxe, sursele de poluare, frecvenţa emisiilor, efectele biologice specifice, eroziunea areolară, torenţială, alunecările de teren, repartiţia spaţială a chimizării excesive (îngrăşăminte, pesticide).

O altă categorie exprimă mai complex ambianţa naturală a existenţei umane şi, păstrând aceeaşi orientare utilitaristă, include – spre exemplu - nu numai referinţe la degradarea din cauze artificiale a aerului, ci şi fenomene meteorologice agresive: ger, viscol, brumă, furtuni, secete, ploi torenţiale ş.a. ; sau, nu numai poluarea agricolă, industrială, menajeră a apelor de suprafaţă şi subterane, ci şi inundaţii, colmatări etc. ; nu numai despădurirea sau defolierea datorată acidifierii precipitaţiilor, ci şi doborâturile de vânt sau de zăpadă, arealele forestiere invadate de insecte dăunătoare ş.a.m.d.

În ambele categorii, sporadic, se regăsesc şi forme de protecţie: rezervaţii ale biosferei, parcuri regionale, parcuri naţionale, arii protejate, monumente ale naturii.

O a treia categorie include atlase care, fără să propună tematic „mediul”, conţin hărţi care se apropie cel mai mult de obiectivul geosistemic. Ele exprimă deja sinteze asociative, reprezentând grafic efectele unor interacţiuni mai complicate. Spre exemplu, asocierea extinderii deşerturilor cu dinamica pozitivă a populaţiei şi cu repartiţia populaţiei subnutrite ; asocierea restrângerii arealelor forestiere cu creşterea frecvenţei precipitaţiilor torenţiale şi a inundaţiilor etc.

Sub aspectul ariei reprezentate, cele mai multe atlase redau probleme ale „mediului”la nivel de teritoriu naţional sau de sectoare ale acestuia (naturale, istorice, administrative). Există, deşi mult mai puţine, atlase sau seturi de hărţi ale unor regiuni naturale puternic antropizate, ale căror probleme de „mediu” sunt de un interes mai larg, regional : tronsoane de litoral (spre exemplu, ale Mării Nordului, ale litoralului european al Mediteranei ş.a.), arii montane de interes economic deosebit - turistic, de transport ş.a. (spre exemplu, din Europa alpină ş.a.). În sfârşit, fără a se putea pune încă problema unui atlas general (în sensul de mondial) dedicat geosistemului - dacă nu sub aspectul concepţiei şi deci al conţinutului, cel puţin ca arie – sunt de menţionat reprezentările grafice (sub formă de hărţi, diagrame etc.) ale unor aspecte globale ale acestuia : rarefierea stratului de ozon, acidifierea atmosferei, încălzirea atmosferei prin acumularea gazelor cu efect de seră, poluarea mărilor şi oceanelor ş.a.m.d. Sunt notabile, în sensul

Deşi neomogene şi de expresie sectorială, atlasele actuale ale „mediului” bogate în informaţie asupra stării actuale a unor elemente structurale şi a evoluţiei unor fenomene negative.



acesta, segmentele respective din „Larousse de la Nature” (1991), „Le Monde au présent” (1994) ş.a.



Prelucrarea informaţiilor cantitative actuale asupra „mediului” permite exprimarea lor prin intermediul construcţiilor logice numite modele.

a) Prezentaţi caracteristica generală a celor mai multe modele actuale ;

b) Precizaţi diferenţa între modelele statice şi cele

dinamice, numind şi câteva aplicaţii ale ultimelor ;



c) Comentaţi capacitatea informativ-explicativă a imaginii geosistemului, pe baza comparaţiei între imaginile satelitare, aerofotograme, hărţi analitice, hărţi de sinteză, atlase.


Această parte a unităţii de învăţare v-a prezentat posibilitatea de a cunoaşte şi interpreta cât mai corect diferite aspecte ale geosistemului, pe baza modelizării şi vizualizării acestora, plecând de la :

-modele statice – expresii grafice logice ale unor organigrame; - modele dinamice (simplificatoare, dar utile în unele aplicaţii);

- imagini obţinute prin tehnici moderne (teledetecţie, aerofotogrammetrie), hărţi, atlase.


(Pentru aprofundare sau corectarea răspunsurilor greşite, recitiţi părţile unităţii de învăţare indicate după fiecare răspuns /comentariu).

1.a) În structuri familiale, controlul este uneori

diferenţiat precis ca pondere şi specializare între cei doi părinţi, în funcţie de obligaţiile profesionale, starea de sănătate etc., alteori este partajat cu vârstnicii inactivi, alteori este lax, din diferite motive, alternând între adulţi şi adolescenţi etc. – v. 6.2.

Reţineţi !



b) În structurile vii vegetale mecanismele biochimice de fotosinteză controlează nutriţia, creşterea şi dezvoltarea, condiţionând astfel toate celelalte aspecte ale vieţii plantelor, ale constituirii asociaţiilor etc. În comunităţile animale, controlul viabilităţii speciilor, al păstrării şi folosirii teritoriului etc. este exercitat de exemplarele cele mai sănătoase, mai puternice, mai inteligente, mai apte să asigure echilibru şi durabilitate – v. 6.2.

c) Dificultăţile reale ale redresării calităţii locuirii în mediul rural şi urban din ţara noastră, dublate de exigenţele racordării la standardele europene, impun pentru rezolvare nu numai investiţii şi competenţă, ci şi un control mai sever şi mai diversificat – v. 6.2.

2. a) Apele de suprafaţă (şi uneori cele freatice), aerul,

solul, vegetaţia spontană şi cea cultivată, unele ecosisteme fragile sunt monitorizate cvasi-permanent – v. 6.3.

b) Se monitorizează noxele acidifiante din aer, gazele cu efect de seră şi agresoare ale ozonului, pulberile sedimentabile şi în suspensie, pesticidele şi îngrăşămintele chimice, fenolii, cianurile, ionii de metale grele din apă şi din sol, încărcarea organică patogenă şi nepatogenă a apelor, prezenţa dăunătorilor vegetali, contaminarea radioactivă complexă etc. – v. 6.3.

c) Absenţa cea mai gravă în monitorizare este cea a dinamicii structurilor sistemice, singura care ar putea să permită prevenirea degradării prin dezamorsarea disfuncţiilor. – v. 6.3.

3. a) Cele mai numeroase modele contemporane ale

„mediului” exprimă caracteristici statice ale unor elemente naturale, desemnând grafic raporturile lor, în genul organigramelor – v. 6.4.

b) Modelele care exprimă raporturi în derulare între elementele unei structuri sistemice (dinamice) încearcă să descrie traiectorii optime şi reale, în scopul apropierii ultimelor de primele, având unele valenţe aplicative în optimizări de trasee, de aşteptare, de stocaje etc. -. 6.4.

c) Faţă de descrierile textuale şi de expresiile

esenţializate sub formă de modele, imaginile au capacitate mult mai mare şi mai intuitivă de a informa şi explica. Între imaginile satelitare şi aerofotograme, pe de o parte şi hărţi tematice, de sinteză, atlase, pe de alta, a doua categorie este frecvent preferabilă, deoarece nu pretinde o pregătire foarte specializată şi nici echipament adecvat rulării şi interpretării – v. 6.4.




INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare presupune cunoaşterea de către cursant a Unităţii de învăţare 6, referitoare la „Controlul în geosistem”. Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru corectură, comentarii şi evaluare.








este capabil să formuleze răspunsurile clar, corect, succint. Întrebările/problemele la care trebuie să reflectaţi şi să răspundeţi sunt :

1) Consideraţi că într-un sistem, oricare, controlul este o funcţie necesară sau facultativă ? (1,5 p.)

2)Cum puteţi reorganiza controlul, pentru a-i mări

eficienţa, în structurile în care aveţi responsabilităţi ? (2 p.) 3) Credeţi că în zona în care locuiţi monitorizarea

calităţii ambianţei este completă, sau ar putea fi diversificată? (1 p.) 4) În ce constă diferenţa între monitoring şi monitoringul integrat al „mediului” ? (1 p.)



5) Dacă aţi avea de rezolvat o problemă practică a nivelului local de organizare sistemică (în satul sau cartierul Dvs.), v-ar fi mai utilă pentru documentare prealabilă, o aerofotogramă, o imagine satelitară sau o hartă ? (1,5 p.)

6) V-a fost utilă această unitate de învăţare pentru

înţelegerea geosistemului? (1 p.)

7) Selectaţi partea cea mai utilă şi argumentaţi-vă opţiunea. (2 p.)

6.7. Bibliografie minimală Marinescu Daniela, 1993, Dreptul mediului înconjurător, Ed. A II-a, Casa de Editură şi

Presă „Şansa”, Bucureşti, Partea a V-a, cap XVIII Roberts N., 2002, Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational, Bucureşti,

Partea I, 1. Ungureanu Irina, 2005, Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, Partea

a II-a, 1.

Protecţia şi conservarea geosistemului


Unitatea de învăţare Nr. 7 PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA GEOSISTEMULUI Cuprins............................................................................................... pag. 155 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 ......................................................................... 155 7.2. Concepte, motivaţii, factori implicaţi în protecţie şi conservare................................. 155 7.3. Organizarea protecţiei şi conservării. Politici de protecţie,

economia protecţiei ................................................................................................... 158 7.4. Legislaţia şi instituţionalizarea protecţiei................................................................... 168 7.5. Educaţia, informaţia, formaţia de specialitate în domeniul

protecţiei geosistemului........................................................................................... 173 7.6. Comentarii şi răspunsuri la teste .............................................................................. 178 7.7. Lucrarea de verificare nr. 7....................................................................................... 182 7.8. Bibliografie minimală ................................................................................................ 183 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7

Această unitate de învăţare finalizează introducerea Dvs. în problematica geosistemului, informându-vă cu privire la formele, mijloacele, căile prin care se construieşte astăzi o atitudine adecvată faţă de geosistem.

- Veţi putea acţiona în cunoştinţă de cauză atât în situaţiile/stările de urgenţă, cât şi în selectarea şi aplicarea măsurilor de prevenire a degradării, de conservare durabilă a patrimoniului natural şi antropo-cultural ; - Veţi putea acţiona avizat şi responsabil pe linia educaţiei şi formării unui spirit umanist, ştiinţific, de protecţie a întregului ansamblu terestru.

În cadrul acestei unităţi veţi percepe şi asimila : - protecţia - ca necesitate preventivă a degradării şi pierderilor; - conservarea – ca formă specială de protecţie, orientată spre

păstrarea a ceea ce reprezintă patrimoniul geosistemic, unic, irepetabil ; - politici de protecţie şi economia protecţiei ; - legi şi instituţii specializate; - specificul educaţiei, informaţiei şi formării unor profesionişti în

domeniul protecţiei şi conservării. 7.2 Concepte, motivaţii, factori implicaţi în protecţie şi conservare

Însemnătatea vitală pentru om, pentru societatea umană, pentru

alte forme de viaţă a integrităţii structurale şi funcţionale a geosistemului a atras de multă vreme atenţia asupra necesităţii de a-l proteja, de a preveni deteriorarea lui, de a-i conserva resursele. Ideea de protecţie a ambianţei naturale şi social-economice a omului a apărut şi a evoluat începând din Antichitate.

Dezvoltarea progresivă a tehnicii, generalizarea spaţială a prezenţei umane, diversificarea impactului umanizării, conştientizarea caracterului limitat al unor resurse naturale şi consecinţele din ce în ce mai dure ale unor forme de antropizare neraţională au acutizat însă necesitatea protecţiei acestui imens bun comun, ultimele decenii şi ani marcând clar adoptarea unei atitudini mereu mai solidare. În mod

Necesitatea protecţiei geosistemului, a prevenirii degradării lui, a conservării patrimoniului natural şi social-economic.



evident, pentru viabilitatea unor asemenea structuri comune gestiunea corectă a potenţialului natural şi uman, prevenirea oricăror forme de degradare şi conservarea structurilor respective sunt considerate acţiunile cele mai adecvate. Realizarea unor efecte de protecţie reală, benefică în sens multiplu şi durabilă, implică acţiuni concertate, da la nivel local la nivel global, ale unor factori social-educaţionali, economici şi politici.

În sensul asigurării unei baze sociale a măsurilor de protecţie, un

rol excepţional de important revine informaţiei şi educaţiei. Ele sunt singurele capabile să susţină acest ansamblu de măsuri printr-un mecanism infailibil, acela al înţelegerii necesităţii de a se menţine raporturi echilibrate între toate componentele şi structurile geosistemului, situaţie care nu se poate realiza fără o protecţie adecvată. Orientându-se informaţia în primul rând asupra componentelor şi relaţiilor interactive degradate, în curs de degradare sau care prezintă riscul degradării, asupra consecinţelor unei atitudini de rapt şi iraţionalitate, se poate forma şi generaliza, prin educaţie, o nouă etică a comportamentului uman, un umanism mai complex, mai armonios şi mai util întregului sistem şi sie însuşi, pe termen lung. În felul acesta, legislaţia de protecţie nu va mai fi percepută ca un ansamblu restrictiv şi punitiv, ci ca un cadru logic necesar de reglementare a comportamentului uman în cadrul raporturilor geosistemice ale societăţii.

Implicaţia factorilor economici în realizarea protecţiei

geosistemului comportă două aspecte. Primul constă în respectarea tuturor legilor şi normativelor referitoare la limitele impactului pe care activităţile economice îl pot avea asupra diferitelor componente, structuri, sectoare spaţiale etc. Al doilea aspect este dependent de randamentul activităţilor economice, pe seama căruia o parte variabilă din produsul intern brut (P.I.B.) poate fi dirijată către acţiuni de protecţie.

Factorii politici sunt cei care, pe lângă orientarea/ stimularea

evoluţiei economice într-un sens durabil şi conservativ, trebuie să asigure iniţierea şi aplicarea unei legislaţii corespunzătoare nivelului de risc la care sunt supuse structurile geosistemice, în primul rând datorită societăţii umane.

Înţelegerea, acceptarea, chiar stimularea acestor premise necesare unei protecţii eficiente nu sunt însă şi suficiente pentru a se asigura acţiunilor respective randamentul dorit şi durabilitatea efectelor. Atingerea acestor deziderate pretinde raportarea permanentă la funcţionalitatea sistemică, datorită căreia situaţii riscante se pot produce nu abia în momentul în care calitatea unor elemente sau structuri scade brutal, afectând viaţa spontană sau interesele societăţii umane, ci încă din perioada în care cumularea unor secvenţe de evoluţie discontinuă determină atingerea unor praguri, care pot fi urmate de disfuncţii. Numai cunoaşterea corectă, completă şi în timp util, a tendinţei de evoluţie după realizarea pragurilor respective poate asigura o protecţie raţională. În situaţia în care tendinţa de disfuncţie este constatată la timp, protecţia se poate desfăşura în forma ei cea mai raţională, cea mai eficientă : prevenirea.

Factorii social-educaţionali – bază a construirii unui comportament raţional şi generos în geosistem.

Factorii economici – elemente active în sistem, respectând legislaţia de protecţie şi producând baza materială a acţiunilor de protecţie şi conservare.



În acelaşi timp, deoarece funcţionalitatea sistemică difuzează în egală măsură atât efectele benefice ale unei protecţii eficiente, cât şi disfuncţiile necorectate de o protecţie incompetentă/ineficientă, importanţa protecţiei nu se limitează la nivel naţional şi nici chiar regional, deoarece coexistenţa sistemelor naturale şi a sistemului social-economic impune permanent geosistemului un caracter de unitate temporo-spaţială. În consecinţă, disfuncţiile sunt transmisibile şi extensibile, aşa cum şi acţiunile de protecţie pot difuza efecte benefice sau deficienţe. Spre exemplu, poluarea aerului şi a apelor are frecvent un caracter transfrontalier; sursele de energie calorică suplimentară, provenită mai ales din activităţi industriale, ca şi cele care emit gaze cu efect de seră sunt răspândite pe teritoriile unor state diferite, dar fenomenul general de încălzire afectează întreaga atmosferă terestră etc.



Această parte a unităţii de învăţare inserează informaţia de bază asupra evoluţiei ideilor, conceptelor şi motivaţiilor necesităţii protecţiei sistemului terestru, precizând principalii factori implicaţi.

a) Prezentaţi succint necesitatea protecţiei geosistemului, explicând însemnătatea prevenirii pentru asigurarea eficienţei acţiunilor concrete.

b) Enumeraţi principalii factori necesari în realizarea

protecţiei, precizând specificul implicării lor.

Rolul decisiv al factorilor politici în asigurarea unei evoluţii economice utile şi a unui climat de respectare a legilor şi asigurare a unui sistem educaţional complex şi viabil.



c) Comentaţi utilitatea cunoaşterii funcţionalităţii sistemice

în realizarea unei protecţii eficiente.


Această parte a unităţii de învăţare vă permite să reflectaţi

asupra diferenţelor de cost, eficienţă imediată şi durabilitate a protecţiei, precedate şi susţinute de :

- cunoaşterea funcţionalităţii geosistemice ; - acţiuni de prevenire a degradării ; - dirijare adecvată a structurii investiţiilor ; - politici adecvate dezvoltării durabile.

7.3 Organizarea protecţiei şi conservării. Politici de protecţie.

Economia protecţiei

De la niveluri de înţelegere şi de implicare diferite, cu posibilităţi materiale şi în modalităţi diferite, sub forme coerente la nivel local, general sau chiar global, ori acţionând mai mult sau mai puţin independent, o serie de organisme internaţionale, grupuri de state, organizaţii neguvernamentale, asociaţii, fundaţii ş.a. iniţiază şi aplică măsuri de protecţie parţială a unor sectoare, segmente, secvenţe etc. ale „mediului”. De regulă, măsurile care vizează acţiuni coerente sunt adoptate la nivel regional sau supraregional. Intervenţiile locale au ţinte precise, sectoriale şi dimensiuni limitate. În conformitate cu aceste obiective sunt iniţiate tactici şi strategii de protecţie, aplicate (mai mult sau mai puţin eficient) prin intermediul unor structuri foarte diferite, de stat sau private, reprezentând grupuri de opinie, asociaţii non-profit ş.a.m.d.

Reţineţi !



Teoretic, dar în bună măsură şi în fond, societatea umană a

acumulat premise încurajatoare ale unei atitudini responsabile faţă de mediul său de viaţă. Totuşi, în mod încă frecvent, acţiunile concrete nu exprimă această orientare. Spre exemplu, după o îngrijorare larg consensuală cu privire la efectul drastic al consumului de combustibili clasici asupra climei Globului, acutizarea unor conflicte politico-militare în Orientul Apropiat a transferat masiv toate preocupările asupra cantităţilor accesibile, a stocurilor şi preţului produselor petroliere, urmările consumului excesiv fiind trecute într-un plan ca şi invizibil.

Această ignorare a necesităţii protecţiei nu este specifică doar sistemelor bazate pe planificări centralizate, care au eşuat economic şi au produs false strategii de protecţie a ambianţei, ci se regăseşte şi în economiile libere, concurenţiale, care nu generează nici ele, în mod spontan, mecanisme de protecţie. În aceste cazuri, orientarea prioritară către forme clasice de profit imediat situează protecţia ansamblului într-o zonă puţin agreată, cea a investiţiilor cu rentabilitate prea puţin vizibilă şi prea îndepărtată. Este concludentă, în acest sens, poziţia unor state dezvoltate faţă de reducerea consumului energetic implicat în geneza efectului de seră, ca şi poziţia unor parteneri mai modeşti economic din Uniunea Europeană faţă de „impozitul verde” ş.a.m.d.

Singura cale de armonizare şi echilibrare a mentalităţii

responsabile faţă de ambianţă cu forma practică a manifestării ei este aceea a iniţierii unor politici unificate, omogene de protecţie şi conservare. Deşi acţiunea nu este uşoară, ea creează şansa unui impact benefic mai larg, chiar dacă uneori măsurile preconizate sunt nepopulare. Factori favorizanţi ai unor asemenea forme de acţiune, ca şi obstacole destul de importante, se regăsesc de la nivelul local al organizării protecţiei, până la cel global. Formele de proprietate, nivelul general al taxelor şi impozitelor, supleţea mecanismelor economice specifice, gradul de ocupare a forţei de muncă, dar mai ales marile discrepanţe de nivel material decid eficienţa politicilor de protecţie.

În general, se conturează totuşi o atitudine politică din ce în ce mai clar orientată spre protecţie, de multe ori teama generalizată de urmările negative rapide ale tratării ansamblului ca pe o întreprindere în lichidare (de unde numai se ia, sau se strică) transformând opinia publică într-un factor foarte activ şi eficient de presiune asupra structurilor politico-administrative cu rol de decizie.

Localizarea multă vreme punctuală a diferitelor forme de degradare a ambianţei naturale, ca şi caracterul acut şi greu suportabil de către om al unor efecte ale degradării au motivat intervenţii rapide şi limitate. Tactica sectorială este caracteristica de bază, încă actuală, a măsurilor de protecţie. Ele se concretizează în tehnologii industriale, practici agrotehnice, forme de organizare a unor servicii orientate spre protecţia aerului, apelor, ecosistemelor, solului. De asemenea, situat prin elementele sale componente şi prin funcţiile specifice în prim-planul interesului general al societăţii umane, sistemul social – economic a intrat în sfera legislaţiei, măsurilor şi acţiunilor de protecţie. Sunt astfel protejate drepturile omului, drepturile copilului, precum şi o serie de structuri sociale ca familia, unele comunităţi umane tradiţionale, unele grupuri confesionale, etno-lingvistice ş.a. De asemenea, au fost

Acţiunile de protecţie au ţinte precise şi limitate la nivel local, anvergură mai mare şi forme mai omogene la nivel regional, consens teoretic foarte larg dar forme concrete adesea contradictorii la nivel global.

Necesitatea imediată a unor politici unificate, omogene de protecţie şi conservare.

Utilitatea imediată a corelării spaţiale a tacticilor sectoriale de protecţie şi a încadrării lor în strategii cât mai largi privind funcţionalitatea sistemică.



concepute şi organizate o serie de sisteme de protecţie, naţionale şi regionale, ale unor activităţi productive, amenajări aferente acestora, servicii, activităţi creative, diferite forme de habitat rural şi urban.

Un segment special al protecţiei este conservarea, având sensul

de păstrare în forma/formele existente. Motivaţia sa strictă, înţeleasă ca obligaţie a umanităţii contemporane faţă de ea însăşi, faţă de Pământ şi faţă de generaţiile viitoare este dată de vechimea, raritatea, originalitatea sau valoarea patrimonială universală a unor elemente, structuri şi funcţii sistemice (biodiversitatea unor ecosisteme relicte, caracterul endemic al unor elemente vegetale şi animale, trasee hidrogeologice originale, complexe geologice şi geomorfologice deosebite, relicte lingvistice, secvenţe originale de cultură şi civilizaţie materială ş.a.).

În perioada contemporană, sub o formă larg acceptată (deşi nu

întotdeauna respectată), conservarea geosistemului se realizează sub două forme principale : conservarea sistemelor naturale şi conservarea patrimoniului cultural-istoric.

În ceea ce priveşte sistemele naturale, conservarea vizează păstrarea structurii şi funcţiilor acestora. Caracteristica dominantă a acestui palier al conservării este orientarea preponderentă către sistemele vii, primele dintre structurile naturale cărora li s-a acordat atenţie legalizată, instituţionalizată etc. Diferite forme de viaţă, asociaţii specifice de floră şi faună, habitatele corespunzătoare constituie obiective principale ale acţiunilor de conservare la nivel global (spre exemplu, rezervaţii ale biosferei), la nivel regional (parcuri şi rezervaţii naturale regionale, adesea transfrontaliere) şi la nivel local (parcuri şi rezervaţii naturale naţionale, arii protejate, monumente ale naturii).

Rezervaţiile biosferei au dimensiuni, în general, mari. În cadrul lor se conservă integralitatea şi funcţionalitatea unor asociaţii vegetale şi animale unice, fără ca aceasta să excludă prezenţa aşezărilor umane şi activităţile lor specifice. Aceste rezervaţii sunt introduse într-o listă a U.N.E.S.C.O., în conformitate cu proiectul nr. 8 al programului „Om – Biosferă”, iniţiat în 1974. Printre ele se află, spre exemplu, Insulele Galapagos, Yelowstone, Valea Jiuzhaigou, Delta Dunării şi multe alte areale din lume cărora li s-a atribuit acest statut. Pe lângă conservarea propriu-zisă şi datorită ei, aceste rezervaţii asigură şi posibilitatea unor cercetări ştiinţifice detaliate. La rândul lor acestea permit ca, prin cunoaştere, să se realizeze nu numai protecţia imediată, ci şi viabilitatea pe termen lung a structurilor respective, care aparţin patrimoniului natural al întregului geosistem.

Parcurile naturale regionale au, de regulă, dimensiuni mai restrânse decât rezervaţiile biosferei. În esenţă, obiectivele lor sunt aceleaşi, au o structură la fel de eterogenă, dar o pondere uneori mai mare a elementelor social-economice. O formă foarte interesantă sub aspectul conţinutului, obiectivelor şi formelor de realizare a conservării este reprezentată de parcurile naturale transfrontaliere. Conservarea structurilor şi funcţionalităţii sistemelor naturale impune, în cadrul acestor areale, strategii extrem de complexe, care să asigure cooperarea deplină şi omogen adecvată a statelor vecine, ca şi

Conceptul actual de conservare are o sferă mai adecvat sistemică decât cel de protecţie, vizând şi structuri social-economice, frecvent integrate celor naturale, împreună cu care constituie ansambluri de valoare patrimonială.

Rezervaţii ale biosferei, parcuri naturale regionale şi naţionale, rezervaţii tematice, monumente ale naturii, vetre arheologice, ansambluri arhitectonice laice şi religioase, amenajări urbane ş.a.



cointeresarea structurilor umane din regiune, dispuse adesea în reţele dense de aşezări şi desfăşurând activităţi economice variate.

Parcurile şi rezervaţiile naturale naţionale constituie frecvent sectoare ale nivelurilor superioare de organizare a conservării (regional şi global). În cadrul lor sunt urmărite, în general, aceleaşi obiective de conservare a structurilor naturale, dar în unele cazuri sunt protejate şi habitate umane sau diverse elemente şi forme de cultură şi civilizaţie materială; astfel, caracterul lor este mai specific.

Pentru valoarea lor deosebită, unor elemente din cadrul acestor parcuri şi rezervaţii naturale li s-a atribuit statutul de monumente ale naturii. Unor arborete şi arbori izolaţi, asociaţii floristice, asociaţii faunistice, forme de relief (dune, chei, creste alpine, poduri naturale), gheizere, cascade, izbucuri, lacuri, gheţari ş.a. li se asigură atât conservarea elementului principal, cât şi a habitatelor specifice şi a ariilor imediate.

În ceea ce priveşte a doua direcţie de preocupări, conservarea patrimoniului cultural-istoric, aceasta se bazează pe acceptarea generală a statutului de bunuri de valoare universală, realizate de-a lungul întregii istorii a societăţii umane, a unei serii mari şi variate de elemente şi structuri ale sistemului social-economic. Astfel, vetre arheologice, ansambluri arhitectonice din diferite epoci, structuri rurale, amenajări urbane, tehnici tradiţionale, comunităţi rurale arhaice, manifestări etno-folclorice tradiţionale ş.a. sunt cunoscute pentru valoarea lor de unicat patrimonial (şi adesea utilizate eficient ca formă a potenţialului turistic antropo-cultural. De un interes deosebit şi aflate în regim de conservare, ca expresii ale patrimoniului cultural universal, sunt şi multe ansambluri de arhitectură religioasă, integrate armonic în peisajul natural al regiunilor respective : Meteora şi mănăstirile athonite în Grecia, Ierusalimul, Vaticanul, Mont-St.Michel, în Franţa, Shaoling, în China, mănăstirile din nordul Moldovei ş.a.

Îşi aşteaptă regimul normal de conservare concretă şi alte ansambluri arhitectonice cu specific naţional sau regional (spre exemplu, ansambluri româneşti de arhitectură brâncovenească, unele ansambluri arhitectonice coloniale din Africa şi Asia de Sud ş.a.)

În unele regiuni se află în regim de conservare şi viaţa rurală tradiţională, cu tot ceea ce ţine de cultivarea pământului, creşterea animalelor, meşteşuguri, construcţia caselor şi a drumurilor, port popular, manifestări etnofolclorice ş.a. Spre exemplu, comunităţile rurale quechua din aria andină, comunităţile dogon din Africa de Vest, comunităţile sherpa din Nepal, laponii din nordul Europei, unele comunităţi sarde, mărginene, oşene şi maramureşene tradiţionale ş.a. au devenit obiectul unor politici naţionale de conservare, conştientizate – şi asumate - până la nivel local.

Dacă în perioada contemporană, deşi necesitatea protecţiei este

resimţită din ce în ce mai profund, acţiunile respective nu au încă o eficienţă maximă, aceasta se datorează capacităţii destul de variabile de a suporta costuri uneori destul de mari şi înţelegerii insuficiente a funcţionalităţii structurilor „mediului” care trebuie protejate. În cazurile respective nu se previne nimic, protecţia fiind dirijată dominant către componentele, secvenţele, spaţiile etc. deja degradate şi având formă mai ales de combatere a efectelor negative. Astfel, eficienţa este

Obstacole în calea protecţiei eficiente : costuri mari ale degradării deja produse, ignoranţă (reală sau deliberată), absenţa prevenirii, conceptul sectorial de protecţie.



redusă, întrucât multe forme de degradare sunt foarte greu corectabile sau chiar ireversibile. În plus, aceasta este o protecţie extrem de scumpă, deoarece trebuie să funcţioneze în regim de alertă continuă, dar fără un veritabil sistem de avertizare (monitoringul semnalează răul deja produs!) şi să reia mereu investiţii din ce în ce mai mari, pe măsura cumulării şi difuzării unor degradări progresive.

O altă deficienţă constă în caracterul sectorial al protecţiei. În mod frecvent se protejează separat apa, în acelaşi fel aerul, solul, pădurea; unele componente şi relaţii social-economice nici nu fac obiectul politicii de protecţie a „mediului”, fiind considerate exterioare acestuia etc. Chiar Naţiunile Unite acţionează încă sectorial, înglobând acţiuni de protecţie în programele organismelor specializate pentru agricultură şi alimentaţie, pentru cultură, educaţie şi cercetare ştiinţifică, pentru controlul energiei atomice, pentru sănătate, pentru dezvoltare etc.

Într-o măsură mult mai redusă şi relativ recent, protecţia a început să se organizeze într-o perspectivă pe termen lung, cu caracter strategic. Acţionează în sensul acesta, spre exemplu, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. Treptat, au fost lansate însă şi forme de investigaţie/protecţie ale unor structuri mai complexe, în cadrul Programului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, respectiv Programul Geosferă-Biosferă sau Convenţia pentru Combaterea Deşertificării. Este, de asemenea, extrem de importantă conştientizarea necesităţii de a se derula simultan mai multe strategii de protecţie, care să se completeze şi să se sprijine reciproc, într-un demers comun, vizând întregul geosistem. În felul acesta a fost lansată însăşi strategia referitoare la natură, considerându-se că ea nu poate deveni eficientă decât în paralel cu strategii de însănătoşire şi revitalizare economică. Multe dintre tergiversările şi eşecurile tactice ale strategiei de protecţie a naturii continuă să demonstreze necesitatea acestei simultaneităţi.

În actualitatea curentă, în special la nivel regional/zonal şi global, protecţia şi conservarea ambianţei naturale, la fel ca şi desfăşurarea întregii existenţe a societăţii umane, cu toate aspectele ei sociale şi economice, sunt înglobate într-un concept mai larg, acela de dezvoltare durabilă.

Acest concept exprimă înţelegerea structurii sistemice a lumii care, printr-o funcţionalitate echilibrată, poate asigura durabilitatea structurilor naturale, a tuturor resurselor necesare vieţii şi poate garanta libertatea politică şi securitatea umanităţii, la orice nivel, local, regional sau global. Sensul dezvoltării durabile, antropocentrică dar în acelaşi timp generoasă i-a asigurat un impact amplu, în jurul său organizându-se o mişcare de anvergură mondială, ale cărei obiective sunt ameliorarea calităţii vieţii şi cultivarea unei atitudini pozitive faţă de problemele întregului geosistem, prin eliminarea risipei, protejarea patrimoniului natural şi cultural-istoric, eliminarea conflictelor. Cu aceste obiective, conceptul de dezvoltare durabilă a devenit operativ din 1987, în cadrul P.N.U.D., fiind utilizat apoi în toate documentele Programului U.N.E.S.C.O. „Om – Biosferă”, iniţiat de W.C.E.D. (World Comission on Environment and Development), ca şi ale altor foruri mondiale preocupate de conservarea patrimoniului comun şi de dezvoltarea

Reţineţi !



solidară a societăţii umane (Conferinţa de la Rio de Janeiro, din 1992, Conferinţa de la Johannesburg, din 2002.

Expresia cea mai concretă şi mai rapid percepută a eficienţei acţiunilor de protecţie este dată valoarea rezultatelor obţinute (dimensiunile, formele şi durabilitatea lor). Ca oricare alte activităţi umane care presupun investiţii, ele implică evaluări ale costurilor şi beneficiilor, optimizări ale parametrilor, amortizări cât mai rapide etc. Cu alte cuvinte, protecţia eficientă pretinde un cadru economic specific, care să permită şi să impună desfăşurarea acţiunilor necesare cu pierderi cât mai mici şi rezultate cât mai bune. Într-o lume a eficienţei competitive, protecţia trebuie să fie rentabilă, cu atât mai mult cu cât ea nu „produce” direct, investiţiile pe care le pretinde se fac din fonduri provenite din alte activităţi (şi adesea sunt percepute ca pierderi din capitole bugetare care, orientate în alte direcţii, ar fi avut o rentabilitate mult mai rapidă). Ţinând seama şi de faptul că multe din beneficiile reale ale unei protecţii de bună calitate nici nu sunt imediat şi uşor vizibile (spre exemplu, creşterea treptată a potenţialului imun uman, diminuarea complexului de factori stresanţi, securitatea alimentării acviferelor subterane, corectarea reacţiei solului, refacerea imaginii şi credibilităţii financiare etc.), necesitatea cadrului (sprijinului) economic menţionat este şi mai evidentă.

În acest cadru, pentru evitarea erorilor, întârzierilor etc., utilitatea construcţiei prealabile a cât mai multor variante (modele), în vederea selectării celei (celor) mai adecvate, a fost intuită demult. Treptat, de la modele care considerau (şi introduceau în calcul) poluarea (şi costul ei) ca „ramură” inevitabilă a producţiei, s-a trecut la modele ameliorate, care au luat în consideraţie ponderi crescânde ale cheltuielilor de protecţie în produsul intern brut, apoi reducerea acestora ca urmare a progresului tehnico-ecologic şi a creşterii avantajelor pe termen lung ale producţiei nepoluante. Mai târziu, baza conceptuală a altor modele a exclus poluarea şi degradarea dintre premisele stabile ale producţiei, orientându-se spre reorganizarea ciclurilor de producţie în acord cu „metabolismul” ciclurilor naturii. La sfârşitul secolului trecut, însuşi modul de apreciere a progresului - indicele ISEW (Index of Sustanaible Economic Welfare), elaborat de H. Daly şi J.Cobb (L. Brown, 1991) nu se mai bazează exclusiv pe venitul mediu pe locuitor, ci are în vedere consumul mediu, repartiţia resurselor şi degradarea ambianţei. În esenţă, noile abordări au vizat creşterea eficienţei economice a măsurilor de protecţie prin diminuarea valorii raportului între costuri şi mărimea efectelor negative înlăturate. „Costul ecologic” minim se consideră atins în cazul valorii unitare a raportului menţionat, costul protecţiei fiind egal cu valoarea prejudiciului creat în absenţa acesteia (Şt. Amariţei, 1999).

Cele mai eficiente mecanisme economice de organizare şi control, diversificare, susţinere şi creştere a eficienţei protecţiei geosistemului se aplică în cadrul unei gestionări pe care cele mai diferite forme de proprietate, instituţii, întreprinderi, grupuri de cercetare, organe şi organisme specializate ale guvernelor, organizaţiilor neguvernamentale naţionale, regionale şi chiar globale încearcă să o realizeze cât mai eficient. Managementul mediului, orientat într-o direcţie sistemică din ce în ce mai bine marcată, impune deja studii detaliate de impact, cu caracter de prognoză modelizată. Nici o acţiune

Necesitatea unui cadru economic ferm al acţiunilor de protecţie, care să le asigure eficienţa şi rentabilitatea.

Bazate pe noul mod de apreciere a progresului (ISEW), noile modele de gestionare rentabilă şi conservativă a mediului vizează reorganizarea ciclurilor de producţie în acord cu funcţionarea mecanismelor naturale.

Studiile de impact impuse de managementul mediului sunt modele de prognoză care vizează dezvoltarea durabilă.



de amenajare a teritoriului, de diversificare structurală sau/şi extindere spaţială a unor activităţi productive, reţele de comunicaţie, aprovizionare, distribuţie ş.a. nu mai sunt considerate eficiente în absenţa unor evaluări prealabile, concrete şi cât mai precise, ale efectelor economice, sociale şi ale impactului lor asupra ambianţei naturale.

Orientări din ce în ce mai clare spre protecţia ansamblului geosistemic s-au conturat şi în cadrul economiei monetare. Multe unităţi specializate şi fonduri de dimensiuni diferite, gestionate de la nivelul unor asociaţii locale şi până la organizaţii financiare internaţionale, dirijează în ultimele decenii sume din ce în ce mai consistente spre protecţia structurilor naturale şi social-economice din arii ale geosistemului ameninţate de degradare sau aflate în stare gravă. „Împrumuturile uşoare” (cu perioade de graţie între 35-40 ani) şi cele „de ajustare” acordate de F.M.I. au componente de protecţie din ce în ce mai explicit formulate. În aceeaşi direcţie se orientează şi Banca Mondială, care şi-a orientat criteriile de acordare a împrumuturilor către sprijinirea programelor de reconstrucţie ecologică, retehnologizare, formare şi perfecţionare profesională, asanare a unor structuri social-economice şi politice. O altă sursă de finanţare pentru protecţia geosistemului este G.E.F. (Global Environment Facility), realizat de Banca Mondială în colaborare cu Programele O.N.U. pentru Dezvoltare şi pentru Mediu. Eficienţa politicilor de protecţie este condiţionată însă puternic de competenţa şi onestitatea cu care sunt utilizate aceste fonduri.



Partea aceasta a unităţii de învăţare vă informează cu privire la modul de organizare şi realizare concretă a protecţiei şi conservării geosistemului, la politicile de protecţie şi la economia protecţiei acestei structuri complexe.

a) Comparaţi consensul teoretic asupra necesităţii protecţiei cu acţiunile concrete orientate în acest sens.

Eficienţa facilităţilor monetare acordate pentru stimularea politicilor de protecţie este condiţionată de competenţa şi onestitatea utilizării fondurilor.



b) Prezentaţi factorii care influenţează sau decid eficienţa politicilor de protecţie.

c) Precizaţi, pe bază de exemple, diferenţa între tactici şi

strategii de protecţie.

d) Prezentaţi principalele obiective şi forme ale protecţiei şi

conservării.



e) Identificaţi cauzele eficienţei reduse a unor acţiuni de

protecţie. f) Prezentaţi câteva strategii de protecţie.



g) Precizaţi relaţia între dezvoltarea durabilă şi protecţia

geosistemului. h) Comentaţi (şi completaţi conform opiniei personale)

obiectivele studiilor de impact.



i) Prezentaţi aspecte generale ale economiei monetare favorabile protecţiei geosistemului.


lucrarea de verificare de la sfârşitul acestei unităţi de învăţare Informaţiile din această parte a unităţii de învăţare vă oferă

posibilitatea să cunoaşteţi :

- forme de protecţie şi conservare a geosistemului ; - factori favorabili şi nefavorabili protecţiei şi conservării ; - diferenţa între tactica sectorială şi strategiile de protecţie; - structura şi necesitatea studiilor de impact ; - raporturile protecţiei şi conservării cu dezvoltarea durabilă.

7.4 Legislaţia şi instituţionalizarea protecţiei

Deşi este integral benefică, deci strict – şi imediat – necesară,

atitudinea protectoare faţă de ambianţă nu a fost niciodată percepută doar favorabil şi asumată în mod unanim. Prin orientarea lor utilitaristă spontană, oamenii au avut totdeauna tendinţa de a prelua şi folosi, de a se debarasa şi de a schimba, fără reţineri şi previziuni rezonabile, chiar dacă experienţe repetate au demonstrat caracterul păgubitor al acestor atitudini. Efectele negative ale unor acţiuni care au fost suportate, nedrept, de către alţi indivizi, comunităţi ş.a. decât autorii acţiunilor respective, ca şi o serie de responsabilităţi administrative, politice ş.a. în sensul organizării şi amenajării teritoriului, al valorificării unor resurse naturale etc. au conturat însă necesitatea reglementării raporturilor societăţii umane cu ambianţa sa, generând o ramură de sine stătătoare a dreptului, dreptul mediului.

Motivaţiile utilitare imediate ale acţiunilor umane în sistem au tendinţa să genereze abuzuri, ceea ce impune reglementări stricte.

Reţineţi !



Conform unei definiţii relativ recente (D.Marinescu, 1993, p. 43) „dreptul mediului este format din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură – ca element vital şi suport al vieţii – în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului înconjurător – naturale şi artificiale -, precum şi relaţiile legate de conservarea lor, care presupune protecţie şi ameliorare”. Cu aceste coordonate (mai mult sau mai puţin clare), cu o tentă sectorială care rămâne destul de puternică şi cu o mare variabilitate spaţială şi cronologică a eficienţei sale, legislaţia „de mediu” funcţionează în toată lumea, atât de diferită, a zilelor noastre : în state sărace, nu doar ignoranţa şi lipsa legilor şi instituţiilor necesare determină degradarea continuă a „mediului” ci, în primul rând, sărăcia ; în fostele state socialiste europene starea precară a „mediului” nu se datorează insuficienţei legislative şi nici măcar instituţionale, ci caracterului formal al aplicării legii şi al funcţionării structurilor specializate, timp de zeci de ani, ca şi longevităţii sechelelor unui sistem politic care n-a respectat nici natura, nici societatea umană ; pentru multe situaţii grave (deversări clandestine masive de ape uzate, „blindajul” de submersibile şi deşeuri nucleare eşuate sau abandonate în unele bazine marine etc.) nu este vinovat Dreptul Mării, ci importante puteri economice, politice şi militare ş.a.m.d.

Extrem de util în perioada contemporană este faptul că toate nivelurile de organizare a legislaţiei de protecţie (locale, naţionale, internaţionale) includ o participare reală a populaţiei la conceperea şi controlul aplicării actului legislativ. În general, în întreaga lume dreptul acesta este din ce în ce mai conştientizat şi aplicat, iar transparenţa stării reale a „mediului” creşte, aceasta fiind şi una dintre cele mai puternic mediatizate probleme ale lumii contemporane. Este benefică, de asemenea, generalizarea treptată a unei percepţii mai complexe a dreptului mediului, nu doar ca ansamblu de legi, directive etc. restrictive şi coercitive, ci şi ca un cadru ofertant, permisiv în mod echilibrat, asigurând durabilitatea fondului a cărui stare o reglementează. Se realizează astfel o cooperare din ce în ce mai largă în acţiunile de protecţie şi conservare, ca şi în respectarea legislaţiei aferente.

Pe plan intern legislaţia şi aplicarea ei se bazează pe principiul conform căruia protecţia mediului înconjurător este un element esenţial al politicii economice şi politice a statului, pe principiul utilizării suverane de către stat a resurselor sale naturale dar fără să aducă prejudicii mediului din alte state, al priorităţii sănătăţii şi bunăstării populaţiei faţă de alte scopuri ale utilizării resurselor, al apărării factorilor naturali prin utilizarea responsabilă a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul generaţiilor prezente şi viitoare, al participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului său de viaţă, al interzicerii oricăror forme de poluare şi al obligării poluatorului să suporte costurile daunelor produse. Multe dintre aceste principii au prefigurat sau reflectă principii de drept internaţional al mediului. Cu baza în constituţiile statelor şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului legislaţia de protecţie şi conservare se concretizează în legi, decrete cu putere de lege, hotărâri şi ordonanţe ale guvernelor, tratate şi convenţii internaţionale ratificate. Instrumente de reglementare, între care cele mai larg răspândite sunt standardele de mediu şi instrumente economice - taxe, subsidii,

Dreptul mediului reglementează în primul rând raporturile omului cu natura dar şi conduita umană faţă de alte elemente naturale sau social-economice.

Structuri şi organisme legislative şi executive naţionale implicate în problematica mediului : Parlamentul, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (şi agenţiile lui judeţene), alte ministere şi organisme guvernamen-tale etc.



permise comercializabile de emisii, sisteme de colectare-refinanţare - asigură eficienţă legilor. Adoptarea şi aplicarea lor, formularea directivelor-cadru, iniţierea unor programe pe plan naţional, subregional, regional etc. revine infrastructurilor interne şi externe specializate.

Ca organism legislativ naţional, Parlamentul iniţiază şi dezbate proiecte de protecţie, adoptă legi, elaborează instrucţiuni de aplicare şi iniţiază măsuri punitive pentru încălcarea legilor. Guvernul promovează iniţiativele legislative primite de la ministerele implicate în probleme de protecţie şi conservare şi emite hotărâri de organizare şi funcţionare a ministerelor respective, precizându-le atribuţiile în domeniu.

Organul intern central (de specialitate) al administraţiei publice este Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. Ca atribuţii principale, acesta stabileşte priorităţile programelor de cercetare, control al calităţii (aerului, apelor, ecosistemelor, poluării de fond şi accidentale etc.) şi dezvoltare în domeniile sale de activitate, efectuează studii şi elaborează prognoze de dezvoltare şi urmăreşte aplicarea lor în calitate de titular al investiţiilor finanţate din bugetul de stat sau garantate de către stat; reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi internaţionale din acelaşi domeniu, iniţiază şi dezvoltă programe de educaţie şi formare a specialiştilor în domeniul său, colaborează cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi cultură, cu mijloacele de comunicare în masă, avizează licenţele de import-export pentru unele produse, tehnologii, echipamente, aparatură şi asistenţă tehnică aferentă domeniului său de specialitate. Prin atribuţii specifice se implică în protecţia apelor şi în protecţia de ansamblu a mediului, în scopul menţinerii echilibrului ecologic şi al securităţii nucleare.

În teritoriu acţionează prin infrastructura sa specializată, Agenţiile Judeţene de Protecţie a Mediului. Potrivit Legii Mediului, mai au competenţe generale în domeniul protecţiei şi o serie de organe ale administraţiei publice locale - prefecturi şi primării (în subordinea cărora au trecut de curând direcţiile de Urgenţă Civilă) iar R.A. Apele Române şi R.A. Romsilva acţionează ca organe cu competenţe speciale.

Pe plan extern, cele mai reprezentative instituţii ale protecţiei şi

conservării aparţin O.N.U.: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.), Organizaţia Internaţională Maritimă (I.M.O), Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), Programele pentru Dezvoltare şi pentru Mediu (P.N.U.D. şi P.N.U.E.), Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.). Acţionează din 1948, cu rezultate de excepţie1, ca organizaţie neguvernamentală reunind organizaţii din 80 de ţări, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.). Cu statut de organizaţii regionale acţionează în vederea protecţiei şi conservării mediului Comisia Economică a

1 A elaborat Strategia Mondială a Conservării (1980), a avut un rol esenţial în elaborarea Convenţiei Africane (1968) şi a Convenţiei de la Washington asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună pe cale de dispariţie, precum şi a Convenţiei de la Bonn (1979) asupra conservării speciilor migratoare. De asemenea, a elaborat prima redactare a Cartei Mondiale a Naturii, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (1982).

Respectarea strictă a politicii şi standardelor europene de mediu – condiţie absolută a accesului în Uniunea Europeană.



Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.), Consiliul Europei (C.E.), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) iar cu statut şi anvergură subregională - Comisia Dunării, Comisia Rinului, Comisia pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo din 1972 şi Comisia pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki din 1974, care veghează asupra calităţii apelor fluviale şi marine, transmit informaţii, reglementează protecţia apelor, rezolvă diferendumuri etc.

Ratificarea unor documente-cadru elaborate de către aceste organisme, activităţile filialelor subregionale şi naţionale, eforturile de aliniere la standardele de calitate a protecţiei şi conservării din comunităţi de state (spre exemplu din Uniunea Europeană) determină atitudini şi acţiuni naţionale şi internaţionale solidare, care exprimă conturarea treptată a unei poziţii raţionale a întregii societăţi umane faţă de problemele geosistemului.



Această parte a unităţii de învăţare referitoare la legislaţia şi instituţionalizarea protecţiei geosistemului vă reaminteşte că sunt foarte puţini oamenii care procedează corect din convingere şi în mod constant, fără supraveghere şi fără teama de pedeapsă. La nivel de masă, atitudinea societăţii umane faţă de sistemul terestru a trebuit să fie reglementată, legiferată şi o reţea de instituţii cu atribuţii speciale a fost necesară.

a) Prezentaţi succint conţinutul noţiunii „dreptul mediului” ; b) Exemplificaţi variabilitatea spaţială a eficienţei

legislaţiei de mediu ;



c) Precizaţi rolul societăţii civile, al opiniei publice, în

respectarea şi aplicarea legislaţiei de mediu ; d) Formulaţi liniile generale ale legislaţiei interne cu privire

la mediu ;



e) Numiţi câteva instituţii/organisme naţionale şi internaţionale cu atribuţii în domeniul protecţiei şi conservării.


Această parte a unităţii de învăţare vă situează la contactul cu

forme legiferate ale atitudinii necesare faţă de geosistem :

- legislaţia internă de mediu – principii, raporturi cu legislaţia internaţională ;

- structurile naţionale abilitate să legifereze şi să aplice legislaţia de mediu ;

- instituţii externe ale protecţiei şi conservării mediului.

7.5 Educaţia, informaţia, formaţia de specialitate în domeniul protecţiei geosistemului

Structura complexă şi funcţionalitatea corespunzătoare a

geosistemului, constituit din ansambluri naturale şi social-economice de vârste diferite, aflate în diferite grade de întrepătrundere sistemică şi prezentând o mare variabilitate spaţială, nu se descifrează uşor. Natura dinamică a problemelor lor esenţiale, (genetice, evolutive, de calitate etc.) le face încă mai greu de înţeles.

La nivelul general al cunoaşterii sunt sesizate aspectele statice, simple (ca efecte ale unei funcţionalităţi echilibrate sau tulburate), în special când acestea exprimă un impact negativ asupra confortului locuirii, al rentabilităţii unor activităţi umane sau asupra unor forme de viaţă naturală. Caracterul reductiv al acestui mod de înţelegere a geosistemului este explicabil şi, deşi simplist, este important, constituind o primă treaptă a conştientizării ambianţei. Se remarcă, de asemenea, componenta sa afectivă, destul de frecvent altruistă, care constituie un avantaj excepţional pe drumul cunoaşterii : pe baza acesteia se pot implanta informaţii motivate puternic, pot acţiona

Chiar dacă nu este suficientă, cunoaşterea aspectelor statice ale problemelor grave ale mediului este utilă ca primă treaptă a conştientizării ambianţei.

Reţineţi !



mecanisme educaţionale (indiferent de vârstă), se pot construi atitudini şi comportamente. Fiinţa umană îşi poate realiza treptat condiţia de participant raţional la coexistenţa geosistemică.

În cazul problemelor de protecţie şi conservare, o aserţiune logică reaminteşte că nu poate fi protejat eficient decât ceea ce este foarte bine cunoscut. În felul acesta, cunoaşterea geosistemului se impune de la sine. Evident, la scara întregii societăţi umane nivelul de cunoaştere poate fi extrem de diferit, dar formele de organizare ale procesului instructiv-educativ sunt un bun demult câştigat, ameliorat mereu, în acord cu cerinţele specifice fiecărei etape a evoluţiei societăţii umane. Aceasta permite ca, în perioada actuală, un segment din ce în ce mai bine conturat al educaţiei şi informaţiei să fie orientat spre problematica generală a „mediului” şi în special spre probleme de protecţie şi conservare. Deşi prin natura lor necesităţile de educaţie şi informaţie cu privire la „mediu” nu au bariere de vârstă, tip de activitate ş.a., în general acţiunile educative se orientează preponderent către copii şi tineri, a căror personalitate este asistată specializat în cursul formării sale. Fără ca acţiunile de acest gen să fie absolut noi, consensul mondial asupra „casei comune” care este Pământul le-a impulsionat puternic în ultimele două decenii. Numai ca urmare a celor două reuniuni mondiale dedicate stării geosistemului de la Rio-de-Janeiro, din 1992 şi de la Johannesburg, din 2002 au proliferat benefic reţele şi asociaţii de învăţământ şi educaţie în aproape toată lumea, care îşi propun să organizeze structuri coerente orientate către cunoaşterea şi protecţia ambianţei umane. Programe speciale de tipul celor franceze C.E.D. (Civism, Mediu, Dezvoltare), E.N. (Educaţia şi Natura) , programe şcolare de tipul „orele verzi”, „orele de mediu”, „orele de descoperire” (a zăpezii, a mării, a oraşului, a vieţii la ţară, a vieţii în alte ţări – vecine sau mai îndepărtate), excursii şcolare de tipul sejur se regăsesc în misiunile asumate de către ministerele educaţiei din nenumărate ţări şi în colaborările interministeriale pe linia educaţiei şi aplicaţiei, a cunoaşterii cât mai detaliate a stării mediului, a transparenţei tuturor categoriilor de activitate cu impact negativ asupra mediului sau care au posibilităţi de ameliorare a stării lui.

Acţiuni susţinute se desfăşoară şi în sensul educării şi formării unei atitudini conştiente faţă de mediul de muncă, în care toată populaţia activă este sensibilizată pentru eliminarea risipei de apă şi de energie, pentru recuperarea hârtiei şi recipientelor din materiale plastice în vederea reciclării, pentru trierea riguroasă a deşeurilor şi respectarea regimului celor toxice, pentru controlul nivelului de zgomot, pentru calitatea şi tipul mai mult sau mai puţin „ecologic” al finisajelor în spaţiul profesional, interdicţia fumatului în spaţii publice ş.a.m.d.

Pentru comunitatea umană mondială o serie de „sărbători” comune au devenit repere educative excepţionale. Astfel, Ziua Pământului, Ziua Internaţională a Mediului, Ziua Internaţională a Stratului de Ozon, Ziua Internaţională a Apei etc. implică în fiecare an milioane de persoane. Cu aceste ocazii se transmit cantităţi imense de informaţie la zi şi este contactat direct mediul concret din orizontul local sau regional. Au acelaşi impact educativ larg toate acţiunile organizaţiilor neguvernamentale internaţionale (Green Peace, World Wildlife Fund) sau naţionale (Équipe Cousteau , Les Amis de la Terre, France Nature Environnement ş.a., sau The Nature Concervancy,

Primul palier de vârstă sensibil şi apt pentru educaţie ambientală este reprezentat de copii şi tineri.

Educaţia în context profesional, orientată către eliminarea risipei, gestiunea corectă a deşeurilor, controlul poluării fonice etc.

Sărbători, zile şi perioade consacrate problemelor globale, regionale sau locale ale mediului.



Environmental Defense Fund – S.U.A. ş.a.). Avantajelor formative cu valoare îndelungată/definitivă li se adaugă acţiuni asociate de ecologizare şi monitorizare ecologică extrem de utile : curăţenia de primăvară sau toamnă în parcuri, pe litoral, pe malurile râurilor şi lacurilor, în păduri de agrement şi pe trasee turistice montane etc.

În desfăşurarea acestui proces vast de educaţie pentru protecţia şi conservarea geosistemului un volum important de informaţie este vehiculat atât în cadre educaţionale şi formative consacrate (şcolar, universitar şi postuniversitar, de reciclare profesională), cât şi prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Pe această cale, rolul informaţiei specializate se accentuează şi randamentul său creşte.

Pentru ca atitudinea conştientă şi responsabilă a societăţii

umane faţă de geosistem să se manifeste prin efecte calitative concrete, ea trebuie să beneficieze de un potenţial uman specializat şi de infrastructura aferentă. În ultimele decenii, într-un ritm bine susţinut, formaţia profesională în domeniul mediului se regăseşte în câteva sute de specializări, obţinute prin studii superioare şi medii. O dinamică remarcabilă a acestei formări profesionale, ca şi a cercetării ştiinţifice în domeniu, se poate constata în S.U.A. şi Anglia. Structural, această gamă de specializări se încadrează în câteva categorii: tehnologii şi aparatură de testare, prevenire şi combatere a poluării, expertiză şi consultanţă, gestiune, manageriat, studii de impact, protecţia naturii (activişti, animatori, instructori), amenajarea teritoriului, teledetecţie şi informatică aplicate în domeniul mediului.

Oferta de locuri de muncă corespunde însă numai relativ acestor profile, formate în instituţii de învăţământ superior specializat, sau adaptate plecând de la alte formaţii iniţiale, nespecializate (biologie, chimie, informatică, economie). La început, angajatorii s-au orientat aproape exclusiv către formaţii profesionale mai înguste, care aveau o ţintă precisă şi limitată (spre exemplu, poluarea apelor cu metale grele, exploatarea imaginilor satelitare etc.). Ulterior, interese economice directe au determinat preferinţa pentru formaţii mereu mai complexe (spre exemplu, în domeniul activităţilor industriale sunt bineveniţi solicitanţii specializaţi nu numai în problematica poluării în profilul de producţie, ci şi în domeniul igienei şi securităţii muncii, al normativelor comunitare de mediu ş.a.).

Fără să beneficieze de o piaţă prea accesibilă a locurilor de muncă, un număr de cadre se formează şi activează în domeniul cercetării ştiinţifice a geosistemului, în cadrul unor formaţiuni, laboratoare etc. ale universităţilor sau ale institutelor de cercetare şi ministerelor implicate direct sau indirect în problematica acestui domeniu.

Specializarea profesională în domeniul „mediului” se orientează (sectorial) către tehnologii specifice, prevenire şi combatere a poluării, consultanţă, gestiune, studii de impact ş.a.



Test de autoevaluare 4 Această ultimă etapă a introducerii în problematica

mediului subliniază importanţa educaţiei temeinice şi a informaţiei de calitate cu privire la geosistem, atunci când se pune problema gestiunii lui durabile, a protecţiei şi conservării viabilităţii lui ca ansamblu coerent. De asemenea, vă prezintă formaţia specializată în domeniu şi nivelul de atenţie acordat azi acestei formaţii.

a) Comentaţi necesitatea educaţiei geosistemice pe baza unui exerciţiu : încercaţi să conturaţi o „personalitatea umană” care ignoră deliberat şi complet tot ceea ce o înconjoară (lumea naturală şi cea social-economică) ;

b) Exemplificaţi, pe baza cunoştinţelor Dvs., sursele de

informaţii cu privire la mediu citate în text.



c) Numiţi forme de educaţie, instrucţie şi acţiuni de protecţie iniţiate sub impactul benefic al unor reuniuni internaţionale dedicate problematicii mediului.

d) Prezentaţi câteva forme de educaţie a adulţilor activi în

sensul atitudinii responsabile faţă de mediu.



e) Comentaţi succint formaţia profesională şi problemele

pieţei locurilor de muncă în domeniul mediului.


Partea finală a acestei unităţii de învăţare vă propune să reflectaţi, de fapt, la prima, cea mai trainică, durabilă pe termen lung, dintre formele de protecţie a geosistemului :

- autoeducaţia – printr-o bună cunoaştere şi prin implicare ; - educarea altora (indiferent de vârstă) ; - orientarea spre profesionalizare şi asumarea profesionalismului în domeniu.


(Pentru aprofundare sau corectarea răspunsurilor greşite, recitiţi părţile unităţii de învăţare indicate după fiecare răspuns/comentariu)

1.a) Atât raţional cât şi biologic fiinţa umană este direct interesată să-şi asigure o ambianţă stabilă şi confortabilă. Treptat a devenit conştientă de utilitatea generală a asigurării stabilităţii condiţiilor de existenţă şi pentru alte fiinţe. Necesitatea protecţiei sistemului este clară, dar costurile acţiunilor necesare, adesea destul de mari, pot deveni insuportabile dacă societatea în ansamblul ei nu previne stările precare (şi cu atât mai mult pe cele de criză). Neglijate, acestea devin mereu mai numeroase, mai grave, iar apărarea mai scumpă – v. 7.2.

Reţineţi !



b) Principalii factori necesari în realizarea protecţiei sunt cei sociali (care asigură o bază de masă educaţiei în domeniu, instruirii corecte şi complete, percepţiei rezonabile a legislaţiei de protecţie, etc., fundamentând o nouă etică a fiinţei umane în geosistem), economici (cu implicarea concretă şi reglementată în problemele de calitate a geosistemului şi cu formarea efectivă a P.I.B., din care o parte trebuie să fie destinată acţiunilor de protecţie) şi politici (datori să stimuleze atât o evoluţie economică durabilă, cât şi să asigure climatul necesar iniţierii şi aplicaţiei unor legi corespunzătoare nivelului de risc indus de prezenţa şi activităţile umane în geosistem – v. 7.2.

c) Protecţia în cunoştinţă de cauză este singura eficientă şi

durabilă. Numai cunoscând modul în care funcţionează geosistemul, elaborând o bună prognoză a pragurilor şi evaluând riscul disfuncţiilor se poate preveni degradarea (greu şi scump sau imposibil de remediat) – v. 7.2.

2. a) Moral şi mai ales afectiv, oamenii sunt frecvent altruişti.

Concret, stări dificile reale sau imaginare, conjuncturi restrictive etc. îi determină să acţioneze invers, fie datorită imposibilităţii obiective de a proceda corect, fie din egoism, grabă, neglijenţă etc. Atitudinile acestea sunt caracteristice atât la nivel individual cât şi de grup sau de masă – v. 7.3.

b) O politică eficientă de protecţie presupune o bază cât mai

omogenă de acţiune. La nivelul întregului sistem social-economic, societatea umană se prezintă încă foarte diferenţiat, astfel încât destul de mulţi factori pot influenţa decisiv calitatea acţiunilor de protecţie : formele de proprietate, nivelul general al taxelor şi impozitelor, mecanismele economice implicate în problemele calităţii şi protecţiei mediului, gradul de ocupare al forţei de muncă, discrepanţele de nivel material etc. – v. 7. 3.

c) Caracterul punctual şi termenul scurt specific acţiunilor cu

caracter tactic, spre deosebire de proiectele pe termen lung şi interesând arii mai mari, vă vor ajuta să identificaţi în experienţa Dvs. directă fie aspecte tactice, fie strategice ale unor acţiuni trecute, sau pe care le consideraţi necesare în viitor – v. 7.3.

d) În calitate de formă specială a protecţiei, conservarea

asigură păstrarea nemodificată a unor valori naturale sau antropo-culturale, la toate nivelurile de organizare ale geosistemului. Ca forme principale ale organizării protecţiei şi conservării, interesând elemente din ce în ce mai numeroase şi mai variate, structuri din ce în ce mai complexe şi arii din ce în ce mai mari, sunt monumentele naturii şi unicate patrimoniale antropo-culturale, rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, parcuri regionale, rezervaţii ale biosferei – v. 7. 3.

e) Printre cele mai cunoscute, mai importante ca amploare şi ca

utilitate sunt strategia internaţională pentru conservarea naturii, strategia pentru o nouă ordine economică internaţională, programul internaţional geosferă-biosferă – v. 7.3.



f) Protecţia geosistemului este o parte organică, excepţional de importantă pentru realizarea dezvoltării durabile – v. 7.3.

g) Formele de activitate antropică, efectele locuirii, proiectele

acţiunilor viitoare etc. sunt extrem de variate, practic fiecare unitate spaţială a geosistemului având personalitatea sa structurală şi funcţională distinctă. În felul acesta, obiectivele studiilor de impact sunt variabile. Este posibil ca în structurile pe care le cunoaşteţi să existe unele aspecte pe care cursul nu le semnalează – v. 7. 3.

i) Facilităţi financiare de genul „creditelor uşoare” sau accesul la

fonduri nerambursabile cu destinaţie precisă pentru diverse forme de protecţie sunt curente, iar frecvenţa şi dimensiunile lor cresc v. 7.3.

3. a) În liniile sale esenţiale, dreptul mediului este un ansamblu

de reglementări ale comportamentului şi relaţiilor interumane privitoare la atitudinea faţă de natură, înţeleasă ca element vital şi suport al vieţii. Reglementările respective au în vedere şi faptul că, în procesul complex de utilizare şi dezvoltare (în scopuri economice, sociale şi culturale), toate componentele naturale şi artificiale (antropice) trebuie să fie protejate/ameliorate – v. 7.4.

b) Eficienţa legislaţiei mediului este influenţată de o multitudine

de factori, specifici diferitelor sisteme politice, nivelului de dezvoltare economică, instituţională, legislativă, tradiţiei raporturilor cu natura, raporturilor de vecinătate statală, regională, locală, raporturilor complexe la nivel mondial etc. Cu aceste premise, efectele legislaţiei mediului au o mare variabilitate spaţială : spre exemplu, reglementările privind protecţia apelor continentale sunt unanim acceptate şi fac parte din politicile naţionale de pretutindeni, dar în timp ce în Elveţia pentru poluarea unui pârâu de munte, în zonă nelocuită, se aplică şi pedepse privative de libertate, în România se deversează în râuri ape puternic uzate amont de prize de alimentare – v. 7. 4.

c) O bună cunoaştere (prin educaţie, instruire generală şi

specializată şi prin mediatizare) a raporturilor corecte cu ambianţa (naturală şi antropică) şi a legilor specifice poate transforma societatea civilă în cel mai important factor de decizie şi acţiune în sensul protecţiei şi conservării geosistemului – v. 7.4.

d) Legislaţia internaţională în domeniu valorifică în mod

superior, raţional şi altruist, prevederi ale constituţiei multor state, ale drepturilor omului, naturii etc., reglementând modul de utilizare protectivă şi conservativă a resurselor naturale. Deosebit de util este faptul că ansamblul de reglementări nu are doar un caracter restrictiv şi coercitiv (spre exemplu, poluatorul plăteşte etc.), ci şi unul permisiv şi stimulativ (acces pe termen lung pentru utilizatorii corecţi, reduceri de taxe pentru unităţile echipate corect etc.), asigurând astfel raporturi solidare, de colaborare interumană pentru respectarea şi aplicare corectă a legii – v. 7.4.

e) Lista organismelor şi instituţiilor naţionale şi internaţionale



implicate oficial în protecţia mediului este mare şi continuă să crească. Extrem de util ar fi ca, începând de la nivelul de organizare local, fiecare dintre ele să fie cât mai bine sprijinită în acţiunile pe care le desfăşoară şi chiar să i se sugereze acţiuni cât mai adecvate problemelor concrete din teritoriu – v. 7.4.

4. a) Exerciţiul sugerat v-a confirmat experienţe pe care, sigur, le aveţi deja : incapacitatea nativă, dobândită sau asumată în mod deliberat de a acorda atenţie, interes, protecţie altor fiinţe, obiectelor şi structurilor realizate prin munca altor fiinţe (indiferent cine sunt sau au fost), elementelor şi ansamblurilor naturale etc. nu poate contura o personalitate umană normală. Dacă există, aceasta trebuie ajutată (prin reeducare, prin asistenţă specializată etc.). Prevenirea poate face ca asemenea fiinţe să nu fie decât rare, şi regretabile, excepţii – v. 7.5.

b) O literatură mereu mai bogată, pagini întregi, rubrici

specializate, teme şi dosare ale celor mai multe ziare şi reviste, presa specializată în domeniu, emisiuni de radio şi televiziune, posturi internaţionale de televiziune, sit-uri internet ale organismelor naţionale şi internaţionale implicate în problematica mediului oferă o gamă foarte diversă de informaţii, în regim larg accesibil – v. 7.5.

c) Chiar dacă multe dintre obiectivele concrete, de mare

amploare, aduse în discuţia reuniunilor internaţionale şi organizarea efectivă a îndeplinirii lor comportă încă dificultăţi, o certitudine cu efect durabil există : educaţia este orientată masiv spre protecţia ambianţei, spre utilizarea înţeleaptă a resurselor, spre un alt tip de raporturi interumane şi o altă atitudine faţă de natură. În diferite state europene, pe alte continente, în ţara noastră, cel puţin pentru tineret procesul instructiv-educativ poartă această amprentă – v. 7.5.

d) Educaţia, în general, şi cea pentru convieţuirea echilibrată în

geosistem nu sunt necesare doar copiilor şi tinerilor. Este util ca şi adulţilor activi, în special celor care nu au nici tendinţe spontane de comportament echilibrat, nici o educaţie morală corectă şi nici un nivel de instrucţie adecvat existenţei sociale, să li se asigure accesul la această necesară resocializare. Procesul trebuie să vizeze simultan activitatea profesională (în sensul responsabilităţii pentru activitatea retribuită, al evitării risipei, al respectului faţă de munca celorlalţi, al atenţiei nu numai pentru produsele finite, ci şi faţă de cele secundare, de deşeuri), ca şi existenţa socială – în grupul socio-profesional, în cartier /sat, în familie – v. 7. 5.

e) Cu cât mai repede se va instala atenţia necesară faţă de

profesiunile implicate în problematica „mediului”, cu atât mai eficiente vor fi toate formele de activitate umană, toate măsurile de protecţie şi conservare, toate strategiile de dezvoltare durabilă. Geosistemul este extrem de complex iar de controlul funcţionalităţii lui, în interesul nostru exclusiv, nu mai poate fi vorba. Pentru a ne apropia de obiectivele pe care ni le propunem trebuie să respectăm acest ansamblu şi trebuie să acţionăm în cât mai avansată cunoştinţă de cauză, cu profesionalism v. 7.5.




INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare presupune cunoaşterea de către cursant a Unităţii de învăţare 7, referitoare la „Protecţia şi conservarea geosistemului”. Răspunsurile la întrebările din lucrare vor fi transmise prin poştă tutorelui, pentru corectură, comentarii şi evaluare.





Care erau aşteptările Dvs. de la acest curs ?




este capabil să formuleze răspunsurile clar, corect, succint. Dacă aţi parcurs, asimilând, conţinutul acestei teme veţi putea

răspunde următoarelor întrebări : 1) Care sunt principalele avantaje ale conduitei preventive în

realizarea protecţiei şi conservării geosistemului ? (1 p.) 2) Cum se implică factorii economici în realizarea acţiunilor

concrete de protecţie şi conservare ? (1 p.) 3) Consideraţi că tactici raţionale, bine orientate în rezolvarea

unor probleme punctuale sunt suficiente pentru a asigura calitatea geosistemului în perspectiva dezvoltării durabile? (0,5 p.)

4) În opinia Dvs., strategia internaţională pentru conservarea

naturii ar trebui să fie precedată sau urmată de cea pentru o dezvoltare durabilă ? (0,5 p.)



5) Economia monetară, percepută tradiţional ca expresie de vârf a „legii banului”, acţionează şi în sensul protecţiei şi conservării sistemului terestru ? (0,5 p.)

6) Ca membru al societăţii civile, sub ce formă aţi acţionat sau intenţionaţi să acţionaţi pentru protecţia ambianţei locale ? (1,5 p.)

7) După constatările Dvs., care este instituţia naţională cea mai eficientă în domeniul protecţiei naturii ? (0,5 p.)

8) Care credeţi că sunt instituţiile cu care şcoala poate să

colaboreze pentru realizarea unui act educativ complet şi eficient, în spiritul protecţiei şi conservării naturii, a vieţii şi sănătăţii umane, a întregului sistem terestru ? (2 p.) 9) În calitate de primar al aşezării Dvs., dacă aţi avea posibilitatea să angajaţi (temporar sau definitiv) un profesionist de mediu, ce aşteptări aţi avea faţă de prestaţia acestuia ? (2,5 p.)


Berca M., 1998, Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor., Editura Grand, Bucureşti, 5, 6

Brown, L., 1990-2005, Probleme globale ale omenirii, Edit.Tehnică, Bucureşti Cămăşoiu Camelia, 1994, Economia şi sfidarea naturii. Alternativa dezvoltării

durabile în România, Editura Economica, Bucureşti, 2 – 6. Ungureanu Irina, 2005, Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,

Partea a II-a, 2

Bibliografie


BIBLIOGRAFIE

Berca M., 1998, Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor., Editura

Grand, Bucureşti, cap. 5, 6. Brown L.,1994–2005, Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti,

integral. Brunet R., 1968, Les phénomènes de discontinuité en géographie, Editura C.N.R.S.,

Paris , integral. Cămăşoiu Camelia, 1994, Economia şi sfidarea naturii. Alternativa dezvoltării

durabile în România, Editura Economica, Bucureşti, cap. 2 – 6. Cojocaru I, 1995, Surse, procese şi produse de poluare, Editura Junimea, Iaşi,

integral. Lupaşcu Angela,2001, Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, cap. IV. Marinescu Daniela, 1993, Dreptul mediului înconjurător, Ed. A II-a, Casa de Editură

şi Presă „Şansa”, Bucureşti, Partea a V-a, cap XVIII. Mehedinţi, S., 1933, Discordanţe antropogeografice, B.S.R.R.G., LII, Bucureşti, p.

193 – 228. Mehedinţi, S.,1994, Terra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol. I, cap. I, II, VII Mihăilescu, V., 1974, Le géosystème –objet non dissocié et non dissociable de la

géographie, Revue .Roumaine de Géol.,Géoph. et Géographie., XXXVIII, 1, p. 3 – 8.

Roberts N., 2002, Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational, Bucureşti, Partea I, cap. 1, Partea a II-a, cap. 4,8 ; Partea a IV-a, cap. 10, 12 ; Partea a V-a, cap. 15, 16 ; Partea a VI-a, cap. 17, 20.

Stugren B., Dordea Manuela, 1988, Ecologie, Universitatea din Cluj-Napoca, vol. I, 1.2, 1.3.1 – 1.3.7.,

Tănase Al., 1985, Umanismul şi condiţia umană în civilizaţia contemporană, Editura Politică, Bucureşti, integral.

Ungureanu, Irina (coord.), Muntele, I. şi colab., 2003, Geografia mediului. Omul şi natura la început de mileniu, Editura Institutul European, Iaşi, cap. 1, 2.4.

Ungureanu, Irina, 2005, Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, Partea I, cap. 1,2,3, Partea a II-a, cap. 1,2,3,5,6.

Date post:	04-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	madalina-gradinaru
View:	1,877 times
Download:	22 times

Geografia mediului

Documents