1

Alexandru Ungureanu George Ţurcanaşu GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE

2

Departamentul de Geografie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iasi Alexandru UNGUREANU

Profesor la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, membru corespondent al Academiei Romăne. Specialist cu o viziune multilaterala asupra diverselor componente din domeniul geografiei umane, spirit enciclopedic, erudit, personalitate recunoscuta atât in plan naţional, cât şi internaţional. Realizator a numeroase lucrări, multe cu caracter inter- şi pluridisciplinar, care se evidenţiază prin analize profunde, obiective şi prin sinteze de o valoare deosebită, din care transpar devotamentul faţă de ştiinţă şi obiectivitatea cu care sunt prezentate aspectele diverse abordate.

George ŢURCĂNAŞU Lector la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi membru al Centrului de Excelenţă C.U.G.U.A.T. – T.I.G.R.I.S. Doctor în geografie sub îndrumarea lui A. Ungureanu. Preocupările sale vizează problematica sistemelor urbane şi a modelizării spaţiale. Ca urmare, lucrările realizate se încadrează în peisajul generos al geografiei urbane, centrându-se pe analiza structurilor teritoriale şi a bifurcaţiilor sistemelor de aşezări. Coperta: George Ţurcănaşu ISBN: 978-973-730-556-5

3

Alexandru Ungureanu George Ţurcănaşu

GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE

PERFORMANTICA

IAŞI – 2008

4

CUPRINS

1. Introducere ..................................................... …………………………...…. 7 2. Geografia aşezărilor rurale ……………………………………………...… 8 2.1. Definirea aşezărilor rurale……….……………………………...... 8 2.2. Tendinţele generale ale formării reţelei de aşezări rurale …...… 9 2.3. Situl aşezărilor rurale ……………………………………………. 10 2.4. Tipologia aşezărilor rurale ……………………………………… 14 2.4.1. Tipologia funcţionala a aşezărilor rurale …………… 14 2.4.2. Tipologia dimensională a aşezărilor rurale ………… 17 2.4.3. Tipologia aşezărilor rurale după gradul de stabilitate ... 18 2.4.4. Tipologia morfologică a aşezărilor rurale…………… 21 2.5. Locuinţa rurală …………………………………………………… 26 3. Geografia aşezărilor urbane ……………………………………................ 32 3.1. Definirea oraşului in raport cu aşezarea rurală ………………. 33 3.2. Urbanizarea globului in profil spaţial şi in timp …………….. 38 3.3. Repartiţia pe glob a oraşelor mari şi foarte mari …………….... 50 3.4. Relaţiile dintre aşezările urbane şi condiţiile naturale ……….. 57 3.4.1. Poziţia oraşelor ……………………………………........ 57 3.4.2. Situl oraşelor…………………………………………..... 66 3.5. Originea şi evoluţia fenomenului urban ………………………. 72 3.5.1. Generaţia oraşelor antice…………………………….... 74

3.5.2. Generaţia oraşelor medievale ……………………….. 80 3.5.3. Generaţia oraşelor moderne ………………………….. 88 3.5.4. Generaţia oraşelor contemporane …………………..... 96

3.5.5. Oraşul viitorului …………………………………….... 102 3.6. Evoluţia teritoriala a oraşului ………………………………… 103 3.7. Suprastructuri spaţiale urbane……………………………........ 112

3.7.1. Conurbaţiile …………………………………………....112 3.7.2. Interurbaţii …………………………………………..... 115 3.7.3. Aglomeraţiile monocentrice………………………......116 3.7.4. Megalopolisurile ……………………………………... 119

3.8. Funcţiile urbane ……………………………………………........ 127 3.8.1. Specificul funcţiilor urbane………………………........127 3.8.2. Funcţia industrială ………………………………….... 132 3.8.3. Funcţia de transporturi …………………………….... 136 3.8.4. Funcţia comercială ………………………………….... 138 3.8.5. Funcţia administrativ-politica ……………………..... 139

5

3.8.6. Funcţia educaţional – cultural - ştiinţifică ………..... 140 3.8.7. Funcţia sanitară ……………………………………..... 141 3.8.8. Funcţia balneo-climatică şi turistică ………………... 141 3.8.9. Funcţia militară …………………………………......... 142 3.8.10. Funcţia de cult ……………………………………..... 142 3.8.11. Clasificarea funcţională a oraşelor ...……………..... 142 3.8.12. Zonarea funcţională a spaţiului urban …………..... 147 3.9. Integrarea oraşului în reţeaua de aşezări umane ………….. 160 3.9.1. Sistemul de relaţii dintre oraş si cadrul său regional .... 161 3.9.2. Zonele de influenţă urbană şi ierarhia urbană …….. 169 3.9.2.1. W. Christaller şi teoria locului central ..................... 170 3.9.2.2. Delimitarea zonelor de influenţă.............................. 171 3.9.2.3. Relaţia rang-talie (Zipf) ............................................. 179 3.9.2.3. Christaller vs. Zipf (Un ciclu al evoluţiei urbane?) ..... 186 3.10. Fizionomia oraşului ………...……………………………….. 190 3.10.1. Planul oraşelor ………………………………………. 190 3.10.2. Profilul urban …………………………………………209

Bibliografie ......................................................................................................... 215

6

[…]

3.3. Repartiţia pe Glob a oraşelor mari şi foarte mari Deoarece este imposibil să se precizeze numărul total al oraşelor

Globului, ne vom limita la oraşele mari şi foarte mari, cu peste 100 000 de locuitori, al căror număr este mai uşor de cunoscut1.

Pe Glob, numărul acestor oraşe, după datele O.N.U., a crescut de la 1 334, în 1960, la 2 237, în 1980, şi la 4017 în 2005, ele formând aşa-numita armătură urbană a Globului. Din acestea, 288 de oraşe au peste 1 milion de locuitori. 1 Din numeroasele clasificări dimensionale ale oraşelor, o reţinem pe aceea propusă de O. N. U., care diferenţiază 6 categorii :

- Metropolele, cu peste 20 milioane de locuitori - Oraşele foarte mari (uneori denumite şi megapole – a nu se confunda cu megalopolisuri), cu peste 500 mii de locuitori,

- Oraşele mari, cu 100 – 500 mii de locuitori; - Oraşele mijlocii, cu 20 – 100 mii locuitori. - Oraşele mici, cu 2 – 20 mii locuitori; această categorie se divide în două

subcategorii : oraşele cu 5 – 20 mii locuitori şi oraşele cu 2 – 5 mii locuitori; - Oraşele foarte mici, cu sub 2 mii locuitori. Categoria se divide în trei subcategorii : oraşele cu 1 – 2 mii locuitori, oraşele cu 0,5 – 1 mie locuitori şi oraşele cu sub 0,5 mii locuitori.

7

Fig. 4 – Repartiţia spaţială a marilor aglomeraţii urbane ale Globului

8

Din totalul de 4017 oraşe mari şi foarte mari, 1 990 se află în Asia (fără partea asiatică a Federaţiei Ruse), 747 în Europa (aici intrând şi partea asiatică a Rusiei), 617 în America Latină, 394 în Africa, 300 în America anglofonă şi 29 în Australia-Oceania. Se poate observa că distribuţia geografică a acestor oraşe corespunde doar în linii mari cu repartiţia marilor aglomerări de populaţie ale Globului, ca urmare a diferenţierilor teritoriale în gradul de urbanizare (dacă ar exista un paralelism perfect, Asia ar fi trebuit să deţină un număr mai ridicat de oraşe mari şi foarte mari).

După modul de dispunere, se disting trei mari grupări teritoriale de oraşe mari şi foarte mari : Asia Musonică, Europa şi estul Americii de Nord.

I. Cel mai mare număr de oraşe mari şi foarte mari se găseşte în Asia Musonică, cuprinzând Asia de Sud-Est şi Subcontinentul Indian, peninsula Coreea ş.a.. În statele în curs de dezvoltare din Asia Musonică, marea majoritate a oraşelor mari şi foarte mari s-au dezvoltat relativ recent, mai ales începând din secolul al XIX-lea, fiind la origine, frecvent, porturi comerciale, în strânsă legătură cu comerţul internaţional, şi porţi de penetraţie a intereselor capitalului străin, cu caracter colonial sau neocolonial.

Aşa sunt marile emporii Bangkok (7,8 mil. loc.), Mumbai(19,4

mil. loc.), Calcutta (15,3 mil. loc.), Madras, denumit astăzi Chennai (7,45 mil. loc.), Karachi (13,8 mil. loc.), Ho Chi Minh (4,8 mil. loc.), Jakarta (16,85 mil. loc.), Surabaya (3,1 mil. loc.) şi Manila (14,5 mil. loc.) În această regiune este relativ redus numărul oraşelor ridicate pe seama industriei, aşa cum este Kanpur, din India (3,1 mil. loc.) şi, de altfel, în general, în interiorul continentului oraşele mari sunt mai rare, acestea fiind în general aşezări cu o istorie mai bogată, vechi oraşe-reşedinţă, ca Seul (22,05 mil. loc.), Delhi (19 mil. loc.), Lahore sau Hyderabad (6,5 mil. loc.).

Spre deosebire de cele de mai sus, în China, oraşele mari s-au născut

în primul rând de pe urma funcţiei politico-administrative, fiind fie actuale sau foste capitale ale statului.

Dintre acestea, se disting Beijing (10,7 mil. loc.) şi Nanjing (3,3 mil.

loc.). Bine dezvoltate sunt şi cele mai importante oraşe ale provinciilor,

9

acestea din urmă fiind, în fond, de talia unor mari state europene, ca Chongqing, metropola Sichuanului2 (7,8 mil. loc.), Wuhan, pe cursul lui Chang Jiang, astăzi puternic industrializat (4,9 mil. loc.) sau Taipei, capitala Taiwanului (6,9 mil. loc.). Nu lipsesc, însă, nici în China, o serie de mari oraşe portuare, dezvoltate mai ales din anii dependenţei semicoloniale şi coloniale, ca Shanghai, cel mai activ oraş chinez (13,4 mil. loc.), Hongkong, fostă colonie britanică (7,3 mil. loc.), Guangzhou, odinioară denumit Canton (5 mil. loc.), Dalian, în trecut controlat de Rusia, apoi de Japonia şi de Uniunea Sovietică (3 mil. loc.), Tianjin (6 mil. loc.) şi Qingdao, fostă concesiune germană (2,9 mil. loc.). Doar marile oraşe ale Manciuriei au căpătat importanţă, de la început, pe baza dezvoltării industriei – Shenyang, fost Mukden (4,5 mil. loc.), Harbin (4,6 mil. loc.), Anshan ş.a.

În Japonia, situaţia este mai diferită, aici procesul de urbanizare

modernă evoluând în strânsă corelaţie cu o puternică industrializare. Dintre toate metropolele urbane japoneze, cea mai puternică este

aglomeraţia Tokyo, nucleul politic şi industrial al statului şi cea mai mare concentrare urbană a Globului (34 mil. loc.), urmată de interurbaţia Hanshin (16,7 mil. loc.) şi de aglomeraţia Nagoya (8 mil. loc.). Majoritatea oraşelor şi conurbaţiilor industriale au o poziţie litorală, fiind, în acelaşi timp, şi porturi active – conurbaţia Kitakyushu, Fukuoka ş.a.

II. În Europa oraşele mari se dispun într-o fâşie cuprinsă, în linii

mari între paralele de 40 şi 600 lat. N, cele mai multe din acestea fiind metropole complexe, care îmbină funcţia politică de capitală, actuală sau din trecut, a unor state industriale, mai mult sau mai puţin dezvoltate (unele – şi funcţia de metropolă ale unor foste imperii coloniale, intra- sau extraeuropene), cu aceea de mari centre industriale şi de noduri portuare, maritime, fluviale sau fluvio-maritime.

Se remarcă Londra (aproape 12 mil. loc.), Paris (9,8 mil. loc.),

Moscova (13,6 mil. loc.), Sankt Petersburg (4,7 mil. loc.), Kiev (2,6 mil. loc.), Berlin (4,2 mil. loc.), interurbaţia Atena – Pireu (3,5 mil. loc.), Bruxelles (1,8 mil. loc.), Viena (1,9 mil. loc.), Lisabona (2,9 mil. loc.), Stockholm (1,7 mil.

2 Un timp, în vremea celui de al Doilea Război Mondial, chiar capitală a părţii neocupate de japonezi a Chinei

10

loc.), Copenhaga (1,4 mil. loc.), Varşovia (2,4 mil. loc.), Praga (1,2 mil. loc.), Budapesta (2,4 mil. loc.) ş.a. Relativ puţine sunt marile capitale interne, determinate de o poziţie centrală, cel puţin un timp, dar cu o viaţă portuară slabă sau absentă, ca Roma (3,3 mil. loc.), Madrid (5 mil. loc.) sau Bucureşti (aproape 2 mil. loc).

Specifică Europei este şi dezvoltarea puternică a metropolelor

regionale, mai ales în statele mari, cu o structură federală sau în acelea care s-au consolidat recent, din punct de vedere politic : Milano (3,8 mil. loc.), în Italia, care depăşeşte Roma ca număr de locuitori şi importanţă economică, München (1,9 mil. loc.), în Germania, Salonic, în Grecia, Edinburgh, în Marea Britanie ş.a.

Oraşele industriale mari sunt grupate, de regulă, în principalele bazine carbonifere, ca Manchester (2,5 mil. loc.), Birmingham (2,6 mil. loc.) şi Leeds (2,1 mil. loc.), în Marea Britanie, sau oraşele din bazinul Ruhr, în Germania, precum şi în regiunile cu o puternică tradiţie industrial-meşteşugărească, ca Torino (1,5 mil. loc.), în nordul Italiei, sau Łòdz, în Polonia.

Ponderea oraşelor mari cu o funcţie prioritar portuară nu este atât de mare ca în Asia Musonică, deşi şi numărul acestora este apreciabil – Barcelona în Spania, Hamburg (2,6 mil. loc.), în Germania, Glasgow (1,5 mil. loc.), în Marea Britanie, Marsilia, în Franţa, Genova, în Italia, Rotterdam, în Olanda, Odessa, în Ucraina, Istanbul, în Turcia etc.

III. Nord-estul S. U. A. şi sud-estul Canadei. Spre deosebire de Europa, la dezvoltarea celor mai multe din marile oraşe nord-americane funcţia politico-administrativă a contribuit într-o măsură mult mai mică, rolul principal fiind jucat de activităţile industrială şi comercială. Oraşele au valorificat la maximum poziţia favorabilă pentru dezvoltarea transportului pe apă, fie în lungul litoralului Oceanului Atlantic (New York – 21,8 mil. loc., Philadelphia – 6 mil. loc., Boston – principala poartă de intrare în America de Nord la începuturile colonizării britanice etc.) fie din bazinul fluviului Sf. Laurenţiu şi de pe ţărmul Marilor Lacuri (Montreal – 3,6 mil. loc., Chicago – 9,7 mil. loc., Detroit-Windsor – 5,7 mil. loc., Toronto – 4,7 mil. loc.). ş.a.).

Pe restul suprafeţei Globului, oraşele mari şi grupările locale de oraşe mari sunt mai mult sau mai puţin izolate, în mijlocul unor mase rurale sau al unor spaţii slab populate (sud-estul Australiei, zona aridă din sud-vestul S. U. A. ş.a.m.d.).

Cele mai multe dintre acestea s-au dezvoltat în lungul litoralului, în funcţie de penetraţia colonizării europene în epoca modernă (Los Angeles –

11

17,7 mil. loc. şi San Francisco – 7,2 mil. loc. , în S. U. A., Buenos Aires – 13,3 mil. loc., în Argentina, Rio de Janeiro – 12 mil. loc., în Brazilia, Sydney – 4 mil. loc. şi Melbourne – 3,4 mil. loc, în Australia, Lagos, în Nigeria) precum şi în imediata apropiere a litoralului (Lima – 8,3 mil. loc., în Perù, Santiago de Chile – 5,3 mil. loc., São Paulo – 20,0 mil. loc., în Brazilia ş.a.)

Mai departe în interior, oraşele mari sunt mai rare, fiind situate fie în ariile-nucleu ale unor vechi civilizaţii autohtone (Teheran – 11,65 mil. loc., în Iran, Ciudad de Mèxico – 22,3 mil. loc., Cairo – 15,2 mil. loc., în Egipt, Bagdad, în Irak), fie în aria înaltă a zonei intertropicale, cu condiţii climatice mai acceptabile pentru europeni (Bogotà – 8,1 mil. loc., în Columbia), fie în apropierea unor excepţionale resurse minerale (Johannesburg – 7,1 mil. loc., în Africa de Sud). [...]

3.7.4. Megalopolisurile Megalopolisurile reprezintă forma cea mai înaltă de hipertrofie urbană,

fiind caracteristice pentru zonele de maximă urbanizare. Termenul de megalopolis a fost introdus, în acest sens, de geograful francez Jean Gottman

[...] Trei megalopolisuri sunt recunoscute de toţi geografii urbanişti: două

pe deplin constituite: Megalopolisul nord-vest-american (denumit Boswash, iar în unele lucrări mai recente Bosrich) şi cel japonez (Tokaido), precum şi altul mai difuz în Europa Occidentală, dar al cărui perimetru este fluctuant de la un autor la altul.

Megalopolisul clasic este cel format în nord-estul S. U. A., în lungul litoralului Oceanului Atlantic, între Boston şi Washington (sau Richmond, după lucrările mai recente) pe o lungime de peste 600 Km (vezi fig. 21), cu o populaţie de peste 42 mil. loc., cuprinzând aglomeraţiile New York, Philadelphia, Baltimore etc.; acesta concentrează principalele funcţii de conducere politică şi financiară ale federaţiei, deşi pierde teren în concurenţa cu aglomeraţiile mai dinamice, de pe litoralul Pacificului; principalul factor favorizant al apariţiei sale a constat în condiţiile optime pentru dezvoltarea vieţii portuar-maritime. O altă structură megalopolitană emergentă (vizibil mai disjunctă) se individualizează între Marile Lacuri, Munţii Appalachi şi Fluviul Sfântul Laurenţiu, având şi un caracter transfrontalier: Coridorul Chicago-Pittsburgh, (aproape 30 milioane de locuitori), ce grupează

12

aglomeraţiile Chicago (9,8 mil. loc.), Detroit - Windsor (5,7), Cleveland (2,8), Milwaukee (1,8), Pittsburgh (2,4) ş.a.

Un megalopolis este în curs de formare în sudul Californiei (Los Angeles – San Diego), acesta având tendinţa de a cuprinde şi unele localităţi din nord-vestul Mexicului (Tijuana ş.a.).

Fig. 21. Megalopolisul Boswash (prelucrare după NASA World Wind)

Dorsala Japoneză (Tokaido) reprezintă la ora actuală cel mai

populat megalopolis, având o dimensiune de peste 65 milioane de locuitori, ceea ce reprezintă peste 50 % din populaţia statului. Dezvoltat pe direcţia NE – SV, megalopolisul este format în lungul ţărmului Oceanului Pacific şi al Mării Interioare, cuprinzând aglomeraţiile Tokyo (Kanto) şi Nagoya, interurbaţia Hanshin (Kansai), conurbaţia Kitakyushu ş.a., precum şi multe oraşe propriu-zise. Deşi mai populat si cu o densitate superioară Megalopolisului nord-est american, este mai disjunct decât acesta. Marile aglomeraţii componente, fiind cantonate în interiorul unor câmpii litorale de talie redusă, sunt deseori separate de peisaje naturale montane. Specifică acestui megalopolis este organizarea sa în funcţie de axele feroviare clasice

13

sau noi şi importanţa deosebită pe care o cunosc deplasările pentru muncă ale populaţiei active (Natacha Aveline, 2005).

[...] În Europa, structurile megalopolitane sunt doar emergente, în partea

sa Occidentală, Europa frontierelor naţionale nefiind capabilă să genereze structuri urbane de talia celor amintite anterior. Deschiderea totală a economiilor naţionale europene din perioada actuală nu a reuşit încă să elimine rezilienţa morfologiilor urbane create în interiorul sistemelor naţionale. Din această cauză, mai vizibile sunt numeroasele concentrări urbane contigue din spatele frontierelor, dar a căror calitate de megalopolis este în curs de confirmare, mai ales din cauza taliei relativ reduse, dar şi datorită (încă) modestei inserţii economice la nivel mondial a elementelor urbane componente - fig. 23 . Oricum, vechimea fenomenului urban şi eterogeneitatea sa în cadrul spaţial european crează dificultăţi încadrării taxonomice şi tipologice a acestor concentrări. Astfel de structuri policentrice au fost generate prin concreşterea unor aglomeraţii diverse ca morfologie:

- în Anglia central-nordică, înconjurând ca un mare „U” terminaţia sudică a Munţilor Pennini, s-a individualizat de timpuriu o structură ce grupează conurbaţia Yorkshire, aglomeraţiile Birmingham şi Manchester-Liverpool ş.a., cu o populaţie totală de circa 13 mil. loc.;

- în Germania, menţionăm complicata structură urbană Rin-Ruhr (aproape 12 milioane de locuitori), alcătuită din conurbaţia Ruhr şi cea de pe valea Wupperului care au realizat deja joncţiunea morfologică cu aglomeraţiile urbane renane – Koln, Bonn sau cvasi-continua regiune urbană de pe Rinul mijlociu, dintre confluenţele cu râurile Main şi Neckar, alcătuită din aglomeraţiile Rin–Main (Frankfurt am Main, Wiesbaden, Mainz, Darmstadt) si Rin-Neckar (Mannheim-Ludwigshaffen), însumând peste 7 milioane de locuitori; deşi mult mai modestă dimensional şi mai difuză spaţial decat cele menţionate, aceasta are în componenţă o metropolă mondială alfa (Frankfurt am Main);

14

Fig. 23. Ierarhia metropolelor mondiale

15

Fig. 24. Ipostazele viitorului megalopolis european (surse: F. Moriconi-Ebrard, De Babylone à Tokyo Les grande agglomération du Monde, OPHRIS, Paris, 2000; Scenarious on the territorial future of Europe, Proiect ESPON 3.2.,Bruxelles, 2007)

Caracterul endogen al suprastructurilor urbane europene tinde să se atenueze. Frustrarea naţională a acestora a fost surmontată de câteva concentrari urbane vest-europene care au depăşit frontierele naţionale: megastructura urbană formată din Randstad Holland, periferiile acestuia şi aglomeraţiile urbane din zona flamandă a nordului Belgiei, ce grupează metropole europene active precum Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, Bruxelles, Antwerpen, cu o populaţie de 15 milioane de locuitori şi o alta, mai modestă dimensional şi funcţional, suprapusă (în mare) bazinului carbonifer franco-belgian, exploatat altădată, în alcătuirea cărora intră câteva

16

metropole regionale (Lille, Charleroi şi Liège) şi conurbaţii cu o dimensiune modestă (Lens, Douai, Vallenciennes, Mons, La Louvière). Ambele concentrări, care dealtfel tind spre fuzionare, s-au format pe un substrat lingvistic comun, neerlandez, în primul caz, şi francez, în cel de-al doilea.

În pofida realităţii morfologice a sistemului urban continental, geografii şi economiştii spaţiali susţin existenţa megalopolisului european, atribuidu-i denumiri, deseori plastice, precum „Europolis”, „Blue Banana” – 120 mil. locuitori, „Triunghiul” – 70 mil. „Pentagonul” – 120 mil., „Flexigonul” – 200-250 mil. (cf. fig. 24). Însă „căutarea” megalopolisului european relevă cel puţin o calitate a acestei forme supreme de hipertrofie urbană - caracterul transcalar al structurilor megalopolitane.

Un fapt e real, în ciuda situaţiei spaţiale actuale, suprastructurile urbane vest-europene au evident o tendinţă de fuzionare, care va duce cândva la rezultatul creării unui megalopolis de rang superior, cuprinzând ariile intens urbanizate ale Germaniei, Ţărilor de Jos, Marii Britanii, Franţei, Elveţiei, Austriei şi Italiei nordice.

Fenomenul de hipertrofiere urbană şi de creare a structurilor megalopolitane s-a extins în perioada contemporană şi în statele emergente; mai vizibile sunt structurile suprapuse unor regiuni de veche şi densă populare, locuri unde expansiunea fără precedent a urbanului dislocă treptat spaţii predominant rurale cu o istorie multimilenară. În acest sens, menţionăm gruparea urbană din delta Râului Perlelor (fig. 25), din sudul Chinei, care cuprinde mai multe aglomeraţii de talie mare: metropola mondială Hong-Kong – peste 7,5 milioane locuitori, metropola sudului Chinei, Guangzhou (Canton) – peste 14 milioane de locuitori, împreună cu vecinul său Foshan, oraşe recente, dezvoltate în zonele libere din proximitatea S.A.R. Hong Kong şi S.A.R. Macao, Shenzhen – 11 milioane de locuitori, respectiv, Zhuhai -1,5 milioane sau entitaţi urbane recent redimensionate, precum Dongguang, Zhongshan, Huizhou, Jiangmen, având o populaţie cuprinsă între 1 şi 5 milioane de locuitori. Împreună cu spaţiile rurale în defensivă din proximitate, megalopolisul cantonez grupează peste 58 de milioane de locuitori, dar în creştere rapidă, rivalizând cu dorsala japoneză.

Alte megalopolisuri emergente din R. P. Chineză, ce depăşesc sau se apropie de 30 de milioane de locuitori sunt: gruparea urbană de pe cursul Inferior al Fluviului Chiangjiang (circa 35 de milioane de locuitori) alcătuită din Shanghai (cel mai populat oraş chinez), Nanjing (una dintre capitalele vechi ale Chinei) şi alte căteva oraşe milionare (Wuxi, Suzhou, Changzhou)

17

sau triunghiul urban Beijing-Tianjin-Tangshan (peste 25 de milioane de locuitori). Tot în Asia mai evoluează spre crearea de structuri megalopolitane estul Taiwanului (peste 20 de milioane de locuitori), partea occidentală şi sudică a Coreei de Sud (peste 35 de milioane de locuitori) – vezi fig. 26, vestul peninsulei Malaka (Pinang - Kuala Lumpur - Johore Baharu) şi Singapore (aproape 20 de milioane de locuitori), ce grupează majoritatea populaţiei statelor sau teritoriilor respective.

Fig. 25. Megalopolisul emergent din delta Râului Perlelor

În alte continente, fenomenul de generare „in situ” a structurilor de

tip megalopolis este mai rar întălnit, pe de o parte datorită densităţii rurale mult mai modeste, pe de altă parte morfologiei cadrului natural, în primul rând reliefului, care interpune bariere orografice greu surmontabile între centrele urbane majore. O astfel de situaţie o putem semnala între aglomeraţiile São Paolo şi Rio de Janeiro, în Brazilia, între Ciudad de Mexico şi Puebla, în Mexic, sau între Santiago de Chile şi Valparaiso, în Chile etc. Doar în Africa de Sud se formează o astfel de structură, dar mai modestă ca

18

dimensiune, în Gauteng (8,5 milioane de locuitori), alcătuită din aglomeraţiile Johanessburg – 4,5 milioane de locuitori (împreună cu giganticele sale suburbii populare Soweto, East Rand, West Rand), Pretoria şi conurbaţia Vereeniging-Vanderbildpaark.

Există şi spaţii latente, încă profund rurale, dar cu densităţi agricole ce depăşesc 1 000 loc./km², asigurând cvasi-continuitatea spaţiului construit, în interiorul cărora sunt diseminate oraşele hipertrofiate ale „Lumii a treia”, incapabile însă să asigure coerenţa funcţională a structurilor de tip megalopolis: în delta comună a Gangelui şi Brahmaputrei şi în Câmpia Gangelui, în jumătatea nordică a insulei Jawa, în delta şi în valea Nilului inferior etc.

Fig. 26. Imagine satelitară nocturnă, ce surprinde extensia aglomeraţiilor sud-coreene. (Sursa: The New York Times – o selecţie săptămânală oferită de Le Monde)

[...] 3.9.2.1. W. Christaller şi teoria locului central W. Christaller publică, în 1933, Teoria locurilor centrale, lucrare care

devine mai târziu simbolul unei noi geografii, influenţată de economia spaţială şi de necesitatea de a revela „legi” şi de a impune „modele”. Generalizând observaţiile empirice, Christaller reuşeşte să construiască un

19

model geometric de localizare şi de ierarhizare a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta. Acest model, ce vizează organizarea spaţială a aşezărilor (privite ca pieţe de consum), îşi va dovedi viabilitatea nu numai prin confruntarea ulterioară cu realitatea din Germania meridională, dar şi cu alte spaţii. Preluat de economistul spaţial (tot) german – August Lösch, modelul christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie, mai ales, după 1950.

Modelul christallerian (al locurilor centrale) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece au nevoie (mai degrabă) de o frecvenţă mare a aprovizionării, decât de o clientelă numeroasă ; 2) cu cît serviciile sunt mai rare (specializate), cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă; din această cauză serviciile rare au tendinţa a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri; acest fapt imprimă o tendinţă generală de ierarhizare ierarhizare cantitativă şi calitativă a locurilor (centrelor) în sistemul de aşezări; 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice; din acest punct de vedere cercul devine cea „eficientă” figură), însă pavajul trebuie să asigure acoperirea integrală a spaţiului iar hexagonul reprezintă compromisul celor două exigenţe spaţiale, fiind figura care realizează cel mai eficient decupaj;

Fig. 39. Organizarea spaţială după (de la stanga la dreapta): principiul pieţelor (k=3); principiul eficientizării reţelei de transport (k=4); principiul controlului administrativ (k=7).

20

Organizarea spaţiului într-un sistem christallerian „se efectuează în funcţie de principiul minimului efort - clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul, banii şi efortul - şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi - repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei” (O. Groza, 2003). Astfel, în construcţia modelului, Christaller a identificat trei principii de organizare spaţială (fig. 39):

- un prim principiu este cel al ierarhizării pieţelor, unde fiecare centru de rang inferior se află sub incideţa a trei centre de nivel superior (k=3);

- cel de-al doilea vizează organizarea spaţială după eficientizarea reţelei de transport; conform acestuia centrele de rang inferior sunt în contact direct cu câte două centre de nivel superior (k=4);

- ultimul principiu este cel al controlului administrativ; aici centrele sunt localizate în interiorul hexagonului, sub controlul direct al centrului de nivel superior (k=7).

3.9.2.2. Delimitarea zonelor de influenţă

[...]

Cel mai simplu decupaj al ariilor de polarizare ale centrelor urbane e metoda poligoanelor Thiessen. Această metodă, care privilegiază doar distanţa, constă în încadrarea punctelor (aşezărilor polarizate) care sunt cele mai apropiate de un loc central (pol urban) în interiorul unui poligon. Toate punctele situate în acest poligon sunt mai apropiate de polul urban pe care este centrat. Ipoteza de la care pleacă decupajul poligonal este aceea conform căreia toate aceste puncte, maximizând distanţele faţă de toate locurile centrale cu excepţia unuia singur, vor fi controlate (situate în aria de influenţă) de acesta din urmă. Fiind un decupaj strict geometric, în care distanţa este singurul factor discriminant, această metodă poate fi utilizată cu un oarecare succes pentru delimitarea zonelor (teoretice) de influenţă ale polilor unor reţele urbane primare, vechi (perioada antică, Evul Mediu, prima parte a perioadei moderne), când rugozitatea mare a spaţiului reprezenta un impediment în individualizarea unor veritabile structuri de tip christallerian. Aplicată sistemelor urbane contemporane, această metodă devine (mai degrabă) un exerciţiu didactic. Făcând abstracţie de masă (dimensiunea polilor), este necesar să corectăm acest neajuns prin

21

reprezentarea poligoanelor într-o manieră selectivă, centrându-le pe aşezări urbane ce aparţin unor paliere ierarhice apropiate (fig. 41).

Modelele gravitare sunt larg utilizate în geografia urbană contemporană pentru studierea şi estimarea fluxurilor şi a interacţiunilor spaţiale (fig. 41 şi fig. 43 ). Distribuţia interacţiunilor care se stabilesc într-un ansamblu de locurile centrale (centre urbane) depinde de configuraţia ansamblului spaţial, cu alte cuvinte de forţa de atracţie al fiecărui loc în parte şi de rugozitatea spaţiului respectiv (de frâna ce este impusă de distanţă). Modelele de interacţiune spaţială au fost formulate prin analogie cu legea atracţiei gravitaţionale a lui Newton: două obiecte se atrag reciproc direct proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu distanţa care le separă. Astfel, într-un spaţiu omogen şi izotrop, schimburile dintre două centre urbane vor fi cu atât mai importante ca dimensiune, cu cât cele două centre au o talie mai mare şi distanţa care le separă este mai mică. Ca urmare, fluxul (Fij) între două centre (i şi j) este direct proporţional cu produsul dintre masele lor (Pi, Pj) din şi invers proporţională cu distanţa care le separă (Dij):

Fij = k Pi Pj / Dij unde, k este o constantă, ce reprezintă rugozitatea spaţiului (frâna distanţei); aceasta poate fi estimată prin regresie între intensitatea fluxurilor şi distanţă; deseori, în practica geografică poate lua o valoare asumată: 2.

Modelele gravitaţionale sunt intuitive, având în vedere că o adevărată explicaţie ar trebui să se bazeze şi pe informaţii ale comportamentului spaţial al indivizilor. Cu toate acestea, modelele permit o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j, descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate interacţiona cu unitatea i.

Relaţiile dintre centru urban şi spaţiul polarizat pot fi privite şi tranşant. Modelul lui William. J. Reilly (1931), a fost aplicat iniţial la centrele comerciale (vânzarea cu amănuntul); ca şi alte modele gravitare, inspirate din teoria atracţiei universale şi în acest model intensitatea de interacţiune scade odată cu distanţa. Forma matematică a modelului este:

,

22

Unde, D0i – limita zonei de influenţă a oraşului i calculată în raport cu oraşul j, Dij – distanţa dintre cele două centre urbane, Pi şi Pj – populaţia celor două centre urbane.

Avantajul utilizării modelului Reilly constă în faptul că decupează ariile care se află sub incidenţa unui pol urban, acoperind integral spaţiul studiat şi relevând astfel aria de maximă extindere a influenţei fiecărui oraş (fig. 43).

Fig. 41. Intensitatea polarizării urbane a teritoriului României şi poligoanele Thiessen ale oraşelor regionale (sursa O. Groza, I. Muntele, G. Ţurcanaşu, A. Rusu, I. Boamfă, 2008 – www.mdlpl.ro/_documente/atlas) [...]

23

Fig. 43. Tipologia funcţională şi ierarhia unui sistem urban naţional – România (2007) (sursa: O. Groza, I. Muntele, G. Turcanaşu, A. Rusu, I. Boamfă, Atlas teritorial al României, C.U.G.U.A.T. – T.I.G.R.I.S. Iaşi, 2008 - www.mdlpl.ro/_documente/atlas)

[...] 3.9.2.3. Relaţia rang-talie (Zipf) [...] Acelaşi G.K. Zipf (1941, 1949), a formulat o relaţie, „legea” rang-

talie, în care corelează talia unui oraş (dimensiunea demografică) cu rangul său (poziţia pe care o ocupă în ierarhia sistemului urban). Relaţia rang-talie consideră oraşele ca elemente ale unui sistem în interiorul căruia fiecare dintre ele se află în strânse relaţii de interdependenţă cu celelate, prezentând ca proprietate fundamentală organizarea ierarhică. Interesul pentru această relaţie e reprezentat de capacitatea de a surprinde stroboscopic şi de a descrie gradul de organizare ierarhică într-un sistem de aşezări urbane aflate în interdependenţă (Fr. Moriconi-Ebrard, 1993).

24

Din punctul de vedere matematic relaţia are forma:

, unde, r - rangul oraşului, P - talia oraşului; q - constantă dată de raportul 1/pantă, iar K - constantă dată de talia oraşului de rang 1.

O dezvoltare simplă a formulei relevă faptul că mărimea oraşelor, ierarhizate în ordine descrescătoare a numărului de locuitori, reprezintă o serie armonică de tipul P1/1, P1/2, P1/ 3 ,P1/4 … P1/n, unde P1 este o constantă (în cazul nostru P1 = K, respectiv numărul de locuitori al celui mai mare oraş), iar a este o altă constantă, (în cazul nostru a = 1/q).

Această relaţie reprezentată grafic într-un sistem de coordonate bilogaritmic, puncetele acestei serii se vor înscrie cu aproximaţie pe o dreaptă cu pantă negativă, oraşele fiind ordonate descrescător. Ecuaţia dreptei care ajustează distribuţia punctelor, calculată prin metoda celor mai mici pătrate, utilizând modelul y = a0 +a1x. Utilizând populaţia drept variabilă dependentă, având în vedere că doar rangul este cunoscut cu certitudine într-o anumită secvenţă temporală, ecuaţia noastră devine: Log P = -1/q Log r + (Log K)/q unde, - populaţia (y) a unui oraş (Log P) depinde de rangul său x (Log r); - constanta a0 (1/q), cu valori întotdeauna negative dă valoarea pantei, fiind un indice al inegalităţii dimensiunilor oraşelor ce constituie un sistem urban; - constanta a1 (Log K), reprezintă logaritmul taliei oraşului de rang 1.

Ecuaţia permite estimarea populaţiei fiecărui oraş ierarhizat, în condiţiile în care legea rang-talie ar fi strict respectată. Realitatea însă, eludează de cele mai multe ori această lege, prin subreprezentarea, respectiv suprareprezentarea unor categorii de mărime ale oraşelor (vezi fig. 42).

Denis Pumain, Thérese Saint-Julien, Lena Sanders, Ville et autoorganisation, Paris, 1989

Conform lui C. Clark sistemele urbane se clasifică în sisteme primaţiale

(primordiale), în care există o evidentă discrepanţă între talia oraşelor cele mai mari (primate cities) şi cele inferioare, sisteme oligarhice, unde palierul inferior (al oraşelor mici) este suprareprezentat şi sisteme antiprimordiale, care suferă de sub-reprezentarea oraşelor mari (O. Groza, 2003), iar Fr. Moriconi-Ebrard mai adaugă listei si sistemele policentrice.

[...] Acelaşi François Moriconi-Ebrard în lucrarea sa „L’Urbanisation du

Monde”, pornind de la analiza mai multor sisteme urbane ale statelor lumii, identifică regularităţi în reprezentările grafice ale distribuţiei rang-talie. În opinia sa, acestea se supun tipului de regim politico-economic şi încadrării teritoriale (structura administrativ teritorială). Regularităţile

25

observate într-o manieră empirică demonstrează faptul că ele contravin liniarităţii modelului de referinţă. Acest fapt se produce din cauză că liniaritatea modelulului provine dintr-o logică probablilistică, în timp ce factorii care influenţează deformările observate sunt prin definiţie aleatori (Fr. Moriconi-Ebrard, 1993). Ca efect, configuraţia structurilor administrativ-teritoriale şi repartiţia funcţiilor sectorului public sunt impuse prin decizii politice, care imprimă o anumită organizare, caracterizată de echilibru sau preferinţe în repartiţia lor spaţială. Acest fapt introduce forţat o componentă non-aleatoare în distribuţia ierarhică a unui sistem urban (cf. fig. 45). Menţionăm faptul că în această figură distribuţiile observate au fost în mod voluntar exagerate.

Fig. 45. Clasificarea factorilor de non-liniaritate ai distribuţiei rang-talie

Analiza sistemului urban cantonat pe un teritoriu conservator

din punctul de vedere al frontierelor şi fără intervenţii voluntare asupra elementelor urbane demonstrează o relativa stabilitate în timp (fig. 46). Epurând o parte din seriile cronologice şi păstrând un număr constant de centre urbane ierarhizate se observă mai clar faptul ca stabilitatea se conservă doar pe intervale scurte de timp. Păstrarea numărului constant de centre reprezintă un artificiu des utilizat în geografia urbana, motivul

26

fiind acela de a nu vicia dimensiunea r² , puternic dependentă de numărul de elemente ierarhizate.

[...]

Fig. 47. Relaţia rang-talie aplicată sistemului urban al României

Relaţia rang-talie are o putere mare de diagnoză a sistemelor urbane,

fiind capabilă de a absorbi şi de a produce informaţie spaţială pentru perioade scurte de timp. Exemplul sistemului urban al României (fig. 47) vine să susţină această afirmaţie. Am optat pentru o observare, deopotrivă diacronică, utilizând ierarhia urbană a României între 1992 şi 2007 şi sincronă utilizând ierarhia tuturor elementelor urbane ale României anului 2007, precum şi ierarhia oraşelor de peste 15 000 de locuitori a aceluiaşi an. Motivaţia alegerii acestor serii statistice, constă în dorinţa noastră de a releva schimbările parametrilor (vezi tabelul nr. 3), schimbări determinate, pe de o parte de evoluţia în timp a elementelor ierarhizate (dimensinea şi numărul lor) iar, pe de altă parte de eliminarea din ierarhie a elementelor a căror calitate urbană

27

este îndoielnică. 15 000 de locuitori reprezintă, în opinia noastră, o dimensiune sub care nu mai putem contesta caracterul non-urban al oraşelor româneşti. Sistemul urban

Nr. oraşe

Panta (a1)

K (log P1)

Populaţia calculată

(P1)

R² Indice de

primaţialitate3 România 1992

260 -1,1072 6,5151 3 274 161 0,9544 5,90

România 2007

320 -1,0749 6,4367 2 733 380 0,9667 6,13

România 2007- (peste 15 000 loc.)

133

-0,9524

6,2485

1 772 148

0,9715

6,13

Tabelul nr. 3. Parametrii statistici ai relaţiei rang-talie aplicată sitemului urban al României

În cei 15 ani ai intervalului constatăm o fază de sistemogeneză activă şi la maturizarea timidă a „noilor” structuri urbane româneşti, dovada fiind evoluţia importantă4 a R² de la 0,9544, în 1992 ,la 0,9667 în 2007. Panta (a1) se atenuează vizibil, semn al detaşării oraşului primat (Bucureşti) de restul oraşelor din ierarhie, fapt vizibil şi din creşterea valorii indicelui de primaţialitate, de la 5,9 la 6,13. Aceste mutaţii pe care le-au suferit parametri ecuaţiei dreptei de regresie se datorează şi creşterii numărului de oraşe în această perioadă, de la 260 la 320. Actuala fază de sistemogeneză e generată de recompuneriea relaţiilor dintre oraşele româneşti pe baze noi, determinate de concurenţă, care se manifestă, din ce în ce mai pregnant la nivelul tuturor palierelor ierahice urbane. Este departe de a fi finalizată, mai ales că şi morfologia graficelor, încadrează sistemul urban românesc, conform clasificării lui Fr. Moriconi-Ebrard, în rândul celor cu un regim economic planificat şi organizare administrativ-teritorială centralizată. În acest sens, cei 15 ani ai intervalului analizat nu au reuşit să înlăture vechile atribute ale sistemului urban, sistem caracterizat printr-o rezilienţă mare.

În ciuda detaşării Bucureştilor în ierarhia urbană naţională, la ambele momente populaţia reală a oraşului primat se repliază sub dreapta de regresie, potrivit căreia ar trebui să deţină 3,3 milioane de locuitori în

3 Raportul dintre populaţia primului oraş din ierarhie şi populaţia celui de-al doilea. 4 Precizăm că pentru intervalul 1977 - 1992 R² s-a stabilizat în jurul valorii de 0,95 (0,9558, în 1977); această stare de fapt poate fi pusă şi pe seama încrustării relaţiilor dintre elementele constituente ale sistemului urban, strict controlate de centrul urban naţional.

28

1992 şi 2,7 milioane de locuitori în 2007, confirmând estimarea noastră empirică anterioară. În cazul oraşelor ce-l secondează, subpopularea este mult mai evidentă. Constanţa şi Iaşi, conjunctural situate pe poziţia a doua în ierarhia din 1992, respectiv 2007 sunt de peste 4 ori mai reduse decât estimează dreapta de regresie; oricum subpopularea este evidentă pentru toate oraşele din eşalonul urban secund (vezi tabelul nr. 4).

Relaţia rang-talie aplicată ierarhiei oraşelor a căror talie este de peste 15 000, evidenţiază mai clar hipertrofierea relativă a capitalei, în raport cu palierul ierarhic inferior. Mai mult, devine suprapopulată în raport cu estimarea modelului. Oraşele secondante îşi păstrează în continuare un ecart considerabil faţă de valorile calculate însă rezidurile pozitive apar mai devreme (începând cu rangul 5) şi doar rangurile 2-4 au reziduuri profund negative. Nu întâmplător aceste reziduuri aparţin oraşelor Iaşi, Cluj şi Timişoara, oraşe care aspiră la calitatea de metropolă regională. Toate acestea demonstrează menţinerea rigidităţii unui sistem urban creat şi controlat minuţios de autorităţi, căruia parcă îi lipseşte un palier urban intermediar capabil să restructureze cluster-ele urbane regionale.

Prin eliminarea oraşelor foarte mici, panta dreaptei de regresie devine subunitară, valoare caracteristică sistemelor urbane primaţiale, iar dimensiunea R² creşte la 0,9715. Acest fapt, care atestă o apropiere a distribuţiei reale faţă de dreapta de regresie (distribuţia calculată), alimentează suspiciunea privind caracterul non-urban al oraşelor româneşti de talie mică şi foarte mică şi demonstrează (o dată în plus!) caracterul voluntarist al obţinerii statutului urban. Tabelul nr. 4. Populaţia reală şi populaţia calculată conform dreptei de regresie

Rang Populaţia reală în

1992

Populaţia calculată în

1992

Populaţia reală în

2007

Populaţia calculată

2007

Populaţia calculată în

2007 (>15 000)

1. 2 067 545 3 274 161 1 931 838 2 733 380 1 772 148 2. 350 581 1 519 846 315 214 1 297 586 915 798 3. 344 425 970 133 310 243 839 155 622 429 4. 334 115 705 503 307 347 615 950 473 258 5. 328 602 551 061 304 297 484 593 382 649 6. 326 141 450 330 299 429 398 394 321 653 7. 323 736 379 671 293 523 337 524 277 733 8. 303 959 327 490 277 945 292 394 244 566

29

3.9.2.4. Christaller vs. Zipf (Un ciclu al evoluţiei sistemelor urbane?) Viatcheslav Shuper în “La théorie des lieux centraux et les phénomènes

d’évolution” publicată în Cybergeo, relevă (extrem de plastic) evoluţia structurilor sistemelor urbane: „Este cunoscut faptul că substanţele solide trec odată cu timpul de la starea amorfă la starea cristalină, prin consolidarea grilei cristaline. În aceeaşi manieră, sistemele urbane trec odata cu timpul de la starea cvasi-amorfă, descrisă de relaţia rang-talie (Zipf, n.r.), la starea cvasi-cristalină, descrisă de teoria locurilor centrale (Christaller, n.r.), pusă în loc de grila christalleriană. Prin analogie (şi din respect pentru protagonist) putem atribui acestui fenomen numele de christallerizare (V. Shupe, 1983). Nu este nici prima şi nici ultima oară cînd se afirmă deosebirea netă între cele doua „viziuni” (antagonice) asupra ierarhiei urbane. Dupa cum nici ceea ce afirmă V. Shupe în 1983 nu este decât parţial adevărat. Parţial, pentru că evoluţia recentă a sistemelor urbane relevă, mai degrabă, o întoarcere către o ierarhie urbană asemănătoare distribuţiei rang-talie.

Dacă Zipf „vede” o ierarhie fluidă, cu oraşe care nu se incadrează (neapărat) în paliere ierahice, dimpotrivă la Christaller ierarhia e aproape cazonă. Avem de-a face cu oraşe alfa, beta, gamma, care se subordonează unul altuia. Aceste doua teorii (una construită in jurul relaţiei lui Zipf si cealalta a lui Christaller) nu se exclud una pe alta. Dacă privim la graficele de mai sus, ce prezintă relaţia rang-talie aplicată unor sisteme urbane evoluate, precum cele ale Angliei/Ţara Galilor şi S.U.A., observăm că liniile corespunzătoare ierarhiei urbane din secolul al XIX-lea sunt mai aproape ca morfologie celor actuale, în timp ce liniile ce descriu ierarhia intermediară sunt „frânte”, dovedind existenţa clară a palierelor ierarhice. Profilul graficului pentru 2000/2001 relevă că sistemele urbane îşi pierd, măcar parţial, caracterul christallerian şi intră într-un nou stadiu de evoluţie, pe care l-am putea denumi post-christallerian. Probabil este vorba de un ciclu al evoluţiei urbane (fig. 49).

[...]

30

Fig. 48. Relaţia rang-talie aplicată unor sisteme sistemelor urbane evoluate (Anglia şi Ţara Galilor şi S.U.A) pe parcursul a două secole (1800-2001)

În cazul sistemelor post-christalleriene relaţiile care se stabilesc între

centrul de polarizare şi aşezările polarizate se nuanţează; ele se transformă în relaţii de subordonare parţială sau cel mai des în relaţii de complementaritate. Astfel, interacţiunile devin mult mai complexe, impunând o creştere a interdependenţei între elementele componente ale sistemului de aşezări. Logica sistemului se bulversează. „Discreţia” şi „ordinea” tipurilor de relaţii din perioada christalleriană dată de rugozitatea mai mare a spaţiului şi de structura funcţională (mai) modestă a aşezărilor face loc în perioada post-christalleriană unor relaţii preferenţiale de tip „hubs and spokes”. Acestea tind să ignore regiunile rurale sau periferice şi privilegiază relaţiile între aşezările importante, „dezvoltând” dimensiunea orizontală a sistemului. Se creează astfel un „efect de tunel” care imprimă o nouă evoluţie sistemului urban, globalizându-l (fig. 50) .

31

Fig. 49 – Un ciclu al evoluţiei sistemelor urbane (adaptare după G. Baudelle,

B. Castagnede, 2002)

32

Fig. 50. Etapele mondializării sistemului urban mondial

La baza „lecturii postmoderne” (O. Groza, 2003) a acestui tip de

organizare spaţială stă diminuarea consistentă a controlului sau influenţei asupra structurilor teritoriale proxime, mergând uneori până la ignorarea aproape totală a teritoriului care a generat dimensiunea polului urban şi realizarea/privilegierea relaţiilor directe cu centre situate la distanţe considerabile, dar care au aceleaşi interese.

[...]