+ All Categories
Home > Documents > geografia resurselor

geografia resurselor

Date post: 22-Jun-2015
Category:
Upload: paula-andreea
View: 59 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
219
Geografia resurselor 1.1. Conceptul de resurse În evoluţia sa istorică şi social economică, societatea umană a utilizat din primele etape ale dezvoltării, resursele oferite de natură (apă, pădurea, solul, etc.), în asigurarea vieţii, fără a perturba echilibrele realizate în decursul evoluţiei geologice şi biologice ale Terrei. Progresele ştiinţifice şi tehnice l-au ajutat pe om să poată exploata resursele existente pe Terra, într-o proporţie mereu în creştere ceea ce a creat premizele dezvoltării societăţii umane şi dezvoltării unor performanţe în utilizarea resurselor pentru obţinerea unor bunuri de înaltă tehnicitate. În acelaşi timp o exploatare intensivă a resurselor necorelată cu posibilităţile de susţinere a impactului exercitat de activitatea umană asupra mediului înconjurător a determinat o serie de dezechilibre cu efect nefavorabil asupra vieţii pe Terra. Resurse naturale reprezintă într-o accepţiune actuală totalitatea elementelor cuprinse în cele patru geosfere ale Terrei (atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera), precum şi cele existente în spaţiul extraterestru şi pe care societatea umană le foloseşte sau le poate folosi într-o anumită etapă a dezvoltării sale în rezolvarea anumitor cerinţe de ordin biologic sau social-economic. În vederea protecţiei resurselor mediului înconjurător organizaţiile internaţionale O.N.U, U.N.E.S.C.O. etc. au iniţiat o serie de întâlniri între forurile responsabile din diferite ţări, în vederea colaborării la rezolvarea raportului om biosferă a controlului şi folosirii raţionale a resurselor planetei, a reducerii poluării mediului înconjurător etc. O manifestare importantă a reprezentat-o “Conferinţa internaţională pentru utilizarea raţională şi conservarea resurselor biosferei”, desfăşurată la Paris, în anul 1968, sub egida U.N.E.S.C.O. Raportul “Clubului de la Roma”, întocmit în anul 1975 de o serie de oameni de ştiinţă (D. Gabor, coordonatorul raportului “să ieşim din epoca risipei”, analizează situaţia resurselor energetice, a materiilor prime şi alimentare, artă că folosirea resurselor naturale este supusă unor interese economice ce nu permit protecţia lor eficientă. În acest sens autorii afirmă “Ştiinţa şi tehnologia sunt instrumente inestimabile pentru
Transcript
Page 1: geografia resurselor

Geografia resurselor

1.1. Conceptul de resurse

În evoluţia sa istorică şi social economică, societatea umană a utilizat din primele etape ale dezvoltării,

resursele oferite de natură (apă, pădurea, solul, etc.), în asigurarea vieţii, fără a perturba echilibrele realizate în

decursul evoluţiei geologice şi biologice ale Terrei.

Progresele ştiinţifice şi tehnice l-au ajutat pe om să poată exploata resursele existente pe Terra, într-o

proporţie mereu în creştere ceea ce a creat premizele dezvoltării societăţii umane şi dezvoltării unor performanţe

în utilizarea resurselor pentru obţinerea unor bunuri de înaltă tehnicitate.

În acelaşi timp o exploatare intensivă a resurselor necorelată cu posibilităţile de susţinere a impactului

exercitat de activitatea umană asupra mediului înconjurător a determinat o serie de dezechilibre cu efect

nefavorabil asupra vieţii pe Terra. Resurse naturale reprezintă într-o accepţiune actuală totalitatea elementelor

cuprinse în cele patru geosfere ale Terrei (atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera), precum şi cele existente în

spaţiul extraterestru şi pe care societatea umană le foloseşte sau le poate folosi într-o anumită etapă a dezvoltării

sale în rezolvarea anumitor cerinţe de ordin biologic sau social-economic.

În vederea protecţiei resurselor mediului înconjurător organizaţiile internaţionale O.N.U, U.N.E.S.C.O.

etc. au iniţiat o serie de întâlniri între forurile responsabile din diferite ţări, în vederea colaborării la rezolvarea

raportului om biosferă a controlului şi folosirii raţionale a resurselor planetei, a reducerii poluării mediului

înconjurător etc.

O manifestare importantă a reprezentat-o “Conferinţa internaţională pentru utilizarea raţională şi

conservarea resurselor biosferei”, desfăşurată la Paris, în anul 1968, sub egida U.N.E.S.C.O.

Raportul “Clubului de la Roma”, întocmit în anul 1975 de o serie de oameni de ştiinţă (D. Gabor,

coordonatorul raportului “să ieşim din epoca risipei”, analizează situaţia resurselor energetice, a materiilor prime

şi alimentare, artă că folosirea resurselor naturale este supusă unor interese economice ce nu permit protecţia lor

eficientă. În acest sens autorii afirmă “Ştiinţa şi tehnologia sunt instrumente inestimabile pentru abordarea şi

rezolvarea gravelor probleme puse de limitarea resurselor. Totuşi trebuie să recunoaştem că structura actuală a

sistemului economic nu permite o soluţionare rapidă a unor probleme serioase şi urgente”.

Termenul francez ressource, se traduce prin resurse, bogăţii, interesant că termenul francez apropiat

ressourcer, are semnificaţia a reveni la origini, a-şi găsi propriile rădăcini.

Rezerva naturală (sau bogăţia naturală) reprezintă acele elemente din natură, exploatată de societatea

umană, în scopul rezolvării cerinţelor social-economice.

O abordare nouă a rezervelor naturale este impusă de creşterea accelerată a ramurilor industriale în a

doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce a determinat o folosire intensivă a materialelor prime şi o poluare

accentuată a mediului înconjurător.

Page 2: geografia resurselor

În această accepţiune, putem spune că resursele naturale reprezintă un patrimoniu existent în cele 4

geosfere ale Terrei şi în spaţiul extraterestru, care pot asigura dezvoltarea societăţii umane. Rezervele naturale

sunt o parte a acestui patrimoniu care a intrat în sfera activităţii social-economice.

În ştiinţele social-economice, în sfera conceptului de resurse sunt cuprinse atât elementele din natură

utile pentru societatea umană, dar şi omul, care prin energia fizică şi intelectuală, se integrează relaţiei om-

natură.

În accepţiunea materialistă, filozofi şi economişti din secolul al XIX-lea, au considerat forţa fizică şi

intelectuală a omului ca sursă generatoare de bunuri materiale şi au integrat-o în categoria “mijloacelor de

producţie”. Saltul tehnologic din secolul al XX-lea datorat descoperirilor ştiinţifice din toate domeniile de

activitate dar mai ales în domeniul energetic, al tehnologiilor de comunicare, al biologiei etc., a marcat o nouă

dimensiune în activitatea umană şi în modul de abordare a relaţiei om-societate. În acest sens rolul activităţii

umane, a resursei umane, devine primordial în progresul ştiinţific, tehnologic şi cultural al societăţii umane.

Diferitele asociaţii ale specialiştilor în probleme economico-sociale şi organizaţii internaţionale,

abordează problemele relaţiei om-societate, în spiritul “Cartei drepturilor omului”, în sensul deplinei libertăţi de

manifestare a fiinţei umane în vederea realizării dezideratelor sociale şi economice ale societăţii umane.

Documentele O.N.U., elaborate pe baza unor studii efectuate de specialişti din diferite domenii de

activitate, stipulează ca principii de bază, în dezvoltarea umană :

- productivitatea - asigurată de oameni capabili să folosească noile tehnologii în vederea realizării unor

produse cu înalte standarde.

- echitatea - participarea egală a oamenilor la procesul de instruire şi educaţie în vederea realizării

deplinei manifestări a fiinţei umane în diferitele domenii de activitate.

- durabilitatea - asigurarea unei folosiri raţionale şi de lungă durată a elementelor mediului înconjurător.

- participarea - crearea condiţiilor de implicarea a organizaţiilor neguvernamentale în rezolvarea unor

probleme de interes global, cum sunt: poluarea mediului, accesul la învăţătură a tinerilor, eradicarea

focarelor de boli contagioase etc.

În acest sens “Declaraţia de la Rio de Janeiro (document al Conferinţei mondiale privind mediul

înconjurător şi de dezvoltare durabilă, din anul 1992), consideră în conformitate cu legile dreptului internaţional,

că ”statele au dreptul suveran de a-şi exploata propriile resurse, conform cu politicile lor de mediu înconjurător

şi de dezvoltare şi responsabilitatea de a se asigura că activităţile din cadrul jurisdicţiei şi controlului lor nu

provoacă daune mediului înconjurător al altor state sau al ariilor aflate dincolo de graniţele jurisdicţiei naţionale”

1.2. Clasificarea resurselor naturale

În stabilirea unei clasificări a resurselor naturale pot fi luate în considerare diferite criterii.

a. În raport de distribuţia spaţială resursele naturale pot aparţine:

Page 3: geografia resurselor

- spaţiului terestru (celor 4 geosfere)

- spaţiului extraterestru

b. După modul de utilizare şi provenienţa lor, resursele naturale sunt:

resurse energetice :

- convenţionale (cărbunii, hidrocarburile, şisturile bituminoase, etc.

- neconvenţionale - sau de lungă durată - energia solară şi derivatele ei : energia eoliană, energia

apelor de suprafaţă, curenţii oceanici şi valurile.

- energia mareelor (datorită atracţiei gravitaţionale exercitată de satelitul natural al Terrei, Luna şi

de Soare).

- energia geotermică (rezultat al proceselor din interiorul Terrei)

resurse de materii prime:

- metalifere (feroase şi neferoase)

- nemetalifere

- resurse de apă (oceane, mări, ape de suprafaţă şi subterane)

- resurse de sol

- resurse vegetale şi animale (continentale şi oceanice)

c) După posibilitatea de cunoaştere resursele naturale pot fi:

- resurse sigure - reprezentate prin rezervele naturale (sau legităţile naturale) determinate cantitativ

şi calitativ şi a căror durată de exploatare este estimată. În acest sens, Institutul de Economie

Mondială, apreciază că rezervele de fier şi mangan sunt epuizabile în cca. 200 de ani. Datorită

cercetărilor moderne, unele rezerve pot fi reevaluate, astfel în cazul petrolului, rezervele au crescut

în ultimile decenii ale secolului al XX-lea cu cca. 27% (190 miliarde barili).

- resurse identificate - sunt reprezentate prin acele resurse descoperite în diferite etape ale

cercetărilor, dar fără a fi precis cuantificate. În această categorie de resurse pot fi incluse nodulii

polimetalici de pe fundul oceanic, identificaţi de vasul britanic Challanger la sfârşitul secolului al

XIX-lea pe fundul Oceanului Pacific la adâncimi de 4000-6000m. Estimările specialiştilor sunt

totuşi încurajatoare, numai în Oceanul Pacific, ar exista cca. 1500 miliarde tone de noduli

polimetalici.

- resursele probabile - cuprind acele resurse semnalate prin cercetările efectuate cu mijloace de

înaltă tehnologie (cercetări cu ajutorul sateliţilor artificiali şi a altor mijloace spaţiale), dar care nu

sunt cuantificate.

În această categorie de resurse pot fi incluse şi resursele semnalate pe satelitul natural al Terrei sau pe

Page 4: geografia resurselor

alte planete din Sistemul Solar.

Resursele naturale ale Terrei s-au format în decursul erelor geologice, pe durata a milioane de ani ceea

ce face ca refacerea lor la scara timpului istoric, al civilizaţiei umane, să nu poată fi posibilă.

Din categoria acestor resurse, trecute de societatea umană în sfera rezervelor sau bogăţiilor naturale fac

parte combustibili fosili (cărbuni, petrol, gazele naturale), minereurile feroase sau neferoase, minereurile

nemetalifere (sarea, gipsul, etc.) şi rocile de construcţie.

Schema elaborată de Bethemont (1988) clasifică resursele naturale în raport de durata exploatării lor, de

modul de folosire şi de intervenţia omului, astfel:

Regenerabile - Biomasa animală

- Biomasa vegetală

- Soluri le

Neregenerabile - Minereuri metalice

- Substanţe minerale nemetalifere

- Materiale de carieră

Permanente - Nemodificate de către om - Radiaţia solară

- Apa mării

- Modificate de către om - Apele curgătoare

- Peisajele

Pornind de la această schemă B. Negoiescu şi Gh. Vlăsceanu (1998), elaborează o schemă modificată:

Page 5: geografia resurselor

Resursele inepuizabile, din categoria celor nemodificabile ca radiaţia solară şi apa din mări şi oceane,

sunt considerate de autori, ca fiind influenţate de acţiunea umană, care poate altera mediul acvatic pe suprafeţe

mari prin deversarea de substanţe nocive sau poate reduce cantitatea radiaţiei solare receptate de Terra, prin

poluarea atmosferei.

În cazul altor resurse inepuizabile cum sunt apele curgătoare şi peisajele, intervenţia omului le poate

modifica parţial sau total, prin lucrări hidrotehnice, prin defrişarea pădurilor, prin lucrări de interes funciar, prin

urbanizare, etc.

Solurile deşi sunt considerate resurse regenerabile, exploatarea lor excesivă şi aplicarea unor tehnologii

agresive a determinat în decursul perioadei istorice o diminuare a fertilităţii lor sau distrugerea totală a unor

suprafeţe agricole.

În epoca modernă, practicarea unei agriculturi intensive pe terenurile în pantă fără măsuri

antierozionale a condus la un intens proces de eroziune a solurilor.

Probleme deosebite reclamă distrugerea florei şi faunei din mările cu zone dens populate în apropiere,

o astfel de situaţie o prezintă M. Mediterană, care fără reducerea deversării substanţelor toxice şi a reziduurilor

industriale a celor 150 de oraşe din 18 state, va fi în pragul unui colaps ecologic. Întâlnirile dintre reprezentanţii

statelor riverane Mării Mediterane, nu au soluţionat decât parţial numeroasele probleme ale protecţiei ecologice,

în anul 1978 la Barcelona, Conferinţa ţărilor mediteraneene a hotărât constituirea unui fond comun pentru

combaterea poluării.

1.3. Durate în exploatarea resurselor naturale şi modificări ale mediului înconjurător.

Resursele epuizabile de combustibili fosili.

Luând în considerare actualele ritmuri de exploatare, conform previziunilor specialiştilor, au durate

cuprinse între 3-4 decenii pentru petrol, 4-5 decenii pentru gaze naturale. Rezervele exploatabile de cărbuni în

condiţiile tehnologiilor actuale, vor satisface cerinţele economice pe durata a încă 2-3 secole.

Prin măsuri de protecţie a exploatării petrolului şi gazelor naturale, corelate cu folosirea în principal a

cărbunilor şi şisturilor bituminoase (procedeele tehnologice actuale permit obţinerea din cărbuni şi şisturi

bituminoase a combustibililor lichizi), se poate spera la valorificarea mai eficientă a combustibililor fosili.

Prin participarea mai eficientă în balanţa energetică a surselor nucleare (cu o pondere de 6% , în anul

1997) şi în special a resurselor energetice de lungă durată: solară, hidraulică, eoliană, geotermică şi din biomasă,

(cu o pondere de 19% , în consumul mondial de energie, în anul 1997), se vor asigura în viitor, resursele

energetice necesare satisfacerii cerinţelor omenirii.

Industriile de prelucrare a minereurilor feroase şi neferoase, a petrolului, lemnului, etc., reprezintă cei

mai importanţi consumatori de energie. Cinci ramuri de bază ale SUA : industriile de hârtie, oţel, aluminiu,

plastic şi ambalaje de sticlă, consumă 31% din producţia anuală de energie a ţării (J.E. Young, A. Sach, 1995)

Page 6: geografia resurselor

"De fapt stilul de viaţă, de mare consumator de energie al americanilor, ca şi tendinţa consumului

energetic din ultimul secol - care a crescut de 10 ori, devenind de patru ori mai mare din 1950 până în prezent -

ar putea să dovedească un model nedurabil pentru cele 9 miliarde de oameni din secolul al XXI-lea (Brown,

Flavin,1999), fig. 1

Fig. 1. Consumul mondial de energie (1900-1997), după: Brown, Flavin, 1999.

Consumurile ridicate de combustibili fosili determină emisii de dioxid de carbon în cantităţi uriaşe; la

nivelul anului 1989, cantitatea fiind de 5,76 miliarde tone, ceea ce conform studiului elaborat în 1990 de

Comitetul Internaţional pentru modificarea climei, sub egida O.N.U:, va produce creşteri rapide ale temperaturii

pe Terra.

Prin reducerea consumului de combustibili fosili care participă în prezent cu 75% , la energia

consumată în întreaga lume, se va produce o scădere drastică a emisiilor de dioxid de carbon, solicitările pentru

anul 2030 fiind destul de severe, în condiţiile creşterii populaţiei Terrei. ( tabel nr.1).

Scăderea emisiilor de dioxid de carbon la 2,0 miliarde tone, ar mări considerabil posibilitatea protecţiei

mediului înconjurător, dat fiind absorţia lor de către biomasa vegetală.

Rezervele de minereuri feroase şi neferoase, conform prognozelor făcute de Institutul de Economie

Mondială (1996-1997), în condiţiile ritmului actual de exploatare ar avea o durată de cca. 200 ani pentru

minereuri de fier şi mangan, de cca 100 ani platina, cca 75 ani, nichelul şi molibdenul şi cca 50 ani, cuprul şi

plumbul, etc.

Duratele relativ mici de exploatare au unor resurse de minereuri, au determinat în numeroase ţări

industrializate introducerea unor programe de reciclare a materialelor.

Aprecierea duratelor de exploatare a acestor resurse nu cuprinde şi acea parte din resursele de minereuri

feroase şi neferoase, care în viitor vor putea fi exploatabile de pe fundul oceanului, unde se găsesc sub formă de

concreţiuni polimetalice.

Page 7: geografia resurselor

Consumul mondial de energie şi emisiile de dioxid de carbon, în anul 1989 şi prognoza pentru anul 2030.

Tabelul nr.1

Activitatea extractivă constituie un important factor de modificare a mediului înconjurător, începând cu

exploatările din Epoca Romană, continuând cu exploatările din perioada revoluţiei industriale şi intensificându-

se prin lucrările de mare amploare din secolul al XX-lea, “urmele” lăsate în peisajul geografic, reprezintă în

numeroase situaţii modificări ireversibile.

Exploatările de suprafaţă, pentru obţinerea de combustibili fosili minereuri feroase şi neferoase,

materiale de construcţie etc., au produs modificări în toate formele reliefului terestru. Un exemplu concludent îl

reprezintă importanta exploatare a cuprului din Zambia Copper Belt.

Page 8: geografia resurselor

În România, exploatările de suprafaţă a lignitului din bazinul Motru, au produs modificări importante

peisajului şi deplasări ale populaţiei din localităţile care au fost dezafectate în urma activităţilor de exploatare şi

transport a cărbunilor.

Una din cele mai mari manifestări care a pus problema conservării habitatului uman, a fost Conferinţa

Internaţională iniţiată de Consiliul de Administraţie al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător

(P.N.U.E.), care a avut loc la Vancouver (Canada), în anul 1976, care a dezbătut decalajele existente între

condiţiile de viaţă ale oamenilor din ţările bogate şi sărace şi de relaţia existentă între habitatul uman şi protecţia

mediului înconjurător.

O problemă de mare actualitate, în utilizarea resurselor naturale, o constituie dreptul de proprietate,

deoarece resursele pot aparţine unor persoane fizice sau juridice, comunităţi umane, sau pot fi înscrise în

patrimoniul mondial al umanităţii.

Noţiunea de proprietate, în cazul resurselor constituite din elemente de valoare cu vocaţie locală,

regională sau universală, se asociază cu cea de patrimoniu care cuprinde ca accepţie noţiunea de patrimoniu

natural, patrimoniu cultural sau de noţiunea de patrimoniu comun al umanităţii utilizat în dreptul internaţional.

Patrimoniul comun al umanităţii, cuprinde realizări ale societăţii umane şi resurse naturale, care sunt în

administrarea şi întreţinerea organismelor internaţionale în scopul conservării valorii lor şi transmiterii

generaţiilor viitoare.

Pentru a reglementa dreptul de folosire a unor zone de interes comun pentru omenire au fost încheiate o

serie de tratate internaţionale dintre care de importanţă majoră sunt:

Tratatul asupra Antarcticii, semnat la Washington la 1.12.1959, care consemnează dreptul statelor de a

participa la programele de cercetare şi de a crea staţii ştiinţifice pe “continentul de gheaţă”.

Tratatul asupra spaţiului cosmic, de la Moscova, din anul 1967, intitulat “Asupra principiilor de acţiune

a guvernelor, privind cercetarea ş utilizarea spaţiului cosmic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti”, care

stipulează o serie de norme cu privire la folosirea în scopuri paşnice a spaţiului extraterestru.

Conferinţa ONU asupra dreptului mări din decembrie 1982 de la Geneva (consideră că toatele statele cu

dreptul de a folosi resursele din mări şi oceane, dar şi obligaţia de a proteja acest patrimoniu comun al umanităţii.

1.4. Importanţa activităţii umane în conservarea resurselor de hrană.

Explozia demografică ce a caracterizat dezvoltarea societăţii umane în secolul al XX-lea nu trebuie

considerată singurul factor responsabil pentru toate problemele economice care au accentuat decalajul dintre

ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Creşterea numerică a populaţiei impune un efort economic

important în rezolvarea unor cerinţe umane pe care “Declaraţia universală a drepturilor omului” adoptată de

O.N.U., în 10 decembrie 1948 le consfinţeşte sub deviza “ o viaţă decentă pentru fiecare locuitor al Terrei”.

Fiecare om este un consumator dar şi un producător de bunuri materiale, în condiţiile integrării sale în structurile

economice ale societăţii.

Page 9: geografia resurselor

Efortul societăţii umane, în decursul mileniilor a determinat trecerea de la activităţi agricole şi

meşteşugăreşti, la înfăptuirea revoluţiei industriale din secolul al XVIII-lea, care a pregătit saltul produs de

revoluţia tehnico-ştiinţifică din secolul al XX-lea.

Prin perfecţionarea uneltelor agricole, irigarea culturilor, folosirea tracţiunii animale, producţia agricolă

a cunoscut creşteri importante de-alungul timpului mărind cantitatea de produse agro-alimentare, necesare

societăţii umane.

Progresele tehnologice realizate în agricultură, au determinat un salt spectaculos al producţiei de cereale

care a crescut de aproape 5 ori în secolul al XX-lea. Dintre factorii tehnologici importanţi care au contribuit la

creşterea ofertei de hrană, se pot enumera:

- utilizarea mijloacelor moderne de cultivare şi recoltare a plantelor agricole;

- creşterea suprafeţelor irigate pe Terra, de peste 6 ori din anul 1900 până în prezent (irigarea unui

hectar de grâu, măreşte producţia de peste 3 ori).

Suprafaţa agricolă irigată pe Terra, a crescut de la 48 milioane hectare, cât s-a estimat pentru începutul

secolului al XX-lea (realizată în decursul mai multor mii de ani începând cu irigaţiile din Orientul Apropiat şi

China ) şi până la cele 260 milioane hectare, din ultimul deceniu (după datele F.A.O.)

- folosirea îngăşămintelor chimice, în vederea sporirii fertilităţii solurilor, a determinat după estimările

specialiştilor în agricultură, o creştere de 40%, a producţiei mondiale de cereale în secolul nostru.

Descoperirea folosirii îngrăşămintelor aparţine chimistului Justus von Leibig, care în 1847, a

demonstrat rolul nutrienţilor minerali în menţinerea unor recolte mari.

- realizarea unor soiuri productive de talie mică obţinute la sfârşitul secolului al XIX-lea de japonezi şi

a unor soiuri hibride, între care porumbul hibrid, obţinut în anul 1917 la Staţiunea Experimentală a

Universităţii din Connecticut.

În aceste condiţii producţia mondială de cereale a crescut de la 400 milioane tone în anul 1900, la

aproape 1,9 miliarde tone în anul 1998.

O creştere rapidă a suprafeţei cultivate cu cereale din perioada anilor 1950-1989, a rezultat în urma

desţelenirii unor importante suprafeţe din Europa de Est şi S.U.A., a defrişărilor din America de Sud, Africa şi

Asia şi a irigării de terenuri din zone aride în special în Orientul Apropiat şi zona Asiei Centrale.

În aceste condiţii, în perioada 1950-1989, suprafaţa agricolă cerealieră a crescut pe TERRA cu 25% de

la 587 milioane hectare, până la o suprafaţă maximă de 732 milioane hectare.

Posibilitatea creşterii suprafeţei cultivate cu cereale în următoarea jumătate de secol, va fi destul de

redusă fiind posibile unele creşteri în Podişul Braziliei, în bazinul fluviului Congo şi în unele zone din sud-estul

Asiei. În acelaşi timp creşterile mari de populaţie din India vor solicita suprafeţe agricole importante pentru

habitatul uman.

Procesele de degradare a solului datorate în primul rând activităţii umane, prin practicarea unei

Page 10: geografia resurselor

agriculturi intensive fără măsuri de protecţie antierozionale, în zonele de dealuri şi podişuri înalte din Asia

(India, Pakistan, Indonezia etc.), din SUA şi Europa au determinat în ultimile decenii scoaterea din circuitul

agricol a unor suprafeţe mari. De asemenea, irigaţiile necorespunzătoare (apă cu procent ridicat de săruri), sau

condiţiile de aridizare, au redus suprafeţele cultivate cu cereale în Asia Centrală (Kazahsthan), Africa de Nord

(în zona Sahel, Etiopia etc), în Orientul Apropiat în special în Iran, etc. În 1998, se ajunge la 690 milioane

hectare, suprafaţă cultivată cu cereale ceea ce înseamnă o reducere cu 6% în raport de suprafaţa cerealieră a

anului 1989. Creşterea explozivă a populaţiei a determinat o reducere între anii 1950-1998 a suprafeţei cultivate

cu cereale pe persoană la nivel mondial de la 0,23 hectare la 0,20 hectare, iar în perspectiva până în 2050 la 0,07

ha pe persoană, scăderile fiind diferite de la o ţară la alta (fig. 2).

Fig.2

Page 11: geografia resurselor

O mare parte din terenurile cerealiere degradate, au fost cultivate cu plante oleaginoase care valorifică

mai bine aceste suprafeţe în special soia, sau au fost trecute la păşuni.

În prezent suprafaţa irigată acoperă 260 milioane hectare, asigurând cca 40% din producţia mondială de

hrană. Cele mai mari suprafeţe irigate sunt concentrate în Asia, de-a lungul marilor fluvii Huang He şi Changjing

din China şi în bazinul fluviilor Indus şi Gange din India şi Pakistan suprafeţele irigate asigură 70% în China şi

50% în India din producţia de cereale.

Din apa dulce, obţinută din sursele de suprafaţă (fluvii, râuri, lacuri, etc.) şi din stratele acvifere, cca

70% este folosită de agricultură. în special în irigaţii.

Creşterea consumului de apă pentru a asigura irigarea culturilor din surse de suprafaţă a devenit

deficitară, ceea ce a determinat numeroase state să utilizeze acviferele, producând o scădere considerabilă a

resurselor subterane de apă. Nivelul freatic a coborât în ultimul deceniu, în importantele zone agricole ale lumii:

Câmpiile centrale ale Statelor Unite, Câmpia Chinei de Nord şi Est şi Podişul Indiei (unde nivelul freatic a

coborât constant cu 1,5 m între anii 1991-1996), ceea ce impune o reconsiderare a modului de folosire a surselor

de apă.

Marile fluvii ale Chinei, nu mai pot susţine irigarea culturilor, ca urmare a utilizării în proporţii tot mai

mari a apei pentru alimentarea zonelor industriale şi urbane.

În Africa de Nord, unde lipsa de apă este cronică, creşterea populaţiei de la 157 milioane locuitori în

prezent, la 388 milioane în anul 2050, în Etiopia, Sudan şi Egipt, ţări care folosesc în mare parte apa din fluviul

Nil, în agricultură, va pune problema utilizării unor tehnologii agricole eficiente în irigarea culturilor.

Pentru o tonă de grâu care se vinde pe piaţa mondială cu 200 $ USD se folosesc 1000 m3 de apă, cu

aceeaşi cantitate de apă, consideră experţii în marketing industrial, se obţine o producţie industrială de 14.000 $

USD. În aceste condiţii ţările din Orientul Apropiat devin mari importatoare de grâu.

În realizarea unor producţii de cereale în principal, dar şi pentru alte culturi, aplicarea biotehnologiilor

în vederea obţinerii de noi soiuri rezistente la boli şi dăunători şi cu o productivitate crescută, va aduce un

surplus în cantităţile de produse agricole.

O resursă importantă pentru hrana omenirii o reprezintă Oceanul Planetar.

În prezent omenirea obţine 16% din cantitatea de proteine animale pe care le consumă din pescuitul în

oceanele Terrei.

Oceanele reprezintă un element vital pentru echilibrul chimic şi biologic al lumii vii, adăpostind 32 din

cele 33 de clase aparţinând regnului animal (excepţie fac insectele). Fitoplanctonul, micile plante microscopice,

preiau din atmosferă dioxidul de carbon şi-l transformă în oxigen şi zaharide simple, ce constituie o hrană

abundentă pentru alte forme de viaţă oceanică şi marină.

Fauna piscicolă este foarte diversă, speciile valoroase fiind numeroase, totuşi pescuitul excesiv pune în

pericol peste o treime din aceste specii, ameninţate cu dispariţia.

Page 12: geografia resurselor

În prezent mai mult de 50% din fauna situată în zona platformei continentale şi a recifilor de corali este

în pericol din cauza poluării şi a pescuitului excesiv.

În 1996 producţia de peşte oceanic şi de crescătorie a fost de 120 milioane tone(record absolut), ceea ce

reprezintă de 6 ori mai mult în raport de producţia mondială de peşte a anului 1950.

Între anii 1950-1960 numeroase state şi-au extins apele teritoriale până la 200 de mile marine, fapt

recunoscut prin Convenţia ONU, asupra Legii Mării (U.N.C.L.O.S.) din 1982.

Prin acest tratat al Naţiunilor Unite cunoscut şi sub numele de “Constituţia oceanelor”, se

reglementează dreptul de folosire a resurselor existente până la 200 mile marine (resurse biotice şi abiotice), de

la ţărm care se găsesc sub jurisdicţia naţională, însă apele din largul mării şi oceanului rămân în patrimoniul

mondial. Prin convenţie se reglementează şi obligaţia de a proteja şi conserva resursele din mări şi oceane.

Convenţia ONU asupra Legii Mării, asigură o participare echitabilă a statelor lumii la pescuitul oceanic,

astfel că în deceniul “50”, ţările industrializate realizau 80% din pescuitul mondial, iar în anii deceniului “90”,

ţările în curs de dezvoltare, obţineau 64% din cantitatea mondială de peşte pescuit în oceane şi mări.

Page 13: geografia resurselor

2. Relaţia între resursele umane şi resursele naturale

2.1 Valorificarea resursele naturale de către om în raport de condiţiile de mediu şi nivelul

dezvoltării economice a societăţii umane.

Mediul este un sistem constituit din geosferele Terrei (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera) asupra

cărora acţionează factorii de natură cosmică(radiaţia solară, radiaţiile cosmice, forţele de atracţie selenară şi

solară etc.), de natură geofizică (forţa gravitaţională, câmpul magnetic, mişcările tectonice, etc.) şi factorii

antropici (rezultaţi prin acţiunea de exploatare a resurselor terestre de către om şi de utilizare a lor).

Integrat teoriei sistemelor, Universul se structurează pe o arhitectură cu mai multe nivele de integrare a

lumii materiale, cosmice şi planetare : nivelul fizico-chimic, nivelul biologic şi nivelul social.

Mediul este considerat, de Eveline Popovici în lucrarea :Studiul mediului înconjurător, 1998, ca un

sistem cosmo - biologic, un sistem de factori naturali sau creaţi de om care condiţionează existenţa vieţii la

diverse niveluri biologice, influenţează viaţa şi activitatea umană, dezvoltarea societăţii şi viaţa Pământului.

“Terra fiind mediul nostru de viaţă şi singura planetă care a atins o anume treaptă de evoluţie, în care

factorii fizico-chimici şi cei energetici au creat o ambianţă propice naşterii şi întreţinerii societăţii umane, este

normal ca ştiinţa care se ocupă cu studiul său să abordeze amănunţit mediul terestru, limitele în care variaţiile

sale menţin sau influenţează viaţa, modul cum vieţuitoarele şi societatea umană au devenit factorii de mediu şi

de transformare a acestuia”, (Gr. Posea şi Iulia Armaş, 1998).

Abordând relaţia dintre geosfere şi economie, Vintilă Mihăilescu (1973) considera că Pământul întreg -

este un sistem organic funcţionând după legi proprii - fiind un partener al omului”, în sensul de furnizor de

resurse care trebuie cunoscut şi menţinut în condiţiile unui echilibru ecologic.

În relaţia directă a omului cu mediul înconjurător o importanţă deosebită o prezintă cele patru geosfere

dintre care litosfera prin relieful continental şi conţinutul ei mineral şi organic, reprezintă un component

definitoriu în evoluţia societăţii umane.

Relieful continental prin caracterul său azonal în alcătuirea scoarţei terestre, a creat o diversitate a

peisajului şi funcţii economice locale şi regionale, modificând distribuţia zonală a condiţiilor climatice

determinate de latitudine sau de continentalism.

Desigur condiţiile climatice şi hidrologice au avut un rol important, în activitatea şi dezvoltarea

societăţii umane, mai ales în constituirea unor civilizaţii pe anumite spaţii geografice, un exemplu concludent

fiind reprezentat de spaţiul limitrof mediteranei europene, care a cumulat civilizaţii succesive: egipteană, etruscă,

persană şi a culminat cu civilizaţia din Grecia antică.

Pentru zonele europene cu climat temperat - continental, ţinuturile de deal şi podiş au oferit prin

solurile fertile şi vegetaţia de pădure, posibilităţi de hrană şi adăpost ceea ce a determinat o locuire mai intensă

Page 14: geografia resurselor

pe o lungă perioadă a dezvoltării societăţii umane.

Un exemplu îl oferă Podişul Transilvaniei, unde dezvoltarea economică, prin diversificarea activităţilor

umane, dar şi prin comerţ a determinat încă din perioada daco-romană, apariţia transhumanţei carpatice şi în

epoca medievală, a cărăuşilor şi negustorilor.

Gr. Posea subliniază în lucrarea “România, geografie şi geopolitică” (1999), “la noi circulaţia era radial

- concentrică, ceea ce făcea ca evoluţia limbii şi a întregii culturi să treacă prin prefaceri identice, sinteza

realizându-se, în cercul carpatic şi în Transilvania”.

În zona mediteraneană însă câmpiile au oferit condiţii bune de cultivare, mai ales după îndepărtare

pădurilor, fiind în acelaşi timp şi zona de contact între diferite culturi şi activităţi umane prin însăşi existenţa

Mării Mediterane. În Mesopotania în anii 6800 îhr, a început cultivarea orzului şi grâului, după care agricultura

s-a extins cu rapiditate spre Bosfor şi pe valea Iordanului, ajungând în Egipt după 2800 de ani.

În Asia, câmpiile au fost mai bine populate din antichitate decât dealurile şi munţii, spaţiile întinse de-

alungul fluviilor Hoagnghe sau Gange, fiind zone de cultură a orezului din anii 7000 î Hr.

Ţinuturi vaste relativ netede cum sunt câmpiile sau podişurile nu prea înalte, acoperite de nisipul

dunelor sau de pietrele colţuroase ale hamadelor din Sahara şi Australia sunt aproape lipsite de populaţie şi de

utilizare economică încă din timpurile istorice.

Dezvoltarea activităţilor umane şi în special a celor agricole în zonele de câmpii, dealuri şi podişuri, au

fost influenţate de distribuţia zonală a climei, popularea lor fiind mai intensă în raport de condiţiile de altitudine,

latitudine, ariditate şi umiditate şi de limitele economice şi tehnologice (cu rol esenţial în dezvoltarea agriculturii

dar şi a altor activităţi). Evoluţia societăţii umane pe o durată de câteva mii de ani, din epoca bronzului şi până în

epoca modernă a fost în strânsă dependenţă de spaţiul agrar care însă prezintă limite de natură ecologică, pe care

Victor Tufescu şi colaboratorii (1996), le definesc în felul următor:

- limitele altitudinale ale culturilor agricole : au fost stabilite pentru emisfera nordică, prin experimente

efectuate în Canada şi C.S.I., de până la 700latitudine nordică pentru cultura cartofului şi orzului de vară

şi de 630 şi 610 latitudine nordică pentru cultura grâului şi respectiv cea a sfeclei de zahăr.

În emisfera sudică cerealele ating 40º latitudine sudică pe coasta Oceanului Pacific şi 46º latitudine

sudică în câmpiile litorale de la Oceanul Atlantic.

- limitele altitudinale extreme ale culturilor agricole ; sunt considerate la 4600 m în Asia Centrală

pentru orz, la 3600 m în podişul Qing Zang (Tibet) pentru culturile de orz, grâu şi legume. În America

de Sud cultura grâului atinge 3600 m altitudine, în Venezuela, iar cartoful până la 4300 m, altitudine la

150latitudine sudică. În Africa, în Podişul Etiopiei meiul se cultivă până la 2500 m altitudine, iar

plantele citrice şi batatele până la 2000 m altitudine. În Europa , viţa de vie, rodeşte până la 1200 m

altitudine în Alpii de vest şi până la 700 m în Subcarpaţii de Curbură, Subcarpaţii Getici, etc. Păşunatul

se practică în Munţii Anzi până la 5200m, iar în Munţii Carpaţi până la 1700 m.

În zonele tropicale, relieful înalt creează condiţii mai favorabile de utilizare a terenurilor şi pentru

Page 15: geografia resurselor

aşezări datorită unui topoclimat de adăpost, ceea ce explică o locuire mai mare în raport cu ţinuturile mai joase.

- limitele de ariditate excesivă - sunt condiţionate de temperaturile foarte ridicate şi de lipsa

precipitaţiilor care fac imposibilă dezvoltarea plantelor. În Africa limita de ariditate este dată de

izohietele cuprinse între 250-350 mm, iar în Asia de Sud-Vest au aproape aceleaşi valori (300-400mm).

În peninsula Arabia în majoritatea ei aridă, spaţiul cultivat (în oaze)deţine numai 2% din întregul

teritoriu.

În acest sens, se constată că regiunile deşertice şi semideşertice reprezintă cca 25%din suprafaţa

uscatului, în care singurele areale unde se practică agricultura sunt oazele, ceea ce explică şi densitatea foarte

redusă a populaţiei.

- limitele de umiditate, determinate de marea cantitate de precipitaţii din zonele ecuatoriale şi

musonice, de apa bazinelor oceanice, mărilor şi cuvetelor lacustre, de zonele de înmlăştinire, ridică

probleme deosebit de dificile pentru practicarea unor activităţi agricole.

- un exemplu îl constituie culturile de bază adaptate la regiunile musonice cu mari inundaţii în delta

Gange-Brahmaputra, specifice sunt culturile de orez care asigură hrana pentru o populaţie foarte

numeroasă.- limitele economice şi tehnologice - sunt determinate de gradul de dezvoltare economică şi

socială a numeroase state, de înzestrarea tehnologiei a agriculturii, ceea ce permite creşterea

randamentelor diferitelor culturi agricole cu consecinţe importante pentru comunităţile umane cu

posibilităţi de hrană sub standardele unei vieţi normale.

Zonele geografice din emisfera nordică cu o populaţie extrem de scăzută sunt situate în ţinuturile

nordice ale Eurasiei şi Americii de Nord, între care nordul Scandinaviei, locuită de laponi, crescători de reni,

ţinutul arctic al Federaţiei Ruse, cu o populaţie de 6 milioane locuitori pe o suprafaţă de cca 9 milioane km 2

(0,2% din populaţia Terrei), Groenlanda cu cca 50 de mii de locuitori, în majoritatea eschimoşi, ce trăiesc din

vânatul focilor, morselor dar şi al mamiferelor de uscat dintre care stăpânul ţinuturilor albe, ursul polar. În

marele nord Canadian pe o suprafaţă de cca 4 milioane km2, trăiesc peste 100 de mii de locuitori în mare parte

tăietori de lemne în taigaua canadiană şi vânători ai multor specii de animale care au blană mult apreciată dar

care astăzi sunt protejate fiind în pericol de dispariţie cum este cazul castorului.

În privinţa acţiunii societăţii umane a secolului al XX-lea de recuperare a unor zone favorabile pentru

agricultură, eforturile depuse pentru îndiguiri de râuri, desecarea de regiuni mlăştinoase şi unităţi lacustre au

contribuit la scoaterea de sub exces de umiditate a peste 65 milioane hectare situate în ţările din Europa, SUA,

etc. Olanda prin recuperarea unei mari părţi a Golfului Züiderse, “a renăscut din mare”.

Sistemul cultivării orezului, în terase , care se extind în zonele montane din Asia musonică, a

determinat o populare intensă a zonelor premontane din partea sudică a Munţilor Himalaya şi în numeroase

areale din peninsula Indochineză. Dar presiune demografică este foarte mare în Indonezia, Malaysia, unde

cultivarea orezului, creează aglomerări mari de populaţie care depăşesc cca 2000 locuitori pe km2.

Câmpia Chinei de Est străbătută de cele două mari fluvii Huang He şi Chang Jiang, de asemenea delta

Page 16: geografia resurselor

Gangelui, etc. reprezintă spaţii geografice, unde cultivarea manuală a orezului a determinat concentrări mari de

populaţie, peste 1000 locuitori pe km2.

Datorită condiţiilor favorabile, cca 50% din populaţia planetei trăieşte sub 200 m altitudine, deci în

zona de câmpie, pe o suprafaţă ce reprezintă 25% din uscatul terestru.

Repartiţia medie a populaţiei în raport de altitudine, pe continente ( Negoiescu, Vlăsceanu, 1998) este

următoarea:

- continentele cu populaţie concentrată în zona de câmpie şi ţărm sunt Europa şi Australia, cu o

altitudine medie de locuire de 16 m şi respectiv 95 m;

- Asia cu o altitudine medie de locuire de 320 m ;

- America de Nord, cu o locuire în zone de câmpii înalte şi podişuri , la altitudine medie de locuire de

430 m;

- Africa şi în special America de Sud, cu cea mai numeroasă populaţie care locuieşte în zonele de

podişuri şi zonele montane la altitudini medii de 590 m şi respectiv 644 m.

Pe Glob, peste 78% din populaţie locuieşte pe un teritoriu situat sub 500m altitudine.

La o altitudine cuprinsă între 500-1000 m, reprezentând cca 23% din uscatul terestru, locuieşte aproape

12% din populaţia planetei. La altitudini de peste 2000 m, trăiesc, peste 8% din locuitorii planetei noastre mai

ales în zonele favorabile diferitelor culturi agricole, cum este porumbul şi cartoful în zona podişurilor din Munţii

Anzi, dar şi exploatării unor importante resurse ale subsolului (aur, argint, cupru, plumb, etc.)

În zona andină întâlnim mari aşezări umane, dintre care La Paz (Bolivia), fiind capitala situată la cea

mai mare altitudine din lume, peste 4000 m, Quito, capitala Ecuadorului situată la 2850 m ocupă locul al doilea,

Bogota, capitala Columbiei /2632 m), iar Ciudad de Mexico, capitala Mexicului, cu o populaţie de peste 20

milioane locuitori este situată la 2240 m.

În ţara noastră, o locuire peste 60% revine zonelor din dealurile subcarpatice şi podişurilor Moldovei,

Transilvaniei şi Podişului Getic, unde condiţiile de valorificare a lemnului din pădurile care acum câteva secole

acopereau circa 70% din suprafaţa dealurilor şi podişurilor, a solurilor fertile pentru diferite culturi agricole, dar

în special pentru creşterea animalelor şi nu în ultimul rând numeroasele resurse ale subsolului între care sarea şi

mai târziu cărbunii, petrolul etc., au determinat o intensă locuire care continuă şi în prezent, dovadă densitatea de

peste 100 locuitori pe km2, ce depăşesc media pe ţară de peste 95 locuitori pe km2.

2.2 Creşterea demografică şi impactul asupra resurselor naturale.

Cuaternarul, cea mai recentă perioadă din evoluţia planetei Terra, consemnează un eveniment

remarcabil prin apariţia unei fiinţe care depăşeşte limitele strict biologice, numită homo sapiens.

În lunga perioadă preistorică omul, îşi va perfecţiona armele de vânătoare şi apoi uneltele cu care va

cultiva pământul, trecând pe rând la piatra cioplită şi şlefuită, la bronz şi fier, ceea ce va determina o creştere

Page 17: geografia resurselor

însemnată a posibilităţilor de obţinere a hranei, cu consecinţele evidente în prelungirea duratei vieţii şi a măririi

numărului de oameni dintr-o anumită comunitate socială.

Manifestările artistice, rămase în peşterile de la Lascaux (Franţa) şi Tassili (Africa-sahariană) ca şi din

numeroase alte locuri, dovedesc preocupările diverse ale omului preistoric şi faptul că rezolvarea problemei

hranei zilnice, nu mai constituie o presiune de natură să-i îngrădească anumite activităţi legate de practici

artistice sau de idolatrizare (atribuirea de puteri magice unor animale sau unor fenomene naturale).

După aprecierile cercetătorilor, acum cca. 40 000 de ani, tehnologia reprezentată prin confecţionarea de

unelte tot mai eficiente, folosite în special pentru vânătoare a constituit un prim rol al schimbărilor, astfel că

populaţia s-a înmulţit ajungând la cca 4 milioane de locuitori care au migrat din zonele tropicale umede situate în

Asia şi Africa până în câmpiile mai aride şi zona de tundră.

Civilizaţia antică egipteană, a beneficiat de o agricultură în care tehnica irigării ogoarelor situate de-a

lungul Nilului, a creat pe o perioadă de câteva mii de ani (4000 î. Hr) condiţii de trai unei populaţii relativ

numeroase, raportată la alte spaţii geografice, dar creşterea presiunii demografice şi utilizarea intensivă a irigaţiei

(2-3 recolte pe an care se suprapuneau şi peste sezonul secetos), au dus la salinizarea solurilor şi scăderea

drastică a producţiei agricole.

În bazinul mediteranean, defrişările masive făcute de agricultori, în condiţiile aridizării climatice au

determinat în Grecia antică, sudul Italiei, în Sicilia etc, declanşarea unei eroziuni puternice a solului pe vaste

suprafeţe, favorizată de relieful muntos şi deluros. Imperiul roman a contribuit, pe lângă deschiderea de drumuri

pietruite care legau Roma de provinciile sale, construcţii de poduri şi apeducte, la o exploatare (cu mijloace

tehnice existente la începutul primului mileniu dup Hr), a minelor de aur şi argint în special din Dacia, a

cositorului din Insulele Britanice, a lemnului de cedru din ţinuturile riverane Mării Mediterane. Un al doilea val

al schimbării, datorat unei agriculturi relativ stabile s-a produs acum 10 000 de ani, în sudul şi estul Mării

Mediterane în China şi America Centrală, “ Revoluţia Agricolă”, a determinat modificări importante în

societăţile tribale şi a condus la apariţia unor structuri sociale mai complexe, cu aşezări de dimensiuni mai mari.

Apariţia primelor oraşe şi cetăţi, marchează o creştere mai accentuată a populaţiei, care timp de câteva milenii a

stagnat la cca 4 milioane de locuitori, astfel că de la 27 milioane locuitori în jurul anului 2000 î. Hr, se

înregistrează cca 100 de milioane la începutul Erei Creştine.

În timpul Evului Mediu, datorită insuficienţei hranei, ca urmare a scăderii producţiei agricole în spaţiile

utilizate intensiv fără o protecţie a fertilităţii solurilor şi a molimelor ce nu putea fi controlate în lipsa unor

condiţii igienice şi mai ales a surselor de apă şi a numeroaselor războaie se constată o creştere foarte lentă a

populaţiei chiar scăderi dramatice.

În felul acesta se explică existenţa unei populaţii de 350 milioane locuitori la sfârşitul primului mileniu

după Hr. Societatea umană, întâmpină numeroase obstacole şi în primele secole ale mileniului al 2-lea, astfel

Europa - cunoaşte la mijlocul sec al XIV-lea, o epidemie de ciumă bubonică care a înjumătăţit populaţia

continentului în câţiva ani. Revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea, deschide noi posibilităţi de valorificare

a resurselor din agricultură, din subsol (valorificarea diferitelor minereuri, a cărbunilor etc.) şi chiar din apele

Page 18: geografia resurselor

mărilor şi oceanelor.

Între anii 1750-1825, populaţia lumii, creşte de la 800 milioane locuitori la 1 miliard, sporurile cele mai

importante înregistrându-se în Europa şi America de Nord. Creşterea producţiei agricole prin extinderea

suprafeţelor cultivate atât în Europa cât şi Satele Unite şi diversificarea culturilor, a însemnat o creştere a

bunăstării, reflectată în ritmul mai accentuat al creşterii populaţiei, care ajunge la cca 1,2 miliarde locuitori în

anul 1850.

În prima parte a secolului al XIX-lea, mijloacele de transport terestru şi navele ca şi cele din

comunicaţii nu au suferit modificări importante, mulţi locuitori ai planetei, trăiau în zonele rurale, dar progresele

ştiinţelor (matematică, fizică, chimie etc.) ca şi descoperite tehnologice, au determinat în cea de a doua jumătate

a secolului al XIX-lea o dezvoltare deosebită a diferitelor ramuri industriale, mai ales a celor care furnizau

materii prime, (minereuri, combustibili fosili, materiale de construcţii, lemn etc,) dar şi a ramurilor care asigurau

producerea de energie, produse siderurgice, prelucrarea bumbacului, etc.

În aceste condiţii, ţările europene şi Statele Unite trec la o valorificare intensă a resurselor solului şi

subsolului, dar şi a celor reprezentate de apele continentale (râuri, fluvii etc).

Exploatarea pădurilor pe mari suprafeţe începute la sfârşitul sec al XVIII-lea în Europa şi China, este

continuată în sec al XIX-lea în estul Americii de Nord, India în sud-estul Asiei, astfel că în prima jumătate a sec

al XX-lea, pădurile mai acopereau cca 32 % din suprafaţa continentelor. Trecerea de la producţia manufacturieră

la realizarea de bunuri industriale pe baza noilor tehnologii care folosesc forţa motoarelor, pun bazele unei

dezvoltări economice accelerate, mai ales pentru ţările cu potenţialul industrial din emisfera nordică.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, exploatarea resurselor industriale a atins creşteri explozive,

datorită diversificării şi creşterii producţiei industriale, ceea ce va amplifica lărgirea bazei energetice.

Petrolul, va reprezenta o sursă energetică cu creşteri deosebite, de la 70 mii tone, în anul 1860

(România fiind prima ţară din lume înregistrată statistic în anul 1857, în exploatarea petrolului prin lăcărit, prima

sondă de petrol fiind forată în Pennsylvania în anul 1869), la 21 milioane tone, în anul 1900, pentru ca în 1913 să

se extragă 53 milioane tone de petrol. Ponderea petrolului în totalul energiei consumate a crescut de la 10 % în

anul 1910 la 20 % în anul 1938.

După primul război mondial, cu toate că multe state europene trec la refacerea economică, preocupările

ştiinţelor tehnice dar şi ale medicinii, ridică standardul de viaţă european dar şi cel american, contribuind la

creşterea sporului natural, ceea ce va determina înscrierea între anii 1918-1927, a unei populaţii de 2 miliarde de

locuitori pe Terra.

Dezvoltarea tot mai accelerată a unor state industrializate a creat presiuni asupra spaţiului geografic

care a suferit modificări însemnate ca urmare a procesului de urbanizare.

Între anii 1900-1950, ponderea populaţiei urbane a crescut de la 13,3 % la 28,9%, numărul oraşelor cu

peste 1 milion de loc, crescând de la 17 în anul 1900 la 70 în anul 1950. Promovarea unor creşteri demografice,

în numeroase state ale lumii, după al 2-le război mondial, au condus la înscrierea de către statisticile O.N.U, a

Page 19: geografia resurselor

trei miliarde de locuitori în anul 1960. În deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea, se constată o scădere lentă a

ratei anuale de creştere a populaţiei, ca urmare a reducerii natalităţii datorită reglementării în politica

demografică a unor state mari cum este China, totuşi în anul 1974 se înregistrează al patrulea miliard de locuitori

pe Terra.

Tendinţa de reducere a ratei de creştere a populaţiei la nivel mondial de la 2.2 % în 1964 (record

absolut), la 1,4 % în ultimul deceniu al secolului al XX-lea nu a diminuat creşterea absolută a populaţiei pe

Terra, în anul 1987, consemnându-se al 5-lea miliard de locuitori, iar în anul 1999, se înregistrează al şaselea

miliard de locuitori.

Studiile întreprinse de organismele FAO atestă o creştere alarmantă a numărului de locuitori în situaţie

de subalimentare cronică din Africa Sud-Sahariană la cca 300 milioane până în anul 2010 şi în menţinerea la

peste 230 milioane locuitori în Asia de Sud, a celor subnutriţi. (fig.3)

Datele statistice arată o creştere continuă a sporului natural, în secolele al XX-lea, astfel de la un spor

natural de 16 milioane de locuitori în anul 1900 (rata de creştere a populaţiei fiind mai mică de 1 %), până la o

cifră record a sporului natural de 87 milioane de locuitori în anul 1990. Pentru primele două decenii ale secolului

al XXI-lea, se estimează că sporul natural pe Terra, se va menţine la cca 80 milioane locuitori, cifră înregistrată

în anul 1997.

În a doua jumătatea a secolului al XX-lea, se constată o gruparea a ţărilor pe zone politico-economice,

cu o evoluţie demografică diferită: grupul statelor dezvoltate cu o natalitate moderată, o mortalitate în scădere şi

o speranţă de viaţă mare la naştere, şi grupul ţărilor slab dezvoltate în care natalitatea explozivă este singurul

factor important în susţinerea creşterii accentuate a sporului natural.

După statisticile, O.N.U. (la nivelul anului 1994), ţările cele mai dezvoltate de pe Glob, situate în

Europa, America de Nord, estul Asiei: Japonia şi Australia împreună cu Noua Zeelandă, deţin cca 21% din

populaţia Terrei, având în mediu urban 74 % din populaţie şi participă cu 5 % la creşterea populaţiei mondiale.

Continentul Asia grupează în partea de Sud şi Est o populaţie ce reprezintă peste 50 % locuitorii Terrei, China cu

1,25 miliarde de locuitori, India cu 976 milioane de locuitori (1998), cărora li se alătură Indonezia, Pakistan,

Japonia şi Bangladesh cu peste 100 milioane de locuitori fiecare. (tabel nr.2).

Creşterea demografică a populaţiei pe Terra, necesită o continuă mărire a cantităţii de alimente, fapt ce

a determinat aplicarea unor tehnologii tot mai intense în agricultură, crearea unor soiuri de mare productivitate la

principalele culturi grâu, orez, porumb, folosirea îngrăşămintelor şi irigaţilor pe suprafeţe agricole tot mai mari.

Creşterea producţiei de cereale în special de grâu şi orez, de circa 4-5 ori de la începutul secolului a solicitat o

creştere de peste patru ori a cantităţii de apă utilizată la irigaţii.(pentru tonă de grâu în condiţiile climei temperate

continentale este necesară o cantitate de apă de cca 2-3 tone prin irigare).

Page 20: geografia resurselor

Numărul de locuitori în primele 10 ţări, anul 1998 şi prognoza pentru anul 2050

Tabel nr. 2

În condiţiile solicitărilor de creştere a producţiei culturilor agricole, multe state au folosit cantităţi tot

mai mari pentru irigaţii atât din sursele de apă de suprafaţă cât şi din cele subterane, care sunt în multe zone ale

Terrei în situaţia de a fi reduse drastic, datorită depăşirilor posibilităţilor naturale de refacere. O situaţie

îngrijorătoare o prezintă rezervele de apă subterană din Podişul Decan (India), unde după aprecierile

specialiştilor, cantitatea extrasă din acvifere depăşeşte de cca 2 ori posibilităţile de reîncărcare a acviferului.

Situaţia poate fi dramatică deoarece epuizarea resurselor subterane de apă, conduce după aprecierile lui

David Seckter (de la Institutul Internaţional pentru Menagementul Irigaţiilor din Sri Lanka), la reducerea

irigaţiilor care ar micşora recolta Indiei cu circa 25%, în condiţiile în care echilibrul dintre aprovizionarea cu

hrană şi cerere este deja precar şi unde sunt aşteptaţi încă 600 milioane locuitori, în următoarea jumătate de secol

(L.R. Brown, Ch. Florin, 1999).

Într-o situaţie asemănătoare este prezentată aprovizionarea cu apă din pânzele freatice pe o mare parte

din Nordul Câmpiei Chineze, unde pânza coboară cu cca 1,5 m anual (după prognozele realizate de Saudia

National Laboratory din Statele Unite), ceea ce va afecta bazinele unor râuri importante din China, determinâd

un deficit uriaş de apă la începutul mileniului al treilea, într-o zonă care produce în prezent cca 40% din

producţia de grâne a Chinei.

În privinţa resurselor de hrană din mediul oceanic şi marin este semnalată o supraexploatare a

principalelor zone de pescui, biologii considerând că 95 de milioane tone pe an este un prag, a cărui depăşire va

însemna nerefacerea multor specii marine.

Defrişarea masivă a pădurilor din a doua jumătate a secolului al XX-lea, pe suprafeţe vaste din Asia (în

Insulele Indoneziene, Japonia şi India) din America Centrală din vestul Americii de Nord şi estul Africii, iar în

ultimele decenii din zonele ecuatoriale şi musonice umede (în Filipine, Peninsula Indochina şi în Bazinul

Amazonului) capătă o amploare necunoscută în trecut, pădurea ajungând să acopere în prezent 26% din suprafaţa

Terrei, dar numai 12 % îşi păstrează intact învelişul de ecosistem forestier.

Page 21: geografia resurselor

Repercursiunile asupra mediului înconjurător prin dispariţia pădurilor înglobează o multitudine de

factori negativi de la dispariţia a mii de specii de plante şi animale, intensificarea deşertificării în diferite

regiuni (central-asiatică, Sahel, Mexic etc.), inundaţiile de o amploare deosebită, eroziunea solului şi alunecările

afectează mari zone dens populate. Dezechilibrele din atmosferă prin acumularea dioxidului de carbon, au

condus la creşterea temperaturii planetare cu 0,5° C în ultimii 30 de ani şi instalării efectului de seră cu

consecinţe în modul de manifestare a fenomenelor atmosferice (frecvenţa mare a formaţiunilor de tip uragan) şi

creşterea nivelului Oceanului Planetar prin topirea calotelor din zonele polare, etc.

Secolul al XX-lea poate fi denumit un secol al contrastelor în care progresele tehnico-ştiinţifice au făcut

posibil un salt uriaş în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor (prin telefonie, radiofonie, televiziune şi

internet), un secol în care este folosită energia atomică atât în centrale atomo-electrice dar şi pentru bombe

atomice cu urmările tragice a celor două oraşe nipone Hiroşima şi Nagasaki.

Înlocuirea în industrie a metalelor cu materiale plastice apărute în cea de a doua jumătate a sec. al XX-

lea şi care pe lângă reducerea consumului de metale şi uşurinţa în utilizare, au contrbuit la poluarea multor râuri

şi zone de coastă aducând prejudicii faunei şi florei.

Desigur în dezvoltarea industrială a acestui secol, a fost utilizată energia combustibililor fosili (fig. nr.

Terra pag. 164) între care cărbunii care au dominat timp de peste 6 decenii urmaţi de petrol cu o ascensiune

deosebită după al doilea război mondial, dar mai ales din deceniul al şaselea ca şi apariţia energiei atomice în

balanţa energetică în ultimile două decenii ale secolului al XX-lea, ceea ce ilustrează importantele transformări

tehnologice dar şi modificări socio-economice.

2.3 Resursele umane

Numărul locuitorilor de astăzi este consecinţa unei evoluţii foarte îndelungate. După multe sute de mii

de ani, în anul 1830, se ajunge la un miliard de locuitori. După numai o sută de ani, în anul 1930, se atinge al

doilea miliard, după 30 de ani (1960) al treilea, după 14 ani (1974) al patrulea, al cincilea în 1987 şi al şaselea în

1999. Creşterea deosebit de rapidă a numărului de locuitori, pe de-o parte şi de scurtare a timpului de adăugare la

populaţia Terrei, a câte un miliard de locuitori, reprezintă una din cele mai importante probleme ale

contemporanităţii.

Între creşterea deosebită a numărului populaţiei şi progresele înregistrate în sistemele de producţie se

demonstrează faptul că istoria resurselor umane nu poate fi înţeleasă şi explicată decât în strânsă legătură cu

istoria economică a umanităţii.

Începând cu sec. al XVIII-lea, în Europa de Vest, se declanşează revoluţia industrială care, ulterior se

extinde şi în alte regiuni ale continentului şi ale Globului. Această revoluţie a generat o creştere a productivităţii

muncii în agricultură, extinderea activităţii secundare şi terţiare, paralel cu eradicarea a numeroase maladii, toate

acestea ducând la o creştere deosebită a numărului de locuitori.

În secolul XX, ritmul de creştere al populaţiei Globului a avut valori cuprinse între 0,56 % în 1900,

0,88 % în 1950 şi 1,8 % pentru anul 1999. Cele mai înalte ritmuri de creştere s-au înregistrat în cel de-al doilea

război mondial, când au devenit evidente progresele în domeniul sănătăţii.

Page 22: geografia resurselor

Numărul de locuitori (mil.) tabel nr.3 Trebuie remarcat însă faptul că „explozia demografică”,

înregistrată în cursul secololui XX, a caracterizat numai o parte a

ţărilor Globului, cunoscută sub numele de „lunca a treia”.

Populaţia Europei nu cunoscuse o creştere demografică

deosebită, ca urmare a războaielor şi a scăderii fertilităţii

populaţiei, în comparaţia cu America Latină, Africa, Asia, unde

creşterea demografică a înregistrat valori ridicate. În prezent,

80% din locuitorii Terrei trăiesc în ţările în curs de dezvoltare,

unde creşterea demografică înregistrează valori medii de 1,8 % pe an, faţă de 0,4 % pe an în ţările dezvoltate.

Din tabelul alăturat reiese faptul că în toate continentele prognoza pentru anul 2025 privind creşterea

numărului de locuitori înregistrează creşterii cu valori diferite, faţă de continentul European care va cunoaşte o

scădere.

În decursul ultimului secol, China a cunoscut o creştere demografică de peste milioane locuitori, iar

India o creştere de peste 600 milioane. În Japonia populaţia s-a triplat, în Coreea, Indonezia şi Orientul Apropiat

a crescut aproape cinci ori. Creşteri „explozive” ale populaţiei au fost înregistrate şi în America Latină şi Africa,

astfel, în Brazilia şi Mexic populaţia a crescut aproape 8 ori. Populaţia ţărilor Magrebului a crescut de cinci ori,

iar a ţărilor Africii de Vest de 7 ori.

Din compararea datelor statistice reiese situaţia continentului asiatic în care, populaţia este de 5 ori mai

numeroasă decât în Africa şi America Latină de 6 ori mai numeroasă faţă de Europa. La nivelul de state se

disting giganţii demografici – China – 1,286 mil. şi India cu 982 mil. loc. Acestora le urmează Indonezia cu 206

mil., Pakistanul 127 mil. loc., Japonia 126 mil. şi Bangladesh – 125 mil.

Pentru comparaţie reţinem că populaţia Chinei numără cât Africa şi Europa, iar cea a Indiei – cât cele

două Americi şi Japoniei.

În pofida faptului că, de-alungul istoriei continentul european a avut şi continuă să aibă un rol politic

deosebit de important în lume, în prezent populaţia se înscrie cu ponderi mult mai mici faţă de celelalte

continente. State cu Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie concentrează 60% din populaţia continentului.

La nivelul continentului african, cele mai populate state sunt: Nigeria, Egipt şi Etiopia, concentrând 1/3

din totalul populaţiei. În cazul Americii latine se detaşează Brazilia şi Mexicul care reprezintă ½ din populaţia

regiunii.

În lista giganţilor demografici mai fac parte SUA cu 274 mil. locuitori şi Rusia cu 147 mil. locuitori.

Dinamica indicatorilor demografici

Valorile natalităţii sunt influenţate de diferiţi factori seociali-economici, ca şi de politicile demografice

promovate de fiecare ţară. La nivel mondial, în ultimul deceniul al secolului XX, rata medie a natalităţii era de

24 ‰. La nivel de continente valorile se înscriu între o valoare maximă de 40 ‰ în Africa, urmată de Asia cu

24‰, America Latină cu 21‰, Oceania cu 19 ‰, America de Nord cu 14 ‰ şi Europa cu valoarea cea mai

Continent-Regiune 1997 2025

Asia şi Rusia 3699 5045Africa 743 1313America Latină şiZona Caraibilor

788 1063

America de Nord 298 372Oceania 29 39Europa 582 575Total mondial 5840 8036

Page 23: geografia resurselor

scăzută de 11 ‰.

Discrepanţele sunt mai evidente în interiorul continentelor. Astfel, în Africa, cele mai mari valori ale

natalităţii le înregistrează Niger (53‰), Uganda (52 ‰), angola, Malaur (51‰), Etiopia şi Canare (48 %).

În Asia se întâlnesc valori medii foarte variate, de la Afganistan cu 50 ‰, Cambodgia (45‰), Filipine

cu 30‰, Mongolia cu 29‰, China cu 17‰ şi Japonia cu 10‰.

În America cele mai înalte valori ale natalităţii se înscriu în spaţiul dintre Rio Grande şi Panama (30

‰), unde Nicaragua a atins 40‰ şi Costa Rica 26‰. În America de Sud media natalităţii este de 25‰, maxima

înregistrându-se în Bolivia (38‰), iar minima în Paraguay (17‰). În America de Nord mediile au evoluat între

15 ‰ în Canada şi 16 ‰ în Statele Unite ale Americii.

Mişcarea naturală a populaţiei mondiale (1999)

Tabel nr. 4

Zona Natalitate ‰ Mortalitate‰

Mortalitate infantilă ‰

Spor natural‰

Africa 40 14 89 26

America Latină şi Caraibe 21 7 31 14

America de Nord 14 9 7 5

Asia (fără Rusia) 24 8 58 16

Europa 11 11 9 0

Oceania 19 8 24 11

Rusia 9 14 18 -5

Total mondial 24 9 59 15

Din numărul total de născuţi 87 % aparţin ţărilor în curs de dezvoltare începând cu India, Nigeria, unde

se nasc de şapte ori mai mulţi copii decât în Germania, iar în Pakistan, de şapte ori mai mult decât în Marea

Britanie.

Rata medie mondială a mortalităţii este de 9‰, iar la nivelul statelor acest indice are valori cuprinse

între 2‰, în Kuwait şi 3 ‰ în Emiratele Arabe Unite, Bahrein, până la 20‰ în Gambia, Mali, 22 ‰ în

Afganistan şi 30 ‰ în Sierra Leone. Dintr-o analiză mai atentă reiese faptul că ţările dezvoltate au o structură

demografică îmbătrânită, faţă de ţările în curs de dezvoltare caracterizate prin structuri demografice tinere. Cu

toate acestea, în unele regiuni geografice ale Terrei, ca de exemplu în Africa şi Asia de Sud, mortalitatea

generală este ridicată chiar dacă „contingentul” populaţiei tinere este numeros.

Continentul African se înscrie cu cea mai mare rată a creşterii mortalităţii (14‰), dar la nivel regional

existând diferenţieri. Astfel, regiunea Africii de Nord are cea mai scăzută rată medie (8‰), Africa australă 12‰,

pentru ca Africa de Vest şi Africa centrală să aibă 15‰, iar Africa de Est cea mai ridicată valoare a mortalităţii -

17‰. Din această ultimă regiune se remarcă statele: Zambia (24 ‰), Uganda, Malauwi (22‰), Burundi,

Rwanda şi Somalia (20‰).

Page 24: geografia resurselor

Asia înregistrează un indice al mortalităţii scăzut (8‰), detaşându-se totuşi regiunea Asiei de Sud cu

cele mai mari valori (10‰) unde la nivel de state se remarcă Afganistan (22‰), Bangladesh, India, Pakistan

(10‰) ş.a.

Continentul european a înregistrat în ultimul deceniu deceniu al sfârşitului de secol şi mileniul o situaţie

demografică dramatică. S-au remarcat valori tot mai reduse ale natalităţii şi tot mai (crescute) ridicate ale

mortalităţii. Dacă în Suedia, Spania, Croaţia, Grecia ş.a. valorile natalităţii şi mortalităţii au valori egale, în

schimb în state ca: Estonia, Letonia, Lituania etc. se înregistrează o rată negativă a sporului natural. Aceaşi

situaţie este întâlnită şi în Rusia.

Durata medie a vieţii la nivel mondial este de 66 de ani (1997). La nivel de state diferenţierile sunt

evidente, acestea reflectând decalajele economice care există în prezent între statele dezvoltate şi cele

subdezvoltate. Asftel, în Sierra Leone speranţa de viaţă este de numai 34,5 ani, în cea mai mare parte a ţărilor

Africii sub 50 de ani, în schimb în Israel de 77 de ani, Italia şi Australia de 78 ani, Islanda de 79 ani, iar în

Japonia de 80 de ani.

Datorită progresului medicinei şi al igienei generale rata mortalităţii infantile prezintă, după al doilea

război mondial, o tendinţă de scădere continuă, de la 155 % (1950-1955) la 59‰ (1997). Însă deosebirile

valorile acestui indicator sunt evidente atât la nivel continental, cât şi la nivelul statelor. Dacă ţările dezvoltate au

înregistrat o descreştere evidentă a valorilor acestui indice, situându-se în jurul a 10‰, ţările în curs de

dezvoltare au valori mult mai ridicate, ca de exemplu ţările africane (Sierra Leone - 195‰, Guineea şi Guineea

Bisau cu peste 130 ‰, Niger, Somalia, Eritrea cu peste 120‰, etc.).

Valorile acestui indicator se atenuează spre nordul şi sudul continentului, cu valori cuprinse

50-65‰ (Egipt, Libia, Maroc, Africa de Sud, Namibia etc.).

Asia rămâne al doilea continent, cu o medie apreciabilă a mortalităţii infantile (65 ‰), cu valori ce au

urcat la 168 ‰ în Afganistan, 124 ‰ în Bhutan, 116 ‰ în Cambodgea şi 108‰ în Bangladesh. La polul opus,

sub aspectul celor mai scăzute valori se înscriu Japonia (4‰), Hong Kong (7‰), Israel (9 ‰), Kuwait (18 ‰).

America Latină este a treia regiune cu valori crescute, media fiind de 45‰ (sub media mondială).

Valorile extreme le înregistrează Bolivia (75‰), Peru (64‰) pe de o parte şi Cuba (12‰) pe de altă parte.

În Europa valorile medii se înscriu între 5-6 ‰ în ţările din nordul şi vestul continentului şi între 9-14‰

în estul şi sudul continentului. Dacă la nivelul ţărilor europene cele mai mici valori se întâlnesc în: Islanda,

Suedia şi Finlanda, cele mai mari s-au înregistrat în Moldova (26‰) şi Albania (30 ‰).

2.4 Distribuţia geografică a resurselor umane

Răspândirea populaţiei Terrei evidenţiază mari inegalităţi spaţiale ca urmare a unui lung proces de

evoluţie, ca şi a unor influenţe foarte diferite. Din suprafaţa totală a uscatului, doar 1/3 este locuită, evidenţiindu-

se regim nelocuite sau slab populate şi regiuni de mare (concentrare) aglomerare umană. Europa şi Asia deţin

aproape trei sferturi din populaţia mondială. Numai Asia concentrează circa 58% din populaţia Globului, Europa

10%, America 14% şi Africa 11%.

Page 25: geografia resurselor

Majoritatea populaţiei (90% din populaţia planetei) trăieşte în emisfera nordică, între 20˚-60˚ lat. N,

cunoscută ca „Lumea Verde”. Populaţia este concentrată în zonele periferice ale continentelor, la mai puţin de

500 km, faţă de ţărmurile mărilor şi oceanelor şi la altitudini ce nu depăşesc 500 m.

Formele de relief au un rol esenţial în răspândirea populaţiei. Cu mult mai puţin numeroşi, circa 100

mil. locuitori ai Terrei trăiesc la peste 2000 m altitudine. Astfel, populaţia urcă în altitudine până la peste 5000

m, în Podişul Tibet şi în Munţii Anzi. Aşezarea umană Baruduksum se află la cea mai înaltă cotă altimetrică, la

peste 6400 m, în Podişul Tibet.

Densitatea medie la nivel mondial era de 44,8 loc./kmp (1997). Valorile densităţii continentelor şi chiar

a unor regiuni ale acestora, dar mai ales la nivel de state acoperă o paletă foarte variată. Unele state au o

populaţie foarte redusă în raport cu suprafaţa acestora printre care: Mongolia (1,5), Nambia (2), Mauritania

(2,3), Australia (2,4), Islanda (3) etc. În contrast cu acestea se află teritorii cu densităţi deosebit de ridicate de

200-500 loc./kmp (Germania, Marea Britanie, Belgia, Ţările de Jos, Filipine, Cisiordania, Gaza, Israel, Liban,

India, Corea, Japonia etc.) între 500 –1000 loc/kmp (Taiwan, Ins. Marshall, Bahreim, Bangladesh etc.) şi chiar

peste 1000 loc/kmp (Malta, Barbados, Bermude).

În aceste ţări industria dezvoltătă, agricultura intensivă sau turismul bine organizat participă în proporţii

diferite la susţinerea unui număr mare de populaţie.

Pe Glob se întâlnesc teritorii mici, cu un grad de urbanizare foarte ridicat, cu importante activităţi în

sectorul secundar şi terţiar care ajung la densităţi extrem de mari (Hong Kong, Singapore, Macao)

Structuri ale resurselor umane

La nivel mondial, natalitatea masculină este mai mare decât cea feminină cu circa 5%, dar şi

mortalitatea mai ridicată. La grupele vârstei tinere se observă o uşoară predominare a sexului masculin, apoi, la

grupele de vârstă adulte predomină sexul feminin.

În ţările industriale dezvoltate, unde speranţa de viaţă la naştere este mai mare şi ponderea ridicată a

vârstinicilor are un grad mare de furnizare raportul dintre sexe este de 48,4% bărbaţi şi 51,6 % femei (statele ex-

sovietice, Germania, Austria, Cehia, România, Slovacia, Ungaria, Polonia etc.)

În ţările în curs de dezvoltare, cu natalitate ridicată şi valoare mică a speranţei de viaţă la naştere, apare

o uşoară preponderenţă a sexului masculin (50,7% masculin şi 49,3% feminin) în Asia de Sud, Sud-Est şi Africa,

iar acolo unde ponderea imigranţilor este semnificativă, creşte ponderea populaţiei masculine la 65-67%

(Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Kuwait, etc.) sau creşte ponderea populaţiei feminine în ţările de emigrare

(Yemen, Botswana, Portugalia, Turcia etc.).

Raportul de masculinitate, pentru regiunile dezvoltate este de 94,2 %, bărbaţi la 100 femei, iar pentru

ţările în curs de dezvoltare de 103,7 bărbaţi la 100 femei, valoare susţinută mai ales de Asia de Est şi Asia de

Sud-Est.

Potenţialul resurselor de muncă, ca şi greutatea specifică a populaţiei active din mediul urban şi rural

este dat de raporturile dintre grupele de vârstă ale populaţiei.

Page 26: geografia resurselor

În cadrul oricărui stat sau regiune, structura pe grupă de vârste a populaţiei este influenţată direct de

natalitate, mortalitate, de migraţiile de populaţie, de războaie sau de diferite calamităţi naturale. Astfel,

reprezentarea grafică „piramidele” – evidenţiază, după formarea lor, raporturile, dintre principalele grupe de

vârstă şi sexe.

În statele industrializate dezvoltate, tineretul are o pondere redusă, de regulă sub 30%, până la 17% din

totalul populaţiei, în Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia sau 20% în Danemarca, Austria, Ungaria, în timp

ce adulţii depăşesc puţin media mondială (55-60%), în schimb vârstinicii au o pondere ce variază între 15 şi

20%.

Vechile regiuni industrializate se reprezintă printr-o piramidă cu forme mult mai înguste şi alungite, în

formă de „clopot”, sau de „bulb”. Forma de clopot, cu baza îngustă, trunchi extins şi vârf alungit, vizează ţările

cu o populaţie tânără redusă numeric şi o pondere mai mare de adulţi şi vârstnici, fapt ce se explică prin scăderea

natalităţii şi creşterea ponderii populaţiei în vârstă. Exemple reprezentative, în acest sens, sunt Austria, Franţa,

Elveţia, Marea Britanie, Suedia, Bosnia-Herţegovina, Ucraina ş.a.

În ţările Europei Centrale şi de Sud-Est, piramidele vârstelor au, în general, forma de triunghi, ca în

cazul Albaniei, Armeniei sau Azerbaidjianului, fapt ce semnifică o natalitate ridicată şi de aici o pondere

superioară a populaţiei tinere. Forma de amforă, cu baza îngustă, cu triunghi fracturat şi vârf extins, fapt ce

punde în evidenţă proporţii aproape egale de tineri şi vârstinici şi o pondere crescută a adulţilor (peste 50%),

caracterizează, mai ales ţările cu natalitate oscilantă, pusă pe seama unor măsuri restrictive (Romania, Republica

Moldova, Polonia, Ungaria, Germania, Cehia, Bulgaria, Rusia, Slovacia, Belarus etc.). În cazul altor ţări, precum

Norvegia, Ţările Baltice, Islanda, Finlanda, Croaţia, Belgia, Olanda, Italia, Grecia, Danemarca, Spania ş.a. forma

de amforă are o bază şi un triunghi aproximativ egale şi un vârf alungit, similar cu forma medie a piramidei

vârstei populaţiei Europene.

La nivel mondial, în ultimul deceniu al secolului ponderea grupei tinere (0-20 ani) a fost de peste 40%,

fiind susţinută mai ales de ţările în curs de dezvoltare, unde numărul tinerilor sunt în proporţie de 40-52%, ca în

Kenya, Tanzania, Iordania etc., iar ponderea adulţilor este sub media mondială (45-50%), în timp ce vârstincii

totalizează între ^-7 %. De fapt, Africa are populaţia cea mai tânără, grupa de vârstă 0-20 ani reprezentând 51,^

% din totalul populaţiei. Cu proporţii apropiate se înscriu Asia de Sud, America Latină şi Asia de Est.

În ţările cu numeroşi imigranţi, precum cele din zona Golfului Persic, afluxul puternic al forţei de

muncă adulte duce la o deformare pozitivă a grupei de vârstă medie, la o reducere a ponderei tineretului. Astfel,

în Kuwait, ponderea grupei tinere coboară la 18 %, iar grupa vârstinicilor la 2,3 % în Qatar, Bahreim, Emiratele

Arabe Unite.

Vârsta mediană a populaţiei mondiale a variat, după 1985, între 23,5 şi 25 de ani, fapt care explică baza

largă a piramidei vârstelor populaţiei Terrei. Pe continente, vârsta mediană este cuprinsă între 17,3 ani pentru

Africa şi 34 de ani pentru Europa. La nivel de state, valorile se prezintă diferenţiat, vârsta mediană a populaţiei

regiunilor dezvoltate fiind cu 11,5 ani mai mare decât cea specifică populaţiei regiunilor mai puţin dezvoltate.

Populaţia vârstelor mediane ale diferitelor naţiuni ale lumii este suficient de edificatoare, în sensul că

Page 27: geografia resurselor

ţările în curs de dezvoltare prezintă o omogenitate puternică, spre deosebire de ţările dezvoltate unde diversitatea

acestora este o caracteristică evidentă. Însă, pe regiuni, vârsta mediană este inferioară valorii de 20 de ani, cum

ar fi Asia Meridională cu 19 ani, Africa cu 18 ani, America Centrală cu 16 ani, ceea ce înseamnă că mai mult de

jumătate din populaţia Terrei nu are încă 20 de ani.

În schimb, în ţările dezvoltate, vârsta mediană este superioară valorii de 27 ani, precum în Australia şi

America Latină temperată, apoi 30 de ani în Japonia şi Rusia. În Europa Occidental se ajunge la 33 de ani şi în

America de Nord la 24 de ani. Valori deosebite se întâlnesc în cadrul aceleiaşi ţări, de la origine la alta, de la un

oraş la altul (Nisa – 43 ani, Paris 39 ani, populaţia albă din Miami Beach – 45 ani).

Specific ţărilor în curs de dezvoltare este lărgirea bazei piramidei vârstelor, pe baza faptului că aici

trăiesc 4/5 din tineri, iar în cazul ţărilor dezvoltate este evident un proces de îngustare a bazei piramidei.

Aşa cum reiese din datele ONU, din cei aproape 2 miliarde de tineri pe glob, circa 18 % sunt

subunităţi, peste 40% necesită educaţie specială sau servicii recuperatorii, iar aproape 20 % din totalul copiilor

sunt handicapaţi fizici sau mentali. Milioane de copii nu au posibilitatea de a urma o şcoală, astfel, trei din zece

copii, în ţările în curs de dezvoltare, nu ştiu să scrie şi să citească.

În funcţie de structura pe grupe de vârste şi de sex, de gradul de dezvoltare al economiei şi de nivelul de

pregătire, în cadrul unei populaţii se distinge populaţia ocupată, cea care-si câştigă singură existenţa şi populaţia

întreţinută sau inactivă. Ponderea populaţiei ocupate, în lume, este de 43% (peste 2,3 miliarde persoane). În

ţările dezvoltate populaţia ocupată este mai numeroasă, de circa 46 %, faţă de ţările în curs de dezvoltare unde

ponderea este de 40%, ca urmare a cerinţelor mai mari de forţă de muncă. În Coreea de Nord ponderea populaţiei

ocupate ajunge la 54,5 %, în timp ce în Asia de Sud valoarea acesteia coboară la 37 %.

În ţările în curs de dezvoltare, cea mai mare parte a populaţiei munceşte încă direct pentru a se hrăni, în

sensul că segmentul din populaţia activă ocupată în sectorul primar depăşeşte frecvent 70% în Asia de Sud-Est

sau chiar 90% în Mali şi Lesotho. În Asia populaţia ocupată în agricultură ajunge la 62-70% (China, Vietnam).

Această proporţie se schimbă şi coboară la 45-55 % în ţările Americii Latine şi ale Orientului Apropiat. În ţările

dezvoltate, din cauza progresului tehnic ponderea populaţiei ocupate are valori sub 25% în Europa Meridională,

sub 15% în Europa Occidentală (3% în Belgia, sub 4 % în Marea Britanie şi S.U.A.). principalul motiv al acestor

ponderi scăzute se datoresc productivităţii ridicate. Astfel, un ţăran mediu din SUA putea să hrănească 25 de

persoane în anii’60 şi peste 50 persoane în anii’90.

Sectorul secundar, în ţările în curs de dezvoltare, ajunge la 18% şi coboară la 10% în ţările latino-

americane, iar în ţările dezvoltate ajunge la 30% (35% în Franţa şi Germania).

Sectorul terţiar este cel mai complex prin compoziţia sa şi prin locul pe care-l ocupă în fiecare ţară,

deţinând ponderi variabile de la 51% în Franţa, 66-70%, în SUA şi Canada, 38% în Brazilia, 25% în Malaezia şi

8 % în Republica Democratică Congo, în condiţiile în care media în ţările în curs de dezvoltare este de 22 %.

În ţările în curs de dezvoltare, o persoană activă întreţine patru persoane inactive. Numărul mare al

populaţiei tinere creează mari probleme legate de ocuparea forţei de muncă.

Page 28: geografia resurselor

În ţările dezvoltate economic, în prezenţa unui ritm de creştere redus la populaţiei, există în prezent o

rată ridicată a şomajului, fapt ce generează mari perturbări sociale, necesitatea introducerii unor reforme

economice şi o preocupare susţinută de reconversie a forţelor de muncă.

Cel mai grav afectate de somaj sunt ţările membre ale OCDE, unde la sfârşitul anului 1997, numărul

şomerilor apusese la 38 milioane persoane. Cel mai ridicat nivel al şomajului se înregistrează în ţările Uniunii

Europene, care la nivelul anului 1997, era de 19 milioane persoane.

Pe plan mondial se fac eforturi importante pentru reducerea şomajului. Dintre căile de combatere a

acestui flagel se înscriu: crearea de noi locuri de muncă, reconversia forţei de muncă tinere, finanţarea unor

proiecte de investiţii în domeniul infrastructurii, a construcţiilor şi a lucrărilor publice, adaptarea unor măsuri de

promovare şi facilitare a unor investiţii productive în sectorul privat, al întreprinderilor mici şi mijlocii,

acordarea unor scutiri de impozite firmelor ce încadrează cu prioritate tineri etc.

În prezent, problema folosirii resurselor de muncă se pune cu foarte mare stringenţă, deopotrivă în ţările

dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare, reprezentând una din problemele cele mai importante pentru

menţinerea echilibrului economic la nivelul regiunilor economice şi al statelor.

În ultimele decenii, pe baza statistică ONU se constată creşterea continuă a persoanelor de vârstă a III-

a, de la 200 mil. în 1950, la 350 mil., în 1975 şi la 650 mil. la sfârşitul mileniului doi.

În ţările dezvoltate, ponderea populaţiei vârstnice reprezintă circa 20% din totalul populaţiei,

comparativ cu 5-7% în ţările în curs de dezvoltare. În unele ţări dezvoltate din Europa – Belgia, Germania,

Marea Britanie, Franţa, populaţia vârstnică se înscrie cu procente.

Se prognozează cu peste 25 de ani, numărul persoanelor de peste 60 de ani să depăşeaşcă 1 miliar de

oameni. În această situaţie se impune de pe acum elaborarea unor modele, care să menţină un echilibru între

structurile pe grupe de vârstă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) apreciază că aproape o treime (28%) din

populaţia pensionară poate fi utilizată în activităţi social-economice.

În contextul evoluţiei generale a populaţiei, „explozia” urbană din secolul nostru are implicaţii majore

în creştere demografică cu repercursiuni în organizarea spaţiului şi a calităţii vieţii. Populaţia urbană reprezenta

la sfârşitul mileniului (1995), 45 % din populaţia totală. Ţările în curs de dezvoltare au fost confruntate cu o

creştere urbană fără egal. Dacă în anul 1950 existau numai 76 oraşe cu peste 1 milion de locuitori, din care ½ se

aflau în Europa, America de Nord şi Japonia, în anul 2000 sunt 440 oraşe „milionare” cu populaţie de 1,6

miliarde locuitori. După previziunile ONU, în condiţiile menţinerii unor ritmuri mari de creştere, în anul 2015,

populaţia urbană va reprezenta 50%.

Creşterea considerabilă a populaţie urbane în totalul populaţiei mondiale se datorează în mare parte

migraţiei de la sat la oraş şi în al doilea rând sporul natural al populaţiei urbane. Factorii economici, respectiv

reducerea forţei de muncă în agricultură, avântul industriei, au determinat crearea unor fluxuri migratorii spre

marele oraşe.

Valorile mari ale urbanizării contemporane a produs distorsiuni în reţeaua urbană tradiţională şi în

Page 29: geografia resurselor

ierarhia aşezărilor umane.

Un rol important în ansamblul vieţii social-economice a fiecărui stat îl ocupă migraţia forţei de muncă.

Cauzele migraţiilor sunt multiple. O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare , marcată prin rupturi

dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii

consumului, iar posibilităţile de muncă devin din ce în ce mai limitate.

În situaţia în care creşterea naturală a populaţiei nu este urmată de o creştere corespunzătoare a forţei de

muncă, ca şi a venitului din ţara sau regiunea geografică respectivă, atunci apare o suprapopulare urmată de o

deplasare a populaţiei spre alte zone. Această suprapopulare nu reprezintă o simplă consecinţă demografică ci ea

este urmarea condiţiilor economice dintr-o ţară sau alta, în anumite etape de dezvoltare.

De asemenea mişcările migratorii au fost determinate de motive istorice, religioase, politice, ca şi de

cataclisme, epidemii, poluare sau chiar de ordin psihologic.

Înainte de primul război mondial milioane de oameni au traversat Oceanul Atlantic, atrase de mirajul

„lumii noi”. După al doilea război mondial au apărut fluxuri migratorii reprezentate prin „exodul de creiere” (de

inteligenţă sau imigraţia elitei ştiinţifice), alimentate constant de oameni cu calificare înaltă şi a familiilor

acestora, cu destinaţia SUA şi Canada, în cea mai mare parte. Un rol important în migraţia ce a avut loc în ultima

jumătate de secol, l-au avut locuitorii din ţările est europene, a vietnamezilor, cubanezilor etc. ca dezidenţi

politici.

În perioada contemporană sunt mai frecvente migraţiile intracontinentale, din sudul spre nordul

Europei, după constituirea Pieţei Comune. Creşterea, migraţia forţei de muncă din Mexic spre SUA, sau migraţia

spre ţările dezvoltate ale OPEC (Kuwait, Arabia, Saudită, Emiratele Arabe Unite). Stagnarea economică

specifică multor ţări europene constituie în continuare cauze ale migraţiilor internaţionale. Pentru continentul

European se constată o amploare a migraţiilor între state, ca rezultat al solicitării de forţă de muncă în diferite

regiuni ale Americii. Continentul European continuă să atragă forţa de muncă ieftină din unele ţări slab

dezvoltate ale Africii, Asiei şi Americii Latine.

Migraţiile de populaţie duc la creşterea densităţii populaţiei în ţările de adopţie ce pot antrena costuri

externe ce se deduc din beneficiile ţărilor de destinaţie şi din pierderile ţărilor de origine.

Migraţia internaţională a forţei de muncă constituie, în prezent, o preocupare permanentă a fiecărui stat

în parte dar şi la nivel internaţional, ca urmare a efectelor ce pot avea implicaţii în domeniul economic, social şi

chiar politic.

Page 30: geografia resurselor

3. Dezvoltarea umană

3.1. Etape istorice în valorificarea resurselor umane

De la începutul istoriei umanităţii, folosirea resurselor naturale, a reprezentat o constantă a dezvoltării,

valorificarea lor fiind într-o corelaţie directă cu gradul dezvoltării tehnico-economice în diferitele etape ale

organizării societăţii.

O primă etapă a valorificării resurselor naturale este consemnată în neolitic când are loc trecerea

comunităţilor umane de la vânătoare şi pecuit la o activitate agricolă bazată pe cultura plantelor.

În epoca neolitică cuprinsă între mileniile 9 şi 4 î. Hr., omul reuşeşte să domesticească bovinele

(dovadă stau reprezentările boului Apis, animal divinizat în Egipt antic) şi calul domesticit mai întâi în Asia

Centrală şi apoi în Europa Estică.

În neoliticul mijlociu, cca. 6000 ani î.Hr. cultura grâului se extinde din Orientul Apropiat în ţinuturile

Mediteraneene.

Cultivarea orezului se practica în China şi zona din Sud-Estul Asiei, între mileniile 8-7 i Hr, iar

porumbul a reprezentat pentru civilizaţia Maya o importantă sursă de hrană cu mai bine de 6000 ani î.Hr.

Civilizaţiile dezvoltate în zona mediteraneană al căror apogeu este marcat de Grecia antică reprezintă a

doua etapă prin utilizarea tot mai largă a resurselor naturale fapt reflectat de dezvoltarea construcţiilor în oraşul

Athena şi în aşezările urbane din Peninsula Peloponez, Ins. Creta (palatul din Knosos, cu picturi şi mozaicuri,

dovedesc înalta cultură minoică) din insulele Egee (vestitul colos din Ins. Rodos) etc.

Desigur primele aşezări de tip urban, apar în sudul Mesopotamiei pe cursul fluviilor Tigru şi Eufrat,

vechea civilizaţie sumeriană ridică o serie de aşezări întărite cu ziduri de apărare încă din mileniul al V-lea, î.Hr

dintre care Uruk, Ur, Nippur etc.

Oraşul Babilon (mileniul al III-lea î.Hr.) capitala Mesopotamiei a cunoscut o înflorire economică

deosebită, a avut o populaţie estimată la 3 milioane de locuitori ( Schneider 1968), dispărută sub loviturile noilor

cuceritori, triburile asiriene în anul 689 î. Hr. ce vor întemeia pe malul Tigrului, oraşul stat Assur.

Impunătoarele monumente din Memphis şi Teba (mileniile IV, III i.Hr.) mai târziu din Heracleopolis

(mileniul II i. Hr.) amintesc de aşezările urbane importante ale Egiptului antic, unde producerea pietrelor,

metalelor preţioase, a fierului etc., reprezentau activităţi importante .

Valea Nilului asigură prin cultura meiului, a grâului şi creşterea de animale importante surse de hrană.

De la civilizaţiile mesopotamiană, egipteană şi asiro-caldeană, vor prelua grecii o serie de descoperiri

importante, între care folosirea roţii, a prelucrării metalelor şi desigur al alfabetului pe care-l vor perfecţiona, ca

şi a numeroaselor cunoştinţe de astronomie şi navigaţie.

În Grecia antică se dezvoltă arhitectura, construcţia de nave, prelucrarea aurului, argintului, a pietrelor

preţioase, realizarea vaselor ceramice, între care cele folosite la depozitarea şi transportul uleiului de măsline şi

vinului.

Page 31: geografia resurselor

La construcţia templelor de piatră şi marmură de pe ţărmul mediteranian al Asiei mici, din insulele

egeene şi mai târziu de pe Acropole colina ce străjuieşte Athena au contribuit meşteşugarii şi navigatorii ce

cutreerau Mediterana şi transportau lemn, metale şi alte materii prime pentru atelierele manufacturiere a le

Eladei.

Metalurgia bronzului şi fierului, îşi face prezenţa în viaţa comunităţilor umane încă din mileniul al II-

lea î. Hr contribuind la realizarea de unelte pentru agricultură. Forţa vântului folosită de vasele cu pânze, va

intensifica comerţul în bazinul mediteranean până pe ţărmurile Pontului Euxin (Marea Neagră) şi dincolo de

Coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar).

Fenicienii buni navigatori vor întemeia numeroase aşezări pe ţărmurile Mediteranei (Tyr, Sidon- în

Libanul de azi, Marsilia port în sudul Franţei) şi apoi grecii, oraşe colonii, ca Siracuza (Ins. Sicilia), Tomis

(Constanţa), Callatis (Mangalia), Histria, etc. pe ţărmurile Pontului Euxin.

În Asia, China şi India cunosc o dezvoltare deosebită din mileniul al III-lea îHr., prin practicarea unei

agriculturi irigate, în special a orezului, dar şi prin înflorirea meşteşugurilor, arta ceramicii, a faianţei,

porţelanului, prelucrarea mătăsii naturale şi pielăria în China, precum şi obţinerea de obiecte metalice, din fildeş

şi de ceramică în India.

În delta Gangelui, pe fluviul Mekong, Hong He, Changjiang şi în zona costieră din Sud-Estul Asiei,

pescuitul şi cultura orezului, au constituit vechi îndeletniciri care asigurau hrana unei populaţii destul de

numeroase. Civilizaţia asiatică va ridica numeroase temple monumentale pentru a venera zeităţile hinduse,

Palenbang (Ins. Jawa), mai târziu Madurai (India ), sau temple budiste, ca Borobudar (Ins.Jawa) etc.

Imperul roman, reprezintă o etapă importantă, în valorificarea resurselor naturale, începând cu “pietrele

de construţie” pentru realizarea de drumuri, apeducte şi poduri (cimentul folosit la construcţia podului de peste

Dunăre în anul 101 d.Hr., de către arhitectul Apollodor din Damasc, este şi astăzi în atenţia specialiştilor) şi

continuând cu exploatarea resurselor subsolului.

Exploatările auro-argintifere din Munţii Apuseni (Zlatna, Baia de Arieş, etc), dar şi a altor metale

(cositor din Ins. Britanice) au constiuit o activitate importantă a civilizaţiei romane .

Defrişările făcute pentru obţinerea de terenuri agricole şi exploatarea lemnului pentru construcţia de

nave, practicate în Grecia antică, vor fi continuate de romani, în zonele limitrofe Mării Mediterane, vor

determina o intensificare a eroziunii solului pe mari suprafeţe din Elada, Peninsula Italică şi ţărmurile

Mediteraneene din Orientul Apropiat.

Civilizaţiile precolumbiene datând din mileniul al II-lea î.Hr. deşi nu beneficiau de cunoaştere roţii,

cultivau cartoful, porumbul şi plante textile pe terase amenajate pe versanţi din zonele înalte, folosind irigaţiile.

De asemenea exploatau aurul, argintul, cuprul şi alte metale din zona Anzilor, Perului şi Boliviei.

Epoca marilor descoperii geografice, inaugurată de navigatorul portughez Bartolomeo Diaz, care

ajunge în anul 1486 la Capul Bunei Speranţe (Sudul Africii), este continuată în anul 1497, de Vasco Da Gama,

cel care deschide calea legăturilor comerciale între regatul Lusitan şi Subcontinentul India.

Page 32: geografia resurselor

Descoperirea “Lumii Noi” de către navigatorul Cristofor Columb (1492) va da încredere unui alt

navigator Fernando Magelan (de origine portugheză) care în 1519 îşi propune să traverseze Oceanul Atlantic, să

ajungă în aşa numita “Mare a Sudului” efectuând înconjurul Terrei pe oceane, cucerind noi teritorii pentru

Regatul Spaniei.

Lărgirea orizontului “Lumii vechi”, va însemna a patra etapă, în valorificarea de resurse importantă

pentru dezvoltarea economică-socială, metalele şi pietrele preţioase, lemnul, mirodeniile etc., vor da un nou

avânt activităţii manufacturiere din metropolele Europei Vestice.

După o îndelungată perioadă istorică cu evoluţie lentă societatea umană este trezită de ideile din

perioada renascentistă ale unor importanţi filozofi, artişti, astronomi, matematicieni, arhitecţi şi constructori,

spirite enciclopedice ce au marcat istoria omenirii. Leonardo Da Vinci, Galileo Galilei, Michelangelo Bonaroti

(Italia), Nicolaus Copernic (Polonia) etc.

Epoca modernă va cunoaşte o puternică transformarea prin revoluţia industrială din seolul al XVIII-lea,

descoperirile din domeniul tehnic, vor marca a cincea etapă, de valorificare a resurselor, în special subterane,

mai ales a celor energetice.

Începută în Anglia prin introducerea războiului de ţesut, acţionat mecanic prin forţa aurului (anul 1776),

va continua prin valorificarea puterii energetice a cărbunilor în transporturile navale şi apoi în cele feroviare.

Exploatarea cărbunilor în ţările europene va însemna apariţia unor zone industriale siderurgice, constructoare de

nave, de utilaje industriale etc., în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor din Regatul Unit al Marii Britanii, pe Valea

Rhinului, în bazinul Ruhr din Germania, în Ţările de jos ( Belgia şi Olanda) şi Luxemburg.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cărbunii reprezintă principală sursă energetică, înlocuind

lemnul îndelung exploatat din pădurile Europei. De asemenea cărbunii, vor fi principala materie primă sub formă

de cocs în obţinerea oţelului, tot mai necesar în construcţia căilor ferate ce se extind rapid în multe ţări europene.

În România primele linii feroviare intrate în exploatare au fost Oraviţa-Baziaş (1854), Cernvodă-Constanţa

(1860) şi Bucureşti Giurgiu (1869).

În ultimile decenii ale secolului al XIX-lea, îşi face apariţia motorul cu explozie, odată cu introducerea

unei noi resurse energetice, petrolul, care în secolul al XX-lea în decursul a şase decenii va depăşi utilizarea

cărbunelui ca sursă energetică.

Secolul al XX-lea, va însemna şi o transformare profundă în domeniul transporturilor şi mijloacelor de

comunicaţie, prin perfecţionarea primelor tipuri de avioane şi apariţia unui metal uşor, aluminiul (în deceniul al

treilea) ca şi utilizarea telefoniei şi radioului.

Perioada contemporană, poate fi considerată a şasea etapă, ce se manifestă printr-o folosire intensivă a

resurselor naturale, care sunt utilizate în mare parte de statele industrializate, în vederea realizării unor ritmuri

înalte de dezvoltarea economică. În acelaşi timp în ţările în curs de dezvoltare se produce o creştere explozivă a

Page 33: geografia resurselor

populaţiei, începe o lungă perioadă de exploatare necontrolată a resurselor subsolului şi a celor de suprafaţă în

special a pădurilor.

După al II-lea război mondial, odată cu accelerarea procesului revoluţiei tehnico-ştiinţifice

contemporane omenirea trece la folosirea energiei nucleare (prima centrală producătoare de electricitate

funcţionează din anul 1954. SUA) şi la aplicarea tehnicilor electronice şi microelectronice ce au asigurat

realizarea primelor zboruri cosmice (prima ieşire în spaţiu, Iuri Gagarin 1961, iar prima aselenizare N.Amstrong,

1969).

În acelaşi timp decalajele economice dintre statele dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare s-au

accentuat ceea ce a creat diferenţieri mari în modul de viaţă a populaţiei Terrei.

Din patru locuitori ai Terrei, unul este afectat de foame sau malnutriţie, cauzele fiind: dezvoltarea

demografică explozivă, transferarea combustibililor fosili din ţările producătoare (mai slab dezvoltate) în

proporţie de 75% în ţările industrializate, scăderea producţiei agricole prin utilizarea neraţională a terenurilor şi

lipsa de mijloace tehnice în agricultura multor state slab dezvoltate. Defrişarea pădurilor pe vaste suprafeţe a

generat în ultimile decenii, inundaţii, alunecări de teren cu efecte distrugătoare asupra aşezărilor umane şi

culturilor agricole în zone dens populate.

Începând din anul 1961, O.N.U. şi F.A.O. au lansat Programul Alimentar Mondial (P.A.M), pentru

susţinerea ţărilor sărace în dezvoltarea agriculturii, prin irigaţii, realizarea unor programe de reformă agrară şi de

ajutor financiar în caz de calamităţi naturale. În 1974, cu prilejul Conferinţei Mondiale al Alimentaţiei de la

Roma, a fost creat Consiliul Mondial al Alimentaţiei, subordonat O.N.U., pentru a urmări evoluţia producţiei

alimentare în ţările în curs de dezvoltare şi de a interveni prin ajutoare alimentare şi financiare în situaţiile de

criză alimentară.

Experţi F.A.O., pe baza creşterii prognozate a populaţiei lumii cu 33% până în anul 2010, consideră că

suprafaţa cultivată pe persoană va scade cu 21%.

Nivelul populaţiei şi disponibilitatea resurselor refolosibile în anul 1990 şi perspectiva anului 2010

Tabel nr. 5

Culturile agricole şi terenurile irigate, deşi vor înregistra o creştere de 4-5% până în anul 2010,

Page 34: geografia resurselor

suprafaţa repartizată pe cap de locuitor va prezenta scăderi semnificative (tabel nr. 5)

Păşunile, care sunt o resursă importantă pentru creşterea de animale rumegătore (astăzi în număr de cca

3,3 miliarde de capete), fără a afecta rezervele de cereale, dar suprapăşunatul a contribuit la degradarea a 680

milioane hectare (cca 20% din suprafaţa cu păşuni), iar tendinţa de scădere a productivităţii se va menţine în

condiţiile creşterii numărului de animale pe hectar de păşune.

Suprafeţele piscicole, constituie un alt sistem biologic natural, care poate asigura proteine, cantitatea de

peşte recoltată a crescut între ani 1950-1989, de 5 ori, ajungând în anul 1989, la cifra record de 100 milioane

tone peşte, însă în ultimul deceniu (sec.XX), s-a produs o scădere constantă a cantităţilor pescuite. Specialiştii în

biologie marină consideră posibilă o creştere până în anul 2010, a cantităţii de peşte obţinut din bazinele

oceanice şi apele continentale, dacă se respectă ciclul biologic şi posibilităţile de reproducere a speciilor

valoroase, cu toate acestea cantitatea de peşte pe cap de locuitor va scade cu 10%.

Apa dulce, este o resursă regenerabilă, fără de care nu se poate realiza o creştere a producţiei agricole,

70% din cantitatea de apă dulce prelevată pe glob din ape de suprafaţă şi subterane fiind folosită la irigarea

culturilor. La nivelul anului 1994, 26 de ţări în majoritate din Africa şi Orientul mijlociu nu aveau suficiente

resurse de apă, pentru a rezolva aprovizionarea pentru utilităţi casnice şi pentru o dezvoltare normală a

diferitelor ramuri economice.

Epuizarea resurselor de apă subterane printr-o folosire intensivă şi degradarea prin poluare a apelor de

suprafaţă (râuri, lacuri), constituie în prezent un factor restrictiv, în satisfacerea cerinţelor de creştere a producţiei

agricole prin irigare.

Pădurile o componentă de bază a resurselor naturale, nu îşi mai pot îndeplini în mare măsură funcţiile

biologice, ca urmare a defrişărilor pe vaste suprafeţe, în aproape 300 de ani, pădurile au fost reduse de la 4,5

miliarde hectare (cât au fost estimate la nivelul anului 1700) la cca 3,4 miliarde hectare în anul 1990.

După aprecierile făcute de Broad (1995), reducerea suprafeţei pădurilor în Indonezia, Brazilia şi

Malaiezia a reprezentat cc 53% din suprafaţa de pădure defrişată în deceniul 80 pe Terra.

Experţii F.A.O., au evoluat că suprafaţa ocupată de păduri s-a diminuat între anii 1980-1990 cu aproape

300 milioane hectare, ceea ce semnifică o distrugere a pădurilor mai ales în secolul al XX-lea.

Worldwach pe baza previziunilor F.A.O., consideră că: “Dacă, prin folosirea noilor tehnologii, naţiunile

în curs de dezvoltare ar mări, eficienţa prelucrării până la nivelul actual din ţările industrializate, ele aproape că

ar putea să răspundă cererii prognozate pentru anul 2010 în ceea ce priveşte lemnul prelucrat fără a mări

nivelurile de recoltare”

“Combustibilii fosili - cărbunii, petrolul şi gazul natural - care sunt dislocaţi sau extraşi din subsol, iar

apoi arşi în motoare sau furnale, asigură cel puţin 90% din energie în cele mai multe ţări industrializate şi 75%

din energia mondială” (L.R. Brown şi Ch. Floin, 1999), Tabel nr.6

Page 35: geografia resurselor

Consumul mondial de energie între anii 1900 şi 1997

Tabel nr.6

În secolul al XXI-lea omenirea v trebui să apeleze într-o proporţie mare la sursele de energie

regenerabile, civilizaţia actuală bazată pe hidrocarburi, în curs de epuizare va face loc uneia noi, în care sursele

poluante vor fi înlocuite de energia solară, eoliană, a mareelor, etc.

În prezent, arderea combustibililor fosili, au făcut ca emisiile de carbon în atmosferă, să depăşească

capacitatea sistemelor naturale de a fixa dioxidul de carbon. “Efectul de seră”, rezultat al acumulării dioxidului

în atmosferă peste limita de 0,03% şi altor gaze a determinat după cercetările efectuate, înregistrarea a 14 ani cu

temperaturile cele mai ridicate după 1980, din toată perioada de observaţii cuprinse între 1986-1998 (valoarea

medie a temperaturii la suprafaţa Terrei, a crescut de la 13,40 C la 14,70C, în intervalul 1986-1998). Estimările

specialiştilor, în condiţiile folosirii combustibililor fosili chiar la nivelul actual, fără măsuri de protecţie, va

conduce la o dublare a cantităţii de dioxid de carbon până în anul 2050, ceea ce va determina creşterea

temperaturii medii pe Terra la nivelul anului 2100, cu 1-3,50 C (2-6 grade Farenheit), ceea ce ar determina

producerea de fenomene climatice extreme, de la cicloni de intensitate foarte mare şi inundaţii distrugătoare până

la topirea calotelor glaciare şi schimbări climatice de proporţii (aridizarea sudului Europa, SUA, etc.), (fig. )

În vederea reducerii concentraţiilor de CO2 din atmosferă Protocolul de la Kyoto - privind Convenţia

Cadru a O.N.U. asupra Schimbării Climei, convenit în decembrie 1997, prevede reducerea emisiilor de gaze

poluante pentru atmosferă ( o reducere cu 60-80% a emisiilor de carbon faţă de nivelul actual ar contribui la

stabilizarea concentraţiilor de CO2 din atmosferă).

O parte însemnată din resursele planetei noastre - Terra - au fost consumate în mod iraţional în secolul

al XX-lea, ca urmare a celor două războaie mondiale şi a numeroase conflicte armate. Crearea unor mari arsenale

militare, constituie un grav pericol pentru mediul înconjurător. În acest sens, sfârşitul de secol, a consemnat o

serie de tratate de dezarmare şi controlul armamentelor, care se referă la arsenale convenţionale, chimice şi

nucleare. Dintre acestea, numai Convenţia asupra Armelor Chimice, au un caracter global şi stipulează

distrugerea stocurilor şi capacităţilor de producţie. Prin parafarea celor două Tratate privind Reducerea

Armamentului Strategic (START I şi II), Statele Unite şi fosta Uniune Sovietică, s-au angajat să pună capăt

Page 36: geografia resurselor

cursei neîncetate a înarmării nuclere.

Secolul al XXI-lea în care tehnologiile postindustriale în domeniul electronicii materialelor sintetice,

biotehnologiilor şi software vor duce la un consum minim de materiale, tehnica robotizării şi utilizarea la nivel

planetar a energiilor regenerabile, va putea constitui o etapă a valorificării maxime a resurselor naturale ale

Terrei, dar cu consumuri materiale minime, ceea ce va însemna pentru pentru omenire, o echilibrare între

consumul de resurse refolosibile şi posibilitatea lor de refacere, deci un mediu înconjurător mai apropiat de fiinţa

umană.

3.2. Concepţii privind raportul actual între dezvoltarea economică a societăţii umane şi modul de

exploatare resurselor naturale.

Deceniile de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, au reprezentat o

perioadă de realizări tehnice deosebite, de la becul cu incadescenţă, inventat de Thomas Edison, până la motorul

cu combustie internă. Cercetările din domeniul chimiei au condus la obţinerea de către F.J. Curie şi Maria S.

Curie, a elementelor radioactive poloniu, radiu şi care avea aplicaţii atât în tehnologie, medicină şi dar şi în alte

domenii.

Modernizarea tehnologiilor de prelucrare a minereurilor de fier, de cupru şi a altor metale, cu conţinut

scăzut în metal prin procedeul de “îmbogăţire”, a facilitat creşterea extracţiei şi lărgirea bazei de materii prime.

Prin “procedeul îmbogăţirii”, cuprul poate fi extras din minereul cu conţinut sub 3% în acest metal, ceea ce în

1909 nu era posibil, iar recent acest prag a scăzut la 0,5% ceea ce constituie o premiză a creşterii producţiei de

cupru peste 22 ori de la începutul secolului până în prezent.

Producţia de fier şi oţel, metale larg utilizate în toate ramurile industriale, reprezintă 83 % din producţia

mondială de metale.

Dezvoltarea transporturilor şi scăderea costurilor de producţie pentru energie şi materiile prime a

amplificat expansiunea industrială accelerând ciclul de exploatare-producţie. În aceste condiţii ţările din Africa

(Liberia, Ghana, R.D. Congo etc.) din Asia (India, Indonezia, Malaezia etc.) au devenit în principal exportatori

de minereu pentru Europa şi ulterior pentru S.U.A., Japonia etc.

Exploatarea intensivă a petrolului, mai ales din deceniul al 6-lea, fiind cel mai competitiv produs

energetic a contribuit alături de noile tehnologii, la creştere puternică a activităţilor industriale, care au solicitat

cantităţi tot mai mari de materii prime industriale, agricole.

În condiţiile unei dezvoltări, accentuate a economiei mondiale, în special a statelor industrializate,

“Clubul de la Roma”, care reuneşte experţi, pe problemele dezvoltării economice, ecologice, demografice etc, au

elaborat în 1972 un studiu intitulat “The limit to Growth”, în care analizează limitele în care societatea

industrializată trebuie să exploateze resursele naturale. Raportul “Clubului de la Roma”, cunoscut sub denumirea

de Raportul Meadows, consideră că rezervele naturale sunt un sistem închis, iar dispariţia unor verigi ale

sistemului, va conduce la dereglări pe termen lung asupra societăţii umane.

În Raportul Meadows sunt luaţi în studiu ca principali factori: populaţia, producţia agricolă, producţia

Page 37: geografia resurselor

industrială, resursele naturale şi poluarea mediului; şi se ajunge la un model de dezvoltare, care consideră că:

- societatea umană, este un sistem unitar omogen care se intercondiţionează cu alte sisteme

- menţinerea actualei creşteri a producţiei şi consumului de bunuri materiale va determina un şoc în

dezvoltarea economiei mondiale la mijlocul secolului al XXI-lea care se va manifesta printr-o prăbuşire a

producţiei de bunuri materiale şi mai ales de produse alimentare

- pentru a scăpa de spectrul prăbuşirii economice raportul, consideră necesară o reducere a ritmului

creşterii demografice şi o strategie de economisire a resurselor naturale.

Criza petrolului din 1973, rezultată în urma limitării exportului de petrol din Orientul Apropiat, a pus în

dificultate mai multe ţări industrializate din Europa.

Al treilea raport intitulat “Omenirea la răspântie” elaborat în anul 1974 este coordonat de profesorii

Mihaylo Mesarovici, din Statele Unite şi Eduard Pestel (R.F.G), care pornesc de la constatarea că în lume există

acumulări de factori explozivi generatori de crize. De asemenea autorii consideră că fenomenul creşterii

economice, necesită o tratare diferenţiată pe regiuni industrializate, unde consumul se confundă cu risipa şi

regiuni unde lipseşte creşterea economică, iar existenţa omului este ameninţată. În acest sens, autorii împart

economia mondială în 10 regiuni geografice (sisteme independente), cu caracteristici, considerate similare.

În analiza proceselor, adoptă o schemă stratificată, care se compune din următoarele straturi: ambiental

(pentru procesele geofizice), tehnologic (pentru activităţi umane autotransfer de energie şi masă), demografo-

economic (care cuprinde populaţia şi procesele economico-sociale), socio-politic (pentru sistemele instituţionale

şi procesele sociale); în stratul individual (pentru procese psihologice şi biologice).

Pe baza acestui model Mesarovici şi Pestel elaborează următoarele concluzii:

- lumea cu diferenţele de cultură, tradiţie, dezvoltare economică, este formată dintr-un sistem

de regiuni, care sunt în relaţii de interacţiune.

- prăbuşirea sistemului economic mondial, se va produce prin prăbuşiri pe plan regional,

înainte de mijlocul secolului următor din cauze diferite şi în etape diferite.

- soluţia de evitare a unor asemenea catastrofe economice şi sociale, trebuie găsită în context,

global, dar printr-o creştere echilibrată, diferenţiată, analoagă creşterii umane.

În al patrulea raport al Clubului de la Roma, coordonat de Dennis Gabor (Anglia, premiul Nobel pentru

fizică) şi Umberto Colombo (Italia), au analizat în special situaţia resurselor energetice de materii prime şi

alimentare, dar şi unele probleme ale mediului. Raportul iniţiat “Să ieşim din epoca risipei”, a încercat să atragă

atenţia asupra gestiunii neraţionale a resurselor naturale .

Problemele energiei au fost analizate, sub aspectul şocului petrolului, de un colectiv de specialişti,

coordonat de profesorul Höfele (Austria) în lucrarea “Energia problemă globală”, studiul analizează surselor

energetice constatând o scădere în viitor a ponderii petrolului în producţia de energie electrică şi o creştere a

consumului de gaze şi chiar de cărbune (dar supus unor tehnologii noi, din el extrăgându-se hidrocarburi

Page 38: geografia resurselor

lichide), de asemenea energiei nucleară va avea un aport dar cu o creştere mai lentă, iar sursele regenerabile cum

sunt, energia solară, eoliană, biocombustibili, contribuţii modeste în balanţa energetică. Sursele de perspectivă

vor fi energia de fuziune şi hidrogenul, dar aplicarea lor la scară industrială se va face în primele decenii ale

secolului următor.

Raportul “Restructurarea ordinii internaţionale” din anul 1976 coordonat de Ian Tinbergen (premiul

Nobel pentru economie) constată că în privinţa energiei la nivelul deceniului al 8-lea, al sec.XX, 86% din

consumul mondial de energie şi se localizează între paralela 30-60 a emisferei nordice. S.U.A şi Canada cu 7 %

din populaţia globului consumă 36 % din producţia mondială de energie, în timp ce lumea a treia, cu 70-75 %

din populaţia mondială, consumă doar 14% din producţia de energie mondială.

Raportul “Următorii 200 de ani” elaborat în anul 1976 de profesorul Hermann Kahn, consideră că

ipotezele pesimiste din raportul lui Meadows, “Limitele creşterii” nu sunt realiste, creşterea economică

mondială, va rezolva problemele privind alimentaţia, poluarea şi subdezvoltarea, iar în următorii 200 de ani

pericolul epuizării resurselor naturale va fi îndepărtate de noile descoperiri ale unei societăţi de tip

supraindustrializat şi postindustrializat care vor realiza un standard înalt al vieţii.

Kahn, consideră că civilizaţia pe Terra, a cunoscut două mutaţii istorice, revoluţia agricolă petrecută cu

10 000 de ani în urmă şi revoluţia industrială declanşată de cca 200 de ani (în anul 1776 apariţia războiului de

ţesut acţionat mecanic, Anglia, Olanda, etc.), iar peste 200 de ani apariţia la scară planetară a societăţii

superiindustrializate şi a unei mari civilizaţii umane în expansiune spre alte planete (în cosmos),(fig.4 )

fig.4 Marea tranziţie (după H.Kahn)

În dezbaterea celei de-a XXXI-a Sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., alături de studiile menţionate

anterior, care încearcă elaborarea unor soluţii prinvind problemele globale ale omenirii, a fost prezentat şi

raportul “Viitorul economiei mondiale”, elaborat în anul 1977, de Vasilii Leontief, realizând 8 scenarii ce

abordează căile de reducere a decalajelor economice.

În continuare arată că dezvoltarea accelerată a regiunilor în curs de dezvoltare este posibilă cu condiţia

alocării a peste 30 % din produsul intern brut pentru investiţii, ceea ce va asigura deficitul balanţei de plăţi,

creşterea ponderii lor în exportul mondial cu produse ale industriei uşoare.

Page 39: geografia resurselor

Ţările în curs de dezvoltare vor rezolva în aceste condiţii, combaterea poluării cu costuri ce ar

reprezenta 1,5 - 2 % din produsul intern brut.

În anul 1987, a fost publicat raportul Comisiei mondiale pentru mediu şi dezvoltare creată în anul 1983

de către Adunarea Generală a O.N.U., prezidată de prim ministrul Norvegiei - Gro Harlem Brudtland, intitualat

“Viitorul nostru al tuturor”, care abordează problemele populaţiei, securităţii alimentare, dispariţiei speciilor şi

resurselor genetice, energiei, industriei şi aşezărilor umane, care sunt considerate într-o strânsă dependenţă:

Dintre recomandările raportului Brundtland, este de subliniat:

- în privinţa securităţii alimentare, necesitatea unor măsuri economico-sociale, foametea fiind

mai mult o problemă economică şi mai puţin o lipsă de alimente;

- în agricultură, reforme agrare care să creeze noi locuri de muncă şi măsuri de ajutorare a

ţăranilor şi păstorilor sărăci;

- în privinţa speciilor şi ecosistemelor se subliniază necesitatea păstrării diversităţii genetice şi

de protecţie a speciilor şi ecosistemelor ameninţate;

- în privinţa energiei se insistă asupra măsurilor de conservare şi utilizare eficientă a energiei,

promovarea de noi resurse de energie, asigurarea securităţilor nucleare şi o protecţie adecvată a

mediului;

- se consideră că aşezările umane necesită asigurarea unor dezvoltări mai echilibrate între

mediul urban şi cel rural, pentru a reduce concentrarea populaţiei în mari aglomerări urbane.

Raportul poate fi uşor sintetizat în cuvintele autorilor “Noi împrumutăm de la generaţiile care vor veni,

un capital ecologic, ştiind precis că nu-l vom putea nicicând restitui. Ele vor avea tot dreptul să ne reproşeze că

am fost risipitori, dar nu vor putea nicioadată să recupereze ceea ce le datorăm.

3.3 Dezvoltarea durabilă

Conceptul de “dezvoltare durabilă ”apare ca un nivel de abordare a raportului dintre dintre dezvoltarea

economică şi mediul înconjurător, ca o posibilitate de rezolvare a unei situaţii de conflict, ce ar putea determina

o limitare a creşterii economice.

Ideea complementarităţii între dezvoltarea economică şi media poate genera, pericolul unei interpretări

greşite a dezvoltării durabile, întrucât se asociază cu termenul de suportabilitate, care în viziunea economiştilor

sau a ecologilor are valenţe diferite, asupra limitelor de modificare a mediului înconjurător. În condiţiile

solicitărilor pe care le impune societatea umană în plină expansiune demografică în ţările slab dezvoltate şi a

consumului de ..... în industrializate, problema menţinerii creşterii economice fără a aduce daune mediului

înconjurător, reprezintă un adevărat “nod gordian”.

O abordare a problematicii pe care o ridică conceptul de dezvoltare durabilă este conţinută în raportul

Brundtland (Raort of the World Commission an Enviroment and Development , 1987) care analizează situaţia

conflictuală, între domeniul de activitate economică şi mediul înconjurător, considerând că există suficiente căi

de a se asigura prosperitatea societăţii umane prin menţinerea creşterii economice, dar păstrând în acelaşi timp

Page 40: geografia resurselor

echilibrele naturale din componentele mediului înconjurător.

Dezvoltarea economică, a ţărilor lumii, exprimată printr-o sporire a venitului real pe cap de locuitor, nu

se poate realiza fără o schimbare a structurilor economice şi sociale, care să asigure realizarea unei permanente

sporiri a capacităţii economiei de a produce bunuri şi servicii.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare din 13-14 iunie 1992, desfăşurată la Rio de

Janeiro, cu participarea a 115 conducători de ţări ale lumii a încercat să pună de acord cerinţele dezvoltării

economice cu asigurarea unei protecţii a mediului, ceea ce în opinia participanţilor va reprezenta un program de

dezvoltare durabilă.

În acest sens Conferinţa de la Rio de Janeiro, dezbătut o serie de probleme esenţiale, cu care se

confruntă omenirea la sfârşitul secolului al XX-lea, cum sunt:

- creşterea demografică

- modificările globale ale mediului

- protecţia speciilor ameninţate cu dispariţia

- dezvoltarea durabilă ca o componentă esenţială a realizării echilibrului între cerinţele dezvoltării

economice şi necesitatea conservării mediului înconjurător.

Declaraţia de la Rio de Janeiro, privind mediul şi dezvoltarea îşi propune să asigure o cooperare

echitabilă între state să protejeze mediul înconjurător şi să asigure o dezvoltare globală pentru secolul al XX-lea.

Agenda 21, reprezintă un program de acţiune menit să transpună în realitate, Declaraţia de la Rio,

însuşită ca un angajament politic la cel mai înalt nivel:

În cele 4 secţiuni ale Agendei 21, sunt cuprinse o serie de direcţii de acţiune care sunt definite

(Manoliu, Ionescu, 1998,) astfel:

- dezvoltarea socială şi economică, cu principalele componente, aspectele demografice şi diminuarea

sărăciei, aşezările umane, sănătatea şi modelele de consum

- conservarea şi managementul resurselor în vederea unei dezvoltări industriale, printr-o valorificare

judicioasă a resurselor agricole, oceanelor şi apelor dulci, a ţinuturilor deşertice, a biodiversivităţii biologice, etc.

- întărirea rolului principalelor grupuri, ce includ femeile, fermierii, băştinaşii, copii, afacerile şi

industria.

- mijloacele de aplicare: cuprind mecanismele financiare, transferul de tehnologie, informaţia

construirea capacităţilor, instrumentele legale şi mecanismele instituţionale.

Între dezvoltarea durabilă şi echitate trebuie să existe o interdependenţă, pe care (Pearce, Warford, 1993

); le defineşte astfel:

Dezvoltarea durabilă reprezintă calea care asigură o creştere a bunăstări generaţiei actuale, fără a

prejudecia bunăstarea generaţiilor viitoare.

Echitatea - fiind un mod just de distribuire a venitului sau prosperităţii în cadrul societăţii

O importanţă deosebită a modului just de utilizare a resurselor naturale, ester evident în economia

ţărilor în curs de dezvoltare, unde populaţia depinde în mare măsură de biomasă ( lemn, reziduri agricole

etc. )pentru asigurarea resurselor energetice, de rezervele de apă (în mare parte netratată , de pescuit pentru

asigurarea hranei, etc.

Datorită creşterii demografice, s-au intensificat defrişarea pădurilor din zonele tropicale şi subtropicale,

pentru obţinerea de terenuri de păşune sau culturi agricole.

Page 41: geografia resurselor

În multe ţări în curs de dezvoltare, controlul statului asupra fondului forestier, a încurajat o exploatare

excesivă a pădurilor, într-o astfel de situaţie s-a găsit Indonezia care a declanşat o vastă operaţiune de defrişare a

pădurilor începând cu anul 1967, situaţiei similare s-au produs în Cambodgia şi Brazilia. În anul 1998, în China

s-a interzis exploatarea lemnului din bazinul superior al fluviului Chang Jiang ca urmare a inundaţiilor

devastatoare şi s-a elaborat un program de refacere a învelişului forestier, pe cca 85% din suprafaţa pădurii

dispărută prin exploatare forestieră.

În Statele Unite, în condiţiile unei economii dezvoltate, tăierea pădurilor a generat între anii 1992-1994,

pierderi de 1 miliard dolari (prin costuri directe, construcţii de drumuri şi cartografiere ), fără a include pe cele

ale eroziunii prin torenţi, a dispariţiei amenajărilor piscicole, surselor de apă, spaţiile de recreare etc.

(Abromovitz,Matoon,1999).

În prezent , India, China, Brazilia, Indonezia şi Nigeria furnizează peste 45 % din cantitatea mondială

de lemn de foc. Statele Unite, Canada şi Rusia se situează în primii cinci producători mondiali de lemn de

aproape 40 de ani, iar începând cu anii 70 li se alătură china şi Brazilia.

Din 1961, creşterea producţiei de masă lemnoasă este de circa 3 ori mai mare în Canada, iar în Brazilia

şi Indonezia de peste 5 ori, în deceniul al 8-lea, Indonezia şi Malayesia, au contribuit împreună cu cca. 53 % din

suprafaţa defrişată pe Terra.

Creşterea consumului de masă lemnoasă, şi reducerea dramatică a fondului forestier, au determinat

trecerea la modalităţi de valorificare a lemnului mult mai eficientă (tabel nr.7).

Producţia de lemn şi produse de lemn, 1965-1995

Producţia de lemn şi produse de lemn, 1965-1995

Tabel nr.7

Tipul 1995 1980 1995 Creşterea (1965-1995)(%)Milioane m3

Buşteni 2231 2920 3331 49Lemn de foc şi mangal 1099 1472 1839 67Buşteni industriali 1132 1448 1492 32Lemn de gater 384 451 427 11 Plăci de lemn 42 101 146 248Lemn măcinat şi particule

238 370 419 76

Hârtie de carbon 98 170 282 189

Sursa: Abramovitz, Mattoon, Prob. Glob., 1999

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, s-a produs o reducere a deşeurilor din lemn şi o scădere a

poluării rezultate din prelucrarea lemnului, datorită progreselor tehnologice cât şi a reglementărilor din diferite

ţări. Un exemplu îl reprezintă Suedia, care şi-a redus emisiile de sulf de la fabricile de celuloză şi hârtie cu 90 %,

iar folosirea clorului pentru albire a fost complet înlocuită cu alte tehnologii.

Uniunea europeană, a hotărât în 1994, un procent de recuperare de 50% până la 60 % pentru toate

deşeurile de ambalaje din lemn până în anul 2001, iar în Japonia, 60 % din hârtia produsă şi până în 2000 va

provenii din reciclarea deşeurilor de hârtie, eliminându-se o mare parte din import şi din deşeurile care trebuiau

Page 42: geografia resurselor

să fie arse. Convenţia Cadru privind Schimbarea Climei, a O.N.U. va contribui la mărirea suprafeţelor

reîmpădurite în scopul reducerii emisiilor de carbon şi la realizarea unor plantaţii bine gestionate, pentru lemn de

foc, în vederea înlocuirii combustibililor fosili.

Oceanul Planetar, constituie pentru multe ţări ale lumii, o resursă biologică exploatabilă economic,

apreciată de F.A.O., la cantitatea de 118 milioane tone pe an. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea, datorită

tehnologiilor intensive de pescuit au apărut evidente reduceri ale cantităţilor obţinute chiar în zone favorabile

pescuitului oceanic, cum sunt ariile de întâlnire a curenţilor calzi şi reci. Statele Unite, fiind prima ţară din lume

care încă din 1945 prin “Proclamaţia Truman” îşi extind apele teritoriale la 12 mile marine cu drept de folosinţă

şi asupra apelor adânci învecinate, în vederea protecţiei zonelor de pescuit, dar şi a resurselor minerale din zona

platformei continentale. Între anii 1950-1960 ţările din America Latină, care prin pescuitul oceanic îşi asigură

necesarul de proteină a animalelor ca Peru, Chile, Honduras sau pentru a-şi asigura resursele minerale din

platforma continentală (Argentina), şi-au extins jurisdicţia asupra unei zone de 200 mile marine de ţărm. Prin

extinderea apelor teritoriale asupra oceanului a marilor ţări de pe Glob se ajunge în anul 1973 în situaţia ca 35 %

din întinderea oceanului (suprafaţa egală cu a uscatului de pe Terra) să fie revendicată de ţările riverane.

Convenţia O.N.U., asupra Legii Mării (U.N.C.L.O.S) din anul 1982, cunoscută şi sub denumirea de

“Constituţia Oceanelor” reglementează problema celor 200 mile marine de la ţărm ca aparţinând de jurisdicţia

naţională, dar cu obligaţia protejării şi conservării resurselor marine.

Exploatarea intensivă a resurselor naturale este bine evidenţiată de creşterea cantităţilor de materii

prime în Statele Unite între 1900 - 1995, ca urmare a unui înalt ritm de dezvoltare economică (tabel nr.8).

Creşterea consumului de materiale în S.U.A. în perioada 1900-1995

Tabel nr. 8Materialul Creşterea Consum (1995)

Minerale-1 29 ori 2410

Produse din lemn 3 ori 170

Metale 14ori 132

Produse de sinteză-^ 82 ori 131

Total 18 ori 2843

1. Altele decât cele bazate pe combustibili fosili2. Derivate din combustibili fosili

Sursa. Gardener, Sampat, Prod. Globală, 1999

Creşterea de 18 ori a consumului de materiale a Statelor Unite, survenită din 1900 până în anul 1995, se

explică prin caracterul dominant a consumului de materii prime cu o pondere de 43% din cel mondial în anul

1963 şi de 30 % în anul 1995 (Gardner, Sampat, Prod. glob, 1999).

Ţările industrializate deşi cuprins 20 % din populaţia globului, consumă mai multe materii prime şi

produse decât toate naţiunile în curs de dezvoltare, astfel consumul de hârtie este 84 %, la producţia de mondială.

Creşterea mondială a producţiei industriale au consecinţe şi asupra mediului.

Deşeurile industriale constituie surse de poluare a mediului înconjurător, ca urmare asupra stării de

sănătate a oamenilor şi cu producerea unor daune economice de mari proporţii. În Statele Unite cca 40 000 de

amplasamente cu deşeuri considerate periculoase, din care Agenţia pentru Protecţia Mediului estimează că

Page 43: geografia resurselor

pentru decontaminarea urgentă a 1490 suprafeţe, costul ar fi de 31 miliarde dolari. În Rusia, un sfert din

populaţie trăieşte în zone unde poluarea depăşeşte de zece ori nivelurile admise (Gavdner, Sampat, 1999).

În conferinţele ca “Declaraţia de la Rio”, în lumea contemporană, ca urmare a manifestării unor

dezechilibre evidente în modul de utilizare a resurselor naturale şi a unor fenomene de agresiune a mediului greu

de controlat estimat se impune aplicarea cu consecvenţă a programului “Agenda 21” singura cale ce poate

asigura ţărilor lumii o dezvoltare economică sigură şi durabilă.

3.4 Indicatorul de dezvoltare umană

Calcul produsului intern brut pe locuitor (PIB/locuitor) exormat în USD/locuitor, la nivelul ratei de

schimb, adoptat de organismele financiare internaţionale nu reflectă în bună parte, nivelul de bunăstare al unei

noţiuni. Astfel dacă analizăm structura produsului intern brut (PIB-ului) în unele ţări est-europene în anii 1938 şi

1988, vom constata că ţări ca Bulgaria şi România, în care o mare parte din PIB, era datorat industriei în anul

1988, cu economiile hipercentralizate resimţeau scădere brutală a nivelului de trai (tabel nr.9)

Structura PIB în unele ţări est-europene

Tabel nr. 9

*anul 1989 Sursa: Bal, 1997

În ţări ca Polonia şi Ungaria, deşi există un anumit grad de descentralizare a economiilor lor, situaţia

cele mai mari părţi a populaţiei era la un nivel de viaţă de asemenea destul de scăzut în raport cu nivelul general

al ţărilor vest-europene. Cehoslovacia ţara cu cele mai reduse resurse agricole dintre ţările est-europene, prezenţa

totuşi cea mai echilibrată piaţă agro-alimentară (Bal, 1997).

În exprimarea modului de dezvoltare al unei naţiuni şi bunăstării generale, produsul intern brut (PIB-ul)

reprezintă un element de apreciere cu valenţă economică generală.

Pentru o mai adecvată situare a unei ţări în ierarhia mondială în raport de nivelul de viaţă a populaţiei

sale. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.N.D) aplică după anul 1990, un nou indicator - I.D.U.

(indicatorul de dezvoltare umană), care este construit din trei elemente principale:

- speranţa de viaţă la naştere;

- nivelul instrucţiei, reprezentat prin rata alfabetizării adulţilor şi rata brută a şcolarizării la toate

nivelurile (cu o pondere de 2/3 pentru prima şi 1/3 pentru a doua);

Page 44: geografia resurselor

- veniturile reprezentate de PIB pe locuitor după o dublă transformare, ţinând cont de diferenţa de

preţuri relative de la o ţară la alta şi faptul că venitul nu influenţează dezvoltarea umană, într-o manieră liniară

(Negriescu, Vlăsceanu, 1998).

Valorile minime şi maxime au fost fixate pentru fiecare din aceste elemente după cum urmează:

- speranţa de viaţă la naştere: 25-85 de ani;

- alfabetizarea adulţilor: 0 % - 100 %;

- rata şcolarizării: 0 % -100 %;

- PIB real/locuitor: intre 100 USD/locuitor ş 40 000 USD/locuitor, conform parităţi de cumpărare

(P.P.C)

Fiecare dn aceşti indicatori este exprimat pe o scală valorică între 0 şi 1

Prin aplicarea PIB-PPC, se face o evaluare a producţiei ţărilor lumii sau din anumite zone geografice

utilizând pentru toate un ansamblu de preţuri mondiale, asigurându-se un mod eficient ş real de comparaţie.

Prin această metodă producţia unor ţări (ex. grâul produs de Argentina şi S.U.A., este calculată la

acelaşi preţ) va fi apreciată în mod corect nemafiind raportată la nivelul monedei naţionale, ceea ce poate duce la

o mărime sau scădere artificială a PIB-ului unei ţări.

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.N.D) a reţinut pentru calculul indicatorului de

dezvoltare umană (I.D.U), dintr-o multitudine de factori pe aceia care pot caracteriza în modul cel mai elocvent,

nivelul general de bunăstare a unei naţiuni.

Sunt ţări care obţin într-o anumită conjunctură un PIB, foarte mare (ex. ţările cu mari producţii de

petrol) dar care se situează la niveluri scăzute în privinţa asigurării scalarizării sau a stării de sănătate a

populaţiei (anexa 1)

Astfel statul Kuweit ca 21,875 USD/locuitor (1994) se situa prin prisma PIB-ului pe locuitor pe locul 6

în lume (cu o speranţă de viaţă la naştere de 74,2 ani, rata de alfabetizare a populaţiei adulte de 77,8 % şi o rată

brută de şcolarizare de 57 %), dar după calculul I.D.U. pe locul 53, iar Ciprul cu 13.071 USD/locuitor (1994), pe

locul 36 (rangul conform, PIB-ului), iar după IDU pe locul 24 (cu o speranţă de viaţă la naştere de 77.1 ani cu

94,0 % rată de alfabetizare o populaţiei adulte şi 75 % rată brută de şcolarizare).

Page 45: geografia resurselor

4. Resurse energetice - de lungă durată

Dezvoltarea economică a societăţii umane, în condiţiile tehnologice actuale, are ca problemă

primordială, rezolvarea pe o perioadă cât mai îndelungată a resurselor energetice, care să asigure funcţionarea

normală a industriei, agriculturii, a vieţii cotidiene în marile oraşe, etc.

Estimările în privinţa creşterii demografice, arată că populaţia va ajunge în deceniul al 3-lea din sec.

XXI la 8 miliarde de locuitori , ceea ce va solicita folosirea tuturor categoriilor de resurse energetice de la cele

bazate pe combustibili fosili până la cele rezultate din resursele energetice primare, derivate, regenerabile etc.

(fig.nr. ).

În categoria resurselor energetice de lungă durată sunt incluse resurse energetice primare ca:

- energia solară, exprimată prin radiaţia calorică şi luminoasă;

- energia geotermică este rezultatul proceselor de natură nucleară ce au loc în interiorul Terrei, cu

degajare de căldură.

- energia creată de atracţia gravitaţională a altor corpuri cereşti asupra Terrei în principal Luna şi

Soarele care conform legii lui Newton arată că: proprietatea tuturor corpurilor din Univers de a se

atrage reciproc, proporţional cu masa lor (m1 şi m2 ) şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre

ele (d) se manifestă în principal prin mareele oceanice (dar şi prin mareele terestre ca o mişcare

nesemnificativă).

Valoarea acestei forţe este :

unde G este constanta atracţiei universale ;

Pămîntul primeşte un aport mediu de energie de cca 178 000TW (termică), ceea ce ar reprezenta de

100.000 de ori mai multă energie decât întreaga producţie de electricitate din lume. Mediile anuale calculate pe o

zi de 24 ore sunt de 250 w/m2 în regiunile centrale ale Saharei cu până la 4000 h de soare pe an şi de cca 100

w/m2 în Europa Centrală cu 1500 h de insolaţie directă (Häfele, 1987). Acţiunea energiei solare are ca primă

rezultantă, biomasa care echivalentă în combustibili, reprezintă cca 100 TWan/an, din care 23 Twan/an sunt

fixate în păşuni şi tundre, 29 TW an/an în păduri , 10 TW an/an în terenuri cultivate, iar restul este valorificată de

biomasa oceanică (Bolin, 1979), (fig.5)

Analiza conversiei termoelectrice oceanice (O.T.E.C.) de către specialişti energeticieni, coordonaţi de

Häfele (1987), conduce la concluzia că: aproximativ 3000TW an/an de energie solară sunt absorbiţi direct de

către oceane, din care cea mai mare parte a acestei energii, este absorbită în zona intertropicală. Căldura

absorbită în zona caldă a "Oceanului Planetar" este transportată de uriaşe "fluvii oceanice", curenţii calzi

Golfström-ul şi Kuro-Şivo şi cedată zonelor temperată şi subpolară de nord, unde creează climate mai moderate,

iar o mică parte mărilor polare, contribuind la topirea gheţii. Disiparea energiei calorice de către curenţii

Page 46: geografia resurselor

oceanici, reduce energia lor cinetică la 0,2TW an/an . În aceste condiţii pentru amestecul convector cu straturile

mai reci de adâncime ale oceanului, rămîne o cantitate de energie calorică de numai 50 TW an/an.

Captarea căldurii din apa de suprafaţă a oceanului prin sisteme O.T.E.C., întâmpină unele dificultăţi

tehnice întrucât apa evacuată, dacă se întoarce în sistem, limitează capacitatea în energie electrică la 0,25 w/m 2

de suprafaţă de ocean tropical. Calculele energeticienilor, arată că pentru o suprafaţă de cca 90 milioane de

kilometri pătraţi de ocean rezultă un potenţial tehnic de electricitate de 22 TW an/an.

Atmosfera disipează o energie cinetică mult mai mare decât ocenele, prin mişcările turbulente verticale

şi sistemele de nori. Masele de aer care se deplasează de la Ecuator spre tropice, apoi spre zonele temperate şi

reci, şi din zonele polare spre zona caldă, consumă o energie mecanică de cca 350 TW an/an. Vânturile, rezultate

în urma diferenţei de potenţial termic şi baric ce se creează pe Terra, cumulează o energie eoliană estimată la

nivelul a 3 TW an/an. Studiile efectuate de Grupul de Resurse Geotermice din Statele Unite, au condus la

aprecierea că în anul 2010, resursa geotermală umedă, ar putea avea o producţie de 0,7 TW an/an, considerându-

se că pentru întreaga planetă producţia va putea ajunge la 2 TW an/an.

Fig. 5 Fluxul energetic pe Terra şi resurse energetice

Cercetările au arătat că demonstrat că în primii 6 km ai scoarţei terestre, căldura înmagazinată de peste

2000°C, constituie o resursă mai mare decât toate resursele mondiale de combustibili fosili, dar tehnologiile

actuale nu permit o exploatare eficientă.

Energia disipată de mareele oceanice, din totalul de 3 TW an/an, se consideră că va putea fi potenţial

valorificată, în mică parte, sub formă de energie electrică. Energia cinetică a mareelor, trebuie să se transforme în

Page 47: geografia resurselor

fluxuri suficient de înalte, peste 3 m şi să existe golfuri sau estuare care să favorizeze acumularea unor volume

mari de apă, de aceea potenţialul lor se reduce după estimări la cca 0,04 TW an/an.

După Häfele (1987) posibilităţile de valorificare a resurselor energetice de lungă durată sunt

determinate de trei condiţii:

- poziţia geografică a utilzatorului

- modul de a extrage energia dintr-un sistem al mediului înconjurător.

- viabilitatea economică în raport cu alte procedee de obţinere a energiei.

Tehnologiile energetice realizează o legătură între fluxurile naturale de energie şi nevoile de consum ale

civilizaţiei moderne. Pentru a răspunde cerinţelor de consum ale societăţii umane, o sursă ideală ar trebui să aibă

următoarele caracteristici:

- densitate mare de energie

- disponibilitate neîntreruptă

- un mod de livrare a energiei uşor de convertit în alte forme de energie (utile şi cu pierderi minime)

Problema folosirii în mod eficient a resurselor energetice nepoluante şi de lungă durată, o reprezintă

dezvoltarea unor tehnologii care să asigure o reconversie utilă şi avantajoasă economic.

În ultimul deceniu din secolul al XX-lea, se remarcă o creştere a consumului de energie bazat pe

utilizarea energiei eoliene şi a energiei solare (Tabel nr.10)

Tendinţe ale consumului de energie pe

tipuri de surse energetice în perioada 1990-1997

Tabel nr 10.

Ritmul mediu de creştere a surselor de energie între 1990-1997 evidenţiază tendinţa de a valorifica

resursele energetice nepoluante bazate pe o economie de tip solar care au un rol important în reducerea

modificărilor globale ale climei terestre.

Page 48: geografia resurselor

4.1. Energia solară.

4.1.1 Repartiţia pe Terra a radiaţiei solare

Cantitatea de energie solară recepţionată de suprafaţa Terrei, este repartizată inegal, depinzând de

unghiul de incidenţă al razelor solare (în scădere de la Ecuator spre cei doi poli ai Terrei ) şi repartiţia diferită a

ocenelor şi continentelor pe cele două emisfere (în timpul unui an terestru şi mişcarea de revoluţie care

determină o iluminare inegală a Terrei). De asemenea la nivelul suprafeţei terestre, cantitatea de radiaţie solară

recepţionată este diferenţiată de condiţiile fizico-geografice:

- de natură geomorfolgică: gradul de fragmentare a reliefului, expunerea şi panta versanţilor etc.

- de natură hidrologică: exprimată prin mărimea suprafeţelor de apă, care pot crea un microclimat

cu nebulozitate mai accentuată.

- de tipul de vegetaţie sau de lipsa vegetaţiei, ceea ce influenţează radiaţia reflectată, dependentă

de valoarea pe care o are albedoul suprafaţei respective.

Valoarea albedoului fiind cuprinsă între 0 - 100%, valoarea maximă este dată de suprafeţele cu zăpadă

albă imaculată, iar o valoare mult mai scăzută, de 15-20%, pentru solurile de culoare închisă negricioasă.

Reflexia (albedoul), se manifestă în mod relativ egal pentru întreg spectrul radiaţiei solare şi are o

valoare generală de 31%, la nivelul Terrei. Suprafaţa terestră primeşte, din energia solară, 22% prin difuzie din

aerul fără nori, 22% prin intermediul difuziei cauzate de nori, 5% din radiaţie directă şi pierde în atmosferă 6%

prin radiaţie reflectată.(Gr. Posea, Armaş, 1998).

La nebulozitate zero suprafaţa terestră, primeşte o putere solară de 1 kw/m2/zi.

Pe Terra, conform hărţii elaborate de Negoescu, Vlăsceanu (1998) privind potenţialul anual de energie

solară, convertibil în energie electrică, evidenţiază o zonă ecuatorială cu un potenţial energetic de 1950-2200

kwh/m2/an, zonele tropicale, cu o valoare maximă a potenţialului ce depăşeşte 2200kwh/m2 /an, reducându-se de

la zonele temperate de la 1650 kwh/m2/an la 1100kwh/m2/an.

Fig . 6 Harta - Disponibilităţii anuale de energie solară (radiaţie globală) pe Terra.

O analiză a zonelor geografice cu cea mai mare favorabilitate în valorificarea potenţialului energetic al

radiaţiei solare sunt ţinuturile deşertice, cu o densitate foarte mică a populaţiei. Valori mari ale energiei solare

sunt distribuite şi în zonele dens populate din sudul şi sud-estul Asiei, în Africa (în vest - Nigeria, în est Etiopia,

Egipt, etc), pe litoralul pacific al Statelor Unite, în California, în Mexic şi ţările din America Centrală, etc.

Suprafeţe mari din Europa şi Asia, ca şi ţinuturile Canadei, acoperite de păduri pe mari întinderi, au o

favorabilitate mai redusă pentru valorificarea energetică a radiaţiei solare. Ţările limitrofe Mediteranei prezintă

însă condiţii favorabile pentru valorificarea unei energii solare, nepoluante avantajoasă economic.

Page 49: geografia resurselor

Creşterea numerică a populaţiei urbane, va solicita utilizarea unei cantităţi din ce în ce mai mari de

energie secundară (electrică şi termică), care va trebui să fie economic obţinută din surse caracterizate prin

conversie flexibilă, şi uşor de stocat şi transportat. Populaţia urbană a anului 1995, reprezenta 45,3% din

populaţia lumii, iar pentru anul 2015, se estimează o pondere a populaţiei urbane de 54,4 %. Nivelul de

urbanizare din unele zone geografice ca cele din America Latină, se vor situa în apropierea celui din ţările

industrializate, iar în continentele Asia şi Africa, care vor înregistra creşteri importante de populaţie, vor avea

cca. 50% din locuitori în aşezări urbane sau de tip urban (Tabelul nr.11).

Ponderea populaţiei urbane în zone geografice dezvoltate şi în curs de dezvoltare în anii 1950, 1975, 1995 şi perspectiva pentru anul 2015.

Tabelul nr. 11

Folosirea energiei solare, în scopul conversiei în energia termoelectrică de ţările din bazinul Mării

Mediterane în Franţa (Viguula în Insula Corsica Themis în Munţii Pirinei), Spania (la Almeira 0,5 MW) şi Cesa

(1MW), Algeria la (Bauarch 35MW), Israel (Rehvot, 35MW) - reprezintă un inceput, în valorificarea unei

resurse practic inepuizabile .

Utilizarea energiei solare, are valenţe multiple, de la experimentul cuptorului siderurgic solar de 1000

KW construit la Font-Rameau-Odeillo (Franţa) până la încălzirea de locuinţe şi sere, reciclare de deşeuri

(S.U.A., Japonia, Australia etc.).

4.2 Resurse energetice regenerabile-bioenergia

Bioconversia, transformă câteva procente din energia solară prin procese de fotosinteză, în “energia

vie” de natură biochimică din care rezultă hidrocarburile.

Din ativitatea agricolă actuală se obţin produse care înglobează o energie de 2,5 TWan/an. Valorile

energetice globale care includ pe lângă podusele agricole, reziduurile din activitatea agricolă şi bioconversia

forestieră sunt apreciate de la 25TWan/an, la 100 TW an/an datorită modificării caracteristicelor fizice ale păturii

vegetale ce acoperă solul prin practicile agricole.

În principal aceste modificări sunt rezultatul schimbării valorilor albedoului şi a evapotranspiraţiei în

condiţiile în care pe mari suprafeţe ale Terrei, se produc tăieri ale marilor păduri şi extinderi a suprafeţei

Page 50: geografia resurselor

agricole.

La începutul secolului al XX-lea, consumul energetic mondial de cărbune reprezenta 90%, înlocuind

lemnul care a fost principala resursă energetică, în decursul dezvoltării istorice a societăţii umane.

Date recente ale O.N.U., indică o participare a biomasei cu 5% în consumul energetic mondial, (după

alte surse până la 13%) în special prin folosirea biomasei de către populaţia rurală din ţările în curs de dezvoltare

(45% din populaţia lumii), ca principală resursă energetică. Consumul de biomasă în ţările din Asia cu o

populaţie rurală numerică îndică valori mari: 65% în Indonezia, 56 % India şi 28% în China, în balanţa

energetică din deceniul al noulea (Flavin, Lenssen, 1996). În continuare se va remarca o participare importantă a

biomasei în consumul energetic a unor state din Africa (Zimbabwe cu 40% şi Tanzania cu 97%), Brazilia statul

cu suprafaţa cea mai mare din America de Sud, obţine din trestia de zahăr etanol (combustibil asemănător

benzinei) şi întrebuinţează pentru cerinţele energetice ale populaţiei rurale, lemnul, având o pondere a biomasei

în balanţa energetică de 25 % (tab. nr.12)

Din etanolul obţinut prin distilarea trestiei de zahăr, amestecat cu benzină funcţionează cca 50% din

automobilele Braziliei.

Consumul de biomasă în ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare în anul 1987

Tabel nr 12

În ţările dezvoltate consumul de biomasă în balanţa energetică reprezintă sub 1 % în Regatul Unit al

Marii Britanii şi sub 4 % în Statele Unite. Consumul mai ridicat de biomasă în balanţa energetică de 9% în

Danemarca, este datorat folosirii paielor, la încălzirea fermelor agricole şi a unor mici centrale de termoficare,

cenuşa rezultată fiind întrebuinţată ca îngrăşământ pentru terenurile agricole.

În Statele Unite s-a obţinut în anul 1993, din distilarea porumbului cultivat în renumita Centură a

Porumbului, o cantitate de 24,5 milioane de etanol (Flavin, Lenssen, 1996). Pentru a satisface cca 6,1 % din

consumul mondial de energie la nivelul anului 1997, ar trebui consumată o cantitate de biomasă, echivalentă cu

579 milioane tone de petrol (peste 9,72 milioane barili pe zi).

Specialiştii în resurse energetice, consideră că dintre culturile mai eficiente decât cele agricole

Page 51: geografia resurselor

tradiţionale pentru obţinerea de combustibili, sunt ierburile perene (iarba elefanţilor). De asemenea culturile de

arbori cu creştere rapidă ca plopii şi sălciile, care vor fi recoltaţi mecanic, la fiecare 3-8 ani, din rădăcină urmând

a creşte un nou arbore. Se apreciază că prin aplicarea unor asemenea tehnologii, s-ar putea obţine din biomasă,

cca 50% din necesarul de combustibili ai lumii până în anul 2005, adică 38,0% din combustibilii lichizi şi gazoşi

şi 18,0% din electricitate. Mai problematice sunt sutele de milioane de hectare de teren necesare apreciază Flavin

şi Lenssen (1996).

Biomasa este o resursă refolosibilă dar utilizarea ei în scopuri energetice, la o valoare de 40% din cei 62

TWan/an, de biomasă terestră (Höfeh, 1987), este limitată de o serie de factori:

- creşterea rapidă a populaţiei globului, va impune cultura întregii suprafeţe agricole în scopul obţinerii

de produse agro-alimentare (în anul 2030, populaţia lumii de 8 miliarde locuitori, va solicita hrană,

echivalentă unui consum global de energie de 1TWan/an,

- un consum mare de lemn şi alte materii prime pentru hârtie (ceea ce ar însemna 1TWan/an, lemn şi

deşeuri rezultate de cca 2TWan/an, presupuse 10 TWan/an producţie asociată pe terenuri cultivate.

- pentru obţinerea a 6TWan/an combustibili din biomasă, conform calculelor făcute de energeticieni,

care includ formarea de biogaz din reziduuri biologice animale, folosirea lemnului drept combustibil, a

deşeurilor din lemn şi a culturilor în amestec pentru combustibili, pot determina dezechilibre ecologice

datorită:

- ocupării cu monoculturi a unor suprafeţe uriaşe de teren agricol

- degradarea solurilor situate pe pante prin procese de eroziune, în condiţiile exploatării mecanizate

intensive a culturilor în amestec (experienţe de culturi agro-forestiere s-au efectuat în Kenya şi Nigeria,

porumbul fiind cultivat împreună cu arbori de leucarea)

- recoltarea unor cantităţi foarte mari de biomasă terestră, în condiţiile eficienţei scăzute în obţinerea de

energie (eficienţa conversiei trestiei de zahăr sau a celulozei în combustibili este mai mică de 30 %).

Valoarea de 25 TWan/an (40% din 62 TWan/an), de energie globală care este calculată de

energeticieni, rămâne o valoare uriaşă, o mare parte din energia acumulată în biomasă, pierzându-se în procesele

de colectare şi de conversie, ceea ce nu este luat în calcul, constituie însă elementul de bază şi anume

posibilitatea de regenerare a biomasei, în condiţiile creeri: premizelor degradării solului şi a unor dezechilibre

biologice datorate unei asemenea exploatări agresive.

Din cercetările efectuate, rezultă că eficienţa energiei electrice obţinute din biomasă este mai mică de

1%, în comparaţie cu 10-15 % eficientă pentru celulele fotowoltaice şi de 15-25 % pentru uzinele solar-termale

(Flavin, Lenssen, 1996), de aceea biomasa nu poate reprezinta o resursă viabilă în scopul obţinerii de energie

electrică.

Page 52: geografia resurselor

4.3 Moduri de utilizare a energiei solare.

4.3.1 Instalaţii de captare şi reconversie a energiei solare

Captatorii solari - de tipul tuburilor din aluminiu, cu ajutorul cărora, radiaţia solară este transformată în

energie termică pentru obţinerea de apă caldă cu întrebuinţări casnice, hoteliere sau industriale. Folosirea

captatorilor cu tuburi, depinde de durata orelor de insolaţie dintr-un an, fiind eficiente mai ales în zonele cu

climă caldă.

Centralele helioelectrice, care prin aplicarea noilor tehnologii (folosirea unor materiale din tehnica

spaţială), au devenit mai eficiente, scăzând astfel costul electricităţii produse.

Dintre centralele helioelectrice cu performanţe tehnologice sunt:

a) centralele cu captatori parabolici, având dispozitive de urmărire electronică a mişcării aparente a

Soarelui, cu ajutorul unor “farfurii colectoare”, care urmăresc separat, traiectoria Soarelui. Radiaţia

focalizată este transformată cu ajutorul unor tuburi speciale prin care circulă apa în vapori ce acţionează

turbinele generatoare de electricitate.

Un astfel de sistem cu captatori parabolici, cu deplasare pe două axe, foloseşte centrala Haperlake din

California în deşertul Mojave, unde pe 75 hectare sunt sute de captatori solari, care produc energie

electrică pentru 170 de mii de gospodari.

Firma Luz, un important producător israelian, realizatorul centralei din California, a instalat până în

anul 1989, nouă centrale helioelectrice cu o capacitate totală de 354 MW.

b) centrale cu “jgheaburi solare”, reprezintă un proiect aplicat în anul 1979, de A. Goldman, în Israel,

unde a construit un sistem de jgheaburi reflectorizante (9 picioare înălţime şi 40 lungime), care

concentrau razele solare asupra unor tuburi umplute cu petrol. Jgheaburile urmăresc traiectoria Soarelui

focalizând razele pe tuburile convertoare, care încălzesc apa din rezervoarele speciale, folosită la

temperaturi ridicate în industria textilă, alimentară etc.

Odată cu scutirea de taxe pentru investiţiile de “energie curată” în California, firma Luz Internaţional a

trecut la producţia de energie electrică prin reconversia căldurii solare cu ajutorul “jgheburilor solare” în energie

electrică.

Înbunătăţirile aduse, în ultimul timp, jgeaburilor pentru a mări radiaţia colectată şi izolarea cu vid a

ţevilor transportatoare de agent termic a mărit cu 20 % eficienţa sistemului. Noul sistem are o capacitate de

stocare pentru 8 ore a energiei termice, asigurând un preţ de livrare pentru energia electrică de 6 cenţi pe kilovat

oră. Energia electrică produsă de captatorii parabolici este la un preţ de 9 cenţi pe KW/h. Utilizarea “motoarelor

Stirling”, amplasate în focar, va ridica eficienţa conversiei cu 29 %, prin transformarea directă a căldurii în

electricitate.

Celulele fotovoltaice (PV), constituie un mijloc tehnic perfomant de transformare a radiaţiei solare în

energie electrică. Realizările tehnologice în domeniul semiconducătorilor din siliciu au condus la obţinerea din

radiaţia solară a energiei electrice (proprietăţile plăcuţelor de siliciu ai căror electroni mobili transformă

Page 53: geografia resurselor

instantaneu radiaţia solară în energie electrică).

Noua tehnologie folosită la obţinerea energiei electrice a început şă fie aplicată în microcentrale ce

alimentează gospodării rurale şi localităţi izolate. Scăderea preţului celulelor fotovoltaice la circa 3.5 USD pe

watt a condus la achiziţionarea dispozitivelor de producere a electricităţii, de numeroase ţări în curs de

dezvoltare.

La mijlocul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, peste 200 de mii de gospodării din Mexic,

Republica Dominicană, Indonezia etc., foloseau pentru iluminarea locuinţelor pompe de apă şi alte utilităţi,

dispozitivele cu celule fotovoltaice.

Programul iniţiat în anul 1990 de Fondul Global pentru Mediul Înconjurător (G.E.F.) şi susţinut de

P.N.U.D, a contribuit la electrificarea a 20 de mii de gospodării în Kenya şi tot atâtea în Zimbabwe mai ales în

zonele izolate şi fără alte resurse energetice.

4.3.2 Conversia termică a energiei solare

Tehnologia de utilizare a căldurii solare, prin diferenţa de temperatură dintre apa caldă de la suprafaţa

oceanelor, mărilor sau lacurilor şi apa din straturile de adâncime, poate determina un motor termic să producă

energie electrică. Apa rece trece peste apa caldă, într-un schimbător de căldură (dispozitiv în care ţevile cu apă

caldă trec printr-un rezervor cu apă rece). Apa caldă se evaporă şi pune în mişcare o turbină de abur de joasă

presiune, pentru a produce energia electrică. În acest scop s-au realizat tehnologii în două variante: iazuri solare

şi conversia termoelectrică oceanică (O.T.E.C).

În prima variantă, care necesită un lac artificial sau natural cu apă sărată, prin tehnologia specialiştilor

israelieni, s-a obţinut generarea a 5 MW, de la o instalaţie de electricitate situată pe malurile Mării Moarte,

sisteme de acest tip, dar de dimensiuni mai mici funcţionează şi în Australia şi California.

Prin proiectul O.T.E.C, apa încălzită puternic la suprafaţa oceanului în zonele tropicale şi cea de

adâncime (conducte de 1000 m sunt utilizate pentru aducerea unor cantităţi mari de apă rece, prin pompare la

suprafaţă), trecute prin schimbătorul de căldură pun în funcţiune un motor termic care furnizează energie

electrică non-stop.

În insulele Hawai, funcţionează un prototip al acestui sistem, pentru a desaliniza apa oceanului simultan

funcţionând şi un generator de electricitate de 210 KW.

În regiunile unde există diferenţe de temperatură de cel puţin 20°C, între apa de suprafaţă şi apa de

adâncime, alternativa obţinerii de energie, folosind căldura acumulată de ocean, poate fi promiţătoare, deşi

marile sisteme O.T.E.C., se confruntă cu unele aspecte de eficienţă economică. Utilizarea sistemelor este

susţinută de capacitatea lor de a produce pe lângă energie electrică şi apa desalinizată care poate fi folosită: în

eleştee apa având şi un conţinut important de elemente nutritive şi apă proaspătă trecută prin staţiile de tratare.

Page 54: geografia resurselor

4.4 Resurse energetice permanente

4.4.1 Energia geotermică este determinată de temperaturile înalte degajate în scoarţa terestră, în urma

proceselor de dezintegrare a elementelor cu proprietăţi radioactive.

În scoarţa terestră temperatura creşte cu 1° în medie la 33 m adâcime (numit grad geotermic), începând

la sud “stratul neutru”, care în zonele reci coboară, iar cele calde urcă spre suprafaţă (în ţara noastră, adâncimea

“stratului neutru” este de 25-30 m).

În general energia geotermică se manifestă în zonele de falii tectonice oceanice sau continentale, unde

se produc şi fenomenele vulcanice.

Manifestarea fenomenelor geotermale (izvoare cu ape fierbinţi, gheizere etc.), este legată de

fenomenele postvulcanice, în funcţie de temperatura apei rezultă două tipuri geotermice (Giurcăneanu, 1982):

- geotermia de mare energie, când temperatura apei variază între 150°C şi 300°C şi poate fi folosită

direct pentru producţia de energie electrică;

- geotermia de joasă energie, când temperatura apei este în medie de 80°-90°, care este folosită pentru

alimentări cu apă caldă, în termoficarea locuinţelor, a serelor, în complexe zootehnice.

Utilizarea apei fierbinţi din gheizere, în condiţii avantajoase în Islanda, (situată pe dorsala Atlantică),

asigură încălzirea a peste 90 % din locuinţele capitalei Reykjavik, a unei suprafeţe de sere pe cca 2 km 2 etc. În

Ungaria apele termale din Câmpia Tisei folosea încălzirea serelor şi a unor complexe de creştere a animalelor.

În România, principala zonă de exploatare a apelor termale în vederea termoficării se găseşte în Câmpia

de Vest, de-a lungul faliilor din fundamentul marginal carpatic. Apele termale din sectorul Oradea-Borş,

interceptate în structuri geologice triasice la cca 2000 m adâncime, au temperaturi între 87°C-130°C, fiind

arteziene cu debite de până la 800 m3/zi (Bandabur şi colab., 1984).

În oraşele Oradea şi Salonta, apa termală este folosită la încălzirea locuinţelor şi serelor pentru

legumicultură. În zona Băile Felix, în calcare puternic fisurate, izvoarele termale şi forajele efectuate până la 200

m adâncime asigură debite de cc 17 000 m3/zi, cu temperatură a apei de 29°C până la 49,5°C.

Centralele geotermice, valorifică energia din zone geotermice cu gradient ridicat, cum sunt:

- zona cu vulcanism activ denumită şi Cercul de Foc al Pacificului, cer care dispune de 60 % din

potenţialul energetic geotermic al Terrei;

- zona de vest a Americii de Nord (mai ales în Peninsula California);

- zona Oceanului Atlantic - Dorsala Atlantica pe care este situată Insula Islanda;

- zona din Estul Africii şi insulele ce mărginesc Oceanul Indian;

- sudul Europei - Peninsula Italică.

În Toscana, provincie din nordul Italiei, a fost construită în anul 1904, o importantă centrală

geotermică, Larderello, cu o putere instalată de 400 MW.

Page 55: geografia resurselor

În anii ‘90 utilizarea câmpurilor geotermice din regiunea Latium şi provincia Monte Amiat au crescut

puterea instalată în centrale geotermice, la 510 MW.

În zona Oceanului Pacific funcţionează numeroase centrale geotermice:

- în Noua Zeelandă, în apropierea vulcanului Waikerei, funcţionează o centrală cu acelaşi nume,

construită în anii ‘60, cu o putere instalată de 192 MW.

- în arhipelagul Hawai, în apropierea vulcanului Kileauea funcţionează o centrală geotermică;

- o serie de centrale funcţionează în Insulele Filipine şi în Japonia, ţări cu importante resurse

geotermale.

În anul 1995, puterea instalată în centralele geotermice pe Glob era de cca 7000 MW, din care Statele

Unite deţineau 3150 MW, adică 45% din totalul puterii instalate (California dispune de 500 MW, putere instalată

în centrale geotermice).

Ţările din zona Pacificului şi zona adiacentă, dispuneau în 1995 de 2100 MW, adică 30% din puterea

instalată în centralele geotermice pe Glob din care Filipine 15.0%, Japonia 6,0%, urmată de Noua Zeelandă şi

Indonezia cu câte 4,5 % fiecare.

În C.S.I. funcţionează o serie de centrale geotermice în Penisula Kamceatka.

Dintre ţările cu o pondere importantă în valorificarea resurselor geotermice sunt: Mexicul cu 12,0%

(840 MW), Italia cu 7,2 % din puterea instalată în centrale geotermice pe Glob. Ţările din America centrală

beneficiază de un potenţial ridicat al resurselor geotermice, astfel că Salvadorul şi Nicaragua obţin 30% din

energia electrică în centrale geotermice.

Criza energetică din anii 70 a readus în actualitate resursele geotermice, ceea ce a modernizat

tehnologia de extracţie (prin foraje la mare adâncime) şi de dedurizare a apelor termale care au în general o

mineralizare ridicată ce afectează instalaţiile de exploatare şi transport la beneficiari.

Performanţele tehnice vor asigura pentru zonele cu potenţial energetic geotermic, o sursă importantă în

obţinerea de energie electrică, care va reduce folosirea combustibililor fosili. De asemenea, în ţările în curs de

dezvoltare, cu resurse geotermice post beneficia de o reducere a costului poluării cu gaze nocive (în special CO 2)

şi pulberi.

Un exemplu îl reprezintă Kenya, care a construit o centrală geotermală la 80 km nord de Nairobi, unde

apele geotermale cu temperaturi ridicate, asigură o reducere a costului energiei electrice cu 40 % în raport cu

centralele pe combustibili fosili, fără a lua în considerare gradul de protecţie a mediului.

4.4.2 Energia mareelor

Valorificarea energiei mareelor, se poate realiza în condiţiile avantajoase în zonele de ţărm cu golfuri

înguste sau estuare, unde amplitudinea medie a fluxului depăşeste 4-5 m.

Criza energetică a anilor ‘70, a determinat o preocupare deosebită pentru multe ţări cu ţărmuri

Page 56: geografia resurselor

favorabile captării mareelor pentru reconstituirea de centrale mareomotrice.

Energia fluxului şi refluxului, care se manifestă în general de două ori în 24 de ore, în raport de

condişiile de producere datează de câteva secole. În ţările vest europene pe litoralul francez sau engleze la

Oceanul Atlantic, au funcţionat mori de măcinat cereale de câteva secole.

Primul proiect al unei centrale mareomotrice cu funcţionare continuă, s-a realizat în Franţa, centrala la

Rance (Marea Mânecii), cu o putere instalată de 240 MW. În scopul obţinerii energiei necesare a fost construit

un baraj cu lungimea de 750 m care închide estuarul fluviului Rance şi asigură o acumulare de apă.

În Europa, ţărmuri cu condiţii favorabile folosirii energiei mareelor sunt: de-a lungul ţărmului francez

unde marea are o amplitudine medie de 13,5 m (La Rance) ţărmul vestic al Irlandei şi Angliei, ţărmurile

scandinavice, ţărmul Mării Albe şi al Peninsulei Kola, unde aplitudinile mareelor depăşesc 5 m.

În America de Nord, pe ţărmul estic, în golful Baya, Fundy, unde amplitudinea este de 19m, pe

ţărmurile de nord-vest, în Peninsula Alaska, unde marea depăşeşte 7 m, reprezintă principalele zone unde au fost

amplasate centrale mareomotrice (tabel nr.13).

Centralele mareomotrice canadiene din golful Baya Fundy, totalizează o putere iniţială de 11 185 MW.

Ţărmul estic al Americii de Sud, are condiţii favorabile pentru captarea mareelor care produc “curgerea

inversă” a marelui fluviu Amazon pe câteva sute de kilometri, fenomenul denumit prororoca.

În partea sud-estică pe ţărmul argentinian, în estuarul fluviului Rio Gallegos, a fost construită o centrală

mareomotrică cu o putere instalată de 690 MW.

În continentul Asia, ţărmul estic, cu golfuri înguste al Coreii de Sud, a fost valorificat pentru obţinerea

de energie mareomotrică, de asemenea China care are condiţii avantajoase prin ţărmul de la Marea Chinei de Est

şi Marea Galbenă (Golful Bohai) este încă la începutul valorificării energiei mareelor. India o ţară în căutarea

rezolvării problemelor energetice a instalat o puternică centrală mareomotrică de 3900 MW în partea de nord-

vest la Golful Cambay.

Page 57: geografia resurselor
Page 58: geografia resurselor

5. Resurse energetice de lungă durată-derivate

5.1 Energia eoliană

Energia eoliană reprezintă o derivată a energiei solare rezultată ca urmare a diferenţei de potenţial

termic şi baric din troposferă.

Curentul de aer ce se formează dintr-o zonă de maxim baric (centru de presiune atmosferică ridicată)

spre o zonă de minim baric (centru de presiune atmosferică scăzută), are tendinţă să echilibreze diferenţa

existentă şi în felul acesta ia naştere un vânt cu o anumită intensitate (sau viteză care se exprimă în m/s).

Celelalte caracteristici importante ale vântului sunt: durata (măsurată în ore, zile etc.) şi direcţia vântului, în

raport de punctele cardinale.

În studiul potenţialului eolian, interesează în special viteza vântului care exprimată cu ajutorul scării

Beaufort, poate fi mică între 1,8-5,2 m/s (considerată neproductivă), între 5,3-7,4 m/s o viteză moderată, dacă

este cuprinsă între 7,5-9,8 m/s, intensitatea vântului este tare, iar între 9,9 -12,4 m/s se consideră că vântul are o

intensitate puternică (van Meel, Smulder, 1994).

Vânturile situate între treapta a 7-a şi a 9-a, adică având viteze între 12,5-21,5 m/s, de o intensitate

foarte puternică şi extrem de puternică, sunt considerate productive pentru energia eoliană.

Vânturile care depăşesc 21,6 m/s se înscriu în categoria celor violente, iar de la 29m/s se declanşează

ceea ce numim vânt foarte violent (uragan, taifun, etc.)

De asemenea, durata vântului, este o caracteristică importantă în aprecierea potenţialului eolian dintr-o

anumită zonă geografică.

Pentru diferite zone climatice se pot aproxima următoarele valori ale lui K (fig. nr. ), conform

distribuţiei Weibull:

K=1,5 vânt foarte variabil, regiuni polare, brizele de mare şi munte

Page 59: geografia resurselor

K=2,0 vânt moderat variabil, climă temperată;

K = 3,0 vânt constant, alizee, regiuni tropicale.

În raport de potenţialul optim se disting zone geografice cu potenţial deosebit de mare de utilizarea

energiei eoliene, care se situează în emisfera nordică a Terrei:

- nordul şi vestul Americii de Nord şi America de Sud;

- zona tărmului estic al Groenlandei;

- vestul şi nordul Europei;

- nord-vestul şi sudul Africii;

- zona de ţărm nordică şi estică a Asiei;

- zona de ţărm a Australiei.

În categoria zonelor geografice cu potenţial eolian mare sunt cuprinse:

- zona centrală a Statelor Unite şi Canadei;

- zona central-nordică a Europei;

- zona Mării Mediterane;

- zona nordică, de est şi sud a Asiei;

- zona de vest şi est a Africii;

Zonele geografice cu un potenţial eolian mic, sunt zona central-estică europeană şi Orientul Apropiat,

iar un potenţial foarte mic în zonele centrale ale Africii, Americii de Sud şi Australiei.

Potenţialul eolian este favorizat atât de zonele de ţărm cât şi de zonele înalte, astfel, zonele montane

vestice: Munţii Pirinei, Alpii Scandinaviei, munţii din nord-vestul Africii (m-ţii Atlas), Cordiliera americană etc.

5.1.1 Repartiţia pe Glob a energiei eoliene

Pe Glob, energia eoliană (sau potenţialul eolian) este diferită în funcţie de latitudine şi alttitudine.

O analiză a zonelor climatice, conduce la diferenţierea potenţialului eolian astfel:

- zona ecuatorială, care nu dispune de potenţial eolian, întrucât mişcarea aerului cald este ascensională,

de aceea este denumită şi zona calmelor ecuatoriale;

- zonele tropicale, unde vânturile prezintă intensităţi puternice (depăşind 9,8 m/s) dar şi valori ale

vitezei ce depăşesc 21,6 m/s, ceea ce le înscrie la categoria vânturilor violente sau foarte violente;

- zonele de climă temperată şi rece sunt caracterizate prin vânturi care pot avea viteze moderate 5.3-7,4

m/s, dar şi vânturi cu viteze cuprinse între 12,5-21,5 m/s, considerate de o intensitate foarte puternică şi

extrem de puternică. Manifestarea vânturilor din aceste zone climatice este în general continuă (mai

Page 60: geografia resurselor

ales în zonele litorale) ceea ce le conferă o mare favorabilitate în exploatarea energiei eoliene.

Valorificarea potenţialului eolian la parametrii tehnici, optimi, pentru a produce energia electrică, după

calculele specialiştilor necesită un vânt cu o viteză de 7,5 m/s şi o durată relativ continuă în timpul unui an.

Distribuţia de frecvenţă pentru toate regiunile de vânt de pe Glob, poate fi aproximată, după formula

Weibull (Le pompage éolien, 1994) astfel:

V = viteza vântului

K = factor de formă

C = parametrul locului la viteza medie a vântului :

5.1.2 Valorificarea energiei eoliene pe Glob

Energia eoliană a pus în mişcare mii de “mori de vânt”, începând din secolul al XII-lea, în Danemarca,

Olanda şi în multe state din Europa, unde condiţiile de utilizare a forţei vântului este favorabilă.

Din deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea, Europa dependentă de petrol a resimţit intens creşterea

preţului petrolului, ceea ce a declanşat aşa numită “criza energetică”, care a readus în atenţie alte resurse

energetice printre care energia eoliană.

State europene ca Danemarca, Germania, Olanda, Spania etc. au trecut la elaborarea unor programe

pentru energiile nepoluante şi construcţia de instalaţii eoliene începând cu deceniul al 8-lea când au intrat în

funcţie primele turbine eoliene.

Din anii’80, solicitările energetice conduc la intensificarea cercetărilor în Statele Unite pentru

indentificarea zonelor cu potenţial eolian, astfel că în munţii de coastă ai Californiei sunt precizate o serie de

amplasamente în trecători, la Altmont Pass, lângă San Francisco, în Munţii Tehachapi, la nord de Los Angeles şi

în San Georgio Pass, lângă Palm Springs. În Statele Unite au fost construite la început centralele eoliene de

puteri mici: Ruth Land, 1,2 Mw şi Grandpe’s Know, 1.2 Mw .

În Europa Germania se înscrie, între primele ţări care au intalat centrale eoliene de mare putere,

Brusbütel (3MW) în anul 1981.

În 1994, în landul Schleswing-Holstein, deţinea 500 de centrale eoliene cu putere instalată de 100 MW

ceea ce reprezintă 10 % din puterea instalată în centrale eoliene din Europa.

Germana a pus în funcţiune încă din 1978 parcul eolian de la Westküste (landul Schleswing-Holstein),

iar în 1984 altul la Jade în apropriere de Wilhelmshamen, pe litoralul Mării Nordului (Negiesen Wlosacom,

1998).

Page 61: geografia resurselor

Primele centrale eoline construite în Europa, sunt cele din fosta URSS în Crimea (Al-Petri, Alkmolinsk-

12 MW), Danemarca (Trind, 2MW; Gjedser, 02 MW), Marea Britanie (Costa Head, 01 MW; St. Albaus, 01MW;

Caernavorn, 01MW), Franţa (Nogent le Roy, 06MW; Cherbourg, 013 MW), Olanda şi Spania. (Maria Chiţu şi

alţii 1983).

Cea mai mare centrală eoliană din Europa funcţionează din 1996, în Marea Britanie (Ţara Galilor, la

Carno, cu o putere instalată de 33MW. Iar pe ţărmul de nord vest al Franţei, au intrat în funcţiune din 1997, 6

centrale eoliene (Nord - Pas de Callais), urmărind ca până în 2005 să funcţioneze peste 1000 de centrale eoliene

(Negoiescu, Vlăsceanu 1998).

Modul de instalare a turbinelor eoliene diferă între Statele Unite, unde unităţile energetice eoliene,

reprezintă grupuri de 20-100 turbine, numite “ferme eoliene” şi ţările europene ca Danemarca şi Germania care

au câteva turbine în cadrul fiecărei unităţi rurale.

Foto 2 Forme eoliene - California

Între anii 1985 şi 1995, capacitatea electro eoliană a crescut de 3 ori, de la 1500 Mw la 6000 Mw

(fig.8).

În 1995, puterea centralelor eoliene era de 4880 MW din care în S.U.A. instalaţii eoliene cu o putere de

1650 MW (Flavia, 1996).

Ţările europene deţineau în 1995, 2500 MW în instalaţii eoliene, din care Germania (locul II în lume)

cu cca 1130 MW şi Danemarca cu 610 MW (locul III în lume).

India dispunea în 1995 de 580 MW în instalaţii eoliene (locul IV).

Prin modernizările aduse instalaţiilor eoliene, puterea eoliană este competitivă în prezent cu

electricitatea generată de combustibilii fosili.

Ritmul mediu anual de creştere a consumului de energie eoliană în perioada 1990-1997 a fost de 25,7

%, iar producţia a crescut de la 1500 MW la 7500 MW.

Unele probleme apar în relaţie cu protecţia mediului printre care protecţia anumitor specii de păsări

rare, astfel în vestul Stalor Unite, se pune problema ocrotirii vulturului auriu, pe care “fermele eoliene” l-au

determinat să părăsească zonele de cuibărit.

De asemenea, în condiţiile instalării de “ferme eoliene” se ocupă suprafaţe importante de teren agricol

care însă poate fi folosit ca păşune în zone montane sau poate fi cultivat în alte zone deoarece fiecare turbină nu

ocupă o suprafaţă de teren mare, iar producţia de energie electrică obţinută compensează eficient suprafaţa

scoasă din circuitul agricol.

Instalarea turbinelor eoliene în ţinuturi cu potenţial eolian deosebit de mare, din nordul continentului

America dar slab populate va fi flexibilă întrucât proiectul de transport al energiei electrice indică datorită

Page 62: geografia resurselor

eficienţei în obţinerea energiei un preţ scăzut de utilizare pe KWH, în aport cu energia electrică obţinută din

combustibili fosili.

5.2 Energia valurilor şi curenţilor oceanici

Valurile furnizoare de energie dinamică, sunt rezultatul unui transfer al energiei vântului asupra zonei

superficiale a oceanelor şi mărilor.

Valurile formate în zonele de larg ale oceanelor şi mărilor, îşi pierd intensitatea pe măsura deplasării

din arealul afectat de vânt, transformându-se într-o slabă mişcare ondulatorie (valuri de hulă).

În zonele litorale, mişcarea ondulatorie provocată de valurile de ţărm (brizante) este uneori slabă, dar

sunt perioade în care forţa valurilor este mare.

Utilizarea valurilor din zona de ţărm, trebuie să aibă în vedere convertirea energiei de mare eficienţă a

valurilor de cca 3m şi frecvenţa valurilor din punctul de amplasare a instalaţiei de conversie a energiei valurilor.

De asemenea o problemă dificilă o reprezintă apariţia la anumite perioade a unor valuri mari (peste 10m) la care

instalaţiile trebuie să reziste. Proiectele pentru creşterea energiei valurilor din zonele de ţărm ale Marii Britanii

estimate la o energie de 8-9 GM, se confruntă cu probleme de eficienţă tehnică în condiţii de rentabilitate

economică (Hosfele, 1987).

Japonia este prima ţară care a instalat o centrală acţionată de valuri, în 1978, având 3 turbine de câte

125 KW fiecare. În China, o centrală de acest fel a fost constuită pe litoralul Mării Chinei de Est în provincia

Zhejaing (Giurcăneanu, 1982).

Cercetările efectuate asupra potenţialului energetic brut al valurilor Mării Negre, pe litoralul românesc

precizează următoarele caracteristici ale puterii şi energiei totale a valurilor (Boudon, 1984):

- în zona de coastă cuprinsă între adâncimile de 5 şi 15 m, valurile dispun de un potenţial energetic brut

anual de cca 27 300 khW/m, pentru o putere maximă de 83 kw/m,

- cea mai mare cantitate (70%) din energia brută a valurilor este dată de câmpurile de valuri cu înălţimi

maxime cuprinse între 0,5 şi 3,5 m pentru o putere maximă de 15kW/m. Durata anuală a acestor valuri este de

cca 150 zile.

În condiţiile amenajărilor litoralului românesc la Marea Neagră cu instalaţii pentru captarea energiei

valurilor, se consideră că s-ar putea obţine o energie brută de 5 miliarde Kkh, ceea ce ar reprezenta 15 %, din

potenţialul hidroenergetic amenajabil al României, considerându-se potenţialul hidroenergetic brut al tuturor

râurilor este de cca 50 miliarde kwh/an din care amenajabil numai 36 miliarde de kwh/an.

Curenţii oceanici, au o energie cinetică de 0,2 TWan/an, care este consumată pentru modelarea climei

terestre.

Au fost lansate proiecte de folosire a apelor curentului Golfström de către Statele Unite şi Norvegia şi

de către Spania pentru curenţii Oceanului atlantic şi Mării Mediterane prin construirea unui baraj în Strâmtoarea

Page 63: geografia resurselor

Gilbraltar (Giurcăneanu, 1982).

Page 64: geografia resurselor

6. RESURSELE LITOSFEREI

Dintre toate învelişurile Pământului, litosfera sau scoarţa terestră interesează în mod deosebit societatea

omenească, atât prin marea varietate de resurse naturale pe care o conţine, cât şi datorită faptului că aici se

întâlnesc cele mai prielnice condiţii ale vieţii şi activităţi umane.

Cu multe milenii în urmă omul a descoperit şi folosit imensele resurse de substanţe utile, imprimând

chiar denumiri unor epoci ale culturii materiale (epoca pietrei, a bronzului sau a fierului). Evoluţia continuă a

societăţii a determinat descoperirea şi folosirea unei game de elemente din ce în ce mai variate.

În prezent se cunosc circa 250 categorii de minerale şi aproape 200 de pietre preţioase. Introducerea lor

în circuitul economic a avut loc treptat. Primul metal cunoscut omului a fost cuprul. După părerea arheologilor

cuprul nativ a fost descoperit în mileniul 12 – 11 î. Ch., în Orientul Mijlociu, apoi în Europa şi Asia Centrală. În

antichitate cuprul se extrăgea în Siria, Palestina, Cipru (se pare că denumirea insulei provine de la cuvântul

latinesc – cupru), Spania, Serbia, Bulgaria, India. Timp de milenii el a fost folosit pe scară largă pentru

producerea uneltelor de muncă, a veselei, podoabelor şi pentru baterea monedelor. Cu 4 – 4,5 milenii î. Ch., a

început secolul bronzului, acesta demonstrând că oamenii învăţaseră să obţină aliajul de cupru şi cositor. Se

presupune că denumirea acestui metal - bronz, provine de la portul Brindisi (Italia de Sud) unde a fost obţinut

acest metal. Ca şi cuprul, bronzul era folosit pe scară largă pentru confenţionarea celor mai diferite unelte de

muncă. Cu ajutorul lor au fost prelucrate blocurile de piatră pentru piramida lui Keops din Egipt. Bronzul a

început să fie utilizat şi ca material de construcţie. Din bronz a fost turnată statuia colosului din Rhodos, una din

cele şapte minuni ale lumii.

Pe lângă bronz se foloseau şi alte metale ca de exemplu aurul. Acesta a fost cunoscut o dată cu cuprul.

Extracţia aurului a început în Egiptul antic, unde acest metal era legat de cultul soarelui. În anul 1922, când a fost

deschis mormântul lui Tutankamon s-a descoperit că sicriul de aur al mumiei cântărea 110 kg. Cu mult înainte de

era noastră aurul era extras în Asia Mică, India şi Roma antică. Aurul era folosit pentru podoabe, articole de cult

sau pentru monezi.

În America de Sud, imperiul incaşilor poseda imense comori de aur care, au atras conchistadorii

spanioli. În Roma şi Grecia antică ca şi în alte regiuni ale globului au devenit cunoscute şi alte metale: plumbul,

mercurul, sulful, alături de roci care erau prelucrate: marmura, lazuritul, smaraldul ş.a.

Treptat, secolul bronzului a fost înlocuit de cel al fierului care a durat 3 milenii şi jumătate. Cercetătorii

arheologi au stabilit că fierul a jucat un rol important în dezvoltarea civilizaţiei umane. Primele topitorii a

minereului de fier şi modelarea diferitelor obiecte datează din mileniul al doilea î. Ch., în Mesopotamia şi Egipt.

Ulterior acest meşteşug s-a extins în Europa. În mod paradoxal denumirile principalelor minereuri de fier

(magnetit, limonit, siderit etc.) provin din cuvinte greceşti. Din fier erau confecţionate diferite unelte casnice,

arme etc.

Cu un anumit convenţionalism se susţine că pe durata întregului evului mediu şi perioada modernă,

Page 65: geografia resurselor

până la revoluţia industrială din aproximativ secolele XVIII - XIX, baza minerală de materii prime a fost

constituită aproximativ din aceleaşi metale (Cu, Fe, Au, Ag, Pb, Zn, cositor) ca şi pietre preţioase. Din a doua

jumătate a secolului al XX-lea structura acestei baze minerale a fost radical modificată, prin introducerea rocilor

combustibile. În această perioadă a început utilizarea pe scară largă (industrială) a cărbunilor şi a ţiţeiului. Este

cunoscut faptul că bitumul natural a fost folosit în urmă cu un mileniu, primele sonde primitive de ţiţei au apărut

încă din secolul al XVII-lea, dar începutul extracţiei industriale s-a făcut la jumătatea secolului al XIX-lea,

aproape simultan în România, Polonia, Rusia şi S.U.A.

Mijlocul secolului al XIX-lea marchează şi obţinerea uraniului metalic, dar prelucrarea minereului

pentru obţinerea radiului a început o dată cu secolul XX. La fel s-a întâmplat şi în cazul obţinerii aluminiului.

Rezervele de bauxită au fost descoperite la începutul secolului al XIX-lea în sudul Franţei, în localitatea Box (de

unde provine şi numele minereului). La mijlocul aceluiaş secol a fost elaborată obţinerea industrială a acestui

metal (aluminiu), dar producţia şi utilizarea pe scară largă s-a produs la începutul secolului XX. Aceleaşi

perioade marchează şi apariţia manganului, cromului (de la grecescul “kromos” = culoare), a nichelului,

vanadiului, volframului, molibdenului, magneziului. Modificări importante au intervenit şi în exploatarea

resurselor minerale ca: fosforite, săruri de potasiu, azbest, diatomit.

Baza de materii prime de la începutul secolului XX, suferă importante modificări cantitative şi calitative

o dată cu revoluţia tehnico-ştiinţifică, când apar “metalele secolului XX”: titan, cobalt, beriliu, litiu, tantal,

zirconiu, germaniu, teluriu, etc., fără de care este imposibilă dezvoltarea producţiei moderne.

În proporţie de 99 %, în constituirea litosferei participă un număr de 14 elemente chimice, din care

oxigenul şi siliciul deţin 75 % (motiv pentru care acest înveliş mai este denumit şi oxisferă). În acestea se adaugă

aluminiu, fier, calciu, natriu şi potasiu cu circa 20-23%, iar restul este deţinut de magneziu, titan, hidrogen,

fosfor, clor, carbon, etc. Toate acestea intră în compoziţia mineralelor şi a rocilor utile. Formarea acestora şi a

combustibililor energetici este determinată de fenomenele geologice. Acestea sunt răspunzătoare de concentrarea

substanţelor utile în mari zăcăminte, ori dispersarea acestora în interiorul substratului.

Varietatea formelor de relief şi a proceselor morfogenetice (endogene şi exogene) asigură diversitatea

mişcării materiei în spaţiul de contact al geosferelor, reciclarea naturală a compuşilor şi echilibrul dinamic la

nivelul scoarţei terestre, a masei de resurse naturale capabile să menţină societatea omenească.

Litosfera este geosfera cea mai importantă sub raportul resurselor de substanţe minerale utile, care stau

la baza dezvoltării industriei grele moderne şi al resurselor de energie. În acelaşi timp, litosfera este suportul

învelişului de sol, al unei însemnate părţi a biosferei, contribuind, în mod indirect la asigurarea principalelor

surse de alimentaţie şi îmbrăcăminte a omului.

Resursele de substanţe minerale utile din litosferă au o importanţă deosebită atât prin volumul cât şi

prin nivelul valorificării lor. Extracţia şi prelucrarea acestor resurse au stimulat dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii,

relaţiile de schimb, au contribuit la dezvoltarea căilor de comunicaţie şi a transporturilor.

După particularităţile şi importanţa lor economică, substanţele minerale utile se grupează în:

- resurse energetice, care cuprind combustibili fosili (cărbunele, petrolul, gazele naturale, şisturile

Page 66: geografia resurselor

bituminoase) şi substanţele radioactive (uraniu şi thoriu), care stau la baza obţinerii energiei atomice.

Combustibilii constituie totodată şi o materie primă foarte importantă pentru industria chimică.

- resurse chimice, printre care sărurile de potasiu, utilizate în producţia de îngrăşăminte minerale,

sărurile de natriu, care constituie principala materie primă pentru obţinera produselor sodice, piritele, utilizate la

producerea acidului sulfuric, fosforitele şi apatitele, utilizate pentru obţinerea producţiei de superfosfaţi;

- resursele metalurgice, care cuprind minereurile feroase - cel mai important fiind fierul şi minereurile

neferoase - cupru, plumb, zinc, bauxită, cositor, etc;

- materialele de construcţie, dintre care cele mai însemnate sunt: marmura, granitul, bazaltul, argila,

marna etc.

Deşi aria de învestigare s-a extins continuu, omenirea cunoaşte încă într-o măsură insuficientă

potenţialul resurselor litosferei prin intermediul prospecţiunilor geofizice şi aceasta doar în partea superioară

(până la 25 - 30 km adâncime). Cercetările întreprinse au demonstrat că aici numai opt elemente deţin mai mult

de 98 % din greutate: oxigenul (47 %), siliciul (27 %), aluminiul, fierul, calciul, natriul, potasiul şi magneziul.

Aceste elemente au răspândire largă, existând doar relativ puţine regiuni ale globului unde extracţia lor este

avantajoasă din punct de vedere economic. Pe de altă parte, există o serie de elemente de mare importanţă pentru

industrie care au o pondere redusă în scoarţa terestră (carbonul, fosforul, cromul, manganul, nichelul, cuprul,

zincul, cositorul ş.a.). Această situaţie impune o utilizare raţională a minereurilor, o dată cu prospectarea şi

evaluarea de noi zone cu resurse minerale şi chiar de găsirea unor noi categorii de resurse (neconvenţionale).

Una din particularităţile resurselor este repartiţia lor teritorială inegală, determinată de caracterul

neomogen al compoziţiei terestre. Dispunerea stratificată a elementelor chimice în scoarţa terestră este

“deranjată” de procesele tectonice prin care rocile de adâncime sunt aduse la suprafaţă. Alteori, după procesul de

orogeneză, intervenţia agenţilor externi (eroziune) pune în evidenţe zăcăminte de minerale utile.

Diversele minerale utile au avut un timp de formare diferit. De fazele de orogeneză timpurii se leagă

formarea zăcămintelor de crom, platină, fier, nichel, cupru, vanadium. Ulterior apar zăcăminte de wolfram,

staniu, molibden. În fazele mai recente, alături de fier se întâlneşte argintul, plumbul şi zincul.

Timpul şi condiţiile de formare determină calitatea resurselor. Astfel, de exemplu, cărbunii formaţi în

primele faze sunt de calitate superioară faţă de cei formaţi în faze mai recente.

Între repartiţia teritorială a resurselor de substanţe minerale utile şi tectonica regiunii există o strânsă

corelaţie. Astfel, cele mai importante zăcăminte de petrol şi gaze naturale se găsesc în regiunile de puternică

scufundare a vechilor zone cristaline cutate ale scoarţei terestre. Cele mai importante areale de acumulări de

petrol şi gaze sunt: în jurul Golfului Persic şi Mării Caspice sau cele din jurul Golfului Mexic. În schimb,

zăcămintele importante de cărbuni se găsesc, de obicei, în jurul depresiunilor marginale sau în zonele interne ale

platformelor vechi (depresiunea Doneţ din Platforma Rusă, în jurul depresiuni Kuzneţk etc.).

Page 67: geografia resurselor

6.1 Resursele energetice

În prezent, nu există domenii de activitate (economic sau social) care să nu folosească într-o măsură mai

mare sau mai mică, energia. Astfel se explică creşterea importantă a consumului, care se bazează într-o mare

măsură pe combustibili fosili şi îndeosebi pe petrol. Evenimentele ce au intervenit pe piaţa combustibilului, prin

creşterea continuă a preţului petrolului, au afectat puternic economia ţărilor importatoare. Această situaţie a

determinat intensificarea preocupărilor pentru indentificarea unor noi zăcăminte de petrol, în paralel cu

restructurarea balanţei energetice.

Creşterea continuă a consumului de energie a stimulat interesul pentru descoperirea şi folosirea unor

resurse existente în cantităţi mai mari şi care se regenerează. Această problemă a fost abordată în 1981, cu

prilejul Conferinţei Naţiunilor Unite de la Nairobi (Kenya), când au fost prezentate evaluări cu privire la

potenţialul energiei solare, eoliene, geotermice, energiei mărilor etc, dar şi aprecierii cu privire la stadiul actual şi

perspectivele valorificării acestora.

Resursele energetice pot fi grupate în trei mari categorii:

1. Lemnul şi combustibilii fosili (cărbuni, gaze naturale, şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice) care, prin

ardere, transformă energia chimică înmagazinată în energie calorică, apoi mecanică şi electrică.

2. Combustibili nucleari (uraniu, plutoniu, toriu) utilizaţi în centrale nuclearo-electrice, ca materii

prime, pentru realizarea controlată a reacţiei de fisiune nucleară. În urma acestui proces se obţin cantităţi

considerabile de energie.

3. Surse de energie regenerabile, din care face parte apa cu potenţialul ei hidroenergetic, apa ca forţă a

valurilor, energia eoliană rezultată în urma activităţii solare, însăşi energia solară ca sursă de energie de lungă

durată, energia geotermică.

Unii specialişti consideră că resursele energetice mondiale de combustibili fosili, exploatate în actualele

condiţii tehnice, vor fi sufieciente pentru o sută de ani, la consumul actual de 7, 92 miliarde tone echivalent

petrol (t.e.p).

1 tep - 1,5 tec (1,6 t huilă sau 3,0 t. lignit)

- 4500 kwh sau 4,5 Mwh

- 1000 m3 gaz natural sau 10 000 termii (1 termie însemând energia

folosită pentru a creşte temperatura unei tone de apă aflată la 14,5°C, cu un grad Celsius).

Rezervele exploatabile de gaze naturale s-ar putea epuiza după 50 de ani, iar cele de ţiţei după 40 de

ani.

După alte păreri, rezervele de antracit şi huilă ar satisface consumul pentru circa 200 de ani, iar lignitul

pentru circa 270 de ani.

Chiar dacă părerile specialiştilor nu coincid în aprecieri, se impune o exploatare raţională, paralel cu

utilizarea tot mai largă a surselor de energie convenţionale (regenerabile).

Page 68: geografia resurselor

Dacă în pragul anului 2000 consumul energetic se situa la 16,58 miliarde tep, se apreciază că pentru

anul 2020 să se ajungă la un consum de 27,72 mld.tep.

Repartiţia geografică a consumului mondial pentru următoarele decenii relevă diferenţieri mari în

funcţie de nivelul dezvoltării economice şi demografice. Dacă în anul 2000 ţările industrializate consumă 11,54

mld. tep, iar ţările în curs de dezvoltare doar 5,04 mld. tep, pentru anul 2020 se prevede un consum sensibil

apropiat ca volori şi anume: 13,56 mld. tep pentru ţările dezvoltate şi 13,16 mld. tep pentru ţările în curs de

dezvoltare.

6.2 Resursele energetice clasice

În anul 1924 a luat fiinţă Consiliul Energetic Mondial, care număra 80 de state şi care la sesiunile de

conferinţe periodice evaluau totalul resurselor şi a rezervelor prospectate de cărbuni (Tabelul nr.14).

Resursele mondiale de cărbune (1995)Tabel nr. 14

Conform conceptelor actuale aproape jumătate (47%) din resursele de cărbune sunt cantonate în depozitele

paleozoice, 37 % în depozite mezozoice şi 16 % în depozite cainozoice. Cele mai mari acumulări de cărbuni

revin permianului, carboniferului şi cretacicului, mai puţin jurasicului, neogenului şi paleogenului. În Europa

predomină cărbuni din perioadele carbonifer, paleogen şi neogen, iar în Asia cele din permian. Cea mai mare

parte a resurselor de cărbune este concentrată în 10 mari bazine (tabelul nr.15).

Mari bazine carbonifere Tabel nr.15 De remarcat este faptul, că în ultimele decenii

ale secolului nostru energia produsă pe baza

consumului de cărbune ocupă locul al doilea, după

petrol.

Există totuşi unele state care au continuat

să-şi orienteze energetica în mod prioritar spre

exploatarea cărbunelui: Corea de Nord (87,8 %),

Polonia, China etc.

Ca şi cărbunii, rezervele de ţiţei şi gaze

naturale sunt evaluate la Congresele Mondiale ale

Page 69: geografia resurselor

petrolului şi gazelor naturale şi reevaluate anual. În ultimii ani se remarcă o tendinţă de sporire a rezervelor

prospectate. Dacă la începutul anilor ‘80 erau evaluate 80 mld.t, în anii ‘90 au crescut la 150 mld. t. ţiţei. Cât

priveşte rezervele prospectate de gaze naturale, în deceniul 1980-1990, acestea s-au majorat cu 35 trilioane m 3

ajungând la 135 trilioane mc. O asemenea creştere se explică atât prin descoperirea de noi zăcăminte, dar şi prin

trecerea unei părţi a resurselor geologice în categoria de rezerve prospectate, apoi a valorificării lor. La nivelul

extracţiei anului 1990 pentru ţiţei era asigurată o perioadă de exploatare de 55 - 60 de ani, iar pentru gaze o

perioadă de 70 - 80 de ani. Dar în spatele acestor indicatori se ascund mari diferenţe. Astfel, dacă în ţările

occidentale gradul de asigurare cu rezerve de ţiţei este de 10-12 ani, în ţările în curs de dezvoltare de circa 80 de

ani, iar în ţările Orientului Apropiat şi Mijlociu de 120 - 180 de ani.

Printre numeroase zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale se remarcă zăcămintele gigant, cu rezerve de peste

500 mil. t sau chiar peste 1 miliard t. ţiţei şi un trilion de m 3 de gaze. Pe glob există 50 de zăcăminte gigant de

ţiţei. Mai mult de jumătate din acestea se găsesc în Orientul Apropiat şi Mijlociu. În ce privesc zăcămintele

uriaşe de gaze maturale acestea sunt cu puţin peste 20, dar ele deţin mai mult de 70 % din totalul rezervelor

mondiale. Asemenea zăcăminte se găsesc în CSI.

Page 70: geografia resurselor

7. Petrolul şi gazele naturale

7.1 Condiţiile geologice de formare şi exploatare

Petrolul şi gazele naturale îşi au originea în acumularea de material organic, în amestec cu material

detritic, în mediul acvatic, din trecutul geologic, în cadrul unui proces de sedimentare favorizat de o subsidenţă

îndelungată. Datorită limitării activităţii biologice, odată cu acoperirea de sedimente, a creşterii temperaturiii şi

presiunii, o parte din materialul organic se fosilizează. Începe astfel să se separe petrolul, o substanţă lichidă ce

cuprinde un amestec de hidrocarburi şi care sub influenţa presiunilor mari, începe să migreze spre suprafaţă. În

anumite condiţii geologice petrolul se înmagazinează în depozite permeabile.

La temperaturi de peste 150° C, din materialul organic fosilizat încep să se separe gazele naturale, care

migrează la rândul lor, acumulându-se în vecinătatea unor anticlinale faliate sau diapire, formând zăcăminte

gazeifere pure sau în amestesc cu petrolul, zăcăminte mixte. Unele zăcăminte de gaz natural provin şi din

procesul de formare a zăcămintelor de cărbuni.

Cea mai mare parte din zăcămintele petrolier-gazeifere sunt formate din acumulări de hidrocarburi în

roci magazin stratificate (gresii, nisipuri, pietrişuri etc.) blocate prin cutare, faliere , intruziuni magmatice etc.

Exploatarea acestor zăcăminte este influenţată direct de condiţiile geologice. Un rol hotărâtor în

abordarea oricărui zăcământ de petrol sau gaze este dimensiunea. Aceasta trebuie să aibă rezerve pentru cel

puţin 10 ani de extracţie. Desigur, cele mai rentabile sunt zăcămintele ”gigant” şi “supergigant”, în număr de 33,

la nivelul întregului glob. 25 din acestea se află în zona Golfului Persic, câte două în CSI, SUA şi Africa de Nord

şi câte unu în China şi Venezuela.

Un parametru deosebit de important este coeficientul de recuperabilitate al petrolului, care depinde de

permeabilitatea şi porozitatea rocii-magazin şi de presiunea la care se află. Acest coeficient are valori între 0,2 şi

0,5, printre zăcămintele cu un coeficient de recuperabilitate foarte ridicat numărându-se zăcămintele din zona

Golfului Persic. Evaluarea productivităţii unui zăcământ se face în funcţie de coeficientul de recuperabilitate,

după ce se cunoaşte volumul rocii-magazin, porozitatea ş.a.

Un alt aspect important în exploatare îl constituie adâncimea zăcămintelor, aceasta având un rol

important în stabilirea preţului extracţiei. Deşi în CSI şi SUA s-au realizat foraje de explorare la aproape 10 000

m, adâncimea medie a zăcămintelor exploatabile industrial variază între 3-4000 m. Exploatări pe scară largă la

peste 6000 m se practică în : Germania, Italia, Austria, Franţa şi CSI.

Structura zăcământului de hidrocarburi prezintă în partea inferioară o cantitate variabilă de apă care

indică modul de formare, în partea de mijloc-ţiţeiul, iar în partea superioară- gazul de zăcământ. Sub aspectul

vârstei zăcămintelor circa 50% din numărul total sunt mezozoice şi 30% neozoice.

Zăcămintele de hidrocarburi prezintă diferenţieri sub aspectul compoziţiei chimice şi al proprietăţilor

fizice ale petrolului şi gazelor. În cazul petrolului variaţia greutăţii specifice (între 0,75 şi 0,88) şi a

coeficientului de vâscozitate este dat de raportul dintre componentele lichide predominante şi cele solide,

subordonate. Acest raport are consecinţe asupra posibilităţilor de transport prin conducte. Petrolul din Golful

Page 71: geografia resurselor

Persic are un conţinut ridicat de sulf (peste 0,5%), element nedorit în procesul de rafinare. În cazul gazelor

naturale există proporţii diferite între metan, etan, propan, butan, azot, hidrogen sau dioxid de carbon,

determinând diferenţieri în capacitatea calorică (de la 8500 la 11.000 kcal/mc). Zăcămintele de gaze cu un

conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, cum sunt cele din Texas sau Orenburg (> 15% H2S) sunt utilizate pentru

extragerea sulfului, importantă materie primă pentru industria chimică. Alte zăcăminte de gaze (din SUA) conţin

în proporţie mare gazolină (hidrocarbură lichidă), care se separă după extracţie.

Rezervele de petrol se pot clasifica în: a) rezerve sigure - considerate zăcămintele cunoscute, accesibile

din punct de vedere al poziţiei geografice, al adâncimii stratelor, al calităţii petrolului, al tehnologiilor de foraj şi

extracţie. etc., b) rezerve posibile - fiind rezervele cunoscute şi delimitate, dar care nu prezintă încă date

concludente privind calitatea petrolului, indicele de impregnare, coeficientul de recuperare etc., c) rezerve

ipotetice - fiind rezervele rezultate din evaluarea relativă sub raport cantitativ, ca şi a poziţiei geografice, pe

baza principiilor generale ale amplasării lor în marile bazine de sedimentare, zone lagunare şi piemontane, iar

mai recent în platoul continental.

Rezervele sigure ale Globului au crescut de aproape 35 de ori, de la câteva miliarde tone în 1939, la 73

mild.t. în 1970, până la 96 mld.t. în 1985 şi 137 mld.t. în pragul mileniului trei (1996). Ţărilor membre OPEC le

reveneau 77% (106 mld.t.) din totalul rezervelor.

Conferinţa asupra problemelor energetice de la Munchen (1980) aprecia rezervele sigure de petrol la

circa 140 mld.t., iar cele probabile la 360 mld.t.

Repartiţia rezervelor sigure de petrol pune în evidenţă continentul Asiatic ce deţine 70% din

rezervele mondiale, America Latină cu 12,5%, Europa cu 7,4%, Africa cu 7,2%. Australia şi Oceania şi-au mărit

de aproape şapte ori rezervele de petrol, în ultimul deceniu, prin explorările platoului continental al insulelor

Noii Zeelande şi Noua Guinee.

La începutul secolului XX, extracţia ţiţeiului se efectua în 20 de ţări din lume, cele mai mari cantităţi se

exploatau în SUA, Venezuela şi Rusia. În 1940 numărul ţărilor a crescut la 40, principalele producătoare fiind:

SUA, CSI, Ţările Orientului Apropiat şi Venezuela. În anul 1970 numărul ţărilor a ajuns la 60, iar în 1996, la 80

(fig.9).

În anii ‘50, în cadrul ţărilor producătoare de ţiţei din lume au intrat: China, India, Algeria, în anii ‘60, -

Emiratele Arabe Unite, Nigeria, Libia, Egipt şi Australia, iar în anii ‘70 - Marea Britanie şi Norvegia. Dacă până

la finele anilor ‘60, peste jumătate din extracţia mondială de ţiţei aparţinea ţărilor emisferei occidentale, de

atunci prioritatea a revenit ţărilor emisferei orientale. (Tabel 16).

Page 72: geografia resurselor

Datele tabelului alăturat permit caracterizarea dinamicii extracţiei mondiale de ţiţei. Rezultă foarte clar

evoluţia sinuoasă a producţiei în funcţie de avânt sau criză energetică. Dacă în America de Nord nivelul

extracţiei a rămas stabil, în CSI, a început să scadă după 1990. Pe lângă marile regiuni ale globului, din tabel se

evidenţiază primele 10 state cu producţiile cele mai însemnate: - Rusia, SUA, Arabia Saudită, Iran, China,

Mexic, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Irak, Marea Britanie. Toate acestea realizau 2/3 din extracţia

mondială de ţiţei.

În ce privesc rezervele totale de petrol ale scoarţei terestre acestea se cifrează, în ultimul deceniu al

secolului XX, la 150 mld.t. Aceste rezerve au caracter teoretic, deoarece se iau în considerare şi rezervele

Page 73: geografia resurselor

nerecuperabile. Alţi specialişti geologi estimează rezervele mondiale între 290 şi 370 mld.t. (E.L.Nelson), ţinând

seama că aproximativ 60% din suprafaţa uscatului este reprezentată prin bazine sedimentare în care se poate

acumula petrolul, ca şi de perspectivele platformei submerse. Aici este posibil să se descopere mai mult petrol

decât pe uscat, deoarece unele roci sedimentare mezozoice şi terţiare (eventuale roci-magazin) nu au fost

îndepărtate de eroziune. O altă zonă cu rezerve posibile de petrol ar putea fi şi glacisul continental, până la la

adâncimi ale apei de 3000 m.

Majoritatea zăcămintelor descoperite în ultimile două decenii se află în condiţii grele de exploatare- la

adâncime mare, în platforma continentală submersă, în regiuni cu îngheţ peren, sau în zone îndepărtate de litoral

etc.

Cât priveşte rezervele de gaze naturale acestea se apreciază la circa 900.000 mld.mc., din care cele

probabile ar reprezenta circa o treime (300.000 mld.mc.). Rezervele totale includ însă şi unele zăcăminte a căror

tehnică de expoatare nu a fost pusă la punct deocamdată. În această categorie sunt incluse gazele aflate în

formaţiuni impermeabile (şisturi argiloase) aflate la mare adâncime, sau gaze conţinute în proporţii mici (5-10%)

existente în apele termale de mare adâncime şi presiuni de până la 1000 atmosfere, ca şi gaze naturale aflate în

zăcămintele carbonifere.

Rezervele exploatabile cunoscute de gaze naturale au crescut mult în ultimii ani mai ales pe seama

descoperirilor importante făcute în Arctica rusă şi nord-americană. În general, coeficientul de recuperabilitate al

zăcămintelor de gaz metan (80-90%) este mult mai mare decât cel al petrolului, reducând substanţial preţul

extracţiei.

Deosebit de important, de subliniat, este faptul că în consumul mondial de combustibili şi energie,

gazele naturale deţin locul III după ţiţei şi cărbune, cu circa 20%, iar din punct de vedere ecologic, gazele

naturale sunt cele mai pure.

7.2 Repartiţia geografică a rezervelor de petrol şi gaze naturale se caracterizează prin mari

disproporţii. Alături de regiuni foarte bogate, găsindu-se zone întinse aproape complet lipsite de zăcăminte de

hidrocarburi. Deşi în 70 de state există rezerve exploatabile de petrol, primele 6 state, care deţin fiecare peste

8 mld. t, concentrează 68% din rezervele mondiale. Cât privesc rezervele de gaze naturale - CSI şi Iranul

grupează peste 53% din rezervele mondiale cunoscute (fig. nr. 10)

Bazinul Golfului Persic este cel mai însemnat bazin petrolier - gazeifer al lumii, cu rezerve

exploatabile cunoscute de circa 72 mld. t. petrol şi 22.000 mld. mc. de gaze naturale. Caracteristic acestei zone

este adâncimea mică a zăcămintelor (cca 2000 m), productivitatea mare a sondelor (în medie - 300.000t. petrol

/sondă/an) şi proporţia mare a forajelor de explorare reuşite, toate acestea ducând la o rentabilitate mare a

exploatării. Cele mai importante sunt pe flancul sud-vestic, de platformă , la Ghawar şi Safaniya-Khafji în

Arabia Saudită, la Burgan în Kuwait şi Rumaila în Irak. Pe flancul opus, de geosinclinal, la poalele Munţilor

Zagros şi Taurus, cele mai importante zăcăminte fiind în sud-vestul Iranului (la Ahwaz, Marun, Gach Saran) şi

în nord-estul Irakului (la Kirkuk). În sectorul iranian al Golfului Persic există un zăcământ gigant de gaze

Page 74: geografia resurselor

naturale - Kangan.

Zăcământul de petrol de la Ghawar este cel mai mare în regiune şi în lume. A fost descoperit în anul

1949, când a fost evidenţiată la adâncimea de 1,5-3 km., o cută anticlinală îngropată, lungă de 250 km şi lată de

15-25 km. În anumiţi ani extracţia în acest zăcământ depăşeşte 100 mil.t. Până în prezent de aici s-au extras

câteva miliarde tone de ţiţei.

Zăcământul El Burgan sau Marele Burgan a început să fie exploatat din anul 1946. Zăcământul se află

într-o cută anticlinală lungă de 40km şi lată de 12-15km. De aici s-au extras până în prezent circa 3-5 miliarde t.

ţiţei (fig.11)

Zăcămintele din Golful Persic se evidenţiază nu numai prin mărime dar şi prin calitatea ţiţeiului, acestea

fiind cu un procent redus de sulf şi mai ales cu un debit mare al sondelor. Debitul asigură o producţie medie de

circa 800 t/zi, în timp ce media mondială este de 3 t/zi. De aici rezultă şi costul scăzut al extracţiei de petrol în

Arabia Saudită, cuprins între 4-7 dolari/t., faţă de cel extras în SUA de 60-80 dolari t., sau cel din Marea

Nordului de 75-100 dolari/t (tabelul nr.17).

.

În cadrul continetului Nord american, cel mai important bazin petrolier-gazeifer este cel al Golfului

Mexic, de pe teritoriul Mexicului şi SUA, în mare parte submarin. Explorarea acestui bazin în sectorul sudic

continuă într-un ritm susţinut, prefigurând o creştere substanţială a rezervelor Mexicului în statele Chiapas şi

Tabasco. Cu valori mai reduse se cunosc bazinele din nordul Alaskăi şi din arhipelagful arctic canadian, bazinul

Permian din vestul Texasului şi Oklahomei, bazinul vest-canadian (Alberta) şi bazinele din California (Los

Angeles, Ventura etc.). Canada are rezerve relativ mici în provincia Alberta (tabelul nr.18).

Rezerve importante de petrol în America de Sud se află are Venezuela în bazinul Maracaibo, parţial

submarin şi bazinul Oriente, care se continuă în insula Trinidad. În sudul Venezuelei, în bazinul Orinoco s-au

pus în evidenţă mari rezerve de petroluri grele, foarte vâscoase, în zăcăminte cu un coeficient de recuperabilitate

scăzut (<10%). Dintre acestea se remarcă bazinul din sud-estul Columbiei (prin Ecuador şi Peru, până în estul

Boliviei), bazine petrolier-gazeifere din Argentina (Neuquen, Comodoro Rivadavia) şi Bahia în Brazilia.

Page 75: geografia resurselor

Dintre bazinele de petrol şi gaze ale CSI cel mai important este bazinul Siberiei de Vest (“al treilea

Baku”), cu zăcăminte de petrol în partea sa centrală (la Samotlar s.a.), precum şi imense rezerve de gaze naturale

în jumătatea nordică (Urengoi, Iamburg etc). Al doilea ca rezerve este bazinul nord-caspic (“al doilea Baku”), cu

zăcăminte de petrol la Romaşkino şi de gaze naturale la Orenburg. Zăcăminte de mai mică importanţă, faţă de

cele enumerate anterior sunt: bazinul sud-caspic (Baku), bazinul Kamei, bazinul central-caspic etc. Dintre

bazinele pur sau predominant gazeifere se remarcă bazinul Karakorum în Asia Centrală şi bazinul bieloruso-

ucrainean.

În R.P. Chineză se remarcă bazine petroliere-gazeifere Sung-Liao, din nord-est, urmate de bazinul

nord-chinez, parţial acoperit de apele golfului Bo Hai, de bazinul Qaidam, bazinul Dzungariei ş.a. Rezervele de

gaze naturale ale Chinei sunt mai modeste, cel mai cunoscut fiind bazinul Sichuan.

În Africa descoperirea unor bazine bogate în petrol şi gaze datează abia din deceniul al şaselea al

secolului XX. Astfel, s-au pus în evidenţă bazinul Libiei (cu principalul zăcămînt de la Serir) şi bazinul Saharei,

în cea mai mare parte pe teritoriul algerian (cu zăcământul petrolier de la Hassi Mesaoud şi cel gazeifer de la

Hassi R’Mel). În partea de vest a continentului se individualizează bazinul petrolier-gazeifer al Golfului Guineei,

cu zăcăminte parţial submarine, în sectoarele care revin Nigeriei, Republicii Congo, Camerunului, Gabonului,

Angolei ş.a. Ulterior, s-au descoperit rezerve de petrol, în lungul litoralului Mării Roşii, din Egipt.

În continetul Asiatic, regiunile de sud şi sud-est adăpostec zăcămintele de petrol şi gaze naturale. Se

remarcă astfel Indonezia cu bazinele Sumatera şi Kalimantanul de Est. Bazinul Kalimantanul de Nord-Vest, în

parte submarin este împărţit între Brunei şi Malaysia. India deţine un singur bazin mai însemnat, subamrin, în

golful Cambay din vestul ţării. Rezerve de gaze naturale de dimensiuni medii se exploatează în Pakistan,

Afganistan şi Bangladesh.

În Europa se remarcă un singur bazin de mari dimensiuni - bazinul Mării Nordului, în cea mai mare

parte submers, dar continuând pe uscat în Olanda şi nordul Germaniei. În sudul acestui bazin (în sectorul olandez

şi în cel britanic) predomină zăcămintele de gaze naturale, cel mai important fiind cel de la Groningen. În

jumătatea septentrională (în sectoarele britanic şi norvegian) se extrage atât petrol cât şi gaze naturale.

Această regiune ocupă o suprafaţă de 660.000 km2. Lucrările de prospectare au început la mijlocul

anilor ‘60 provocate de două cauze:

a) de convenţia de la Geneva din 1958 care a creat baza juridică pentru împărţirea fundului Mării

Nordului (Marea Britanie 46%, din suprafaţa platformei continenetale, Norvegia 27%, Olanda 10%, Danemarca

9%, Germania 7%, Belgia şi Franţa câte 0,5%);

b) descoperirea în anul 1959, în nordul Olandei, în provincia Groningen unui zăcământ de gaze, din

categoria celor “ unicate” - zăcământul Slohteren cu rezerve de circa 2,5 trilioane m3. Zăcămîntul se continuă,

firesc şi sub apele marine, în platforma continentală.

La începutul anilor ‘90, în Marea Nordului au fost evidenţiate peste 400 zăcăminte de petrol, gaze

condensate şi gaze naturale. Suma rezervelor de petrol este estimată la 3 mld. t ., iar de gaze naturale la 4,5

trilioane m3.

Page 76: geografia resurselor

Dezvoltarea rapidă a extracţiei de petrol şi gaze în zona Mării Nordului a generat o creştere economică

rapidă a unor regiuni de litoral, îndeosebi în Scoţia de Nord, Insulele Orkney, Schettland, Stavanger şi Bergen

(Norvegia). O dată cu dezvoltarea economică au apărut şi consecinţele negative, mai ales asupra pescuitului şi

navigaţiei. Zecile de platforme existente constituie un pericol pentru o circulaţie a vaselor (de circa 500 mii de t.

de petrol/ 24 de ore, iar în cazul unor avarii, prin deversarea în mare de mii de t. de petrol) mari suprafeţe

subacvatice transformă în zone ale morţii.

În partea centrală a continentului - În România şi Ukraina se remarcă zăcămintele de petrol şi gaze

naturale din bazinele Transilvaniei şi Subcarpaţi, continuat spre nord-vest cu zăcământul de gaze naturale de la

Daşava.

Page 77: geografia resurselor

Rezerve şi extracţia de gaze naturaleTabelul 18

În Australia, singurele zăcăminte petroliere mai însemnate sunt cele submarine din Strâmtoarea Bass.

La nivelul întregului Glob se poate face o ierarhizare a primelor state cu cele mai mari rezerve

prospectate de gaze naturale. Pe primul loc se situează Iranul, pe locul al doilea Arabia Saudită, iar pe locul al

treilea Qatarul, cu peste 10 000 mld.mc. În ultimul caz exploatările sunt marine, la 80 km, distanţă de ţărm.

Page 78: geografia resurselor

7. 3 Evoluţia producţiei de petrol

Până la mijlocul secolului XX, S.U.A. a fost cel mai important producător de petrol. În preajma celui de-

al doilea război mondial, participe la producţia mondială cu peste 60 %, în timp ce fosta U.R.S.S. cu doar 10 %,

Venezuela cu 15 % şi zona Orientului Mijlociu cu 5 %.

După război însă, creşterea consumului de petrol a contribuit la sporirea fluxului de ţiţei pe piaţa

mondială, mai ales din Orientul Mijlociu, dar şi din Africa, America de Sud şi CSI.

În anul 1973, anul declanşării crizei petrolului, Orientul Mijlociu furniza 36% din petrolul extras, iar

Arabia Saudită (13 %), devenea al treilea producător din lume, loc pe care şi-l menţine în prezent.

Dacă în anii ‘60 ai secolului nostru, producţia continentului African era de numai 1,2 % din totalul

mondial, în perioada următoare, până în 1973 - ponderea producţiei reprezenta 13 %, prin contribuţia Libiei,

Algeriei şi Nigeriei.

În deceniul al optulea şi al noulea producţia mondială de petrol creşte o dată cu intrarea în exploatare a

noi regiuni, ca de exemplu cele din Siberia, regiunea Volga - Ural, Alaska, ţinuturile centrale şi sudice ale

Americii de Nord, precum şi prin contribuţia marilor zăcăminte din Orientul Mijlociu. Conform statisticilor

oficiale Orientul Mijlociu ocupă locul întâi în producţia şi aprovizionarea cu petrol a lumii industrializate.

Statele exportatoare de petrol - membre OPEC, prin veniturile mari obţinute îşi asigură mijloacele

pentru o dezvoltare economică rapidă şi independentă. Astfel, prin adaptarea unei politici susţinute de

industrializare, în majoritatea ţărilor exportatoare au fost construite rafinării de petrol (Arabia Saudită, Irak, Iran,

Algeria, Emiratele Arabe Unite etc.), complexe petrochimice (exemplu: Basra în Irak, Abadan şi Shiraz în Iran

etc.), uzine siderurgice, uzine de aluminiu, etc.

Creşterea producţiei mondiale de ţiţei, din ultimele decenii, a determinat ocuparea primului loc între

sursele energetice în defavoarea cărbunilor. După 1981 se remarcă o restrângere a consumului mondial de petrol,

unele ţări producătoare (Venezuela, Kuwait) adaptând o politică de restrângere a producţiei, pentru a susţine

preţuri ridicate, dar şi pentru a-şi menaja rezervele de petrol (fig.12)

În ierarhia marilor producători de petrol au loc permanent modificări în funcţie de politica economică a

statelor, dar şi de intrarea în producţie a noi zăcăminte. Printre statele cu producţie de petrol dinamică sunt:

Mexic, C.S.I, China, Marea Britanie, Egipt etc.

Un rol deosebit de important în creşterea producţiei de ţiţei au avut-o intrarea în exploatare a rezervelor

marine. În anii ‘30, în Marea Caspică şi Golful Mexic au fost realizate primele încercări de foraj de pe construcţii

artificiale şi barje. Creşterile rapide a extracţiei marine datează din anii ‘60, o dată cu apariţia platformelor de

foraj, când producţia era de 110 mil.t. În 1970 producţia a crescut la 370 mil.t, în 1980 la 660 mil.t, în 1990 la

800 mil.t şi aproape 1500 mil.t în 1996 (fig.19).

Datorită creşterilor importante a cheltuielilor o dată cu creşterea adâncimii, 85 % din ţiţeiul extras din

mări şi oceane nu depăşeşte adâncimea de 100 m. În condiţiile Arcticei cheltuielile de extracţie depăşesc de 15 -

16 ori pe cele din regiunile subtropicale. Iată de ce, în condiţiile scăderii preţului mondial al ţiţeiului, extracţia la

Page 79: geografia resurselor

nord de paralela de 60° lat. devine nerentabilă.

Extracţia petrolului marin (1996)

Un efect pozitiv al majorării preţului petrolului constă în atenţia sporită acordată tehnicilor de ridicare a

coeficientului de recuperabilitate a petrolului din zăcământ - prin injecţii de gaz, de apă amestecată cu polimeri,

prin stimulare ciclică cu vapori etc. Prin adaptarea unor tehnici moderne, va putea fi exploatat şi petrolul greu,

vâscos.

În ce priveşte producţia mondială de gaze naturale, aceasta nu a înregistrat oscilaţii atât de contradictorii

ca producţia de petrol, în ciuda faptului că preţul a crescut considerabil. Spre deosebire de petrol, marii

consumatori de gaze sunt în acelaşi timp şi mari producători, comerţul internaţional fiind mult mai redus,

datorită unor condiţii tehnice obiective. De la o producţie de 605 mild. mc. în 1961 se ajunge la 1070 mld.mc. în

1970, la 2060 mld.mc. în 1990 şi la 2300 mld.mc în 1995. Primul loc este deţinut de C.S.I. (Siberia de Vest - 600

mld.mc).

Aportul cel mai ridicat îl au S.U.A. şi Federaţia Rusă, care valorifică rezervele abundente existente,

dispunând de o reţea de transport de mare complexitate. Canada, Olanda şi Regatul Unit îşi menţin poziţiile într-

o ierarhie încă instabilă în care Algeria, Indonezia şi Mexicul au avut în ultimul timp o evoluţie ascendentă.

Iranul, Argentina, Germania, Venezuela, Australia, China, Italia, Pakistan sau chiar Kuwait şi Malaysia

au avut în ultimii ani fluctuaţii însemnate în producţia de gaze naturale. Un mare dificit în raport cu necesarul

economiei naţionale înregistrează Franţa, nevoită să importe atât gaze naturale cât şi gaze lichefiate.

Ca şi în cazul petrolului, se urmăreşte valorificarea superioară a gazelor naturale prin chimizare,

obţinându-se îngrăşăminte, acetilenă, metanol, cauciuc sintetic etc.

Page 80: geografia resurselor

8. Resursele carbonifere

O lungă perioadă de timp, cărbunii au constituit principala sursă de energie, influenţând puternic

economia mondială. Secolul al XIX-lea a fost denumit metaforic - secolul cărbunelui. Nevoia mereu mai mare

de energie a societăţii a determinat descoperirea şi exploatarea unor noi surse cu utilizare largă (petrol, gaze

naturale, energie hidroelectrică şi atomică ş.a.), fără să elimine însă cărbunele din balanţa energetică. Mai mult

chiar, producţia de cărbune a crescut continuu în anumite state.

Zăcămintele de cărbuni s-au format în urma procesului de încarbonizare a unor mari mase vegetale,

acumulate în perioade geologice, în condiţiile existenţei unei vegetaţii abundente şi a unor bazine subsidente, în

care au putut lua naştere stratele de cărbune, uneori de ordinul sutelor.

Bazinele carbonifere diferă mult între ele, în funcţie de calitatea cărbunilor şi de condiţiile de

exploatabilitate. Cele mai preţuite sunt bazinele huilifere, bazine ce conţin cărbune cocsificabil, cu o capacitate

calorică ridicată (6600 - 8600 kcal/kg), utilizabil şi în industria chimică. Bazinele de cărbuni bruni şi ligniţi

conţin cărbuni de calitate inferioară (1600 - 7000 kcal/kg), folosiţi în cea mai mare parte în calitate de

combustibil. Un cărbune în formare este turba, acumulată în cantităţi mari în mlaştinile din nordul Europei, Asiei

şi Americii de Nord.

Rentabilitatea exploatării unui bazin carbonifer este stabilită în funcţie de adâncimea şi grosimea

stratelor de cărbune. Cele mai rentabile exploatări sunt cele efectuate la suprafaţă, cu utilaje de mare capacitate.

În partea de est a Germaniei, cărbunele se extrage aproape în totalitate în carieră, în S.U.A. în proporţie de 50 %,

în C.S.I., 35%. Există însă şi cazuri (nordul Franţei şi în Belgia) în care stratele sunt relativ sărace în cărbune, dar

acesta este de bună calitate. În situaţia în care grosimea stratelor este mare, permit exploatarea mecanizată (baz.

Ekibastuz din C.S.I. unde un strat atinge grosimea de 100m), preţul tonei de cărbune fiind scăzut.

Din punct de vedere al tectonicii, bazinele carbonifere se împart în bazine de geosinclinal, cu strate

intens cutate şi faliate, ceea ce complică exploatarea (bazinul Lancashire din Anglia) şi bazine de platformă, cu

strate slab cutate , monoclinale sau orizontale, mai uşor de exploatat.

Cronologic, cărbunii datează din perioadele geologice diferite. Unele substanţe cărbunoase aparţin

Precambrianului. Zăcămintele consistente, cu importanţă economică ridicată prin valoarea, rezervele şi

posibilităţile de exploatare aparţin unor intervale geologice din Paleozoic (Carbonifer - Permian), Mezozoic

(Liasic) şi Terţiar.

Vechimea sau vârsta, condiţiile tectonice şi mediul geografic au avut influenţe considerabile în

diversitatea categoriilor şi tipurilor de cărbuni (tabel 20)

Page 81: geografia resurselor

Perioade geologice de formare

Tabel nr.20

Încă din trecut, odată cu generalizarea utilizării cărbunilor s-a impus şi evaluarea rezervelor cunoscute.

O primă estimare în această privinţă a fost făcută în urma Congresului Internaţional de Geologie de la Toronto

(1913) când, luând în considerare zăcămintele aflate până la adâncimi de 1800 m, s-a apreciat că volumul total al

rezervelor se ridică la 7400 miliarde tone.

Creşterea consumului a fost însoţită de lucrări de prospectare şi explorare geologice şi geofizice ducând

la identificarea unor noi zăcăminte, rezervele fiind apreciate la aproape 16500 miliarde tone. Repartiţia

geografică şi ponderea faţă de rezervele mondiale este următoarea: CSI - cu bazinele: Lena, Tunguska, Kansk-

Acinsk - 57 %, SUA - 22 %, Canada - 0,9 %, China – 9%, Australia 7%, India – 1%, Africa de Sud -0,6 %;

Polonia 0,4 % etc. (fig. nr.13).

Principalele zăcăminte de cărbuni superiori, concentrate în emisfera nordică se caracterizează prin

proporţii ridicate din rezervele carbonifere de ansamblu ale statelor, în Marea Britanie (100%), Polonia (86%),

CSI (70%).

În spaţiul geografic aparţinând CSI se află cele mai mari bazine de cărbuni superiori. Acestea sunt

situate în Siberia central-nordică - bazinul Lenei (30%), bazinul Tungus (20%) şi Taimâr însă, stratele sunt

subţiri, întinse pe mari suprafeţe, iar cărbunii nu au calităţi necesare cocsificării, toate acestea reduc mult

importanţa lor economică. De mare importanţă economică se bucură bazinele de cărbuni superiori de la Kuzneţk

(cu rezerve probabile de peste 700 miliarde t. ), Doneţ, Peciora, Karaganda, Iakuţia şi Ekibastuz în Kazahstan.

În cadrul continentului Nord American, cel mai important bazin carbonifer se află pe teritoriul SUA, la

vest de M. Appalachi, cu rezerve de aproape 700 miliarde t., cantonate în strate groase (11- 40 m), larg cutate şi

la mică adâncime. Huila pe care o conţin cărbunii este de cea mai bună calitate. De mai mică valoare sunt

bazinele Eastern şi Western aflate între M. Appalachi şi M. Stâncoşi, iar în cadrul Munţilor Stâncoşi - bazinul

Alberta (Canada), Uinta, Hams Fork etc.

Mari zăcăminte de cărbuni superiori se găsesc şi în R.P. Chineză, cele mai cunoscute bazine fiind

grupate în nord-estul ţării - bazinele Fushun, Fuxin, Tungshan şi Bashan. Cărbuni de vârstă paleogenă (ca cei din

multe bazine din M. Stâncoşi) sunt în bazinele din Coreea de Nord, Japonia şi Vietnam (Hongay).

În Europa, mari rezerve de cărbuni superiori sunt în Germania - bazinul Ruhr (cu 75 strate exploatabile,

cumulând o grosime de 80 m), Polonia şi Cehia - în bazinul Silieziei superioare, în Marea Britanie (bazinele

Yorkshire, Northumberland - Durham, Lancashire, Wales şi Scoţia Centrală), ca şi în bazinele Aachen-Kempen

Page 82: geografia resurselor

(Germania-Belgia), bazinul franco-belgian şi bazinul Saar-Lorena (Germania-Franţa).

În emisfera nordică, zăcăminte carbonifere importante se mai află în peninsula Dekan (India) - bazinul

Damodar (“Ruhrul indian”), ca şi cele din Spania, Mexic şi Columbia.

În emisfera sudică - rezerve însemnate de cărbuni superiori se găsesc în Australia, în partea de est a

continentului, de-alungul Cordilierei - Newcastle şi Ipswich, ca şi în Africa de Sud - Witbank, din Transvaal şi

Natal. Cu zăcăminte mai modeste se înscriu: Brazilia, Peru, Chile, Zimbabwe etc.

În ce priveşte cea de-a doua mare categorie - cea a cărbunilor inferiori, tot CSI se înscrie cu cele mai

importante rezerve 1200 miliarde t. Acestea se găsesc atât în partea asiatică - bazinul Kansk-Acinsk, cât şi în cea

europeană - bazinul Moskovei.

În America de Nord, însemnate cantităţi de cărbuni inferiori de vârstă cretacic-paleogenă sunt în nordul

SUA - bazinele Fort Union, Powder River şi North Central, continuate cu cel din provincia Saskatchewan din

Canada (cu condiţii de exploatare defavorabile). Cărbunii bruni se mai află în Munţii Stâncoşi - bazinele San

Juan, Green River, ca şi de zăcăminte din Alaska.

Mari rezerve de cărbuni inferiori sunt în R.P. Chineză, în provinciile sudice Guangdong şi central-

vestice -Guansu.

În Europa centrală şi de sud-est cele mai îndepărtate rezerve se găsesc în Germania (bazinul Ville - pe

cursul inferior al Rinului, bazinul Lausitz, bazinele din Saxonia Superioară), în Iugoslavia (baz. Kosovo), în

Cehia, Ungaria, România (Petroşani, Motru-Rovinari), Bulgaria şi Grecia.

În emisfera sudică, importante rezerve de cărbuni inferiori sunt doar în bazinul Latrobe din sud-estul

Australiei.

Page 83: geografia resurselor

Valorificarea resurselor carbonifere ale globului a înregistrat perioade diferite de evoluţie. Aproape trei

decenii după cel de-al doilea război mondial, extracţia cărbunelui s-a diminuat în favoarea petrolului. Începutul

deceniului al optulea, care a marcat o creştere bruscă a preţului petrolului şi a derivatelor sale înregistrează are ca

urmare o ameliorare a extracţiei mondiale a cărbunelui. Dacă în ultimele decenii preţul mediu al petrolului brut a

crescut pe piaţa internaţională de 15 ori (faţă de 1971), în schimb cel al cărbunelui a înregistrat o creştere de

numai 5 ori. (Tabel nr.21).

În prezent cărbunele concurează cu succes petrolul. La nivelul anului 2000 extracţia cărbunelui ajunge

la 5,7 miiliarde t., păstrându-se proporţia huilă-cărbune brun (de 63/37 %). Printre lideri se înscriu continentele:

Asia, Europa, America de Nord etc. Referindu-ne la ţările aflate pe primele trei locuri în lume sub aspectul

extracţiei, situaţia a evoluat astfel: în 1950 lideri erau SUA, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie, în 1960 -

Uniunea Sovietică, China, SUA, în 1970 - Uniunea Sovietică, SUA, China, în 1980 - SUA, URSS, China, iar în

ultimul deceniu al secolului XX - China, SUA, CSI. Îndustria extractivă a cărbunelui din aceste trei state

însumează aproape jumătate din extracţia mondială. Analiza la nivelul fiecărui stat însă, pune în evidenţă ritmuri

diferite de creştere în timp a producţiei de cărbune. Dacă China înregistrează o evoluţie spectaculoasă în ultima

jumătate a secolului, de la 43 mil.t. în 1950, la peste 1,3 miliarde t. în 1995, ritmul de creştere în SUA este mai

Page 84: geografia resurselor

lent, de la 500 mil.t., la 945 mil.t. în acelaşi interval. Cu totul alta este situaţia în fosta Uniune Sovietică. Aici

valorificarea deosebită a resurselor de petrol şi gaze din ultimele decenii s-a realizat în detrimentul extracţiei

carbonifere, fapt ce a dus la reducerea drastică a acesteia (ex. Rusia de la 345 mil.t în 1970, la 166 mil.t în 1995).

Continentul European are o contribuţie remarcabilă la producţia exploatării cărbunilor, care a înregistrat

în ultimul deceniu al secolului XX o uşoară reducere (de la peste 1080 mil.t în 1970, la 975 mil.t în 1995). Dintre

statele europene pe primul loc se află Germania cu o producţie (de cca. 435 mil.t), ce reprezintă aproape jumătate

din producţia continentului, urmând apoi Polonia cu peste 200 mil.t, Cehia, Iugoslavia, România ş.a. Pe locul al

treilea în privinţa rezervelor pe continent se situează Marea Britanie (după Germania şi Polonia), dar sub

aspectul extracţiei se remarcă o scădere accentuată (de la peste 220 mil.t în 1950, la peste 50 mil.t în 1995). O

scădere dramatică a producţiei de cărbune au înregistrat: Franţa, Belgia şi Austria, iar în Olanda extracţia a

încetat cu desăvârşire.

Pe plan mondial, se remarcă o serie de ţări în curs de dezvoltare care au întregistrat creşteri însemnate

ale producţiei de cărbune, chiar atunci când rezervele carbonifere sunt modeste. Se remarcă progresele

înregistrate de India, a cărei producţii s-a majorat de 9 ori (de la 33 mil.t în 1950, la peste 266 mil.t în 1995),

Turcia de 12 ori, Columbia de 20 de ori, în acelaşi interval de timp, ca şi Mozambic, Brazilia, Zambia, Nigeria

ş.a.

În ultimul deceniu, pe plan mondial, se remarcă tot mai pregnant preocupări pentru valorificarea

superioară a cărbunilor. Se urmăreşte astfel, obţinerea unei cantităţi sporite de carburant lichid din cărbune (două

uzine funcţionând deja în Africa de Sud şi altele fiind în proiect în SUA, India, Polonia), ca şi creşterea

producţiei de gaz obţinut prin distilarea cărbunelui, sau trecerea la gazeificarea subterană a zăcămintelor.

8.1 Alte resurse de energie

Repartiţia inegală a resurselor de combustibili clasici pe de-o parte, o dată cu creşterea continuă a nevoii

de energie pentru viaţa socială şi economică, pe de altă parte, au impus “detectarea” şi utilizarea de noi resurse

energetice din litosferă: şisturile bituminoase, nisipurile asfaltice, turba ş.a. O caracteristică comună este puterea

lor calorifică mai redusă, dar costuri mai ridicate în vederea posibilităţii de valorificare.

Şisturi bituminoase

Acestea sunt roci sedimentare, care conţin o substanţă organică, numită “kerogen”. La temperaturi de

circa 500°C, se obţine, prin distilare un “ulei de şist”, asemănător cu petrolul obişnuit, bogat în fracţiuni grele. În

literatura de specialitate, şisturile bituminoase au mai multe denumiri: Kukersite, şisturi cu kerogen, şisturi de

Kerosen, şisturi organice etc.

Şisturile bituminoase, considerate conmbustibili minerali solizi, cuprind un mare volum de hidrocarburi,

conţinutul lor în petrol putând ajunge până la 30 %, de exemplu: şisturile din Australia (Glen Davis - 30,9 %),

Myanmar, Thailanda, SUA (Green River), Africa de Sud (Transvaal), Brazilia (Tatui), Spania (Puertolano),

fosta URSS (Kuibâşev etc.).

Page 85: geografia resurselor

Şisturile bituminoase cu un conţinut mai mare de 10% hidrocarburi se pot folosi la extragerea

combustibilului lichid, iar cele cu conţinut mai redus, la obţinerea gazelor sau combustibilului pentru

termocentrale.

Valorificarea şisturilor depinde nu numai de conţinutul de substanţă organică ce îl conţine, ci şi de

grosimea depozitelor. Se întâlnesc astfel depozite de 4 m grosime în Spania şi Estonia, sau de 100 m grosime ăn

Brazilia, China şi chiar 600 m în SUA. O importanţă deosebită o are adâncimea la care se găsesc aceste depozite.

În Brazilia, Suedia şi Germania, depozitele de şisturi pot fi exploatate la zi, spre deosebire de cele din SUA , care

se găsesc la adâncime.

Volumul rezervelor mondiale de şisturi bituminoase este evaluat la 500 mild.t. Repartiţia teritorială a

rezervelor este inegală, fiind cantonate în toate subdiviziunile stratigrafice (din precambrian până în cuaternar).

America de Nord concentrează aproape 70 %, din rezervele cunoscute, în special în Platoul Colorado

(formaţiunea Green River). Această regiune concentrează 80% din rezervele SUA - zăcământ Pinceance Creek -

cu un conţinut de până la 400 l. ulei/tonă.

America de Sud deţine un sfert din rezervele mondiale, remarcându-se Brazilia (bazinul Irati) şi

Venezuela (bazinul Orinoco), cu rezerve mari, dar cu concentraţie redusă.

În fosta URSS şisturile sunt cantonate în depozite siluriene, din Estonia (Kukersite cu 250 l.ulei/t), zona

Kuibâşev - Saratov şi în depozite cambriene din Platforma Est.Siberiană.

În Asia - se găsesc depozite importante de vârstă terţiară, în partea de nord-est a Chinei şi zăcăminte

reduse ca dimensiune, dar cu conţinut mare de ulei în Thailanda.

În Europa - se remarcă resursele de şisturi din estul Franţei (jurasice), din Marea Britanie (Scoţia

Centrală), Spania, Suedia, România (Anina).

Şisturile bituminoase au fost puţin valorificate până în prezent deşi extragerea combustibilului lichid se

practică încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea (în Franţa - 1838, în Socţia 1848 etc.). După al II-lea

război mondial, prezenţa pe piaţa mondială a unor mari cantităţi de petrol ieftin a determinat renunţarea

temporară la folosirea şisturilor. În Rusia şisturile au fost exploatate în proporţie de 70 % în termocentrale de

mare capacitate, iar restul pentru extragerea combustibilului lichid. Oraşul Tallin (Estonia) este aprovizionat cu

gaze combustibile prin gazeificarea subterană a şisturilor.

Extragerea combustibilului lichid din şisturi se practică în R.P. Chineză (4 mil.t. combustibil lichid

prelucrat la combinatul petrochimic de la Maoning) şi în Brazilia.

Exploatarea şi prelucrarea şisturilor bituminoaselor se realizează cu mare consum de apă (184 mc/1000

t.şisturi) şi de energie (144000 kwh). Pe lângă acestea, o problemă dificilă o reprezintă şi evacuarea rezidurilor

(85% din volumul şisturilor brute), toate acestea constituind o frână în intensificarea valorificării şisturilor

bituminoase.

Page 86: geografia resurselor

Nisipurile asfaltice

Ca şi şisturile bituminoase, acestea reprezintă o importantă sursă neclasică de energie. Nisipurile

asfaltice se găsesc în gresii, roci calcaroase sau alte roci sedimentare ce conţin un ulei lipsit de fluiditate. La

originea marilor acumulări de nisipuri asfaltice se găseşte un sediment deltaic ce conţine strate bogate în

substanţe organice. Cea mai mare parte a marilor zăcăminte cunoscute sunt cantonate în roci de vârstă cretacică

şi de la începutul terţiarului.

Rezervele mondiale de nisipuri asfaltice nu au fost încă determinate cu certitudine, se apreciază însă, că

ele reprezintă cel puţin o dată şi jumătate din totalul resurselor clasice de petrol.

Cele mai mari zăcăminte cunoscute sunt situate în Canada şi Venezuela. În provincia Alberta (Canada)

se găsesc zăcăminte din cretacicul inferior: Athabasca, Colde Lake, Peace River, Wabasca şi Buffalo Head Hils.

Aici se concentrează peste 150 mld.t bitum asfaltic, o parte din acestea putând fi exploatate la zi.

Zăcămintele din Venezuela se găsesc la nord de Orinoco (în estul ţării), nu sunt încă evaluate, dar

grosimea stratelor este în medie de 30 m, la o adâncime de până la 200 m.

În SUA - zăcăminte de nisipuri asfaltice se găsesc în jumătatea estică a stratului Utah.

În Europa, cele mai mari zăcăminte se găsesc în est, în regiunea Volga-Ural, între oraşele Kazan şi

Kimbâşev. Roca mamă este formată din gresii permiene, cu o rezervă de circa 29 mild.t.

Valorificarea nisipurilor asfaltice a început în primul deceniu al sec XX (1906), în Athabasca, dar

exploatarea industrială începe abea în deceniul al 8-lea, o dată cu deschiderea de mari cariere. Dacă în 1980 aici

s-au produs circa 7 mil.t combustibil lichid, în 1980 producţia a fost de 50 mil.t, urmărind să crească în

continuare.

Nisipurile asfaltice, ca şi şisturile bituminoase au în prezent o pondere redusă în energetica mondială.

Rolul acestor resurse va creşte în viitor în măsura în care rezervele de petrol clasic se vor diminua.

Turba

Turba este un cărbune inferior ce se formează în mlaştini. Resturile organice vegetale, din care este

formată, au suferit un proces fizico-chimic soldat cu un procent relativ scăzut de încarbonizare. Turba conţine un

procent maxim de 55% carbon, iar puterea calorică este scăzută, fiind cuprinsă între 2000 - 5000 calorii.

Culoarea turbei este de la galben la brun închis, în funcţie de gradul de încarbonizare, precum şi de prezenţa

sedimentelor.

Pe continent, turbăriile se întâlnesc de la tundrele Eurasiei la zonele mlăştinoase ale Amazonului şi

Zairului, suprafaţa totală fiind de peste 500 milioane hectare. Cu suprafeţe mari de turbării se înscriu : Canada,

CSI, SUA, Indonezia, Finlanda, Suedia şi China. În România există importante zăcăminte de turbă în Carpaţii

Meridionali (Bozovici, Caransebeş) în Podişul Moldovenesc, Câmpia Română etc.

Turba este utilizată în industrie, agricultură, medicină ş.a. În industrie este folosită pentru obţinerea

Page 87: geografia resurselor

cocsului, după uscare, purificare şi impregnare cu petrol. Prin distilare, la temperaturi ridicate, se obţin gaze

inflamabile şi gudron. În agricultură, turba contribuie la creşterea capacităţii solului de a reţine îngrăşăminte

naturale. Turba de Sphagnum, după tratare cu amoniac, constituie ca însuşi un îngrăşământ azotic valoros.

Dificultăţile energetice au stimulat interesul pentru intensificarea utilizării acestei resurse. Deşi evoluţia

producţiei de turbă combustibilă evoluează lent (50 mil.t în 1950 la 110 mil.t în 1995), tot mai multe state

elaborează programe care cuprind măsuri practice de valorificare a resurselor proprii. Problema principală de

obţinere a turbei combustibile, o reprezintă reducerea conţinutului mare de apă. CSI realizează cea mai mare

producţie de turbă combustibilă (90% din producţia mondială) pe care o foloseşte în centrale electrice. Cu

producţii importante se înscriu şi Irlanda şi Finlanda.

Un număr mai mare de state folosesc turba în agricultură: CSI, Finlanda, Germania, China, SUA,

Suedia, Polonia etc.

9. Resursele metalurgiei feroase

Este cunoscut rolul pe care l-a jucat în istoria omenirii descoperirea fierului şi confecţionarea uneltelor

de muncă şi a armelor. Mult mai târziu, o dată cu dezvoltarea vertiginoasă a metalurgiei, au fost identificate noi

regiuni bogate în astfel de resurse. Repartiţia teritorială a acestora se dovedeşte a fi extrem de inegală. Astfel,

absenţa sau cantitatea redusă a acestor substanţe în unele zone geografice şi concentrarea lor în altele creează

dificultăţi tot mai mari în dezvoltarea industriei metalurgice.

Resursele metalurgiei feroase sunt constituite din minereurile de fier şi din alte minereuri utilizate în

special pentru producţia oţelurilor superioare: mangan, crom, nichel, molibden, cobalt, vanadiu, wolfram, titan.

Dintre toate acestea, cel mai important este minereul de fier, fiind una din resursele naturale cele mai

intens folosite, constituind totodată obiectul unor ample schimburi internaţionale.

Fierul este unul din componentele principale ale scoarţei terestre, ocupând locul al patrulea după

oxigen, siliciu şi aluminiu. Urmare a condiţiilor diferite de formare, zăcămintele de minereuri de fier se

caracterizează printr-o mare varietate. După geneză, acestea se grupează în zăcăminte magmatice, sedimentare şi

metamorfice şi apar sub formă de minereuri de diferite tipuri: magnetit, hematit, limonit etc.

Rezervele confirmate de minereuri de fier, pe glob, sunt de 60 miliarde t., asigurând producţia pe o

perioadă de 250 de ani. Printre ţările cu rezerve importante amintim: CSI cu 23,5 mld.t. ; Australia - 10,2;

Brazilia 6,5; Canada 4,6 ; SUA - 3,8; China 3,5; India 3,3; Africa de Sud 2,5; Suedia 1,6; Venezuela 1,2 mld.t.

Fierul (ferit) teluric este aproape totdeauna un fier curat, conţinând amestecuri foarte slabe de nichel

(între 0,6 până la 2%), cobalt (0,3%) ş.a. Acesta apare sub forma unor granule de mici dimensiuni sau cristale

mici. Culoarea este cenuşie de oţel şi are proprietăţi magnetice.

Ivirile de fier teluric nativ sunt atribuite rocilor bazice şi ultrabazice şi poate fi întâlnit în bazaltele de la

Ovifake pe insula Disko aflată pe ţărmul vestic al Groenlandei, sau în apropierea oraşului Kassel din Germania.

Magnetitul este minereul cu conţinut de fier între 68-72% şi reprezintă circa 15% din totalul rezervelor

mondiale. Acesta se întâlneşte în mase granulare compacte sau sub formă diseminată în roci eruptive, mai ales

Page 88: geografia resurselor

în cele bazice. Minereurile de magnetit sunt cele mai căutate în privinţa obţinerii fontei şi a oţelului. Zăcăminte

mai importante de acest tip sunt la Magnitnaia (Uralul de Sud), Cusinsk (Ural), Kursk (CSI), Kirunavaara

(Suedia). În România se găseşte la Ocna de Fier, Dognecea, Bouţari, Iacobeni, Cârlibaba.

Hematitul se caracterizează printr-un conţinut de 70% fier şi 30% oxigen şi constituie circa 27% din

rezervele mondiale. Hematitul se formează prin oxidare în variate tipuri genetice de zăcăminte şi roci şi se

întâlneşte în roci eruptiv acide, în granite, andezite. Importante zăcăminte de hematit sunt în SUA (Lacul

Superior), în CSI (la Krivoi Rog şi în Urali, Magnitnaia şi Vâsocaia), în Brazilia (Minas Gerais), India (Madhya,

Pradesh, Mysore). În România se întâlnesc la Ghelari, Ocna de Fier, Iulia (Babadag) şi Delniţa - (Bucovina).

Limonitul se formează în zonele de oxidare ale zăcămintelor de sulfuri, aşa numitele pălării de fier,

formate ca mase concreţionare sau compacte din limonit. Acesta se formează mai totdeauna la suprafaţă şi au un

conţinut de fier de 45-60%. În CSI există un zăcămnt important de limonit oolitic (Peninsula Kerci), având un

conţinut de 34-42% Fe. La noi în ţară un zăcământ important de oolite feruginoase (care a fost aproape în

întregime exploatat se află în bazinul Transilvaniei (la Căpuş).

Sideritul conţine între 38-50% Fe. Acest minereu se găseşte sub formă de granule sau concreţiuni

sferoidale, alteori ca mase pământoase, oolitice sau stalactitice. Apare în zăcămintele hidrotermale de

temperaturi joase, în zăcăminte filoniene ca mineral însoţitor pe lângă sulfurile de plumb, zinc şi cupru sau ca

filoane sideritice în calcare.

Ca principale zăcăminte de siderit din lume sunt: Bacalsk (Uralul de Sud), în Peninsula Kerci, în sudul

regiuni Wales (Anglia), Stiria (regiunea Munţilor Alpi), în Golful Biscaia (Spania), la Ziegen (Germania), SUA

ş.a. În România se întâlneşte la Ghelar, Teliuc, Vadul Dobrii, Ruşchiţa, Vlăhiţa, Delniţa şi în şisturile negre din

fliş.

Creşterea consumului minereurilor de fier a impus intensificarea cercetării cunoscute geologice în

regiuni mai puţin cercetate din America de Sud, Africa şi Australia. Astfel, rezervele potenţiale sunt evaluate a

circa 500 mld.t. În cadrul acestora un aport important o au concreţiunile feromanganoase din Oceanul Pacific, ca

şi minereurile conţinute în argilele roşii care ocupă suprafeţe mari pe glob.

9.1 Repartiţia rezervelor de minereuri de fier

În spaţiul CSI, cu precădere în Rusia şi Ucraina se află peste 37% din rezervele mondiale de minereu

de fier. Acestea sunt distribuite în fundamentul precambrian al Platformei Ruse. În regiunea Krivoi Rog sunt

rezerve mari, cu conţinut în metal care ajunge la 60-70% Fe, reprezentate prin hematite, magnetite şi limonite.

Concentraţiile metalifere de aici se prezintă sub forma unor stâlpi cu grosimi şi lungimi de kilometri şi grosimi

de 10-15 m. Minereurile din regiunea Krivoi Rog se exploatează în carieră şi subteran, constituind materia primă

necesară industriei siderurgice şi o importantă sursă pentru export (fig.14).

În Podişul Rusiei Centrale se află zăcământul de la Kursk-Belgorod, regiune unde se înregistrează aşa

numita,”anomalie magnetică de la Kursk”. Rezervele de aici, apreciate la 37 mld.t. situează acest zăcământ pe

primul loc în lume. Minereurile, cu o concentraţie de 50-60% Fe, se exploatează în subteran.

Zăcăminte cu o deosebită importanţă economică se mai găsesc la Kerci şi Lipesk, ca şi în peninsula

Kola, unde minereul are un bogat conţinut în fosfor.

Page 89: geografia resurselor

Sub aspectul calităţii minereului, zăcămintele din Munţii Urali (cu rezerve apreciate la 15 mld.t. ) sunt

cele mai valoroase minereuri, având un conţinut de peste 70% Fe. În Magnitnaia Gora se găseşte minereu pur,

cu un conţinut de peste 78% metal. Grosimea stratelor este cuprinsă între 300-350 m şi aparţine tipului magnetic.

Cercetările întreprinse în partea asiatică au pus în evidenţă resurse importante de minereu de fier în

Siberia de Vest (zăcămintele de la Temir-Tau, Kustanai, Abakan) şi în Siberia de Est (zăcămintele de la Angara-

Ilim şi Angara-Pit).

În Europa resurse de minereu de fier, cu rezerve de 1,6 mld.t. , dar de o calitate superioară se găsesc în

Suedia. Exploatările din Laponia contribuie cu 80% la producţia statului, exploatările fiind de mare

productivitate, realizându-se în carieră. Cele mai cunoscute zăcăminte se găsesc la Kiruna şi Gällivare cu

minereuri care au un conţinut în metal de până la 70%. Exploatările se fac la mică adâncime sau în carieră. Mari

cantităţi de minereu de aici aprovizionează siderurgia din Marea Britanie şi Germania, exportul realizându-se

prin porturile Lulea (M. Baltică) şi Narvik (Norvegia).Un zăcământ important este şi cel de la Grangesberg, în

partea centrală a Suediei.

De dimensiuni medii, dar de calitate inferioară sunt zăcămintele de minereuri de fier din Franţa

( Lorena, Normandia, Anjou, Bretagne) , din Marea Britanie ( partea de nord a bazinului Londrei), din Germania

( Salzgitter).

Pe locul al doilea în lume după mărimea rezervelor ( 10,2 mld. t.) se înscrie Australia. Încă insuficient

cercetate, după anul 1965 au fost puse în exploatare zăcăminte gigantice de minereu de fier din Australia de Vest

- la Mount Goldsworthy şi Pilbara, în lanţul munţilor Hamersley, Gibson, Jackson. Minereul este constituit din

hematit, al cărui conţinut în metal ajunge la 68%. Cele mai vechi exploatări sunt în Australia de Sud, în Noua

Galie şi în Insula Tasmania. Australia exportă mari cantităţi de minereu.

Brazilia ocupă locul al treilea în lume după rezervele de minereu ( 6,5 mld.t ). Cercetările geologice

efectuate în ultimile decenii au pus în evidenţă zăcăminte de talie mare ca de exemplu cele din Serra das Carajas

din statul Para, unde exploatarea se face în cea mai mare carieră din lume. Acestea s-au adăugat zăcămintelor

“mai vechi “, cunoscute prin volumul rezervelor şi calitatea minereului, din partea centrală a statului Minas

Gerais - de la Itabira ( minereuri de vârstă proterozoică cunoscute în toată lumea sub numele de “ itabirite “ ),

Santa Barbara, Rio Piracicoba etc. Minereul, reprezentat prin concentraţii de hematit are forme de lentile şi

strate, cu circa 100 m. grosime şi cu mulţi kilometrii lungime, cu o valoare metalurgică deosebită, datorat

conţinutului în metal de 68 %. La acestea se adaugă zăcămintele din partea centrală a ţării, în statul Matto

Grosso, ce ocupă o suprafaţă de circa 8000 kmp - de unde este cunoscut şi sub numele de “patrulaterul de fier “.

Brazilia se înscrie cu producţii însemnate de minereuri de fier , ocupând locul 2 în lume ( după China ).

Cea mai mare parte a minereului este exportat spre Japonia şi ţările vest europene.

Venezuela, este a doua ţară din America Latină ce deţine importante rezerve de minereuri de fier , cu

procent ridicat în metal (64 %). La 85 km. distanţă de Ciudad de Bolivar, în bazinul fluviului Orinoco se află

zăcământul Cerro Bolivar, cel mai important din ţară, important atât prin volumul rezervelor, cât şi prin calitatea

minereului (65 % metal). În bazinul aceluiaşi fluviu se mai găsesc zăcămintele de la , La Estrella, Altamira şi El

Pao.

O a doua zonă metaliferă este cunoscută sub numele de “ Brâul de fier “ Imataco cu exploatările de

Page 90: geografia resurselor

la,San Isidora, Las Barancos şi Maria Luiza.

Canada, se situează pe locul patru în lume după rezervele sale (4,6 mld. t.), dar cu un conţinut mediu

de metal - de 55% Fe. Cele mai de seamă zone unde sunt cantonate importante rezerve de minereuri feroase se

află în estul şi nord-estul ţării şi aparţin Scutului Canadian. Importanţă economică deosebită o au şi zăcămintele

din peninsula Labrador (Shefferville, Jeaninne Lake), din nordul Lacului Superior ,(Steep Rock) şi din insula

Terra Nova . Canada exportă 60% din producţia de minereuri de fier extras în S.U.A .

S.U.A ,ocupă al cincilea loc în privinţa rezervelor de minereuri de fier - cu 3,8 mld. t. Cele mai

importante rezerve sunt localizate la vest şi sud de Lacul Superior. Zăcămintele se găsesc pe teritoriul statelor

Minessota, Wisconsin, Michigan. Cele mai vechi exploatări sunt la Vermillon şi Mesabee din Minessota. La sud

de Lacul Superior, pe teritoriul statelor Wisconsin şi Michigan se găsesc zăcămintele: Gogebic , Marquette,

Menominee. Minereurile din regiunea Lacului Superior, reprezentate prin hematit şi magnetit cu 58 %

concentraţie de metal sunt cantonate în roci precambriene. Valorificarea acestor zăcăminte este rentabilă ,

deoarece exploatarea se efectuează în carieră, iar transportul spre marile centre industriale ( Chicago, Detroit,

Cleveland etc.) se realizează pe apă. Existenţa importantelor zăcăminte de huilă, alături de minereurile de fier a

determinat conturarea în această zonă a celei mai mari regiuni siderurgice de pe glob (fig.15).

Zăcămintele de mai mici proporţii se găsesc în sud -estul S.U.A, în statele Alabama şi Georgia cu

exploatări la : Birmingham (sud-vestul Munţilor Appalachi) şi Montgomery (în estul Marelui Bazin ).

În vestul SUA, în statele Nevada, Arizona şi California se găsesc zăcăminte bogate în fier, ca şi în

statele Missouri şi Texas. De remarcat sete faptul că Statele Unite îşi acoperă din producţia internă doar 55%,

restul necesarului de minereu de fier fiind importat din America Latină, Canada şi Africa.

Continentul asiatic (fără CSI ), comparativ cu întinderea sa dispune de resurse relativ reduse. O altă

carcteristică constă în faptul că minereul de fier se concentrează pe teritoriul Indiei şi Chinei, celelalte state

având rezerve modeste.

China se află pe locul şase în lume în privinţa rezervelor ( 3,5 mld.t) şi pe primul loc în ce priveşte

producţia minereului de fier (119 mld.t. în 1996 ).

Zăcămintele din China au o arie mult mai întinsă de apartiţie, mai cunoscute fiind cele din nord-est, în

bazinul mijlociu al fluviului Huanghe (Anshan), în bazinul Shanxi, în China central-estică (Daye) şi în regiunea

Nei Mongol (Bauyunebo). Deşi au un conţinut redus de fier, exploatarea lor prezintă avantajul că se găsesc în

apropierea zăcămintelor de cărbuni.

Aproape toate zăcămintele Indiei se găsesc în Podişul Dekan. Rezervele acestui stat sunt apreciate la 3,3

mld.t, iar minereul are un conţinut ridicat de metal (peste 60 %). Cele mai importante rezerve se concentrează în

statele Bihar, Orissa, Madhya la Pradesh, Mysore. Regiunea cea mai bogată cunoscută sub numele de “ centura

de fier “ a Indiei se află în statele Bihar şi Orissa. De aici se exploatează circa 40 % din producţia ţării de

minereu de fier. În această regiune formaţiunile sunt constituite din sedimente metamorfozate precambriene.

Mineralizaţia se prezintă sub formă de strate de hematit, cu o grosime de 1000 m. în sectorul Bonai.

În partea de vest a peninsulei se remarcă zăcământul Kudremukh deservit de portul Mangalur. În

regiunea metaliferă centrală a Indiei, în districtul Bastar se găseşte zăcământul Bailadila . Grosimea considerabilă

a formaţiunii productive (400 m), calitatea minereului (până la 69% metal), constituie principalele trăsături

Page 91: geografia resurselor

caracteristice ale acestui zăcământ.

Celelalte state asiatice dispun de zăcăminte mai modeste. Pot fi menţionate zăcămintele de dimensiuni

medii, din Iran (în apropierea oraşului Saghand), din Turcia (zăcământul de magnetit de la Hasam-Selebi) şi din

Afganistan.

Continentul african este mai puţin cercetat sub raportul resurselor miniere. Până în anul 1958 erau

cunoscute zăcămintele de minereu de fier situate în regiunea litorală, până la 50 km în interiorul continentului.

Ultimile decenii au marcat descoperirea de noi zăcăminte. Cele mai mari rezerve se găsesc pe teritoriul Africii

de Sud care deţine până în prezent circa 40% din zăcămintele de minereu cunoscute pe continent. În privinţa

producţiei, la nivelul anului 1996, ocupa locul nouă în lume ( cu peste 19 mil.t. ). Exploatarea minereului se face

în provincia Capul Bunei Speranţe, iar cea mai mare parte a producţiei este exportată spre marii consumatori:

SUA, Japonia şi ţările Europei de vest.

Rezervele de mai mică importanţă se află în sudul Algeriei - în Sahara Algeriană şi la graniţa cu Tunisia

- la Quenza (cu zăcăminte în carieră-siderite).

Al doilea producător african, cu zăcăminte de calitate superioară este Liberia (în zona capitalei

Monrovia). De aici se realizează 50 % din producţia de minereu a ţării. Magnetitele din Liberia au un conţinut de

68 % Fe. Se remarcă zăcământul Bom-Hill, constituit din magnetite şi hematite.

În Gabon - hematitele au peste 63 % Fe, iar în Algeria şi Mauritania până la 65 % Fe,zăcămintele din

Egipt, Maroc şi Tunisia deşi conţin minereuri de calitate medie (până la 55 % Fe), pot prezenta interes datorită

apropierii de continentul european, principala piaţă de desfacere. În Maroc, zăcămintele se găsesc la sud de

Casablanca, până la poalele Atlasului Mijlociu. La graniţa Liberiei cu Guineea se află zăcământul de magnetit de

la Nimba .

În ciuda volumului şi calităţii minereului, industria siderurgică africană este slab dezvoltată; absenţa

cărbunilor cocsificabili în majoritatea statelor africane constituie unul din obstacolele aflate în calea unei

industrii puternice.

Exploatarea minereului de fier pe plan mondial a cunoscut o creştere până la începutul deceniului nouă

al secolului XX, când producţia a fost de 846 mil.t. Fenomenele de criză ce s-au manifestat în majoritatea

statelor occidentale cu o siderurgie dezvoltată a dus la o stagnare, apoi chiar o scădere a exploatării minereurilor

de fier. La nivelul anului 1996 producţia mondială a fost de 588 mil.t , cu peste 250 mil. t. mai mică faţă de anul

1981.

La nivelul anului 1996, pe primele locuri în producţia minereului de fier erau : China ( 20%), Brazilia

(19% ), Australia ( 14,7 %), urmate de India ( 7,4%), Rusia ( 7,9%)şi SUA ( 6,6% din producţia mondială ).

Criza siderurgiei occidentale afectează în primul rând industria extractivă a statelor care dispun de

minereuri de calitate inferioară, aşa cum s-a întâmplat în Franţa şi Marea Britanie.

Dacă, în general, ţările cele mai mari consumatoare dispun de zăcăminte, acoperind necesarul într-o

măsură mai mare sau mai mică din producţia internă, altele se bazează pe import. Din această ultimă categorie

face parte Japonia a cărei siderurgie este în întregime tributară importului din Australia, Brazilia, India .

În ultimele decenii, un rol deosebit în siderurgie îl are utilizarea fierului vechi. Comerţul cu fier vechi

înregistrează cele mai intense fluxuri în cadrul Uniunii Europene, în Asia de Sud şi de Est şi în America de Nord.

Page 92: geografia resurselor

9.2 Metale utilizate pentru aliaje

O serie de metale sunt utilizate în siderurgie pentru a conferi produselor obţinute însuşiri ca de

exemplu: duritate, rezistenţă la coraziune, elasticitate, etc.

Manganul este un metal important pentru industria siderurgică, utilizat în producerea oţelurilor de mare

rezistenţă la uzură şi duritate. În natură manganul se găseşte sub forma oxizilor (hausmanit Mn3O4), a

carbonaţilor (rodocrozit - Mn CO3) sau în combinaţie cu fierul (pyroluzit).

Rezervele mondiale de mangan sunt apreciate la circa 800 mil. t.( 1996 ). Cele mai importante rezerve

le deţine Africa de Sud (370 mil.t) şi CSI (300 mil. t.). Resurse apreciabile de mangan, de o calitate deosebită, se

găsesc şi în Gabon (52 mil.t.), Australia (26 mil.t.), Brazilia (21 mli.t.), India (17 mil.t.),China (14 mil.t.) şi

Mexic (4mil.t). O caracteristică a producţiei de mangan este concentrarea în proporţie de 65 % în CSI, Africa de

Sud şi Gabon, fapt ce generează puternice schimbări internaţionale. Cele mai mari zăcăminte se găsesc la

Ciatura în Caucaz, Nikopol în Ucraina, în Kazahstan, Ural şi Siberia în Rusia, în provincia Cap din Africa de

Sud, în statele Mato - Grosso şi Minas Gerais din Brazilia şi podişul Yeye din Gabon.

Nichelul este utilizat la fabricarea oţelurilor speciale rezistente la atacul acizilor sau la obţinerea unor

aliaje ca : alpaca, argentan, constantan şi nichelină. Nichelul a fost obţinut pentru prima oară în Saxonia la

începutul sec. al-XVIII-lea din zăcământul de la Kupfernikel . Acest metal se prezintă sub formă de sulfuri (din

săruri de sulf), din care se obţine 70 % din producţia mondială, ca şi sub formă de oxizi.

Cele mai mari zăcăminte sunt de natură lichid-magmatică, care sunt şi principalele surse de nichel: la

Sudbury, Lynn Lake (Canada), Norilsk, Moncegorsk (CSI). Cel de al doilea tip de zăcăminte sunt cele reziduale,

rezultate din alterarea chimică a rocilor ultrabazice din Noua Caledonie, Brazilia etc. (Fig. 16).

Conţinutul de nichel diferă de la un zăcământ la altul; cele din Australia (Redross, Kambalda), sau din

Noua Caledonie au cel mai ridicat conţinut (3-3,5 %). În unele cazuri, nichelul se asociază cu alte minerale, ca de

exemplu cu cuprul (ca în zăcămintele din Canada, Australia şi CSI), sau cu cobaltul (Noua Caledonie, Cuba).

Rezervele mondiale de nichel, exploatabile rentabil, sunt evaluate la 47,4 mil.t. (1996); la nivelul

statelor Cuba deţine 18 mil.t., Rusia 6,6mil.t; Canada 6,2mil.t, Noua Caledonie 4,5mil.t., Indonezia, Africa de

Sud, Australia etc.

Producţia mondială de minereu de nichel a fost de 842mil.t. (1996), pe primele locuri aflându-se Rusia

(184mil.t.), Canada (150mil.t.), Noua Caledonie (96mil.t.), Indonezia(81mil.t.), Australia, China, Cuba, Africa

de Sud etc.

Cromul ocupă un loc important printre materii prime. Acesta ridică rezistenţa la coroziune şi oxidare a

oţelurilor, fero-aliajelor şi aliajelor neferoase, constituind totodată unul din cele mai bune materiale refractare

utilizate în siderurgie, în industria sticlei etc. Aproape 75% din producţie este folosită ca minereu metalurgic.

Cromul se găseşte în zăcăminte primare stratiforme sau lenticulare, de origine lichid -magmatică şi în

zăcămintele secundare formate prin acţiunea agenţilor atmosferici, sub forma de cromite (dublu oxid de fier şi

crom). Rezervele mondiale se cifrează la circa 1400 mil.t., formate din filoane de dimensiuni mari ca în Africa

de Sud (complexul Buschweld din partea de est a Transvaalului) cu peste 900 mil.t., Zimbabwe (141 mil.t.),

C.S.I. (129 mil.t.), India, Finlanda etc.

Producţia mondială de ferocrom a fost de 2900 mil.t. (1995), cu cele mai însemnate “contribuţii”:

Page 93: geografia resurselor

Africa de Sud, Rusia, Kazahstan, Japonia, Finlanda, Zimbabwe, India, Suedia, Turcia, Brazilia, etc.

Molibdenul, cobaltul, vanadiul, wolframul sunt alte resurse folosite în principal, în producţia de oţeluri

speciale, deşi sunt solicitate şi în alte domenii.

Rezervele de molibden, evaluate la la circa 8 mil.t. conţinut metal, aparţin fie zăcămintelor

hidrotermale, fie celor de contact pirometasomatic, adesea asociate cu cuprul. Resursele de molibden sunt

concentrate pe teritoriul a două state SUA şi Chile. SUA deţine peste 55% din rezervele mondiale, cu mari

zăcăminte în Munţii Stâncoşi, fiind urmate de Chile (peste 20%), CSI (8%), China şi Peru.

Producţia mondială (1995) s-a concentrat în patru state : SUA cu peste 56% din producţia mondială,

care exploatează zăcămintele Climax, Henderson şi Questa; Chile (20% din producţie), CSI (13%) şi Canada

(12%).

Resursele de cobalt sunt strâns legate de cele de cupru şi nichel şi, ca urmare, răspândirea lor teritorială

este aceaşi. Rezervele modiale se cifrează la circa 4000 mil.t. (1995), din care în Zair (2000 mil.t.), Cuba (1400) ,

Zimbabwe (360), Noua Caledonie (230), CSI (140), Canada (45 mil.t.).

Cât priveşte producţia minereului de cobalt, pe primele locuri se află Rusia (20 mil.t.), Zair (5,7 mil.t.),

Zambia (2,6 mil.t.), urmate de Canada, Cuba, Australia, Noua Caledonie, China şi Maroc.

Vanadiul, deşi este mai răspândit în scoarţă decât alte resurse de materii prime feroase sau neferoase,

formează rareori mineralizări bogate. Vanadiul se găseşte diseminat într-un număr mare de minereuri, frecvent

asociat cu uraniul (ca de exemplu în Platoul Colorado) sau ca element secundar în zăcămintele de magnetit (în

Ural). Rezervele mondiale (circa 13,5 mil.t.) sunt concentrate cu precădere în Republica Sud Africană (48%) şi

CSI (45%), iar producţia este asigurată în proporţie de peste 85% de patru state: Africa de Sud, CSI, China şi

SUA. Vanadiu mai produc şi: Finlanda, Chile, Norvegia, Namibia ş.a..

Wolframul (tungstenul) se obţine din minereuri numite: wolframite şi tungstate, cu concentraţii de

până la 1,5%. Există zăcăminte de natură filoniană (Portugalia), sau zăcăminte aluvionare (provincia Hunan-

China). Rezervele mondiale sigure sunt de 2,3 mil.t. din care China deţine 48%, (1 mil.t. ), fiind şi prima

producătoare şi exportatoare mondială , apoi CSI (280 mil.t.) în Ural şi Altai, Canada (260 mil.t.), SUA (150

mil.t.), urmate de Marea Britanie, Turcia, Bolivia, Coreea de Sud, Coreea de Nord etc. Wolframul este folsit la

fabricarea filamentelor pentru becurile electrice (se topeşte la 34000C), a oţelurilor speciale şi pentru plăcuţe

vidia.

Titanul se găseşte în zăcămintele lichid-mangmatice (ilmenit, rutil) şi aluvionare. În prima categorie se

încadrează zăcămintele Allard-Lake (Quebec-Canada), Soggendal (Norvegia), Sanford (SUA). Aluviunile,

rezultate prin alterarea rocilor care conţin titan au o deosebită valoare economică (India-Travancore, Brazilia,

Australia, Japonia, etc). Rezervele sigure de titan au fost evaluate la 287 mil.t (de TiO2 conţinut), iar la nivel de

state pe primele locuri se află Brazilia, Africa de Sud, India, Norvegia, China, Australia, Canada, CSI, SUA ş.a.

În privinţa producţiei de minereuri pe primele cinci locuri sunt: Australia, Africa de Sud, Canada,

Norvegia, SUA.

Titanul este folosit pentru producerea aliajelor utilizată în tehnica spaţială, la construcţia de reactori

nucleari, dar şi în pictură sub formă de oxid de titan, un pigment alb. Din diverse zăcăminte de minereuri

complexe se exploatează şi alte resurse ca: niobiul, zirconiul, cadmiul, tantalul etc.

Page 94: geografia resurselor

10. Resurse de minereuri neferoase

Metalele neferoase, cu deosebire cuprul şi aluminiul, au fost folosite din timpuri străvechi. În perioada

contemporană, importanţa lor a crescut în mod deosebit, datorită utilizării în tot mai mare măsură, în industria

electrotehnică, electronică, aeronautică, tehnici spaţiale etc. Unele din minereuri, ca de exemplu aluminiul şi

magneziul, au o pondere însemnată în compoziţia geochimică a litosferei, iar altele, ca zincul, plumbul, cuprul,

aurul, argintul, sunt mai puţin răspândite. După valoarea de întrebuinţare a neferoaselor şi după frecvenţa lor în

scoarţa terestră, autorii Al. Ungureanu şi V. Nimigeanu le-au grupat în şase categorii:

1.- metale neferoase grele principale: cupru, staniu, plumb şi zinc;

2.- metale neferoase grele secundare: antimoniu, mercur, bismut, etc.;

3.- metale neferoase uşoare principale: aluminiu şi magneziu;

4. - metale neferoase uşoare secundare: beriliu şi litiu;

5.- metale neferoase preţioase : aur, argint, platină, etc.;

6.- metale neferoase diseminate : germaniu, seleniu, indiu, rubidiu, etc.

Colectivul de autori: G.Erdeli, C.Braghină, D.Frăsineanu propune o altă clasificare, după proprietăţile

fizico-chimice în :

1.- metale uşoare: aluminiu şi magneziu;

2.- metale colorate: cupru, plumb, zinc, staniu;

3.- metale preţioase : aur, argint, platină;

4. - metale rare : mercur, cadmiu, beriliu, zirconiu cesiu, seleniu, bismut etc.

Aluminul are o mare răspândire în natură. Acesta a fost separat de către chimistul german Friederich

Wöhler în 1827, dar producţia industrială a aluminiului a început abia în 1886, odată cu punerea la punct a

procedeului electrolitic de separare a acestuia din oxid de aluminiu (alumină).

Materia primă din care se obţine aluminul este bauxit, un oxid de aluminul hidratat. În prezent, rezervele

mondiale sunt apreciate la 30 miliarde t., asigurând consumul pe o perioadă de circa 200-300 ani.

Cele mai mari rezerve de bauxită (circa 30%) se concentrează în Africa, mai precis, în câteva state din

vestul continentului: Guineea (locul II mondial), Guneea-Bissau şi spre sud, în Sierra Leone. Alte regiuni

importante pentru resursele de bauxită sunt: litoralul Ghanei, în apropierea estuarului fluviului Zair şi în Sudan.

Continetul Americii de Sud deţine circa 28% din rezervele mondiale.

Importante zăcăminte de bauxită deţin Jamaica (locul III- în lume), Haiti şi Costa Rica. În nordul

Americii de Sud se găsesc zăcăminte importante de bauxită cu conţinut ridicat de metal. În Surinam şi Guyana,

aproape de ţărm, minereul este de calitate superioară, iar stratele au grosimi de până la 30 m. Cele mai mari

rezerve se concentrează în Brazilia, îndeosebi în sudul statului Minas Gerais, Bahia, la mică adâncime.

Continentul Australian deţine aproape 1/4 din resursele mondiale de bauxită, în partea de nord, pe

ţărmul vestic şi estic al golfului Carpentaria şi în vest (Darling Range). În peninsula York este cel mai mare

Page 95: geografia resurselor

zăcământ - Weipa (cu peste 2 miliarde tone).

Asia nu deţine decât 8,5% din resursele mondiale. India deţine primul loc, în cadrul continentului, cele

mai importante zăcăminte s-au format în statul Madhya Pradesh, la nord-est şi sud de Bombay şi la sud -vest de

Madras. Zăcăminte importante se găsesc şi în Indonezia şi China.

În Europa minereurile de bauxită s-au format la bordura nordică a unui vechi bazin mediteranean . Se

remarcă zăcămintele din Franţa (Baux), Italia (centrul Apeninilor), pe litoralul Mării Adriatice, Ungaria (la N de

Lacul Balaton), Grecia, România, (M. Pădurea Craiului).

În CSI - zăcămintele de bauxită se exploatează în nordul munţilor Ural (Krasnaia Şapocika, Kuşva, etc)

şi între râurile Enisei şi Hangara, la vest de lacul Baikal.

Producţia mondială de bauxită era de 113 mil.t. (1996), pe primele locuri se remarcau : Australia (43

mil.t.), Guineea (18 mil.t.), Jamaica (12 mil.t.), Brazilia (11mil.t.) etc.

Producţia mondială de aluminiu a crescut continuu. Pe primul loc în lume se află SUA, care realizează

mai mult de 1/4 din producţia mondială. SUA face importuri masive de bauxită din America Latină şi Australia,

care după un mare consum de energie electrică obţine aluminiul, utilizat în marile întreprinderi aeronautice.

Urmează Canada, China, Australia, Brazilia, Japonia, etc.

Magneziul, un metal mai uşor decât aluminiul este folosit sub formă de aliaje în industria aeronautică şi

a automobilelor, în diferite sisteme de iluminare şi semnalizare. În cea mai mare parte producţia de magneziu

provine din zăcămintele filoniene de magnezită din munţii vulcanici ai Slovaciei, din Uralul Central, din Spania,

Australia, Grecia, Franţa, etc. Magneziul se mai extrage din dolomit, din sărurile de magneziu care însoţesc

zăcămintele de sare gemă şi din apa mării (Texas-SUA). Producţia mondială era de 11 mil. t. , pe primele trei

locuri erau: China (4,4 mil. t.), Africa de Sud şi Australia.

Cuprul (arama) a fost cunoscut, încă de acum 5000 de ani în urmă, de vechile civilizaţii. Prin calităţile

sale de bun conducător de electricitate şi căldură, ductil şi maleabil este folosit pe scară largă în industria

electronică, electrotehnică, dar şi la producerea a numeroase aliaje, în combinaţie cu cositorul rezultă bronzul, iar

în combinaţie cu zincul se obţine alama.

Rezervele de cupru sunt evaluate la circa 600 mil.t. Din punct de vedere genetic, zăcămintele de cupru

sunt de mai multe tipuri. Cele hidrotermale sunt cele mai răspândite şi constituie principala sursă de cupru.

Minereul este constituit, de obicei, din calcopirită şi pirită, ca cele din Chile ( de la Badeu, El Teniente). După

modul de prezentare sunt zăcăminte - filoniene, zăcăminte diseminate (porfirice) şi sedimentare. Zăcămintele

filoniene au o răspândire limitată, dar minereurile - calcopirita, blenda, galena - au un conţinut ridicat de metal

(peste 2%). Acest tip de minereu se găseşte în SUA (Butte- Montana), Peru (Cerro de Pasco) şi Armenia

(Kazanskoe). Zăcămintele diseminate, reprezintă 50% din rezervele mondiale şi 60% din producţia mondială de

cupru. Minereul se exploatează în carieră, în CSI (Republica Kazahă şi Uzbecă), SUA (Bingham-Utah şi Ely-

Nevada).

Cele mai mari zăcăminte de cupru (31% din rezervele mondiale ) se concentrează în statele din zona

Page 96: geografia resurselor

andină şi a cordilierei nord-americane. În statul Chile se găseşte cel mai mare zăcământ din lume, până în

prezent, la Chuquicamata, ca şi la El Salvador, El Teniente, în Peru - la Antamina, Cerro Verde, Cerro de Pasco

şi Yauri (în provincia Cuzco) (fig.17).

America de Nord participă cu 22,6% la rezervele mondiale. Cele mai importante se găsesc pe teritoriul

SUA- zăcământul Butte- Montana - cu o concentraţie de metal de 4%. Alte zăcăminte sunt la: Bingham, Uttah-

Copper, unde cuprul se asociază cu molibdenul, plumbul şi zincul. În Canada se găsesc zăcăminte la Sudbury,

Porcupine, Flin-Flon, unde se asociază cu plumb şi zinc.

Pe continetul african sunt bine cunoscute zonele minere Copper Belt din Zambia (cu 3% concentraţie

medie de metal), Shaba din Zair (concentaţie 4%) şi în Africa de Sud (în Transvaal).

În CSI principalele zăcăminte de cupru se găsesc în Ural (la Ekaterinburg), la Celeabinsk, Norilsk; în

Turkmenistan şi în Armenia.

Asia deţine numai 8,7% din rezervele mondiale de cupru, susţinute de Filipine, Iran, Israel, Turcia, India

(Bengalul de Vest), China (în provincia Yunnan).

Europa deţine 22% din rezervele globului, cu exploatări în Portugalia, Spania, Polonia, Grecia. În

Australia, cuprul se găseşte în statele Queensland şi Tasmania.

Plumbul şi zincul sunt întâlnite de obicei în acelaş zăcământ. Aceste metale au multiple întrebuinţări-

plumbul - în producţia de cabluri electrice şi în industria utilajului chimic, iar zincul - în industria poligrafică, în

protejarea oţelului împotriva coroziunii şi în alte domenii.

Aceste două metale se găsesc în proporţii reduse în scoarţa terestră. Principalele forme sub care se

întâlnesc sunt sulfurile, respectiv sulfura de plumb sau galena şi sulfura de zinc sau blenda.

Zăcămintele hidrotermale se remarcă prin dimensiunea rezervelor de plumb şi zinc. Concentraţiile

metalifere se prezintă sub formă de filoane (Herja, Baia Sprie ; Sadonsk-CSI, etc) sau sub formă de lentile (Baia

de Arieş etc). Zăcămintele sedimentare se întâlnesc în Polonia (Bytom), Italia (Monte Poni), Austria (Bleiberg)

etc.

Rezervele sunt răspândite în toate continentele, dar continetul american concentrează aproximativ

jumătate din rezervele mondiale.Cele mai importante ponderi în rezervele de plumb le deţin : SUA, Australia,

CSI şi Canada, iar în ce privesc zăcămintele de zinc se remarcă aceleaşi state, dar într-o altă ordine: Canada,

SUA, CSI şi Australia.

Cel mai mare zăcământ de zinc şi plumb din lume este Broken Hill din Australia, al cărui conţinut de

metal este de 11-12% plumb, 10-16% zinc şi 100-400 g/t. argint.

În America de Nord - zăcămintele de mare însemnătate se găsesc în SUA, la vest de Saint Louis în zona

Tristate (Missouri-Oklahoma-Kansas), bogată în minereuri de zinc aflate la mică adâncime, iar la sud,

zăcămintele din bazinul Flat River (Missouri de sud-est), cunoscute sub denumirea de “Centura de plumb”.

Zăcăminte importante de plumb şi zinc se mai găsesc şi în statele Utah (Bingham, Park City, Sierra Madre),

Idaho, Colorado, şi Montana. Pe teritoriul Canadei se evidenţiază zăcămintele Sullivan (considerat cel mai mare

Page 97: geografia resurselor

din continentul nord american), Fin Flon, din nordul provinciei Manitoba, Pine Point, din apropierea Lacului

Sclavilor etc.

În America de Sud reţin atenţia zăcămintele din Peru: San Cristobal, Cerro de Pasco) şi din Bolivia

(Matilda, Potosi). CSI, unul din principalii producători de plumb şi zinc din lume, dispune de toate tipurile

genetice de zăcăminte. Cele mai importante se află în Munţii Altai, Transbaikalia, Caucaz şi Extremul Orient.

În Europa sunt cunoscute zăcămintele din Masivul Central Francez care concentrează circa 60% din

rezervele de plumb şi zinc ale Franţei, cele din masivele Rhenan, Hartz, din Silezia.

Un interes deosebit îl au şi minereurile din Africa, situate pe teritoriul Zambiei şi Zairului.

Volumul rezervelor de plumb se cifra la 63 mil. t. (1995), iar cele mai importante state erau: Australia şi

SUA (cu câte 10 mil. t.), CSI (9 mil.t.), urmate de China, Canada, Bulgaria, Polonia etc. Volumul rezervelor de

zinc se cifrau la 144 mil. t. (1995), pe primele locuri aflându-se Canada (21 mil.t.), Australia (17 mil. t.), SUA

(16 mil.t.) urmând India, CSI, Peru, Mexic, China, Zair etc.

Volumul extracţiei de plumb era de 5,2 mil.t. (1996), pe primele locuri remarcându-se SUA ( cu 1,4

mil.t.), China (0,7 mil.t.), Marea Britanie, Canada. În ceea ce priveşte zincul producţia mondială era de 7,1 mil.

t. (1996) pe primele locuri aflându-se China (1,1 mil.t.), Canada, Australia, SUA etc.

Staniul (cositorul) la începutul istoriei omenirii a fost întrebuinţat în aliaj cu cuprul, marcând chiar

“epoca bronzului “. În prezent este folosit în aliaje cu diferite metale (cupru, zinc, plumb etc) necesare producerii

materialelor electrice, utilajelor chimice, bunurilor de consum, ambalaje etc.

În ciuda calităţilor şi utilizării lui, rezervele cunoscute se păstrează la nivele relativ modeste. Rezervele

mondiale sigure sunt evaluate la 8 mil.t., repartizate în proporţie de peste 56% în Asia în statele: Indonezia,

China, Thailanda, Malaysia şi Birmania; peste 21% în America de Sud cu deosebire în Bolivia şi Brazilia; peste

9% în Africa etc.

Zăcămintele primare de casiterit sunt legate de activitatea magmatică. Zăcămintele aluvionare sunt însă

cele mai importante surse de cositor, ele contribuind cu circa 70% la producţia mondială. În acest sens se

remarcă aluviunile din Malaysia, sudul Chinei, Indonezia etc.

Cea mai bogată regiune cu rezerve de staniu se întinde pe o lungime de aproximativ 1800 km, din

Indonezia, Malaysia, Thailanda, Birmania până în provincia Yunnan din China. Indonezia dispune de zăcăminte

primare, sub formă de filoane, cât şi zăcămintele aluvionare, concentrate, exploatate încă din secolul al XVII-lea.

Zăcămintele din Bolivia se deosebesc de cele din sud-estul Asiei, prin aceea că staniul se asociază cu

wolframul şi cu argintul. Aceste zăcăminte sunt răspândite într-o regiune aflată la 4000 m altitudine, care se

întinde de la graniţa cu Argentina, în sud, până la nord-est de Lacul Titicaca. Zăcămintele se prezintă sub formă

de filoane, care ajung până la 12 m grosime. Cele mai importante centre de exploatare sunt: Oruro, Potosi pentru

staniu şi argint şi Llallagua pentru staniu.

În Marea Britanie zăcămintele de la Cornwall şi Devonshire constituie cele mai vechi zone de extracţie a

staniului, datând din epoca bronzului. În prezent, acestea şi-au pierdut importanţa. O caracteristică o constituie şi

Page 98: geografia resurselor

faptul că aceasta este singura regiune în care staniul se asociază cu cuprul.

Producţia de staniu s-a cifrat la aproape 180 mii t. (1995), din care mai mult de 80% revine Chinei,

Indoneziei, Boliviei, Peru şi Braziliei.

Metalele preţioase se găsesc în cantităţi mici şi datorită proprietăţilor fizico-chimice deosebite şi

utilizarea lor pe scară largă în domenii foarte variate, determină valori foarte ridicate. Dintre acestea metale se

distinge, în primul rând, aurul, care pe lângă întrebuinţarea sa largă, are şi rol de etalon monetar. Aurul este un

metal maleabil, ductil, strălucitor şi greu atacat de acizi şi a fost utilizat din cele mai vechi timpuri pentru

confecţionarea obiectelor de podoabă.

Aurul se găseşte fie în stare nativă (sub formă de filoane), fie sub formă de combinaţii cu diverse

elemente, în minereuri complexe. Principalele zăcăminte de aur se găsesc concentrate în Africa de Sud, CSI,

SUA, Canada, Australia.

Aproape jumătate din rezervele mondiale de aur (circa 46%) se află în Africa de Sud, 15,5% în America

de Nord şi 14,1% în Europa. Rezervele planetare sunt estimate la 150 000 t. Cea mai mare concentraţie de aur

cunoscută pe glob se găseşte în sudul Transvaalului, în zona Witwatersrand, unde conglomeratele aurifere, prin

bogăţia în metal, are cea mai mare concentraţie de aur (7-15 gr./t.). O altă caracteristică a exploatării minereului

de aur din Africa de Sud o constituie adâncimea mare a exploatărilor, cuprinsă între 1500-3800 m. Rezerve

însemnate se mai găsesc şi în Zair, Ghana, Madagascar şi Zimbabwe.

Federaţia Rusă dispune de rezerve însemnate în Ural (Kocikar şi Berezovsk ) cu un conţinut de metal de

6 grame, până la sute de grame la tona de minereu. O a două zonă cu mari rezerve se găseşte în Siberia: în

Transbaikalia, în bazinele fluviilor Lena, Amur şi Kolâma.

În SUA cele mai cunoscute zone cu rezerve de minereu aurifer sunt în California (la Mother Lode), în

Colorado (la Cripple Creek) şi în Alaska. Rezerve importante deţine şi Canada : în provincia Ontario (la

Porcupine, unde filoanele ajung la 30 m grosime), la Litle Long Lake etc.

Pe continentul european, importante zăcăminte le deţine: Franţa, Germania, România şi Suedia.

Minereuri aurifere se mai întâlnesc în Australia, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee, în China cu

exploatări în Tibet şi platoul Yunnan, în Brazilia (Minas Gerais şi regiunile Sabora, Sierra Montequero etc.).

Producţia mondială de aur era de 2015 t. (1996), pe primele locuri situându-se Africa de Sud (498 mii

kg), SUA (318 mii kg), Austarlia (298 mii kg), Canada (166 mii kg), China (145 mii kg ) şi Rusia (123 mii kg).

Semnificativ este faptul că peste 60% din producţia mondială este folosită pentru confecţionarea bijuteriilor, a

obiectelor de valoare, 15% pentru acoperirea emisiunilor monetare şi cu ponderi mai modeste în industrie şi

stomatologie.

Argintul este un metal folosit la confecţionarea podoabelor (circa 12% ), pentru instrumente medicale

(35%), fabricarea oglinzilor şi în tehnica fotografică, în industria chimică, electronică etc.

Argintul poate fi întâlnit în stare nativă sau în asociere cu diferite elemente: cu plumb, zinc, cupru la

Naranda (SUA-Ontario), Fresmillo (Mexic), cu plumb şi zinc la Sullivan (Canada-Columbia Britanică), Broken

Page 99: geografia resurselor

Hill (Australia); cu cupru la Tintic (SUA-Utah).

Cele mai mari rezerve de argint estimate la 900 000 t., sunt cantonate în continetul nord american peste

37% şi 13% în cel sud american, iar în Europa circa un sfert (26%).

Producţia mondială de argint era de 15 340 t (1996), înregistrând un ritm de creştere neacoperitor

cerinţelor de consum. Spre deosebire de aur, argintul are o mai largă utilizare în industrie (electronică,

electrotehnică, poligrafice, galvanoplastie) de unde şi necesitatea descoperirii de noi zăcăminte.

Sub aspectul producţiei, pe primele locuri se găsesc: Mexicul (cu 2500 t. -1996), Peru (aproape 2000 t.),

SUA (1600 t. - aflate în statele California, Idaho, Nevada şi Utah), Canada (cu 1300 t. - cu rezerve în provinciile

Ontario, Yucon, Quebek, Manitoba), Chile şi Australia (cu peste 1000 t.).

Rezervele de argint din Europa se găsesc în Germania, Polonia şi Norvegia.

Platina este un metal preţios cu rezerve mondiale mici, estimate la 9000 t. Calităţile acestui metal de a fi

inoxidabil şi de a rezista la acţiunile acizilor a determinat utilizarea lui în multe ramuri industriale (petrochimie,

electrotehnică, autovehicule), pentru confecţionarea bijuteriilor şi pentru tezaurizare. Peste 70 % din rezervele

mondiale se găsesc în Africa de Sud (Bushveld, Witwatersrand), această ţară fiind singura producătoare de

platină primară, Canada (Sudbury-Ontario), SUA (Alaska), Columbia, CSI, ca şi în Etiopia, Brazilia, Australia,

India, Filipine etc.

Metalele rare formează o categorie de neferoase ce au o frecvenţă geochimică redusă, care rareori

formează zăcăminte proprii, fapt ce confirmă exploatarea acestora din zăcăminte polimetalice. Aceste metale

sunt utilizate în ramuri industriale de vârf - electrotehnică, construcţii aerospaţiale, centrale nucleare etc.

Mercurul - este un metal sub formă lichidă, prezent în cinabru (zăcământul de origine hidrotermală) şi

rareori în stare nativă. Acest metal este volatil şi împreună cu unele metale formează aliaje numite amalgame.

Mercurul este folsit la separarea aurului şi argintului, este utilizat la fabricarea termometrelor şi barometrelor.

Rezervele mondiale sigure sunt de 150 000 t., din care 79% în Europa, 10% în Asia şi 6% în America de Nord.

Cadmiul este un metal alb-argintiu aflat în minereurile de zinc. Acesta este folosit ca absorbant de

neutroni în reactoarele nucleare, la obţinerea unor aliaje rezistente la coraziune (galvanoplastie), în industria

chimică.

Principalii producători sunt: Japonia, Canada, Benelux, CSI, China. Mexic şi altele.

Berilul are o culoare alb-cenuşie, şi în combinaţie cu alte metale (în aliaje) conferă acestora rezistenţă,

duritate şi stabilitate faţă de agenţii fizico-chimici. Din rezervele mondiale 44% revin continetului Americii de

Sud, 17%, - continentului asiatic şi 16% Europei. Principalii producători sunt: Brazilia, Argentina, Mozambic,

CSI, SUA.

Alte metale rare, cu proprietăţi asemănătoare şi care se găsesc în cantităţi mici sunt zirconiu, cesiu,

seleniu, bismut, indiul, germaniu şi altele.

Page 100: geografia resurselor

10.2 Resurse pentru industria chimică

Între resursele utilizate prioritar în industria chimică se găsesc: sărurile, fosfaţii, sulful etc.

Dintre săruri o importanţă deosebită prezintă cele de sodiu (sarea gemă), de potasiu şi magneziu.

Sarea gemă este frecvent întâlnită în litosferă, iar rezervele mondiale sunt practic nelimitate. De fapt,

toate ţările posedă zăcăminte de sare fie din zone terestre, fie marine. Sarea din apa mărilor şi oceanelor

reprezintă 40,1015t. Sarea gemă cristalizată se obţine din terenurile de la marginea mărilor, se extrage din subsol

prin construirea de abataje miniere sau este recuperată prin evaporare, după injectarea de apă în zăcământ. Sarea

este utilizată pentru fabricarea sodei, a clorului şi a derivatelor acestora.

Pe glob există regiuni care dispun de rezerve mari de sare, mai ales în Europa (bazinul Kamei,

Doneţului-CSI, în Germania, Austria, Spania, Franţa, Italia, Polonia, România, Ţările de Jos, etc), în America de

Nord (între Munţii Appalachi şi Marile Lacuri, Bazinul Golfului Mexic), în Asia (Laos, Vestul Indiei, China

etc.). În schimb în emisfera australă (Africa, America de Sud şi Australia) zăcămintele de sare gemă sunt mai

rare.

Producţia de sare gemă a fost stimulată de dezvoltarea industriei chimice. Dacă la sfârşitul secolului al

XIX-lea producţia mondială de sare nu atingea 10 mil.t., din care 2/3 erau destinate consumului alimentar, în

ultimul deceniu (1995) producţia mondială a ajuns la 180 mil.t., cea mai mare parte fiind folosită ca materie

primă în industria chimică. Cele mai importante exploatări de sare se realizează în SUA (peste 1/4 din producţia

mondială ), în China, Canada, Germania, India, Australia, Mexic etc.

Sărurile de potasiu - sunt foarte inegal răspândite. Resursele, evaluate la 170 miliarde t. sunt

concentrate în America de Nord (47,7%) şi Europa (47,2%).

În Canada, zăcămintele se întind din nordul provinciei Alberta spre sud-est până în provincia Manitoba,

continuându-se apoi în SUA (Dakota de Nord), iar ca vârstă aparţin devonianului.

În Europa, principalele zăcăminte sunt în partea estică a continentului, respectiv în Rusia, Bielorusia,

Ucraina, continuându-se în zona de vest a Mării Caspice, până la nord-vest de Baikal şi Siberia Centrală.

Rezerve importante de săruri de potasiu se găsesc în Germania, Israel, Iordania, Brazilia, Thailanda etc.

Producţia mondială de potasiu era (1995) de 24 mil.t., realizată de Canada (9 mil.t) , Germania (3,3 mil.

t.), Rusia (2,8 mil.t.), Bielorusia, SUA, Israel, Iordania, Franţa, Spania şi Marea Britanie.

Potasiul este un produs larg utilizat, iar sursele de aprovizionare sunt limitate, de aceea face obiectul

unor schimburi comerciale internaţionale intense. Principalii exportatori sunt: Franţa, Marea Britanie, Israel,

Canada, Germania şi altele.

Sărurile de magneziu apar frecvent împreună cu cele de potasiu, sub forma carnalitului (clorura de

magneziu şi potasiu) şi a cainitului (sulfat de magneziu cristalizat împreună cu clorura de potasiu). Zăcăminte

importante se găsesc în Austria, Grecia, Rusia (Ural), SUA (California), China, Turcia etc.

Fosfaţii sunt o materie primă importantă pentru industria îngrăşămintelor chimice. Fosfaţii sunt de

Page 101: geografia resurselor

origină organică (fosforite, guano) sau minerală (apatită). Rezervele mondiale de fosfaţi sunt evaluate la 12,5

miliarde tone (1995), concentrate în proporţie de peste 70% în Africa. În zona de nord a Africii se găsesc

importante zăcăminte de fosfaţi : Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt până în Israel, Iordania, Siria, Arabia Saudită,

Iran. Marocul ocupa locul al doilea în producţia de fosfaţi, după SUA, după care urmau China, CSI, Tunisia,

Iordania, Brazilia, Israel, Africa de Sud şi altele. Marocul rămâne primul exportator mondial, zăcămintele de

fosfaţi au vîrstă eocenă şi se găsesc în partea central vestică a ţării; aici s-a constituit cunoscutul “Platou de

fosfaţi”, situat între Casablanca şi Agadir (fig.18).

Europa deţine 11,2% din rezervele de fosfaţi. Zăcămintele sunt de natură magmatică -apatite- cât şi de

origine sedimentară şi se găsesc în partea estică a continetului, pe teritoriului Rusiei (peninsula Kola, Câmpia

Rusă, Ural).

America de Nord deţine 10,3% (1995) din rezervele mondiale de fosfaţi, cea mai importantă regiune

fiind Florida, alături de Carolina, care împreună asigurau 80% din producţia ţării. Alte rezerve importante se

găsesc şi în partea vestică a SUA, pe teritoriul statelor Idaho, Utah, Colorado, Wyoning şi Montana.

Cel mai mare importator se remarcă a fi Europa Occidentală.

Sulful nativ este folosit în industria acidului sulfuric, a detergenţilor şi se găseşte atât în depozite de

natură sedimentară (în golful Mexic, sudul Poloniei), cât şi în cele de origine vulcanică (Japonia, Chile, Mexic,

România în Călimani). Din totalul rezervelor mondiale aproape 36% (35,7%) se găsesc în Europa, 26,6% în

America de Nord şi 23,9% în Asia.

10.3 Resursele industriei materialelor de construcţii.

Această categorie de resuse naturale se găsesc în mari cantităţi în litosferă. Acestea au origine eruptivă,

metamorfică sau sedimentară, iar exploatarea lor depinde de calitatea resursei, dar şi de prezenţa căilor de

comunicaţii sau a sursei de energie necesară industrializării.

Rocile eruptive sunt reprezentate prin granite, granodiorite, diorite, sienite, andezite, bazalte, diabaze,

etc. şi sunt utilizate, în special, pentru construcţii de drumuri şi căi ferate, dar şi la unele construcţii

monumentale. Granitul, de diferite culori, se exploatează în cariere, în Finlanda, Scoţia, peninsula Bretagne, în

Scutul Canadian, în Siberia, iar în ţara noastră în Dobrogea de Nord. Bazaltul este o altă rocă mult folosită în

diferite construcţii şi se găseşte în mari cantităţi în nord-vestul Indiei, în nordul Angliei, Irlanda, în Masivul

Central Francez, iar la noi în ţară în Munţii Perşani şi Harghita.

Dintre rocile metamorfice, o importanţă deosebită o are marmura. Aceasta este folosită în construcţii,

la decoraţiuni interioare şi exteroare, în realizarea unor monumente sau a unor obiecte de artă. În Europa se

găsesc cele mai mari zăcăminte de marmură şi de foarte bună calitate. Dintre ţările cu bogate zăcăminte de

marmură menţionăm Grecia (M.Pentelic, lângă Atena), Italia (marmura albă de Carrara şi cea verde de

Campania), Portugalia, Norvegia, România (exploatări la Ruşchiţa.Alun, Căprioara).

Rocile sedimentare sunt reprezentate prin diverse varietăţi de calcar, marne, nisipuri, argile etc.

Page 102: geografia resurselor

Acestea sunt intens exploatate în vederea unor multiple întrebunţări. Astfel, calcarele şi marnele sunt folosite în

industria lianţilor şi se găsesc în cantităţi mari în toate continentele. Nisipul cuarţos este utilizat în industria

sticlei şi se găseşte în mari cantităţi în nordul Franţei, sud-estul Belgiei, în bazinul Ruhr, în regiunea Moscovei,

în nord-estul Statelor Unite, în sud-estul insulei Honshu (Japonia). Argilele caolinoase constituie materia primă

în industria porţelanului şi se valorifică în China, Japonia, SUA (Munţii Appalachi), în Franţa (masivul Central),

în Marea Britanie (peninsula Cornwall), Polonia (Silezia), România (Munţii Harghita). Argilele refractare, cu

conţinut redus de cuarţ şi hidroxizi de fier sunt folosite ca materiale de construcţie rezistente la temperaturi

înalte. Aceste resurse sunt exploatate pe scară largă în SUA, CSI, Germania, Franţa, Polonia, etc.

În litosferă există unele resurse care nu pot fi încadrate în nici una din categoriile de resurse de materii

prime analizate, datorită utilizării lor în multe sectoare de activitate. Dintre acestea resurse, o importanţă

deosebită prezintă:

- baritina (sulfat de bariu), folosită în industria hârtiei, în fluidele de sondă şi se explotatează în SUA,

Germania, Mexic, în Dobrogea de Nord şi în Carpaţii Orientali etc.;

- azbestul este folosit pentru fabricarea materialelor termoizolante, în industria textilă, a hârtiei, la

producerea azbocimentului şi se găseşte în CSI, Canada, Brazilia, Africa de Sud, Italia etc. ;

- grafitul se găseşte în mari cantităţi în CSI, China, Mexic, India, Austria, Coreea de Nord şi este folosit

în metalurgie, în industria atomo-electrică.

- mica albă sau muscovitul este mult mai utilizată în electrotehnică ca izolant, în metalurgie etc. şi se

exploatează în SUA (Munţii Appalachi), în CSI (Munţii Saian), în India etc.;

- diamantele - sunt folsite nu numai ca pietre preţioase în confecţionarea bijuteriilor, dar şi în industria

modernă. Rezervele mondiale de diamante sunt de Australia (51%) şi Africa (42,1%). Producţia de diamante

brute este furnizată de Australia (38,5 mil. carate ), Rusia (21,8 mil. carate), Zair, Botswana, Africa de Sud ,

Brazilia, Angola, Coasta de Fildeş, etc.

- Printre pietrele preţioase, utilizate în cea mai mare parte pentru bujuterii, se numără rubinul

(Birmania), safirul (Birmania, India, Sri Lanka), smaragdul (CSI, Brazilia, Columbia, India etc.).

10.4. Resurse radioactive

Principala rsursă radioactivă este uraniul care este prezent sub formaă de zăcământ în zonele cu

activitate magnetică şi în zonele hidrotermale. Uraniul se prezintă sub forma a trei izotopi. Uraniul 234 este

foarte instabil şi nu poate fi utilizat practic. Uraniul 235 este utilizat în producţia de energie electrică. U 235 se

găseşte în concentraţie de 0,7% şi pentru utilizare trebuie îmbogăţit până la concentraţii de 3%. Pentru ca un

zăcământ să fie rentabil, acesta trebuie să aibă o concentraţie de cel puţin 0,1% dioxid de uraniu (fig.19).

Rezervele mondiale de uraniu sunt în prezent de circa 24,5 mil.t. Cele mai importante ponderi faţă de

rezervele mondiale le deţin : Africa (25%), America de Nord (21,8%) şi Australia(19,3%). La nivel de state

resurse importante de uraniu au : Africa de de Sud (pe ţărmul de sud-vest) cu 237 mii t. rezerve, Canada (în zona

central-nordică şi în zona Marilor Lacuri), SUA (Colorado), Argentina, Australia (cu mari zăcăminte în sud),

Page 103: geografia resurselor

Federaţia Rusă, Kazahstan (deşertul Fergana), Uzbekistan, Brazilia (Matto Grosso), Niger, Cehia (Podişul

Boemiei), Franţa (Podişul Central). Producţia mondială de uraniu era de circa 30 mii t. (1996). Cea mai mare

mină de uraniu din lume se află în Namibia la Rössing (cu 2007 t. în 1995). Construcţia centralelor atomice

pentru furnizarea energiei electrice pe baza combustibililor radioactivi s-a extins în multe din statele lumii.

Toriul este o altă resursă radioactivă. Acesta este prezent în zăcămintele aluvionare alături de

zăcămintele auro-argentifere. Principalele zone în care se găseşte este Asia de Sud-Est, ţărmul nordic al

Australiei şi partea estică a Indiei.

Rezervele mondiale a principalelor metale feroase şi neferoaseTabel nr. 22

12. Resursele de sol

Solul “Învelişul de viaţă”, al scoarţei terestre, rezultat în urma unui proces îndelungat de transformări

fizico-chimice ale rocilor superficiale şi acumulări de substanţe organice, din care sub acţiunea

microorganismelor a rezultat humusul (substanţă organică activă pentru plante), reprezintă principala resursă

pentru agricultură.

În evoluţia solului se disting două etape:

Page 104: geografia resurselor

a) prima etapă - de formare a constituienţilor minerali ai pedosferei, în care au loc procese fizice şi

chimice de dezagregare, alterare, dizolvare, oxidare etc a rocilor şi mineralelor ce le compun, sub acţiunea

factorilor de mediu şi apoi a organismelor vegetale şi animale, în urma cărora rezultă o materie afânată şi

friabilă.

b) a doua etapă - de formare a solului propriu-zis în care intervine procesul de pedogeneză, adică în sol

are loc acumularea de substanţe organice transformate în humus, dar şi apariţia unor orizonturi cu caractere

specifice, ca rezultat al proceselor din sol sub acţiunea factorilor de mediu (energie solară, apei, aerului),

plantelor, microorganismelor (bacterii, ciuperci, etc) şi microfaunei (protozoare viermi etc), care acţionează în

raport de condiţiile climatice şi de relief.

În raport de evoluţia pe care o are fiecare sol sau grupare de soluri, se diferenţiază în raport cu

caracteristicile fizice (textură, structură, culoare), care asigură fiecărui tip de sol, o anumită capacitate de reţinere

a apei, de aeraţie, de pH (de aciditate) etc. De asemenea în cadrul evoluţiei solurile au avut posibilitatea în

funcţie de condiţiile de climă, vegetaţie, tip de rocă, relief să acumuleze într-o proporţie mai mare sau mai mică,

anumite elemente minerale (existente în complexul coloidal sub formă de ioni de Ca, Mg, K, şi H), în funcţie de

care prezintă un complex saturat în cationi bazici (V% = 100) sau nesaturat (V% < 100).

În acelaşi timp a avut loc transformarea substanţelor organice sub acţiunea microorganismelor din sol în

humus care asigură o bună fertilitate a solurilor (humus slab acid bogat în ioni de calciu) specific zonelor de

climă temperată sau în humus acid (nesaturat în ioni de calciu), care este prezent în solurile podzolice cu o

feritlitate mai scăzută din zonele reci şi umede. În timpul procesului de solificare, solurile şi-au realizat o serie de

orizonturi, care formează un profil de sol a căror grosime variază de la o grupă de soluri la alta, unele prezentând

orizonturi specifice în raport de factorii de mediu şi roca parentală pe care s-au format şi totodată de grosimea şi

conţinutul în elemente minerale şi humus element important pentru cultivarea multor plante agricole (cereale,

plante oleaginoase, ierburi perene etc.) (Parichi, 1990).

11.1 Răspândirea solurilor pe Terra

Clasificarea FAO/UNESCO, include solurile de pe Terra într-o sistematizare pe două niveluri: grupări

majore de sol în număr de 28, runite în patru categorii de soluri fiecare categorie cu 2 sau 4 subcategorii (fig.

20):

A1. Soluri neevoluate la moderat evoluate, condiţionate de factori locali: cum sunt procesele geologice,

roca parentală:

a) datorită denudaţiei sau a sedimentării active:

- leptosoluri (litosoluri) - răspândite în regiunile montane şi în pustiuri, ocupând pe glob o

suprafaţă de cca 2,26 milioane hectare, în condiţii de pante foarte accentuate, cu vegetaţie de regulă pajişte,

humus până la 10 % într-un strat subţire şi fin de sol,

- regosoluri - în condiţii climatice foarte diferite, regiuni tropicale şi subtropicale aride ca şi în

regiunea arctică dezvoltate pe depozite sedimentare (sărace în humus (1-2 %) şi substanţe nutritive ocupate de

pajişti de slabă calitate (în ţara noastră situate pe versanţi sunt utilizate cu rezultate bune, pentru viticultură şi

pomicultură.

- fluvisolurile - soluri puţin evoluate situate în luncă pe terase joase, în zona lacustre şi delte

aflate sub influenţa revărsărilor, pe sedimente aluviale recente cu un orizont A, cu un conţinut ridicat de

Page 105: geografia resurselor

substanţe organice, puţin transformate în humus, (1-2%) cu o fertilitate extrem de variată, ocupă pe Terra o

suprafaţă de 320 milioane hectare, au în general un drenaj slab (în lunca Nilului, Delta Dunării etc)

- cambisoluri - slab moderat dezvoltate, brune sau roşii, în deosebi în climat temperat şi

subpolar pe versanţi în condiţiile unei eroziuni slabe, sau pe terase joase din zone umede, ca soluri tinere

neevoluate, a un orizont A, relativ subţire, cu structură bună, mai ales sub pădure.

A.2 Soluri cu caracteristici imprimate de rocă: apar în diferite condiţii climatice, tipul de rocă parentală

imprimă solului caracteristici specifice.

- andosoluri - regiuni cu activitate vulcanică, pe roci bazice de regulă andezite la variate

condiţii climatice, acoperite frecvent de vegetaţie forestieră, ocupă cca 160 milioane hectare pe Terra.

- arenosoluri - răspândite în special în Africa, Australia, America de Sud (Brazilia) şi Orientul

Apropiat, în areale cu nisipuri la zi, cu o textură grosieră (conţin argilă sub 12 %), cu profil de cca 100 cm, un

orizont A sărac în humus şi o capacitate scăzută de reţinere a apei, puţin fertile, cu o suprafaţă totală de 440

milioane hectare, sunt acoperite în general de pajişti.

- vertisoluri - cu un conţinut mare de argilă, compacte, cu un regim aerohidric nefavorabil,

conţinutul de humus mic (1-2 %), cultivate mai ales în condiţii de irigare, cu grâu, sorg, orez, trestie de zahăr şi

mai ales cu bumbac, necesită pentru lucrările agricole un mare consum de energie, pe suprafeţe mai mari se

întâlnesc în Australia, India, Sudan şi Maroc, pe Terra ocupă peste 340 milioane hectare

A3. Soluri cu caracteristici determinate de sărurile solubile: cunoscute sub denumirea de soluri

halomorfe (solodice) geneza lor este strâns legată de prezenţa ionului de natriu (Na), fie sub formă de sare

(NaCl2, NaSO4), deci ion în soluţie reţinut de argilă şi humus.

- solonceacuri - bogate în săruri uşor solubile (cloruri, sulfaţi, carbonaţi în orizontul de

suprafaţă, se întâlnesc în zonele tropicale şi subtropicale, dar şi temperate (între 15° şi 50° latitudine nordică în

Europa şi Asia (începând din zona Mării Negre, spre E, până în nordul podişului Gobi), şi din emisfera nordică

până în cea sudică în Africa (din deşertul Libiei, în estul Algeriei, Marele Erg Oriental, câmpia Somaliei şi în

Namibia, în Australia în zona marilor deşerturi, în America de Sud, în Câmpia La Plata (Argentina) şi deşertul

Atakama (Chile), în America de Nord, în sud-vestul Statelor Unite, în Podişul Marelui Bazia. Pe Terra

solonceacurile ocupă 260 milioane hectare, sunt acoperite cu o vegetaţie caracteristică de plante ierboase,

Salicornia herbaceea (sărăţica), Suaeda maritima, Salsola kali etc.. Formate pe loess-uri şi loess-uri nisipoase,

marne şi argile marnoase, au la partea superioară, o crustă subţire albă, de săruri, care sunt prezente până la 70 -

80 cm adâncime, în profilul solului, necesită pentru cultura plantelor, irigări de spălare în vederea transferului de

săruri în adâncime, şi amendamente cu gips şi fosfogips pentru neutralizarea sărurilor. În România

solonceacurile se întâlnesc în zonele de silvostepă, în Câmpia Brăilei şi în luncile râurilor din sud-vestul ţării, în

Lunca Dunării, în Câmpia de Vest şi Câmpia Moldovei, fiind acoperite în cea mai mare parte cu păşuni slab

productive.

- soloneţurile - sunt mai puţin răspândite (160 milioane hectare) fiind caracteristice zonelor

aride, semiaride şi semiumede, fiind soluri ce se formează prin desalinizarea solonceacurilor. În emisfera

nordică, între 40 -55° latitudine se întâlnesc soloncturi din Nordul Mării Caspice, Asia Centrală până în bazinul

mijlociu al fluviului Amur. În America de Nord, apar în bazinul superior al fluviului Missouri, iar în America de

Sud în Câmpia La Plata. În mod natural, trecerea solonceacurilor la soloneţuri se produce în condiţii de climă

mai umedă. Fertilitatea redusă a soloncturilor este determinată de pH-ul ridicat, excesul de Na, care reduc

Page 106: geografia resurselor

acesibiltatea pentru plante a unor elemente nutritive (N, P, K). Soloneţurile sunt folosite pentru pajişti, care

însămânţate cu graminee (Agropivum, Puccinella etc) şi fertilizate cu azot şi fosfor, dau producţii bune de nutreţ.

A4. Soluri cu caracteristici determinate de excesul de umiditate, numită şi hidromorfe, datorită

excesului de apă din precipitaţii sau existenţei orizontului freatic la mică adâncime.

- gleisolurile, caracteristice zonelor climatice umede dar în condiţiile excesului de apă freatică

(nivel situat între 0,5-1m), pot fi întâlnite în orice zonă climatică, pe sedimente neconsolidate. În zona tropicală

sau în zona temperată umedă, se întâlnesc în regiuni mlăştinoase sau în zone depresionare, cu exces de umiditate

ocupând cca 620 milioane hectare. Gleisolurile prezintă la suprafaţă un orizont A sau în organic (turbos) după

care urmează un orizont de glei (Gr) de culoare cenuşiu-verzui sau albăstrui care evidenţiază evoluţia solului în

condiţii de exces de umiditate. În general gleisolurile sunt folosite pentru pajişti, dar adesea pe ele sunt păduri.

Printr-o înbunătăţire a regimului aerohidris şi folosirea unor îngrăşăminte cu azot pot fi folosite pentru plantele

cultivate.

- histosolurile sunt soluri turboase întâlnite în zona tropical umede, în areale depresionare sub

o vegetaţie specifică pentru excesul de umiditate, Tipha, Phragmites, Care, sau muşchi (Sphagnum).

Histosolurile care ocupă pe Terra 240 milioane hectare, pot fi cultivate în condiţii de drenaj foarte bun, care să

menţină totuşi nivelul apei freatice la mică adâncime pentru a nu se determina o mineralizare rapidă a materiei

organice, care să fie apoi îndepărtată prin eroziune eoliană.

B. Soluri slab-moderat evoluate, condiţionate climatic: categorii ce include solurile formate în condiţii

de climă şi vegetaţie, ce au favorizat acumularea în unele soluri de carbonat de calciu sau gips şi în alte soluri

acumulare de humus în partea superioară a profilului de sol.

B1. calcisolurile caracterizate printr-un orizont superior sărac în humus, urmat de un orizont de

acumulare de calciu (orizont calcic) sunt caracteristice regiunilor aride şi semiaride şi ocupă o suprafaţă foarte

mare de circa 1000 milioane hectare. Calcisolurile conţin gips şi soluri uşor solubile ceea ce face ca prin irigarea

lor să apară pericolul salinizării sau alcalizării. Prin conţinutul mare de carbonat de calciu, reduc accesibilitatea

fosforului, iar conţinutul redus de humus şi implicit de azot, le recomandă să fie folosite în special ca păşuni.

- gipsisolurile se caracterizează prin acumularea de gips în adâncime în orizontul gipsic sau

petrogipsic, ca şi calcisolurile, sunt condiţionate de prezenţa în formarea lor a rocii (gipsului). Gipsisolurile se

întâlnesc în zone aride ca Australia, Irak, Siria, Tunis, Algeria, Spania, Mexic, sudul Statelor Unite etc., având

o fertilitate foarte redusă, sunt folosite pentru păşuni şi foarte rar cultivate.

B2. Soluri cu orizont superior humifer, saturate în bază: sunt caracterizate prin acumulare de humus în

partea superioară a profilului, în urma evoluţiei sub o vegetaţie ierboasă bine încheiată, în condiţii de stepă şi

silvostepă; cu precipitaţii mai abundente (mai ales primăvara), care însă nu reuşesc îndepărtarea decât a sărurilor

uşor solubile, solul rămânând cu saturaţie în bază. Descompunerea materiei organice din sol în prezenţa Ca,

determină formarea unui orizont A (molic) având un conţinut suficient de ridicat în humus, ceea ce îi asuigură

proprietăţi fizice favorabile.

- kastanoziomurile - soluri corespondente solurilor bălane din ţara noastră cu acumulare nu

prea mare de humus, formate în condiţii de stepă mai uscată, cu precipitaţii ce nu depăşesc 350 mm şi

temperaturi medii de 5 - 9°C în Europa şi 3-4°C în Asia, se întâlnesc din arealul extern al depresiunii carstice

până în Mongolia şi China (în nordul şi estul Deşertului Gobi). În America de Nord, în zona stepei aride din

Podişul Preeriilor şi M-ţii Stâncoşi, iar în America de Sud, în Patagonia (Argentina). Pe Terra, acoperă o

Page 107: geografia resurselor

suprafaţă de 400 milioane hectare realizând tranziţia dintre deşerturi şi stepă. Kastanoziomurile, deşi

acumulează o cantitate mică de humus (2-3 %), rezerva pe 0-50 cm adâncime, este de 60-120 t/ha, acesta este de

foarte bună calitate (mult calcic), având proprietăţii fizice bune, o reacţie slab alcalină pH în jur de 8,0-8,3 ,

caracteristic solurilor bogate în carbonat de calciu, fiind active microbiologic şi bine aprovizionate cu substanţe

nutritive, pot fi utilizate pentru diverse culturi agricole de la cereale (grâu, porumb, etc), floarea soarelui, sfecla

de zahăr până la plantaţii pomicole şi viţă de vie.

- cernoziomurile, solurile cu cea mai bună fertilitate caracteristice stepei şi silvostepei, acoperă

o suprafaţă de 300 milioane hectare, în limita lor sudică începe din Europa şi continuă în Asia (de cursul inferior

al Dunării prin nordul Peninsulei Crimeia, sudul Depresiunii Caspice la vest de Volvograd, până în regiunea

Asia Centrală După o întrerupere în zonele montane, reapare de la Cita Peamur şi regiunea cuprinsă între Beijing

şi Harbin. În America de Nord, cernoziomurile ca şi facoziomurile şi griziomurile, alătuiesc o fâşie îngustă

orientată N-S paralel cu lanţul Munţilor Stâncoşi, făcând trecerea dintre grisiomuri şi solurile aride de stepă,

(Kostanoziomuri).

În condiţiile unei clime stepice, cu veri lungi şi călduroase (temperatura medie anuală 10°-18°C), în

vest, cu o creştere a continentalismului spre zona central asiatică (cu 20°C temperatura medie a lunilor de vară)

şi apoi scănd spre est la valori medii de 0°C. Precipitaţiile sunt de asemenea neuniforme, 500-600 mm în vestul

zonei europene şi asiatice şi 300-350 mm în Siberia.

În America de Nord, temperaturile medii cresc pe direcţia nord-sud (de la 3,5°C până la 12,5°C), iar

scad în sens invers de la 700 mm în sud la 400-450 mm şi nord. Cernoziomurile cu un orizont A (molic), de

culoare închisă, de acumulare a humusului, cu o grosime de 20-60 cm, porozitate pe profil mare, permeabilitatea

favorabilă, o capacitate de reţinere a apei şi de schimb cationic bună, sunt saturate cu ioni de la Ca şi Mn, şi au o

activitate biologică foarte bogată.

Solurile cernoziomice sunt foarte favorabile culturilor agricole, singura problemă rămâne asigurarea

apei prin irigaţii.

- facoziomurile, s-au format în condiţiile stepelor de tip preerie cu ierburi înalte, din America

de Nord din câmpiile înalte situate în zona centrală a Statelor Unite şi în podişuri de la poalele Munţilor

Stâncoşi, între 35-45° latitudine nordică, în condiţiile unor veri fierbinţi (cu temperaturi maxime de până la

38°C) şi ierni aspre cu zăpezi abundente. Precipitaţii au valori foarte diferite de la 600 mm, ajungând până la

1000 mm. Vegetaţia specifică preriei, este formate din asociaţii de ierburi perene, între care predomină

gramineele perene, ca Antropogon (bărboasa), Stipe (colilia) şi Agropyrum (pir). Facoziomurile, se mai întâlnesc

în Argentina. În România sunt denumite cernoziomuri aviloiluviale şi ocupă suprafeţe restrânse în Moldova,

Câmpia Română şi Câmpia Transilvaniei. Pe Terra ocupă o suprafaţă de 100 milioane hectare. Facoziomurile ca

şi cernoziomurile aviloiluviale s-au format pe depozite loessoide în cea mai mare parte, pe unele depozite

argiloase fiind sărace în carbonat de calciu, orizontul superior A (molic) de culoare închisă are o grosime de

30-35 cm constituit în humus (3-5%), conţinut ridicat de azot şi o reacţie slabă acidă.

Cultivate cu cereale îndeosebi grâu şi porumb pot asigura recolte bune.

- griziomurile, soluri de tranziţie dintre cernoziomuri, (sau faeziomouri) şi luvisoluri ocupând

o suprafaţă mai restrânsă de 30 milioane hectare.

Caracteristice pentru zona de silvostepă (trecerea de la stepă la pădurea de foioase), se întâlnesc în

Europa şi Asia din nordul Câmpiei Române (unde sunt denumite soluri cenuşii), limita lor sudică spre est trece

Page 108: geografia resurselor

pe teritoriul C.S.I., pe la sud de Chişinău, Harcov, Kuibuşev, până dincolo de Novosibirsk.

În America de Nord, griziomurile apar ca o fâşie îngustă în nordul Câmpiei Centrale, Statele Unite.

Formate în condiţii de climă continentală (veri cu temperaturi de 19°C, şi ierni cu temperaturi între -4°C

şi -37°C în luna ianuarie), precipitaţii cuprinse între 300 - 670 mm, în zone cu păduri de foioase în care întâlnim

stejarul, carpenul, teiul, frasinul, etc., iar în vestul Siberiei, plopul şi mesteacănul.

Griziomurile formate în vegetaţie de păduri dar şi a unei bogate vegetaţii ierboase, cu un orizont

superior A (molic) sub care datorită proceselor de migrare a argilei , apoi un orizont A molic-eluvial (de

acumulari - humusului).

Griziomurile, conţinut bogat în substanţe minerale între care predomină calciul magnezian şi potasic, şi

un humus de bună calitate (cu acizi humici), 3-5% humus în solurile agricole, sunt utilizate intens pentru

viticultură şi pomicultură.

C - soluri puternic evoluate şi moderat evoluate:

C1 - cu orizont intermediar argiloiluvial (luvisoluri, alisoluri, planosoluri, podzoaluviale); includ,

soluri din climat umed temperat răcoros (boreal sau austral), formate sub păduri de foioase, având un profil bine

dezvoltat cu orizonturi profunde caracterizate prin migrarea argilei şi depunerea ei într-un orizont 8t (textură

argiloasă);

- luviolurile, cu o răspândire foarte largă în zona pădurilor de foioase din Europa, Asia şi

America de Nord, acoperă 600 milioane hectare, pe terenuri lipsite în general de drenaj extern (scurgere), zone

plane din podişuri, dealuri şi piemonturi.

Formate din depozite de argile, luturi şi nisipuri, cu conţinuturi scăzute în calciu şi minerale

feromagneziene, cu o reacţie acidă în orizontul superior A (acric), sărac în humus, iar pe profil argila compactă

determină o scădere a proceselor aerohidrice, amendate cu calcar, şi fertilizate cu îngrăşăminte organice şi

minerale, pot fi cultivate îndeosebi cu grâu şi porumb (culturi practicate în S.U.A.), cartof, plante furajere şi în

unele zone cu plante legumicole (în Europa).

- alosolurile, cu o răspândire mică, cca 100 milioane hectare, în regiunea tropical umedă,

caracterizate prin gradul de saturaţie în baze (V%), al orizontului B sub 50%, au un potenţial redus pentru

agricultură.

- planosolurile, apar în climat temperat în condiţii de relief plan în podişuri, piemonturi şi

câmpii piemontane, dar şi climat tropical unde alternează perioadele secetoase şi umede, prezentând un orizont

Bt, îmbogăţit în argilă, cau urmare a migrării ei din orizontul superior E (sărăcit în argilă). Orizontul A (molic,

sau de culori moi), are o grosime mică sub 25 cm, de culoare brună, cu humus în cantităţi reduse şi calitate mai

slabă (acizi fulvici) . Pentru a fi cultivate Planosolurile necesită lucrări de drenaj, afânare adâncă şi fertilizare cu

azot (N), în general sunt folosite pentru pajişti, sau sunt acoperite cu păduri.

- podzoluvisolurile - caracteristice pentru climatul temperat răcoros, fac tranziţia dintre

luvisoluri şi podzoluri şi ocupă o suprafaţă de 260 milioane hectare fiind acoperite în cea mai mare parte de

păduri. Podzoluvisolurile sunt mai acide decât luvisolurile, de aceea sunt folosite în deosebi ca păşuni şi

necesită amendamente cu calcar, îngrăşăminte organice şi o fertilizare minerală.

C2- solurile puternic evoluate cu orizont spodic:

- sub categorie ce cuprinde solurile din zona temperată, cele mai evoluate şi mai intens alterate

având pe profil un orizont intermediar de acumulare a compuşilor organominerali cu Al şi Fe (orizont spodic sau

Page 109: geografia resurselor

humicol feriiluvial), sunt formate frecvent pe roci sărace în baze.

- podzolurile sunt cele mai răspândite soluri, pe Terra, ocupând peste 480 milioane hectare în

nord vin în contact cu zona de tundră, iar în Europa, le întâlnim din nordul Germaniei şi Poloniei până în

regiunea Kiev-ului şi Moscovei pe o linie care uneşte oraşele Gorki-Krasnoiarsk. În Asia ocupă o zonă

importantă din partea de nord până în bazinul inferior al Amurului. În America de Nord, limita sudică a

podzolurilor este marcată de o linie care uneşte sudul Peninsulei Alaska cu New York-ului (paralela de 42°

latitudine nordică).

Podzolurile ocupă vaste suprafeţe cu condiţii de climă variată (de la temperaturi medii anuale de 7°C

până la 0,8°C în Europa şi între -7°C şi -16°C în estul Siberiei.

Precipitaţiile au o scădere de la 600 mm în Europa până la 200 mm în Siberia de Est. În America de

Nord valorile temperaturilor medii sunt mai ridicate (10°C), iar precipitaţiile ajung la 1000 mm.

Învelişul natural al podzolurilor este de păduri de conifere în nordul continentului şi păduri de amestec

(conifere şi foioase) şi de foioase spre sud, cunoscute sub denumirea de taiga în Siberia (denumire folosită şi

pentru pădurea canadiană). Podzolurile sau format pe roci foarte diferite de la nisipuri, luturi-nisipoase, depozite

leossoide până la argile şi materiale eruptive şi metamorfice, sărace în minerale alterabile.

Podzolurile sunt foarte acide, (gradul de saturaţie în baze foarte scăzut), cu textură grosieră ceea ce

determină o capacitate redusă de reţinere a apei, compensată de condiţiile climatice mai reci şi umede.

În general sunt soluri deficienţe cu cantităţi reduse de azot şi potasiu, cu o fertilitate redusă, dar sunt

favorabile dezvoltării pădurilor.

D. Solurile puternic evoluate intens şi profund alterate; reprezintă o grupă de soluri cu orizont

argiloiluvial (Bt, de acumulare a argilei), şi soluri cu orizont ferolic (de acumulare a sescvioxizilor) care se

întâlnesc în zona de climă caldă subtropicală, tropicală şi ecuatorială. Solurile fiind puternic evoluate şi profund

alterate ceea ce le diferenţiază de zona temperată, fiind :

- o alterare puternică a mineralelor primare cu formarea de argile (în care predomină

caolinutul, oxizi de fier şi aluminiu.

- o mineralizare puternică a materiei organice din stratul superficial al solului, ceea ce

determină o cantitate foarte scăzută în humus.

- acrisolurile, răspândite în zona tropicală umedă pe circa 800 milioane hectare în condiţii de

umiditate excesivă, sub vegetaţie de pădure, sărace în materie organică, baze şi nutrienţi.

- aerisolurile cu fertilitate slabă pentru culturile agricole sunt expuse eroziunii dacă nu se

asigură măsuri de protecţie şi o tehnologie agricolă adecvată. În condiţiile folosirii lor pentru culturile agricole

este necesară o amendare cu calcar şi o fertilizare cu cantităţi mici de îngrăşăminte, sunt forme greu solubile.

- lixisolurile se deosebesc de aerosoluri printr-o saturaţie în baze maimridicată (peste 50%) în

orizontul Bt. Lixisolurile apar sub pădurile xerofile şi savane, din climatul subtropical subumed şi acoperă 200

milioane hectare.

Foto 3

- nitisolurile, se întâlnesc în condiţiile unei clime tropicale de tip musonic (un sezon uscat şi

altul umed) în relief înalt, de regulă pe roci bazice.

Nitisolurile, ocupă 250 milioane hectare, fiind relativ argiloase, cu însuşiri fizice favorabile şi o reacţie

Page 110: geografia resurselor

slab acidă, iar saturaţia în baze în general moderată, constituie subgrupa de soluri cu cea mai bună fertilitate din

zona tropicală. Utilizatăe în agricultură pe suprafeţe mai importante necesită o fertilizare cu azot şi fosfor,

asigurând producţii bune pentru culturi de cereale, plante legumicole, etc.

Solurile puternic evoluate şi profund alterate cu orizont feralic:

- feralsolurile , solurile cele mai alterate de pe Terra, cu o suprafaţă de 100 milioane hectare,

sunt răspândite în climat tropical umed; în America de Sud, în zona centrală a Africii şi în Sud-Estul Asiei.

Solurile formate pe roci bazice sărace în silice cu acumulare de sescvioxizi au o fertilitate redusă, fiind în mod

natural bine valorificate de pădure.

- plintisolurile, reprezintă solurim bogate în argilă pestriţă, care se întăreşte puternic prin

umezire şi uscare repetată, datorită şi oxizilor de fier pe care îi conţine. Plintisolurile, acoperă cca 80 milioane

hectare, fiind întâlnite mai ales în Brazilia.

În condiţii de umiditate argila (plintitul) devine foarte moale, când se usucă (prin scăderea nivelului

freatic sau creşterea temperaturii ), conţinutul bogat în oxizi de fier determină formarea unor cruste cimentate tari

care acoperă argila moale. Plintisolurile au stagnări periodice ale apei în profilul de sol, ca urmare a unui slab

drenaj întrucât apar în areale plane sau slab ondulate.

11.2 Regiunile ecopedologice ale Terrei

Regionarea ecopedologică reprezintă o compartimentarea a uscatului terestru în mari suprafeţe (zone),

care se caracterizează prin anumite soluri predominante şi condiţii de viaţă relativ asemănătoare pentru plante şi

animale din punct de vedere ale unităţilor taxonomice se disting: zona ecologică care se subdivide în domenii

ecopedologice (cu un anumit specific ale regimului de umiditate ale solurilor şi deci a proceselor pedogenetice).

Criteriul de umiditate (Ku este determinat de raportul între precipitaţii (P) şi evapotranspiraţie (E), ceea ce a

condus la separarea a 4 domenii: umed (Ku>1,5).

A treia unitate taxonomică, este regiunea ecopedologică care este o subunitate a domeniului

ecopedologic, care se distinge prin particularităţile teritoriale ale învelişului de sol, caracterizate de natura

solurilor dominante şi asociate şi aranjamentul lor spaţial, determinate de o serie de factori :natura rocilor, relief

şi evoluţia anterioară a solurilor.

Zonele ecopedologice, (Parichi, 1999), sunt separate în raport de regimul termic al solurilor,

determinate de caracteristicile climatice temperatura medie anuală, suma temperaturilor zilnice ce depăşesc 10 0

C (reprezentând temperaturi active pentru sol ), bilanţul radiativ şi variaţia temperaturilor medii.

În funcţie de aceste caracteristici climatice, de la pol la ecuatorul terestru, au fost deosebite 5 zone

ecopedologice:

-zona polară

- zona subpolară

- zona temperată

- zona subtropicală

- zona tropicală

Page 111: geografia resurselor

Zona ecopedologică polară , caracterizată printr-o climă deosebit de rece, cu temperaturi medii anuale

sub 00C, veri reci (temperatura medie de 8-100C) şi precipitaţii reduse, având o umiditate ridicată, datorită

evapotranspiraţiei scăzute şi existenţei în soluri a unui strat permanent îngheţat (permafrost).

Solurile dominante, ale acestei zone, care se caracterizează practic numai în emisfera nordică, ( cu cea

mai mică întindere 0,6 milioane hectare, adică 4% din suprafaţa uscatului), sunt : regosolurile, gleisolurile şi

leptosolurile (toate având permafrost) la care se asociază histosolurile gleice.

Solurile din zona ecopedologică polară, cuprind un singur domeniu â, cu două regiuni: o regiune nord

americană şi o regiune euroasiatică.

Zona ecopedologică subpolară; în care clima este rece (temperatura medie anuală 1-70C), cu variaţii

mari de temperatură între anotimpuri şi o umiditate ridicată a aerului. Relieful este puţin variat, câmpii uşor

ondulate de gheţari cuaternari, care în unele areale au depus îngrămădiri de roci (morene), apar totuşi şi lanţuri

montane de mică altitudine, care determină o variabilitate învelişului de sol.

În condiţiile unor roci nisipoase, luto-nisipoase, luturi loessoide, argile, materiale eruptive, etc. ,

dominante sunt solurile de podzolire (sub pădurea de conifere) şi cele de gleizare şi turbificate în rocile cu exces

de umiditate. Învelişul vegetal caracteristic este reprezentat de păduri de amestec şi păduri de foioase.

Zona ecopedologică subpolară care reprezintă cca 18%din suprafaţa uscatului (aproximativ 2,4

milioane hectare) cuprinde două domenii: cu permafrost şi fără permafrost. (fig. )

Din primul domeniu ecopedologic ( cu permafrost ) fac parte : regiunile nord americană şi est siberiană,

iar din al doilea domeniu (fără permafrost) : partea sudică a regiunii nord americane, islandezo-norvegiană,

europeano-siberiană, spaţiul Bering-Ohotsk, iar din emisfera sudică ; Insulele Ţara de Foc.

Culturile de cereale secară, ovăz, orz), culturi furajere şi micile suprafeţe cu cartofi, acoperă cca 5%,

îndeosebi din suprafaţa domeniului subpolar fără permafrost ( care reprezintă din zona subpolară 8%). Pentru

culturi agricole din această zonă solurile cele mai favorabile sunt luvisolurile, spodosolurile şi cambisolurile.

Zona ecopedologică temperată; caracterizată prin temperaturi medii anuale cuprinse între 7 şi 12 0C,

cu diferenţe accentuate între anotimpurile extreme de la 250 C la -100 C şi un regim al precipitaţiilor neuniform în

timpul anului, care variază de la umed la arid ( de la 1000 mm la 200 mm ): Regimul precipitaţiilor şi al

temperaturii se reflectă în trecerea treptată de la vaste păduri de foioase din nordul zonei, la silvostepă, stepă şi

preerie în condiţiile semiumede şi semiaride şi vegetaţie caracteristică de semipustiu şi pustiu temperat în părţile

aride. Solurile prezintă o paletă foarte variată, dar au în comun substratul mineral sialitic sau carbonato-sialitic şi

un orizont superior de acumulare de humus. Solurile apar în mod dominant sunt : luvisoluri, cambisoluri,

kastanoziomurile, cernoziomuri, faeoziomuri, griziomuri, dar apar şi solurile hidromorfe şi halomorfe.

Solurile din zona ecologică temperată, acoperă circa 2,2 milioane hectare (17% din suprafaţa uscatului)

cu o zonalitate orizontală, determinată de condiţiile de umiditate, fiind separate 4 domenii ecopedologice:

temperat -umed; temperat - semiumed; temperat semi - arid; şi temperat - arid.

Page 112: geografia resurselor

Din domeniul umed se disting, următoarele regiuni ecopedologice:

- regiunea nord americană de vest

- regiunea vest europeană

- regiunea est asiatică

regiunea sud americană

- regiunea Nord Zeelandă şi Tasmania

Regiunile estică americană, euro-asiatică, sud americană din domeniul semiumed şi semiarid, iar

regiunea nord americană (central-vestică)şi central asiatică din domeniul arid.

Culturile agricole de la cereale, plante oleaginoase (floarea soarelui, soia etc) şi până la plantele furajere

acoperă 21% din zona ecopedologică temperată, cu diferenţe mari în cele 4 domenii ecopedologice: în domeniul

umed 33%, iar în cel semiarid - semiumed de 31%, scăzând la 1% suprafaţă cultivată în domeniul arid.

Solurile intens cultivate sunt cernoziomurile, faeziomurile, luvisolurile şi fulvisolurile, care asigură în

general o recoltă pe an, uneori două în cazul cutivării furajelor după recolte timpurii.

Suprafaţa cultivată în această zonă reprezintă 33% din suprafaţa cultivată pe Terra, realizându-se însă

aproape 50% din producţia agricolă mondială.

Problema principală a solurilor din zona ecopedologică temperată este prevenirea şi combaterea

proceselor de eroziune a solurilor.

Zona ecopedologică subtropicală, care acoperă o suprafaţă de 2,6 miliarde hectare, cu ponderea

importantă suprafaţa uscatului (19 este caracterizată prin clima caldă cu veri călduroase şi ierni relativ reci şi

umede ( temperatura medie anuală este cuprinsă între 13 şi 200 C).

Precipitaţiile au valori mari în zonele aflate sub influenţa oceanului, unde întâlnim pădurile tropicale

umede sau “pădurile musonice”, până la o scădere accentuată în interiorul continentelor, unde apar păduri

xerofile, tufărişuri şi vegetaţie caracteristică de semipustiu sau pustiuri. În aceste condiţii gama de soluri este

foarte largă, de la luvisoluri, faeziomuri, cernoziomuri, kastanoziomuri, cambisoluri, ferosoluri, până la

vertisoluri (cca. 3%), solurile hidromorfe (care ocupă cca 15 % din suprafaţa zonei) şi solurile halomorfe. În

distribuţia solurilor se distinge zonalitatea, dar şi diferenţierea unei succesiuni datorate influenţei oceanului sau a

uscăciunii din intervalul continentelor, ceea ce a determinat separarea a 4 domenii ecopedologice;

- Subtropical-umed; cu regiunile ecopedologice:

- nord-americană, est-americană; americană nordică (Europeană-Sudică), australiană

- Subtropical semiumed şi tropical semiarid, cu regiunile: nord americană şi europeană mediteraneeană,

est-asiatică (în emisfera nordică)

- sud americană şi australiană (în emisfera sudică)

Page 113: geografia resurselor

- Subtropical arid; cu regiunile ecopedologice: nord americană (cu două areale), afro-asiatică, sud

americană, sud africană şi australiană.

Solurile cele mai cultivate aparţin regiunilor ecopedologice din domeniile semiumed şi semiarid şi

reprezintă 25 % din suprafaţa zonei ecopedologice subtropicale.

Solurile cu cele mai mari suprafeţe de culturi sunt din regiunile ecopedologice din domeniul semiumed

şi semiarid (25%) şi cele din domeniul umed (20%) mult mai puţin cele din domeniul arid, 7% din suprafaţa

zonei ecopedologice subtropicale.

În condiţiile moi clime favorabile se pot obţine două recolte noi de plante termofile şi alta de plante

mezofile ( cu folosirea irigaţiei).

Solurile cele mai utilizate în agricultură din zona ecopedologică subtropicală sunt: solurile de natură

aluvială, luvisolurile (40-50 %) acrisolurile şi luvisolurile (20-30%) ş vertisoluri, faeziomurile şi cernoziomurile

(25-35 %).

Solurile de natură aluvială necesită fertilizare şi măsuri de prevenire a sărăturării. De asemenea în

condiţiile unor perioade secetoase din zona subtropicală, pentru obţinerea unor recolte bune este necesară

irigarea culturilor.

Zona ecopedologică tropicală, cu aliura cea mai caldă de pe Terra, cu temperatura medie anuală de

20°C, acoperă 5,6 miliarde hectare fiind cea mai extinsă (42 % din suprafaţa uscatului).

Regimul pluviometric este foarte variat de la excesiv de umed în zona ecuatorului, cu două sezoane

(uscat şi umed - subecuatorial) şi foarte uscat (arid tropical). Vegetaţia este diferită în raport de umiditatea

climatică de la pădurile ecuatoriale, savane tipice africane (cu ierburi înalte peste 80 cm) şi păduri xerofile,

savane cu vegetaţie ierboasă scundă (30-50 cm) din America de Sud, până la vegetaţia xerofilă şi efemeridă de

semideşert şi deşert.

Solurile predominante sunt solurile roşii sau soluri roşii-gălbui datorită scoarţei de alterare ferolitice (cu

acumulare de oxizi de fier şi aluminiu) şi fersiallitice (cu alterare a mineralelor primare cu excepţia cuarţului

nealterabil).

În general procesul de ferolitizare se produce în arealele cu peste 1000 mm precipitaţii, iar în condiţiile

scăderilor sub 1000 mm apare fersiallitizarea.

Zona ecopedologică tropicală cuprinde patru domenii ecopedologice, fiecare cu 3-4 regiuni

ecopedologice.

În domeniul umed tropical: regiunile ecopedologice americane, africane şi australiano-asiatică.

- în domeniul semiumed-semiarid: regiunile ecopedologice central-americană, sud-americană (cu două

areale), africano-asiatică (cu două areale) şi australiană;

- în domeniul arid; regiunile ecopedologice: sud-americană africano-asiatică, sud-africană şi australiană.

Page 114: geografia resurselor

În zona ecopedologică tropicală, suprafeţele cultivate sunt extrem de restrânse (7 % din suprafaţa zonei)

datorită fertilităţii reduse şi degradării destul de rapide ca urmare a lucrărilor agricole. Deşi suprafaţa uscatului,

contribuie cu până la 28 % la producţia agricolă mondială.

11.3. Resursele funciare şi utilizarea agricolă a terenurilor

Resursele funciare, cuprind terenuri agricole, arabile, vii şi livezi, păşuni naturale şi fâneţe, păduri şi

terenuri cu diferite utilizări.

Suprafaţa agricolă, reprezintă 30,9% din suprafaţa Terrei, adică 4,8 miliarde hectare, din care sunt

utilizate pentru cultivarea plantelor cca 31,0%, păşunile naturale acoperind 69,1% din suprafaţa agricolă (tabel

23)

Utilizarea terenurilor pe continente şi pe categorii de folosinţă

tabelul nr. 23

În cadrul diferitelor spaţii geografice suprafaţa agricolă are o pondere diferită, de la 27,1% din totalul

resurselor funciare cât deţine C.S.I., cu unele posibilităţi de extindere, până la 42,1% în Asia, conţinut cu o

densitate mare a populaţiei, în care se manifestă tendinţe de reducere a spaţiului agricol, pentru rezolvarea

problemelor de habitat şi alte utilităţi. (fig. 21)

Suprafaţa cultivată pe locuitor este la nivelul anului 1996, este de 0,24 hectare în Europa şi de 0,65

hectare în America de Nord. Asia continentul a cărui populaţie reprezintă cca 56% din populaţia Terrei, deţine o

suprafaţa cultivată pe locuitor de 0,14 hectare (fig.22)

O suprafaţa importantă revine Ex. URSS, care deţine cca 1 hectar pe locuitor suprafaţa cultivată.

Conform estimării specialiştilor “Clubului de la Roma” pe Terra există aproape 1,5 milioane hectare

potenţial cultivabile dispuse în cea mai mare parte în Africa şi America de Sud, adică o suprafaţă aproximativ

egală cu cea cultivată în prezent (Negoiescu, Vlăsceanu, 1998).

O analiză a solurilor din diferite regiuni ale Terrei în care se pot face extinderi de suprafeţe agricole

evidenţiază un potenţial de producţie scăzut şi pericolul unei degradări rapide a solurilor.

Astfel în Africa, pentru lărgirea suprafeţelor cultivate sunt menţionate zonele marginale ale bazinului

fluviului Congo, în America de Sud, Brazilia (regiunea central-estică), în Asia insulele din Arhipeleagul

Indonezia (Brawn, 2000)

Zonele geografice cu ţări în curs de dezvoltare, care prezintă o evoluţie demografică foarte rapidă,

Page 115: geografia resurselor

considerate cu potenţial de creştere a suprafeţelor cultivate, până în anul 2010, sunt : Africa subsahariană şi

America Latină (inclusiv Insulele din Marea Caraibe), cu 255 şi respectiv 217 milioane de hectare, Asia de Sud

şi de Est (exclusiv China) cu 298 milioane hectare şi Africa de Nord şi Orientul Apropiat cu 81 milioane hectare

(F.A.O., 1995).

În conceptul “Europei Durabile”, prin utilizarea durabilă a terenurilor agricole, trebuie să se asigure

satisfacerea necesarului de alimente la nivelul populaţiei unei ţări. Printre premizele, pe care se bazează scenariul

pentru anul 2010, ale conceptului “Europei Durabile” sunt menţionate:

- protejarea faţă de exploatare şi utilizare umană a 10% din totalul suprafeţei continentului. Suprafaţa

protejată va fi compusă din păduri, terenuri agricole şi alte suprafeţe;

- agricultura va folosi în anul 2010, în exclusivitate metodele agriculturii organice;

- pierderea faţă de metodele agriculturii convenţionale va fi de 10%;

- utilizarea suprafeţelor adiţionale în scopul cultivării plantelor energetice sau a materiilor prime

regenerabile;

- la nivelul anului 2010, suprafeţele care în momentul actual, prezintă o degradare puternică şi excesivă

nu vor mai putea fi utilizate în scopuri agricole;

- pentru obţinerea unor produse agricole de lux va mai putea fi folosită la nivelul anului 2010, cca 50%

din suprafaţa utilizabilă în prezent.

În Uniunea Europeană, suprafeţele agricole cultivate permanent vor fi de 0,15 hectare pe locuitor,

păşunile şi fâneţele de 0,11 hectare pe locuitor, iar suprafeţele arabile adiţionale de cca 0,02 hectare pe locuitor

(fig.23).

Suprafeţele agricole, estimate vor putea asigura necesarul alimentaţiei de bază pentru populaţie, iar

ariile protejate la nivelul anului 2010, vor fi de 0,06 hectare pe locuitor, în scopul menţinerii diversităţii

biologice şi resurselor ecologice.

În perspectiva anului 2010, zonele degradate clasificate ca extrem de degradate â, nu vor mai fi

disponibile pentru exploatarea agricolă. Pierderea de suprafeţe va fi de 0,009 ha pe locuitor, din totalul

suprafeţelor utilizate în Uniunea Europeană.

În România structura suprafeţei agricole după modul de folosinţă în anul 1998 (conform Direcţiei

Statistice Sinteze şi Prognoze - M.A.A.), suprafaţa arabilă deţine o pondere de 63,23%, păşunile 23,04%,

fâneţele 10,22%, iar viile şi livezile de 3,51%, suprafaţa agricolă fiind de 14.747 mii hectare. (fig.24)

Calitatea resurselor funciare din România este bună, însă se impune o evaluare a potenţialului de

fertilitate naturală şi un sistem adecvat de urmărire a evoluţiei fertilităţii solurilor agricole. O problemă deosebit

de importantă o reprezintă, păstrarea fertilităţii solurilor şi aplicarea unor măsuri de protecţie a terenurilor

agricole care să reducă posibilitatea degradării lor prin procese de eroziune hidrică şi eoliană compactare,

salinizare etc.

Păşunile naturale, ocupă 69,2% din suprafaţa agricolă mondială, constituind o resursă importantă pentru

creşterea în special de ovine, bovine, caprine, etc. Păşunile naturale reprezentând suprafeţe cu vegetaţie ce creşte

în mod spontan, fiind utilizate ca furaj verde în timpul păşunatului în zona de climă temperată şi rece. În

regiunile cu climă caldă şi umedă ele pot fi utilizate permanent sau numai o parte din an în zonele tropicale cu

două sezoane unul umed şi altul uscat. Păşunile naturale au o dispunere zonală, fiind diferite ca tip de vegetaţie.

În condiţiile climei polare este caracteristică :

Page 116: geografia resurselor

- Tundra secetoasă, plantele mai des întâlnite fiind, lichenul renului, lichenul islandez, iar dintre ierburi

graminee, ciperacee, etc.

- Tundra umedă - cu o vegetaţie hidrofilă cu turbă de sphagnum pe terenuri joase mlăştinoase şi cu

vegetaţie mezofilă pe trenuri bine drenate cu soluri permeabile, unde cresc ierburi şi muşchi verzi.

Tundra nu este un mediu prielnic desfăşurării unor activităţi agricole, totuşi în zonele nordice euro-

asiatice în perioada scurtă de vară, apar turmele de reni. În nordul Europei, Laponia (Finlanda) este un ţinut al

crescătorilor de reni.

În clima temperată - apar pe suprafeţe întinse ţinuturile de stepă şi preerie:

- Stepa se desfăşoară ca o fâşie euro-asiatică de la est la vest, din pusta maghiară (Ungaria) cu o

întrerupere în zona Carpaţilor, apoi reapare în Bărăgan şi nordul Mării Negre şi se continuă din Ucraina şi Rusia

(stepa ruso-siberiană) până în Mongolia.

Vegetaţia caracteristică fiind formată din ierburi scunde (până la 30 cm ), cu predominarea

gramineelor : stipa ucrainica, stipa capillata, Festuca valesiaca, Agropyron cristatumm etc. şi dintre

dicodiledonate :Centaureea orientalis, Campanula siberica etc.

- preeria nord-americană - care se extinde în câmpiile din Canada şi Statele Unite - pe o direcţie nord-

sud, unde întâlnim de la o vegetaţie scundă (30-40 cm ), în condiţiile unor precipitaţii reduse şi a unor veri foarte

călduroase (în partea central-vestică a Statelor Unite), o vegetaţie mixtă de ierburi criptofite şi geofite care apar

primăvara şi graminee înalte în condiţiile unor precipitaţii ce depăşesc 400 mm pe an şi ierburi care uneori ajung

la 2 m, la valori de peste 700 mm pe an (în estul Statelor Unite)

- La Pampa - în estul Argentinei şi sudul Uruguayului întâlnim o vegetaţie de ierburi înalte de tipul

gramineelor ca şi în stepele de tip african ce apar în condiţiile unei clime subtropicale în Africa de Sud.

Zonele montane, sunt acoperite pe mari suprafeţe de vegetaţie de păşune. În Europa păşunile reprezintă

37,2% din suprafaţa agricolă, cele mai mari suprafeţe în lanţul munţilor Alpi şi Carpaţi, unde păşunatul se

practică din cele mai vechi timpuri. Activitatea pastorală este intensă şi în munţii Apenini, Pirinei, Alpii Dinarici,

etc.

În România păşunile, acoperă 23% din suprafaţa agricolă, peste 75% fiind situate în zona montană

carpatică.

Pajiştile necesită o întreţinere şi o refacere continuă a potenţialului lor productiv, prin combaterea

buruienilor, supraînsămânţare, aplicarea de îngrăşăminte şi folosirea unui păşunat raţional care să nu declanşeze

procesele de eroziune a solului.

11.4 Factorii de degradare a solurilor şi măsurile ameliorative pentru creşterea producţiei

agricole.

Problema cea mai importantă în utilizarea terenurilor agricole o reprezintă productivitatea la hectar

(cantitatea de produse obţinută la o anumită cultură în limite optime pe un hectar agricol). Studiile specialiştilor

în probleme agricole, arată că o pondere importantă în scăderea productivităţii la hectar , la multe culturi agricole

se datorează degradării solurilor.

Dintre factorii care asigură o productivitate bună a culturilor agricole (lucrări agricole, îngrăşăminte,

irigaţii etc.), un rol îl are solul care prin capacitatea sa productivă contribuie la realizarea în anumite limite a

creşterii recoltelor. Exploatarea solurilor fără asigurarea măsurilor de protecţie împotriva acţiunii unor factori de

Page 117: geografia resurselor

mediu şi a unor factori de natură antropică (lucrări agricole excesive, irigarea excesivă a unor soluri, poluarea cu

pulberi şi substanţe chimice, etc), se poate produce o scădere continuă a fertilităţii solurilor. Utilizarea excesivă a

solurilor fără aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale, conduce la o reducere a cantităţii de humus

(substanţă organică activă pentru plante). De asemenea efectuarea unor lucrări agricole excesive sau aplicarea

unor tehnologii neadecvate poate produce eroziunea hidrică (acţiunea apei de erodare a stratului fertil a solurilor

situate pe pante) şi eoliană (prin spulberarea de către vânt), compactarea solurilor (treceri numeroase cu utilaje

agricole ceea ce determină distrugerea structurii solului) având consecinţe asupra infiltrării apei şi aerării solului.

Degradarea stării fizice a solurilor se poate datora excesului de umiditate, apariţiei salinizării şi formării

crustei la suprafaţa solului.

Din studiul cauzelor care produce degradarea solurilor, experţii F.A.O:, consideră că eroziunea hidrică

şi eoliană, afectează mari suprafeţe a le solurilor de pe Terra, determinând scăderea fertilităţii prin reducerea

cantităţii de substanţe organo-minerale şi degradarea fizică (fig.25)

Eroziunea hidrică este unul din factorii cei mai agresivi, care scad în mod drastic fertilitatea solului, iar

în condiţiile unor forme de eroziune foarte puternică şi excesivă, conduce la scoaterea din circuitul agricol a unor

mari suprafeţe de teren. Pe Terra, eroziunea hidrică, conform datelor F.A.O., afectează o suprafaţă totală de

1.094 milioane hectare, ceea ce reprezintă 22,9% din suprafaţa agricolă.

În Asia, eroziunea hidrică, se manifestă, la o intensitate puternică şi foarte puternică în India şi

Peninsula Indochina, iar cu manifestare extrem de puternică, central-estică şi sud-estică a Chinei.

În Africa intensitatea eroziunii hidrice este puternică şi foarte puternică, în regiunile vestice şi sudice.

În America de Nord, eroziunea hidrică, este foarte puternică în regiunea central-sudică şi sud-vestică a

Statelor Unite şi cu manifestări puternice şi foarte puternice în America Centrală. În America de Sud, cu excepţia

unor areale din bazinul fluviului Amazon , eroziunea hidrică se manifestă cu intensitate foarte puternică pe mari

suprafeţe.

În Europa, în regiunea vestică şi nord-vestică, eroziunea hidrică este moderată şi se manifestă puternic

în regiunea central-estică şi cu forme extrem de puternică în sudul Ucrainei şi Rusiei (fig.26)

În Australia, eroziunea hidrică se manifestă cu intensitate puternică în zonele litorale, estice, vestice şi

nordice.

În România eroziunea hidrică afectează 4,1 milioane hectare, iar alunecările de teren cca 0,7 milioane

hectare. Arealele cu procese intense de eroziune hidrică şi alunecări sunt dealurile din Subcarpaţii Getici şi de

Curbură, Podişul Getic, partea centrală a Podişului Moldovei şi vestul Podişului Transilvaniei.

Procesele de eroziune în suprafaţă, în adâncime (ogaşe, ravene ,etc., însoţite de alunecări se produc cu

intensitate extrem de puternică în judeţul Buzău (28 t. ha -1.an-1), cu eroziune foarte puternică şi judeţele Vrancea

(17 t. ha.-1 an-1), Prahova (16,8 t. ha.-1 an -1) şi Argeş (16,1 t. ha-1an-1), iar cu eroziune puternică peste 13 t. ha. -1

an-1în judeţul Vâlcea (Moţoc, 1982).

Prin măsurile cele mai eficiente de prevenire şi combatere a eroziunii solului sunt împăduririle

suprafeţelor cu mare susceptibilitate la eroziune şi protecţia versanţilor cu folosinţe agricole prin amenajarea de

terase.

Cercetările efectuate în dealurile din Subcarpaţii Argeşului (Teodorescu, Bădescu, 1988) atestă o

diminuare a eroziunii în suprafaţă, în plantaţia pomicolă Bilceşti de la o valoare medie anuală de 14 t. ha -1an-1 pe

un versant cu pantă de 25%, la 2,8 t. ha-1.an-1 pe un versant terasat.

Page 118: geografia resurselor

Pentru protejarea versanţilor susceptibili la eroziune şi alunecări este necesară folosirea lor pentru

culturi furajere.

Deşertificarea rezultat al modificărilor climatice dar şi al defrişării pădurilor pe mari suprafeţe induc

procese de aridizare pe areale largi ceea ce determină o scădere puternică a fertilităţii solurilor. Fenomenul de

aridizare determină puternice modificări fizice şi chimice, în profilul de sol, cu apariţia crustei şi a salinizării la

suprafaţa solurilor.

Regiunile supuse proceselor de deşertificare cuprind toată regiunea nordică şi sudică a Africii, regiunea

centrală şi sud-vestică a Asiei şi cea mai mare parte a Australiei. În America de Nord, supusă deşertificării este

regiunea central-vestică, iar în America de Sud, regiunea estică a Braziliei şi regiunea vestică şi sudică a

Argentinei.(fig.27)

În Europa procesele de deşertificare se manifestă în arealul Mării Caspice, dar o intensificare a

fenomenelor de aridizare se produce tot mai pregnant în partea sudică a Europei (în Peninsula Iberică, Insula

Sicilia, şi Peninsula Balcanică).

În România fenomenul de aridizare se resimte tot mai accentuat în zona sud-vestică a Câmpiei Române,

dar şi în alte areale (estul Câmpiei RomÂne, partea sudică a Podişului Moldovei şi sudul Dobrogei), ca urmare a

defrişării masive a pădurilor.

Creşterea suprafeţelor cultivate în special cu cereale s-a realizat pe suprafeţe mari pe Tera, prin defrişări

şi extinderi de irigaţii mai ales în zone aride şi semiaride, aducând în circuitul agricol terenuri cu un potenţial de

fertilitate mai redus. Ăn condiţiile unor regiuni aride, cu valori ridicate ale evapotranspiraţiei, irigarea unor

ternuri agricole cu drenaj deficitatr a facilitat o salinizare rapidă a solurilor. Datele F.A.O. estimează, salinizarea

puternică a cca 30 milioane hectare din cele 237 milioane hectare, irigate până în anul 1991.

Pe continente, Asia prezintă cea mai extinsă suprafaţă agricolă irigată, peste 150 milioane hectare, iar

suprafeţele cele mai restrânse sunt în Europa şi Australia (fig.28).

Aplicarea de irigaţii la diferite culturi în condiţiile necorespunzătoare pe mari suprafeţe agricole a

determinat pierderi prin salinizarea solurilor : Mexic şi India de 10-11% din suprafaţa agricolă irigată, în

Pakistan şi China de 21% respectiv 28%, iar în Staele Unite pierderile reprezintă cca 28% din suprafaţa agricolă

irigată.

Reducerea pierderilor de ternuri agricole se poate realiza prin asigurarea unui drenaj corespunzător la

solurile cu risc la exces de umiditate şi pericol de salinizare. Experţii F.A.O. apreciază că în fiecare an se pierd în

condiţiile excesului de umiditate şi efectului de salinizare cxca 1,5 milioane hectare de terenuri irigate. Irigarea

culturilor aduce unspor important în producţia agricolă, dacă irigarea se face în condiţii tehnice adecvate

caracteristicilor de climă, sol şi relief.

Suprafeţele cele mai mari de ternuri agricole irigate, sunt în Asia, unde China deţine peste 40%

suprafeţe irigate, urmată de India şi ţările din sud-estul asiatic. Suprafeţe importante de terenuri agricole irigate,

din america de Nord, sunt deţinute de Statele Unite şi Mexic. Continetele America de Sud şi Africa, deţin cele

mai mici procente din terenuri arabile irigate (fig. 29)

Europa se înscrie cu procente medii în privinţa irigării terenurilor agricole.

În România, din 9,3 milioane hectare teren arabil, este irigată o suprafaţă reprezentând 31%, cultura

viţei de vie din 276 mii hectare este irigată o suprafaţă de 22%, iar la suprafaţa pomicolă din 242 mii hectare, o

suprafaţă irigată de 13,6%.

Page 119: geografia resurselor

Păşunile naturale cu o suprafaţă de 3,4 milioane hectare, au suprafaţa irigată de 2,2% (M.A.A.; 1998).

12. Resursele hidrosferei

Hidrosfera este domeniul unora dintre cele mai importante resurse naturale - prin însăşi masa acestui

înveliş apa. Aceasta este considerată ca una din resursele naturale fundamentale ale vieţii şi activităţii omului. În

diversele domenii ale hidrosferei apa nu se găseşte însă în stare pură. Fiind un excelent solvent, apa conţine

numeroase substanţe solubile, care îi conferă calitatea de mediu hrănitor pentru diverse organisme, acestea

reprezintând, ele însele, o altă resursă naturală. În apă se găsesc, în soluţie sau suspensie, numeroase substanţe

minerale, uneori în concentraţii apreciabile, constituind şi ele resurse de materii prime.

12.1 Apa resursă naturală fundamentală

Prezenţa apei este o condiţie indispensabilă în apariţia şi dezvoltarea vieţii pe Pământ. Apa este un

element de primă importanţă în dezvoltarea agriculturii, industriei, transporturilor.

Volumul total al hidrosferei este de circa 1.386 mil. km3, revenind fiecărui locuitor 270 mil. m3, cantate

suficienă pentru asigurarea necesităţilor unui oraş cu un milion de locuitori, într-un an. Dar cea mai mare parte

din resursele de apă ale Terrei - 96,5% este concentrată în Oceanul Planetar, fiind apă sărată şi ca atare multă

vreme inutilizabilă ca apă potabilă, în agricultură sau industrie.

Apa dulce, cea care asigură necesarul în toate domeniile vieţii şi activităţilor economice, reprezintă doar

2,5% din volumul total de apă al hidrosferei. Nici acesta nu este însă utilizabilă în întregime, pentru că o bună

parte se găseşte în forme inaccesibile.

Analiza diverselor forme sub care se găseşte apa dulce pune în evidenţă următoarea situaţie: calotele

glaciare şi gheţarii deţin 77%, din volumul total de apă dulce, apele subterane şi apa din sol este de 22%, apa din

lacuri şi mlaştini de 0,35%, apa din atmosfera 0,04%, iar apa din râuri de numai 0,01%.

Apele continentale au cea mai mare însemnătate pentru societatea umană. Deşi în ultimul timp există

preocupări susţinute pentru utilizarea apelor sărate din mări şi oceane, tot formele de apă folosite în mod

tradiţional sunt considerate ca principale surse de apă, respectiv apele curgătoare, cele subterane şi cele

acumulate în lacuri.

Apele dulci sunt întrebuinţate pentru satisfacerea resurselor fiziologice, ca şi în industrie şi agricultură.

Apele continentale sărate (izvoare, lacuri) sunt folosite fie pentru valoarea lor terapeutică, fie pentru a extrage

sărurile pe care le conţin.

Întregul volum al apelor dulci reprezintă doar o mică parte din hidrosferă, cea mai mare cantitate se

găseşte sub formă de gheaţă (circa 24 mil. kmc), repartizată inegal pe glob. Cel mai mare volum este concentrat

în Antarctica (aproximativ 21,5 mil. kmc). Apele gheţarilor continentali constituie sursa de alimentare a unor

râuri.

În ultima vreme, nevoia tot mai mare de apă a omenirii a determinat găsirea unor metode eficiente de

Page 120: geografia resurselor

utilizare a icebergurilor. Apa provenită din topirea lor ar putea constitui o importantă sursă de apă potabilă sau

pentru irigarea regiunilor secetoase tropicale şi subtropicale.

Apele curgătoare reprezintă doar o mică parte din totalul hidrosferei, fiind totuşi principala sursă pe care

omul o foloseşte de milenii. Oceanul Planetar primeşte anual un volum mediu de 47.000 kmc de apă, prin

intermediul organismelor fluviale. Participarea reţelei hidrografice diferă de la un continent la altul, în raport cu

o serie de factori. Existenţa unor organisme fluviale bine dezvoltate în cadrul Asiei (9 din cele 16 fluvii cu un

debit mediu anual de peste 10.000 mc./s) situează acest continent pe primul loc cu 30,8%, după care urmează

America de Sud, America de Nord, Africa şi celelalte continente cu o cantitate mai mică. (tabel nr. 24)

Aşa cum se observă din tabelul alăturat, ordinea continentelor după disponibilul de apă dulce pe

locuitor este cu totul alta decât cea dată de volumul total de apă calculat pentru fiecare continent.

Astfel, Australia şi Oceania, care se situează pe ultimul loc între continentele locuite, în privinţa

volumului de apă se detaşează evident pe primul loc după disponibilul de apă dulce pe locuitor. În acelaş timp,

Asia continentul cu cel mai mare volum de apă dulce, ocupă penultimul loc după disponibilul de apă pe locuitor,

iar continentul European se situează pe ultimul loc între continentele locuite, după acest indicator. Dacă se are în

vedere faptul că în aceste două continente trăiesc aproximativ 3/4 din populaţia planetei, înseamnă că

disponibilul de apă dulce de aici trebuie să aibă un rol important în analiza resurselor de apă la nivel global în

prezent şi în perspectivă. Deşi disponibilul de apă este mai mare de 6 ori în Europa şi de 8 ori în Asia, decât

consumul mediu actual pe locuitor la nivel global, nu trebuie omis faptul că încă de acum consumul real este

mult mai mare decât cel mediu global, în cadrul unor ţări ale acestor continente, că gradul de poluare a apelor are

şanse să crească şi deci întregul volum de apă va putea fi utilizat, că numărul locuitorilor este în continuă

creştere, în timp ce volumul total al rezervelor de apă va rămâne acelaşi.

În comparaţie cu situaţia din Europa şi Asia, continentul African este de două ori mai bogat în resurse de

apă dulce pe locuitor, America de Nord de peste 4 ori, America de Sud de 10 ori, iar Australia şi Oceania de

peste 20 ori.

Situaţia acestor valori medii disponibile de apă dulce nu oferă decât o imagine cu totul generală a

repartiţiei resurselor de apă din râuri. În realitate, în cadrul continentelor apar diferenţieri foarte mari între

diverse regiuni şi ţări. În continente cu foarte mare disponibil mediu de apă dulce pe locuitor (Australia, Oceania,

Page 121: geografia resurselor

America de Sud şi America de Nord) apar spre exemplu zone deşertice ca: Deşertul Australiei Centrale, Deşertul

Atacama, Podişul Patagoniei, Podişul Marelui Bazin, Podişul Mexicului şi unele sectoare din regiunea preeriilor

nord americane, care sunt departe de valoarea indicelui continental al disponibilului de apă dulce.

În Europa, cel mai mare disponibil de apă dulce pe locuitor îl are partea vestică a Peninsulei

Scandinavice, unde valoarea indicelui depăşeşte de peste 12 ori pe cea a medie continentale. Această medie este

depăşită în Europa nordică şi estică, în regiunea muntoasă alpino-carpato- balcanică şi în unele sectoare ale

Europei vestice. Valori apropiate mediei continetale sunt întâlnite în cea mai mare parte a Europei vestice,

Peninsulei Iberice şi Peninsulei Italice, iar valori de două - trei ori mai mici decât cea a indicelui mediu sunt

caracteristice pentru cea mai mare parte a Europei centrale (zonă de mare densitate a populaţiei).

La o analiză a statelor, se constată că Norvegia are cel mai mare disponibil de apă dulce pe locuitor, iar

Ungaria cel mai mic. În România resursele de apă ale râurilor interioare sunt evaluate la 37 mld.mc./an, ceea ce

înseamnă că valoarea indicelui de disponibilitate pe locuitor este de aproximativ 150 mc. În realitate, această

valoare este însă mult mai mare (aproximativ de 5 ori), pentru că teritoriul ţării este străbătut şi de, Dunăre (cu

un debit de circa 170 mld. mc. la intrarea în ţară).

În Asia, disponibilul de apă dulce pe locuitor oscilează între limite foarte largi (sub 500 mc şi peste

50.000 mc./loc/an). Dintre marile regiuni naturale ale continentului, cele mai mari valori sunt în Asia nordică,

estică şi sud-estică, în timp ce în Asia centrală şi sud-vestică valorile indicelui de disponibilitate pe locuitori sunt

de la 5 până la 20 ori mai mici decât media continentală. Privind situaţia pe ţări, se constată că cel mai mare

disponibil îl au majoritatea statelor din peninsula Indochina, paretea asiatică a Rusiei, Mongolia, iar valorile cele

mai mici ale indicelui de disponibilitate sunt caracteristice ţărilor Peninsulei Arabice (de 5 -10 ori mai mici faţă

de media continentală), Pakistan, Bangladesh şi Coreea de Sud (cu valori de 2-5 ori mai mici faţă de valoarea

medie continentală).

China şi India, ţări în care trăiesc 2/3 din populaţia continentului, au un disponibil de apă dulce pe

locuitor mai mic decât media continentului (între 2500-5000 mc./loc./an), având chiar regiuni în care asigurarea

disponibilului de apă întâmpină dificultăţi deosebite.

Continentul african poate fi caracterizat prin cele mai mari disproporţii între regiuni şi ţări în privinţa

disponibilului de apă dulce pe locuitor, asigurat de râuri. Aici se întâlnesc regiuni şi ţări cu disponibilităţi mai

mici decât consumul mediu global actual (sub 500 mc./loc./an), precum şi altele care depăşesc de peste 100 ori

valoarea acestui consum. Cele mai bine dotate sunt ţările din centrul şi vestul continentului, precum şi insula

Madagascar, iar cele mai slab dotate: Egipt, Algeria, Tunisia şi Maroc.

Nici situaţia pe ţări nu reflectă decât parţial realitatea în privinţa dotării cu astfel de resurse. Într-adevăr,

cele mai multre ţări şi cu deosebire mari, valoarea media luată în considerare provine din valori foarte diferite ale

indicelui disponibilităţii de apă dulce, din diversele regiuni ale ţărilor respective. Pe de altă parte, media anuală

nu dă indicaţii asupra repartiţiei volumului de apă pe luni sau anotimpuri, ori pentru asigurarea necesarului de

apă este de mare importanţă ca perioadele din an cu volum mare de apă scurs pe râuri să coincidă cu cele de

mare consum (în special în agricultură) (fig. 30).

Page 122: geografia resurselor

În concluzie, se poate afirma că în lume există numeroase regiuni în care problema asigurării

necesarului cu apă se pune cu acuitate. Aşa sunt regiunile deşerturilor şi semideşerturilor sau chiar regiunea

stepelor secetoase. În afara acestor regiuni, problema apei se pune şi în regiunile mediteraneene.

O altă sursă de apă o pot constitui apele subterane. Valorificarea resurselor de apă freatică şi de

adâncime prezintă o mare importanţă în regiunile cu un mare deficit de umiditate : întinse teritorii din Africa,

Australia, Asia Centrală, China ş.a. În Israel, de exemplu, irigarea terenurilor agricole se bazează în proporţie de

60% pe această sursă. Cantitatea insuficientă sau epuizarea apei din pânzele de ape freatice, faţă de consum, au

impus şi folosirea stratelor de adâncime.

Procesul intens de industrializare şi urbanizare, extinderea terenurilor agricole irigate au determinat o

creştere continuă a consumului de apă în ultimul secol al mileniului XX. Astfel, dacă în 1900 se consuma circa

400 kmc. de apă, în 1950 consumul ajunsese la 1100 kmc., în 1975 la 3000 kmc., pentru ca în anul 2000 acesta

să depăşească 5500kmc. Principalii mari consumatori de apă au rămas - agricultura şi industria. Dacă în Asia,

Africa şi în America de Sud, cea mai mare pondere a consumului de apă revine agriculturii, pentru America de

Nord şi Europa, pe primul loc se înscrie industria.

În condiţiile de creştere deosebită a consumului de apă, analiza posibilităţilor pe care le oferă Terra şi a

modalităţilor de obţinere a apei are o importanţă deosebită:

- faţă de consumul mediu de apă pe locuitor de 700 mc. an, disponibilul de apă dulce este întrutotul

acoperitor. Numai cel oferit de râuri de circa 10.800 mc./loc./an la care se adaugă un volum considerabil de apă

sub alte forme (subterane, gheţari, lacuri);

- dacă la nivel global bilanţul resurse - consum este excedentar, repartiţia neuniformă a resurselor face

să apară regiuni întinse ale Terrei cu bilanţ deficitar. Frecvenţa acestora este mai mare în zonele cu climă excesiv

continentală, în regiuni sau state dens populate sau cu o economie foarte dezvoltată, în care consumul depăşeşte

media globală şi gradul de poluare (Fig. 31).

- pentru a preveni extinderea regiunilor cu bilanţ deficitar din cauza condiţiilor naturale nefavorabile,

sunt necesare măsuri energice de preîntâmpinare a degradării calităţii apei în toate regiunile Terrei, dar cu

deosebire în zone de mare concentrare a populaţiei şi a diverselor genuri de activităţi economice, ce sporesc

pericolul poluării apei.

În prezent au fost create condiţii favorabile valorificării unor noi surse de apă, capabile să completeze pe

cele tradiţionale. Obţinerea apei prin desalinizare, a devenit o realitate. Pentru aceasta se folosesc modalităţi

diverse, de la cele solare (Grecia), până la centrale atomo - electrice (Rusia, SUA). Cele mai multe instalaţii de

salinizare a apei folosesc ca surse de energie hidrocarburile - Kuwait (Shuaiba, Dola), Arabia Saudită, Qatar,

Emiratele Arabe Unite, Libia, Iran, Venezuela, Egipt. Desalinizarea se practică şi în ţări ca Japonia, Olanda,

unde există un consum mare de apă sau în ţări lipsite de râuri sau de ape subterane (Bahamas, Malta, Singapore

etc.). Capacitatea zilnică a instalaţiilor de desalinizare existente în lume se apropie de 5 mil.mc. , cu mari

posibilităţi de creştere în viitor.

Rezerve enorme de apă dulce se găsesc acumulate în gheţari. La cei doi poli - respectiv Antarctica şi

Page 123: geografia resurselor

Arctica - se găseşte cel mai mare volum de apă sub formă solidă, care vor fi sigur folosite în viitor, o dată cu

punerea la punct a unor tehnologii de transport. În prezent, gheţarii din zonele montane, situaţi la în apropierea

unor regiuni industriale sau agricole pot constitui surse importante de aprovizionare. Gheţarii din zona montană a

Asiei Centrale (Ex Sovietice) - constituie un exemplu semnificativ. În perioada caldă a anului, numai o parte

neînsemnată din volumul gheţarilor se topeşte. Utilizarea unor metode de intensificare artificială a topirii

gheţarilor a dat rezultate în zona munţilor Tian - Şan, nedepăşind stadiul experimental.

Prin urmare, pe Terra există suficiente resurse de apă capabile să satisfacă necesarul de consum. Din

păcate însă, aceste resurse prezintă neajunsul de a fi neuniform repartizate în spaţiu şi timp, iar unele au calităţi

improprii folosirii lor. Aproape 1/5 din populaţia urbană a lumii şi 3/4 din cea rurală nu dispun de o

aprovizionare corespunzătoare cu apă potabilă.

12.2 Hidrosfera sursă de materii prime minerale

Mările şi oceanele Terrei concentrează importante şi variate resurse de materii prime minerale -

metalifere şi nemetalifere. În cea mai mare parte aceste substanţe provin din transportul apelor continentale, din

praful cosmic şi din activitatea vulcanică. Aceste resurse se găsesc fie în soluţie, fie ca substanţe precipitate,

sedimentate în apa oceanică.

Substanţele dizolvate (în soluţie). Apa mării conţine în soluţie circa 60 de elemente chimice, între care

predomină net diversele săruri cu o mare imporatnţă economcică. Din cantitatea totală de săruri, proporţia cea

ami mare - 77,7% - revine clorurii de sodiu, apoi clorura de magneziu (10,8%), sulfatul de magneziu (4,7%),

sulfatul de calciu (3,6%), sulfatul de potasiu (2,4%). În total clorurile deţin 88,7%, sulfaţii 10,8%, restul, 5%

fiind reprezentaţi de carbonaţi, de compuşi ai azotului, fosforului şi siliciului. În proporţii foarte reduse se

întâlnesc: aluminiu, cupru, zinc, plumb, staniu, uraniu, aur, argint. Ponderea clorului în sărurile din apa oceanului

este de 670 de ori mai mare decât în scoarţa terestră, aceea a sulfului de 290 de ori şi cea a borului de 260 ori.

Spre deosebire de acestea, unele elemente de bază ale scoarţei terestre, ca siliciul şi aluminiul se găsesc în

proporţii reduse în apa mării.

Chiar dacă proporţia unor substanţe este neînsemnată, datorită volumului enorm de apă, cantitatea totală

a acestor resurse atinge cifre apreciabile. Calculele arată că un kilometru cub de apă marină conţine 28.10 6 t.

clorură de sodiu, 1,3.106 t. magneziu, 1,3.104 t. bor, 300 t. brom, 79 t. cupru, 11 t. uraniu.

Sarea, magneziul şi bromul sunt extrase din apa mării, în condiţii economice, într-un număr de 60 de

state. Producţia acestor instalţii acoperită 23% din consumul mondial de sare, 70% din cel brom şi 61% din cel

de magneziu.

Principala resursă a apei oceanice este sarea de bucătărie, care este în proporţie de 20 mil.t./kmc apă.

Dacă s-ar putea extrage întreaga cantitate de sare şi apoi să fie răspândită pe suprafaţa pământului s-ar forma un

strat gros de 150 m.

Obţinerea clorurii de sodiu, din apa marină, datează din neolitic în Egipt. În primul mileniul î. Chr., în

Page 124: geografia resurselor

China, se producea sare prin evaporare şi tot de atunci acest procedeu se practică pe ţărmul mediteraneean al

Europei (Sicilia, Campania),pe ţărmul spaniol al Atlanticului (Cadiz), ca şi pe cel portughez şi francez. În

prezent, creşterea consumului de sare se datorează dezvoltării industriei chimice - a produselor cloro-sodice, şi

mai puţin consumului alimentar de 8 kg. sare/locuitor pe an.

În prezent, cea mai mare producătoare de sare din apa mării este China, unde funcţionează instalaţii de

mare capacitate, cu deosebire pe ţărmul Mării Galbene. Producţii mari obţin şi India, Mexic, Brazilia, Japonia,

Turcia, Egipt, Australia, ş.a. În Europa, sarea marină este produsă în Spania, Italia, Franţa, Portugalia.

Utilizarea magneziului din apa mării este mult mai recentă şi anume din 1916, în Marea Britanie.

Utilizarea magneziului în aliaje uşoare din industria aeronauticei şi absenţa sau volumul redus al resurselor au

determinat intensificarea obţinerii acestuia din apa mării în statele industrializate Prezenţa magneziului în apa

mării este de 300 de ori mai mică decât în scoarţa terestră, cu toate acestea extragerea magneziului marin este

mai ieftină decât a celui de pe uscat. Numai în SUA şi Marea Britanie funcţionează peste 25 de uzine care

produc o mare parte din magneziul necesar. Cea mai mare întreprindere pentru extragerea magneziului din apa

mării (110.000 t./an) - funcţionează încă din anul 1941 în Luisiana la Freeport. A doua ca mărime este în

Norvegia la Porsgrunn (40.000 t./an ), iar altele mai există în Franţa, Olanda, Italia, Grecia, Australia, Tunisia. În

peninsula Crimeea - în golful Sivaş (Ucraina) concentraţia oxidului de magneziu este de 3 ori mai mare decât în

apa oceanului, ca de altfel şi în cazul lacurilor sărate din stepa Kuluncă - sudul Siberiei de Vest. Israelul obţine

mari cantităţi de clorură de magneziu din apele suprasaturate ale Mării Moarte.

Extragerea sărurilor de potasiu din apa mării început în timpul primului război mondial, în China şi

Japonia. În prezent, cea mai mare parte din sărurile de potasiu provin din Marea Moartă (1,25 mil.t./an ), unde

extragerea acetora a fost iniţiată de Marea Britanie, în perioada interbelică, fiind continuată apoi de Israel şi

Iordania. Cantităţi importante se obţin şi din Marea Roşie, de pe litoralul Etiopiei. Potasiul marin este folosit în

cea mai mare parte în producţia îngrăşămintelor chimice, în industria farmaceutică, a coloranţilor şi a sticlei.

Obţinerea bromului din mare datează tot din primul război mondial. Concentrarea în apa mării este

superioară (0,008%) celei din scoarţa terestră (0,001%). În prezent, 70% din cantitatea de brom, necesară

industriei, este obţinută din apa mării în SUA, Brazilia, Franţa, Marea Britanie, Japonia, Israel (cu instalaţii la

Sodoma şi Beerşeva - în Marea Moartă - unde se obţine brom şi potasiu).

Din apa oceanelor se extrag şi numeroase alte elemente: aluminiu, zinc, plumb, cositor, uraniu, mangan,

thoriu, mercur, aur, argint ş.a., deosebit de necesare industriei moderne. Japonia şi-a intensificat eforturile pentru

extragerea uraniului, iar o serie de alte ţări, pentru extragerea aurului.

În apa mărilor şi oceanelor se găsesc şi substanţe minerale precipitate sub formă de aluminiu, care

provin în cea mai mare parte, din apele continentale prin vărsarea în mare. Conţinutul şi volumul acestor

substanţe este diferit, în raport de densitatea mineralogică a particulelor, de caracterul regimului hidrodinamic al

mediului acvatic şi de relieful submarin. Fierul, de exemplu, cu o densitate superioară iese mai repede din

procesul de deplasare şi poate fi întâlnit frecvent în zonele apropiate de ţărm. Mari cantităţi de aluviuni şi deci de

substanţe utile se acumulează în zonele netede ale platformelor continentale. În prezent, 40 de state extrag

Page 125: geografia resurselor

diverse minereuri din aluviunile care s-au depus în apele lor teritoriale. Minereul de titan (constituit din ilmenit,

rutil şi subordonat din titanit) ocupă primul loc din punct de veder al frecvenţei şi cantităţi, împreună cu

zirconitul şi magnezitul. Nisipurile cu ilmenitul, zirconiu şi manazit se extrag din şelful SUA (Carolina, Florida),

din Sri Lanka, Brazilia, Australia, Noua Zeelandă, India (în la Travancore, exploatări din 1909).

Dintre minereurile grele prezente în aluviuni, de interes deosebit se bucură cele de fier. Acestea provin

din regiunile terestre, unde rocile vulcanice efuzive au fost supuse eroziunii. Aceste formaţiuni au o largă

răspândire în Japonia, Noua Zeelandă şi, în general, de-a lungul ţărmului statelor care se suprapun centurii

Pacificului. În Japonia, 60% din producţia de minereu de fier (2,5 mil.t) provine din nisipurile cu magnetit, care

se exploatează în golful Tokio, până la 30 m adâncime. În Noua Zeelandă exploatările au început din 1967, din

aluviunile platformei continentale a Insulei de Nord (North Island). Acumulări importante de minereuri feroase

există pe ţărmul statelor Washinton, Oregon şi ale Europei nordice şi vestice.

Casiteritul se concentrează în aproprierea ţărmului Malaysiei, Thailandei şi Indoneziei. Asia de sud-est

constituie principala zonă de aprovizionare a multor state dezvoltate. Alte zone de extracţie constituie sunt

ţărmul Rusiei la Marea Laptev, iar în apropierea ţărmului, Marii Britanii (peninsula Carnwall).

În sud-vestul Africii, aluviunile cu diamante se întind pe o lungime de 1000 km, în zona de vărsare a

fluviului Orangel, adâncimea este de maxim 120 m, iar distanţa de ţărm de 500 m. Aluviunile diamantifere de

aici au un conţinut superior zăcămintelor terestre (14 karate/t., faţă de 1 karat/t), iar rezervele sunt estimate la

aproximativ 40 mil.karate. Aici se exploatează 5% din producţia mondială de diamante.

Sedimentele bogate în aur se găsesc de-a lungul litoralului Alaskăi şi în sectoarele platformei

continentale din estul Oceanului Pacific. Din regiunea peninsulei Alaska se exploatează, încă din 1935, nisipuri

bogate în platină. SUA obţine de aici 30 % din producţia totală de platină.

În SUA, Marea Britanie şi Japonia se extrag din mare şi importante cantităţi de nisip şi pietriş ca

meteriale de construcţii. Pentru evitarea intensificării procesului de abraziune a ţărmurilor, ca urmare a unei

exploatării intense, este necesară cunoaşterea particularităţilor dinamicii apei şi aluviunilor.

Pe platforma continentală şi pe taluzul sau panta continentală, la adâncimi de 1500-2000 m, aluviunile

au un important conţinut în fosforite şi glauconit.

Fosforitele, mai frecvente în sedimentele superficiale ale pantei continentale, pot fi întâlnite şi pe

platfoma continentală. Cele mai importante resurse sunt în vestul şi sudul Africii, în vestul şi estul Australiei, în

largul Californiei, a statelor Chile şi Peru, în Marea Mediterană şi Marea Neagră (în largul ţării noastre).

Rezervele mondiale de fosforite cunoscute până acum în aluviunile de pe pantă şi platforma continentală, alături

de acelea din concreţiunile aflate în zonele adânci ale oceanelor sunt apreciate la sute de miliarde de tone şi pot

asigura consumul pe o perioadă foarte mare de timp.

Glauconitul (“nisip verde”) se formează în condiţii specifice de temperatură şi oxidare, din combinarea

fierului, potasiului, aluminiului şi siliciului, cu deosebire în zona pantei continentale. Cele mai mari cantităţi de

glauconit au fost puse în evidenţă între 400 şi 600m adâncime. Conţinutul de 2 până la 9 % de potasiu

favorizează utilizarea sa în industria îngrăşămintelor. Acumulări importante de “nisipuri verzi” se cunosc în

Page 126: geografia resurselor

largul ţărmurilor celor două Americi, Africii, Australiei, cu deosebire a Japoniei, Filipinelor, Marii Britaniei şi

Portugaliei.

Printre resursele zonei platformei continentale, primul loc este deţinut de zăcămintele de ţiţei şi gaze

care dau peste 90 % din veniturile obţinute din extracţia substanţelor minerale maritime.

Numărul total al bazinelor petroliere prospectate în platforma continentală oceanică trece de 300. O

parte din acestea sunt pur maritime, ca cele din bazinul Mării Nordului, dar majoritatea reprezintă continuarea

bazinelor de pe uscat, ca exemplu bazinul Golfului Persic sau cel al Golfului Mexican.

Zonele abisale ale oceanelor, deşi cercetarea lor nu e încă finalizată, concentrează imense resurse de

materii prime industriale, care alcătuiesc concreţiunile sau noduli polimetaliferi. Prin dragarea flancului vestic al

dorsalei medio-atlantice, la latitudinea Antilelor Mari, la 4300 m, adâncime, în anul 1873, au fost descoperite

concreţiuni negricioase (Fig. 32 şi 33).

Importanţa economică a nodulilor polimetaliferi a fost sesizată mult mai târziu, începând cu anul 1957.

Asupra originii nodulilor polimetaliferi au fost emise mai multe ipoteze. Unii cercetători consideră existenţa

substanţelor minerale din apa mărilor, fixate (aglomerate) din apa caldă de origine vulcanică, prin intermediul

organismelor sau datorită degradării bazaltelor. Cei mai mulţi specialişti sunt de părere că nodulii se formează

prin precipitarea, în anumite condiţii, a substanţelor minerale aflate în suspensie în apa mării. Se consideră că

este vorba de o formare lentă şi foarte lentă, exprimată în milioane sau de mii de ani. Concentrarea nodulilor

polimetaliferi în anumite regiuni, unde ocupă 80% din suprafaţa sedimentelor este în strânsă legătură cu

condiţiile speciale de mediu: geologice (vulcanism), geomorfologice (particularităţile taluzului continental), a

curenţilor oceanici, a factorilor biologici (remanierea prin intermediul animalelor bentonice) etc. Aceste condiţii

explică marea varietate în ceea ce priveşte cantitatea acestor concreţiuni, cât şi compoziţia mineralogică. În

compoziţia lor au fost indentificate 42 de elemente, însă importanţa economică deosebită, prin prezenţa lor, au

manganul, fierul, nichelul, cobaltul şi cuprul.

Faţă de această compoziţie medie mondială, în regiunile submarine montane se întâlnesc concreţiuni cu

un conţinut mai mare de cobalt (1,15% faţă de 0,30%), în timp ce nodulii din câmpiile abisale sunt bogaţi în

nichel (0,54% faţă de 0,94%) etc. Şi adâncimea se reflectă în compoziţia mineralogică a nodulilor, astfel între

4000-6000m adâncime conţinutul de nichel este dublu faţă de zonele puţin adânci (până la 2000 m). Din acest

punct de vedere, există mari diferenţieri între oceane. În Oceanul Pacific nodulii sunt foarte abundenţi, iar în

conţinutul lor manganul deţine în medie 24,2%, fiind urmat de fier cu 14%. În Oceanul Atlantic fierul deţine

23,0%, după care urmează manganul cu 16,1%. O situaţie asemănătoare prezintă şi nodulii din Oceanul Indian,

cu conţinut important de fier (19,3%), şi de mangan (15,2%).

Compoziţia chimică şi cantitatea nodulilor sunt elemente de prim ordin în cazul unor eventuale

exploatări. Se consideră "zăcăminte tip", capabile să asigure o producţie rentabilă, cele care ocupă suprafeţe

cuprinse între 60.000 şi 100.000 kmp, cu o concentrare de cel puţin 10 kg/mp şi un conţinut de cobalt de

0,2 - 0,4%, de cupru de 1-1,3%, de nichel de 1-1,5% şi de mangan de 27-30%. Zona cea mai intens cercetată,

care îndeplineşte asemenea condiţii este Hawaii-California. În Oceanul Pacific, nodulii polimetaliferi ocupă

Page 127: geografia resurselor

suprafeţe mult mai întinse, cu tendinţe de concentrare în două mari zone: cea de nord, care se întinde de la

Groapa Marianelor în est până la Platoul Albatros în vest, mai ales între 10o- 40º latitudine nordicã şi zona de

sud, care se suprapune peste Groapa Pacificului de Sud şi cea peruviano-chiliană, adică de la est de Noua

Zeeelandă până în apropierea litoralului Americii de Sud, între 5o şi 50º latitudine sudicã. În Oceanul Atlantic,

concentrări de noduli au fost puse în evidenţă în vestul Africii, iar în Oceanul Indian între 10º şi 20 o latitudine

sudică. Prezenţa resurselor terestre mai competitive, unele probleme nerezolvate de valorificare practică a

resurselor marine întârzie valorificarea nodulilor polimetaliferi. Se apreciază că rezervele de nichel şi cobalt din

domeniu apelor marine şi oceanice, depăşesc cu mult rezervele terestre.

Ca resurse aparte ale oceanului planetar pot fi considerate şi comorile vaselor scufundate. După

calculele specialişti americani, pe fundul oceanului se află cel puţin un milion de asemenea vase. Cele mai multe

astfel de comori subacvatice se găsesc pe fundul Oceanului Atlantic, unde în epoca marilor descoperiri

geografice, aurul şi argintul se transporta în mari cantităţi, spre Europa. Rolul principal a aparţinut Spaniei care,

anual transporta mari cantităţi de metale preţioase, multe din vasele acestea s-au scufundat în adâncul oceanului,

din cauza uraganelor.

Cu ajutorul tehnicii actuale au fost descoperite rămăşiţele vaselor spaniole, Atocea, de pe care au fost

ridicate valori imense. În anul 1995, o companie americană a descoperit renumitul vas Titanic scufundat în 1912,

în seifurile căruia au fost înmormântate valori de multe miliarde dolari, inclusiv 26.000 de farfurii şi tăvi de

argint. Dar nu s-a reuşit încă să fie ridicate de la adâncimea de 4 km.

În anii celui de-al doilea război mondial au fost expediate, din Murmansk în Anglia, pe crucişetorul

Edinburg, 465 de lingouri de aur (5,5 t.) pentru plata livrărilor militare ale aliaţilor. În Marea Barenz,

crucişătorul a fost atacat şi avariat de un submarin german. În această situaţie, s-a luat hotărârea să fie scufundat,

pentru ca aurul să nu cadă în mâinile adversarului. După 40 de ani, scafandrii au coborât la adâncimea de 260 m,

unde era vasul şi toate lingourile de aur, au fost ridicate la suprafaţă.

12.3 Apa în agricultură

Apa în agricultură îndeplineşte funcţii complexe: constituind material al pedostructurilor şi

biostructurilor, vehiculator de materie şi energie în pedosferă, biosferă şi agrosferă, termoregulator al proceselor

biologice, auxiliar în menţinerea capacităţii forţelor şi mijloacelor de producţie etc.

Toate procesele fiziologice care au loc în organismele vii se înfăptuiesc în prezenţa apei, aceasta fiind

apreciată ca un lichid bilogic. În constituţia plantelor apa se află în proporţie de până la 80-95% din greutatea lor,

în cea a animalelelor 50-60% şi a omului cu 60-70%.

Starea de echilibru plantă -apă este condiţionată de procesul de absorţie şi de cel de eliminare

(transpiraţie). Numai procesul de fotosinteză, care are loc în plante verzi, consumă anual circa 650 kmc. apă.

Consumul de apă al plantelor de cultură este diferit în funcţie de varietate. Astfel, sunt plante cu consum mic de

apă: grâu, secară,mazăre, sorg, ovăz; plante cu consum mediu: ovăz, trifoi, lucernă, cartof, spanac, varză,

legume, floarea soarelui, sfeclă de zahăr ; plante cu consum mare de apă:castravete , dovleac, cânepă etc.

Page 128: geografia resurselor

În diferitele faze de dezvoltare a plantelor, ca de exemplu înainte de înflorire şi după fructificare, nevoia

de apă este mai mare. Cunoaşterea acestor aspecte şi mai ales intervenţia omului în acoperirea necesarului de apă

- prin irigaţii - conduce la producţii crescute.

Cerinţele de apă ale plantelor se realizează din surse naturale (ploi, izvoare) şi artificiale (ploi artificiale,

irigaţii, ridicarea nivelului freatic indirect cu ajutorul bazinelor de retenţie etc.). În funcţie de cantitatea de apă

consumată de diferite plante, de regimul şi volumul precipitaţiilor şi de evapotranspiraţia potenţială se poate

stabili necesarul de apă pentru diferite culturi irigate.

Prin evapotranspiraţie, plantele elimină în atmosferă o cantitate variabilă de apă.

Pe plan mondial, pentru irigaţii se consumă circa 6000 kmc de apă, prognozele anunţând, în primele

două decenii ale mileniului trei, o creştere de peste 20 de ori faţă de consumul actual. Irigaţiile constituie un

factor economic de sporire a resurselor alimentare. Suprafaţa irigată a crescut numai în secolul XX de la 40 mil.

ha în 1900 la circa 380 mil. ha. în 1998. În prezent ponderea terenurilor irigate reprezintă 22% din suprafaţa

cultivată şi aproape 10% din suprafaţa agricolă a lumii.

Printre cele mai mari sisteme de irigaţii amintim: sistemul de pe Nil, bazat pe acumularea de la Assuan,

sistemul canalului Gogoli-Malkal, sistemul de pe Indus, compus din acumulările de la Sukkur, Kotri şi Tarbela,

sistemele de pe Huang He; sistemele care beneficiază de apa acumulată în lacurile marilor hidrocentrale de pe

Volga, Don, Nipru, Kura; marile amenajări din SUA, prin construirea a numeroase lacuri de acumulare pe râurile

: Columbia , Snake, Sacramento, Colorado, Rio Grande, Missouri etc. La acestea se adaugă amenajările de pe

fluviul Senegal, pentru devierea fluviului Obi şi Mackenzie.

Unul din cele mai importante proiecte se referă la amenajarea irigaţiilor din regiunea Sahelului din

Africa, pe baza disponibilului de apă al Nigerului, Chari şi Senegal, care pot iriga o suprafaţă de 1,5 mil.ha.

Acest lucru ar rezolva problema foametei cronice care afecteză ţări ca Niger, Mali, Mauritania, Senegal, Volta

Superioară şi Ciad.

Din analiza ponderii suprafeţelor cultivate irigate, din totalul terenurilor cultivate se pot evidenţia ţări cu

ponderi foarte ridicate (Egipt 100%, Pakistan 70%, Japonia 66%, China 49%), iar altele cu ponderi foarte

scăzute (Australia 3,5%, Argentina 5%, Turcia 9%, SUA 9,5%.). O regiune de prim ordin în privinţa irigaţiilor o

constituie continentul asiatic. Rolul irigaţiilor este hotărâtor în Orientul Apropiat, unde agricultura este imposibil

de practicat fără irigaţii, - concentrată fiind în complexele de pe Nil şi Tigru - Eufrat. Contribuţia irigaţiilor la

valoarea producţiei agricole ajunge la 2/5 în Asia de sud şi sud-est şi la 2/3 în Orientul Apropiat şi Africa de

nord-vest.

Dacă în regiuni aride şi semiaride străbătute de fluvii mari ca: Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Senegal etc:

irigaţiile au un caracter "indinspensabil", există şi alte regiuni ale globului în care acestea au un rol

complementar, contribund la creşterea randamentului agricol.

Resursele de apă pentru irigaţii sunt reprezentate prin apele de suprafaţă :râurile - din care se poate face

o alimentare directă prin deviaţii în canale, metodă antică, utilizată şi în prezent; lacurile, iazurile din regiunile

colinare, benturile, rezervoarele construite pentru colectarea apelor din rigole (Riviera italiană, Coasta de Azur),

Page 129: geografia resurselor

bazinele create pentru reţinerea apelor din ploi şi rigole (Atlasul marocan).

O altă sursă sunt apele subterane utilizate în regiunile lipsite de râuri şi lacuri, precum şi în regiunile

mai umede, în anii cu deficit pluviometric pronunţat. Provenienţa acestora este legată de pânzele freatice,

pânzele de adâncime cu rezerve bogate în Africa tropicală, Sahara, Arabia Saudită etc., apele carstice

(Provence).

La irigaţii pot contribui şi aşa numitele resurse secundare, înţelegându-se prin acestea apele uzate

emanate din centrele urbane, din industrie, agricultură (sectorul zootehnic) sau din centrale electrice, care

trebuiesc trecute prin staţii de epurare sau decantare.

În categoria resurselor secundare sunt incluse şi apele salmastre din regiunile litorale, apele provenite

din topirea gheţarilor şi apele marine.

12.4 Alimentarea cu apă a centrelor populate

Deosebita extindere a aşezărilor omenşti din ultima vreme, mai ales pe baza dezvoltării industriale a dus

la apariţia unor mari concentrări de populaţie pe teritorii relativ restrânse. În mediul urban, în unele ţări

dezvoltate, consumul de apă pe zi de om ajunge la 500-600 l, astfel încât problema alimentară cu apă a devenit o

problemă de prim ordin.

Tendinţa continuă de urbanizare a habitatului uman, atrage nevoi sporite de apă. În multe centre

populate se conturează fenomene cu efecte de criză. Aceasta poate fi accelerată de contraste existente în privinţa

repartiţiei resuselor şi consumurilor de apă, de accentuarea procesului de poluare a apelor şi de costurile ridicate

de procurare a apei în unele regiuni.

Potrivit statisticilor, aproape trei pătrimi din populaţia lumii nu dispune de alimentare cu apă potabilă ,

fiind vorba, tocmai de locuitorii unor regiuni intens populate din Asia de Sud-Est , Africa, America Latină etc.

Dificultăţile privind alimentarea cu apă a localităţilor, cu deosebire a oraşelor sunt multiple. În unele

cazuri, se înregistreză concentrări ale populaţiei în regiuni climatice cu resurse modeste de apă (oraşele din

Orientul Apropiat şi Mijlociu, cele din Africa de Nord, sud-vestul SUA etc) cu mărime şi grade diferite de

dezvoltare urbanistică, cu resurse locale restrânse etc. O anchetă efectuată în oraşe din America, Europa şi Asia

a reuşit un consum mediu pe locuitor, cuprins între 280 1. în oraşe sub 10.000 locuitori, până la 1200 l. în oraşe

cu peste 1 mil. locuitori, unde activităţile economice sunt mult mai diversificate.

Pentru alimentarea cu apă a centrelor populate sunt utilizate apele subterane (freatice şi de adâncime) cu

puritate ridicată, cu temperaturi şi debite relativ constante. Din ape freatice localizate în dune de nisip se

aprovizionează oraşele din Alsacia, Manchester şi Detroit, în piemonturi şi glacisuri se alimentează oraşele

Braşov şi Milano etc. Din apele de adâncime se alimentează parţial oraşe mari ca: Londra, Paris, Hamburg,

Detroit, New York etc.

O altă sursă de alimentare cu apă o constituie lacurile naturale ca de exemplu oraşele: Chicago,

Michigan, Berlin (parţial), Zűrich, Stuttgart (L. Boden).

Page 130: geografia resurselor

Pentru unele oraşe americane s-au amenajat lacuri de retenţie de dimensiuni gigantice. Oraşul New York

primeşte 90 % din necesarul de apă din lacurile de baraj situate în Munţii Apalaşi.

În Europa, oraşele din bazinul Ruhr sunt alimentate cu apă din bazine amplasate în Masivul Şistos

Renan, iar oraşele Hannover, Bremen, din lacurile de baraj din Munţii Harz.

Acest sistem de aprovizionare cu apă este răspânidită şi în ţara noastră. Astfel, lacul de baraj de la

Paltinu (Doftana) aprovizionează oraşul Ploieşti, cel de la Leşu (pe Iada), oraşul Oradea, lacul Firiza furnizează

apă oraşului Baia Mare, cel de la Poiana Uzului – oraşului Oneşti, iar cel de la Gilău – oraşului Cluj-Napoca.

Alimentările directe din râuri şi fluvii sunt din ce în ce mai rare, doar în lipsa altor surse. De exemplu,

oraşul Philadelphia foloseşte, în parte, ape din râul Delaware, Londra foloseşte parţial apele Tamisei, Parisul pe

ale Senei.

În regiuni dificitare, alimentarea se face din apa marină desalinizată, ca exemplu: sunt unele centre

populate din S.U.A., Rusia, Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Libia, Algeria, Israel, Pakistan,

Mauritania, Singapore, Gibraltar ş.a.

În prezent, unele centre populate din lume sunt afectate de „criza de apă”, deoarece disponibilităţile în

resurse de apă sunt nivelul cerinţelor (Tokyo, Rio de Janeiro, Sao Paulo etc.).

Pentru asigurarea cerinţelor de apă se impune depistarea pe cât posibil a noi resurse naturale, parale cu

măsuri de: raţionalizare şi reducere a consumatorilor, evitarea risipei, evitarea şi combaterea poluării apelor şi

reciclarea apelor uzate.

13. Resursele biosferei

Biosfera localizează şi întreţine procesele de transformare a substanţelor minerale în materie organică.

Ea îndeplineşte un rol de bază în menţinerea echilibrului în învelişul geografic, prin elaborarea oxigenului

atmosferic. Prin înmagazinarea energiei solare în plante, iar a substanţelor acestora în animale, biosfera a

contribuit la formarea combustibililor calorici (cărbune, petrol, gaze) de mare însemnătate în economie. Plantele

şi animalele au contribuit la formarea unor zăcăminte de fier, cupru, zinc etc., la înălţarea masivelor calcaroase

recifale etc., - constiutind materii prime de mare necesitate. Biomasa ca produs al biosferei, este capabilă să se

reproducă întreţinând astfel omenirea. Biosfera este învelişul globului, unde se găsesc organisme care populează

straturile inferioare ale atmosferei, hidrosferei şi zonei superficiale a litosferei (1500 m).Din acest domeniu omul

îşi procură hrana, îmbrăcămintea, o serie de combustibili, materiale de construcţie şi o mare varietate de materii

prime pentru industrie.

Resusele biosferei provin din cele două domenii geostructurale: oceanele şi uscatul. Întinderea mult mai

mare a oceanelor oferă anual un volum de substanţeă vie de circa 600 mld. t. , faţă de 300-400 mld.t. furnizate de

uscat, aici fiind incluse şi producţia plantelor de cultură, care satisfac 2/3 din necesarul consumului alimentar al

societăţii.

Page 131: geografia resurselor

Istoria vieţii pe Terra a fost marcată, în repetate rânduri, de schimbări globale ale climei, care au

determinat”dispariţii în masă “ a unor specii, fenomene ce marchează limitele erelor geologice. Astfel, la

sfârşitul erei permiene, cu aproape 240 milioane de ani în urmă, se consideră că au dispărut peste 90% din toate

speciile ce trăiau în oceane. În pleistocenul târziu, cu circa 10.000 de ani în urmă, au dispărut mamiferele mari

din America de Nord şi Europa, iar mai târziu maimuţele şi felinele cu colţi uriaşi.

În prezent, plantele şi animalele planetei noastre alcătuesc 290 mii de specii, din care plantele reprezintă

85%.

O treime din masa vegetală a uscatului le deţin pădurile, iar restul păşunile, fâneţele şi culturile. În ce

priveşte potenţialul biomarin acesta este încă puţin cunoscut, fiind considerat o “cămară” naturală de alimente şi

un uriaş depozit mineral.

În prezent, activităţile umane sunt cea mai importantă cauză a schimbărilor profunde ce au avut loc în

structura şi repartiţia teritorială a învelişului vegetal. Cu excepţia calotelor glaciare, a unor creste şi platouri

alpine izolate şi a unor păduri tropicale, toate celelalte terenuri sunt transformate, într-o măsură mai mare sau

mai mică, de activitatea omului. Din totalul de 149,3 milioane km2, cât reprezintă suprafaţa uscatului terestru,

circa 40 % a suferit modificări puternice, în timp ce numai 25% a rămas în condiţii aproape de cele naturale.

“Modificările Cuverturii Terestre şi ale Utilizării Terenurilor” este un proiect finanţat şi coordonat,

începând din anul 1996, de două programe: Programul Geosferă-Biosferă şi Programul Internaţional ......

Principalele obiective ale acestor programe sunt: a) înţelegerea modificărilor fundamentale privind

utilizarea terenurilor şi impactul acestora asupra biosferei; b) dianmica utilizării terenurilor; c) dezvoltarea unor

scheme globale de clasificare a terenurilor.

13.1 Resursele forestiere şi rolul economic al pădurii

Pădurile supranumite şi “aurul verde” - constituie un sistem ecologic de dimensiuni şi complexităţi

diferite. Pădurile sunt diferite în funcţie de condiţiile climatice, geomorfologice, hidrologice şi pedologice

existente. Ecosistemul forestier acoperă un spaţiu geografic larg, cuprins între ecuator şi limita sudică a climei

subarctice, respectiv subantarctice.

Pădurea reprezintă una din cele mai complexe biocenoze ale planetei, ecosistemele forestiere fiind dintre

cele mai dinamice în prezent. Conferinţa de la Rio, din 3-14 iunie 1992, privind “ Mediul înconjurător şi

dezvoltarea durabilă ”, a consacrat unul din documentele sale finale, problemei pădurilor, luând în considerare

principalele funcţii ale acesteia: a) funcţia ecologică a pădurii - ce constă în absorţia de CO2 şi eliberarea de O2

prin procesul de fotosinteză. Astfel 1km2 de pădure amazoniană produce zilnic 10 t de oxigen; b) funcţia

economică - exprimată prin valoarea şi diversitatea produselor furnizate. Cel mai valoros dintre acestea fiind

lemnul, cu variatele sale întrebuinţări, alături de fructe, ciuperci etc. sau produse ale pădurii folosite ca materii

prime în industria alimentară şi indrustria chimică, cu deosebire în industria farmaceutică ş.a.; c) funcţia de

agrement a pădurilor din apropierea marilor centre urbane (Fontainbleau pentru Paris, Băneasa, Snagov - pentru

Page 132: geografia resurselor

Bucureşti ş.a.).

Cu două milenii în urmă, suprafeţele acoperite cu păduri, identificate cu ajutorul solurilor silvestre, erau

de circa 7,5 mld. ha (55% din uscat). Treptat, omenirea a distrus aproape jumătate din păduri prin defrişări, în

vederea obţinerii unor terenuri arabile, suprafeţe de păşuni sau pentru amplasarea gospodăriilor. Pe de altă parte,

pădurea a constituit pentru mii de ani, singura sursă de energie şi material de construcţie. Astfel, în prezent

pădurile s-au restrâns ca suprafaţă la circa 4000 mil.ha (30%), o dată cu intensificarea fenomenelor de ariditate a

climei, eroziune a solului, accentuarea inundaţiilor, poluarea aerului etc.

Resursele forestiere actuale se caracterizează prin indicatori de împădurire, suprafaţă forestieră şi

rezerve de lemn. Pe continente situaţia este următoarea (tabel nr.25)

Din tabel reiese că cel mai ridicat indice de împădurire îl are America Latină, iar cel mai redus Australia

şi Oceania. Important este şi raportul dintre suprafaţă şi numărul de locuitori. Altfel spus, unui locuitor din CSI

îi revin 3 ha (valoare maximă, cu excepţia Australiei şi Oceaniei), numai 0,3 ha unui locuitor din Europa şi 0,2

ha/loc în Asia, unde procesul de despădurire a fost mai intens.

Anual suprafeţele ocupate cu păduri se micşorează cu 11-15 mil.ha/an. În consecinţă, dacă la mijlocul

secolului XX, unui locuitor îi reveneau 2 ha de pădure, la sfârşitul secolului acesta va fi de 0,7 ha.

13.2 Repartiţia resurselor forestiere

Din suprafaţa totală de păduri de pe glob, de circa 4 miliarde ha, cele mai favorabile pentru exploatare

ocupă 2,5 - 2,8 miliarde ha. În ce privesc rezervele de lemn, pe primul loc se află America Latină urmată de

CSI, Africa şi America de Nord, Asia, Europa şi Australia cu Oceania.

La nivelul ţărilor, cele mai mari suprafeţe forestiere le au: Rusia, Brazilia, Canada, SUA, China,

Indonezia şi Australia. După procentul ce reprezintă suprafaţa acoperită cu păduri, faţă de total, statele pot fi

împărţite în trei grade de împădurire: puternic (între 50-95%), mediu (12-48%) şi inferior (< 9%).

Pădurile lumii formează două brâuri principale - nordic şi sudic, de aporximativ 2 miliarde ha, fiecare.

Coniferele deţin 67 % din suprafaţa totală a pădurilor, iar foioasele 33% (fig. 39)

Page 133: geografia resurselor

Varietatea speciilor în pădurile brâului nordic nu este prea mare. În Europa se numără 250 specii de

arbori. Sporul de creştere are loc destul de lent. În pădurile de conifere ale Rusiei, sporul mediu pe an, pe un

hectar, este de 1,3 m3, în Finlanda de 2,3 m3, în SUA de 3,1 m3. În zona pădurilor mixte sporul de creştere este cu

mult mai mare. Pădurile brâului nordic au fost supuse în trecut unei distrugeri sistematice, cu deosebire în

Europa Occidentală în secolele XVIII-XIX şi în SUA la începutul secolului XX. Ulterior, învelişul forestier s-a

stabilizat, astfel că, în prezent, în majoritatea ţărilor, sporul de creştere al masei lemnoase depăşeste volumul

exploatării.

Pădurile brâului sudic sunt constituite din 97% specii de foioase cu frunza lată. Aproximativ jumătate

din totalul suprafeţelor este ocupată de pădurea înaltă, densă, restul revenind pădurilor rărite, tufişurilor şi

căzăturilor. Acestea şi pădurile tropicale se întâlnesc în 76 de ţări, printre care 23 în Africa (46 % din suprafaţa

totală a brâului sudic), 37 ţări în America Latină (3 %) şi 16 ţări în Asia (18%).

Aproximativ 2/3 din pădurile tropicale sunt situate în zona pădurilor umede. Cele mai multe sunt în

America Latină, în Asia şi Africa.

Sporul de creştere în aceste păduri este cu mult mai mare decât în zona temperată, iar structura pe specii

este deosebit de variată: 3000 până la 5000 specii de arbori, 10 000 - 20 000 specii de plante (Brazilia 40 000 de

plante). Cu toate acestea, în ultimele decenii pădurile tropicale au fost supuse unei distrugeri uriaşe. Dacă în anul

1960 acestea ocupau 1,6 miliarde ha., la sfârşitul anilor ‘80 suprafaţa lor s-a micşorat la 0,9 miliarde ha. (cu

40%). Acest proces de distrugere decurge deosebit de rapid în ţările Americii Centrale, în Bazinul Caraibilor, în

Asia de Sud-Est şi în ţările Africii de Vest. De pildă în Salvador, Jamaica, Haiti pădurile au fost distruse aproape

Page 134: geografia resurselor

complet. În Filipine a mai rămas doar 30 % din suprafaţa iniţială. În cazul acestor ţări, pentru fiecare 10 ha de

pădure tăiată este sădit doar 1 ha de pădure, iar în Africa raportul este de 30/1 (Tabel nr.26)

Despădurire brâului forestier sudic are la bază trei cauze principale şi anume:

1. Arderea pădurii pentru extinderea zonelor urbane, a zonelor de transport, dar mai ales pentru

agricultură. Această cauză se regăseşte în 75 % din suprafeţele pădurilor Africii, 50 % din ale Asiei şi 35 % din

cele ale Americii Latine.

2. Utilizarea lemnului drept combustibil. După ONU, 70 % din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare

folosesc pentru încălzire şi prepararea hranei - lemnul. În multe ţări ale Africii tropicale (Nepal, Haiti) această

pondere se ridică la 90 %. Creşterea preţului ţiţeiului pe piaţa mondială, în anii ‘70 a avut drept rezultat tăierea

masivă a pădurilor din apropierea oraşelor, sau chiar de la distanţe mai mari, îndeosebi în Africa şi Asia de Sud.

3. Creşterea exportului de cherestea tropicală din ţările Asiei, Africii şi Americii Latine, pentru

producerea de celuloză şi hârtie în Japonia, Europa Vestică şi SUA.

Pădurile de conifere (circa 1200 mil.ha) prezintă câteva trăsături favorabile sub raport economic:

speciile sunt puţine, asigurându-se astfel uniformitatea pe mari suprafeţe, arbori cu trunchiuri drepte, densitatea

bioamasei este redusă etc.

Sub raportul răspândirii spaţiale se remarcă două mari zone: una situată în Eurasia, iar cealalaltă în

America de Nord. În afara acestora există şi areale mai restrânse în emisfera nordică, în diferite zone montane

(Alpi, Carpaţi, Himalaya etc.), precum şi în emisfera sudică (în Paraná din sudul Braziliei, pe coasta statului

Chile, în Noua Zeelandă şi Australia), însumând 5% din suprafaţa totală a pădurilor de răşinoase.

Pădurile de conifere din nordul Eurasiei sunt alcătuite din: molid (Picea), brad (Abies) şi pin (Pinus).

Molidul formează păduri întinse în nordul părţii europene a Rusiei, în Scandinavia, Polonia, Carpaţi şi în munţii

hercinici ai Europei Centrale. Bradul formează păduri compacte în taigaua din vestul Siberiei. Continentalismul

accenutat spre est determină apariţia zadei şi zâmbrului.

Pe continentul nord american, pădurea de conifere se extinde în jumătatea de sud a Canadei şi în Alaska,

din Terra Nova până în strâmtoarea Bering şi în vestul SUA (litoralul pacific şi Munţii Stâncoşi). Pe litoralul

Atlanticului, pe soluri nisipoase şi o climă umedă, pădurea este formată din pin alb (Pinus alba). În părţile

continentale din interior creşte molidul negru (Picea nigra), bradul de balsam (Abies balsamea) şi specii de pin.

În vestul Americii de Nord se întind păduri mari de conifere cu pin galben (Pinus ponderosa), brad alb (Abies

concolor) şi molid. Spre sud-vest şi în vecinătatea coastelor pacifice creşte Sequoia gigantea sau arborele mamut

şi Sequoia sempervirens (arborele roşu, cu înălţimi de până la 120 m).

13.3 Pădurile de foioase temperat - subtropicale

Aceste păduri cresc într-un climat continental, cu precipitaţii relaiv uniform repartizate în cursul anului.

Pădurile de acest tip se desfăşoară de la limita sudică a taigalei europene până în Peninsula Iberică, iar în SUA

din sudul Noii Anglii până la Missouri şi Arkansas. În Asia se întâlnesc în nordul Chinei, peninsula Coreea şi

centrul Japoniei. În emisfera sudică, acest tip de pădure este restrâns la pădurea valdiviană în America de Sud şi

pădurile de foioase din Noua Zeelandă şi Oceania. Ca esenţe, în aceste păduri, se remarcă: fagul, stejarul (cu un

Page 135: geografia resurselor

lemn mai dur), mesteacănul (industria mobilei, are coaja pentru obţinerea taninului), castanul, plopul etc.

În regiunile subtropicale, cu veri uscate cresc păduri de foioase cu totul deosebite. În regiunea

mediteraneană este specific stejarul de plută, arganierul (arborele de oţel din Magreb), stejarul şi camforul (nord-

estul Chinei) şi chiar bambusul (Japonia, China).

Suprafaţa pădurilor de foioase temperate şi subtropicale este evaluată la 600 mil. ha din care 260 mil.ha

în America de Nord şi 225 mil. ha în CSI. Acest tip de pădure formează puţin lemn la ha (90 m 3 în America de

Nord, 75 m3 în CSI). Totuşi, unele esenţe ca: fagul, stejarul şi bambusul sunt folosite în industria mobilei.

Pădurile intertropicale umede sunt localizate între cele două tropice, unde căldura şi umezeala sunt

permanente. Din această categorie fac parte şi pădurile galerii, numite aşa după forma lor majoră dată de faptul

că însoţesc râurile ce traversează savana, precum şi mangrovele - vegetaţia forestieră din apropierea ţărmurilor

tropicale mlăştinoase, cu maree. Suprafaţa deţinută de păduri intertropicale este de circa 2 miliarde ha,

reprezentând mai mult de 50 % din suprafaţa forestieră a globului.

Aceste păduri au o mare varietate de specii, iar densitatea este deosebit de ridicată (190-970 m 3 masă

lemnoasă la ha), din cauza plantelor agăţătoare şi stratificării verticale pe mai multe etaje, făcând dificilă

exploatarea lor pentru scopuri industriale.

Acest domeniu de păduri tropicale se diferenţiază pe trei mari zone:

1) zona americană cuprinsă între sudul Mexicului peste America Centrală până în sudul Americii de

Sud. Cea mai cunoscută este pădurea amazoniană cu circa 1000 specii, din care 200 se exploatează. Mai

cunoscute sunt: arborele de cauciuc, mahonul şi multe specii de Palmae. Ţara cu cele mai bogate resurse, dar şi

cu cele mai mari exploatări este Brazilia.

2) zona africană se întinde din Golful Guineei până în Platoul Central African, cel mai cunoscut fiind

bazinul fluviului Zair. Cele mai preţioase esenţe sunt: mahonul african, abanosul, lemnul trandafiriu etc. folosite

mai ales în industria mobilei (Nigeria, Gabon, Coasta de Fildeş, Ghana).

3) zona sud-est asiatică ce cuprinde sudul Indiei şi Indochinei, Malaysia, Arhipelagul Indonezian,

Insulele Filipine şi Noua Guinee. Aici, în pădurea musonică se remarcă esenţele de teck (30-40 m înălţime), cu

lemn deosebit de rezistent, folosit la construcţia de nave, iar pentru mobilă - santalul, renumit pentru lemnul său

roşu. Cea mai mare producătoare de lemn este Indonezia. Sub raport valoric, ţările acestui areal asigură circa 1/3

din exportul mondial de lemn.

Pădurea intertropicală cuprinde şi arbori cu valoare alimentară, cum ar fi: arborele de unt din Africa,

castanul din Brazilia (cu “nucile de Parà” - ce au un ridicat conţinut de grăsimi). Alţi arbori sau arbuşti conţin

diverse substanţe chimice şi stupefiante: indigotierul (se obţine colorantul indigo, din frunzele acestuia),

arborele de chinină, cocaierul (din frunze se obţine stupefiantul - cocaina).

Repartizarea pădurilor pe continente este foarte diferită:

Pe glob, rezervele de păduri sunt mari, mai mult de jumătate fiind neutilizate. La acestea se mai adaugă

şi capacitatea anuală de regenerare a pădurilor luate în folosinţă.

Page 136: geografia resurselor

Comparând volumul exploatărilor cu cel al creşterilor anuale ale resurselor forestiere, se constată că cea

mai bună situaţie o are America de Sud, CSI şi Canada. O situaţie echilibrată este întâlnită în Africa şi Oceania,

iar dezechilibrele caracterizează Asia, Europa şi SUA.

În ceea ce priveşte fondul forestier al României, acesta reprezenta (în 1995) aproape 6 mil.ha, adică 25

% din suprafaţa ţării. În ultimii ani, legislaţia încă neclară de proprietate, asupra pădurilor a dus la tăieri pe mari

suprafeţe, iar ca urmare s-au intensificat în mod îngrijorător alunecările de teren.

Atât la nivel naţional, cât şi global se impun măsuri de reducere a exploatărilor, de bună gospodărire a

masei lemnoase exploatate, cu accent pentru folosirea superioară a acesteia şi pentru valorificarea ei integrală.

Dintre cele mai importante consecinţe ale despăduririlor se înscriu:

a) creşterea cantităţii de bioxid de carbon (CO2), fenomen cunoscut ca “efectul de seră”;

b) diagrama regimului hidrologic;

c) degradarea solurilor prin procese de eroziune şi alunecări cu efecte nefavorabile asupra terenurilor

cultivate, a drumurilor, a obiectivelor social-culturale şi a locuinţelor (fig.35).

13.4 Pajiştile şi importanţa lor economică

Pajiştile sunt constituite din păşuni şi fâneţe naturale. Acestea formează o componentă de bază în

alimentaţia animalelor ierbivore, deţinând suprafeţe importante, după cele ocupate de păduri.

Păşunile naturale reprezintă acea categorie de folosinţă a terenurilor agricole acoperite cu ierburi, care

obişnuit cresc spontan, utilizate ca furaj verde în perioada păşunatului, fie tot timpul anului în climatele umede şi

cu ierni blânde, fie numai o parte din an.

Fâneţele naturale servesc pentru obţinerea fânului prin care se asigură hrana animalelor şi în sezonul

rece.

Pajiştile, ca şi celelalte formaţiuni vegetale naturale, prezintă o repartiţie zonală, precum şi o diferenţiere

structurală şi economică.

Pajişti de tundră (inclusiv pajiştea alpină) constituie formaţiuni de rogozuri, muşchi, licheni, graminee,

sălcii şi mesteceni pitici. Specii tipice sunt: Carex curvula, Poa artica, Cetraria nivalis, Betula nana, Salix

herbacea ş.a. Productivitaea de masă verde este scăzută şi de importanţă modestă. Aceste pajişti sunt răspândite

în zonele boreale ale Americii de Nord, Eurasiei şi în mai mică măsură în emisfera sudică. Din suprafaţa totală

(de circa 400 mil.ha). CSI deţine mai mult de jumătate, urmând apoi Canada şi SUA.

Pentru domeniul alpin, suprafeţele ocupate de pajişti sunt de circa 300 mil.ha. Ponderi ridicate deţin

podişurile înalte şi munţii din Asia Centrală (păstoritul transhumant din Tibet, Afganistan, Iran, Nepal etc.),

Anzii americani, Alpii şi Carpaţii.

Pajiştile de stepă se găsesc în cea mai mare parte între tropice şi paralela de 55° lat. N şi 45 lat. S.

Aceste formaţiuni vegetale fac trecerea dinspre zonele subcarpatice şi mediteraneene spre deşerturi sau zone

Page 137: geografia resurselor

semiaride. Ca specii ierboase predomină gramineele, ciperaceele şi leguminoasele. Pentru stepa eurasiatică

caracteristice sunt: colilia, păiuşul, firuţa, iar pentru stepa americană: iarba bizonilor, iarba grama ş.a.

Productivitatea acestor pajişti le conferă o mare importanţă pentru creşterea bovinelor, cabalinelor şi

ovinelor. Pajiştile stepice din zonele de tranziţie spre deşerturi, deşi sărăcăcioase, au constituit de milenii o bază

pentru creşterea animalelor, prin deplasări pe distanţe mari ale turmelor (arabii beduini în Asia de sud-vest şi

tuaregii în Africa de Nord).

Pajiştile de savană - se prezintă sub forme variate. Savana tipică este constituită din ierburi înalte cu

frunze dure şi grosiere, peste care se înalţă, ici şi colo, diferiţi arbori (palmieri, boababi etc.). Se cunosc : savana

tropicală africană, cea sud -americană (“campo cerrado” - Brazilia), australiană, indiană sau sud-est asiatică.

Savanele acoperă suprafeţe mari (circa 1300 mil.ha), cu o distribuţie neuniformă (Africa 800 mil. ha,

America de Sud 400mil.ha, Australia 90 mil. ha), iar în ce priveşte interesul lor economic, acesta este în declin,

ca urmare a extinderii terenurilor arabile. Cele mai productive sunt savanele sud-americane, pe baza cărora se

practică creşterea extensivă a animalelor din Argentina, Brazilia, Venezuela etc.

Repartiţia pe state a suprafeţei ocupate de pajişti evidenţiază Australia şi CSI, pentru creşterea oilor.

Resurse importante de pajişti au SUA, China, Argentina, Brazilia, Mongolia, India.

Pentru o productivitate mare de masă verde se impun măsuri de menţinere şi protejare a pajiştilor,

evitarea păşunatului excesiv, însămânţări şi fertilizări, combaterea buruienilor, desecări, desalinizări etc.

13.5 Fauna şi importanţa ei economică

Lumea animală trăieşte pe seama producătorilor primari de materie organică - plantele. Dimensiunile

biomasei animale este cu mult mai redusă decât aceea a plantelor.

Mobilitatea deosebită (mare) a animalelor le conferă posibilităţi diverse de adaptare la condiţiile de

viaţă, contribuind la o mare variabilitate a speciilor. Faţă de circa 200.000 specii de plante, există peste un milion

specii de animale.

Mobilitatea face ca arealele de răspândire a animalelor să aibă limite imprecise, iar numărul lor şi

biomasa regnului animal să fie greu de evaluat.

Animalele au “oferit “ omului o serie de produse, chiar înainte de a fi domestice: carne şi grăsime pentru

hrană, piei şi blănuri pentru îmbrăcăminte şi locuinţe, oase şi cochilii pentru unelte sau arme etc. Odată cu

trecerea la domesticire, o parte tot mai importantă din produsele animaliere sunt procurate de la acestea,

reducându-se tot mai mult ponderea vânatului. Dacă în jurul anului 1500 mai erau circa 3,5 milioane locuitori ai

globului care trăiau doar din vânat, pescuit şi cules, astăzi numărul acestora s-a redus la circa 50.000 - eschimoşii

din Ţara lui Baffin şi din nord-vestul Groelandei, semangii din Malaysia, o parte din boschmanii şi din negrilii

din pădurea zaireză.

Dezvoltarea creşterii animalelor şi culturii plantelor, o dată cu reducerea efectivelor de animale

Page 138: geografia resurselor

sălbatice, ca urmare a perfecţionării armelor şi a practicării unui vânat excesiv a dus la diminuarea importanţei

vânătorii. Un vânat mai abundent se menţine doar în regiuni mai izolate, slab populate, protejate de diferite

asociaţii vegetale (păduri, savană, junglă etc).

În funcţie de condiţiile fito-climatice, vânatul de importanţă economică are o structură diferenţiată şi o

zonare latitudinală.

Vânatul de tundră este valorificat pentru blană în primul rând, apoi pentru carne. Numărul de specii şi

de indivizi nu este prea mare, dar vânătoarea ca activitate economică şi-a menţinut importanaţa. Dintre

mamiferele continentale este de remarcat vulpea polară, hermelina, iepurele zăpezilor ş.a. Cele mai multe vulpi

polare sunt vânate în CSI, Canada şi SUA (Alaska). Un alt animal de tundră este renul care s-a redus numeric din

cauza vânatului excesiv.

În zona subpolară se vânează un număr important de păsări, în special palmipede, care cuibăresc în

aceste zone vara; printre acestea amintim eiderul al cărui puf este folosit pentru confecţionarea echipamentului

polară. La acestea se adaugă o bogată fauna de mamifere acvatice - ca foca, morsa ş.a. Tot în zona de tundră

vieţuieşte şi ursul polar - cel mai puternic animal al nordului.

Vânatul din pădurea boreală de conifere a fost mult mai bogat ca specii decât cel de tundră, dar a fost

puternic decimat de om. Cele mai importante, din punct de vedere economic, sunt mustelidele cu blănuri

preţioase : nevăstuica, zibelina, nurca siberiană şi vizonul. A doua producătoare de blănuri din taiga este vulpea

polară. Aici se mai întâlnesc veveriţele, castorul (în rezervaţii), ierbivore ca : elanul, cerbul mare ş.a.

Fauna de interes cinegetic din pădurea temperată de foioase are o importanţă economică mai redusă,

ca urmare a intervenţiei umane puternice prin defrişări masive pentru extinderea terenului agricol. Şi aici cele

mai vânate sunt tot mustelidele: nurca europeană, jderul, dihorul - respectiv skonksul - în continentul nord

american.

Fauna cinegetică din savană este deosebit de bogată şi variată, ca urmare a masei vegetale abundente.

Cele mai numeroase sunt ierbivorele: antilopa gnu, antilopa Kudu, gazelele (care pot trăi şi în savana uscată sau

chiar în deşerturile tropicale şi subtropicale din nordul Africii , sud-vestul şi centrul Asiei), zebrele, girafele (azi

protejate în rezervaţii şi parcuri naturale). Cel mai mare animal din această zonă de savană, întâlnit şi în păduri

este elefantul, vânat în cel mai sălbatic mod pentru fildeşii săi (azi dispărut din Africa de Nord, ca şi la sud de

Zambezi), hipopotanul (este în primejdie o dată cu restrângerea mlaştinilor şi a lacurilor din Sahel), rinocerul

(menţinut în număr mic în unele ţări din estul continentului african ) ş.a.

Fauna de mamifere din pădurea ecuatorială are o valoare cinegetică deosebită. Astfel, în pădurea

amazoniană şi în cea din sud-estul Asiei trăiesc rinoceri cu un corn sau cu două.

Practicarea fără discernământ a vânătorii a dus la sărăcirea catastrofală a lumii animale, astăzi

incomparabil mai redusă decât era cu numai un secol - două în urmă.

Astăzi doar în rezervaţii mai pot fi văzuţi bizoni (numeroşi odinioară în America de Nord), zimbrul

european, lama (rezervaţiile din Peru).

Page 139: geografia resurselor

În ultimii ani s-au redus îngrijorător efectivele unor mamifere ca: leopardul, ghepardul, tigrul, jaguarul,

ursul polar, cerbul lopătar (din Mesopotania), cămila sălbatică (din Asia Centrală), panda mare (1000 exemplare

în China) ş.a.

În ultimile decenii s-au organizat mari crescătorii de animale cu blană în : Canada, Rusia, SUA şi în mai

mică măsură în Marea Britanie, Franţa, Germania, Cehia, Africa de Sud (pentru struţi).

O importanţă economică deosebită o are guano - întâlnit în mari cantităţi în unele insule aride unde

cuibăresc colonii de milioane de păsări, ca de exemplu în lungul statului Peru şi al litoralului nordic al statului

Chile, insulele Seychelles, în faţa litoralului Namibiei.

Fauna spontană de mamifere şi păsări a stat la baza formării speciilor de animale domestice. Încă din

paleolitic au fost domesticite renul ( de la anul 20.000 î.e.n.), câinele şi oaia. În decursul neoliticului s-au adăugat

caprinele şi porcinele (din Orientul Apropiat), taurinele (din Europa de sud-est şi Asia Musonică), cabalinele (din

stepele de la nord de Munţii Caucaz), cămila, elefantul indian, asinul, iepurele, ca şi lama şi cobaiul (domestice

de amerindieni).

13.6 Resursele biologice acvatice

Vegetaţia acvatică este deosebit de bogată, dar puţin valorificată în prezent în raport cu posibilităţile

oferite.

Cele mai importante plante sunt algele care, prin procesul de fotosinteză mobilizeză sărurile din apă, în

special fosfaţii şi azotaţii. În Oceanul Planetar, algele se distribuie pe verticală, în funcţie de lumina solară.

Astfel, în partea superioară se dezvoltă algele albastre şi verzi, iar în partea inferioară, algele brune (până la 120

m adâncime) şi algele roşii (la adâncimi de până la 300-600 m).

Algele monocelulare, împreună cu alte organisme vegetale din ocean alcătuiesc fitoplanctonul, care

reprezintă hrana de bază pentru multe organisme animale. Fitoplanctonul, estimat la circa 500 milioarde t. se

produce într-un ritm foarte rapid, astfel încât volumul său poate creşte de la 100 de ori în numai 10 zile,

concentraţia maximă înregistrându-se de la câţiva metri adâncime în mările polare, la câteva zeci de metri

adâncime în mările temperate şi la circa 100 m, în zona intertropicală. Distribuţia geografică a fitoplanctonului

condiţionează în mod direct resursele faunistice ale acestuia.

Valorificarea economică a vegetaţiei acvatice se orientează, în primul rând spre utilizarea algelor marine

de talie mare pentru alimentaţia umană. În Japonia sunt consumate alge brune (din specia Laminaria, Undaria

ş.a.) ca şi alge verzi, cu un conţinut ridicat de hidraţi de carbon, proteine ş.a. Speciile de Laminaria intră în

alimentaţia populaţiei din China, iar alga roşie, Phyllophora în CSI. Alga roşie se găseşte din abundenţă în nord-

vestul Mării Negre şi are un conţinut ridicat de glucide, folosit în fabricarea produselor zaharoase.

În Japonia se practică acvacultura algelor marine încă din secolul al XII-lea, în prezent producţia

mondială de alge obţinute din acvacultură depăseşte 2,5 mil.t.

Algele constituie şi o sursă importantă pentru furajarea animalelor în: Japonia, China, CSI, Irlanda,

Page 140: geografia resurselor

Franţa (sub formă uscată-concentrată). Concentraţia ridicată de azot dă posibilitatea utilizării lor în agricultură ca

îngrăşământ. Ca materie primă algele se folosesc în industria celulozii, a alcoolului, a acidului alginic - folosit în

producţia de parfumuri sau în industria farmaceutică (din alge roşii).

Multe specii de alge concentrează, din apa mării, elemente chimice ca iodul, bromul, potasiul etc. În

perspectivă se preconizează obţinerea pe cale biochimică şi a altor elemente cum sunt: nichel, cobalt, uraniu,

thoriu, vanadium etc.

În afara algelor, din zonele litorale ale mărilor continentale este valorificată iarba de mare (Zostera

marina), utilizată pe scară largă în tapiţerie.

Fauna acvatică

Pe seama fitoplanctonului din Oceanul Planetar se dezvoltă mai întâi zooplanctonul, format din

organisme animale de talie mică ce cuprind atât organisme planctonice (crustacee, protozoare, celenterate,

anelide, moluşte etc), cât şi organisme temporar planctonice (ouă şi larve ale unor vieţuitoare care la maturitate

devin bentonice).

O parte din zooplancton este erbivor, trăind prin filtrarea permanentă a apei şi reţinerea algelor

planctonice monocelulare. La rândul său, planctonul ierbivor este consumat de organisme planctonice carnivore

şi de unele animale superioare.

În condiţiile în care unele organisme planctonice nu au valoare alimentară (fiind chiar toxice), omul s-a

implicat prin trecerea la valorificarea directă a planctonului, în primul rând a crustaceelor - (aşa numitul Krill).

Krilul este abundent în apele subantarctice, de aici se colectează anual circa 75 mil. t. Încă din deceniul al

optulea din Krill se obţine, prin presare, o pastă proteică, făină furajeră etc.

O parte din animalele superioare sunt planctonofage. Cu plancton se hrănesc unii peşti mărunţi care se

deplasează în bancuri ca: hamsii, sardele, heringi, dar şi uriaşii oceanelor - balenele, inclusiv balena albastră (cel

mai mare animal contemporan), rechini giganţi. - Cu plancton se alimentează fie prin filtrare (stridiile, midiile,),

fie prin culegerea acestuia de pe fund (crustaceele mari, gasteropodele), fie prin prindere (actiniile) sau se

hrănesc coralii.

Un al doilea grup de animale superioare este cel al carnivorelor, care se hrănesc cu animale superioare

planctonofage şi zooplancton (de exemplu cefalopodele). Carnivorele sunt animale cu o mare valoare alimentară

pentru om, aşa cum sunt: codul, tonidele, majoritatea mamiferelor marine, unele reptile (broaşte ţestoase),

cefalopode etc. Carnivorele de talie mică constituie hrana pentru carnivorele mari de exemplu: calmarii

reprezintă hrana de bază a caşaloţilor.

Un al treilea grup de animale acvatice este cel al animalelor detritivore, care trăiesc pe fund şi culeg

resturile organice ce cad de la suprafaţă. Aici intră multe lamelibranchiate (Cardium, Venus), anelide, crustacee

etc.

În repartiţia vieţuitoarelor marine de imporatnţă alimentară pentru om se disting în mod net sectorul

subcontinental şi cel oceanic.

Page 141: geografia resurselor

Sectorul subcontinental coincide în mare parte cu platforma continentală unde există cantităţi

însemnate de substanţe minerale şi organice aduse prin aportul de apă de pe uscat, iar salinitatea este mai redusă.

În această zonă există densităţi mari a planctonului, iar în cadrul ihtiofaunei apar specii de apă dulce. Tot aici se

dezvoltă şi o bogată faună bentonică, formată din midii, stridii, crustacee, peşti plaţi, gasteropode.

În sectorul oceanic fauna de interes economic este concentrată în etajul superior, de la suprafaţă până la

300 m adâncime. Aici trăiesc multe specii de peşti (heringul, sprotul, sardeaua ş.a.) care asigură un sfert din

volumul pescuitului oceanic. Încă 25% din pescuit îl formează speciile de cod, bacaliar, somon, keta, ton,

macrou ş.a. (fig. 36).

În prezent s-au atins forme de supraexploatare a resurselor faunistice în anumite zone ale Oceanului

Planetar, ca de exemplu - în largul ţărmului vestic al Americii de Sud, de către Peru şi Chile. Alteori

supraexploatarea se îmbină cu poluarea, ca în marea Nordului. Aici au fost drastic reduse crustaceele planctonice

care sunt hrana de bază a heringilor (foto 4).

Deosebit de dăunătoare a fost vânătoarea marilor cetacee, cu deosebire în secolul al XIX - lea, pentru

obţinerea grăsimii folosită ca principal combustibil la iluminat în SUA, până la introducerea petrolului lampant.

Scăderea drastică a efectivului de balene a determinat încheierea unei convenţii internaţionale de limitare a

vânătorii şi chiar de interzicere a vânării de balene albastre şi a balenei cu cocoaşă. În prezent, pe primele locuri,

după balenele capturate sunt : Japonia, CSI, Spania, Peru şi Islanda. Aceste state dispun de o flotă de pescuit

dotată cu instalaţii moderne, care asigură în mare parte şi semipreparea peştelui sau chiar preparea conservelor.

(fig.37).

În zona intertropicală există un pescuit intensiv de state ca: India, Thailanda Filipine, Indonezia, Nigeria.

Cantităţi însemnate de peşte este folosit şi în preparaea făinei de peşte, destinată zootehniei (CSI,

Japonia, Peru).

În vederea folosirii Oceanului Planetar fără a primejdui resursele naturale de hrană, s-au organizat ferme

speciale cu bazine pentru peşti de diferite vârste, în care sunt furajaţi în mod raţional.

Pentru prima dată s-a trecut pe scară largă la organizarea acvaculturii marine în Japonia, unde există azi

peste 3800 ferme acvatice, cu o suprafaţă de 18.000 kmp şi cu o producţie de 155.000 t. peşte. În Japonia se

practică şi acvacultura crustaceelor (creveţi). În CSI, pe ţărmurile insulei Sahalin, ale peninsulei Kola sau în

Republicile Baltice sunt obţinuţi somoni. În Franţa s-au organizat ferme pentru creveţi, somoni şi stridii.

Creşterea midiilor se practică în Olanda, Spania, Franţa şi Coreea de Sud. În Marea Caspică şi Marea Neagră

sunt pescuiţi sturionii, de la care se prelevează icrele negre (caviar) - CSI

Alături de resusele alimentare, fauna acvatică oferă omului şi materii prime nealimentare. Astfel, se

practică pescuitul bureţilor în Grecia şi Egipt, ca şi cultura perlelor pe seama diferitelor lamelibranchiate, din

apele litorale ale Japoniei, Indoneziei, Polineziei, Venezuelei, Mexicului etc. (fig.38).

Deoesebit de interesantă este reprezentarea biomasei (mamifere, păsări şi plante) la 10 000 kmp. La

nivelul Globului terestru se remarcă valori ridicate în America Latină, nordul Americii de Sud, Africa Centrală şi

Page 142: geografia resurselor

de Sud, India, China, Filipine etc., în contrast cu valorile reduse (500-1000 specii) în Europa Centrală şi de Nord

şi mare parte din Africa.

13. Resurse din zonele montane

Munţii reprezintã a cincia parte din uscatul Terrei şi locul unde trãiesc peste 600 milioane de locuitori

(10% din populaţia lumii). În apropierea lor trăiesc cca 2 miliarde de oameni, a căror existenţă depinde de

resursele de apă, lemn, de minereuri, suprafeţele de pajişti etc., din lanţurile montane. Mediul montan al

regiunilor temperate este bine reprezentat prin cele două lanţuri montane: Cordiliera americană şi lanţul alpino-

himalayan, care reprezintă asemănări dar şi deosebiri (Posea, Armaş, 1998). Cordiliera americană, situată la

marginea vestică a continetului cu o dispunere nord-sud, reprezintă baraj oroclimatic, spre Oceanul Pacific unde

primeşte precipitaţii bogate. Versantul vestic, de climat umed, este acoperit de o pădure densă de foioase şi

conifere înalte (secvoia, pinul Douglas în America de Nord şi araucaria în Chile), pe cel estic se face trecerea la

climatul continental arid ajungându-se până la deşert (Valea Morţii). În zonele înalte ale Cordilierei americane

datorită precipitaţiilor abundente, întâlnim gheţari şi zăpezi, astfel în catena din Peninsula Alaska cu vârful Mc.

Kinley (6193 m ), gheţarul Muldrow cu o suprafaţă de cca 2000 kmp, în continuare cordiliera este formată din

Munţii Coastei, Munţii Cascadelor, Sierra Nevada. În America de Sud, Munţii Anzi, care ating în vârful

Aconcagua 6959 m, Anzii Chilieni sunt însoţiţi la nord de deşertul Atacama, între 10° şi 30° latitudine sudică şi

spre sud de o vegetaţie de tip mediteranean (30 - 35° latitudine sudică).

Lanţul alpino-himalaian, diferă de cordiliera americană ca structură, poziţie şi orientare. În privinţa

structurii, apar discontinuităţi, lanţurile alpine alternează cu masive hercinice, reînălţate în orogeneza alpină şi

cu depresiuni, podişuri şi câmpii. Direcţia generală a lanţului alpino-himalayan este în general vest-est, paralel

cu vânturile de vest şi se află în mare parte în zona de climă temperată, inclusiv mediteraneană, dar şi în zona de

climă subtropicală. Alcătuit din munţi complecşi, cu înălţimi variabile, cu diversificări locale, impuse de gradul

de expunere faţă de vânt şi faţă de Soare, în Munţii Alpi şi Carpaţi, apar unităţi joase, depresionare ((Exp.

Depresiunea Transilvaniei) dar şi unele podişuri externe. Etajarea morfoclimatică determinată de scăderea

temperaturilor aerului şi creşterea precipitaţiilor în altitudine este reflectată de etajarea vegetaţiei:

- etajul foioaselor ( cu subetajele stejar, gorun, fag) ce urcă până la cca. 1200 m.

- etajul coniferelor ( brad, molid, etc.) până la 1800 m

- etajul alpin ( tufişuri de jneapăn, ienupăr, pajişti alpine cu rododendron, turbării în zona de acumulare a apei),

- etajul glaciar ( cu circuri glaciare, câmpuri de névé, dar şi cu limbi de gheaţă ce coboară până în etajul coniferelor).

Catenele munţilor Himalaya-Hindukush, ca şi munţii Asiei centrale (munţii Tian-Şan, Munţii Altai, etc.)

creează un climat de adăpost, cu condiţii de maximă ariditate, în zonele depresionare (depresiunile Tarim,

Tsungariei, etc.) ca şi în Podişul Gobi.

În Africa în climă ecuatorială, se înalţă masive înalte de origine vulcanică (Kenya, Kilimanjaro, 5895

m ), în care se succed etajele de vegetaţie; de la pădurea ecuatorială, la vegetaţia de tip alpin, iar la peste 5000 m

Page 143: geografia resurselor

apar zăpezile veşnice).

În zona Ecuatorului, munţii înalţi vulcanici de peste 5000 m apar în Indonezia (vulcanul insulă

Krakatau), iar în Oceanul Pacific, în apropierea tropicului de nord, munţii vulcanici de peste 4000 m, în

arhipelagul Hawai.

14.1. Biodiversitatea montană.

Diversitatea naturală din zonele montane include plante agricole şi medicinale, dintre care soiuri de

cereale cu caracteristici deosebite, care pot contribui la menţinerea varietăţii genetice a speciei.

În masivul mexican Sierra de Manatlan (2880 m) se păstrează din vremurile aztecilor, soiuri de porumb

rezistente la secetă. În Anzi se cultivă în mod tradiţional arborele de cacao şi peste 200 de soiuri de cartofi.

În întinsul Parc Naţional Smoky Mountains din Statele Unite, cresc peste 1400 de varietăţi de plante cu

flori şi peste 100 de specii de copaci (mai mult decât în toată Europa).

În Europa, Masivul Tatra (M-ţii Carpaţi) este o adevărată insulă biologică, într-un ţinut puternic

transformat prin activitatea omului, iar Munţii Bucovinei şi Maramureşului adăpostesc, păduri seculare.

Biodiversitatea îşi găseşte o exprimare elocventă în munţii înalţi din ţinuturile tropicale, unde

succesiunea vegetaţiei poate reda altitudinal, începând cu savana şi pădurea submontană umedă, trecând la

pădurea montană tropicală, pădurea subalpină, păşuni alpine, tundra sau zona cu zăpezi veşnice, caracteristicile

unei vegetaţii cuprinsă între Ecuator şi Polul Nord.

Păstrarea speciilor endemice, este o problemă dificilă, în condiţiile unor modificări climatice şi acţiuni

antropice de perturbare a unor ecosisteme. În asemenea condiţii apar speciile alohtone invadatoare cum ar fi în

pădurea montană din regiunea Cape (Africa de Sud), care pe o suprafaţă mică cuprinde peste 8600 de specii

vegetale, multe endemice (cea mai mare diversitate de pe Terra). În prezent regiunea Cape se confruntă cu un

asalt de eucalipţi australieni şi pini centro-americani pentru defrişarea cărora sunt întreprinse acţiuni de amploare

de mii de lucrători special angajaţi. Un mod important de conservare a soiurilor şi speciilor de plante îl reprezintă

prelevarea lor din habitatul originar sau din mediul agricol şi protejarea lor în instituiţii specializate cum sunt

grădinile botanice şi băncile de gene, dar divresitatea vegetală poate fi păstrată în modul cel mai sigur în

ecosistemele native.

În 1989, F.A.O. a iniţiat o acţiune menită să recompenseze fermierii pentru contribuţia lor la păstrarea

biodiversităţii intitulată: “Drepturile Fermierilor”.

Convenţia asupra Diversităţii biologice din 1992, a lansat un apel pentru adoptarea “ Drepturilor

Fermierilor” în urma viitoarelor negocieri internaţionale.

O dovadă a biodiversităţii din zonele montane o întâlnim în provincia chineză Junnan, unde muntenii

chinezi oferă spre vânzare 550 de ierburi medicinale şi alte câteva sute de plante care pot fi folsite în alimentaţie.

Page 144: geografia resurselor

14.2. Activităţile agricole şi forestiere din zona montană.

Fermierii din zone montane, sunt nevoiţi să reziste la două tendinţe majore: creşerea deficitului de

terenuri agricole, datorită sporirii numărului de locuitori atât pe cale naturală cât şi prin imigraţie şi limitării

accesului la resursele locale, ca urmare a implicării marilor companii în exploatatrea lemnului. Parcelarea

excesivă a terenurilor împiedică ca în condiţiile specifice zonelor montane să se poată aplica metodele

agriculturii moderne, ceea ce determină o eficientă scăzută a producţiilor agricole.

Creşerea numărului de animale, peste limitele de suportabilitate a spaţiului ocupat de pajiştile alpine a

condus în multe zone montane la distrugerea vegetaţiei specifice cu efete deosebite în echilibrul ecosistemului

montan.

Majoritatea locuitorilor din lanţul montan Himalaya-Hindukush, au ca ocupaţie de bază agricultura,

pământul fiind o componentă vitală a tuturor activităţilor socio-economice. Intensificarea şi diversificarea

producţiei agricole pe parcele situate în micile ferme prezintă serioase limitări. Densitatea populaţiei este în

aceste zone montane de 35 locuitori pe kmp ( cu variaţii între 2 şi 200 locuitori pe kmp), nu este ridicată, dar

presiunea exercitată de populaţie trebuie corelată cu posibiltatea în obţinerea unei producţii satisfăcătoare pe

unele areale. O analiză a stării resurselor funciare indică predominanţa terenurilor situate pe pante mai mari de

30%, unde suprafeţele agricole deţin o pndere relativ redusă. În ceste condiţii producţia agricolă obţinută pe cap

de locuitor este scăzută, cu posibilităţi limitate de îmbunătăţire a productivităţii. (tabel nr. 27).

Populaţia şi terenurile disponibile în zonele montane: Himalaya-Hindukush.Tabel nr.27

În America Latină agro-ecosistemele montane, sunt inegal distribuite în cadrul fondului funciar, 20%

din ferme ocupând 80% din teren. Întinse areale de pădure au fost tăiate şi transformate în pajişti pentru fermele

de animale. Presiunea populaţiei şi sărăcia în fermele mici adesea au condus la defrişarea terenurilor cu pante

mari, supuse unei intense degradări prin eroziunea solului, cu o scădere pronunţată a producţiei agricole. Astfel

se produce o migrare a populaţiei din zonele montane spre oraşe la care se adaugă migraţia sezonieră către

regiunile agricole.

Zonele montane ale Americii Centrale se înscriu cu suprafeţe mari de terenuri degradate prin eroziune

cu o pondere importantă pe Glob. Perturbarea ecosistemelor montane, produce o reducere drastică a

biodiversităţii şi o scădere importantă a rezervelor de apă subterană, ceea ce afectează durabilitatea alimentaţiei

Page 145: geografia resurselor

pentru această regiune.

Intensitatea presiunii exercitate asupra vegetaţiei naturale din zonele montane ale Americii Centrale este

dată de importantele modificări în folosirea terenurilor. O suprafaţă de cca 15,7 milioane hectare de pădure din

zona montană reprezentând 19% din suprafaţa totală a pădurilor din America Centrală, a fost defrişată în

perioada 1961-1994. Suprafaţele de teren defrişate în zonele montane sunt utilizate în cea mai mare parte ca

păşuni, care suferă însă o degradare rapidă, prin eroziune hidrică a solurilor.

Se estimează că 40% din bunurile alimentare obţinute în ţările Americii Latine, provin din agro-

ecosistemele montane. Degradarea solurilor prin procese de eroziune, alunecări, scăderea cantităţii de humus

afectează producţia agricolă din zonele montane supuse unor dezechilibre ecologice prin rapida defrişare a

pădurilor (tabel nr. 28).

Suprafeţele cu păduri şi ratele defrişărilor în ţări din America Latină în perioada 1980-1991Tabel nr.28

După evaluările F.A.O.asupra pădurilor tropicale, se consideră că, distrugerea pădurilor de pe pantele

munţilor în numeroase state, alături de creşterea densităţii populaţiei din aceste zone, poate determina un

adevărat dezastru ecologic. Producţia agricolă din zonele montane este obţinută în condiţiile exploatării excesive

a resurselor de sol şi apă. Tehnologiile şi practicile agricole actuale vor trebui să asigure consrvarea resurselor

regenerabile din zonele montane, în condiţiile măririi recoltelor, făcând astfel viabile sistemele ecologice de

producere a hranei în prezent dar şi în viitor.

În Statele Unite, cca 70% din suprafaţa agricolă situată în zona montană vestică, este ocupată de păşuni.

În California peste 31 milioane locuitori, depind în alimentarea cu apă de râurile ce izvorăsc din Masivul Sierra

Nevada, iar fermele pentru creşterea animalelor consumă cca 30% din apa necesară pentru irigarea culturilor.

În vederea asigurării unui echilibru în exploatarea rersurselor montane sunt necesare reglementări care

să împiedice degradarea sistemelor ecologice montane în mod ireversibil. În acest sens, în Elveţia funcţionează

din 1992, o lege de administrare a pădurilor, în scopul protejării aşezărilor umane, drumurilor şi căilor ferate,

împotriva calamităţilor naturale, avalanşe, inundaţii, căderi de stânci etc. Zonele montane nu constituie încă o

categorie specială în politica de amenajare a teritoriului Comunităţii Europene (Lichtenberger, 1999). În

condiţiile unor zone montane situate în climat mediteranean şi a lanţului munţilor Alpi şi Carpaţi situaţi în climă

temperată cu influenţă oceanică sau continentală sau a munţilor din zonele nordice (Alpii Scandinaviei) sau din

extremul estic (Munţii Ural) se poate considera că în Europa există sisteme ecologice şi de natură socio-

Page 146: geografia resurselor

econiomică tipice pentru diferitele zone montane.

Spaţiul rural reprezintă peste 80% din teritoriul Europei şi o bună parte din el se situează în zonele

montane, unde politicile de amenajare rurală vor trebui să asigure un echilibru între habitatul uman şi modul de

utilizare a resurselor naturale din zonele montane, în vederea unei dezvoltări durabile.

Foto 5

14.3 Utilizarea resurselor de apă în scopuri energetice şi exploatarea resurselor

subterane

Cerinţele crescânde de energie şi materii prime (combustibili fosili, minereuri feroase şi neferoase etc.),

determină în zonele montane, activităţi de valorificare a resurselor de apă şi a resurselor de minereuri, care în

condiţiile unor exploatări agresive fără protecţia mediului montan determină distrugeri ireversibile.

Ţările în curs de dezvoltare, în dorinţa rezolvării problemelor energetice, acceptă deseori investiţiile

marilor companii internaţionale, pentru construcţia de hidrocentrale producătoare de electricitate dar cu preţul

distrugerii uneori a mari suprafeţe de pădure. Astfel în Malaesya, construcţia unei hidrocentrale de 2400 MW, va

determina defrişarea a 80 000 ha de pădure umedă şi inundarea a cca 700 kmp de teren , ceea ce reprezintă o

suprafaţă mai mare decât a statului Singapore (Brown, 1999).

Numeroase centrale hidroelectrice se concentrează în zonele montane, unde forţa gravitaţională măreşte

potenţialul energetic al apelor curgătoare, dar proiectele hidroenergetice trebuie să asigure o protecţie adecvată

ecosistemelor montane, prin :

- reducerea la minimum necesar a defrişărilor pe versanţii cu pante accentuate;

- protecţia solului prin replantări de arbuşti sau prin lucrări de interceptare a scurgerilor lichide

în zona cu exces de umiditate sau pericol de alunecări;

- asigurarea unor măsuri ecologice de refacere rapidă a zonelor degradate prin lucrările de

construcţie şi amenajarea de drumuri care să nu declanşeze procese de eroziune prin

concentrarea scurgerilor lichide pe versanţi. Dintre totate activităţile economice mineritul

reprezintă pe lângă posibilităţile de dezvoltare economică a unor zone montane şi o cale

importantă de distrugere a ecosistemelor montane prin declanşarea proceselor de eroziune, a

alunecărilor de teren, distrugerea vegetaţiei prin scurgeri de substanţe toxice., deversarea în

apele curgătoare a reziduurilor şi în aer a noxelor poluante etc.

Zonele montane furnizează o mare parte din cărbunii superiori şi energetici, minereurile de fier şi

minereurile neferoase (Cu, Pb, Zn, etc.), diferite roci pentru lucrările de construcţie etc.

În Europa vestică şi centrală, importante exploatări de cărbuni şi minereuri feroase şi neferoase, sunt

situate, în masivele vechi hercinice: Bazinul Ruhr din masivul Rhenan, cu mari rezerve de huilă, Bazinul

Page 147: geografia resurselor

carbonifer al Sileziei, în zona Munţilor Sudeţi, exploatări de minereuri de fier în munţii Vosgi (Franţa şi

Luxemburg).

În nordul Europei, munţii vechi şi tociţi , Alpii Scandinaviei dispun de resurse de minereuri de fier

(magnetit la Kiruna ), lanţul montan care cuprinde munţii : Pirinei, Alpi, Apenini, Dinarici, Carpaţi, Caucaz, care

se integrează sistemului de munţi tineri Alpino-Carpato-Himalayeni, prezintă resurse subterane diverse şi

valoroase roci de construcţie (în Munţii Apenini, se exploatează marmura albă, exploatarea Carara, în Munţii

Poiana Ruscă se exploatează marmura roşie de Ruşchiţa).

În Munţii Carpaţi, importante exploatări de cărbuni se găsesc în “Bazinul Ostrava (Slovacia), iar pe

cursul superior al Jiului, în Depresiunea Petroşani.

În estul Europei, Munţii Urali, au rezerve valoroase de minereuri de fier (zăcământul Magnitnaia Gora,

cu un conţinut de 70% fier).

În America de Nord, rezerve importante de cărbuni superiori (antracit şi huilă), sunt exploatate în estul

Staelor Unite, din Munţii Appalachi, iar din vest în Munţii Stâncoşi sunt cantonate zăcăminte de cupru, uraniu,

metale preţioase, etc.

Principalele rezerve de minereuri neferoase sunt dispuse în America de Sud, în zona lanţului Munţilor

Anzi, în Peru (importante zăcăminte de staniu, argint, cupru), Columbia (nichel, aur şi platină), Chile (cupru) şi

Venezuela (bauxită). În Asia, în Munţii Chinei de Nord Est (Marele Hingan) sunt dispuse mari rezerve de

cărbuni, iar în Munţii Tian Shan, minereu de fier.

În Munţii Indoneziei, se găsesc importante rezerve din Asia de minereuri neferoase (staniu, argint). În

Munţii Cape şi Scorpiei, din Africa de Sud, se găsesc cele mai importante rezerve ale continentului, de uraniu,

diamante, dar şi minereuri feroase şi neferoase, pe catre le întâlnim şi în Munţii Guineii. Marocul dispune de

mari rezerve de fosfaţi în Munţii Atlas.

În zonele montane din vestul Australiei se găseşte unul din cele mai mari zăcăminte de fier din lume,

Pilbara, iar mari rezerve de cărbuni sunt situate în Alpii Australiei.

14.4. Principalele cauze ale degradării mediului montan şi măsurile de protecţie.

O caracteristică importantă a zonelor montane o constiuie vulnerabilitatea la degradarea ecosistemelor,

prin:

- exploatarea excesivă a pădurilor;

- utilizarea neraţională a fondului agricol;

- exploatarea resurselor subterane cu perturbarea mediului montan şi a zonelor adiacente.

Solurile montane supuse la acţiunea directă a ploilor torenţiale, în urma degradării învelişului vegetal,

sunt uşor erodate, determinând apariţia rocilor la zi, ceea ce înseamnă o degradare aproape ireversibilă. Vegetaţia

montană dispare deseori în urma noxelor emise de activităţile industriale efectuate fără protecţia mediului. În

multe ţări europene, ploile acide au distrus mii de hectare de pădure, o situaţie care mai dăinuie încă în estul

Page 148: geografia resurselor

european (pădurile din Munţii Poloniei şi nordul României, au suferit mari daune în urma fenomenului de

poluare atmosferică). Distrugerea vegetaţiei şi eroziunea solurilor afectează întregul ecosistem montan, apare

fenomenul de uscăciune prin perturbarea regimului hidric, iar în final o reducere drastică a florei şi faunei şi o

scădere considerabilă a potenţialului productiv în arealele agricole (foto 6).

Activităţile miniere efectuate fără măsuri de protecţie contribuie la degradarea mediului, astfel

specialiştii consideră deosebit de poluante exploatările de minereuri neferoase din Peru, care emit în atmosferă

cca. 600 000 tone de compuşi de sulf şi deversează în Oceanul Pacific cca 40 milioane metrii cubi de reziduri de

cupru şi plumb ş zinc, afectând speciile marine pe o suprafaţă de 20 000 hectare.

Principala măsură pe care organismele guvernamentale o pot institui în apărarea munţilor, care sunt

depozitari a unor valoroase ecosisteme şi resurse vegetale şi minerale este declararea zonelor montane ca spaţii

ocrotite, prin măsuri care să împiedice orice agresiune de natură să perturbe echilibrele biologice, hidrologice,

microclimatice, etc.

În acest sens Convenţia patrimoniului mondial adoptată de Conferinţa generală a UNESCO din 1972,

constituie un instrument care poate fi aplicat zonelor montane în întregul lor ca ecosistem protejat.

Exploatarea resurselor vegetale sau minerale trebuie reglementată în funcţie de caracteristicile

sistemului ecologic montan, principalul criteriu de eficienţă sau rentabilitate fiind păstrarea biodiversităţii, a

resurselor de apă nepoluate şi a unor condiţii favorabile unor activităţi de natură socio-economică care să fie

integrate sistemului de viaţă montană.

15. Resursele naturale şi condiţiile de viaţă de pe Terra.

Strategia dezvolotării economice care nu include în mod susţinut protecţia mediului, nu poate fi posibilă

pe o perioadă lungă întrucât afectează însăşi premizele unei dezvoltări durabile. În condiţiile unor economii

superdezvoltate se poate considera că economia furnizează sursele băneşti necesare unei protecţii pe diferitele

componente ale mediului, însă fără asigurarea unei coordonări în context global al efortului de protecţia mediului

înconjurător, rezultatele nu sunt cele necesare conservării şi utilizării pe durată cât mai îndelungată a resurselor

Terrei.

Pentru ţările slab dezvoltate protecţia mediului înconjurător rămâne un deziderat deoarece cerinţele tot

mai crescânde ale unei populaţii cu o rată de creştere deosebit de rapidă, nu poate permite în prezent, o protecţie

susţinută a unor componente de bază ale mediului, cum sunt : solul, apele pădurile etc. În aceste condiţii în etapa

actuală existenţa unei colaborări între diferitele forme internaţionale care coordonează programele de cercetare

interdisciplinare, conform Agendei 21 a Conferinţei de la Rio de Janeiro (1992) există o armonizare a

obiectivelor dezvoltării economice în baza conceptelor dezvoltării durabile.

15.1 Impactul utilizării terenurilor asupra mediului.

Modificările globale ale mediului include transformări de amploare care se manifestă sistemic în

diferite învelişuri ale Terrei, astfel acumulările de dioxid de carbon şi scăderile în conţinutul de ozon din

Page 149: geografia resurselor

atmosferă, determină schimbări ale altor componente la nivel local sau regional, care în timp devin globale.

Transformările produse la nivelul suprafeţei terestre ca urmare a acivităţilor antropice, printr-o

cumulare sistematică, produce modificări ale albedoului, cu un efect direct asupra condiţiilor atmosferice. Toate

aceste modificări strâns legate de factorii naturali şi antropici care le generează, sunt studiate pe plan

internaţional, în cadrul unui proiect de mare amploare intitulat Modificările Cuverturii Terestre şi ale Utilizării

terenurlor (Land Useand and Land Cover Chang Lucc). Acest proiect este finanţat şi coordonat, începând cu anul

1996, de două programe referitoare la modificările globale ale mediului. Programul Geosferă-Biosferă (IGBP) şi

Programul Internaţional Dimensiunea Umană a Modificărilor Globale ale Mediului (IHDP), (Bălteanu 1996).

Cuvertura terestră, în accepţiunea proiectului menţionat reprezintă starea biofizică a suprafeţei terestre, inclusiv a

părţii situate în imediata apropiere a acestuia şi cuprinde învelişul biotic, solurile, conformaţia microreliefului,

apele de suprafaţă, pânza freatică şi structurile construite de om.

În cadrul cuverturii terestre se includ categorii de terenuri cu diferite utilizări: terenuri agricole, terenuri

umede (wetlund), aşezările etc.

Modificările actuale ale cuverturii terestre, datorate factorilor naturali şi activităţilor antropice,

determină importante transformări la nivelul diversităţii biotice a fertilităţii solurilor, a rezervelor de apă din

pânzele acvifere, a proceslor de scurgere lichidă şi efluenţei aluvionare şi asupra productivităţii actuale şi

potenţiale ale terenurilor agricole cu implicaţii directe asupra resurselor de hrană ale omenirii.

Modul de utilizare a terenurilor, produce modificări la nivelul cuverturii terestre, ca urmare a

schimbărilor la nivelul componentelor biofizice. Cuvertura terestră poate avea în raport de utilizarea terenurilor

anumite caracteristici, astfel terenurile de cultură, reprezintă o anumită cuvertură terestră care include: terenuri

din diferite tipuri de relief şi soluri, stare de umiditate şi tip de plante cultivate, suprafeţele acoperite cu păduri

determină un alt specific al cuverturii terestre.

Raportul dintre cuvertura terestră şi utilizarea terenurilor, reprezintă un binom : culturi agricole-

activitate agricolă, pădure-exploatarea pădurilor (defrişare), pajişte-păşune sau fâneaţă (activităţi pastorale, de

creştere a animalelor, etc).

Activităţile de minerit în carieră, produc modificări esenţiale ale cuverturi terestre, prin schimbarea

utilizării terenurilor, acoperite cu un anumit tip de vegetaţie specific în raport cu ceilalţi factori fizico geografici

în suprafeţe care creează o relaţie nouă între elementele spaţiului geografic.

Toate modificările produse la nivelul diferitelor utilizări ale terenurilor, au un efect cumulat al

cuverturii terestre în relaţie cu alte componente ale mediului înconjurător.

În ultimile decenii ale secolului al XX-lea, se constată o importantă modificare a suprafeţelor cu

utilizare agricolă ca urmare a impactului antropic:

intensificarea proceselor de denudare, de eroziune şi deplasare în masă pe terenurile situate pe

pante, prin utilizarea unor practici agricole intensive fără o protecţie antierozională.

restrângerea drastică a terenurilor împădurite (ceea ce a creat dereglări în procesele de scurgere

şi infiltrare a apei, cu efect asupra solurilor şi vegetaţiei)

irigarea în condiţii necorespunzătoare cu efecte de salinizare a solurilor, au determinat

scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe de terenuri prin procese de aridizare şi deşertificare.

Page 150: geografia resurselor

15.2 Impactul antropic asupra atmosferei

Atmosfera prin compoziţia chimică prezintă două părţi distincte : homosfera şi heterosfera.

Homosfera, stratul de aer cu o grosime medie de 12 km altitudine denumit şi troposferă, concentrează

90% din cantitatea de aer a atmosferei, principalele gaze componente fiind :

azotul (78%) element predominant în troposferă care constituie un important element nutritiv

pentru plante

oxigenul (21%) este absolut necesar proceselor de oxidare din organismul uman şi al

vieţuitoarelor din regnul animal, este eliberat de plante în procesul de fotosinteză.

Alte gaz reprezintă 1% din compoziţia atmosferei, dintre acestea dioxidul de carbon (0,03%), are un rol

deosebit de important în asimilarea clorofiliană, se formează prin arderea combustibililor fosili, respiraţia

vieţuitoarelor, erupţii vulcanice, etc.

Dioxidul de carbon (CO2 ) asigură păstrarea căldurii iradiate de Pământ, însă în cantitate mai mare

determină "efectul de seră", adică o încălzire atmosferică peste limita normală ceea ce produce modificări

climatice.

argonul (0,93%) este al treilea gaz ca proporţie în atmosferă, cu rol important în echilibrarea

unor procese termice.

Homosfera mai cuprinde, vapori de apă, pulberi de origină terestră (minerale şi organisme) şi diverse

impurităţi (particule rezultate din activităţile industriale ). Pulberile minerale provin din dezagregarea rocilor, iar

cele organice sunt prezente prin: polen, spori şi microbi (mai ales în aerul oraşelor).

Atmosfera reprzintă un uriaş rezervor de apă sub formă de vapori care particpă la circuitul apei în

natură, asigurând umiditatea necesară vegetaţiei de pe continente şi aprovizionarea cu apă a bazinelor

hidrografice, resurselor subterane, etc.

Apa din atmosferă atât de necesară vieţii pe Terra, rezultă în urma evaporării şi transpiraţiei plantelor,

anual în atmosferă circulă un volum de 400 000 km3 de apă.

Mişcările atmosferei, rezultă în urma deplasării maselor de aer (vânturile) formate în urma diferenţelor

de temperatură şi presiune atmosferică între uscatul continetal şi oceane asigură o echilibrare climatică între

zonele calde şi reci.

În heterosferă sunt cuprinse celelalte straturi ale atmosferei (stratosfera, mezosfera, termosfera sau

ionosfera şi exosfera dincolo de altitudinea de 1000 metri).

Ozonul se formează în părţile inferioare ale atmosferei prin descărcări electrice, iar în cele superioare

prin disocierea moleculelor de oxigen sub acţiunea radiaţiei solare. Pătura de ozon situată în stratosferă,

protejează viaţa pe Terra prin reţinerea unei părţi din razele ultraviolete trimise de Soare.

Ionosfera sau termosfera ( unde temperatura ajunge în partea ei superioară la 1100-1600 0 C) are un rol

important în absorţia radiaţiei solare şi refractarea undelor radio emise de pe Terra. De asemenea în ionosferă se

produc fenomene fizice de natură luminoasă : aureole polare, determinate de intensitatea activităţii solare care

trimite spre Terra energie calorică sub forma unor particule fine. Eforturile pentru a reduce concentraţiile de clor

şi brom, substanţe ce prin combinaţiile chimice cu ozonul, contribuie la subţierea stratului de ozon din

Page 151: geografia resurselor

stratosferă, ceea ce produce o crştere a radiaţiei ultraviolete dăunătoare biologic (teste de laborator arată că o

creştere a U V-Bului, poate avea efecte negative asupra sănătăţii umane şi influenţă ecologică dăunătoare,

provocând scăderea recoltelor.)

Protocolul de la Montreal din 1987, prin care ţările industrializate, acceptau începerea producţiei

începând cu 31 decembrie 1995, pentru ţările în curs de dezvoltare existând un interval adiţional de 10 ani,

pentru încetarea producţiei de clorofluorocarbon (C.F.C-freon), reprezintă un moment important în eliminarea

unui factor de risc important pentru viaţa oamenilor (fig.39)

Estimarea producţiei mondiale de C.F.C. la nivelul anului 1994, a scăzut cu 77% faţă de nivelul maxim

atins în anul 1988 (Ryan,1995)

Fig. 39 Producţia mondială de C.F.C. 1950-1994

Emisia totală de carbon provenită din arderea combustibilor fosili a atins în anul 1995, o valoare de 6,06

miliarde tone. Din cele circa 6 miliarde tone carbon eliberate în atmosferă, cca 3 miliarde tone sunt preluate de

oceane şi păduri (Tunali, 1996).

Creşterea continuă a cantităţii de dioxid de carbon în atmosferă datorită arderii unor cantităţi uriaşe de

combustibil fosili, împedică o "reciclare" a întregii cantităţi de CO2 de către sistemele naturale.

În perioada 1950-1995, cantitatea de CO2 emisă în atmosferă a crescut de peste 2,5 ori în ţările

industrializate şi de peste 4 ori în ţările în curs de dezvoltare (fig.40).

Fig. 40 Emisia de carbon din arderea combustibililor fosili pe regiuni economice.

Din grupul ţărilor în curs de dezvoltare, China şi India, contribuie în mod substanţial la emisia de

carbon din atmosferă, datorită unei creşteri economice bazată pe un consum energetic cu o pondere mare a

combustibililor fosili. Totuşi Statele Unite înregistrează cea mai mare valoare a emisiei de carbon pe cap de

locuitor, cca 5,25 tone anual, de peste 7 ori mai mult decât China şi de 25 ori mai mult decât India. China ocupă

după Statele Unite, locul al doilea cu 870 milioane tone, emisiile de carbon reprezentând 15% din totalul

emisiilor mondiale la nivelul anului 1995.

Datele pe termen lung ale Institutului Godderd de Studii Spaţiale din cadrul N.A.S.A, afirmă faptul că

anul 1995 a fost cel mai cald din istorie, deşi în America de Nord şi Europa, luna decembrie a fost deosebit de

rece.

La nivelul solului, temperatura medie a cescut cu cca 0,3-0,6 grade Celsius, în ultimul secol,

reprezentând cea mai rapidă încălzire înregistrată de la ultima perioadă glaciară (cca 10 000 ani), în deceniile 80-

Page 152: geografia resurselor

90 s-au înregistrat cei mai calzi 10 ani din istoria umanităţii.

Încălzirea globală a climei pe Terra până în anul 2100, va determina o creştere a nivelului oceanelor cu

cca 1 metru, ceea ce ar determina numai în China strămutarea a aproximativ 70 milioane de locuitori ai zonelor

litorale (fig. 41).

15.3 Oceanele şi viaţa de pe Terra

O mare parte din energia ocenalor, va fi preluată în viitor de către centralele marometrice şi prin

proiectele de conversie a căldurii apei oceanice în energie termică şi electrică(O.T.E.C.)

Oceanele dispun de o mare diversitate biologică şi îndeplinesc funcţii vitale ca : producerea de oxigen,

reciclarea nutrienţilor şi reglarea climei. În zona platformei continentale cu ape mai puţin adânci, lumina solară

şi nutrienţii aduşi de apele continentale, asigură dezvoltarea unei bogate flore şi faune. Cercetările recente arată

că oceanele asigură 25% din productivitatea biologică primară a planetei. Zonele de coastă generează 38% din

bunurile şi serviciile furnizate de ecosistemul Terrei, în timp ce largul ocenelor oferă încă 25% din acestea. Se

consideră că valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor marine este de 21 trilioane dolari anual, cu 70% mai mare

decât cea sigurată de sistemele terestre. (Mc.Ginn,1999)

Mecanismele oceanice care au generat atmosfera terestră continuă să acţioneze şi în prezent, asigurând

echilibrul chimic şi biologic al lumii vii.

Fitoplanctonul (micile plante microscopice), preiau din atmosferă dioxidul de carbon pe care îl

transformă în oxigen şi zaharoide simple care sunt consumate de animalele marine. De asemenea planctonul

utilizează azotul şi sulful, contribuind la echilibrul atmosferic şi reprezentând o adevărată "pompă biologică".

În milioane de ani, carbonul organic acumulat pe fundul oceanelor, reprezintă 15 milioane de gigatone,

pe uscat sunt acumulate cca 4000 gigatone din emisiile de carbon rezultate în mare parte din acţiunea antropică.

15.4. Societatea modernă şi dezvoltarea durabilă

Unul din paradoxele evoluţiei societăţii umane îl reprezintă relaţia dintre dezvoltarea economică şi

echilibrul ecosistemelor de pe Terra, astfel că intervenţia umană exercitată în mod necontrolat asupra resurselor

naturale produce efecte cu rol negativ asupra unei dezvoltări durabile.

Numeroasele eforturi îndreptate în prezent asupra problemei schimbării globale climatice întâmpină

dificultăţi în aplicarea unor programe de coordonare a modului de valorificare a resurselor ca urmare a unor

tendinţe economice şi interese strategice divergente.

Convenţia asupra Modificărilor Mediului din 1977 cere statelor lumii să nu se angajeze în nici un fel în

folosirea tehnicilor militare de schimbare a mediului, cu urmări grave şi de lungă durată.

Cel mai reprezentativ organism îl constituie Naţiunile Unite (care de la 51 state membre în 1945, a

ajuns în prezent la 185 de state), care a iniţiat numeroase rezoluţii şi acţiuni pentru respectarea drepturilor omului

punând accentul pe drepturile civile şi politice, acţionează şi pentru drepturile economico-sociale şi culturale, iar

ca o întregire a posibilităţilor de edificare a unei lumi durabile, pe dreptul lor de dezvoltare, dreptul la pace şi

dreptul la un mediu decent.

Încetarea Războilui Rece, a condus la reducerea cheltuielilor militare cu cca 40%, faţă de nivelul maxim

Page 153: geografia resurselor

atins la jumătatea deceniului 80. În prezent eforturile omenirii trebui să se îndrepte spre o dezvoltare durabilă,

asigurându-se tranziţia de la o exploatare intensivă a resurselor la practici care să ţină seama de durabilitatea

mediului înconjurător.

"În lume, subvenţiile totalizează cel puţin 650 miliarde de dolari - echivalând cu 9% din veniturile

guvernamentale, sprijină tăierile forstiere, mineritul, forajul petrolier, păşunatul animalelor, cultivarea, pescuitul,

consumul de energie şi conducerea maşinii. Acest cuantum depăşeşte cu mult ceea ce se cheltuieşte pentru

subvenţionarea protecţiei mediului, de pildă a pesicidelor agricole care conservă solul" Roodman, 1999).

În ultimile decenii, au apărut însă semnele unor acţiuni concrete în domeniul unei utulizări mai

juducioase a resurselor naturale. Astfel din 1988, Brazilia, a oprit creditele oferite în trecut fermierilor care

defrişau pădurea din Bazinul Amazon. Din a doua jumătate a anilor 80, Belgia, Franţa, Japonia, Spania, şi Marea

Britanie, au redus subvenţiile acordate pentru exploatarea cărbunilor.

Reforma din domeniul subvenţiilor pentru exploatarea unor resurse, trebuie completată însă cu măsuri

de impozitare a efectelor poluante. Un exemplu îl constituie, Olanda, printr-un sistem eficient de taxe pantru

poluarea apei, ceea ce a determinat, o modernizare a echipamentelor industriale menite să reducă la minimum

efectul poluant al diferitelor procese tehnologice.

Punerea în practică a Programului O.N.U. pentru Mediu (P.N.U.M.), care a determinat până în prezent

ratificarea a peste 215 tratate internaţionale de mediu, care cuprind diferite probleme de la ploile acide până la

deşertificare, constituie însă rezolvări cu caracter regional.

Puţine trate de mediu sunt, totuşi, globale inclusiv convenţiile asupra biodiversităţii şi schimbării

climei., semnate de la Conferinţa O.N.U. pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio, în 1992 (Roodman, 1999).

Activitatea grupurilor neguvernamentale este un semnal al înţelegerii de către societatea civilă a

necsităţii unei dezvoltări economiceo-sociale în contextul rezolvării problemelor complexe ale mediului, a cărui

degradare continuă poate afecta însăşi civilizaţia umană.

Bibliografie

Page 154: geografia resurselor

1. Ambrovitz, J. N. Matton, A.T., 1999 Reorientarea economiei forestiere, Probl. Globale2. Ashby, Jacqueline., Sanz, J.I., Knapp, E.B. and Imbach, A., 1999, Ciat’s Research on Hillside

Environments in Central America, Mount. Res. and Develop., vol 19, nr.3, p 241-250 Publ. by the Univ. of California

3. Bal, Ana 1997, Economii în tranziţie Europa Centrală şi de Est, Edit. Oscar Print, Bucureşti4. Bălteanu, D., 1996, Semnificaţia geografică a modificării utilizării terenurilor, Lucr. Simpoz. “Calitatea

mediului şi utilizarea terenurilor” mai 1996, Univ. “Ştefan cel Mare” Suceava5. Bethemont, J., 1988, Les richesses naturelles du globe Edit. Masson, Paris6. Bolin, B., 1979, Global Ecology and Man, In Proceedings of age World Climate Conferance, p.24-38,

Geneva;7. Bondar, C., 1984, Studiul cunoaşterii şi perspectivele cercetării potenţialului energetic al valurilor Mării

Negre pe litoralul românesc, Studii şi Cercetări, Fundamentarea meteo şi hidro a resurselor energetice neconveţionale, I.M.H, Bucureşti

8. Brandabur T., Crăciun, P., Ghenea, C., 1984, Consideraţii privind răspândirea şi condiţile hdrologice ale structurilor geotermale din România, Stud şi Cercetări I.M.H. Bucureşti

9. Brown L., 1991-1999, Probleme globale ale Omenirii, Edit. Tehnică Bucureşti10. Brown, L.R., 1997, Opţiuni dificile, Confruntarea cu perspectiva crizei alimentare, Probl. Globale, Edit.

Tehnică, Bucureşti11. Brown, L.R., Lenssen, N., Kane, H, 1995-96, Semne Vitale, Edit. Tehnică Bucureşti12. Buletin informativ, 1999, M.A.A., Direcţia Generală pentru integrarea Strategiilor şi Politicilor

Agroalimentare, Bucureşti13. Charney, J.G., Stone, P.H. Quirk, W.J., 1975, Drought in the Sahara, A Biogeopysical Feedback

Mechanism, Science, 187, p. 434-43514. Chiţu Maria, Ungureanu Alex, Mac Ion, 1983, Geografia resurselor naturale, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti15. Erdeli, G., Braghină, C, Frăsineanu, D. 1998, Geografia economică mondială, Edit. Fundaţiei România

de mâine, Bucureşti16. Filipovici R., Bâgu Gh., 1996, Resurse minerale de fier, Edit. Tehnică, Bucureşti17. Flavin, Ch., 1996, Energia eoliană în creştere accelerată, Semne Vitale, p. 76-78, Edit. Tehnică,

Bucureşti18. Gabor, D., Colombo, U., King, A., Galli, R.,1978, Să ieşim din epoca risipei, Edit. Politcă Bucureşti19. Gardner, G., Sampat, P., 1999, Făurirea unei economii durabile a meterialelor, Probl. Glob., p.65-88,

Edit- Tehnică, Bucureşti.20. *** Geografia României vol I, II, III, IV, 1983, ‘84, ‘87, ‘92, Edit. Academiei, Bucureşti21. Giurcăneanu, Cl, 1982, Terra, Izvor de viaţă ş bogăţii, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti22. Häfele, W., 1987, Energia- Problemă Globală. Raport al Inst. Inter pentru Analiza Sistemelor Aplicate,

Edit. Tehnică, Bucureşti23. Hellemans, H., Bunch, B., 2000, Istoria descoperirilor ştiinţifice, Edit. Orizonturi, Edit. Lider,

Bucureşti.24. Hubert, P., 1988, Eaupuscule, Une introduction a la Gestion de l’Eau, Edit. Temps, Bucureşti,25. Joop van Meel, Smulders, P., 1994, La pompage éolien, Bull F.A.O., D’Irrigation et de drainage, 50,

Rome26. Kane, H., 1995. Scăderea emisiilor de sulf şi azot stagnează, Semne Vitale, p.93-95, Edit. Tehnică

Bucureşti27. L’ampleur des Besoins, Atlas des produits alimentaires et de l’argiculture, 1995, F.A.O., Rome, Italie28. Laffout Robert 1997, Quid’98, Domnique et Michèle Frémy, RTL29. Letea, I., Ungureanu, A., 1979, Geografia economică mondială, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti,30. Lichtenberger, Elisabeth, 1993, Perspective montagnarde Legon historiques, Naturopa, nr.72, p. 9-11,

Artagrafică Silva s.r.l., Parma, Italia31. Maksakovski, V.P 1993, 1995, 1996, Gheograficeskaia kartina mira, Iaroslaw32. Manoileanu, M., Ionescu Cristina, 1998, Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Edit. Tempus,

Bucureşti33. Mc Ginn, Anne Plot, 1999, Trasarea unui nou curs pentru oceane, Starea Lumii, p.113-134, Edit

Tehnică Bucureşti34. Méditerranée environnement et développement durable, 1996, Aménagement et Nature, Paris35. Mihăilescu, V., 1973, Geosferele şi economia, Litosfera şi Biosfera, Terra, nr. 1, Rev de Informaţii a

Societăţii de Ştiinţe Geografice, Bucureşti36. Naturopa, 1997, ‘98, ‘99, Council of Conseil de l’Europe, Artagrafica Silva, Parma, Italy37. Negoiescu, B., Vlăsceanu, Gh., 198, Terra-Geografia Economică, Edit. Teora, Bucureşti

Page 155: geografia resurselor

38. Partap, P., 1999, Sustainable Land Management in Marginal Mountain Areas of the Himalayan Region, Mountain Research and Development, v. 19, hr.3 p. 251-260 Publ by the Univ. of California

39. Parichi, M., 1999, Pedogeografia cu Noţiuni de Pedologie, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

40. Pearce, D. W., Warford J.J., 1993, World with and Economics Enviromen and Sustaninable Development, Oxford University Press

41. Popovici, Eveline, 1998, Studiul mediului înconjurător Dimensiunii europene, Edit Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi

42. Posea Gr. Armaş Iulia, 1998, Terra-Cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti43. Roodman, D.M., 1995, Creşterea emisiunilor de carbon, Semne Vitale, p. 72-75, Edit. Tehnică

Bucureşti44. Roodman, D.M., 1999, Edificarea unei Societăţi durabile Starea Lumii, p.223-246, Edit. Tehnică,

Bucureşti45. Ryan, M., 1995, Declinul producţiei de C.F.C, Semne vitale, p. 67-69, Edit. Tehnică Bucureşti.46. Soran, V., Borcea Margareta, 1985, Omul şi Biosfera, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti47. Surdu, V., 1982, Populaţia, aşezările şi economice mondială, Edit. Dacia, Cluj-Napoca48. Teodorescu W., Bădescu Lidia, 1988, Cercetări privind eroziunea în suprafaţă în plantaţiile pomicole

intensive, An I.C.P.A., XLIX, p.215-234, Bucureşti 49. Tunali, O, 1996, Comerţul cu celule solare ia amploare, Semne Vitale, p.79-81, Edit. Tehnică Bucureşti50. Tunali, O., 1996, Temperatura medie globală atinge un nou record, Semne Vitale, p. 88-94, Edit.

Tehnică Bucureşti51. *** Anuarul statistic al României, 1997-1998, Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti52. *** Calendaria Atlante de Agostinii 2000, Instituto Geografica de Agostini, Novara


Recommended