P a r t e a a V I - a

DESPRE BUNURI

348

349

1. GENERALITĂŢI ŞI CLASIFICAREA

BUNURILOR

După ce am văzut care sunt subiectele de drept în

viziunea dreptului roman, vom cerceta în continuare obiectul la

care se aplică drepturile recunoscute persoanelor. De altfel,

aceasta este ordinea de expunere şi în renumitele Instituţii ale lui

Gaius, cartea despre persoane fiind urmată de aceea în care se

studiază obiectul la care se poate aplica dreptul unei persoane1.

În dreptul roman, bunurile se desemnează omonim cu

lucrurile prin noţiunea res cu pluralul rei. Pentru a face

distincţia între bunuri şi lucrurile care nu se află în patrimoniu,

nefiind susceptibile de a fi apropriate, romanii foloseau

expresiile: res in patrimonio pentru bunuri şi res extra

patrimonium pentru lucrurile nepatrimoniale. Primele sunt

acele lucruri care se află sau se pot afla în proprietatea unei

persoane private, iar cele nepatrimoniale sunt lucruri care nu

aparţin unei persoane private2.

Pentru că definiţia bunurilor şi a lucrurilor se

raportează la noţiunea juridică de patrimoniu, trebuie să

arătăm că patrimoniul constituie o noţiune juridică ce

desemnează totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei

persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Cu

toate că romanii nu au formulat explicit o astfel de definiţie, în

perioada clasică ei au avut reprezentarea noţiunii patrimoniului

cu un sens apropiat de cel dat de ştiinţa modernă3.

Rex extra patrimonium, aşa cum am arătat,

desemnează lucrurile care nu pot fi supuse stăpânirii

1 v. Inst. 2.1. 2 v. Scherillo, Lezioni di diritto romano. Le cose: Concetto di cose

„extra patrimonium”, 1945. 3 v. G. Longa, Corso di diritto romano: I - diritti reali.

350

individuale fie din cauza naturii lor, fie din cauza destinaţiei

lor statornicite prin voinţa comunităţii sau individului, astfel:

a) prin natura lor sunt res omnium commune, stând

deci la dispoziţia tuturor: aerul, aqua profluens (undele de apă

curgătoare) et mare et per hoc litora maris4 până la distanţa

unde ajunge valul de iarbă5. De aceste lucruri care nu pot fi în

proprietatea nimănui poate să se folosească oricine, iar dacă

totuşi cineva ar fi împiedicat s-o facă el ar avea la dispoziţie un

mijloc juridic eficace contra tulburătorului: actio iniuriarum6.

b) datorită destinaţiei lor speciale, nu pot fi proprietate

particulară:

I. – res publica in publico usu (lucruri publice în

folosinţa statului, a tuturor) cum sunt: teatrele, pieţele, stadiile,

băile publice, porturile, fluviile care curg fără întrerupere ş.a.7;

II. – res divini iuris, care sunt de trei categorii:

sacra, consacrate zeilor superiori, ca temple, altare şi

obiecte destinate cultului;

religiosa, locurile în care s-a făcut o înmormântare câtă

vreme cadavrul sau cenuşa mormântului sunt acolo depuse;

res sancta, sunt zidurile şi porţile cetăţilor puse sub

protecţia zeilor8.

Toate aceste categorii de lucruri care nu pot intra în

proprietatea particulară se mai numesc şi res extra

commercium (lucruri în afara comerţului, deci al circuitului

comercial).

Res in patrimonio sau qua in patrimonio nostro sunt

desemnează lucrurile care nu intră în categoriile arătate mai

sus şi care, fiind susceptibile de a fi apropriate, constituie

4 v. Inst. 2.1.1. 5 v. Inst. 2.2.8.3. 6 v. Dig. 47.I.13, cap.7. 7 v. Dig. 43.10.1 §3. 8 v. Fugier, Récherches sur l'expression du sacre dans la langue

latine, 1936, p.178 şi urm.

351

patrimoniul fiecăruia. Bunurile din această categorie au fost

clasificate după categorii diverse, clasificări care slujeau

anumitor interese practice, după cum urmează:

a) din punctul de vedere al formei exterioare, lucrurile

pot fi corporale, care având formă materială pot fi atinse (res

corporales quae tangi possunt), ca de exemplu o casă, o moşie,

un sclav, şi lucruri incorporale care nu pot fi atinse (res

incorporales quae tangi non possunt), în categoria cărora intrau

drepturile subiective, cu excepţia dreptului de proprietate care

era considerat lucru corporal deoarece romanii confundau

acest drept cu obiectul asupra căruia cădea 9 . Drepturile

subiective se împart la rândul lor în două categorii distincte:

I. – drepturile reale, care conferă o putere directă şi

imediată asupra obiectului la care se aplică;

II. – drepturile personale, care stabilesc un raport între

două persoane, în virtutea căruia o persoană, numită creditor,

poate cere celeilalte persoane, numită debitor, să-i facă o

prestaţiune10.

b) după modul de funcţionare al unor mecanisme

juridice, rezultă că romanii făceau distincţie între bunurile

mobile sau mişcătoare (res mobiles), acelea care pot fi mutate

din loc fără o atingere a valorii lor sau care se mişcă de la sine

(res se moventes),11 aşa cum erau animalele şi sclavii şi între

bunurile imobile sau nemişcătoare (res imobiles sau res soli),12

care reprezintă părţi determinate din suprafaţa pământului

ajunse în proprietatea particulară şi tot ce ţine de aceste

noţiuni; numele generic al unei asemenea porţiuni de pământ

este fundus (proprietate, domeniu), omne quidquid solo tenetur

(cu tot ceea ce ţine de acel loc). Trebuie observat că, în dreptul

9 v. Inst. 2.12-14. 10 v. S.G. Longinescu, Pregătire pentru învăţarea dreptului,

Bucureşti, 1927, p.98 şi urm. 11 v. Dig. 50.16.93. 12 v. Dig. 19.I.40.

352

roman, deosebirea între bunurile mobile şi cele imobile nu are

aceeaşi importanţă ca în dreptul modern, însă există anumite

norme juridice diferite în materie de uzucapiune, de protecţie a

posesiunii, în regimul dotal, la tutelă şi curatelă etc.;

c) o importanţă juridică redusă nereceptată de dreptul

modern o are distincţia făcută de romani sub influenţa

filosofiei stoice între lucrurile simple în structura lor (corpus

quod uno spiritu continetur) cum ar fi o piatră, o grindă ş.a. şi

lucrurile compuse (corpus quod ex contingentibus constat)

cum ar fi o casă, o navă ş.a. Scopul clasificării se poate

întrevedea pentru lucrurile compuse: în cazul când corpul se

desface în elementele constitutive şi acestea nu au aparţinut

aceluiaşi proprietar, reînvie dreptul de proprietate exclusiv

asupra elementelor ieşite din compoziţie; de asemenea, mai

poate fi observată semnificaţia acestei clasificări în cazul

lucrurilor compuse din elemente indepedente de acelaşi fel sau

diferite13;

d) unele lucruri intră în categoria productelor, iar altele

în categoria fructelor (fructus) care sunt bunuri pe care un alt

lucru le produce potrivit cu destinaţia lui economică.

Productele nu au caracterul de periodicitate în vreme ce

fructele se produc periodic fără a consuma substanţa lucrului.

Fructele se împart la rândul lor în fructe naturale (fructus

naturales) cum ar fi recoltele, lâna, prăsila animalelor şi

sclavilor, laptele ş.a. şi în fructe civile (fructus civiles) ce

reprezintă foloasele, foloase ce le dă un bun în virtutea unui

raport juridic, cum ar fi dobânda, chiria, arenda, plata pentru

serviciile unui sclav ş.a. Importanţa juridică a clasificării drept

fruct a unui bun se decelează din momentul în care fructul a

devenit obiect de sine stătător deoarece are un regim juridic

diferit de dobândire în condiţiile arendei, uzufructului şi

emfiteozei;

13 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.195-197 şi Dig. 6.1.1.3.

353

e) lucrurile se clasifică şi după modul de

individualizare, în bunuri de gen (genera) care se identifică

prin trăsături proprii categoriei din care fac parte, cum ar fi

grâu, argint, vin ş.a. şi bunuri ce se identifică prin calităţi

proprii numai lor, deci individual determinate (species) cum ar

fi fondul Apian, Cornelian sau sclavul Stichus14. Importanţa

juridică a acestei clasificări se poate observa în materia

riscului dispariţiei fortuite a bunului, deoarece funcţionează

principiul potrivit căruia riscul este al proprietarului bunului

din momentul dispariţiei fortuite (res perit domino). Astfel,

dacă lucrul determinat în gen dispare în caz fortuit, debitorul

obligaţiei trebuie să predea creditorului alt bun de acelaşi gen,

de unde şi regula juridică potrivit cu care bunurile determinate

în gen nu pier (genera non pereunt sau genus non perit sau

genus perire non censetur), în vreme ce dacă bunul era

individualizat în speţă, debitorul era exonerat de obligaţie.

Tot în legătură cu această diviziune, romanii mai

vorbesc despre lucruri care se determină prin greutate, număr

sau măsură (res qua pondere, numero, mensurare, consistunt)

cum sunt grânele, moneda, untdelemnul, şi bunuri care nu au

acest caracter. Din acest enunţ se poate observa că lucrurile

care alcătuiesc prima categorie sunt determinate de obicei de

genul lor, iar celelalte prin speţă15;

f) lucrurile se mai clasifică şi în divizibile şi

indivizibile, după cum permit sau nu împărţirea lor materială

în subdiviziuni, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia

lor economică16. Divizibile sunt deci lucrurile ca: o bucată de

metal, de stofă, o cantitate de alimente, şi indivizibile sunt

sclavii, hainele, diamantele, un cal ş.a. Această clasificare are

14 v. Dig. 23.3.18. 15 v. Arangio Ruiz, Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1943,

p.175 şi urm. 16 v. Dig. 6.1.35; 35.2.80.1.

354

semnificaţie în materie de obligaţii cu pluralitatea de creditori

sau debitori;

g) după felul cum îşi consumă substanţa, lucrurile mai

pot fi partajate în consumabile – cele care nu pot fi folosite

decât o singură dată deoarece îşi consumă substanţa, cum ar fi

alimentele, banii ş.a. – şi neconsumabile care pot fi folosite de

mai multe ori, cum ar fi sclavii, plugul, pământul ş.a.

Clasificarea prezintă importanţă în materia uzufructului, a

împrumutului de consumaţie şi de folosinţă etc.;

h) în fine, după criteriul valorii lor economice,

lucrurile se clasifică în mancipi şi nec mancipi. Această

deosebire specific romană, fără nici un corespondent în dreptul

modern, s-a păstrat în toată perioada clasică, având o

importanţă deosebită în transferarea proprietăţii17. Cu toate că

în vremea lui Iustinian orice diferenţă dispăruse între cele două

categorii de bunuri şi de transfer al proprietăţii, totuşi el a

desfiinţat-o în mod expres18.

Deosebirea dintre res mancipi şi nec mancipi aruncă o

lumină caracteristică asupra concepţiei romanului primitiv

despre valoarea bunurilor. În concepţia lui, perpetuată secole

de-a rândul de inerţia relaţiilor sociale, averea cea mai de preţ

o constituiau lucrurile mancipi, adică fondul rural, pământul,

cu mijloacele sale de muncă, sclavii şi vitele mari. Averea

mobilă, animalele mărunte, banii, care în zorii apariţiei lor nu

aveau mare importanţă, constituiau fondul circulant uşor

alienabil şi de aceea se putea înstrăina după dreptul natural

printr-o simplă predare a lucrului (traditio), câtă vreme res

mancipi, privite ca lucruri mai preţioase (pretiosiores res), nu

puteau trece în altă proprietate decât prin acte solemne, care

pretindeau o reflexiune profundă. Alienarea bunurilor res

17 v. E. Lepointe, Droit romain et ancien droit français, Paris, 1958,

p.7 şi F. de Visscher, Studia et documenta historiae et iuris Roma,

nr.16/1950, p.480. 18 v. Cod. 7.31.

355

mancipi se putea face doar prin procedurile mancipatio sau in

iure cessio, singurele care puteau transfera proprietatea potrivit

regulilor dreptului civil.

2. DESPRE PROPRIETATE

Asupra unui bun se pot întemeia mai multe tipuri de

drepturi reale, dar dreptul care are un caracter absolut şi

stabileşte cea mai deplină stăpânire este dreptul de proprietate.

Aceasta deoarece drepturile reale de tipul uzufructului,

servituţilor prediale sau ipoteca conferă o folosinţă limitată,

subordonată unui anumit scop, câtă vreme dreptul de

proprietate desemnează cea mai deplină putere ce se poate

concepe, proprietarul putând face cu lucrul său tot ceea ce

doreşte - inclusiv să-l distrugă sau să-l înstrăineze, excluzând

pe oricine l-ar putea tulbura în exerciţiul acestui drept 19 .

Doctrinarii moderni, analizând conţinutul dreptului de

proprietate, au constatat că acesta poate fi decelat în trei

atribuţii distincte care numai reunite desemnează dreptul de

proprietate, şi anume: ius utendi, fruendi şi abutendi.

Ius utendi desemnează dreptul de a întrebuinţa lucrul fără

a-i culege fructele; ius fruendi cuprinde atât dreptul de a folosi

bunuri, cât şi dreptul de a le culege fructele; în vreme ce ius

abutendi semnifică dreptul de a dispune de lucru în orice fel, atât

juridic, prin înstrăinare, constituirea de drepturi reale ca ipotecă,

amanet, grevarea cu o servitute, cât şi material prin distrugere.

Dreptul de proprietate asupra unui imobil nu se

mărgineşte numai la suprafaţa pământului, ci se întinde şi

asupra subsolului şi asupra coloanei de aer până la înălţimea la

care proprietarul are un interes deosebit şi justificabil.

19 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.200-201.

356

Din definiţia dată dreptului de proprietate a rezultat că

exerciţiul acestui drept este nelimitat. Totuşi din cele mai

vechi timpuri s-au emis unele restricţii în ce priveşte

exercitarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, pentru

a înlesni o viaţă socială normală. Aceste restricţii privesc două

puncte de vedere: interesul vecinilor – cităm obligaţia

proprietarului funciar de a lăsa neutilizată o bandă de pământ

de aproximativ 1,5 metri la marginea proprietăţii, de a curăţa

de crengi arborii de la limita proprietăţii pentru ca acestea să

nu suspende pe fondul alăturat, de a nu schimba cursul normal

al apelor de ploaie, interzicerea de a ridica o clădire care să

modifice starea anterioară a imobilelor învecinate, de a suporta

paguba rezultată din dărâmarea edificiului său asupra celui

vecin (dar numai în cazul în care vecinul a solicitat în prealabil

cauţiune). Dintre restricţiile în interes public menţionăm

obligaţia celui care are proprietatea străbătută de un fluviu

navigabil de a suporta anumite acte în legătură cu nevoile

navigaţiei: obligaţia proprietarului care vrea să-şi dărâme casa

pentru a vinde materialele de a obţine în prealabil o autorizaţie

municipală, obligaţia de a permite celui ce a descoperit un

zăcământ pe fondul său să îl exploateze contra unei redevenţe

de 10% pentru proprietar şi 10% pentru stat; de a permite

drumul la un mormânt aflat pe un pământ străin; de a fi

expropriat pentru o cauză de utilitate publică contra unei juste

despăgubiri20.

În afara restricţiilor menţionate, proprietarul roman

putea exercita dreptul său spre a obţine maximum de profit

fără a lua în consideraţie paguba suferită de vecin, conform

principiului: qui suo iure utitur neminem laedit, deci cine

foloseşte dreptul său, nu lezează pe nimeni. Astfel, dacă pentru

îmbunătăţirea fondului trebuia să facă săpături, nimeni nu-l

putea împiedica chiar şi în ipoteza când prin această acţiune se

dărâma fântâna vecinului.

20 v. I.C. Cătuneanu, Izvoare de drept roman, p.22.

357

În forma în care am prezentat-o, instituţia dreptului de

proprietate s-a cristalizat după o îndelungată evoluţie istorică

de la începuturile republicii şi până la Iustinian21.

În epoca anterioară apariţiei Legii celor XII table,

pentru care elementele documentare sunt puţine, dreptul de

proprietate a trecut probabil prin aceleaşi stadii de dezvoltare

ce se întâlnesc la toate popoarele. Se pare că obiectele asupra

cărora s-a exercitat mai întâi dreptul de proprietate au fost

lucrurile mobile pe care omul primitiv şi le-a procurat prin

iscusinţa lui. O indicaţie istorică poate fi extrasă din

etimologia cuvântului mancipi (res) – lucruri care se pot ţine

cu mâna, în imediata stăpânire.

Proprietatea personală asupra imobilelor se va realiza

mult mai târziu. Este deductibil că s-a cunoscut mai întâi

proprietatea colectivă asupra pământului aparţinând unui

anume grup social, care a purtat numele de gens. Apoi a apărut

posibilitatea ca fiecare cap de familie să fi ajuns să stăpânească

drept avut personal locuinţa cu împrejurimile ei. Această

suprafaţă se numea heredium deoarece trecea la moştenitori –

heredes – câtă vreme pământul de muncă şi păşunile

aparţineau comunităţii pentru folosinţa comună.

După apariţia Legii celor XII table avem confirmarea

existenţei proprietăţii individuale încă din secolul al V-lea

î.Hr., deoarece era consfinţită libertatea de a testa şi dreptul

fiecărui moştenitor de a cere ieşirea din indiviziune prin actio

familiae herciscundae. Această proprietate individuală a avut

vreme de veacuri o formă specific romană denumită dominium

ex iure quiritium. Pe la mijlocul penultimului secol al

21 „În dreptul roman, proprietatea a evoluat de la epoca străveche la

cea post-clasică, străbătând astfel trei forme importante:

– proprietatea colectivă, gentilică;

– proprietatea familială, paternală şi

– proprietatea individuală, absolută”. A se vedea Valerius M. Ciucă,

op.cit., p.233.

358

Republicii apare o nouă formă de proprietate numită

proprietatea bonitară şi care a fost creată de pretori. Ambele

forme de proprietate au funcţionat multă vreme concomitent,

înregistrându-se totuşi tendinţa de recesiune a proprietăţii

quiritare care va fi desfiinţată de către Iustinian22.

Dominium ex iure quiritium trebuia să se aplice la

lucruri romane, să fi fost dobândit prin modurile de achiziţie

romane şi să aparţină unui cetăţean roman23. Este probabil că

la început lucrurile romane nu erau decât res mancipi care nu

puteau fi dobândite decât prin formele prescrise de dreptul

civil: mancipatio şi in iure cessio.

Aşa cum am arătat, pretorul creează alături de

proprietatea quiritară exclusivistă, proprietatea bonitară, când

se înstrăina un res mancipi prin simpla predare (traditio) în loc

de mancipaţiune, în care caz nu se transmitea proprietatea

conform dreptului civil, fiind necesar şi un interval de timp

pentru a consolida dreptul de proprietate în mâna posesorului

prin usucapio, care era cunoscută de Legea celor XII table ca

mod de dobândire a proprietăţii civile. Până la numirea

uzucapiunii, primitorul avea lucrul câştigat între bunurile sale

– in bonis – de unde deriva şi adjectivul de bonitar. Contra

proprietarului quiritar care după ce a vândut şi predat lucrul ar

fi cerut restituirea lui bazându-se pe ius civile, uzucapientul îi

putea opune exceptio rei venditae et traditae. Contra terţului

care ar fi ajuns în stăpânirea lucrului, uzucapientul avea

acţiunea publiciana bazată pe ficţiunea că timpul uzucapiunii

s-ar fi împlinit, putând pretinde restituirea ca şi când ar fi fost

proprietar deplin. Totuşi, până la desăvârşirea uzucapiunii,

existau asupra aceluiaşi lucru două drepturi de proprietate:

unul quiritar, conform dreptului civil, dar fără foloase

22 v. Cod. 7.25. 23 v. Val. Georgescu, Originea şi evoluţia generală a proprietăţii în

dreptul roman, Cernăuţi, 1936, pp.325 şi urm.

359

apreciabile (se putea înscrie la cens cu bunul) şi altul bonitar,

recunoscut de pretor, conferind toate beneficiile.

Dreptul roman a cunoscut şi instituţia coproprietăţii.

Din conturarea conţinutului dreptului de proprietate puteam

trage concluzia că nu se poate concepe ca acelaşi lucru să fie

în acelaşi timp obiectul a mai multor drepturi de proprietate

deplină, deoarece acest drept complet absoarbe toată puterea

juridică ce o poate avea o persoană asupra lucrului său.

Acelaşi lucru nu poate aparţine în mod integral mai multor

persoane în acelaşi timp potrivit principiului dominum plurium

in solidum esse non potest, dar se poate ca acelaşi singur drept

de proprietate să aparţină după anumite cote mai multor

persoane. În această situaţie nu este împărţit obiectul pentru că

dacă ar fi împărţit, fiecare ar fi proprietar exclusiv asupra

porţiunii desprinse din obiect. Rezultă de aici că nu obiectul, ci

dreptul este considerat ca împărţit după o cotă matematic

stabilită, situaţie juridică ce poartă denumirea de

condominium. Aceasta poate rezulta fie din contractul de

societate (societas), fie prin alte cazuri caracterizate prin

denumirea generică de communio incidens24 care poate avea

loc între comoştenitori, colocatari, în cazul când mai multe

persoane au descoperit o comoară sau un lucru fără stăpân ş.a.

Coproprietarii sunt părtaşi la acelaşi drept unic, fiind fiecare

îndreptăţit la o fracţiune precisă, determinată din dreptul întreg

(pro partibus indivisis)25.

În ceea ce priveşte dreptul proprietarului asupra părţii

sale, acest drept fiind un fragment de aceeaşi speţă ca şi

dreptul de proprietate asupra întregului obiect, urmează ca el

să confere titularului aceeaşi putere juridică cu privire la partea

lui pe care o poate reclama justiţiei – vindicatio pro parte – o

poate înstrăina, o poate ipoteca şi poate constitui asupra părţii

sale un uzufruct. Când sunt însă de luat dispoziţii asupra

24 v. Dig. 10.3.2. 25 v. Dig. 11.2.26.

360

întregului obiect aflat în condominium 26 atunci copărtaşii

trebuie să lucreze cu toţii împreună, nefiind suficientă

majoritatea, pentru că astfel s-ar atinge dreptul precis

individual al fiecărui socius.

De aceea, oricare dintre coproprietari are la dispoziţie

acţiunea ius prohibendi cu care poate paraliza hotărârea

celorlalţi 27 . Pentru a permite fiecărui coproprietar să-şi

realizeze punctul de vedere cu privire la lucrul aflat în

coproprietate, dreptul roman a prevăzut dreptul fiecăruia de a

cere ieşirea din indiviziune prin actio communi dividundo.

3. DESPRE POSESIUNE

Posesiunea este stăpânirea de fapt a unui lucru sau, cum

s-a exprimat în mod sagace, o stare de fapt ocrotită de drept28.

Posesiunea fiind o stăpânire de fapt presupune o

voinţă şi un obiect material asupra căruia se aplică voinţa de

dominare. Aceste două elemente poartă denumirea de animus

şi corpus possessionis.

Animus desemnează fie voinţa posesorului de a se

comporta ca proprietar – animus dominii –, fie numai intenţia

de a avea lucrul pentru sine animus rem sibi habendi.

Corpus possessionis desemnează nu numai exerciţiul

puterii fizice asupra lucrului – ca de exemplu faptul de a locui

casa sau a păstra gajul – ci poate fi posibilitatea de a dobândi

oricând puterea fizică. Nu se poate admite posesiunea asupra

unui element dintr-un lucru compus, după cum nu se poate

26 v. R. Gidro, O.C. Mihuţiu, op.cit. 27 v. Dig. 10.3.28. 28 v. J. Gaudemet, Studia et documenta historiae et iuris, Roma

29/163, p. 339 şi A. Esmain, Nouvelle révue historique de droit

français et étranger, Paris, 1877, p.189.

361

concepe posesiunea in solidum asupra aceluiaşi lucru. Se poate

însă admite ideea unei coposesiuni pro indiviso, fixând cota de

utilitate a fiecărui posesor.

Posesiunea, cu toate că este un fapt, este apărată în

unele cazuri de lege prin interdicte. Din acest punct de vedere

al protecţiei, se face deosebirea între posesiunea apărată prin

interdicţie numită şi possessio civillis sau possessio ad

interdicta şi simpla detenţiune.

Detenţiune – detentio – este deci un alt titlu juridic cu

care pot fi stăpânite lucrurile 29 . Asemenea posesiunii, şi

detenţia se întemeiază tot pe elementele animus şi corpus.

Animus al detenţiunii constă în intenţia de a păstra lucrul nu

pentru sine, ci pentru altul pe care îl ştie sau îl crede adevăratul

proprietar. Corpus al detenţiunii este identic cu acela al

posesiunii.

Din cele arătate rezultă că obiectiv nu se poate face o

distincţie între posesie şi detenţie şi numai analiza atitudinii

subiective a celui ce deţine lucrul ne poate oferi calificarea

stăpânirii sale ca posesiune sau ca simplă detenţie. Aceasta

deoarece posesorul intenţionează să păstreze lucrul pentru

sine, în vreme ce detentorul – care poate fi chiriaş sau arendaş

– intenţionează să restituie lucrul la termen sau la cererea

adevăratului proprietar.

Trebuie de asemenea observat că posesiunea conţinând

elementul subiectiv al voinţei de stăpânire pentru sine nu putea

fi exercitată de acele persoane cărora dreptul roman nu le

recunoştea capacitatea de a fi proprietar, cum ar fi sclavii şi fiii

de familie (pentru aceştia din urmă situaţia s-a schimbat, când

prin lege li s-a recunoscut dreptul de a avea peculii proprii)30.

29 v. E. Molcuţ, op.cit., 1982, p.137. 30 v. Al. Minculescu, Precariul în dreptul roman, 1935, p.62.

362

Posesia civilă este apărată de interdicte, adică prin

ordine date de pretor conţinând fie săvârşirea unui act pozitiv,

fie o abţinere31.

Interdictele posesiunii sunt de două feluri:

– retinendae possessionis – date în caz de tulburare a

posesiunii şi urmărind păstrarea stării anterioare tulburării şi

– recuperandae possessionis – date în caz de

deposedare şi urmărind redobândirea posesiunii pierdute.

Mai existau şi interdictele adipiscendae possessionis

acordate de pretor pentru a dobândi o posesiune pe care partea

interesată nu o avusese până atunci, dar acestea nu îşi au locul

aici pentru că nu ţineau la apărarea posesiunii, ci, aşa cum am

arătat, la dobândirea ei.

La interdictele possessorii se aplica regula comună că

în procesul privitor la posesiune nu se pot aduce obiecţiuni

derivate din dreptul de proprietate. Procesul posesoriu

reglementează exclusiv posesia ca atare, iar dacă părţile ridică

obiecţiuni ce privesc dreptul de proprietate, atunci trebuie să

deschidă un alt proces numit petitorium. Partea care a pierdut

procesul posesoriu nu poate fi împiedicată prin exceptio

asupra aceluiaşi obiect să înceapă un nou proces privind

chestiunea proprietăţii32. Dacă însă a pierdut procesul petitoriu

nu mai poate deschide un proces posesoriu conform regulii:

petitorium absorbet possessorium33.

În afara posesiunii apărate prin interdicte – possessio ad

interdicta –, dreptul roman a cunoscut şi possessio ad

usucapionem, posesie care putea conduce la dobândirea

proprietăţii dacă îndeplinea o serie de condiţii. Posesia injustă

– possessio iniusta – desemna posesia ce era vicioasă faţă de o

anumită persoană, fie pentru că se întemeia pe violenţă, pe

31 v. P.F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p.113 şi urm. 32 v. Dig. 44.2.14 §3. 33 v. Ed. Cuq, Manuel des institutions juridiques des romains, Paris,

1917, p.315 şi urm.

363

clandestinitate sau pe precaritate. Evident că fiind atinsă de unul

din cele trei vicii – violenţa, clandestinitatea şi precaritatea –

posesia injustă nu era apărată prin interdicte. În fine, romanii au

mai cunoscut şi o altă formă de posesie numită possessio iuris,

care era posesiunea unui drept. Folosind unele analogii pentru a

da soluţii practice mai ales în materie de servituţi, romanii au

admis că drepturile, ca şi lucrurile, pot fi posedate34.

4. MODURILE DE DOBÂNDIRE A

PROPRIETĂŢII

Dobândirea proprietăţii se poate face în mod originar

sau derivat. În ipoteza dobândirii originare, proprietarul nu îşi

poate întemeia dreptul său pe un drept anterior, ci şi-l creează

el singur, ca în cazul ocupării unui lucru părăsit – res derelicta

– asupra căruia nu mai există drept de proprietate. Dacă există

un drept de proprietate, dreptul actual se dobândeşte în mod

derivat. Persoana de la care dobânditorul nu poate primi mai

multe drepturi decât însuşi transmiţătorul are, potrivt

principiului: nemo plus iuris ad alium transferare potest quam

ipse habet35.

Deosebirea cu privire la modul de dobândire al

proprietăţii are importanţă şi în chestiunea probei. Astfel, acela

care a dobândit în mod derivat, când va revendica lucrul său,

va trebui să-şi dovedească dreptul probând existenţa

drepturilor anterioare până ce va afla un predecesor care a

dobândit în mod originar, probă numită pe drept cuvânt

probatio diabolica, ori va trebui să facă dovada că uzucapiunea

s-a împlinit.

34 v. G. Longo, Diritto romano, Torino, 1939, p.249 şi P.F. Girard,

op.cit., p.287. 35 v. Dig. 50.17.54.

364

Proprietatea se poate dobândi fie după dreptul civil

(aquisitiones civiles) sau după dreptul ginţilor (aquisitiones

naturales)36. Proprietatea se dobândeşte în mod civil de la stat

sau de la particulari.

Statul roman a jucat un rol deosebit în formarea

proprietăţii particulare, mai ales a celei imobiliare, deoarece

lăsa în folosinţa cetăţenilor părţi din ager publicus în schimbul

unei dări numite victigal, care cu vremea nu s-a mai plătit,

astfel încât agri victigales s-au transformat în proprietate

particulară deplină, liberă de orice sarcini. Statul mai obişnuia

să vândă prin questorii lui pământuri luate de la duşmani –

agri questorii – sau să împartă gratuit în proprietate locuri de

casă şi cultură când întemeia colonii sau când răsplătea pe

veterani. Tot statul vindea în bloc patrimoniile proscrişilor şi ale

condamnaţilor la moarte prin licitaţie publică (sectio bonorum) ş.a.

Modurile civile de dobândire a proprietăţii de la

particulari erau mancipatio, in iure cessio, usucapio, adiudicatio

şi lex.

Toate aceste moduri de dobândire a proprietăţii, spre

deosebire de modurile de drept ale ginţilor, se deosebesc prin

formalismul în care se desăvârşeau. Acest formalism consta

dintr-o serie de fapte executate cu anumite gesturi şi cu vorbe

solemne fără de care întregul act juridic era lovit de nulitate.

Excepţie de la condiţia formalismului face uzucapiunea care

s-a admis din motive practice ca mod de dobândire a

proprietăţii printr-o lungă posesie, în cazul când nu s-a

respectat forma la strămutarea dreptului sau când acela care a

predat lucrul era proprietar.

În ceea ce priveşte cazurile de dobândire a proprietăţii

puse sub categoria lex, acestea se întemeiază pe dispoziţii

diferite aparţinând toate dreptului civil37 .

36 v. Inst. 2.1.11. 37 v. Ulpian, Reg.19.2.

365

A) Mancipatio. Gaius defineşte mancipaţiunea ca fiind

imaginatia venditio per aes et libram 38 , deci ca o vânzare

imaginată prin aramă şi balanţă. Aceasta deoarece în vremea lui

devenise o formalitate, deci o vânzare imaginară precum şi un

mod general de transferare a proprietăţii din orice cauză cum ar fi

vânzare, donaţie, constituire de dotă ş.a. Istoria acestei instituţii

importante a dreptului roman este strâns legată de destinaţia

lucrurilor în mancipi şi nec mancipi şi cu evoluţia monedei.

Originar, mancipaţiunea era o vânzare de lucruri mancipi făcute

în schimbul unei cantităţi de aramă cântărită care reprezenta

preţul. Ea se constituia într-un act solemn care se săvârşea

înaintea a 5 martori cetăţeni romani şi a unui cantaragiu numit

libripens, însărcinat a cântări arama plătită drept preţ al

tranzacţiei. În faţa martorilor, cel care urma să dobândească

lucrul (accipiens-ul) trebuia să pronunţe formula solemnă a

mancipaţiunii: hunc ego hominem ex iure Quiritium meum esse

aio isque mihi emptus esto, hoc aere aeneaque libra adică, declar

că acest sclav este al meu după dreptul Quiriţilor (reamintim că

era numele dat vechilor cetăţeni romani însemnând lăncier,

slujitorul zeului în care s-a întrupat Romulus) şi să-mi fie

dobândită prin această bucată de aramă (ce constituia preţul) şi

acest cântar de aramă. În continuare, bucata de aramă se cântărea,

apoi se lovea de braţul cântarului pentru a se dovedi prin sunet

puritatea metalului şi la urmă era încredinţată celui care înstrăina

lucrul. Mancipaţiunea mai presupunea atingerea cu mâna a

lucrului de către accipiens, ceea ce ne arată că la început a fost

folosită numai pentru transmiterea bunurilor mobile şi numai

apoi s-a aplicat şi la imobile.

Aşa după cum se poate constata dintr-o simplă analiză

logică a formulei mancipaţiunii, ea este compusă din două părţi

contradictorii: în prima parte a formulei se vorbeşte despre

crearea puterii asupra lucrului fără a se face referire la ideea de

transmitere, în vreme ce în partea a doua se vorbeşte despre

38 v. Inst. 1.19.

366

vânzarea lucrului. Contradicţia logică dintre cele două părţi ale

formulei îşi are originea în concepţia romanilor despre

transmiterea proprietăţii. Prima parte a formulei este mai veche şi

a fost creată încă de la origine când romanii considerau că

proprietatea ca emanaţie a puterii nu poate fi transmisă, ci numai

creată; iar partea a doua a fost adăugată mai târziu când

concepţiile romanilor au evoluat şi s-a admis ideea transmiterii

proprietăţii39.

Importanţa juridică a solemnităţii consta în aceea că

vânzarea nu se putea face fără prezenţa preţului. Această

condiţie s-a păstrat şi mai târziu când vânzarea s-a făcut prin

simplu consimţământ, iar transferarea proprietăţii prin simpla

traditio; chiar şi atunci proprietatea nu trecea la cumpărător

decât în ipoteza în care s-au numărat banii, ori dacă vânzătorul

a creditat pe cumpărător cu suma preţului datorat40.

La mancipaţiune părţile nu puteau adăuga nici termen

şi nici condiţii în ceea ce priveşte preţul sau lucrul, pentru că

aceste modalităţi ar fi afectat caracterul de vânzare imediată pe

bani număraţi.

După apariţia monedei, mancipaţiunea, care originar a

putut fi folosită numai pentru operaţiunea juridică a vânzării, a

putut fi folosită şi în alte scopuri, cum ar fi încheierea

căsătoriei cu manus (coemptio), în scopul întocmirii unui

testament sau pentru facerea unei donaţii. În aceste cazuri,

forma cântăririi metalului preţ este înlocuită cu gestul simbolic

al unei singure monede, venditio sau mancipatio nummo uno

sau fiduciara.

Prin mancipaţiune se transferă proprietatea quiritară

dacă mancipantul era el însuşi proprietar quiritar. Când nu

avea această calitate şi un terţ – cu adevărat proprietar –

reclama şi dobândea prin proces lucrul mancipat, primitorul

avea actio auctoritatis împotriva mancipantului putând să-i

39 v. C.Şt. Tomulescu , op.cit, p.87. 40 v. Inst. 2.1.41.

367

ceară de două ori valoarea lucrului pierdut în procesul cu

terţul. Şi în cazul viciilor ascunse mancipantul roman era

obligat să plătească cumpărătorului de două ori valoarea

deoarece romanii înţelegeau să aplice vânzătorului o pedeapsă

pecuniară (poena) ca şi când ar fi comis un delict.

Rămâne de menţionat faptul că mancipaţiunea cu

formalismul ei a durat până către a doua jumătate a secolului

al patrulea.

B) In iure cessio. Această modalitate de transmitere a

proprietăţii, in iure cessio, avea o sferă de aplicare mult mai

mare decât mancipaţiunea, întrebuinţându-se ca mod de dobândire

a proprietăţii şi la res mancipi şi nec mancipi, aplicându-se şi la

strămutarea unor drepturi (hereditas, servituţi), cât şi pentru a

întemeia unele raporturi de familie ca adopţiunea, tutela

legitimă asupra unei liberte41 .

In iure cessio este un mod de transmitere a proprietăţii

realizat prin intermediul unui proces fictiv, motiv pentru care

in iure cessio a fost privit ca o legis actio, copiat după modelul

procesului în care proprietarul îşi revendică proprietatea. În

acest proces simultan figurează ca reclamant acela care va

dobândi, iar ca pârât acela care de bună voie transmite

proprietatea. La revendicarea reclamantului, pârâtul nu-l

contrazice, cedând, iar pretorul înaintea căruia se

instrumentează simulacrul de proces, atribuie lucrul

revendicatorului prin addictio, recunoscând dreptul de

proprietate al reclamantului.

Ulpian rezuma săvârşirea acestui act astfel: in iure

cedit dominus, vindicat is cui ceditur, addicit praetor42.

In iure cessio era un procedeu rezervat numai cetăţenilor

romani, după cum reiese din formula revendicatorului

reclamant: hunc ego hominem quiritium meum esse aio, care nu

putea fi rostită decât cu privire la lucruri romane. Transferarea

41 v. Ulpian, Reg.19.11. 42 v. Reg. 19.9.10.

368

proprietăţii realizându-se în acest caz prin addictio a

magistratului, care nu mai era o înţelegere între părţi, ci un act

de autoritate, rezultă că din in iure cessio nu putea decurge vreo

acţiune ca la mancipatio. Instituţia in iure cessio a căzut în

desuetudine către sfârşitul secolului al III-lea43.

C) Usucapio. Uzucapiunea constituie un mod de

dobândire a proprietăţii la care voinţa părţilor nu este

suficientă pentru transmiterea dreptului de proprietate,

rămânând ca timpul să consolideze ceea ce părţile nu pot

înfăptui de la început. În definiţia lui Modestin, uzucapiunea

este adiectio dominii per continuationem possessionis temporis

lege definiti44, deci dobândirea proprietăţii printr-o posesiune

păstrată în tot timpul stabilit de lege. Ea a funcţionat în două

cazuri distincte:

– când cineva, dorind să dobândească proprietatea

unui lucru, a primit cu bună credinţă lucrul de la o persoană

care nu era proprietară (a non domino), în acest caz existând

un viciu de fond care împiedica dobândirea proprietăţii pentru

că acela care a strămutat posesia nu putea transmite un drept

pe care el însuşi nu îl avea, proprietate şi,

– în cazul în care s-au predat lucruri mancipi prin

traditio în loc de mancipatio, în acest caz existând un viciu de

formă deoarece nu s-a urmat procedura formală solicitată

pentru validitatea actului de drept civil.

Ambele vicii evocate – atât cel de formă, cât şi cel de

fond – se pot înlătura prin uzucapiune, care transformând

posesia de bună-credinţă în proprietate, aduce şi un folos

social pentru limpezirea unei situaţii juridice neclare şi

evitarea sau încheierea unor procese. Ideea care stă la baza

acestei instituţii este de a lăsa adevăratului proprietar, în caz de

dobândire a lucrului său de un terţ – a non domino – un timp

43 v. P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, Paris, 1929,

p.293. 44 v. Dig. 41.3.3.

369

suficient pentru a-şi revendica lucrul; dacă nu o face în

intervalul de timp stabilit de lege pentru uzucapiune, el trebuie

să recunoască şi să atribuie propriei neglijenţe pierderea

dreptului de proprietate, în folosul stabilităţii juridice şi

sociale.

După o lungă şi interesantă evoluţie, uzucapiunea,

pornind de la aceea de doi ani pentru imobile şi de un an pentru

celelalte lucruri aşa cum era stipulată în Legea celor XII table, s-

a fixat sub Iustinian într-o formulă care a penetrat cu unele

corecţii până în dreptul modern, prevăzându-se o uzucapiune de

3 ani la mobile şi o prescripţie de 10 sau 20 de ani pentru

imobile, precum şi o prescripţie extraordinară de 30 de ani,

păstrându-se însă din dreptul clasic condiţiile ce trebuiau

îndeplinite pentru dobândirea proprietăţii prin trecerea timpului

şi anume: res habilis, titulus, fides, possessio şi tempus.

Res habilis este condiţia ce desemnează lucrul ce poate

fi uzucapat. Nu sunt susceptibile de uzucapiune lucrurile extra

commercium 45 care nu pot face obiectul proprietăţii

particulare; lucrurile inalienabile precum imobilele pupililor şi

minorilor, fondul dotal; res litigiosae – adică acele lucruri

asupra cărora se poartă un proces46; lucrurile furtivae adică

acelea ce au trecut din mâna hoţului în mâna unui dobânditor

de bună credinţă47; lucrurile dobândite prin violenţă – res vi

possessae aşa cum s-a statuat prin lex Iulia et Plautia din anul

90 î.Hr.

Titulus – titlul – sau iusta causa possessionis este

semnificată de un act care în general poate strămuta

proprietatea (vânzare, donaţie, legat), dar care, în cazul

concret, nu o transmite deoarece cel ce a făcut transmisiunea

nu era proprietar şi a putut transmite numai posesia.

45 v. Dig. 41.3.9. 46 v. Dig. 50.16.28. 47 v. Lex Atinia 197 î.Hr.

370

Fides, adică bona fides, este buna-credinţă a

uzucapantului că persoana care i-a predat lucrul este şi

proprietară, condiţie pe care uzucapantul trebuie să o

îndeplinească în momentul în care i s-a transferat

posesiunea 48 . Dacă dobânditorul a aflat mai târziu, după

întocmirea actului (titulus), că înstrăinătorul nu era proprietar,

aceasta nu-l va putea împiedica să uzucapeze potrivit regulii

de drept: mala fides superveniens non nocet49. Dovada că a

existat rea credinţă din partea dobânditorului în momentul

transmiterii bunului trebuie să o facă reclamantul, deoarece

până la proba contrarie se presupune că uzucapantul a fost de

bună credinţă, deoarece buna credinţă se prezumă – bona fides

praesumitur50.

Possessio, deci posesiunea, trebuie să dureze

neîntrerupt tot intervalul de timp solicitat de lege pentru

uzucapiune. Moştenitorul continuă posesiunea defunctului,

având loc aşa numita successio in usucapionem defuncti.

Tempus, deci timpul, este cea din urmă, dar şi cea mai

importantă condiţie a uzucapiunii şi constă în intervalul de

timp cerut de lege pentru posesiunea neîntreruptă a unui lucru

ce putea fi uzucapat, în baza unui just titlu şi cu bună credinţă.

La începuturile ei, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie

preponderent economică deoarece a asigurat exploatarea

lucrurilor mancipi părăsite de către proprietari. Ulterior şi până

în zilele noastre această instituţie a îndeplinit o importantă

funcţie juridică scutindu-l pe cel ce o putea invoca de dovada

greoaie a dreptului de proprietate denumită de Cicero şi

probatio diabolica.

D) Adiudicatio. Dacă părţile nu se înţeleg asupra

ieşirii din indiviziune cu privire la un bun, atunci este

solicitată autoritatea judecătorească. Adiudicatio este deci

48 v. Dig. 41.3.10. 49 v. Dig. 61.1.48 §1. 50 v. Cod. 8.44.30.

371

modul de dobândire a proprietăţii civile strămutată de

judecătorul care era autorizat de pretor prin formulă să atribuie

proprietatea în procesele de ieşire din indiviziune. Aceste

procese se puteau deschide prin trei acţiuni:

– actio familiae herciscundae – intentată de unul dintre

moştenitori pentru a se împărţi moştenirea indiviză cu ceilalţi

moştenitori;

– actio communi dividundo – pornită de unul din

asociaţi sau copărtaşii la o communio incidens pentru a-şi

separa ceea ce li se cuvine şi,

– actio finium regundorum – intentată în caz de

controversă asupra hotarelor proprietăţii.

În toate aceste cazuri, pretorul îl împuternicea pe

judecător să procedeze la atribuirea de proprietate între părţile

interesate pentru a se stabili definitiv proprietatea individuală a

fiecăruia.

E) Lex. Dobândirea proprietăţii în virtutea legii poate

avea loc în diferite cazuri prevăzute de izvoarele de drept civil.

Ulpian evoca câteva cazuri de dobândire a proprietăţii

prin lege:

– astfel, invoca Legea celor XII table pentru a justifica

dobândirea proprietăţii prin legat;

– de asemenea, invoca legea Papia Poppaea pentru a

justifica dobândirea părţilor din moştenire denumite caduca de

către anumite persoane în dauna persoanelor necăsătorite sau

căsătorite, dar fără copii instituite ca moştenitori în testament,

şi tot aceeaşi lege pentru a justifica dobândirea părţii numită

ereptorium câştigată de o persoană în locul altei persoane

privită ca nedemnă de a primi ceva dintr-un testament51.

După ce am văzut care erau modurile civile de

dobândire a proprietăţii, să urmărim în continuare modurile

naturale de dobândire a proprietăţii; aceastea sunt: traditio,

occupatio, specificatio, dobândirea fructelor, accessio,

51 Vezi pentru alte cazuri I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.238-239, nota nr.3.

372

commixtio şi confusio. Din toate aceste moduri naturale doar

traditio – tradiţiunea – este un mod derivat de dobândire a

proprietăţii, servind pretorului pentru crearea instituţiei

proprietăţii bonitare; prin toate celelalte moduri de dobândire

naturală a proprietăţii se câştigă proprietatea în mod originar.

a) Traditio. Tradiţiunea este un act de drept al ginţilor

utilizat la origine numai pentru transmiterea proprietăţii asupra

lucrurilor nec mancipi, deci propria alienatio rerum nec

mancipi 52 . La tradiţiunea lucrurilor mancipi trebuia să se

adauge posesiunea stabilită de lege pentru ca prin uzucapiune

să se câştige proprietatea.

Tradiţiunea este deci actul de predare a lucrului, adică

de strămutare a posesiunii, însoţit de voinţa părţilor – tradens

şi accipiens de a se transfera şi a dobândi proprietatea (animus

transferendi et aquirendi dominii). Această voinţă trebuie să

rezulte dintr-un act juridic încheiat spre a transfera

proprietatea, cum ar fi împrumutul de bani, donaţia sau

vânzarea care se numeşte titlu sau iusta causa traditionis,

condiţie sine qua non de transferare a proprietăţii.

Spre deosebire de mancipatio şi in iure cessio, la

tradiţiune se putea adăuga un termen sau o condiţie, adică se

putea pune clauza că proprietatea se transferă la o anumită dată

sau dacă se va produce un fapt incert şi viitor.

Traditio însoţită de iusta causa, adică titlu, servind ca

instrument de strămutare a proprietăţii, urmează că o strămută în

toate cazurile în care aduce şi câştigarea posesiei. Trebuie

observat că tradiţiunea, constând în primul rând din predarea

materială a lucrului, nu a putut fi întrebuinţată ca mijloc de

transferare a unui drept care este res incorporalis, adică lucru

incorporal.

b) Ocupatio. Ocupaţia este unul din cele mai vechi

moduri de dobândire a proprietăţii, constând în luarea în

52 v. Ulpian, Reg. 19.7.

373

posesie a unui lucru fără stăpân – res nullius, cu intenţia de a

dobândi proprietatea.

Lucruri fără stăpân sunt acelea care au fost părăsite de

fostul proprietar – res derelicta – sau acelea care nu au fost

niciodată în proprietatea cuiva, cum ar fi pietrele sau nisipul de

pe litoral, insula care a luat naştere din mare53 şi animalele

sălbatice care trăiesc în libertate54. Aceste animale dacă sunt

prinse cad în proprietatea ocupantului chiar dacă au fost vânate

sau pescuite pe un fond străin. Proprietarul fondului nu este

proprietarul vieţuitoarelor nedomestice care trăiesc pe

pământul lui în deplină libertate, cu toate că în virtutea

dreptului de proprietate poate pescui şi vâna. Proprietarul

fondului are numai dreptul de a interzice oricui de a-i călca

fondul având interdictum uti possidentis55 dacă e tulburat în

posesie, sau actio legis Aequiliae dacă cu ocazia vânătorii i s-a

adus vreo stricăciune. Animalele sălbatice prinse, dacă sunt

scăpate, devin res nullius dacă nu au ajuns la obişnuinţa de a

se întoarce, deci dacă nu au animus revertendi56, putând fi deci

ocupate de oricine potrivit regulii de drept: res nullius cedit

occupanti.

Sunt supuse aceluiaşi drept de ocupaţiune şi res

hostiles, adică lucrurile duşmanului care se aflau pe teritoriul

statului roman în momentul izbucnirii războiului, deoarece

aceeaşi soartă o aveau şi lucrurile romane de pe teritoriul

statului străin.

Prada de război devenea proprietatea statului roman şi

nu a soldaţilor care au capturat-o57.

Ocupaţiunea se mai aplica şi la thesaurus – comoară –

adică unui lucru preţios ascuns de atâta vreme încât nu se mai

53 v. Dig. 41.1.7 §3. 54 v. Dig. 41.1.14 şi 44. 55 v. Dig. 41.1.3 §1. 56 v. Dig. 41.1.5.6. 57 Cizek Eugen, op.cit., p.452 şi urm.

374

poate stabili persoana proprietarului. Dacă însă tezaurul a fost

descoperit pe un fond străin, numai jumătate revine

descoperitorului, cealaltă jumătate revenind proprietarului fondului.

c) Specificatio. Specificaţiunea este un mod de

dobândire a proprietăţii în cazul confecţionării unui lucru nou

cu materialul altuia (ex alia materia speciam aliquam facere)58.

În aceste cazuri, în mod legitim s-a pus întrebarea dacă

proprietatea asupra lucrului nou creat aparţine specificatorului

sau proprietarului materiei. Chestiunea a fost extrem de

controversată, dar totuşi împăratul Iustinian a decis că lucrul

va aparţine proprietarului materiei dacă lucrul poate fi

descompus şi adus la starea lui iniţială şi va fi al

specificantului dacă nu mai poate fi readus la starea lui iniţială

sau dacă specificantul a adăugat şi el ceva din propria lui

materie59.

d) Dobândirea fructelor. În sensul cel mai restrâns,

acela de produse organice, fructele sunt dobândite în mod

originar deoarece devin lucruri de sine stătătoare din

momentul în care s-au separat de corpul care le-a produs. Din

momentul separaţiei, fructele devenind obiect de proprietate

deosebită, aparţin sau proprietarului corpului care le-a produs

în virtutea dreptului său de proprietate, sau pot fi dobândite de

alte persoane în virtutea drepturilor lor speciale, persoane care

pot fi: posesorul de bună credinţă, emfiteotul, uzufructul şi

arendaşul.

Posesorul de bună credinţă dobândeşte proprietatea

asupra fructelor din momentul în care acestea au devenit o

individualitate distinctă prin separatio, deoarece el se crede cu

bună-credinţă proprietar şi până ce i se risipeşte această

convingere prin chemarea în judecată este drept să

58 v. Dig. 41.1.7.7. 59 v. Ferrini, Manuale di Pandette, 1917 pp.283, 284 şi F.P. Girard,

op.cit., p.319.

375

dobândească proprietatea asupra tuturor fructelor ce au fost

deja separate.

Emfiteotul este arendaşul perpetuu, având asupra

fondului străin un drept real alienabil şi transmisibil la

moştenitori. În virtutea acestui drept, care reduce dreptul de

proprietate pe timp nedefinit la nudum ius – nuda proprietate –

emfiteotul dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin

separatio, dacă acestea, fără intervenţia emfiteotului, s-au

despărţit de fond.

e) Accesiunea (accessio) constă în întruparea unui lucru

accesoriu într-un altul principal. Prin încorporare sporeşte

proprietatea deja existentă a lucrului principal, iar lucrul secundar

îşi pierde existenţa şi devine parte integrantă a celui principal.

Proprietarul lucrului principal devine proprietarul întregului.

Romanii cunoşteau principiul accessio cedit principali

(lucrul accesor aparţine lucrului principal) preluat de dreptul

modern în formula accesorium sequitur principalem

(accesoriul urmează principalul).

Pentru a se explica regula accesorialităţii se cer

următoarele condiţii:

1. să existe un lucru principal şi unul accesoriu (între

un lucru imobil şi unul mobil, primul e cel principal, iar dacă

ambele sunt mobile atunci principal este cel care îşi păstrează

numele şi identitatea; valoarea nu e un criteriu). Problema dacă

un lucru e accesoriu în raport cu altul e mai mult o chestiune

de fapt decât una de drept60;

2. proprietarul lucrului principal să fie diferit de

proprietarul lucrului accesoriu.

Accesiunea la imobile poate avea loc prin forţa naturii

sau datorită activităţii omului.

Prin forţa naturii se măreşte proprietatea unui fond în

caz de:

60 v. S.G. Longinescu, op.cit., vol.I, p.280.

376

I) alluvio (aluviuni) adică prin adaus adus treptat şi în

particule mărunte de apele curgătoare61;

II) avulsio (avulsiune) constând în ruperea unei bucăţi

dintr-un fond vecin şi alipirea ei fondului de pe celălalt mal al

apei sau pe un fond situat în aval. În acest caz, adaosul nu devine

parte integrantă a pământului la care s-a aplicat decât dacă şi-a

pierdut caracterul distinct; spre exemplu, în cazul în care arborii

aduşi odată cu fondul au prins rădăcini în fondul principal62;

III) insula in flumine nata (insula născută dintr-un

fluviu) va aparţine proprietarului de al cărui mal se apropie

mai mult. Dacă insula atinge linia mediană a fluviului, atunci

pe această linie se trasează linii perpendiculare de la hotarele

proprietăţilor de pe ambele maluri, şi părţile astfel determinate

aparţin proprietarilor de pe malurile învecinate63;

IV) alveus derelictus (albia părăsită) – albia de râu

părăsită devine proprietatea celor mai apropiaţi proprietari

după aceleaşi reguli64.

Datorită intervenţiei omului, accesiunea poate avea loc

în următoarele cazuri:

I) In aedificatio – clădirea durabil făcută pe un fond

aparţinând proprietarului fondului potrivit regulii juridice:

superficies solo cedit (partea de deasupra se dă părţii de jos,

pământului).

În asemenea cazuri, există două ipoteze: când

proprietarul fondului a construit cu material străin şi când

cineva construieşte cu materialele sale pe un teren străin.

Când proprietarul terenului a construit cu materiale

străine devine proprietarul construcţiei conform regulii

superficies solo cedit (partea de deasupra cedează pământului).

61 v. Inst. 2.1. §20. 62 v. Dig. 41.1.6. §2. 63 v. Asupra modului cum poate lua naştere o insulă într-un fluviu

vezi Pomponiu, Dig. 41.1.30 §2 şi Dig. 41.1.7. 64 v. Dig. 41.1.7 §5.

377

Proprietarul materialelor nu le poate revendica, nu

poate cere nici separarea materialelor printr-o actio ad

exhibendum (acţiune de scoatere), fiindcă ar însemna să i se

permită dărâmarea întregului.

Potrivit prevederilor Legii celor XII Table proprietarul

materialelor are actio de tigno iuncto (acţiunea de grindă unită,

legată) pentru dubla valoare a materialelor. Dacă a primit de

două ori valoarea materialelor, atunci dreptul de proprietate

asupra acestora s-a stins. Dacă proprietarul materialelor nu a

primit despăgubiri de la proprietarul terenului, dreptul său de

proprietate rămâne în fiinţă chiar dacă proprietarul fondului

vinde casa, iar cumpărătorul o uzucapează (fiindcă

uzucapientul nu devine proprietar al materialelor străine prin

uzucapiune). Dacă dintr-o cauză oarecare lucrul compus se

dezmembrează, reînvie dreptul de proprietate asupra

materialelor şi se poate introduce o acţiune rei vindicatio (de

revendicare a lucrului).

În cea de a doua ipoteză, şi anume atunci când cineva

a construit cu materialele sale pe un fond străin, clădirea

aparţine proprietarului fondului potrivit regulilor accesiunii.

Dacă constructorul a ştiut că terenul este străin, pierde dreptul

de proprietate asupra lucrurilor pentru că se presupune că a

urmărit să facă o donaţiune. Dacă a crezut că este fondul său

(bună-credinţă), are dreptul să ceară proprietarului terenului

restituirea cheltuielilor făcute cu edificarea clădirii, iar până

atunci are un drept de retenţie (ius retentionis).

II) Implantatio, satio (însămânţarea, plantarea).

Proprietarul unui ogor însămânţat sau plantat cu seminţe sau

plante străine, devine şi proprietarul seminţelor şi plantelor,

din momentul când acestea au germinat ori au prins rădăcini

(se nutresc din sucul fondului străin şi deci au devenit parte

integrantă a acestuia)65.

Accesiunea faţă de bunurile mobile

65 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.248.

378

a) Dacă cineva a scris un discurs, o poezie etc., pe

pergamentul altuia, manuscrisul aparţine acestuia din urmă,

deoarece scrisul este considerat ca accesoriu care se

încorporează în pergament.

Dacă un pictor a pictat un tablou pe pânza altuia,

şcoala Sabiniană consideră că produsul rezultat aparţine

proprietarului pânzei. Proculenii considerau că tabloul aparţine

pictorului. Opinia celor de pe urmă fiind mai judicioasă, a fost

acceptată de Iustinian.

b) Accesiunea în caz de ferruminatio. Dacă două

obiecte de metal au fost intim legate între ele, de exemplu

lipirea prin sudare a braţului unei statui, ne găsim în prezenţa

unei asemenea accesiuni mobiliare. Dacă cele două lucruri se

pot dezlipi fără deteriorări (exemplu roata de la căruţă),

proprietarul bunului accesoriu poate cere separarea lui pentru

ca apoi să îl revendice.

Confuziunea şi amestecul

Confuziunea (confusio) şi amestecul (commitio), ca

modalităţi de dobândire a proprietăţii după dreptul natural,

rezultă din amestecarea de lucruri lichide (de exemplu băuturi) în

primul caz, sau de lucruri solide (de exemplu grâu) în al doilea

caz66.

În astfel de ipoteze, proprietarii au un drept de

proprietate indiviză asupra masei care s-a născut. Ei pot cere

ieşirea din indiviziune printr-o acţiune de împărţire a lucrului

comun (actio communi dividundo), dacă cunosc partea

indiviză care le revine din întreg, iar în caz contrar

revendicarea unei proprietăţi incerte (vindicatio incerti partis).

Găsirea unei comori (thesauri inventio)

Thesauri inventio constituie de asemenea un mod

natural de dobândire a proprietăţii. Prin comoară se înţeleg

66 v. Dig. 41.1.12.1.

379

lucrurile de valoare ascunse în pământ de atâta vreme încât nu

se mai ştie cine a fost ultimul lor proprietar.

În epoca Republicană, proprietarul fondului dobândea

comoara potrivit regulilor accesiunii.

Împăratul Hadrian a stabilit că proprietarul terenului

dobândeşte jumătate din comoară, iar găsitorul cealaltă

jumătate. Dacă proprietarul dobândeşte partea sa în virtutea

legii, găsitorul o dobândeşte în temeiul descoperii comorii,

adică a unui mod special de dobândire (dacă ar fi dobândit

comoara găsită prin ocupaţie, ar fi devenit proprietarul

întregului bun şi nu al unei fracţiuni din acesta)67.

5. APĂRAREA DREPTURILOR DE

PROPRIETATE

Instituţia proprietăţii este o instituţie complexă,

complexitate care se răsfrânge şi asupra mijloacelor de apărare

a acesteia.

Proprietarul care, de regulă, are posesia bunului său,

are la îndemână protecţia posesorie.

Proprietarul care nu este posesor are la îndemână

împotriva uzurpatorului interdictele recuperatorii.

Proprietarul mai are la dispoziţia sa acţiuni delictuale,

atunci când s-a săvârşit un delict împotriva proprietăţii.

A. Acţiunea de revendicare

Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea în

revendicare (revindicatio). Este acţiunea proprietarului lipsit

de posesiunea lucrului şi care cere restituiea acestuia de la

persoana care îl posedă fără a fi proprietar.

67 v. S.G. Longinescu, op.cit., p.281.

380

Proprietarul cere de la cel chemat în judecată tot ceea

ce ar fi avut dacă ar fi păstrat lucrul neîntrerupt (fructe,

accesiuni, despăgubiri etc.), adică cum omni causa68.

În epoca veche, acţiunea în revendicare se desfăşura

sub forma sacramentului in rem, iar în perioada clasică, sub

forma unui proces cu formulă.

Condiţii pentru exercitarea acţiunii rei vindicatio:

a) reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede

lucrul pe care îl revendică;

b) pârâtul trebuie să posede lucrul. Totuşi, la sfârşitul

perioadei clasice s-a admis revendicarea nu numai împotriva

posesorilor ci şi împotriva unui detentor (de exemplu, un chiriaş).

Pe timpul împăratului Constantin s-a permis

detentorilor să ceară scoaterea lor din cauză şi introducerea

autorului lor, adică a aceluia de la care deţineau69.

Iustinian a îngăduit introducerea acţiunii în revendicare

împotriva celor care nu deţineau lucrul revendicat, drept

pedeapsă pentru cel care s-a dat drept posesor, lăsând să se

pornească proces contra lui, pentru ca între timp adevăratul

posesor să uzucapeze; în fine, acelaşi împărat a permis

introducerea acestei acţiuni şi împotriva celui care a încetat prin

dol de a mai poseda pentru a nu putea fi chemat în judecată (de

exemplu, înstrăinează sau vinde lucrul înainte de litis

contestatio)70.

Dacă aceste trei condiţii erau îndeplinite, reclamantul

câştiga procesul.

Cele trei forme de introducere a acţiunii în

revendicare:

a) Pe timpul procedurii civile a legisacţiunilor,

acţiunea în revendicare se intenta sub forma sacramentului in

rem. Fiecare parte avea calitatea de reclamant. Fiecare parte

68 v. Dig. 6.1.10. 69 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.295. 70 v. Dig. 6.1.7.

381

rostea formula: aio hanc rem meam esse ex iure quiritium.

După pronunţarea acestei formule, părţile se invitau reciproc la

depunerea unei sume de bani, numită sacramentum rămânând

ca judecătorul să se pronunţe al cărui sacramentum a fost

iustum. Judecătorul verifica temeiurile de fapt şi de drept ale

acţiunii, iar partea care nu-şi dovedea dreptul pierdea suma

depusă (care revenea statului). Judecătorul se pronunţa asupra

rămăşagului dar din aceasta nu rezulta o obligaţie directă şi

imediată de restituire. Restituirea lucrului revendicat se asigura

printr-o promisiune făcută de garanţi, numiţi praedes litis et

vindicarum şi care răspundeau personal dacă partea pentru

care au intervenit pierdea prinsoarea şi nu restituia lucrul şi

fructele. Aceştia erau riguros executaţi de către organele de

stat.

b) A doua formă de introducere a acţiunii rei

vindicatio era per sponsionem. Se pleca tot de la un rămăşag,

dar pentru o sumă mică, care nici nu se mai cerea părţii care a

pierdut, cu scopul ca sub acest pretext să se judece fondul

litigiului; nu mai existau garanţi, ci reclamantul se obliga el

singur şi personal să restituie lucrul, dar nu în virtutea

obligaţiei in rem, ci pentru că a încheiat o obligaţie verbală

care se poate executa printr-o actio ex stipulatu71.

c) A treia formă de introducere a acţiunii în

revendicare este per formulam petitoriam. Dispare orice urmă

de rămăşag. E procedura dreptului clasic. Cel reclamat trebuia

să promită în faţa pretorului că va restitui lucrul cu toate

accesoriile sale aşa cum va hotărî judecata. Dacă cel chemat nu

face această promisiune in iure, întărită cu garanţi, atunci

pretorul ordonă prin interdict quem fondum să predea

adversarului posesiunea imobilului şi reclamantul era scutit de

a continua revendicarea. Dacă bunul era mobil, pretorul acorda

reclamantului posesia72.

71 v. Dig. 1.2.2.24. 72 v. Dig. 46.7.6.

382

În faza a doua (in iudicio), judecătorul invita pe pârât

să restituie lucrul, dacă reclamantul şi-a dovedit dreptul. Dacă

pârâtul nu se supunea, judecătorul îl condamna a plăti valoarea

procesului fixată de reclamant sub prestarea de jurământ. Dacă

nu avea nici o culpă, cel reclamat era condamnat doar la

valoarea lucrului.

Principalele excepţii care pot fi invocate de pârât:

Exceptio rei venditae et traditae (adică excepţia

lucrului vândut şi predat), când pârâtul deţine lucrul pe baza

unui contract de vânzare-cumpărare, iar reclamantul ar fi ţinut

de o obligaţie de garanţie;

Exceptio doli (o excepţiune de dol), în diferite cazuri

şi în special cu privire la unele cheltuieli făcute de posesor;

Exceptio usus fructus (când pârâtul invocă un drept

real care îi permite să păstreze posesiunea).

Dacă pârâtul a pierdut procesul trebuia să restituie nu

numai lucrul dar şi accesoriile acestuia şi în special fructele.

Restituirea lucrului consta în remiterea posesiunii.

Uzucapiunea împlinită în timpul procesului nu producea efecte

juridice fiindcă judecătorul era obligat să aprecieze situaţia

părţilor din momentul lui litis contestatio.

Dacă lucrul era pierdut sau deteriorat înainte de litis

contestatio posesorul de bună credinţă nu mai datora nimic, iar

cel care prin dol a încetat să mai posede va fi ţinut pentru dolul

său, în cazul pierderii totale a lucrului. Pentru simplele

deteriorări provenite din culpă, aprecierea despăgubirii se face

in concreto (adică comparând faptul comis cu modul cum

pârâtul se poartă cu propriile sale bunuri); pentru acest din

urmă caz, la fel răspunde şi posesorul de bună credinţă.

Dacă pierderea bunului s-a făcut după litis contestatio,

toţi posesorii devin de rea credinţă, răspunzând in abstracto

pentru o culpă cât mai mică şi chiar pentru un caz fortuit,

pentru restituirea fructelor. Cele percepute înainte de litis

contestatio se restituiau numai dacă se mai aflau în patrimoniul

posesorului de bună credinţă.

383

Posesorul de rea credinţă, avea o situaţie juridică mai

grea, fiind ţinut să restituie toate fructele şi înainte de litis

contestatio şi după şi fără vreo distincţie că le-a consumat sau

nu, că a omis să le culeagă etc.

Pârâtul, în cadrul procedurii formale, avea

posibilitatea de a cere reclamantului, printr-o excepţie de dol,

restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul, cheltuieli al căror

cuantum îl stabilea judecătorul73.

Şi în acest caz se făcea distincţie după cum pârâtul

posesor era de bună credinţă ori de rea credinţă.

Pârâtul de bună credinţă (sau posesorul de bună

credinţă) avea dreptul să restituie doar cheltuielile necesare

(acelea fără de care lucrul ar fi pierit) şi cele utile (cele care au

dat lucrului un grad de utilitate şi o valoare mai mare); pentru

cheltuielile de lux, voluptuarii aveau dreptul să ridice

materialele de înfrumuseţare achiziţionate prin asemenea

cheltuieli.

Abia spre sfârşitul epocii postclasice posesorul de rea-

credinţă avea dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi la

ridicarea materialelor ce au fost achiziţionate prin cheltuieli

utile şi de lux.

Situaţia hoţului era cu mult mai rea decât a altor

posesori de rea credinţă într-un proces de revendicare. El era

responsabil de orice deteriorare; datora toate fructele şi nu

avea dreptul la despăgubiri. Era pus în întârziere prin însuşi

faptul furtului (fur semper moram facere videtur); rezulta că

lucrul era în riscul său chiar înainte de litis contestatio.

B. Acţiunea negatorie

Era acţiunea proprietarului unui fond tulburat în

exerciţiul dreptului său prin faptul că un terţ pretinde că are un

drept deservit asupra fondului (de exemplu, un uzufruct, un

drept de trecere etc). Deoarece există prezumţia că dreptul de

73 v. P.F. Girard, op.cit., p.396.

384

proprietate e liber de orice sarcini, adversarul era obligat să

dovedească existenţa servituţii. Acţiunea era arbitrală. Înainte

de condamnatio, judecătorul dispunea încetarea tulburării;

dacă erau indicii că tulburarea se va repeta, se putea cere celui

reclamat să promită că se va abţine în viitor de la tulburare

(cautio de non amplius turbando)74.

C. Acţiunea publiciana

Se folosea pentru apărarea proprietăţii pretoriene.

Era tot o revendicare, dar cuprindea o ficţiune: se

presupunea că reclamantul ar fi îndeplinit termenul de

uzucapiune. Se cerea îndeplinirea tuturor condiţiilor de

uzucapiune (posesie, lucru susceptibil de uzucapiune, justul titlu

şi buna-credinţă); cu excepţia termenului care trebuia parcurs,

trebuia ca reclamantul să fi posedat măcar un singur moment75.

Dreptul roman fiind un drept al acţiunilor, crearea de

către pretor a acţiunii publiciene (publiciana in rem actio), a

permis şi a premers recunoaşterea drepturilor subiective.

În epoca lui Iustinian, această acţiune se mai folosea

doar pentru apărarea posesorului de bună credinţă, care a

cumpărat de la un neproprietar (a non domino).

Acţiunea publiciană nu se putea îndrepta împotriva

proprietarului civil fiindcă acesta din urmă avea o poziţie

juridică superioară şi îi opunea exceptio justi domini (dacă

uzucapientul nu putea, la rândul său, să invoce replicatio rei

venditae et traditae – răspunsul lucrului vândut şi predat), arătând

deci faptul că proprietarul civil i-a vândut şi predat lucrul76.

Dacă şi reclamantul şi pârâtul aveau titlul juridic de la

acelaşi non dominus era preferată acea parte care intrase mai

întâi în posesiune, conform principiului prior tempore, prior

iure (cine a fost primul are mai mult drept).

74 Idem, ibid., p.348 şi Dig. 8.8.12. 75 v. Dig. 7.6. 76 v. Dig. 19.1.31.2.

385

Dacă fiecare adversar uzucapient dobândea de la

diversis non dominus, atunci era preferat acela care se afla în

posesia lucrului potrivit principiului in pares causas melior est

causa possidentis (în situaţii asemănătoare, mai bună este

situaţia posesorului).

Acţiunea publiciană putea fi întrebuinţată şi de

proprietarul civil, caz în care el nu mai era obligat să-şi

dovedească dreptul său când dobândea prin moduri derivate.

El invoca ficţiunea că termenul era îndeplinit pentru a cere

restituirea lucrului pierdut. Procedura urma ca la rei vindicatio.

Problemele restituirii fructelor, accesoriilor şi cheltuielilor

făcute de debitor se rezolvau la fel ca la revendicare.

D. Alte mijloace de ocrotire a proprietăţii

În afară de acţiunile arătate mai sus, proprietarul mai

avea la îndemână, pentru apărarea dreptului său, şi alte mijloace:

a) Actio ad exhibendum (acţiunea relativă la înfăţişare).

Prin această acţiune personală se cere unei persoane să înfăţişeze

(exhibere) un lucru pe care-l deţine. De obicei aceasta e o acţiune

premergătoare revendicării, introdusă cu scopul de a se convinge

că lucrul pe care urma să-l revendice se află sau nu la persoana

pe care intenţionează s-o cheme în judecată.

b) Acţiunile care reglementează raportul de vecinătate.

E vorba de limitări aduse fiecărui proprietar în interesul

general.

Acţiunea de restabilire a cursului apelor (actio aquas

pluviae arcendae); prin aceasta, proprietarul vecin este

împiedicat să mărească masa apelor de ploaie care se scurg de

pe fondul său pe terenul situat mai jos. Proprietarul fondului

inferior poate să ceară refacerea cursului normal al apelor şi

repararea daunelor.

Împotrivirea la o construcţie nouă (operis novi

nuntiatio) consta în aducerea la cunoştinţa vecinului pe cale

extrajudiciară de a nu continua o lucrare ce ar putea să aducă

386

prejudicii celuilalt vecin. Pretorul ordona fie dărâmarea lucrării,

fie continuarea ei dacă nu era păgubitoare pentru vecin.

Chezăşia pagubei eventuale (cautio dauni infecti).

Dacă proprietatea cuiva era ameninţată de o construcţie a

vecinului, se adresa pretorului cu scopul de a-l sili pe vecin să

garanteze că îl va dezdăuna dacă i se va produce vreo pagubă.

Refuzul garanţiei ducea la pierderea fondului în folosul

persoanei reclamante.

Interdictul quod vi aut clam (dacă prin violenţă sau pe

ascuns) conferea proprietarului posibilitatea de a sili pe cel

care a făcut anumite lucrări cu forţa (vi) sau pe ascuns (clam)

în detrimentul său, să repună lucrurile în starea de mai înainte.

Ocrotirea proprietăţii provinciale şi peregrine.

Proprietăţile provincială şi peregrină erau ocrotite prin acţiuni

reale. Aceste acţiuni reale pentru asigurarea intereselor

patrimoniale ale diferiţilor proprietari din statul roman, în

scopul dezvoltării producţiei de mărfuri şi a comerţului, erau

modelate după dreptul proprietarului quiritar sau a celui

pretorian.

Acţiunile pentru ocrotirea acestor proprietăţi erau

acordate de guvernatorii de provincii sau de pretorul peregrin.

În cazul proprietăţii provinciale, posesorul de bună

credinţă era ocrotit printr-o dublă funcţiune: că timpul

uzucapiunii s-a împlinit şi că fondul ar fi italic.

În ceea ce priveşte proprietatea peregrină, se aplicau

regulile de la proprietatea provincială.

Peregrinul nu putea uza de acţiunile cetăţeanului

roman, dar cu timpul s-a permis introducerea unor acţiuni

delictuale (acţiuni de furturi, pentru stricăciuni) trecându-se în

formulă că era cetăţean roman77.

77 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.261.

387

6. DREPTURILE REALE ASUPRA

BUNURILOR STRĂINE

IURA IN RE ALIENA

1. Noţiunea de drepturi reale asupra

bunurilor altuia

Aşa cum am văzut mai înainte, dreptul de proprietate

conferă titularului trei prerogative: dreptul de a se folosi de

lucru (ius utendi), dreptul de a-i culege roadele (ius fruendi) şi

dreptul de a dispune de el (ius abutendi).

Există cazuri când unele din aceste prerogative (ius

utendi şi fruendi) sunt separate de dreptul de proprietate

respectiv, fiind exercitate de alte persoane decât proprietarul.

În asemenea situaţii, proprietatea apare ca lipsită de

unele atribute, adică este grevată de o servitute. Pe cale de

consecinţă, persoana care exercită aceste prerogative are un

drept asupra unui lucru al altuia, un ius in re aliena, adică o

servitute. În dreptul roman, cu excepţia dreptului de

proprietate, toate celelalte drepturi reale poartă denumirea

drepturi reale asupra lucrului altuia78.

Servituţile sunt drepturi reale constituite fie în folosul

unui fond, adică servituţi prediale sau reale, fie în favoarea

unei persoane, situaţie în care se numesc servituţi personale.

Instituţia servituţilor s-a născut ca urmare a apariţiei

proprietăţii private asupra pământului, în interesul utilizării şi

exploatării unui teren sau a unei case. Interesul de a exploata

78 v. Dig. 34.4.14.

388

un bun al altuia a impus sarcini asupra altuia, tocmai pentru a

uşura realizarea acestui scop79.

O perioadă de timp, romanii au confundat dreptul de

servitute cu dreptul de proprietate, astfel încât o servitute de

trecere pe terenul altuia echivala cu dreptul de proprietate

asupra acelui drum, motiv pentru care servituţile prediale

rustica erau încadrate în rândul bunurilor mancipi. Din cauza

acestei confuzii, servitutea putea face obiectul unei posesiuni.

Prin legea Scribonia s-a interzis uzucapiunea servituţilor,

pentru că uzucapiunea implica posesiunea unui lucru, în timp

ce servitutea fusese elaborată deja ca un drept încorporat ce nu

putea fi posedat80.

Cele mai vechi servituţi au fost cele de trecere, la care

s-au adăugat cele care dădeau dreptul de a lua apă de pe

terenul altuia, de a scoate nisip şi var din ogoarele vecine şi

servituţile legate de punerea în cultură a ogoarelor, adică

servituţile prediale rustice.

O dată cu reconstrucţia Romei după incendierea de

către gali, au apărut aşa numitele servituţi prediale urbane,

destinate unei mai bune utilizări a imobilelor (servitutea de

vedere, de picătura streşinii, dreptul de a sprijini zidul unei

construcţii pe acela al vecinului etc.)

Apariţia acestor servituţi, socotite res nec mancipi,

deoarece nu erau legate de cultivarea ogoarelor, a avut drept

rezultat schimbarea conceptului juridic de servitute, fiindcă

exerciţiul acestor servituţi nu necesita fapte actuale, asemenea

celor prediale rustice. Servituţile devin adevărate drepturi, cel

puţin cele urbane.

În legătură cu servituţile personale se impune

precizarea că acestea au apărut din nevoia de a se recunoaşte

proprietarilor cele mai variate posibilităţi de a dispune de

bunurile lor, prin detaşarea unor prerogative din proprietatea

79 v. Cod. 11.59.8. 80 v. Dig. 50.16.86.

389

unor bunuri mobile sau imobile. De exemplu, prin intermediul

dreptului de uzufruct, pater familias putea asigura condiţii de

existenţă unor persoane, fără a scoate bunurile respective din

patrimoniu familiei, constituind numai un drept temporar de

folosinţă celor în cauză; sau soţul lăsa prin testament anumite

bunuri în folosinţă soţiei căsătorite fără manus şi care nu avea

drept la succesiunea bărbatului ei.

Celelalte drepturi reale asupra bunurilor altuia au

apărut tot datorită unor necesităţi economice şi anume pentru

asigurarea intereselor proprietarilor funciari (de exemplu, în

cazul emfiteozei sau superficiei) sau ocrotirii creditorilor (de

exemplu, în cazul ipotecii şi gajului)81.

Servituţile prediale şi personale. Asemănări şi

deosebiri

Servituţile sunt drepturi reale care conferă anumite

prerogative asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui

fond determinat, fie în interesul unei persoane.

Caracterele generale ale servituţilor prediale şi

personale sunt:

a) servituţile sunt drepturi reale, atât în cazul când sunt

prediale, cât şi în cazul când sunt personale, astfel că sunt

totdeauna apărate prin acţiuni reale;

b) servituţile nu creează obligaţii în sarcina

proprietarului bunului aservit (de exemplu, nu poate fi obligat

să întreţină drumul pe care se exercită servitutea de trecere).

Această consecinţă rezultă din caracterul de dezmembrământ

al proprietăţii pe care îl au servituţile. Sarcina impusă fondului

aservit constă numai într-o atitudine pasivă, adică titularul

fondului grevat trebuie să tolereze un act pozitiv săvârşit de

îndrituit (in patiendo), sau să se abţină de la ceva (non facere).

Proprietarul bunului grevat nu poate fi obligat să facă ceva (in

faciendo consistere neguit); face excepţie servitutea zidului

81 v. Dig. 8.1.15.1.

390

comun, în care caz proprietarul este obligat să ţină în stare

bună zidul de sprijin;

c) fiind un drept real desprins din dreptul de

proprietate, servitutea nu poate fi constituită asupra unui lucru

propriu (nemini res sua servit). Servitutea poate exista numai

în cazul unor imobile care aparţin la doi proprietari diferiţi.

Servitutea este un lucru corporal;

d) fiind constituită în favoarea unui fond determinat

sau a unei persoane determinate, servituţile nu pot fi

înstrăinate şi nici grevate de o altă servitute. Servitutea nu

poate fi transmisă, nu poate fi înstrăinată sau grevată cu o altă

servitute, potrivit regulii servitus servitutes esse non potest (nu

se poate crea servitute din servitute). Deci servitutea servituţii

nu este posibilă oricâţi proprietari s-ar succeda;

e) servituţile nu se prezumă, ele trebuie dovedite că au

fost constituite printr-unul din modurile de naştere a servituţilor.

Din acest caracter rezultă că: folosirea unei treceri nu înseamnă

că s-a constituit o servitute; servitutea trebuie să fie utilă fiindcă

restrângerea dreptului de proprietate al cuiva nu poate fi

legitimată decât de un interes vădit al beneficiarului;

f) servituţile sunt indivizibile, cu excepţia

uzufructului. Ele există în folosul şi sarcina terenurilor

învecinate în întregime, iar nu în folosul sau sarcina părţii

individuale a unuia din coproprietari; prin exercitarea servituţii

numai de unul din coproprietari, s-ar exercita dreptul real în

întregime. Pomponiu spunea că usus erorum (al servituţilor

rurale) indivisus est.

În caz de coproprietate, toţi coindivizii trebuie să-şi

dea consimţământul pentru înfiinţarea unei servituţi în profitul

ori în sarcina fondului comun.

Caractere comune numai servituţilor prediale:

a) servitutea predială are un caracter perpetuum, adică

durează atâta vreme cât durează şi imobilul. Obligaţia şi dreptul

de servitute, la moartea proprietarului celor două fonduri –

391

dominat şi aservit – trec la moştenitorii acestora 82 . Din

caracterul perpetuum rezultă că servituţile prediale nu pot fi

constituite până la un termen sau sub condiţie. Terenul şi nevoile

cultivării lui fiind permanente, se impune ca şi servitutea să fie

permanentă (pretorul a admis totuşi unele servituţi prediale

limitate în timp, prin folosirea unei excepţii de doi ani, când

titularul o exercita contrar înţelegerii părţilor).

O altă consecinţă care rezultă din caracterul perpetuum

o constituie existenţa în permanenţă a unei cauze care să

reclame folosirea fondului servit. Ea trebuie să aibă o calitate

naturală şi permanentă care să îngăduie exercitarea servituţii;

b) servituţile prediale acordă prerogative care nu pot

depăşi nevoile şi interesele fondului dominant, pe când cele

personale pot oferi prerogative mult mai largi;

c) servituţile prediale presupun două imobile, care

trebuie să fie învecinate sau cel puţin apropiate pentru a

permite exercitarea servituţii în favoarea fondului dominant.

Cele personale pot avea ca obiect şi un lucru mobil.

A. Servituţi prediale

Acestea presupun cu necesitate două fonduri: unul în

folosul căruia există servitutea, numit fond dominant şi altul

de servitute, numit fond aservit83.

Servituţiile prediale folosesc numai nevoilor

economice ale fondului şi nu proprietarului acestuia. De aceea

îngăduinţa dată proprietarului fondului învecinat de a se

plimba, ori de a culege fructele de pe terenul vecin poate

constitui o servitute personală sau un drept de creanţă, iar nu o

servitute predială.

Fondurile trebuie să fie vecine, iar servituţile să se

exercite cu caracter permanent. De exemplu, nu poate exista o

82 v. Dig. 33.2.2. 83 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.266.

392

servitute asupra unei cisterne de apă care ar putea seca, ci numai

asupra unui debit de apă permanent sau periodic, dar regulat.

Servituţile prediale s-au împărţit, în raport cu

împrejurarea dacă fondul dominant are sau nu clădiri pe

suprafaţa sa, în rustice şi urbane. Dacă imobilul este o casă, vom

avea o servitute urbană indiferent unde s-ar afla acea casă; dacă

imobilul dominat este un teren, vom avea o servitute predială

rustică, chiar dacă terenul este situat într-un oraş.

Principalele servituţi din dreptul roman erau:

– iter, adică dreptul de a trece pe terenul altuia călare sau

pe jos;

– actus, adică dreptul de a trece cu turmele şi

animalele de povară pe terenul altuia;

– via, dreptul de a trece cu căruţa pe fondul altuia;

– ius pascendi, a trece cu animalele la păscut pe

terenul altuia;

– servitus altius tollendi, pe baza căreia proprietarul

putea ridica zidul mai sus decât era vechea clădire;

– servitus oneris ferendi, era servitutea de a purta o

greutate (a întreţine bine zidul pe care se sprijină o construcţie

a vecinului);

– servitus aquae hanstus, era dreptul de a scoate apă de

pe pământul altuia;

– servitus aquaductus, era dreptul de a trage apa prin

fondul aservit.

Dintre servituţile urbane, cea mai veche este aceea de

scurgere a apelor murdare (cloaca), la care s-a adăugat

scurgerea apelor de ploaie de la casa vecină.

B. Servituţi personale

Servitutea personală era un drept real asupra lucrului altuia

inseparabil legat de persoană. Ea putea greva şi un bun mobil

Aceste servituţi nu durează atâta timp cât există bunul,

ci dispar o dată cu moartea titularului dreptului. Servitutea

393

personală nu este perpetuă, ci esenţialmente temporară şi în

favoarea unei persoane determinate individual.

Servituţile personale sunt:

– usus – dreptul de a se folosi de lucrul altuia;

– habitatio – dreptul de a locui într-o casă;

– operae – serviciile aduse de un sclav sau animal altei

persoane decât stăpânului său;

– usufructus – dreptul de a folosi un lucru şi de a-ţi

însuşi fructele produse de el.

Usufructul

Uzufructul este cea mai importantă servitute personală,

celelalte fiind variante ale acesteia. Uzufructul este dreptul de a te

folosi de lucrurile altuia şi de a le culege substanţa (usufructus est

ius alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia). Această

definiţie a jurisconsultului Paul a fost preluată de Iustinian şi îşi

găseşte locul şi în legislaţiile moderne84.

Uzufructul presupune două persoane: proprietarul

lucrului grevat numit nud proprietar (nudum dominium) şi

titularul dreptului numit uzufructuar.

Aşa cum am arătat la dobândirea fructelor,

uzufructuarul dobândeşte fructele prin percepţie, ceea ce

înseamnă că: dacă uzufructul a încetat mai înainte de culegerea

recoltei, moştenitorii nu au dreptul la recolte, ci nudul

proprietar; dacă uzufructul se deschidea înainte de culegerea

recoltelor, dreptul de a culege aparţine uzufructuarului85.

Uzufructul nu poate fi înstrăinat ca drept, ci numai în

exercitarea lui, pentru o perioadă mai scurtă ca cea a acestui

drept viager.

Caracterele uzufructului: uzufructul poate avea ca

obiect fie un bun imobil, fie mobil, dar lucruri corporale iar nu

drepturi; uzufructul avea ca obiect un bun neconsumabil;

84 v. Dig. 7.1.1. 85 v. Dig. 7.1.2.

394

uzufructuarul nu putea să consume lucrul ori să-l înstrăineze

pentru că el nu avea decât ius utendi et fruendi (drept de

folosinţă şi de culegere a fructelor).

Obligaţiile uzufructuarului. Deoarece dreptul de

uzufruct este un drept real, distinct de dreptul de proprietate,

părţile (uzufructuarul şi nudul proprietar) nu au obligaţii unul

faţă de celălalt86.

În situaţia în care uzufructuarul ar fi comis un delict în

dauna nudului proprietar, el va răspunde potrivit regulilor

răspunderii civile delictuale. Între aceste persoane există doar

obligaţia de non facere (a nu face), adică să nu se stânjenească

unul pe altul.

De remarcat faptul că pretorul a reglementat o

promisiune de garanţie contra uzufructuarului prin care i s-a

impus acestuia să se folosească de lucrul grevat cu un vir

bonus (bun tată de familie) şi că îl va restitui la sfârşitul

uzufructului. Obligaţia de restituire trecea la moştenitori.

Această garanţie era luată în prezenţa unor chezaşi şi se numea

cautio usufructuariae (garanţia uzufructului).

În conformitate cu această promisiune de garanţie,

uzufructuarul trebuia să cultive ogoarele, să repare imobilele,

să plătească impozitele, să replanteze via, etc.

Uzufructuarul avea o răspundere in abstracto, fiind ţinut

pentru culpa oamenilor pe care îi folosea la munci chiar şi

pentru o culpă de omisiune cât de mică. Ca un bun gospodar,

uzufructuarul trebuia să păstreze destinaţia principală a lucrului.

De exemplu nu putea să transforme un parc într-o grădină de

zarzavat, deşi prin aceasta ar mări veniturile fondului.

Pentru a constata starea lucrului dat în uzufruct, nudul

proprietar şi uzufructuarul erau obligaţi să întocmească un

inventar.

Uzufructul este singura servitute care se poate

constitui chiar asupra unei părţi indivize dintr-o coproprietate,

86 v. Dig. 33.2.6.

395

urmând ca celelalte cote părţi să rămână libere de orice

sarcină.

Quasi usufructul este un drept real de uzufruct care se

purta asupra unui bun consumptibil.

La început, acest drept nu a fost admis deoarece

uzufructuarul nu putea să păstreze nealterată substanţa lucrului

respectiv87.

În epoca imperială a crescut foarte mult valoarea şi

importanţa bunurilor mobiliare. Pentru ca aceste bunuri să poată

fi lăsate prin testament, fie în totalitate, fie în cote-părţi, s-a

îngăduit constituirea asupra acestor lucruri a unui drept real care

seamănă foarte mult cu uzufructul dar care nu permite păstrarea

substanţei lucrului. Acest drept s-a numit quasi-usufruct. El se

deosebeşte de uzufruct, având unele trăsături proprii şi anume:

quasi-uzufructuarul, fiind proprietar asupra lucrului, îl poate

înstrăina, vechiul proprietar rămânând doar cu un drept de

creanţă; quasi-uzufructuarul are obligaţia de a restitui bunuri de

aceeaşi cantitate şi calitate, iar nu aceleaşi lucruri fiindcă le-a

consumat; pentru restituirea lucrului, proprietarul are la

îndemână o acţiune reală, în cadrul uzufructului, iar în cazul

quasi-uzufructului o acţiune personală; problema riscului pieirii

fortuite a lucrului se rezolvă diferit deoarece quasi-uzufructuarul

având proprietatea lucrului, regula res perit domino (lucrul pierit

e al stăpânului) devine res perit debitori (lucrul pierit e al

debitorului).

Usus Este o servitute personală care constă în dreptul de a

folosi lucrul şi de a-i culege roadele în limitele nevoilor

personale88.

Jurisprudenţa romană avea tendinţa de a lărgi drepturile

uzuarului. S-a admis ca uzuarul să poată culege fructele în

măsura necesităţilor sale şi ale familiei sale; poate primi

87 v. Dig. 7.5.7. 88 v. Dig. 7.1.70.81.

396

oaspeţi străini alături de el să locuiască casa, dar nu poate

închiria şi nici ceda dreptul său real.

Dreptul pretorian a impus beneficiarului o cautio

usuaria (garanţie a uzului) pentru a se asigura proprietarul în

ceea ce priveşte întreţinerea lucrului şi restituirea lui.

Habitatio şi operae Habitatio este dreptul de a locui casa altuia, iar operae

consta în dreptul la serviciile sclavilor sau animalelor lăsate

beneficiarului prin testament. Dreptul de habitatio nu se

stingea prin non usu (neuz) şi nici prin capitis deminutio

(pierderea capacităţii) a titularului. Dreptul la operae trece

chiar la moştenitorii legatului89.

Constituirea servituţilor

Servituţile prediale rustice, fiind strâns legate de

agricultură, erau considerate bunuri mancipi, astfel că

dobândirea lor se realiza prin mancipaţiune şi celelalte moduri

de drept civil90.

Servituţile prediale urbane erau considerate res nec

mancipi şi se dobândeau prin in iure cessio.

Servituţile personale se constituiau în majoritatea

cazurilor prin legat.

Cu ocazia partajului, prin adiudicatio, judecătorul

putea să atribuie cu ocazia partajului, unei părţi nuda

proprietate, iar celeilalte uzufructul.

Prin usucapio s-au putut dobândi servituţi până la

apariţia legii Scribonia, care a desfiinţat acest mod de drept civil.

Când se folosea mancipaţiunea şi in iure cessio,

servitutea se putea constitui fie direct (spre exemplu,

dobânditorul spunea „afirm că am un drept de trecere pe fondul

Cornelian”), fie indirect cu ocazia unei vânzări (când vânzătorul

89 v. Dig. 4.5.10. 90 v. Dig. 12.2.22.3.

397

îşi reţinea pentru sine dreptul de trecere pe terenul înstrăinat). În

asemenea cazuri, dobânditorul afirma solemn, când primea

lucrul, că fondul este al său, mai puţin dreptul de trecere.

Asupra fondurilor provinciale nu se puteau constitui

servituţi în conformitate cu regulile dreptului civil, astfel că se

foloseau pacte şi stipulaţiuni (pacta et stipulationes). Pactul era

un contract neformal de naştere a unei servituţi, iar stipulaţiile

erau clauze penale care întăreau exerciţiul de fapt al servituţii.

Servituţile se puteau constitui şi tacit, în ipoteza în

care proprietarul unui fond îngăduia unui terţ exerciţiul unei

servituţi (patientia et usus – răbdare şi folosinţă), a cărei

ocrotire o asigura dreptul pretorian, sub forma unei tradiţiuni.

În perioada imperiului, pretorul a admis şi alte moduri

de constituire a servituţilor şi anume, printr-un fel de

uzucapiune. Astfel, printr-o acţiune utilă, cel care a exercitat,

chiar fără just titlu şi bună credinţă, o servitute timp de 10 ani

între prezenţi şi 20 de ani între absenţi, dobândea servitutea,

dar cu condiţia ca exerciţiul servituţii să nu fi fost realizat vi

(cu violenţă), clam (pe ascuns) sau precario (provizoriu)91.

Pe timpul împăratului Iustinian, ca o consecinţă a

dispariţiei deosebirilor de regim juridic dintre fondurile italice

şi provinciale, au dispărut mancipatio şi in iure cessio, ca

moduri de dobândire a servituţilor, iar pactele şi stipulaţiile au

căpătat o largă aplicaţie.

Stingerea servituţilor

Modurile de stingere a servituţilor sunt destul de

numeroase, îndeosebi pentru cele personale.

Există moduri generale de stingere ale tuturor servituţilor

şi moduri speciale de stingere numai a unora dintre ele.

a) Moduri generale de stingere a servituţilor erau:

– dispariţia obiectului asupra căruia exista servitutea;

dispariţia obiectului era de două feluri: materială (de exemplu,

91 v. Cod. 7.23.12.4.

398

terenul aservit a fost inundat) şi juridică (de exemplu, sclavul a

fost dezrobit sau terenul aservit a devenit res sacra – lucru

sacru)92;

– confuziunea avea loc atunci când calităţile de titular

al servituţii şi de proprietar al obiectului grevat se reunesc în

aceeaşi persoană. În aceste cazuri, servitutea dispare potrivit

principiului nemini rea sua servit (nimeni nu poate constitui o

servitute asupra propriului lucru);

– consolidarea era o aplicaţie a confuziunii şi consta în

dobândirea de către uzufructuar a nudei proprietăţi;

– renunţarea la servitute de către titularul servituţii

personale sau a proprietarului imobilului dominat în cazul

servituţilor prediale;

– încetarea prin voinţa părţilor. Era un act simetric faţă

de modul juridic de constituire. Astfel, era o remancipatio, pentru

servituţile care au fost constituite prin mancipare; dacă servitutea

a fost constituită prin in iure cessio, renunţarea trebuia să aibă loc

prin iure cessio. În acest caz, proprietarul afirma inexistanţa

servituţii, iar titularul servituţii nu îl contrazicea.

În epoca clasică a dreptului roman, servituţile se

puteau stinge printr-un simplu pact şi prin acordarea unei

excepţii de dol proprietarului lucrului aservit.

b) Modurile speciale de stingere a servituţilor erau:

– dispariţia titularului servituţii personale;

– servituţile personale şi cele prediale rustice se puteau

stinge prin nefolosirea lor într-un anumit interval de timp, ca la

uzucapiune (un an dacă lucrul grevat era bun mobil şi doi ani

dacă era imobil). Iustinian a modificat aceste termene,

stabilind trei ani pentru mobile şi 10 ani sau 20 de ani pentru

imobile93.

– uzucapiunea libertăţii (usucapio libertatis). Servituţile

prediale urbane se stingeau prin stabilirea unei situaţii contrare

92 v. P.F. Girard, op.cit., pp.376-379. 93 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.273.

399

exerciţiului servituţii făcute de proprietarul fondului aservit, cum

ar fi astuparea unei ferestre ori ridicarea unui zid peste înălţimea

permisă. Dacă titularul vecin a tolerat, nu a protestat în tot timpul

uzucapiunii (timp arătat în alineatul precedent), servitutea era

stinsă. Termenele începeau să curgă de la data când proprietarul

grevat făcea un act contrar exerciţiului servituţii94.

Apărarea servituţilor

În vederea apărării dreptului său, titularul servituţii

avea la îndemână o acţiune reală care se asemăna cu

revendicarea (vindicatio servitutis) pe care o îndrepta

împotriva proprietarului lucrului grevat; mai dispunea de o

acţiune negatorie, de o acţiune utilă confesorie şi de o acţiune

prohibitorie95 .

a) Vindicatio servitutis (revendicarea servituţii),

începând din epoca postclasică, a fost numită actio confessoria

de către juriştii împăratului Iustinian întrucât era menită să

ducă la recunoaşterea unui drept. Ea a fost acordată, pe cale

utilă, şi superficiarilor, emfiteoţilor şi creditorilor gajişti.

Această acţiune nu putea fi introdusă decât de titularul

civil al servituţii pe calea sacramentului in rem, apoi prin

sponsio şi prin formula posesorie sau arbitrală. Această acţiune

se putea introduce chiar dacă titularul servituţii avea exerciţiul

acesteia, fiindcă esenţial era că pârâtul i-a tulburat exerciţiul

servituţii.

Acţiunea urmărea repunerea părţilor în situaţia

anterioară tulburării şi despăgubirea titularului servituţii.

Pârâtul condamnat era obligat să dea şi o cautio non amplius

turbando, adică să dea chezaşi că nu va tulbura în viitor pe

titularul servituţii.

94 v. S.G. Longinescu, op.cit., pp.183-184. 95 v. Dig. 7.6. şi Dig. 8.5.

400

b) Acţiunea negatorie era acţiunea prin care titularul

dreptului de proprietate al unui lucru contesta dreptul la

servitute afirmat de către o altă persoană.

Această acţiune se deosebeşte de acţiunea în

revendicare şi de cea confesorie fiindcă în acţiunea negatorie

reclamantul afirmă dreptul său de proprietar liber de orice

sarcină asupra lucrului. Această acţiune se putea introduce

chiar dacă pârâtul nu mai exercita ori promitea că nu va mai

tulbura pe proprietar sau că va restitui bunul.

c) Acţiunile utile. Dacă servituţile erau create printr-un

mod pretorian, sancţiunea era făcută prin acţiunea confesorie

utilă, care îndeplinea funcţia acţiunii confesorii din cadrul

modurilor civile de constituire.

d) Acţiunea prin care proprietarul se opunea ca

titularul servituţii să se folosească de un lucru era acţiunea

prohibitorie. Această acţiune se folosea când pârâtul invoca o

servitute pretoriană (spre deosebire de acţiunea negatorie

folosită pentru servituţile constituite prin moduri de drept civil).

C) Superficia

Superficia este dreptul unei persoane de a folosi o

construcţie zidită de ea pe terenul altuia, teren închiriat pe

termen lung, cu autorizaţia proprietarului96.

Acest drept a apărut la sfârşitul perioadei republicane

din cauza crizei de locuinţe din secolul II î.Hr., când statul a

fost nevoit să permită particularilor să edifice construcţii pe

terenurile virane dintre case.

Superficiarul poate vinde, dona, lăsa prin testament

dreptul său, ipoteca, greva de servituţi etc.

96 v. Dig. 43.18.

401

În caz de tulburare a dreptului său, superficiarul avea

un interdict special, precum şi toate interdictele posesiei,

fiindu-i pe deplin recunoscută calitatea de posesor civil.

Ca o recunoaştere a proprietăţii străine, superficiarul

plătea nudului proprietar o dare numită solarium sau pensio.

Proprietarul fondului lăsa constructorilor folosinţa

nelimitată a clădirilor ridicate, astfel că nu putea invoca

principiul superficies solo cedit.

După aceea, superficia a trecut din dreptul public în

dreptul privat, aceste contracte încheindu-se şi de alţi

proprietari (nu numai de stat), din necesitatea de a se soluţiona

criza acută de locuinţe de la Roma (mai ales după incendierea

acesteia petrecută în timpul lui Nero).

Proprietarul lucrului asupra căruia se exercita

superficia avea împotriva superficiarului o acţiune în

revendicare, pe care cel chemat în judecată o putea paraliza

printr-o acţiune in factum.

D) Emfiteoza

Este un drept real care rezulta din contractul de

emfiteoză, sancţionat de către împăratul Zeno ca o convenţie

specială97.

Potrivit prevederilor acestui contract, împăratul arenda

unei persoane numită emfiteot un teren al său necultivat,

pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele, în schimbul unei dări

anuale în bani, numită canon98.

Denumirea de emphiteosis datează din secolul al II-lea

d.Hr.

La început, emfiteoza consta exclusiv într-o arendare

perpetuă a domeniilor imperiale, apoi a fost extinsă şi la

terenurile particulare, ca urmare a decăderii economiei agrare.

Datorită numeroaselor războaie, marii proprietari care deţineau

97 v. Dig. 6.3 şi Cod. 4.66. 98 v. Dig. 39.4.10 §1.

402

enorme suprafeţe de pământ necultivate au fost nevoiţi, în

scopul de a-i cointeresa pe cultivatori, să concesioneze în

mâinile acestora, pe termen foarte lung sau chiar perpetuu,

anumite bucăţi de teren.

Emfiteoza se deosebea de uzufruct prin mai multe

caractere specifice: emfiteoza era un drept alienabil şi

transmisibil, pe când uzufructul nu; emfiteotul dobândea

proprietatea fructelor prin separatio, înainte de a fi luat în

primire, pe câtă vreme uzufructuarul dobândea fructele prin

perceptio; emfiteotul era un posesor civil apărat prin interdicte,

în timp ce uzufructuarul era un simplu detentor; emfiteotul

avea la îndemână şi acţiunile utile acordate nudului proprietar.

De remarcat faptul că, dacă se putea înstrăina dreptul

de emfiteoză, cu atât mai mult putea fi dat în uzufruct, ipotecat

sau transmis printr-un legat.

Proprietarul putea să desfiinţeze emfiteoza, atunci

când emfiteotul nu plătea darea stabilită (canon), exercitând

aşa numitul ius privandi (dreptul proprietarului). Acest drept

de reziliere îl exercita dacă emfiteotul nu a plătit redevenţa la

timpul stabilit prin contract, sau timp de trei ani, după

reglementarea dată de Iustinian.

Dacă emfiteotul îşi scotea dreptul la vânzare,

proprietarul avea un drept de preemţiune, iar dacă nu făcea uz

de el, primea o cotă de 2% din preţul încasat de înstrăinător99.

Fragmente din Institutiones, Gaius, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1982, Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări

de AUREL N. POPESCU - doctor în drept

Bunuri

99 v. Cod. 4.66.3.

403

2. Astfel că o cât mai cuprinzătoare clasificare a

lucrurilor (res) le împarte pe acestea în două; în adevăr, unele

ţin de dreptul divin, altele de dreptul uman.

3. De drept divin sunt, de pildă, lucrurile sacre şi cele

religioase.

4. Sunt sacre acelea care au fost hărăzite zeilor de

sus; religioase, cele care au fost abandonate zeilor mani.

5. Sacru este acel lucru care a fost consacrat ca atare

printr-o hotărâre a poporului roman, de pildă printr-o lege

sau un senatusconsult, aduse în acest scop.

6. Religios facem să devină un lucru prin simpla

noastră voinţă, când îngropăm un mort într-un teren al nostru,

bineînţeles, numai dacă funeraliile acelui mort cădeau în

sarcina noastră.

10. Acele lucruri care ţin de dreptul uman sunt bunuri

sau publice sau private.

11. Publice sunt cele socotite că nu fac parte din

patrimoniul unuia sau altuia (nullius), în adevăr, ele sunt

socotite a fi proprietatea colectivităţii însăşi. Private sunt

acelea care aparţin, individual, fiecăruia din oameni.

12-13-14. În afară de acestea, bunurile sunt unele

corporale, altele incorporale. Corporale sunt acelea care pot

fi atinse, precum un fond, un sclav precum şi alte nenumărate

lucruri. Incorporale sunt cele care nu pot fi atinse, cum ar fi

cele care constau dintr-un drept, precum un drept de

succesiune şi obligaţiunile în orice fel ar fi contractate. Tot

incorporabile sunt şi servituţile (iura) asupra fondurilor

urbane şi rurale.

14. Unele bunuri sunt res mancipi, altele sunt res nec

mancipi. Mancipi sunt, de pildă, fondurile de pământ de pe

teritoriul italic … la fel şi servituţile prediale rurale.

Servituţile prediale urbane sunt, într-adevăr, nec mancipi.

După cum tot nec mancipi sunt şi fondurile stipendiare şi

tributare.

404

19. În adevăr, res nec mancipi devin de plin drept ale

altuia chiar numai prin simpla traditio, bineînţeles dacă sunt

corporale şi se pretează deci la traditio.

22. Res mancipi, în schimb, sunt cele care se transmit

altuia prin mancipaţiune, de unde le vine şi numele de res

mancipi.

24. In iure cessio are loc în modul următor: cel căruia

i se cedează in iure un bun vine în faţa unui magistrat al

poporului roman, fie pretorul, fie în provincie guvernatorul

provinciei, şi ţinând mâna pe obiect, rosteşte următoarele: Eu

declar că acest sclav este al meu după dreptul quiriţilor. Apoi

pretorul întreabă pe cel care cedează dacă contrarevendică

sau nu; dacă acela arată că nu sau tace, pretorul atribuie

obiectul celui care l-a revendicat; această procedură poartă

numele de legis actio.

32. Cum însă uzufructul poate fi constituit şi asupra

sclavilor şi în general asupra animalelor, noi trebuie să

înţelegem că uzufructul asupra acestora poate fi constituit şi

în provincii, prin in iure cessio.

41. Dacă însă nici nu ţi-am mancipat şi nici nu ţi-am

cedat in iure un res mancipi, ci numai ţi l-am remis prin

simpla traditio, bunul va intra în posesiunea ta, iar mie îmi va

rămâne mai departe proprietatea, conform dreptului

quiriţilor, până ce, prin posesiune, îl vei uzucapa tu. Îndată

însă ce termenul de uzucapiune s-a împlinit proprietatea

începe a-ţi aparţine de prim drept, adică lucrul a devenit al

tău, atât în proprietatea bonitară, cât şi în cea quiritară,

întocmai ca şi cum ţi-ar fi fost mancipat sau cedat in iure.

42. Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expiră după

un an, iar asupra fondurilor şi clădirilor, după doi ani; aşa

s-a prevăzut în Legea celor XII Table.

66. Şi totuşi, după dreptul natural devin ale noastre nu

numai bunurile care ne-au fost transmise prin traditio, ci şi

acelea pe care le-am dobândit prin occupatio, ca unele ce nu

405

aparţinuseră mai înainte nimănui; atare bunuri sunt toate cele

surprinse pe uscat, în apă sau în văzduh.

80. Trebuie să atragem acum atenţia că nici femeia şi

nici pupilul nu pot înstrăina res mancipi, fără încuviinţarea

tutorelui; în schimb, pe acelea nec mancipi femeia le poate

într-adevăr înstrăina, pe când pupilul, nu.

86. Putem dobândi nu numai prin noi înşine, ci şi prin

aceia pe care îi avem sub potestas, manus sau în mancipium;

la fel, prin sclavii asupra cărora avem un drept de uzufruct şi

tot prin oamenii liberi şi sclavii altora, pe care-i posedăm cu

bună-credinţă.

96. În fine, mai trebuie menţionat că celor ce se

găsesc sub potestas, manus sau în mancipium, nu le poate fi

transmis nimic prin in iure cessio; în adevăr, de vreme ce

nimic nu poate fi al lor propriu, este de la sine înţeles că

aceste persoane nici nu pot revendica ceva prin ele înseşi,

pretinzând, in iure, că ar fi al lor propriu.