1

Drept privat roman

TEMA: NOȚIUNEA, OBIECTUL REGLEMENTĂRII ȘI SISTEMUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Noțiunea dreptului privat roman. Delimitarea dreptului privat roman de dreptul public roman.

2. Sistemul dreptului privat roman. Ius civile și ius gentium. Influența reciprocă și contopirea a ius civile cu ius gentium. Ius praetorium, și rolul acestui subsistem de norme în procesul de dezvoltare a dreptului privat roman.

3. Rolul dreptului privat roman în dezvoltarea legislației statelor Europei continentale.

NOȚIUNEA DREPTULUI PRIVAT ROMANDiferența dintre un jurist și un nejurist este în primul rînd înțelegerea dreptului, pătrunderea în esența lui

și nu cunoașterea unui sau altui act normativ.O adevărată școală de formare a unor astfel de calități profesionale este și va fi dreptul privat roman. Definițiile dreptului privat roman:1) acesta cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancționate de statul roman și

constituie un sistem extrem de vast și complex, format din numeroase ramuri și instituții juridice. Normă de conduită – o regulă, nu este obligatoriu de a fi urmată, este o categorie largă; într-însa se includ și normele juridice care sunt obligatoriu de a fi urmate. Norma juridică apare odată cu apariția statului.

2) definiție dată de împăratul Justinian în lucrarea sa „Institutele” (institutele – reprezintă o lucrare elementară de drept care de regulă era destinată studenților sau persoanelor simpli) ar fi: „Știința dreptului sau jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința ceea ce este drept și nedrept”. În Roma antică erau confundate normele morale și normele religioase pe de o parte cu normele de drept pe de altă parte, unde normele de drept erau numite cu termenul de „ius”, iar cele religioase sau morale – cu termenul de „fas”. Confundau dreptul cu religia, morala. În acest citat „lucrurile divine și umane” – principii de religia și morala, „ceea ce este drept și nedrept” – principii de drept, de ius. (Codificarea lui Justinian este constituită din 4 părți: codul, digestele, institutele și novele).

3) definiție a lui Ulpian și anume: „Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul și a da fiecăruia ce este al său”. În acest citat „a trăi în mod onorabil” – principiu de morala și religia, „a nu vătăma pe altul” – domeniul dreptului și anume cauzarea de prejudicii, „a da fiecăruia ce este al său” – dreptul de proprietar.

4) definiție este cea a lui Celsus: „Dreptul este arta binelui și a echității”. Echitate – și principiul juridic, și de morală.

DIVIZAREA DREPTULUI ROMAN ÎN DREPT PUBLIC ȘI PRVATDreptul roman poate fi divizat în dreptul public roman și dreptul privat roman.Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor juridice, care apără interesele indivizilor și care sunt

folosite între aceștia în raporturile juridice private și care reglementează relațiile cu privire la:- Condiția juridică a persoanei – prezenta o importanță deosebită. Era structurată în cîteva categorii de

persoane: cetățenii romani (cea mai înaltă categorie, statutul cetățeanului roman este optimus status – cel mai înalt statut; cetățean roman avea toate drepturile care putea să le ofere statul roman, nu era nimeni mai presus de un cetățean roman), latinii (erau considerați rudele de sînge cu cetățenii romani; statul roman s-a creat în zona Lațium și cei care locuiau în Lațium erau numiți latini cu excepția celor care au devenit cetățeni romani și au locuit în cetatea romană), peregrini (străini) și sclavi (cea mai joasă categorie, nici nu putem s-o atribuim la condiția juridică a persoanei; sclavii erau considerați în calitate de

2

un bun, ei nu erau subiecți ai dreptului ci obiect ca și orice bun; sclavul putea fi omorît fără o anumită cauză).

- Relațiile ce țin de patrimoniu, succesiunea, obligațiile persoanelor (dreptul obligațional – contracte care existau în Roma antică – sau obligațiile delictuale izvorîte dintr-un delict, o încălcare, de exemplu vătămarea corporală), precum și soluționarea litigiilor (disputele, divergențe care nu pot fi soluționate), ce pot apărea între persoanele private. Patrimoniu – este cea mai largă categorie, o totalitate de active (drepturi, bunuri) și pasive (obligații care rezultă din contracte, delicte). În fruntea familiei era pater familias care era cel mai în vîrstă bărbat din familia respectivă, putea fi străbunel. Familia romană putea fi constituită din 10-40 persoane. După pater familias mergeau fii de familia, soția (dacă căsătoria era cum manu) și nepoți. Căsătoria era de 2 feluri: cum manu (soția cădea în puterea soțului) și sine manu (rămînea sub puterea tatălui său de origine). Sui iuris – de dreptul său, independent. Alieni iuris – de dreptul străin, de dreptul cuiva. Patrimoniu în familia era comun, reglementarea lui era importantă. De pater familias depindea bunăstarea (în sensul patrimonial) și viitorul familiei și a fiecărui membru. Dreptul public roman spre deosebire de dreptul privat roman apără și protejează interesele statului,

reglementează modalitatea organizării statului, relațiile dintre stat și individ. Ramurile dreptului public roman sunt: dreptul administrativ ce reglementează organizarea administrativă a statului, modalitatea organizării statului (în special activitatea magistraților – funcționari publici – quaestori, cenzori și edilii curuli); dreptul penal reglementa sancționare faptelor interzise, deși multe infracțiuni erau sancționate de dreptul privat, luîndu-se ca bază caracterul pecuniar (ceea ce poate fi exprimat în bani) al faptei comise; dreptul procesoral penal reglementa atît modalitatea judecării proceselor penale, cît și executarea pedepselor; dreptul internațional public reglementa relațiile dintre state și relațiile legate de străini.

Ulpian spunea că dreptul public este ceea ce se referă la organizarea statului roman, iar privat – ce este util persoanelor private.

Delimitări (diferența, comparația, deosebiri) între dreptul privat roman și dreptul public roman:1) Obiectul reglementării: dreptul public reglementează relațiile cu privire la organizarea statului și

relațiile dintre stat și individ, dreptul privat – relațiile dintre indivizi propriu-zise, însă în acest raport statul tot poate apărea, dar pe picior de egalitate cu cellalt individ.

2) Caracterul normelor juridice. Dreptul public, avînd mai multe trăsături, care îl caracterizează, cel mai bine este identificat de una dintre acestea imperativitatea normelor juridice, norme ce nu pot fi modificate la acordul părților. Normelor dreptului privat la rîndul lor le este specific caracterul dispozitiv și este determinat de voința părților. Adică normele juridice acordă părților libertatea de determinarea a comportamentului lor.

3) Metoda de reglementare. În dreptul public este folosită metoda subordonării: stat și individ; statul poate dicta anumite conduite și individul este ținut să o respecte, în caz contrar se angajează forța coercitivă a statului în caz de nerespectare a normei. În dreptul privat părțile sunt puse pe picior de egalitate atît timp cît între părțile nu există un acord conform căruia unul s-a obligat să facă ceva, altul s-a obligat să facă altceva, acest acord trebuie să fie respectat.

PERIOADELE ISTORICE ALE EVOLUȚIEI DREPTULUI PRIVAT ROMANPeriodizarea orientativă a sistemului dreptului roman poate fi făcută prin separarea lui în 3 etape:

preclasică, clasică și postclasică, care în mare măsură revin formelor de guvernămînt, pe care le-a luat statul roman:

1) Regat (în fruntea statului a fost regele)2) Republica (puterea poporului)3) Imperium (în fruntea statului a fost împărat; imperium a fost întîi principatul și ulterior dominatul,

respectiv în fruntea statului au fost principele și dominus)Cu timpul sistemul dreptului roman s-a cristalizat. Însă indiferent de acest fapt relațiile în societatea

romană nu erau omogene. Unele dintre care erau private, altele – publice.

3

SISTEMELE DE BAZĂ ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN: IUS CIVILE, IUS GENTIUM, IUS PRAETORIUM. INFLUENȚA RECIPROCĂ DINTRE ELESistemul dreptului privat roman este format din 3 ramuri mari de drept:

Ius civile Ius gentium Ius naturae

Mai tîrziu această listă fiind completată de ius praetorium, o ramură de drept ce a apărut ca o consecință logică a evoluției dreptului privat roman.

Procesul de formare a dreptului privat roman a decurs multe sute de ani, începînd calea sa ca un sistem extrem de rigid, însă care a evoluat și a creat premise pentru formarea lui ius gentium, o ramură suplă și adaptabilă relațiilor comerciale în curs de dezvoltare.

Primul a apărut ius civile, pe urmă ius gentium, apoi ius praetorium ca o anexă la ius civile, și ulterior ca consecință activității jurisconsulților romani pe tărîm teoretic a apărut ius naturae.

Ius naturae a apărut în timpul epocii clasice cînd s-a dezvoltat jurisprudența, și anume – activitatea jurisconsulților romani. Ius naturae este o știință generală despre drept conform căreia toate persoanele sunt libere, au drept la viață, de a respira. Ius naturae era considerat că este aplicabil tuturor popoarelor și pentru toate timpurile. Acestei ramuri de drept îi sunt specifice reglementări de ordin general, cum ar fi că orice om are dreptul la viață, dreptul de a respira, de a folosi bunuri comune, la echitate, etc. Prin interpretarea lui ius naturae sclavilor li-au fost recunoscute careva drepturi, de exemplu: sclavul nu mai putea fi ucis fără un motiv de către stăpînul său.

Ius civile ca ramura a dreptului privat roman reglementa 4 categorii de relații private ce țineau de persoane, bunuri, succesiuni și obligații. Această ramură era accesibilă doar cetățenilor romani, considerent din care era numit drept quiritar. Limitarea accesului la această ramură de drept se datora faptului că era atribuit caracterul divin (ca zei). În perioada timpurie ius civile se mai caracteriza și prin: prezența diferitor rituale și forme solemne sofisticate. Formule solemne au fost create de pontifi (reprezentanții clerului bisericesc).

Lui ius civile e mai era caracteristic rigiditatea și conservatism.Ius gentium a fost creat pentru a reglementa relațiile dintre cetățeni romani și străinii odată cu înflorirea

producției de mărfuri și vieții comerciale. Ius gentium de asemenea era aplicabil relațiilor dintre străini. Ius gentium a apărut ca o necesitate stringentă a dezvoltării economiei.

Ius praetorium a fost creat pentru a face posibil ca să fie folosit în continuare ius civile. Ius praetorium este creația pretorului. Pretorii erau magistrați cu înalte atribuții judiciare. Exista ca edictul magistratului, erau remedii procesuale prevăzute. Cu timpul au fost atît de multe remedii, că s-a cristalizat un sistem separat de drept numit ius praetorium, dreptul pretorian, unde exista proprietatea quiritară bazată pe ius civile (dreptul de proprietar) și proprietatea pretoriană, adică mijloace de apărare de drept civil și mijloace de apărare de drept pretorian. Ele mergeau paralel și nu se contraziceau.

RECEPȚIA DREPTULUI PRIVAT ROMAN. IMPORTANȚA DREPTULUI PRIVAT ROMAN ÎNFORMAREA SISTEMELOR DE DREPT ALE ȚĂRILOR EUROPEI CONTINENTALE.Dreptul privat roman a stat și stă la temelia sistemului de drept a Europei continentale, sistemul care se

numește sistemul romano-germanic. După destrămarea a statului roman s-a creat un nou stat care a fost numit Sfîntul Imperiul Roman de origine germanică. Barbarii din nord (germanii) au contribuit la destrămarea statului roman. Odată cu cucerirea statului roman ei au înțeles că dreptul privat roman este perfect pentru dînșii, fiindcă ei n-au avut sistemul de drept privat a lor propriu și l-au preluat pe dreptul privat roman așa cum el a fost.

Sistemul dreptului privat roman se bazează pe codificare și a evoluat calea procesuală. Codificarea este un caracter care determină și delimitează sistemul romano-germanic de alte sisteme de drept, unde normele omogene (adică normele care sunt destinate de a reglementa anumite relații asemănătoare), de exemplu: relațiile familiare, unde normele omogene sunt strînse în codul familiei.

Recepția s-a manifestat inițial în noul stat creat după destrămarea statului roman; ulterior recepția a ales 2 căi: calea greacă-bizantină (se manifestă prin acelea izvoare care au influențat și dreptului de acum și istoria dreptului românesc) și pe calea Europei s-a mers prin intermediul Germaniei, dreptului pandectelor, și pe calea

4

franceză (codul civil a lui Napoleon). Ulterior recepția în dreptul nostru a avut loc prin codificarea a lui Alexandru Ioan Cuza, care a preluat o parte din codul civil a lui Napoleon, dar și din alte prevederi.

Dreptul privat roman n-a avut mare influență asupra provinciei romane Dacia. În provincii obiceiul juridic (reguli folosite zi de zi) a fost permis, tolerat de a fi păstrat în continuare în măsură în care nu intra în contradicții cu normele și principiile dreptului roman. Obiceiurile s-au demonstrat de a fi eficiente pentru acel teritoriu.

TEMA: IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Noțiunea și tipurile izvoarelor dreptului privat roman.

2. Obiceiul sau cutuma ca izvor al dreptului privat roman.

3. Legea ca izvor al dreptului privat roman.

4. Edictele magistraților ca izvorul dreptului privat roman.

5. Jurisprudența ca izvor al dreptului privat roman.

6. Senatusconsultele ca izvor al dreptului privat roman.

7. Constituțiunile imperiale ca izvor al dreptului privat roman.

8. Codificarea lui Justinian.

NOȚIUNEA DE IZVOR DE DREPT: ÎN SENS MATERIAL, ÎN SENS FORMAL ȘI CA SURSĂ DE CUNOAȘTERE.Izvorul dreptului în sens material desemnează totalitatea condițiilor materiale de existență care

determină o anumită reglementare juridică. În sens formal izvorul dreptului desemnează totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice.

Instituțiile lui Gaius prevedeau următoarele izvoare de drept: legea (plebiscita), senatusconsultele, constituțiunile imperiale, edictele magistraților, răspunsurile jurisconsulților (responsa prudentium).

Instituțiile lui Justinian la rîndul lor divizau izvoarele după forma sa în verbale (ex dicere) și scrise (instituțiile au fost lucrări care aveau un caracter elementar, erau destinați studenților sau oamenilor simpli care doreau să cunoască dreptul, într-un fel ca o carte de teoria generală a dreptului; instituțiile au fost de diferiți autori: Gaius, împăratul Justinian).

Factori care au determinat dezvoltarea izvoarelor de drept: Economic Social Politic Extern

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN: OBICEIUL, LEGEA, SENATUSCONSULTELE,CONSTITUȚIILE IMPERIALE, EDICTELE MAGISTRAȚILOR, JURISPRUDENȚA.Din categoria izvoarelor verbale face parte obiceiul (ius nonscriptum), ce era aplicat sine lege certa, sine

iure certo, adică cînd relațiile examinate nu erau reglementate de anumite norme juridice scrise. Obiceiului i-au fost atribuiți diferite denumiri în dependență de perioada istorică:

Mores maiorum Usus

5

Consuetudo (sec. I în.er.n., costituțiuni a lui Constantin; egalează obiceiul cu legea în măsură în care nu intră în contradicții cu sensul legii și cu rațiunea)Cicero în acest context menționează în lucrarea sa că mores maiorum și leges totuși sunt două izvoare

distincte de drept. Astfel obiceiul simplu reprezintă deprinderi, uzanțe ridicate la rang de lege.Obiceiul juridic s-a format în procesul tranziției de la societate gentilică la cea politică. Proveniența

obiceiului juridic rezidă în evoluția normelor sociale, morale și religioase.Obiceiul nejuridic la rîndul lui reprezintă anumite tradiții respectate benevol de toți membrii unei

comunități. În caz de nerespectare acestui obicei sancțiunea vine din partea societății prin dezaprobare.Obiceiul juridic, deși este nescris, sancțiunea vine din partea statului.Societatea romană era divizată în 2 clase sociale: patricieni (clasa superioară, dominantă; erau în

minoritate după număr) și plebei. Exista o confuzie între normele religioase (fas) și normele de drept (ius). Pontifi (patricieni) erau reprezentanți a clerului bisericesc, ei țineau normele juridice în secret, doar ei puteau judeca procesele și doar ei puteau interpreta aceste norme. În cazul unui litigiu între un patrician și plebeu, pontiful interpreta norma juridică în favoarea patricianului. Din acest motiv tot mai des plebeii cereau ca normele juridice să fie făcute publice.

Ca rezultat al confruntărilor dintre plebei și patricieni, în care plebeii cereau ca normele juridice (obiceiul) să fie codificat, a apărut Legea celor 12 Table (obiceiul scris, codificat).

Obiceiurile popoarelor din provincie puteau fi aplicate de băștinași în măsură în care nu intrau în contradicție cu principiile și legile romane. Obiceiul fiind un izvor specific începutului epocii preclasice a fost folosit și în epoca postclasică datorită necesității aplicării acestuia unor practici ale economiei naturale.

Legea în diferite perioade istorice și în dependență de tipul acesteia putea lua diferite denumiri: lex, leges, plebiscita, rogata, lex publica. Conform unei opinii lex reprezintă o convenție (de la cuvîntul „a conveni”) ce purta fie caracter public, fie caracter privat. Cea mai largă categorie în dreptul privat este act juridic civil. O categorie mai îngustă, care se include în actul juridic civil este convenția. Cea mai îngustă categorie este contract. Toate contractele sunt convenții, dar nu invers.

Caracterul privat al convenției reprezenta contractul încheiat între două persoane pe cînd cel public reprezenta legea ca formă obiectivă de exprimare a normelor juridice, fiind acordul ce era încheiat între magistrat și popor.

După o altă opinie a lui Papinian legea reprezintă: „Anumite reguli generale, hotărîri ale bătrînilor, cu urmarea infracțiunilor ce sunt comise cu sau fără știință, precum și jurămîntul general al republicii”.

Conform altei opinii legea este hotărîrea adoptată de către comiție: adunarea poporului organizată în curii, centurii sau triburi.

Pentru ca legea să fie adoptată ea trebuia să parcurgă cele 3 etape obligatorii:i. La prima etapă magistratul (consulii, dictatorii și pretorii) împuternicit cu ius cum populo agendi.

Magistratul împuternicit cu ius cum populo agendi prezenta poporului proiectul legii care urma a fi adoptat. Gaius în acest sens afirma că „legea este ceea ce poporul decide și hotărăște”. După ce magistratul propunea proiectul de lege, poporul nu vota deodată. Se acorda un termen anumit în care în adunări neoficiale cetățenii romani discutau necesitatea, oportunitatea proiectului propus a legii care urmează a fi adoptată. După ce se trecea acest termen, se trecea la a cea de a două etapă – la votarea propriu-zisă (dreptul la vot aveau numai bărbați).

ii. În cea de a două etapă adunarea poporului se expunea pozitiv (uti rogas) sau negativ (antiquo egem – legea veche) asupra legii propuse fiind inadmisibil de a aduce careva amendamente acesteia.

iii. A treia etapă de adoptare a legii reprezenta ratificarea acesteia, sancționarea de către senat (senatul în cazul dat era numit auctoritas patrum). Senatul (în senat era patricieni) în acest caz reprezenta un organ de cenzură. El verifica concordanța legii adoptate cu moravurile poporului roman, precum și cu interesele patricienilor. Magistratul nici nu putea propunea vreun proiect de lege care ar intra în contradicții cu interesele patricienilor, pentru că acest proiect n-ar fi fost ratificat, n-ar trece cea de a treia etapă și n-ar intra în vigoare. Nu fiecare lege trebuia să corespundă intereselor patricienilor. Legea putea să aibă o

6

menire generală. Principal era ca să nu intră în contradicții cu interesele patricienilor. Patricienii într-o oarecare măsură de la a cea etapă erau egalați cu mari proprietari de sclavi și latifundiari care dispuneau de resurse economice majore. După ce a fost ratificată legea, erau puse două exemplare în arhiva pontificală (arhiva pontifilor, a clerului bisericesc; ele se foloseau de legi scrise pe papirus) și augurală (arhiva împăratului). Ambele arhive se păstrau în palatul regal. Totodată era făcut un număr anumit de copii de pe lege și se trimitea în toate colțurile țării, ca lumea să poată cunoaște legea care ar trebui să fie respectată.În provincii acte normative similare de aceeași putere legislativă, erau hotărîrile adoptate de guvernatorii de provincie. În cazul în care provincia nu avea guvernator și era sub conducerea unui general a unei legiuni, acel general putea adopta la fel hotărîri care aveau putere de lege, care se răsfrîngea doar pe teritoriul acestei provincii.Legea era cel mai folosit izvor în perioada Republicii, chiar și în timpul imperiului. Împăratul (mai ales împăratul Hadrian) a încercat și a reușit reforme prin care a concentrat toată puterea în mîinile sale (puterea executivă, legislativă și judecătorească). A uzurpat puterea legislativă, a preluat de la popor dreptul de a adopta legi printr-o formă ascunsă, și anume: s-a transmis puterea legislativă ca și cum senatului. În realitate venea împăratul desemnat, citea discursul și senatorii votau automat. Acele discursuri rostite de principe în senat se numeau orationes principis in senatu habita.

Legea avea o structură bine determinată și era compusă din 3 părți:1) Praescriptio – în care era înscris numele magistratului, ce a propus proiectul legii, tipul adunării ce a votat

legea respectivă, data votării și cauza adoptării legii.2) Rogatio – reprezintă conținutul propriu-zis al legii, adică normele juridice ce urmau a fi respectate.

Adesea normele juridice erau structurate în paragrafe, iar paragrafele – în capitole.3) Sanctio – reprezenta pedeapsa sau sancțiunea ce era aplicată persoanei, care a încălcat prevederile lui

rogatio.Legile de asemenea erau clasificate la romani și după ultimă parte a acestei – după sancțiune – în:

a) Lex perfectae – în care încălcarea prevederilor lui rogatio ducea la nulitatea actului juridic încheiat.b) Lex minus quam perfectae – încălcarea căreia nu atrăgea desființarea convenției, dar urmau anumite

consecințe negative, de obicei exprimate prin aplicarea unei amenzi.c) Lex imperfectae – nu prevedea în general sancțiune, adică era prohibită o anumită acțiune, dar nu era

specificată pedeapsa în caz de încălcare.Cerința plebeilor de a face public obiceiul a fost formulată timp de 10 ani consecutivi de către tribunul

plebei Terentilius Arsa și ca consecință în anul 451 în.er.n. a fost creată prima comisie din 10 membrii, toți fiind patricieni. Această comisie urma să codifice obiceiul. După ce lucrul comisiei s-a sfîrșit, obiceiul a fost sistematizat și expus în forum (piața centrală din Roma) pe 10 table de lemn, plebeii s-au arătat a fi nemulțumiți de conținutul acestora. Ca să fie creată o nouă comisie din 5 plebei și 5 patricieni și ca în anul 449 în.er.n. să apare Legea celor 12 Table (primul izvor scris de drept; a fost nu altceva decît obiceiul codificat). Ele au fost scrise pe niște table de bronz și au fost expuse în forum.

Conținutul Legii celor 12 Table a fost destul de variat, ținea și de domeniul dreptului public, și de domeniul dreptului privat. Conform expunerii lui Cicero ulterioarele legi care au fost adoptate după Legea celor 12 Table n-au făcut altceva decît să interpreteze conținutul Legii celor 12 Table. Legea celor 12 Table a coincis și a corespuns relațiilor din societate la a cea etapă; direct n-a fost abrogată niciodată fiindcă era considerată o capodoperă, un obiect de cult, un monument a romanilor în domeniul juridic. Era normal ca fiecare să cunoască prevederile Legii celor 12 Table. Chiar și copii în școli improvizate făceau lecții speciale de cunoaștere a legii după conținutul Legii celor 12 Table.

Jurisconsultul Pomponius a scris că în crearea Legii celor 12 Table au fost împrumutate niște norme juridice și de la statele grecești.

Prin reforma lui Hadrian senatusconsultele au devenit izvoare de drept în sens formal. Senatul – era organ politic, dar nu legislativ. Pentru ca să aibă loc tranziție de preluare a puterii legislative de la popor, împăratul

7

Hadrian a recurs la o cale ocolită și a transmis ca și cum puterea legislativă de la popor și magistrați, pretori către senat. De fapt împăratul era acela care exercita puterea legislativă prin intermediul senatului. Senatul avea drept de a ratifica, de a confirma legi, nu crea dreptul propriu-zis. Totuși senatul participa la elaborarea normelor juridice, dar calea indirectă, prin influența pe care o exercita asupra magistraților. Magistratul lua în considerație părerea senatorilor la emiterea edictului sau la alte activități ce țineau de crearea normelor de drept. Împăratul venea în senat cu un proiect de hotărîri, sau un reprezentant de a lui, după ce de regulă pleca fără a mai aștepta rezultatele votării, fiindcă senatul vota automat. Aceste discursuri erau numite orationes principis in senatu habita (discursurile ținute în senat de către principe).

Constituțiuni imperiale – de la cuvîntul „a constitui”; este o formă a unei totalități de norme juridice. La începutul epocii principatului edictele afișate de către împărați aveau un regim oarecum similar cu cel

al edictelor altor magistrați. Împăratul Hadrian a fost cel care a egalat constituțiunile imperiale după puterea legislativă cu legea. Conform lui Gaius constituțiunea imperială este ceea ce împăratul hotărăște prin decret, prin edict sau prin scrisoare. Constituțiunile imperiale erau de 4 feluri:

Edicta Mandata Decreta Rescripta

Edictele cuprindeau dispoziții cu caracter general, pe care împăratul le dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat. Ele se refereau atît la funcționari, cît și la indivizi.

Mandatele erau instrucțiuni date înalților funcționari de stat atît în domeniul administrativ, cît și în cel penal. În unele cazuri asemenea instrucțiuni căpătau un caracter permanent, dobîndind valoarea de norme sau principii de drept.

Decretele erau hotărîri judecătorești date de către împărat. El putea soluționa unele cauze la fel ca și alți judecători. Acestea puteau deveni izvoare de drept în sens formal în cazul în care nu se refereau doar la părțile aflate în litigiu.

Rescripta. Împărații, ca și jurisconsulții, puteau da consultații în variate domenii de drept. Răspunsurile date magistraților îmbrăcau forma unei scrisori – epistula. Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Se numeau – subscriptiones (pentru că erau sub textul). Anumite rescripte cuprindeau și reguli cu caracter general. Aceste rescripte, întrucît aveau o valoare aparte, erau sistematizate și publicate și se numeau liber rescriptorum. S-au făcut cîteva tentative de codificare care ulterior au devenit cunoscute sub denumirea de codificări prejustiniene:

1) Codex Gregorianus (295 er.n.) – cuprindea 19 cărți, 13 dintre care au fost realizate după modelul edictelor pretoriene. Cărțile erau împărțite în titluri, unde la început era așezat inscriptio – arăta cînd a fost dată constituțiunea, după ce urma subscriptio, care arăta cine a dat. Această codificare cuprinde constituțiunile imperiale date din epoca împăratului Hadrian pînă în anul 291 er.n.

2) Codex Hermogenianus (295 er.n.) – o continuare a lui Codex Gregorianus. Era compus din 120 de constituțiuni, așezate în 69 titluri.

3) Codex Theodosianus – elaborat cu suportul lui Theodosiu al II-lea, împărat est-roman, în anul 438 er.n. În comparație cu precedentele două, aceasta din urmă era prima oficială, fiind atît de reușită, întrucît a fost preluată în întregime de împăratul vest-roman Valentinian al III-a. Această codificare cuprinde constituțiunile imperiale date de la Constantin cel Mare pînă la Theodosiu al II-lea. Cele mai multe constituțiuni se referă la dreptul public, dreptul privat ocupînd un loc secundar. Lucrarea este formată din 18 cărți, cărțile sunt împărțite în titluri, iar titlurile în constituțiuni așezate în ordine cronologică, indiferent dacă erau în vigoare sau erau abrogate.

Magistrații romani odată cu intrarea sa în funcție aveau dreptul să publice un edict care era valabil timp de 1 an, atît timp cît dura mandatul magistratului. Prin acest edict el arăta cum va conduce domeniul lui de activitate și ce procedee juridice va utiliza. Pentru magistrat edictul lui era obligatoriu. Forma edictului inițial era

8

orală. Ulterior în sec. 3 în.er.n. acesta ia formă scrisă. Edictele fiind scrise pe niște table de lemn care au fost vopsite în culoarea albă – in album. Acest un izvor de drept este pur roman și care corespunde perioadei republicii. Magistratul emitea edictul în virtutea funcției sale ius edicendi.

Edictele puteau fi date pe un an – edicta perpetua – sau pe cîteva zile în legătură cu anumită cauză – edicta repentina.

Magistrații care aveau dreptul să emită edicte erau: pretorii, guvernatorii de provincie și edilii curuli. Doar pretorul dintre aceștia avea atribuții judiciare, ceilalți magistrați avînd atribuții cu preponderență administrativă.

Structura edictului era una relativ simplă. Edictul era format din două părți: partea veche care putea fi preluată de la precedentul magistrat, numită edictum vetus sau translaticium; partea două introdusă de 9 magistrați numită edictum nova sau pars nova.

Împăratul Hadrian a dat indicații jurisconsultului său Salvius Iulianus să analizeze, să sistematizeze și să organizeze edictul pretorului. Ca o consecință a acestei activități a apărut edictum perpetuum, la crearea cărora au fost cercetate edictele pretorilor datate cu anul 125 – 138 er.n. Conținutul edictului perpetuum era unul clar și era structurat în 4 părți:

ținea de organizarea proceselor mijloace procedurale de drept civil mijloace procedurale de drept pretorian executarea sentinței

Dacă pînă la acest moment pretorul participa la crearea dreptului, a normelor de drept, din acest moment cînd a fost limitată puterea lui, el a devenit un magistrat care aplica dreptul, nu-l crea.

Jurisprudența este știința dreptului creată de către jurisconsulți romani prin interpretarea dispozițiilor cuprinse în legi. Inițial jurisprudența avea un caracter sacral or doar pontifii erau în drept să interpreteze norma juridică. Doar ei cunoșteau zilele faste și formulele solemne pe care părțile aflate în litigiu erau obligate să le pronunță.

Jurisprudența în epoca preclasică în ceea ce ține de cazuistică (spețe) n-avea un caracter uniform. Aceleași spețe similare dar cu părțile schimbate putea să dea soluții diferite sau chiar contrare. Doar în epoca clasică a început să structureze jurisprudența și să fie interpretată logic și coerent norma legală.

Activitățile jurisconsulților puteau lua cîteva forme și anume: respondere – reprezenta consultațiile juridice, date cetățenilor în cele mai variate domenii; cavere – desemnează explicații date cetățenilor în legătură cu forma actelor juridice; agere – se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie să fie condus un

proces.În epoca veche au activat următorii jurisconsulți romani: Pomponius al II Scaevola, Varro, Cicero, Maniliu

și Brut.Epoca clasică se caracterizează prin intensificarea activității jurisconsulților romani. La rezolvarea spețelor

aceștia deja formulează reguli, principii, norme de drept. În comparație cu precedenta perioadă jurisconsulții romani omogenizează activitatea sa, există o tendință similară, însă oricum rămîn a fi întîlnite dispute între jurisconsulți. În activitatea lor ei se conduc de cîteva principii și anume: aequum et bonum (bun și echitabil), renunțînd la interpretarea mot a mot a legii civile (strictum ius). Dorind să determine, să scoate în evidență voința reală a legiuitorului sau a părților a unui contract.

În această perioadă au activat două școli/curente de drept: școala sabiniană și școala proculiană.Școala sabiniană împărtășind idei conservatoare și tradiționale (ius civile) a fost fondată de Caius Ateius

Capito. Însă a luat denumirea în cinstea celui mai de vază reprezentant al acestei – Massurius Sabinus.Școala proculiană a fost fondată de Marcus Antistius Labeo. E a fost numită în cinstea lui Proculus.

Viziunile acestei școli se bazau pe ius praetorium și erau de natură progresistă, inovatoare, de generalizare și de sistematizare a dreptului. Dar cîteodată sabinienii se dovedeau a fi mai progresiști decît proculienii. Aceste școli/curente de drept n-aveau o structură, o organizare – erau doar oameni care împărtășeau aceleași idei.

9

În perioada clasică au activat următorii jurisconsulți romani: Gaius (lucrarea lui cea mai cunoscută „Institutiones”), Papinianus (lucrarea lui cea mai cunoscută „Questiones et Responsa”, întrebări și răspunsuri), Modestinus (primul a dat definiția căsătoriei; el zicea că „Căsătoria este o uniune pentru toată viață în dreptul divin și uman într-un bărbat și o femeie”), Ulpian, Paul, African.

Ulterior începînd cu mijlocul sec. al III er.n. jurisprudența este în decădere. Tot mai des erau aduse ca probe texte false ca și cum aparținînd unor jurisconsulți romani, cauză din care în anul 426 er.n. a fost adoptată legea citațiilor de către împăratul Valentinian al III. Conform acestei legi puteau fi citați doar 5 jurisconsulți romani: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius și Modestin. Dacă exista paritatea de păreri asupra unui subiect se dădea prioritate părerii lui Papinian la care se alătura, era de acord.

Dacă Papinian nu se expunea, judecătorul putea decide singur. Puteau fi citați și jurisconsulții citați de precedenții cinci.

Au existat mai multe categorii de lucrări de ordin teoretic, general în domeniul dreptului: institutiones, enchiridia, definitiones, regulae, digesta. De ordin practic erau următoarele lucrări: responsa, epistolae, quaestiones, disputationes. Comentariile ad edictum cercetează edictul pretorilor și al edililor curuli.

CODIFICAȚIA LUI IUSTINIAN: PREMISELE CODIFICAȚIEI, PROCESUL DE REALIZARE A CODIFICAȚIEI, STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL PĂRȚILOR COMPONENTE ALE CODIFICAȚIEI, IMPORTANȚA CODIFICAȚIEI LUI IUSTINIAN PENTRU DREPT PRIVAT ROMANÎn sec. al 6-lea er.n. a fost făcută o tentativă de către împăratul Justinian de a reîntregi Imperiul Roman

din diferite puncte de vedere, inclusiv și cel legislativ. S-a pus scopul ca din surse care conțineau norme juridice (legi împărătești – leges și lucrările jurisconsulților clasici – ius) de a extrage normele și de a crea o codificare autentică. La elaborarea acestei codificări au fost folosite surse începînd cu dreptul clasic. Scopul propus de Justinian a fost de a crea un cod, care să fie aplicabil noilor relații, ce s-au modificat sub influența factorilor timpului.

Structura codificărilor lui Justinian este din 4 lucrări: codex, digesta, institutiones și novellae.Codul (Codex) a fost elaborat de o comisie formată din 10 membrii, în fruntea cărora era Tribonian.

Comisia era creată la 13 februarie 528. Ca rezultat a lucrului acestei comisii a fost creat codul. Codul era împărțit în cărți, cărțile în titluri, titlurile în constituțiuni, iar unele constituțiuni în paragrafe.

Se regăsea inscriptio care arăta cui este adresată și cine a elaborat această constituțiune. Urma subscriptio care arăta data și locul emiterii.

Prima ediția a codului datată cu 7 aprilie 529 (Codex Iustinianus). A doua – cu 16 noiembrie 534. De la momentul adoptării codului a fost interzis de a folosi izvoare vechi. Codul conținea doar constituțiuni în vigoare.

A doua ediția a codului a întrat în vigoare la 29 decembrie 534 – se numea Codex repetitae praelectionis. Era constituit din 12 cărți, cărțile la rîndul lor fiind împărțite în titluri. Codul conținea prevederi cît de dreptul public, atît și de dreptul privat.

Codul a fost o sistematizare a normelor juridice.Digestele (Digesta) sunt o culegere de fragmente, extrase din lucrările jurisconsulților clasici, adoptate de

așa manieră, în cît se poate fi utilizate în scopul soluționării diferitelor cazuri evite în practică. În fruntea comisiei ce a elaborat digestele era Tribonian (comisia a fost din 15-17 membrii).

Sistemul de lucru a acestei comisii a fost stabilit însuși de către Justinian prin 3 constituțiuni succesibili, care au devenit ulterior prefețe ale digestelor. De asemenea Justinian a dat 50 de constituțiuni (quinquaginta decisiones), prin care a pus capăt controverselor și a desființat institutele depășite. La elaborarea digestelor au fost studiate peste 2.000 de lucrări ca textele extrase să fie așezate în 50 de cărți. Cărțile au fost structurate în titluri, titlurile în fragmente, iar fragmentele în paragrafe.

Inscriptio indica numele autorului și opera din care a fost luat extrasul.Structura digestei: prima carte – introducere, în cărțile 2-46 – materia era expusă conform sistemului

dreptului pretorian, în cărțile 47-48 – drept penal și procedură, cartea 49 – se referea la dreptul de apel, finanțe și dreptul militar, în cartea 50 – dispoziții finale.

10

Inițial era considerat că textele au fost așezate în digeste haotic. Însă ulterior s-a stabilit că acestea au fost structurate după subcomisii. Prima subcomisie s-a preocupat de studierea textelor cunoscute ca masa sabiniană (dreptul civil). A doua subcomisie – masa edictală (dreptul pretorian). A treia subcomisie – masa papiniană (lucrările lui Papinian).

Ceea ce nu coincidea, corespundea niciunei din subcomisii era așezat în anexe, numite Appendix. Digestele sau Pandectae Iustiniani au fost adoptate pe data de 16 decembrie 533.Digestele au fost o sistematizare a gîndirilor juridice, adică a lucrărilor teoretice.Institutele (Institutiones) lui Justinian reprezintă o lucrare ce cuprindea extrase din institutele clasice și

care era adresată în mare măsură studenților și oamenilor simpli. Au fost elaborate și finalizate la 21 noiembrie 533 și aveau o forță obligatorie. Au fost alcătuite din 4 cărți: prima și a doua fiind îngrijite de către Doroteu, a treia și a patra – de către Teofil.

Novelele (Novellae) – au fost elaborate după moartea lui Justinian și au cuprins constituțiunile neincluse în Codex. Aceste constituțiuni datau cu 535 – 565 er.n. Denumirea de novele a fost luată nu din cauza că acestea constituțiuni au fost noi din punct de vedere cronologic, ci au fost noi pentru că n-au fost incluse în Codex.

Novelele au fost elaborate de către persoane particulare. Nu aveau acea putere ca și celelalte codificări a lui Justinian, fiindcă acestea au avut o putere obligatorie și susținută de împărat.

TEMA: PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

1. Noțiuni generale privind procedura legisacțională (legis actio), formulară (per formulas) și extraordinară (extra ordine).

2. Noțiunea și categoriile acțiunilor.

3. Mijloace speciale de apărare pretoriană.

4. Noțiunea și însemnătatea prescripției.

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂProcedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor, care reglementează desfășurarea proceselor cu

privire la libertate (statutul persoanei), proprietate, moștenire și la valorificarea drepturilor de creanță (raportul juridic obligațional, în virtutea căruia o parte, numită creditor, este îndreptățită să ceară de la partea cealaltă, numită debitor, executarea unei obligații, prin urmarea debitorului fiind obligat să o execută).

Epoca veche și anume – pînă la apariția statului roman – este caracterizată prin folosirea obiceiului nejuridic (răzbunarea prin sînge, legea talionului – „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”).

Justiția privată era de 2 feluri: defensivă (presupune efectuarea actului de justiție în momentul încălcării dreptului) și agresivă (este ulterioară a încălcării dreptului).

Justiția privată agresivă ulterior a fost interzisă, iar cea defensivă a fost întotdeauna tolerată. De exemplu: în Codul civil al RM este o noțiune despre autoapărare, care este discutabilă și stă între samavolnicie și autoapărare.

Inițial justiția se caracteriza prin trăsături religioase, or doar pontifii (preoți) cunoșteau zilele faste și formulele solemne pe care părțile aflate într-un litigiu trebuiau să le pronunțe.

Primul sistem procedural numit legis actio avea 2 faze:a) In iure – în fața magistratului. b) In iudicio sau apud iudicem – în fața judecătorului. Judecătorul era o persoană aleasă de părți (senatorii,

cavalerii membrii ordinului ecvestru putea judeca procesul; părțile într-un eventual litigiu alegeau o

11

persoană, aveau un anumit grad de încredere ambii în acea persoană, considerînd că va da o soluție obiectivă).Primul sistem procedural roman se întemeia pe lege. Drepturile subiective în acest sens puteau fi

valorificate prin utilizarea unuia din cele 5 procedee recunoscute de lege.Legisacțiuni de judecată erau:

o Sacramentum (primele trei erau de judecată și serveau la recunoașterea unui drept)o Iudicis postulatioo Condictioo Manus inectio (ultimele două erau de executare și se utilizau în scopul executării unei sentințe de

condamnare sau a unui drept recunoscut prin lege) o Pignoris capio

PROCEDURA LEGISACȚIONALĂProcedura legisacțională avea următoarele caractere:

a) Caracterul judiciar – consta în faptul că părțile se prezentau în fața magistratului și pronunțau anumiți termeni solemne, formulele legisacțiunii.

b) Caracterul legal – terminii folosiți erau formulați în lege – conform lui Gaius se bazau pe legi.c) Caracterul formalist – părțile împreuna cu magistratul pronunțau formulele și termenii creați de pontifi.

Orice abatere în acest sens era sancționată prin pierderea dreptului subiectiv.Faza in iure se desfășura în fața magistratului unde în lipsa unei părți procesul nu putea avea loc. Citarea

(chemarea în instanța de judecată) era efectuată de către reclamant (cel care inițiază procesul). La citarea acesta putea folosi unul din cele 3 procedee:

1) In ius vocatio – erau folosite cuvinte solemne in ius te voco (te chem în fața magistratului). Citarea nu putea avea loc la domiciliu pîrîtului (cel împotriva cui se inițiază procesul), fiindcă acesta era considerat a fi inviolabil. În cazul în care pîrîtul refuza să se prezinte în instanță, el putea fi adus cu forță. Pîrîtul putea institui în favoarea sa un vindex (garant) că el se va prezenta la un alt termen.

2) Vadimonium extrajudiciar – reprezenta o convenție de prezentare.3) Condictio – era folosită la citarea pîrîtului peregrin.

În fața magistratului părțile se exprimau folosind termenii solemni. Pîrîtul la pretențiile reclamantului putea lua 3 atitudini:

Să recunoască confessio in iure Să nege infitiatio Să nu să se apere corespunzător – non defensio uti oportet

În calitate de magistrați judiciari în dependență de epocă erau: Epoca regalității – regele În timpul republicii – consulii Începînd din anul 367 în.er.n. – pretorii urbani (soluționau litigiile doar între cetățeni romani) În anul 242 în.er.n. – pretorii peregrini (soluționau litigiile între străini și între străini și romani)

Acțiunea putea fi înaintată fie după domiciliu, fie după locul de aflare a pîrîtului (forum originis sau forum domicilii). Romanii la acea etapă cunoșteau instituția strămutării la o altă instanță de judecată și cunoșteau jurisdicția ca termen, adică puteau să determine de a cui competență este un litigiu sau altul și care pretor trebuie să examineze litigiu în cauză.

În tîrguri litigiile erau judecate de către edilii curuli.Iurisdictio – dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii legisacțiunilor prin care

părțile urmăreau să-și valorifice pretențiile. După rolul pe care magistratul îl avea în organizarea proceselor, iurisdictio era de două feluri: contentiosa și voluntaria. În cazul jurisdicției contencioase (aparține guvernatorului, pretorului urban și peregrin și edililor curuli), interesele părților erau opuse, contrare, părțile se aflau în opoziție, iar procesul se încheia cu pronunțarea unei sentințe. La iurisdictio contentiosa procesul trebuia să fie public, de regulă era organizat în forum (piața centrală în Roma). Jurisdicția voluntară (aparține guvernatorului și consulilor)

12

sau grațioasă consta în participarea magistratului la formarea unui act juridic în cadrul unui proces simulat. În acest caz, interesele părților nu erau opuse, iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înțelegerea lor în forma juridică necesară pentru obținerea rezultatelor pe care le doreau.

Litis contestatio reprezenta un ultim procedeu din faza in iure care mai era numit luarea de martori. Martorii constatau că părțile doresc să fie pronunțată o sentință pe acest litigiu.

În faza in iudicio părțile se prezentau în fața judecătorului. Sarcina probațiunii era pusă în sarcina reclamantului. La acea etapă ei nu cunoșteau ierarhia probelor. O probă scrisă putea fi combătută pentru o probă cu martori. Conform regulii formulate în Legea celor 12 Table judecătorul putea organiza procesul cu/fără prezența unei din părți. Cauza din care judecătorul dădea cîștig de cauză părții prezente la proces după amiază (post meridiem praesenti litem addictio), indiferent de probele prezentate, adică judecătorul aștepta pînă la amiază, după care, în lipsa adversarului, dădea dreptate părții care s-a prezentat la proces.

Părțile puteau fi asistate doar în sensul pregătirii discursurilor de către patronus causarum. Judecător putea fi orice persoană aleasă de părți și confirmată de magistrați în calitate de judecător a acestui proces (puteau fi în realitate judecători doar senatorii, ulterior și cavalerii, membrii Ordinului ecvestru).

Instanțele puteau fi: Unipersonale (judecătorul unic iudex unus sau arbiter judeca procesele cu privire la partaj sau de

evaluare) Colegiale (tribunalele puteau fi permanente sau nepermanente). Tribunalele nepermanente aveau un

număr nepereche de judecători și se numeau recuperatores. Ei judecau litigiile între cetățeni și peregrini. Tribunalele permanente erau de două categorii, fiind formate dintr-un număr par de membrii: tribunalul celor zece bărbați – decemviri litibus iudicandi care judecau cauzele cu privire la libertate, și tribunalul celor o sută de bărbați – centumviri litibus iudicandi care judecau cauzele cu privire la proprietate și la moștenire.

LEGISACȚIUNILE DE JUDECATĂ:1) Sacramentum – acțiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate și la creanțele avînd

ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri. Atunci cînd avea ca obiect dreptul de proprietate, legisacțiunea îmbrăca forma lui sacramentum in rem, iar cînd era folosită în scopul valorificării unei creanțe, îmbrăca forma lui sacramentum in personam. Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor formule solemne, transmise prin Institutele lui Gaius. Gaius are în vedere un litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra unui sclav. În acest caz părțile se prezentau împreună cu obiectul litigiului (sclavul) în fața magistratului. În prima fază a procesului au fost pronunțate formule solemne, însoțite de gesturi rituale. După îndeplinirea acestor formule, avea loc provocarea la un sacramentum (pariu) de 50 sau 500 de ași, după cum valoarea obiectului litigios era mai mică sau mai mare de 1000 de ași. Partea adversă pronunța o formulă similară. În finalul primei faze a procesului, magistratul proceda la atribuirea provizorie a lucrului revendicat. Obiectul litigiului era atribuit acelei părți care promitea cu garanți numiți praedes litis et vindicarum că, în cazul pierderii procesului, va atribui lucrul părții adverse.În faza a doua a procesului, judecătorul pronunța sentința, dar nu în mod direct, în sensul că se mărginea să arate care dintre cele două sume da bani a fost depusă sau promisă în mod just. Procesul era cîștigat de către cel indicat a fi depus suma de bani în mod just. Sacramentum in personam – legisacțiunea utilizată în scopul valorificării drepturilor de carență asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri. În fața magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul trecea în faza de-a doua. Ca și la sacramentum in rem, sentința era pronunțată în mod indirect.

2) Iudicis arbitrive postulatio – cererea de judecător sau arbitru; îmbrăca forma unei dezbateri contradictorii în fața magistratului, urmată de cererea de a se numi un judecător sau arbitru. Această procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanțelor izvorîte din sponsio (forma primitivă a contractului verbal), în scopul ieșirii din indiviziune, precum și în scopul valorificării drepturilor, al căror

13

obiect trebuia să fie evaluat de către judecător printr-o litis aestimatio. Iudicis arbitrive postulatio este o legisacțiune mai evoluată, deoarece nu se pornește de la pretextul unui pariu, iar partea care pierde procesul nu este sancționată cu pierderea unei sume de bani.

3) Condictio – o simplificare a lui sacramentum in personam și se aplică în două cazuri: în materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată) și în materie de alia certa res (un alt lucru determinat). Condictio a fost introdusă în sec. al II-lea în.er.n. activitatea părților consta dintr-o dezbatere contradictorie în fața magistratului, după care, față de răspunsul negativ al pîrîtului, reclamantul îl ruga în chip categoric să se prezinte din nou in iure, peste 30 de zile, în scopul alegerii unui judecător. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani cu titlu de pedeapsă, dar nu o sumă fixă ca la sacramentum in personam, ci o sumă variabilă, în funcție de valoarea obiectului litigios.

LEGISACȚIUNILE DE EXECUTARE:Manus iniectio. Prin intermediul lui manus iniectio era adjudecată o sumă de bani. După ce judecătorul

simplu particular pronunța sentința, părțile reveneau în fața magistratului, unde magistratul acorda termen de 30 de zile pentru executarea benevolă. Dacă debitorul nu executa, iarăși se revenea în fața magistratului, care îl transmitea pe debitorul în închisoare particulară a creditorului pentru o perioadă de 60 de zile. În acest răstimp creditorul trebuia să scoată la 3 tîrguri consecutive pe debitorul, ca cineva să-i întoarcă datoria. Dacă o astfel de persoană nu se găsea (care o să achită datoria pentru debitor), creditorul putea recurge la următoarele acțiuni:

- Cea mai rațională pentru creditor – să vîndă debitorul în calitate de sclav în străinătate (trans Tiberium – peste rîul Tibrului, Tibru a fost hotare). Romanii considerau că nici un cetățean nu putea fi sclav în statul său.

- Creditorul putea să omoară pe debitorul în năzuința altor debitori. Creditorul putea să vinde părțile corpului debitorului.

- Creditorul putea încheia un acord prin care debitorul se obliga să muncească în favoarea creditorului pînă cînd va restitui datoria – vindexul (o persoană) putea contesta dreptul creditorului în vederea încasării acelei sume prin manus inectio.

Manus inectio îmbracă trei forme:a) Manus inectio indicati – presupunea o sentință prealabilăb) Manus inectio pro iudicato – putea avea loc chiar și în lipsa unei sentințe de condamnare (ca și cînd ar fi

avut loc un proces)c) Manus inectio pura – dădea debitorului posibilitatea să conteste singur temeinica drepturilor creditorului,

devenind vindex pentru el însuși.Pignoris capio – reprezenta o instituție similară cu gajul contemporan, în temeiul căreia creditorul după

pronunțarea anumitor cuvinte solemne față de martor, putea lua bunul debitorului. El nu putea să-l însușească, nu putea să-l înstrăineze, însă putea să-l distrugă.

PROCEDURA FORMULARĂ: FORMULA, PĂRȚILE COMPONENTE ALE FORMULEI, CAUZELE ÎNLOCUIRII PROCEDURII LEGISACȚIONALE CU CEA FORMULARĂPROCEDURA FORMULARĂ sau PER FORMULAS (per concepta verba) – este caracteristică epocii clasice, și

anume, sfîrșitului existenței republicii. Ea a apărut datorită creșterii rolului pretorului și abandonării formalismului. Această procedură a fost introdusă prin Lex Aebutia, dar care nu a abrogat procedura legisacțională, ci permitea alegerea procedurii de care se vor conduce părțile. Ulterior prin Lex Iuliae iudiciorum prevatorum urbanus s-a renunțat la procedura legisacțională.

Fiecare acțiunea avea o formulă prin care pretorul arăta judecătorului cum să soluționeze litigiu. Dacă o formulă nu exista pretorul putea crea una nouă – actio decretales.

Acțiunea putea fi respinsă de negatio actiones în cazul în care era evident că cerința reclamantului este neîntemeiată. Dacă reclamantul înlătura cauzele care au dus la respingerea cerinței de a se elibera o formulă, el putea venea a doua oară în fața magistratului și magistratul a doua oară va acorda formula.

Părțile principale:

14

Formula se începea cu numirea judecătorului. Formula se începea cu datio iudicem. De exemplu: Caius Iulius iudex esto. Doar prima partea a formulei era obligatorie. Ea se numea intentio, care putea fi certa (determinat) sau incerta (determinabil, care pe parcursul procesului va fi determinat), ce reprezenta afirmarea pretențiilor reclamantului.

Demonstratio – reprezenta cauza juridică (izvorul pretențiilor reclamantului); de exemplu: un contract, testament.

Adiudicatio – apărea doar în formulele acțiunilor în partaj.Condemnatio – judecătorul, simplu particular, era investit de către pretor cu dreptul de a pronunța o

sentință de condamnare sau de absolvire.

Părțile accesorii:Prescripțiunile erau introduse în formulă pentru a se veni în ajutorul unei părți. Dacă acele precizări

veneau în sprijinul reclamantului, se numeau prescripțiuni pro actore, iar dacă veneau în sprijinul pîrîtului – prescripțiuni pro reo.

Excepțiunile erau mijloace de apărare prin care pîrîtul nu nega în mod direct pretențiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenții. De exemplu: pîrîtul nu nega faptul că a primit o sumă de bani, dar afirma că ulterior a fost iertat de datorie, în total sau în parte, de către reclamant.

Pentru ca excepțiunea să poată fi opusă reclamantului, trebuia să figureze în formulă. În dreptul clasic excepțiunile au avut un caracter absolutoriu, în sensul că, ori de cîte ori erau găsite întemeiate, judecătorul trebuia să pronunțe o sentință de absolvire.

Excepțiunile au fost introduse în edict după adoptarea Legii Aebutia cînd pretorul a fost investit cu puterea de a modifica dreptul civil prin măsuri procedurale.

Procedura formulară la fel avea 2 faze. La citare au fost folosite procedee vechi de rînd cu cele noi. Pretorul a dat o acțiune specială împotriva pîrîtului care, la invitația reclamantului, refuză să vină la proces. De asemenea, s-a dat împotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat, o missio in possesionem, în baza căreia reclamantul putea vinde bunurile pîrîtului. Ambele părți veneau în fața magistratului, însă se expuneau fără formule solemne și gesturi rituale. În continuare pîrîtul putea lua una din cele 3 poziții: să recunoască, să nege sau să nu se apere cum trebuie. Litis contestatio în această procedură deja presupunea remiterea unei copii de pe formulă sau dictarea acesteia pîrîtului. Litis contestatio producea trei efecte:

1) Efectul extinctiv – după ce avea loc litis contestatio, dreptul dedus de către reclamant în justiție se stingea. În anumite procese, dreptul primitiv al reclamantului se stingea în deplin drept (ipso iure), pe cînd în altele, prin introducerea unei excepțiuni în formulă (exceptios ope).

2) Efectul creator – consta în nașterea unui nou drept în locul dreptului inițial, care purta în mod variabil asupra unei sume de bani: acea sumă de bani la care judecătorul îl condamna pe pîrît. Așadar, indiferent de obiectul pretențiilor reclamantului, în cazul în care acesta cîștiga procesul, urma să primească o sumă de bani, de unde decurge principiul condamnării pecuniare.

3) Efectul fixator – în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atît elementele reale (afirmațiile părților), precum și elementele personale (identitatea părților și a judecătorului), adică reclamantul nu putea pretinde în fața judecătorului altceva decît a pretins în fața magistratului și că procesul nu putea fi judecat decît între părțile menționate în formulă. Dacă una din părți murea după litis contestatio, moștenitorii acesteia nu se puteau prezenta în fața judecătorului, așa încît trebuia operată o modificare a formulei – translatio iudicii.Faza in iudicio este asemănătoare cu cea din legisacțiuni. Judecătorul era „sclavul” formulei în sensul că el

trebuia să o respecte întocmai, raportîndu-se permanent la momentul întocmirii ei, respectiv la litis contestatio. Judecători în continuare puteau fi senatorii și cavalerii (membrii ordinului ecvestru). Inițial reprezentarea nu exista, însă ulterior a fost permisă. Instituția reprezentării presupune că o persoană, numită reprezentant, reprezintă interesele altei persoane, numite reprezentat. Asta este reprezentarea perfectă și efectele în cazul reprezentării perfecte trebuie să răsfrîngă asupra reprezentatului. Exista și reprezentarea imperfectă, unde efectele sentinței

15

condamnării se răsfrîngeau direct asupra reprezentantului, ca acesta urma să pornească un proces fictiv prin care transfera drepturile sau obligațiile către reprezentatul său.

Reprezentanții în justiție erau de două categorii: reprezentanți privați desemnați prin cognitor și procurator.

Cognitor – se constituia ca reprezentant prin rostirea unor cuvinte solemne, și în prezența celeilalte părți. Procurator – se constituia fără folosirea cuvintelor solemne și în absența celeilalte părți.Categorii – furiosus (nebuni) și prodigus (cheltuitori, risipitori) – se bucurau de protecția instituției

curatelei și erau reprezentați de către procurator. Efectele se răsfrîngeau direct asupra patrimoniului lor. Probele erau examinate în dependența de poziția socială a părților, respectiv în favoarea clasei sociale

superioare. Principiul post meridiem praesenti litem addictio se păstrează în continuare, adică dacă părțile nu se prezentau pînă la amiază, dreptate se dădea părții prezente.

În comparație cu procedura legisacționaă, în procedura formulară s-a permis amînarea procesului în dependență de o cauză întemeiată: bolnav, grav bolnav pîrîtul sau reclamantul, sau plecat în străinătate.

Efectele sentinței.Sentința producea cîteva efecte. Sentința de absolvire avea efect juridic, forța juridică. Sentința de

condamnare în afară de forța juridică avea și forța executorie. Forța executorie a sentinței era asigurată prin actio iudicati pe care reclamantul o intenta împotriva

pîrîtului pentru a-l constrînge să execute sentința. Potrivit mecanismului acestei acțiuni, reclamantul îl aducea pe pîrît în fața magistratului, arătînd că pîrîtul refuză să plătească suma de bani stabilită prin sentința de condamnare. Reclamantul avea calitate de creditor, iar pîrîtul pe aceea de debitor. Dacă, în fața magistratului, debitorul recunoaște că are de plătit o sumă de bani, procedura se încheia prin eliberarea unui decret de executare. Prin acest decret magistratul ordona fie ducerea debitorului în închisoarea personală a creditorului, fie trimiterea creditorului în detențiunea bunurilor debitorului.

Așadar, actio iudicati ducea fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat din procedura legisacțiunilor, fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de către pretor în procedura formulară.

Atunci cînd debitorul nu recunoștea justețea cererii creditorului, contestînd sentința sau afirmînd că a plătit, actio iudicati dădea naștere unui nou proces. Dacă debitorul pierdea și acest proces, urma să fie condamnat la dublu.

Executarea asupra bunurilor. În epoca clasică, alături de executarea asupra persoanei, apare cu caracter excepțional și executarea asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul privat din domeniul dreptului public. Executarea asupra bunurilor cunoștea două forme:

1) Venditio bonorum cunoștea două faze: missio in possessionem și venditio bonorum propriu-zisă. În prima fază, dacă debitorul recunoștea justețea afirmațiilor făcute de către creditor, magistratul îl trimitea pe acesta din urmă în detențiunea bunurilor debitorului (missio in possessionem). Procedura de executare asupra bunurilor presupune existența mai multor creditori, așa încît fiecare din ei trebuia să îndeplinească formele arătate mai sus. Dacă după trecerea unui termen de 30 de zile debitorul nu-și plătea datoria, se trecea la faza a doua.În scopul vînzării bunurilor, creditorii numeau, cu autorizația magistratului, pe unul dintre ei ca magister bonorum (stăpîn al bunurilor). Magister bonorum afișa condițiile în care urma să se facă lichidarea bunurilor debitorului insolvabil (care nu putea plăti datoria), după care trecea la vînzarea lor în bloc. Magister bonorum vindea bunurile celui care oferea un preț mai mare. Cumpărătorul bunurilor se numea emptor bonorum. După ce oferta lui emptor bonorum era acceptată, el se substituia debitorului insolvabil și începea un nou șir de procese cu creditorii în scopul verificării creanțelor. În funcție de rezultatul proceselor în verificarea creanțelor, emptor bonorum urma să plătească fie suma promisă, fie suma mai mică.Debitorul executat silit prin procedura lui venditio bonorum devenea infam, ceea ce aducea o gravă atingere a personalității.

16

2) Distractio bonorum. În scopul de a se ocoli unele din inconvenientele decurgînd din venditio bonorum, a fost creată distractio bonorum ca formă de executare mai evoluată. Astfel, în cazul lui distractio bonorum, bunurile debitorului insolvabil nu se mai vindeau un bloc, ci cu amănuntul, pînă la satisfacerea tuturor cerințelor. Pe de altă parte, executarea sentinței prin distractio bonorum nu atrăgea infamia pentru debitor.Forța juridică a sentinței. În dreptul roman se puteau pronunța mai multe sentințe cu privire la aceiași

cauză. Totuși, s-a introdus principiul bis de eadem re ne sit actio (o legisacțiune nu poate fi utilizată de două ori pentru valorificarea aceluiași drept). În virtutea acestui principiu s-a asigurat autoritatea lucrului judecat, dar numai față de reclamant, deoarece pîrîtul care nu dedusese nimic în justiție putea redeschide procesul.

În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat față de reclamant era asigurată prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. Pentru a face opozabilă forța juridică a sentinței și față de pîrît, jurisprudența a creat principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat se consideră adevărat), principiu sancționat prin exceptio revi iudicatae. În virtutea acestui principiu, oricare din părți pîrîtul sau reclamantul, putea opune adversarului excepția lucrului judecat, dacă încerca redeschiderea procesului în aceeași cauză. Această excepțiune, opozabilă ambelor părți, constituie un mijloc procedural perfect adecvat în vederea sancționării autorității lucrului judecat.

PROCEDURA EXTRAORDINARĂCognitio – cercetarea cauzei de către un magistrat, sau mai tîrziu de un funcționar imperial, privea o serie

de situații diferite din care s-a dezvoltat în perioada imperiului, în special a dreptului postclasic, procedura civilă extraordinară – extraordinem iudiciorum privatorum care a înlocuit procedura civilă normală, standard, în două faze – ordo iudiciorum privatorum.

A apărut în epoca postclasică, unde magistratul judecător în virtutea lui imprerium conducea tot procesul de la început pînă la sfîrșit. Dispar două faze a procesului care au existat în procedurile precedente. Această procedură a apărut în urma politicii de centralizare a puterii împăratului.

Judecătorii erau simpli funcționari, teritoriul Romei era împărțit în subdiviziuni administrativ-teritoriale în sensul jurisdicției.

Citarea a luat caracter oficial. Părțile puteau participa personal sau prin reprezentant în cadrul procesului în fața magistratului. Judecarea cauzelor avea loc în clădiri separate, special destinate petrecerii proceselor. În scrisurile (proba scrisă) se bucurau de o autoritate mai mare decît proba orală.

Recunoașterea pretențiilor reclamantului în continuare se admitea, fiind considerată probă suficientă. Hotărîrea era dată de magistrat nu în privința unei sume de bani, ci asupra obiectului litigiului. Putea fi condamnat în natură – ad ipsam rem.

Datorită dispariției formulei pîrîtul putea fi condamnat la plata unei sume mai mici decît se cerea. De executarea sentinței se preocupa un organ de stat numit manu militari. Spre deosebire de procedura legisacțională și formulară, în procedura extraordinară atît recunoașterea dreptului, cît și executarea sentinței se realizau cu participarea nemijlocită și exclusivă a organelor de stat.

NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA ACŢIUNILORÎn procedura formulară, acțiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului de a i se elibera

o formulă. Acțiunile și formulele acestora se găseau înscrise în edictul pretorului. În dreptul clasic, acțiunea era desemnată prin termenii de vindicatio, petitio sau iudiciorum. Termenul de actio s-a generalizat în epoca postclasică.

„Acțiunea nu este altceva decît dreptul persoanei de ași valorifica pretențiile pe calea judecătorească” (din Digeste)

Clasificare: Actio in rem (acțiunile reale ce sancționează drepturi reale care poartă asupra unor bunuri) și actio in

personam (acțiunile personale ce sancționează drepturi personale sau de creanță ce iau naștere din contracte sau delicte). Divizarea acțiunilor în reale și personale este cea mai veche, fiind cunoscută încă

17

din epoca Legii celor 12 Table; potrivit Institutelor lui Justinian, această diviziune a acțiunilor este și cea mai importantă – summa divisio. Actio in rem (dreptul real) izvorăște din raportul juridic stabilit între o persoană și toți ceilalți membri ai societății și este opozabil față de toți – erga omnes. Actio in personam (dreptul personal) izvorăște din raportul juridic stabilit între două persoane determinate și este opozabil numai debitorului. De aceea, în intentio a formulei acțiunii va figura numai numele reclamantului. Numele pîrîtului nu va fi trecut, deoarece calitatea de pîrît o poate avea orice persoană care aduce atingerea dreptului real în cauză. Dimpotrivă, în intentio a formulei acțiunii personale, va figura atît numele reclamantului, cît și numele pîrîtului, pentru că acțiunea personală poate fi intentată numai împotriva debitorului care este o persoană determinată.

Actiones civile (se bazau pe ius civile) și actiones honorariae (se bazau pe dreptul pretorian). Acțiunile civile își iau originea în legisacțiuni, formula lor era redactată de către magistrat. Acțiunile honorarii nu aveau un model în vechea procedură, ci erau creații originale ale pretorilor și edililor curuli. Acțiunile honorarii sau pretoriene au fost create în vederea sancționării noilor situații ivite în practica socială și se împart în trei categorii:

a) Acțiunile in factum – cu privire la un fapt. Noile raporturi sociale care nu puteau fi soluționate prin acțiunile existente erau sancționate de către pretor prin acțiuni in factum. În aceste cazuri nu exista un model în vechiul drept civil, pretorul redacta formula in factum, arătînd in intentio faptele săvîrșite de o anumită persoană. Luînd în considerare faptele expuse în formulă, judecătorul urma să pronunțe sentința.

b) Acțiuni ficticii. În cazul acțiunilor cu ficțiune, pretorul utiliza un tip de formulă creat pentru o anumită cauză, în scopul soluționării unei cauze diferite. Pentru a obține acest rezultat, pretorul introducea în formulă o ficțiune, considerînd un fapt existent ca inexistent sau, dimpotrivă, considerînd că s-a petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate el nu s-a petrecut. Acțiunile ficticii au formula redactată in ius (după modelul dreptului civil), dar ea cuprinde o ficțiune.

c) Acțiuni cu formula cu transpozițiune. Acestea au fost create în scopul de a se obține efectul unor acte care nu puteau fi întocmite direct. Prin intermediul formulei cu transpozițiune s-au creat o serie de operațiuni juridice, cum ar fi reprezentarea imperfectă sau obligarea lui pater familias de către fiul său. În anumite cazuri, dacă fiul de familie încheia un contract, creditorul îl putea urmări fie pe fiu prin acțiunea directă, fie pe pater familias prin acțiunea cu caracter alăturat. Dacă era urmărit pater familias, se trecea în intentio numele fiului întrucît el încheia actul, iar condemnatio numele șefului de familie, întrucît el suporta efectele sentinței.

Acțiuni directe și acțiuni utile. Acțiunile directe au fost create în vederea sancționării anumitor cazuri, iar acțiunile utile au fost extinse la cazuri similare. Orice acțiune directă poate deveni utilă prin introducerea unei ficțiuni în formulă.

Actiones populares (dreptul public) și actiones privatae (dreptul privat). Acțiunile populare puteau fi intentate de oricine deoarece aveau rolul de a apăra interesele generale, pe cînd acțiunile private erau utilizate în scopul protejării intereselor reclamantului.

Actiones poenales și actiones persecutoriae. Acțiunile penale aveau de obiect condamnarea pîrîtului la o amendă bănească, pe cînd acțiunile persecutorii vizau condamnarea la restituirea lucrului sau la repararea pagubei cauzate.

Actiones stricti iuris și actiones bonae fidei. În cazul acțiunilor de drept strict, actul pe care se întemeiau pretențiile reclamantului era interpretat conform literei actului juridic a contractului, pe cînd la acțiunile de bună credință judecătorul căuta să stabilească voința reală a părților trecînd dincolo de litera actului. Pentru ca judecătorul să poată aprecia actul cu bună credință, în intentio a formulei trebuia să figureze cuvintele ex fide bona – potrivit cu buna credință.

Actiones iudicia arbitraria – judecătorul inițial apărea în calitate de arbitru și propunea soluțiile părților; dacă părțile nu acceptau soluția propusă, el se transforma în judecător propriu-zis și pronunța o sentință de condamnare la o sumă de bani. Suma de bani care făcea obiectul condamnării era fixată de către

18

reclamant, sub prestare de jurămînt, și nu de către judecător. Se folosea principiul bonum et aequum – bun și echitabil.

MIJLOACELE SPECIFICE DE APĂRARE PRETORIANĂPretorul și unii magistrați puteau soluționa litigiile singuri fără a trimite părțile în fața judecătorului. Erau 4

la mod: Stipulationes praetoriae (stipulațiuni pretoriene) – contracte verbale încheiate din ordinul pretorului. Missio in possessionem – trimiterea reclamantului în detențiunea sau în posesiunea bunurilor pîrîtului.

Prin acest procedeu, pretorul exercita o presiune asupra persoanelor care încercau să zădărnicească recunoașterea sau realizarea unor drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată împotriva pîrîtului care refuza să se prezinte în fața magistratului.

Interdicta (interdictele) – dispoziții prin care pretorul ordona părților să facă un act juridic sau să nu facă un anumit act. În acest caz părțile vorbeau în fața magistratului fără a folosi cuvinte solemne, ca la urmă pretorul să dea un ordin numit interdicta. Categorii de interdicte:

Simplicia (interdictele se adresau unei singure părți) Duplicia (interdictele se adresau ambelor părți) Prohibitoria (interdicte de interzicere) Restitutoria (interdicte de restituire) Exhibitoria (interdicte de prezentare)

Restitutio in integrum (repunere în situația anterioară) – reprezintă ordinul, prin care pretorul desființa actul juridic păgubitor pentru reclamanți repunînd părțile în situația pe care o aveau înainte de formarea acelui act. Așadar, reclamantul redobîndea dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului păgubitor, urmînd să intenteze o acțiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Pretorul îl repunea pe reclamant în situația anterioară în drept, prin aceea că îi punea la dispoziție o acțiune. Numai după judecarea procesului și după executarea sentinței, reclamantul era repus în situația anterioară în fapt.

Restitutio in integrum ob absentiam (cel mai vechi caz) – din cauza absenței; era vorba de o persoană care a fost absentă în interesul statului și a fost păgubită, în lipsa ei, printr-un act juridic.

Restitutio in integrum ob capitis deminutionem – din cauza desființării personalității, capacității. Restitutio in integrum ob dolum – din cauza vicleniei, dolului; acțiune făcută cu rea-credință, cu

viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract.

Restitutio in integrum ob metum – din cauza violenței. Restitutio in integrum ob errorem – din cauza erorii.

TERMENII DE PRESCRIPȚIEPrescripția liberatorie (prescriptio longi temporis) a fost introdusă în dreptul roman de către împăratul

Teodosie al II, care a stabilit prin Constituția din anul 424 un termen de prescripție de 30 de ani în privința imobilelor și a acțiunilor reale, personale si mixte. Împăratul Anastase a introdus termenul de prescripție de 40 de ani în privința tuturor drepturilor și acțiunilor care nu erau supuse prescripției de 30 de ani, stabilită anterior de împăratul Iustinian. Acest termen de 40 de ani se aplică și acțiunilor ipotecare, bunurilor patrimoniale ale împăratului, și ale stabilimentelor de binefacere. Prescripția – reprezintă scurgerea unui anumit termen în care poate fi apărat dreptul încălcat în instanță de persoană interesată. O încălcare în drept nu poate fi pusă sub riscul perpetuu (nelimitat în timp) a unei contestări. Orice acțiune de natură procesuală trebuie discutată un termen anumit, inclusiv și apărarea dreptului. Romanii inițial nu cunoșteau anumite termeni de prescripție, adică termenul în care trebuie să se adreseze în instanța de judecată. În perioada împăratul Justinian existau două categorii:

Actio perpetuae (termen – 30 ani) Actio temporales (termen mai scurt)

În drept privat roman ca și în drept contemporan este folosită sintagma „a știut sau trebuia să știe”, „a aflat sau trebuia să află”, adică persoana trebuia să știe sau să-și dea seama că îi a fost încălcat un drept. Din acel

19

moment începe a curge termenul de prescripție. Termenul de prescripție – termenul în care persoana trebuie să se adreseze în instanța în cazul în care s-a încălcat un drept. Există diferență între termenul de prescripție (de adresare) și termenul de neexecutare (perioada în care se calculează o anumită sancțiune). Momentul începe recurge în termenul de prescripție, în cazul proprietății, din momentul deposedării, adică nu mai are posesia, nu stăpînește efectiv lucru. În cazul obligației active de a face (obligație de acțiune) și de a nu face (obligație de inacțiune) – din momentul cînd s-a încălcat. Obligație de acțiune: o persoană îi datorează altei persoane o sumă de bani. Acea zi cînd partea adversară trebuie să întoarce bani se numește scadență. Dacă suma de bani nu este restituită, următoarea zi partea adversară în limbaj juridic este în întîrziere, deci partea adversară a întîrziat cu executarea corespunzătoare a obligației, fiindcă termenul este o condiție a executării cuvenite (corespunzătoare) a obligației. Termenul începe a curge din momentul cînd trebuia să întoarcă, dar nu a făcut. Din următoarea zi acea persoana este în întîrziere și curge termenul de prescripție perioada în care trebuie să se adreseze în judecata pentru a încasa forțat bani. Obligație de inacțiune: o farmacie din Moldova încheie un contract cu un producător din străinătate de distribuție exclusivă, prin care partea din Moldova se obligă să cumpără un medicament anumit doar de la producătorul dat, însă acest producător se obligă să vinde acest medicament pe teritoriul Moldovei doar acestei farmacii. Ambii au obligații de inacțiune. În momentul cînd farmacia din Moldova a cumpărat acest medicament de la alt producător, decît acel cu care a fost încheiat contract, și producător din străinătate a vîndut medicamentul respectiv altei farmacii, decît la acea cu care a fost încheiat contract de vînzarea exclusivă, a încălcat obligația de inacțiune.

Suspendarea și întreruperea termenului de prescripțieScurgerea termenului de prescripție putea fi întreruptă de înaintarea acțiunii sau recunoașterea

pretențiilor de către pîrît. Întreruperea – momentul cînd termenul se oprește și nu mai curge. După întreruperea termenului el curge din nou. Dacă pîrîtul recunoaște pretențiile reclamantului, termenul se întrerupe și curge din nou (din start, adică iarăși cele 30 de ani). Suspendarea termenului de prescripție presupune că curgerea acestuia temporar se oprește (cauzele: în cazul minorului sau altor cauze importante considerate de pretor, indicate în edictul pretorului). După decăderea motivelor ce au dus la suspendarea, termenul curge mai departe.

După scurgerea termenului de prescripție, pîrîtul are drept să opună exceptio (partea formulei accesorie prin care se paralizează pretențiile reclamantului).

Clasificarea termenelor de prescripție:1) în funcție de izvorul lor: termene legale și termene convenționale;2) după vocația sau sfera lor de aplicare: termenul legal general de prescripție și termenele legale speciale

de prescripție;3) în raport de izvorul normativ, deosebim între termene legale de prescripție instituite de Codul civil și

termene legale de prescripție instituite de alte acte normative. Termen general de prescripție – termen care se aplică practic ori de câte ori nu își găsește aplicație un

termen special de prescripție într-un anume caz dat sau părțile nu au convenit un alt termen.Potrivit art. 2517 noul Cod Civil, termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt

termen.Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale (prin care se valorifică drepturi de creanță), cu

excepția cazurilor în care există termene speciale de prescripție sau părțile au convenit un alt termen, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligațional (act juridic sau fapt juridic stricto sensu licit sau ilicit), inclusiv în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă extinctiv (spre exemplu, pretențiile patrimoniale ce însoțesc acțiunea în nulitate, acțiunea în reducțiune, acțiunea în rezoluțiune sau reziliere etc.), în măsura în care acțiunea prin care se valorifică asemenea pretenții are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale.

Termen special de prescripție – atât în Codul civil, cît și în alte acte normative, sunt instituite o serie de termene speciale de prescripție. Codul civil stabilește, spre exemplu, următoarele termene speciale de prescripție: termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acțiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc [art. 2521 alin. (1) noul Cod Civil]

20

Penalitatea – este un mijloc de garantare a executării obligațiilor. Penalitatea poate fi legală și contractuală.

Există diferența între termenul de adresare în instanță și perioada pentru care se calculează sancțiunea.

TEMA: PERSOANE

TEMA: PERSOANE

1. Noțiunea de persoană. Capacitatea juridică deplină a persoanei. Capacitatea juridică limitată a persoanei.

2. Statutul juridic al cetățenilor romani.

3. Statutul juridic al latinilor și peregrinilor.

4. Situația juridică a sclavilor.

5. Statutul juridic al colonilor.

6. Persoana juridică în Roma antică.

NOȚIUNEA DE PERSOANĂ. CAPACITATEA JURIDICĂ DEPLINĂ A PERSOANEIPersoana – persona – constituie termenul care desemnează subiectul de drept care participă la un raport

juridic. În Roma antică ființa umană nu putea, precum în zilele noastre, să fie recunoscută persoană, să fie subiect de drept, precum statuează art. 17 din Codul civil al Republicii Moldova. Ființa umană este egalat cu persoana fizică. Persoană fizică este omul privit individual ca titular de drepturi și obligații civile. Persoană juridică – o colectivitate. „Persona” din limba latină înseamnă față sau mască teatrală. Dreptul roman nu a recunoscut niciodată calitatea de persoană tuturor membrilor societății. Potrivit dreptului roman, pentru ca ființa umană să poată participa la viața juridică, trebuia să aibă capacitatea sau personalitate – caput. Numai oameni liberi aveau capacitate juridică, dar capacitatea lor era diferențiată în funcție de apartenența la o anumită categorie socială, de origine etnică sau de atitudinea adoptată față de expansionismul statutului roman.

Capacitate juridică – o categorie ce desemnează aptitudinea, posibilitatea de a avea drepturi și obligații în raporturi juridice concrete.

Structura societății romane a fost neunitară, din start oamenii împărțindu-se conform clasificării fundamentale summa divisio hominum în oameni liberi și sclavi. Oameni liberi constituiau categoria de persoane care s-au născut liberi. La rîndul lor aceștia puteau fi: cetățenii romani (cives romani), latinii (latini), peregrinii (peregrinus), oamenii liberi aflați în starea de semisclavie și colonii.

Numai cei ce aveau caput puteau să dobîndească drepturi și să-și asume obligații. Pentru ca să existe caput, persoana trebuia să dispună de 3 statute:

Status libertatis – persoana trebuia să fie liberă, să nu fie sclavă. Status civitatis – persoana trebuia să fie cetățean roman, să nu fie străină. Status familiae – persoana trebuia să fie șef al unei familii civile (pater familias) sau cel puțin membru al

familiei agnatice, să nu fie în puterea cuiva.Categorii de persoane:

21

Persoane sui iuris – persoane care nu se află în puterea nimănui (de dreptul său, independent) – numai pater familias, numai pater se bucura de o capacitate deplină de exercițiu.

Persoane alieni iuris – persoane care se află în puterea șefului familiei, unui pater familias (de drept străin, dependent). Erau alieni iuris soția, copiii și nepoții din fii. La moartea lui pater familias soția și copiii deveneau sui iuris.

Patria potestas – puterea părintească, se răsfrîngea nu doar asupra persoanei, dar și asupra unui bun.

Caput – reprezintă posibilitatea generală a persoanei de a avea drepturi și obligații. Capacitatea poate fi definită ca prin dispunerea persoanei de a avea drepturi și ași asuma obligații.

Drepturile cetățenilor romani: Ius connubii – dreptul de a încheia căsătoria valabilă conform ius civile (codului civil). Ius commercii – dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman. Ius militiae – dreptul de a fi soldat în legiunile romane. Ius suffragii – dreptul de a alege. Ius honorum – dreptul de a candida la o funcție publică.

Capacitatea unei persoane este compusă din capacitatea de drept (de folosință) și capacitatea de fapt (de exercițiu).

Capacitatea de drept (de folosință) – reprezintă posibilitatea persoanei de a fi subiect al dreptului obiectiv, însușirea persoanei de a avea drepturi și obligații, este inerentă existenței ființei umane și datorită faptului dat această capacitate presupune drept și obligații. Pe cînd capacitatea de fapt (de exercițiu) – reprezintă exteriorizarea voinței ce produce consecințe juridice – acte juridice; această capacitate poate fi dobîndită odată cu trecerea timpului, cînd persoana poate conștientiza consecințele actelor, adică la o anumită vîrstă. Persoana prin act conștient de exprimarea voinței dobîndește noi drepturi și își asumă noi obligații.

Unele persoane totuși puteau avea capacitatea de drept nefiindu-le recunoscută persona: fii de familia, care reprezentau pe tatăl său împrumutînd personalitatea acestuia. Inițial lor era transmisă doar posibilitatea de a încheia acte juridice unilaterale, care puteau fi donația și testament, care îmbunătățesc situația materială a lui pater familias. Cu timpul lor s-a permis și încheierea actelor juridice civile sinalagmatice. Specificul contractului sinalagmatic este faptul că de la data perfectării lui generează drepturi și obligații reciproce și interdependente între părți, obligația fiecărei părți avându-și cauza juridică în obligația celeilalte. Aceasta înseamnă că în schimbul obligației de a livra un produs, cealaltă parte se obligă, reciproc și interdependent, să plătească un preț.

Momentul aparitiei si disparitiei persoanei juridice/fizice.Regula generală la romani era că personalitatea și, în special capacitatea, apare odată cu nașterea și

dispare o dată cu moartea persoanei. Însă ca excepție ea putea apărea înaintea nașterii, în special în ceea ce privește moștenire.

Romanii puneau anumite reguli de a fi întrunite pentru ca să fie considerat că persoana s-a născut și a existat și a dobîndit capacitatea. Copilul trebuia să fie născut viu și să aibă un chip de om.

Pentru sabinieni era suficient ca copil să dea orice semn de viață, pe cînd proculienii înaintau regula ca copilul să strige. Prima părerea părea a fi mai progresistă.

În ceea ce privește persoana juridică, capacitatea ei apare odată cu înființarea în conformitate cu regulile stabilite, cu aprobarea senatului și a împăratului și dispare în momentul desființării acestuia.

Inițial pentru ca să existe o persoană juridică era importantă voința părților. Ulterior din considerente de nedorință ca să existe alte curente politice decît cel oficial al statului și din nedorința concurenței împăratul a stabilit o regulă, conform căreia nu puteau fi create persoane juridice fără acordul senatului și a împăratului. Senatul și împăratul au fost un organ de cenzură.

22

Capacitatea persoanelor juridice apărea odată cu înființarea și înceta odată cu desființarea. În momentul înființării apar capacitatea de drept și de fapt. La desființarea persoanei juridice aceste capacități dispar.

În ceea ce privește persoană fizică capacitatea încetează odată cu moartea. Excepția constituie cazul cînd era lăsată o moștenire, caz în care era considerat fictiv că capacitatea testatorului decedat există în continuare: „Hereditas iacens sustinet personam defuncti” (traducerea – moștenirea jacentă sau neacceptată susține persoana defunctului).

Romanii considerau că nu poate exista un patrimoniu fără titular. Exemplu de existență în continuare capacității testatorului decedat erau actele juridice civile care dădea dreptul să încheie sclavului în numele stăpînului decedat și se numeau ex persona defuncti – numele persoanei decedate; administra afacerea, bunurile pînă cînd n-a intrat moștenitorul în posesia.

În Roma antică nu existau acte de starea civilă, tot se dovedea prin testele – manu (marturii). Cu timpul nașterea se înregistra la magistrații din Roma sau din provincia, pentru a cunoaște posibilitățile de a face serviciul militar, a plăti impozitele ș.a.

CAPACITATEA JURIDICĂ LIMITATĂ A PERSOANEI (CAPITIS DEMINUTIO)3 categorii mari a persoanelor cu capacitate limitată; limitarea venea în dependență de 3 factori:

1) Desființarea capacității – capitis deminutio2) Persoane cu capacitatea limitată declarate prin instanța de judecată, și în special, persoane declarate cu

onoarea civilă diminuată3) Alte persoane cu capacitatea limitată de diferite categorii

Capitis deminutio – limitarea capacității juridice sau a personalității; erau de 3 feluri: Capitis deminutio maxima – era aplicată persoanelor care au pierdut libertatea; moartea civilă

(prizonierat, sclavie). Capitis deminutio media – era aplicată persoanelor care au pierdut cetățenia silit (de exemplu: unele

infracțiuni erau pedepsite prin exil, ce ducea automat la pierderea cetățeniei) sau benevol; în această categorie se aflau cetățenii romani care deveneau latini sau peregrini.

Capitis deminutio minima – pierderea drepturilor de familie, în acest caz se pierdeau anumite drepturi, dar se dobîndeau altele; modificarea statutului familiar; se aplică la fiul din familia și el din alieni iuris devine sui iuris și pater.Adopțiunea – un mod artificial de creare a puterii părintești și consta din trecerea unui fiu de familie de

sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.Adrogațiunea – constituia un caz special de adopțiune prin care un pater familias intra sub puterea unui

alt pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele și bunurile sale.

AFECTAREA ONOAREI ȘI DEMNITĂȚII CIVILE ȘI INFLUENȚA EI ASUPRA CAPACITĂȚII JURIDICE A CETĂȚENILOR ROMANILimitarea capacității datorită pierderii demnității – aceste persoane erau declarați prin instanța de

judecată cu onoarea civilă diminuată. Erau de 3 forme întîlnite cel mai des: Intestabilitas (intestabilitate) – o îngrădire a capacității cuiva de a fi martor sau de a face apel la proba cu

martori, împrejurare de natură a face persoana în cauză incapabilă de a beneficia de cele mai importante acte juridice pentru că majoritatea acestora erau orale și necesitau proba cu martori. Cauza ce determina această limitare consta în scrierea de scrisori ofensatoare la adresa unei persoane, cît și refuzul de a depune mărturie referitoare la un act juridic la care lua parte. De exemplu: dacă o persoană a participat ca martor la încheierea unei convenții și pe urmă a refuzat să confirme existența convenției sau conținutul acesteia, el era declarat probus intestabilitas. Pedeapsa: această persoană în viitor nu mai putea participa în calitate de martor și nici nu putea lua martori pentru confirmarea convențiilor sale proprii; era practic izolată din viața socială.

23

Infamia – o îngrădire a capacității cuiva ce desemna nedemnitatea cetățenească suferită în urma unei decăderi cum ar fi: pierderea de a alege și de a fi ales magistrat, dacă persoana se făcuse vinovată de acte imorale, dacă persoana exercita anumite profesiuni ca gladiator sau comediant.

Primele două categorii erau pedepsite de către pretorul.

Desconsiderare – sau turpitudo, era o îngrădire a capacității ce se referea la anumite persoane care deși nu erau privite ca infame totuși nu erau considerate ca fiind pe deplin onorabile.

Alte persoane cu capacitatea limitată de diferite categoriiAddictio – procedura civilă. Addicti – debitorii insolvabili atribuiți creditorilor lor prin rostirea formulei

addico de către magistrat; addictus puteau încheia contracte cu creditorul după ce era pronunțată o sentință prin care convenea să muncească pînă la întoarcerea datoriei. Pe această perioadă addictus a fost considerat cu o capacitate limitată, pentru că formal a transmis capacitatea sa creditorului.

Nexum – o convenție de aservire încheiată în fața magistratului sub forma unei declarații prin care creditorul afirma că munca debitorului îi era aservită pentru un număr de zile, declarație ratificată de către magistrat prin addico. În baza lui nexum omul liber ajuns nexus era tratat ca un sclav, fiind ținut în această stare în mod abuziv chiar și după îndeplinirea zilelor de muncă pentru care se obligase în vederea plății datoriei.

Redemptio ab hostibus – persoanele răscumpărate de la dușmani, care rămîneau sub puterea răscumpărătorului pînă cînd restituiau suma plătită pentru răscumpărare.

Auctoramentum – persoanele care benevol se angajau ca gladiatori, iar acesteia din urmă erau asimilați cu sclavii; ei erau priviți la fel din punct de vedere juridic, adică erau lipsiți complet de capacitate.

Turpitudo sau turpes – persoane care practicau profesiuni josnice (actoria, proxenetismul, gladiatorii).

Clasa socialăHumiliores – categoria inferioară. Lui humiliores putea fi aplicată tortură, încercarea cu foc ș.a.Honestitiores – categoria superioară. Lui honestitiores nu putea fi aplicată o pedeapsă capitală, maximum

– exil.Colonii – proveneau din oameni liberi, țărani ruinați care arendau pămînt; încheiau un contract locatio de

închiriere a terenului cu stăpînul pămîntului.Femei – erau numite în Roma antică mater familias sau matrona; romanii spuneau că femeia este o ființă

instabilă și permanent schimbătoare; nu era recunoscută capacitatea femeilor, pentru că era considerat că femeia nu poate conștientiza consecințele acțiunilor sale; o femeie nu putea fi pater familias, nu avea drept la vot și nu putea fi aleasă (dreptul public), avea un tutore pentru că a fost considerată incapabilă întotdeauna, nu putea punea la moștenire a unei persoane care testa o avere mai mult de 100 de mii ași (dreptul privat).

Religia – a fost un motiv de limitare a capacității. Pînă la apariția creștinismului toate religiile au fost permise în măsură în care nu intrau în contradicție cu normele unui stat roman. Religia creștină a fost agresivă, dogmatică și interzicea toate alte religiile. Odată cu instaurarea religiei creștine ca religia oficială, toate persoanele erau împărțite în:

Persoane crestiane catholicorum – creștini catolici Persoane crestiane non catholicorum – creștini necatolici Persoane non crestiane – ne creștini

Maladia – boala, handicapul, surd-orb, mut, furiosus, dementes – motiv de limitare a capacității.Prodigus – cheltuitorii, risipitorii.

INFLUENȚA VÎRSTEI ASUPRA CAPACITĂȚII JURIDICE A CETĂȚENILOR ROMANIVîrsta – copii pînă la 7 ani copilul nu are capacitate de exercițiu; de la 7 pînă la 12 (fete) și 14 ani (băieți) –

puteau încheia acte juridice civile de o valoare mică (a cumpăra o pîine), puteau încheia acte juridice civile în prezenta unui tutore, această vîrstă corespundea vîrstei matrimoniale și corespundea posibilității de procreare; de

24

la 12, 14 pînă la 25 ani – puteau încheia acte juridice civile; 25 ani – persoana majoră, dispune de capacitatea deplină de exercițiu.

STATUTUL JURIDIC AL CETĂȚENILOR ROMANIÎn Roma antică existau 2 categorii: liberi și sclavi. Numai liberi erau cetățeni. Cetățenie romană – cel mai

înalt nivel de cetățenie. Element ce distingea un cetățean de un ne cetățean era numele lui – praenomen (prima parte) individualiza persoana în cadrul societății; nomen gentilicum – indica ginta de care făcea parte cetățean; filiațiunea – indica numele tatălui; tribul – denumirea tribului indica unitatea administrativ-teritorială, în care cetățean putea să-și exercite dreptul de vot; cognomen – individualiza persoana în sînul familiei. De exemplu: Marcus (praenomen) Tullius (nomen) Marci Filius (filiațiunea) Corneliana (tribul) Cicero (cognomen). Dacă un ne cetățean se dădea drept cetățean, pedeapsa era moartea.

Modalități de dobîndire a cetățeniei romane: Nașterea – copilul născut într-o căsătorie dobîndea statutul tatălui de la momentul conceperii, în caz

contrar – statutul mamei de la momentul nașterii. Beneficia legis (beneficiul legii) – acest mod opera cînd persoana întrunea condițiile expuse în lege. Naturalizare – în acest caz era emisă o lege aparte de a acorda cetățenie unui individ sau chiar unei

colectivități (motivele: participarea la război, meritele în fața Romei). Legi de acordare a cetățeniei: Lex Iuliae (an. 90 în.er.n.) și Lex Plautia Papiria (an. 89 în.er.n.)

Edictul lui Caracalla sau constituția antoniniana (an. 212 er.n.) – prin această lege a fost acordată cetățenia tuturor persoanelor libere pe teritoriu statului roman. Nu primeau cetățenie doar peregrinii deditici și o parte din latini iuniani.

Manumissio – sclavul dezrobit de stăpînul său dobîndea statutul stăpînului său. Excepție: niciodată statutul unui ingenui (persoane născute libere) nu era similar cu un libertin, cel care a dobîndit libertatea cu exteriorul nașterii.

Adopția unui peregrin adoptat de cetățean romanPierderea cetățeniei poate fi clasificată în 2 categorii: forțat și benevol. Forțat:

1) Capitis deminutio maxima . Exista o posibilitate pentru un cetățean roman ca să evite consecințele nefaste: ius postliminii – dacă prin pierderea libertății cetățeanul roman a devenit sclav și în urma războiului căzînd în prizonierat la dușman și se întorcea din captivitate, el își redobîndea cetățenia și libertatea în virtutea lui ius postliminii. Trebuia să fie aplicat principiul Trans Tiberium.

2) Capitis deminutio media . Cauze pierderii cetățeniei romane – pedeapsa (exil), posedarea dublei cetățenii, retragerea cetățeniei din cauza săvîrșirii pe teritoriul altui stat a unui delict grav.Pierderea cetățeniei benevol: trecerea la alt statut cu un anumit scop; de exemplu: trecerea în statutul de

latin colonial pentru a dobîndi pămîntul în colonii. Acest fapt era convenabil și pentru statul roman (teritorii deveneau mai populate, și anume, cu cetățeni romani), și cetățeanului roman.

Conținutul capacității a cetățenilor roman sunt drepturile și obligații. Drepturile publice a cetățenilor romani:

Ius suffragii – dreptul de a alege și de a participa în comiții la votarea unei legi Ius honorum – dreptul de a fi ales la o funcție publică Ius militiae – dreptul de a face serviciul militar în legiuni (formațiuni de elită) Ius terra – dreptul de a primi gratuit din partea statului roman unui lot de pămînt, care ulterior a fost

înlocuit cu acordarea gratuită a grîului Unicul drept de care dispunea femeia – dreptul de apel împotriva sentinței de condamnare la moarte

Drepturile private a cetățenilor romani: Ius commercii – dreptul de a încheia acte juridice civile conform ius civile; în acest drept a fost inclus tot

ce nu ținea de testament și căsătorie. În drept civil existau două categorii de relații civile: inter vivos (între vii) și causa morte (cu o cauză de moarte).

Testamente factio activa (presupunea dreptul de a lăsa testament și de a afirma tot anume testament) e passiva (dreptul de a moșteni conform testamentului).

25

Ius connubii – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform ius civile (doar pentru cetățeni romani).Obligațiile cetățenilor romani:

Ius militiae Plata impozitelor și taxelor; separat este evidențiată plata impozitelor de 5% la succesiune De întreținere a domeniilor publice De acordare a hranei animalelor de tracțiune a serviciului poștal De acordare suportului și acomodării armatei romane puse pe picior de luptă de către localitate în care ei

se dislocau

STATUTUL JURIDIC AL LATINILOR ȘI PEREGRINILORLatini – rudele de sante cu romanii; o categorie nu doar etnică, dar și juridică. Erau apropiați la maximum

de statutul de cetățean. Ius migrandi – îl aveau și latinii coloniali; dreptul de migrare din colonii în Roma. Erau de 4 categorii:

1) latini veteres sau latini prisci – sau vechii latini erau rudele de sînge ale romanilor, locuitori ai Latiumului cu care Roma făcuse inițial o confederație, dar pe care i-a cucerit ulterior. Simpla permutarea din Lațium în Roma ducea la schimbarea statutului de latin în cetățean roman și invers. Latinii dispuneau practic de aceleași drepturi ca și cetățeni romani:

o Iuc commerciio Ius connubiio Ius suffragiio Testamente factio

2) Latini coloniari – cei care locuiau în coloniile fondate în Italia după anul 268 în.er.n.; aveau următoarele drepturi:

o Ius commerciio Ius migrandio Ius suffragii

3) Latini fictivi – populația din provincii care primeau condiția juridică a latinilor coloniari; dispuneau doar de ius commercii.

4) Latini iuniani – sclavii dezrobiți fără respectarea formelor solemne; ei trăiau liberi, dar mureau sclavi, în sensul că nu puteau dispune de bunurile lor prin nici prin testament, nici pe calea legală; după ei întotdeauna moștenea stăpînul. Denumirea vine de la denumirea legii Lex Iunia Norbana (an. 19 în.er.n.). Dispuneau doar de ius commercii, dar și acela era limitat. În cazul în care un sclav vîrstnic sau bolnav și tratamentul lui costa mai mult decît să-l menține în proprietatea sa, era abandonat de stăpînul lui, statul roman acorda acestui sclav un statut de latini iuniani. Despre latini iuniani se spunea: „vivunt ut liberi, moriuntur ut servi”, ceea se traducea ca „trăiesc liber, dar mor ca sclavi”. Dobîndea statut de latin prin:

Nașterea (născut într-o căsătorie) Act de stat (acordarea statutului de latini unei localități) Benevol (trecerea benevolă din statut de cetățean în latini) Eliberarea incorectă din sclavie (Lex Iunia Norbana)

Peregrinii – hostes (străinii, dușmani). Dacă un peregrin stătea temporar fie ca clientes – client dacă se stabilea definitiv, se punea sub protecția unui cetățean roman, numit patron, efectele principiului „Orice străin venit în Roma cade în sclavie” nu acționau asupra lui. Scopul sau cauza – reprezentarea intereselor peregrinului în caz de necesitate. Dobîndea statut de peregrin prin:

Nașterea Sentință penală și ca pedeapsă (în perioada Republicii) Exilul cetățeanului în perioada Imperiului

Peregrinii era de 2 categorii:

26

1) obișnuiți (simpli) – categoria de oameni liberi care puteau uza de dreptul cetății lor, în care locuiau în măsură în care acesta nu contravenea principiilor dreptului roman.

2) deditici – peregrinii care fuseseră rivalii Romei în războaie și a căror cetăți fuseseră desființate pe de o parte, și pe de alta foștii sclavi eliberați care suferiseră pe timpul sclaviei condamnări pentru fapte abominabile. Ei nu puteau veni la Roma, nici nu puteau să se apropie mai aproape de 100 de metri, pentru că puteau fi uciși. Relații între cetățeni romani și peregrini erau stabilite prin ius gentium.

Peregrinii și latinii dobîndeau cetățenie romană prin: Acordarea de stat pentru anumite merite Acordarea de stat întregii localități a unor anumite drepturi sau a cetățeniei propriu-zise

STATUTUL JURIDIC AL SCLAVILOR. PECULIUL SCLAVILOR

Romanii considerau sclavul un lucru fiindca lui nu ii era recunoscuta personalitatea. Sclavii nu erau subiecte de Drept, ci obiecte. Ulpian in acest sens spunea „servi res sunt”.

Izvoarele sclaviei :

- Nasterea – sclavul naste sclav- Razboiul- Faptele ilicite pedepsite cu pierderea libertatii – capitis deminutio maxima – debitorul insolvabil,

nesupunerea censului, nesupunerea la incorporare militara- Vinzarea copiilor

Categorii de sclavi : publici (jum. de peculio) si privati

Peculio – totalitatea de bunuri care era acordat sclavului pentru a practica indeletnicirie sau sarcinile stabilite de stapin. Acesta putea fi constituit din bani, bunuri mobile, imobile, alti sclavi, vite cornute. Peculio se dadea sclavului ca acesta sa-l inmulteasca max posibil, ca un stimul spre a fi desrobit.

Metodele de dezrobire :

- Formale si neformale numite manumisio; Formale - Manumissio vindicta – o declaratie solemna facuta de catre stapin in fata magistratului cu folosirea gesturilor solemne. Manumissio censul - odata cu efectuarea recesamintului sclavul putea fi trecut printre oamenii liberi si mosteneste statutul proprietarului fie acesta latin, peregrin, cetatean. Manumissio testamento – pe cale directa –prin testament direct sau indirect – un succesor il va elibera, sau prin conditie suspensiva – o conditie practic irealizabila la indeplinirea careia va fi eliberat sclavul. Manumissio in biserica – odata cu instaurarea legii crestine.Metode neformale – interamicos intre prieteni si per epistola prin scrisoare sau sclavul care descoperea asasinul stapinului devenea liber.

Din cauza dezrobirilor in masa, statul a inpus conditii : Lex Aelia Sentia – stapinul sa aiba cel putin 20 de ani iar sclavul 30 ;

dezrobitii care suferisera o pedeapsa grava cand au fost sclavi deveneau nu cetateni ci peregrini dediticii.

Lex Fufia Caninia – a limitat nr dezrobirilor facute prin testament. Stapinul putea dezrobi un numar de sclavi proportional cu numarul sclavilor de care dispune, insa nu mai multi de 100.

27

STATUTUL JURIDIC AL LIBERTINILOR

Dupa dezrobire sclavul devenea libertin.

Libertinul avea urmatoarele obligatiuni fata de fostul stapin :

Bona – desemna dreptul stapinului de a dispune de bunurile fostului sclav;Obsequium – respectul pe care dezrobitul il datora fostului stapin. Operae – serviciile pe care le datora fostul sclav fostului stapin; Operae officiales – servicii obisnuite sau Operae fabriles-servicii specializate

STATUTUL JURIDIC AL COLONILOR

Colonatul a aparut ca un sistem ce prefigureaza relatiile economice de tip feudal

Statutul de colon se dobindea : 1) prin nastere daca cel putin unul din parinti era colon; 2) conventia incheiata prin care o persoana libera se aseza cu traiul in calitate de colon pe pamint strain ; 3)traiul pe parcursul a 30 de ani in conditii similare cu cele a colonilor; 4)cei scosi la iveala ca fiind apti de munca insa cersatori.

Categorii de coloni :- Coloni voluntari – la origini, oameni liberi care de buna voie arendau o suprafata de pamint. Conditia lor

juridica decurgea din contractul de arenda la care colonii puteau renunta ori il puteau prelungi. Libertatea lor nu cunostea ingradiri

- Coloni partiari – erau colonii voluntari care plateau in schimbul pamintului primit in folosinta o parte din recolta

- Coloni siliti – incepind din epoca lui Marc Aureliu, unii prizonieri de razboi nu mai cadeau in sclavie ci erau repartizati marilor proprietari pentru a munci pe paminturile acestora.

Catre sfirsitul principatului, prin lex a maioribus constituta a fost introdus colonatul servaj, toti colonii fiind alipiti solului. Conditia juridica a colonului serv – acesta era legat de pamintul pe care il lucra.

Colonull era si om drept, astfel el avea si drepturi – putea contracta o casatorie valabila, putea stapini anumite bunuri, putea sa lase bunurile mostenire.

PERSOANELE JURIDICE ÎN DREPT PRIVAT ROMAN

Conform unei teorii, nu au existat persoane juridice in Roma Antica, insa au existat premise pentru constituirea acesteea. Alte teorii sustin ca a existat persoana juridica, statul fiind prima dintre ele.

. Persoană juridică – o colectivitate. „Persona” din limba latină înseamnă față sau mască teatrală.

Colectivitățile de persoane fizice se numeau persoane juridice și la fel ca și o persoană particulară puteau avea capacitatea; persoana juridică contribuie o parte din patrimoniu propriu pentru crearea unui patrimoniu distinct din patrimoniu lor. Romanii considerau ca persoane juridice:

statul – res publica, populus; diferite subdiviziuni administrative: civitates, coloniae, municipia; anumite teritorii: pagi; corporațiile numite collegia; asociațiile de oameni săraci numite collegia tenuiorum;

28

asociațiile constituite in scopul realizării cultului: sodalitates, sodalicia sau collegia cultorum; asociații ce aveau scopuri economice, sociale, religioase: societățile de publicani „societates

publicanorum” (strîngeau impozitele societății), societățile ale unor meseriași „corpus naviculariorum”.