GABRIELA LUPSAN

COSMIN DARIESCU

DREPT ROMAN(NOTE DE CURS)

2003

1

PLANUL CURSULUI

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Definitia dreptului roman 1.2. nsemnatatea dreptului roman 1.3. Diviziunile dreptului roman 1.4. Periodizarea dreptului roman CAPITOLUL AL II-LEA. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN 2.1. Definitia izvorului de drept 2.2. Obiceiul juridic 2.3. Legea 2.4. Edictele magistratilor judiciari 2.5. Senatus consultele 2.6. Constitutiile imperiale 2.7. Jurisprudenta CAPITOLUL AL III-LEA. ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA 3.1. Diviziunea procesului n doua faze: ius si iudicum 3.2. Procesul formular 3.2.1. Formula, actio, iudicium 3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei 3.2.3. Clasificarea actiunilor 3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului 3.3. Procesul extra ordinem 3.3.1. nceputurile procesului extra ordinem 3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem 3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei CAPITOLUL AL IV. DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM) 4.1. Diviziunea lucrurilor 4.2. Proprietatea privata 4.2.1. Ager gentilicius 4.2.2. Heredium si fundus 4.2.3. Ager publicus 4.3. Proprietatea n epoca clasica 4.3.1. Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate 4.3.2. Proprietatea quiritara 4.3.3. Proprietatea pretoriana 4.3.4. Proprietatea provinciala si cea peregrina 4.4. Apararea proprietatii 4.4.1. Rei vindicatio 4.4.2. Actiunea publiciana 4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian 4.4.4. Actiunea publiciana a posesorului de buna-credinta 4.5. Posesiunea 2

4.5.1. Definitia posesiunii 4.5.2. Elementele posesiunii 4.5.3. Dobndirea si pierderea posesiunii 4.5.4. Persoanele care au posesiunea 4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea) 4.5.6. Efectele posesiunii 4.5.7. Protectia posesiunii. Interdictele posesorii 4.6. Servitutiile 4.6.1. Definitia servitutiilor 4.6.2. Servitutiile prediale 4.6.3. Servitutiile personale 4.6.4. Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor 4.7. Drepturile reale pretoriene 4.8. Superficia CAPITOLUL AL V-LEA. OBLIGATIILE (OBLIGATIONES) 5.1. Despre obligatii 5.1.1. Definitia romana a obligatiilor 5.1.2. diviziunea obligatiilor 5.1.3. Izvoarele obligatiilor 5.2. Notiunea romana de contract 5.2.1. Contracte si pacte 5.2.2. Conditiile de validitate a contractelor 5.2.3. Diviziunea contractelor 5.3. Contractele formale 5.3.1. contractele verbale 5.3.2. Contractele litteris 5.3.3. Chirografele si singrafele 5.4. Contractele reale 5.4.1. Definitia contractelor reale 5.4.2. Mutuum 5.4.3. Comodatul 5.4.4. Depozitul 5.4.5. Depozite exceptionale 5.4.6. Gajul 5.4.7. Fiducia 5.5. Contracte consensuale 5.5.1. Vnzarea-cumpararea 5.5.2. Locatiunea 5.5.3. Mandatul 5.5.4. Societatea 5.6. Contractele nenumite 5.6.1. Sanctiunea contractelor nenumite n epoca lui Iustinian 5.6.2. Schimbul 5.6.3. Tranzactia 5.6.4. Precariul 5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu 5.7.1. mbogatirea fara justa cauza 5.7.2. Plata nedatoratului 5.7.3. Gestiunea de afaceri

3

5.8. Obligatii nascute din delicte 5.8.1. Delicte publice si delicte private 5.8.2. Razbunarea privata 5.8.3. Poena 5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte 5.8.5. Iniuria 5.8.6. Furtum 5.8.7. Damnum iniuria datum 5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor 5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savrsite de persoanele n putere 5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal

4

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definitia dreptului roman Dreptul roman a fost definit ca sistemul de coeziune sociala n vigoare ntre anii 754 .H. si 565 d.H.1 ntr-o alta opinie, dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice, aflate ntr-un proces continuu de transformare si interconditionare2. n viziunea noastra, dreptul roman reprezinta ansamblul normelor de conduita susceptibile de a fi aplicate cu ajutorul fortei de constrngere a autoritatilor romane. Aceasta definitie tine seama de particularitatea dreptului roman de a se fi dezvoltat, sub multe aspecte, prin opera jurisprudentilor, chiar naintea aparitiei unor reglementari edictate de catre autoritatile statului roman.

1.2. nsemnatatea dreptului roman Filosofii si jurisconsultii Romei sunt, nca, nvatatorii speciei umane. Caci, n parte, cu materialul bogat pe care ni l-au transmis, am construit edificiul legislatiei noastre nationale. Roma a supus Europa cu armele sale; ea a civilizat-o prin legile sale (Jean tienne Marie Portalis, jurist francez , care a trait ntre 1746-1807)3; Dreptul roman fiind baza tuturor legislatiilor civilizate, el nu trebuie neglijat, ci din contra, trebuie studiat n toate amanuntele lui, caci este si astazi, dupa aproape doua mii de ani, calauza cea mai sigura pentru jurisconsult si

1 2

M.V.Jakota, Drept roman, vol.1, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993, p.5; E.Molcut, D.Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1997, p. 5; 3 Apud D.Alexandresco, Principiile dreptului civil romn, Bucuresti, Atelierele Grafice Socec&Co, Societate Anonima, 1926, p.5;

5

magistrat.(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea de Drept din Iasi)4; ntr-o alta opinie, dreptul roman prezinta interes pentru ca: a) A creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul caruia s-au putut exprima ideile juridice cerute de viata practica; b) A determinat dezvoltarea gndirii juridice, iar consecinta a fost ca notiunile juridice actuale au aparut n marea lor majoritate n cadrul sau, caracterizndu-se prin precizie, claritate si logica stricta; c) A contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre transmise lumii moderne; d) Determina formarea unei educatii juridice att pentru omul de cultura, ct si pentru specialistul care se formeaza n stiinta dreptului; e) Dezvolta simtul juridic practic.5 1.3. Diviziunile dreptului roman

Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera ca dreptul roman are doua compartimente importante: DREPTUL PUBLIC: ansamblul de norme care reglementeaza organizarea statului roman, pe de-o parte, iar, pe de-alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoane particulare.6; DREPTUL PRIVAT: ansamblul de norme juridice ce reglementeaza relatiile dintre particulari; DREPTUL PRIVAT are urmatoarele diviziuni: IUS CIVILE: ansamblul de norme juridice care reglementeaza, ntr-o maniera formalista; relatiile dintre persoane care sunt fie cetateni romani, fie peregrini cu ius commercii (adica cu dreptul de a se folosi de ius civile); IUS HONORARIUM (FACTUM): Sistemul de reguli complementare lui ius civile, elaborat de magistratii judiciari, cu ajutorul jurisprudentilor, pentru reglementarea unor raporturi sociale noi, pe care ius civile nu le luase n considerare. Se dezvolta dupa votarea Legii Aebutia (150 .H finele sec. al II-lea

4 5

Ibidem, p.5; St. Cocos, Drept roman. Breviar, Editura Fundatiei Romnia de Mine, 2000, p.8; 6 Ibidem, p.9;

6

.H). Sediul juridic: edictele magistratilor judiciari, dar mai ales, edictele pretorilor7; IUS GENTIUM Ansamblul de norme juridice care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani si peregrini sau dintre peregrini; IUS NATURALE: un ansamblu vag si variabil de principii presupuse conforme cu ordinea naturala, cu natura.8 Este comun tuturor fiintelor de pe pamnt, din cer sau din mare. ntr-o alta acceptiune, prin drept natural se ntelege ansamblul de reguli de conduita care sunt respectate de catre toate popoarele, oriunde si oricnd, fiind stabilite, pentru orice fiinta omeneasca, de catre divinitate.9 Exemple de institutii ale dreptului natural: uniunea barbatului cu femeia, zamislirea si educarea copiilor etc. 1.4. Periodizarea dreptului roman n general, majoritatea autorilor, mpart dreptul roman n trei epoci, dupa cum urmeaza: I. Strvechiul drept roman (754 sau 753 .H, anul fundarii Romei pna la Legea celor XII Table 450 .H); II. Vechiul drept roman (de la Legea celor XII Table pna n sec. I .H); III. Dreptul roman clasic (din secolul I d.H pna la mijlocul secolului al III-lea d.H).10 Alti autori considera ca periodizarea dreptului roman contine urmatoarele epoci: - vechiul drept roman ( din 754 .H 27 .H); - dreptul clasic ( din 27 .H 284 d.H, anul ntronarii lui Diocletian); - dreptul postclasic ( din 284 d.H 565 d.H, anul mortii mparatului Iustinian) .11

REZUMATDreptul roman, sistem de coeziune sociala n vigoare ntre anii 754 . H. si 565 d. H., a stat la baza crearii si dezvoltarii tuturor sistemelor de drept din lume.7 8

M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.67; Ibidem, p.67; 9 St.Cocos, op.cit., p.10; 10 M.V.Jakota, op.cit., vol.1,p.10;

7

Prezentul curs analizeaza cteva norme si reguli din domeniul dreptului public, n special organizarea judecatoreasca, accentul fiind pus pe dreptul privat, care reglementeaza relatiile dintre particulari. Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei institutii juridce se face, n mod istoric, parcurgndu-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, stravechiul si vechiul ius civile, dreptul clasic si dreptul din timpul lui Justinian.

CONCLUZIICunoasterea dreptului roman influenteaza formarea unei educatii juridice pentru viitorul specialist n stiinta dreptului.

TEME DE CONTROL1. nsemnatatea si actualitatea dreptului roman 2. Diviziunile dreptului roman si ramurile de drept din sistemul de drept actual 3. Viata si opera legislativa a mparatului Justinian.

11

St. Cocos, op.cit., p.19;

8

CAPITOLUL AL ll-LEA IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

2.1. Notiunea de izvor de drept Notiunea de izvor de drept are doua sensuri: Sensul material: conditiile sociale, economice, politice care au determinat edictarea unor norme juridice;

Sensul formal: caile prin care normele juridice sunt aduse la

cunostinta celor guvernati (Exemplu: Parlamentul foloseste legile ca forma de exprimare a normelor juridice pe care le adopta, Guvernul foloseste hotarrile sau ordonantele de urgenta, ministrii folosesc forma instructiunilor pentru a comunica normele juridice pe care le elaboreaza). n continuare vom folosi notiunea de izvor de drept doar n sens formal. Izvoarele formale ale dreptului roman sunt: Consuetudinea (obiceiul juridic roman); Legea ; Edictele magistratilor judiciari; Senatus consultele; Constitutiile imperiale; Jurisprudenta. Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea. Restul izvoarelor sau adaugat n cursul evolutiei istorice a societatii romane. 2.2. Obiceiul juridic (consuetudinea, mos maiorum) Dreptul roman a fost, prin excelenta, un drept consuetudinar12. De-a lungul timpului s-au facut numeroase ncercari de a defini consuetudinea. Unele definitii antice nu ne multumesc pe deplin, ntruct ele se refera fie la fundamentul fortei juridice a consuetudinii (Ulpian: obiceiul se bazeaza pe12

M.V.Jakota, op.cit., vol.I,p.69

9

consimtamntul tacit al poporului, consacrat printr-un uzaj ndelungat13), fie folosesc o terminologie ca diferenta specifica un sinonim al notiunii de definit (Salvius Iulianus: Obiceiul este reglementarea despre care se spune ca a fost instituita de moravuri, de obiceiul stramosilor14). Doctrina contemporana de drept roman a oferit o definitie mai clara a consuetudinii: Consuetudinea este un obicei care se repeta mereu acelasi n cazuri identice. Aceasta aplicare permanenta a obiceiului constituie o reafirmare a existentei si validitatii lui15. n opinia noastra, Consuetudinea reprezinta totalitatea regulilor de conduita care trebuie respectate atunci cnd individul se afla n anumite situatii din viata cotidiana, reguli ce au fost elaborate pe baza experientei de viata a generatiilor trecute de catre comunitatea umana al carui membru este respectivul individ . Consuetudinea romana se distinge prin formalism si imuabilitate. Desi ritmul vietii economice romane se accelerase mult, spre sfrsitul Republicii, totusi, ius civile mentinea modurile formaliste, greoaie, de dobndire a proprietatii quiritare, moduri de dobndire dictate de consuetudine. Dar stabilitatea consuetudinii si obligativitatea respectarii ei de catre autoritatile romane au avut si un efect pozitiv, crend cetateanului roman un sentiment de siguranta, la care celelalte popoare mediteraneene doar visau. Cunoasterea si interpretarea consuetudinii au fost, initial, apanajul exclusiv al pontifilor, dar din secolul al III-lea .H, n aceste domenii se afirma jurisprudentii laici.16

DICTIONAR:Pontif (pontifex, cel care deschide caile spre zei). Colegiul pontifilor, nfiintat de Numa, compus initial din trei sau cinci membri si n cele din urma din 16, pe timpul lui Cezar, detine un loc de exceptie n organizarea religioasa a Romei. Pastrator al traditiei, el este nsarcinat sa supravegheze n ntregime cultul privat si public. Dar are si alte atributii precise (ius pontificale): sfintirea edificiilor, stabilirea zilelor faste si a celor nefaste, stabilirea regulilor jocurilor de origine romana, pastrarea cartilor pontificale si, pna la sfrsitul secolului al IVlea .Hr., pastrarea si cunoasterea legilor si formulelor de procedura. Acest colegiu a fost deschis plebei ncepnd din anul 300 .Hr.; membrii sai au fost mai nti recrutati prin13 14

Ibidem, p.69; Ibidem, p.69; 15 Ibidem, p.70; 16 Ibidem, p.70;

10

cooptare, apoi au fost alesi de catre comitii n formatie restrnsa. n fruntea colegiului se afla marele pontif (Pontifex Maximus), numit pe viata de colegii sai, nzestrat cu prerogativele religioase ale vechilor regi i numeste pe cei 15 flamini, alege vestalele, joaca un rol preponderent n cultul lui Iupiter Capitolinul, asista la casatoriile prin confarreatio. Prestigiul marelui pontif este considerabil. Cezar, ncepnd din 63, obtine marele pontificat; n timpul Imperiului, toti mparatii vor purta titlul de Pontifex maximus17.

Pentru detalii asupra unei consultatii juridice a pontifilor a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, Iasi, Editura Fundatiei Chemarea, 1993, vol.I, p.71.18 2.3. Legea Notiunea de lege (lex) avea, n dreptul roman, trei ntelesuri: Legi votate de adunarile poporului (leges publicae populi romani); Reglementari cu caracter administrativ (leges datae); Clauze introduse n actele juridice ( leges privatae).19 Legile votate de adunarile poporului poarta numele de legi rogatae. Legea rogata este acordul de vointa dintre magistratul cu drept de a convoca adunarea poporului (consuli, tribuni, dictator sau pretor) si adunarea poporului, acord prin care magistratul propune (rogat), iar poporul accepta propunerea magistratului (iubet), transformnd-o n lege publica a poporului roman.20 Orice lege rogata, dupa votare de catre adunarea poporului era supusa aprobarii senatului (auctoritas patrum). Din 339 .Hr, aceasta ratificare se transforma ntr-o autorizare prealabila.21 Denumirea legilor rogatae: purta numele magistratului ce o propunea. Astfel: Daca era propusa de consuli, legea purta numele celor doi magistrati (Legea Aelia-Sentia); Daca era propusa de dictator, de tribun sau pretor, legea i purta numele acestuia (Legea Aebutia).17

J.C. Fredouille, Larousse.Dictionar de civilizatie romana, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000, p.155; 18 n anul 2002, Editura Cugetarea din Iasi a tiparit un nou curs de drept roman al profesorului M.V.Jakota. ntruct acest nou curs este o varianta concentrata a celui din 1993, studiind, cu precadere, drepturile reale si obligatiile, n continuare ne vom referi doar la editia din 1993, care n anumite privinte este mai bogata n informatii. 19 M.V. Jakota, op.cit., vol. I, p.72; 20 n acelasi sens, M.V. Jakota, op.cit., vol.1, p.73 si St. Cocos, op.cit., p.22; 21 J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

11

Structura legilor rogatae: Praescriptio ( preambul care indica numele magistratului care a propus-o, adunarea care a aprobat-o, locul si data votarii); Rogatio (textul propriu-zis); Sanctio (ce masuri se iau daca lege nu este respectata). Din punct de vedere al lui sanctio, legile rogatae se mpart n: Legi mai mult ca perfecte ( anuleaza actul ncheiat mpotriva prevederilor lor si l sanctioneaza pe cel care l-a consimtit); Legi perfecte (anuleaza actul juridic ncheiat contra prevederilor lor); Legi mai putin dect perfecte ( nu anuleaza actul juridic ilegal, dar i pedepseste pe cel care a consimtit la ncheierea acelui act); Legi imperfecte (nu anuleaza actul ilegal si nu l pedepsesc pe cel care a consimtit ncheierea acelui act).22 Se pare ca ntr-o epoca mai veche, magistratii garantau eficacitatea legilor imperfecte, supunndu-i pe cei care le nesocoteau unui sistem de sanctiuni, pe care-l aplicau, n temeiul puterii lor de a comanda civil si militar (imperium)23. Orice lege rogata continea, n forma prescurtata fraza: daca ceva n propunerea de lege n-ar fi conforma cu ius (civile), atunci propunerea aceea sa fie socotita ca nu a fost facuta. 24 Legea rogata reprezinta un izvor formal de mai mica importanta pentru dreptul privat roman. Din 800 de legi rogatae votate ntre 500 .Hr. si sec. I , numai 24 interesau dreptul privat.25 Leges datae reprezinta reglementari care priveau organizarea unei cetati sau a unei provincii si proveneau de la un magistrat sau de la un general nvingator.26 Exemplu: Legea Rupilia, data pentru organizarea Siciliei.

22 23

Ibidem, p.117; M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.74; 24 Ibidem, p.73; 25 Ibidem, p.74; 26 Ibidem, p.75 si J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

12

Legile privatae completau actul juridic, exprimnd vointa partilor.LEGEA CELOR XII TABLE- Reprezinta prima legislatie scrisa a romanilor si conform traditiei dateaza de la jumatatea secolului al V-lea .Hr. (451-449). Pna atunci, nu exista dect obiceiul, cunoscut practic doar de patricieni. Pentru a pune capat acestei situatii care aducea prejudicii plebeilor, tribunul Terentillius Harsa se spune ca ar fi determinat numirea unei comisii de zece membri ( decemviri legibus scribundis) nsarcinata sa ntocmeasca un cod nou, cunoscut de toti, afisat n for. Desigur ca nu mai posedam tablitele originale, arse n incendiul provocat de gali n 390 (.Hr.), dar ne putem face o idee destul de precisa despre ele din citatele autorilor antici: acestea ne dau totusi un text ntinerit si poate modificat, ulterior incendiului din 390. Aceasta lege continea reguli foarte diverse ( drept privat, penal, religios, procedura, sanctiuni), dar si cteva mari principii, cum ar fi interzicerea privilegiilor si consfintea egalitatea plebeilor si patricienilor n fata legii, cu toate ca doar mult mai trziu (312-308 .Hr.) au fost divulgate formalitatile procedurii (lista zilelor faste, actiunile legii etc.) susceptibile de a le aplica. Pe de alta parte, ea laiciza dreptul si crea un drept obiectiv: dreptul exista, pentru ca exista o lege care poate fi cunoscuta. Totusi, Legea celor XII Table ramne fragmentara si nu este absolut originala: multe dintre regulile pe care le formula erau foarte vechi; din acest motiv, o anumita perioada a trebuit completata prin dreptul cutumiar exisitent. Dar, pe drept cuvnt romanii o nvatau pe de rost (nca din epoca clasica) si era larg difuzata n ntregul Imperiu: ei o socoteau , pe buna dreptate, baza oricarui drept al lor. Primul comentariu care s-a facut pe marginea ei dateaza de la nceputul secolului al II-lea .Hr. ( Sext. Aelius Paetus, consul n 198).27

2.4. Edictele magistratilor judiciari Edictul reprezinta actul prin intermediul caruia magistratul roman (cu ius edicendi) aducea la cunostinta publicului modul cum ntelege sa exercite atributiile functiei pe care o ocupa, pe timpul mandatului sau de un an. La nceput orale, edictele au capatat forma scrisa, fiind afisate pe o tabla alba de lemn, numita album. Pentru dezvoltarea dreptului privat roman, un rol foarte important l-au avut edictele magistratilor investiti cu iurisdictio (cu dreptul de a numi un judecator si de a organiza procesele ntre particulari). Acesti magistrati erau: pretorul urban, cel peregrin, edilii curuli la Roma, guvernatorii de provincie si questorii lor.28

27 28

J .C. Fredouille, op.cit., p.117; M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.75;

13

Pentru romani, prin edict se ntelegea att ansamblul reglementarilor din edict ct si fiecare prevedere n parte.29 Edictul pretorului urban reprezenta modelul dupa care se redactau edictele celorlalti magistrati cu iurisdictio.30 Edictul perpetuu este edictul care se aplica pe toata durata mandatului pretorului, adica pe durata unui an ntreg. Edictul repentinum este edictul pe care l da pretorul pentru reglementarea unei situatii neprevazute n edictul perpetuu, aparute n cursul mandatului sau. Edictul vechi (pars translaticia) reprezenta partea din edictul pretorului care fusese preluata de catre acesta de la naintasii sai n magistratura, ntruct aceasta cuprindea dispozitii utile si juste. Edictul nou (pars nova) reprezenta contributia noului pretor la dezvoltarea edictului, adica dispozitiile pe care le introducea pe edict, fie din proprie initiativa, fie la sfatul jurisprudentilor.31 Pars nova si pars translaticia au disparut la mijlocul sec. al II-lea d.Hr., n vremea mparatului Hadrian, atunci cnd jurisconsultul Salvius Iulianus, din ordinul mparatului, a sistematizat edictul pretorului, transformndu-l n ntregime ntr-un edict perpetuu, care se transmitea fara modificari de la pretor la pretor.32 Cuprinsul edictului pretorului : formule de actiuni civile, de actiuni pretoriene, prescriptii, exceptii, precum si mijloace variate ntemeiate pe puterea de a comanda a pretorului, mijloace puse la dispozitia justitiabililor.33 Magistratii au fost obligati, prin Legea Cornelia (67 .Hr.), sa respecte ntocmai dispozitiile edictului.34 Pretorul nu creeaza reguli de ius civile. Reglementarile lui se numesc factum (adica un set de reglementari care completeaza lacunele lui ius civile). Abia n epoca clasica, reglementarile pretorului au dobndit denumirea de ius (ius honorarum).35

Ius vine de la zei. Factum vine de la oameni. ( Valentin Georgescu)29 30

Ibidem, p.75; Ibidem, p.75; 31 St. Cocos, op.cit., p. 24-25; 32 Ibidem, op.cit. p.25; 33 M.V.Jakota, op.cit., p. 76; 34 Ibidem, p.76; 35 Ibidem, p.78;

14

2.5. Senatus consultele Senatus consultum reprezinta avizul dat de Senat unui magistrat, care I-a prezentat o anumita problema. Dupa votare acest aviz trebuia depus n Templul lui Saturn (care avea rolul de arhiva publica) si din vremea lui Cezar, era copiat n Jurnalul Oficial. Din secolul al II-lea d.Hr., se considera ca senatus consultele aveau putere de lege. Si pna n secolul al II-lea, senatus consultele aveau o mare forta morala, magistratii respectndu-le cu strictete. Aceasta forta morala se observa din faptul ca daca n momentul votarii un magistrat si-a manifestat mpotrivirea, exercitndu-si dreptul de interventie, senatus consultul ramne, totusi, cu titlu indicativ, ca o senatus auctoritas ( vointa senatului) si poate fi supus unui nou vot. Nici senatus consultul nici senatus auctoritas nu trebuie confundate cu patrum auctoritas ( aprobarea senatorilor patricieni), care a fost la nceput ratificarea de catre senatorii patricieni a unei legi rogata sau a alegerii unui magistrat. Senatus consultum ultimum este o masura de salvare publica, adoptata de senat si care confera magistratilor puteri foarte extinse. Se evita, astfel, numirea unui dictator. Acest tip de senatus consult a aparut la sfrsitul sec. al II-lea .Hr.36 Denumirea senatus consultelor: purtau numele magistratului care le-a propus, nume caruia I se adauga terminatia -ianum (Senatus consultul Trebellianum, sau Senatus consultul Orfitianum).37 2.6. Constitutiile imperiale Constitutiile imperiale reprezinta acte normative care provin de la mparat (din cancelaria acestuia) si care, ncepnd cu secolul al II-lea d.Hr. au putere de lege n toate domeniile. n perioada Imperiului Trziu, constitutiile imperiale iau numele de leges (legi). Ele vor fi adunate n diverse coduri. Constitutiile imperiale sunt de patru feluri: Edicte (edicta), adica actul prin care mparatul anunta cum avea sasi exercite atributiile, pe timpul domniei. Erau valabile pentru ntregul Imperiu si sunt, de multe ori, preluate de mparatii care urmeaza;36

J .C. Fredouille, op.cit., p.184;

15

Rescriptele sunt raspunsuri date de mparat unei persoane particulare sau unui magistrat, raspunsuri n legatura cu anumite chestiuni de drept privat; Mandatele (mandata) sunt instructiuni administrative adresate guvernatorilor de provincie; Decretele (decreta) reprezinta hotarrile date de mparat n procese. Aceste hotarri serveau ca precedente judiciare, crend jurisprudenta. Erau adunate n culegeri de decrete.38 2.6. Jurisprudenta Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse n celelalte izvoare ale dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari. Jurisconsultii erau acei jurisprudenti (specialisti n drept,

cunoscatori ai dreptului ) care primisera de la mparat dreptul de a da consultatii ntemeiate pe autoritatea acestuia (ius respondendi ex auctoritate Augusti).39 Augustus a fost primul mparat care a acordat acest privilegiu lui Massurius Sabinus. Acest ius publice respondendi ex auctoritate Augusti reprezenta mai mult dect o recomandare. Astfel, conform unui rescript al mparatului Hadrian, rescript care confirma o practica mai veche, din timpul lui Augustus, daca raspunsurile jurisconsultilor sunt concordante ntr-o problema de drept, ele se impun judecatorului cu titlu de lege. Daca nu sunt concordante, atunci judecatorul poate sa urmeze opinia care i se pare preferabila. Exista o disputa asupra posibilitatii de alegere a judecatorului. Era el silit sa aleaga numai dintre raspunsurile jurisconsultilor sau putea adopta o solutie propusa de un jurisprudent ?40 ACTVITATEA JURISPRUDENTILOR:

37

Agere ( cum sa te comporti n instanta); Cavere ( redactarea actelor juridice); Respondere ( consultatii juridice);

M.V.Jakota, op.cit., p. 76 38 J .C. Fredouille, op.cit., p.60; 39 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.94; 40 Ibidem, p.95;

16

Scribere (redactarea de tratate de drept, de culegeri de formulare si

de raspunsuri ). Pentru amanunte legate de activitatea jurisprudentilor a se vedea M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.97-101.

REZUMATAcceptiunea n sens formal a izvoarelor de drept consta n totalitatea mijloacelor prin care normele de conduita sociala snt exprimate n norme cu putere obligatorie, deci norme de drept. Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele, obiceiurile, adica reguli nescrise care, aplicate n mod continuu si ndelungat, au capatat forta juridica. Aproape singurele izvoare de drept pna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au adaugat alte izvoare de drept. Legea, definita de Gaius ca fiind ceea ce poporul porunceste si rnduieste, reprezinta o hotarre pe care poporul o ia n adunarile sale legislative, organizate fie dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului. Edictul este un program pe care magistratii l afisau n for la intrarea lor n functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la organizarea instantelor si la modul n care ntelegeau sa solutioneze pricinile dintre cetateni. Edictul era perpetuu sau repentina, vetus sau novum. Dupa instaurarea imperiului, activitatea pretorilor se restrnge, pierzndu-si din forta creatoare n fata vointei mparatului, concretizata n constitutii, edicte, mandate, decrete, rescripte. Hotarrile senatului nu erau izvoare de drept n epoca republicana, ele dobndind aceasta calitate n timpul domniei mparatului Hadrian (117-138 d. H.). Senatus consultele exprimau, n realitate, tot vointa mparatului. Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse n celelalte izvoare ale dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.

17

CONCLUZIIIzvoarele de drept roman cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus consultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta au evoluat n stnsa legatura cu schimbarile n structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare corespunzndu-i o anumita ierarhie a acestora.

TEME DE CONTROL1.Definiti izvorul de drept si analizati unul dintre izvoarele formale ale dreptului roman 2.Explicati adagiul Ius honorarium viva vox est iuris civilis (dreptul pretorian este vocea vie a dreptului) 2. Prezentati o consultatie juridica a pontifilor 3. Prezentati activitatea unuia dintre jurisprudentii cunoscuti (Servius Rufus, Marcus Tullius Cicero, Sextus Pomponius, Gaius, Paul, Ulpian, de exemplu)

18

CAPITOLUL AL III-LEA ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA (ORDO IUDICIORUM PRIVATORUM)3.1 Diviziunea procesului n doua faze: ius si iudicum Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate (mai precis, drepturi reale), mostenire si valorificarea drepturilor de creanta.41 Dreptul privat roman a cunoscut urmatoarele trei proceduri: Procedura actiunilor legii ( corespunde epocii vechi a dreptului roman); Procedura formulara ( corespunde epocii clasice a dreptului roman); Procedura extra ordinem ( ncepe sa fie aplicata n anumite litigii n paralel cu cea formulara si o nlocuieste complet pe aceasta n epoca postclasica). Procedura actiunilor legii si procedura formulara se caracterizeaza prin mpartirea procesului n doua etape: Etapa in iure, care se desfasoara n fata magistratului; Etapa in iudicio, care se desfasoara n fata judecatorului. Procedura extra ordinem se deosebea de procedura actiunilor legii si de cea formulara prin lipsa celor doua etape enumerate mai sus. Desfasurarea procesului se realiza ntr-o singura faza.42 Pentru amanunte asupra desfasurarii procesului roman n cele doua faze, in iure si in iudicium, a se consulta M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.109-122.

3.2.Procesul formular 3.2.1.Formula, actio, iudicium Procedura formulara a fost introdusa prin Legea Aebutia (a doua jumatate a sec. al II-lea .Hr.). Aceasta procedura a coexistat cu procedura actiunilor legii pna n

41 42

E. Molcut, D.Oancea, op.cit., p.59; St. Cocos, op.cit., p.34;

19

anul 17 .Hr., cnd, prin Legile Iuliae iudiciariae, procedura actiunilor legii a fost abrogata.43 Elementul central al procedurii formulare l reprezinta formula. Dar pentru a ntelege formula este necesar sa definim notiunea de actio (actiunea). Actio (actiunea) reprezinta dreptul unei persoane de a pretinde n justitie ceea ce I se datoreaza. 44 ntr-o alta opinie, prin actio se ntelege un mijloc procedural la ndemna unei persoane careia i s-a ncalcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia.45 Procedura eliberarii actiunii este urmatoarea: 1) Reclamantul si alege o actiune de pe edict si-i solicita magistratului judiciar eliberarea formulei corespunzatoare; 2) Magistratul i acorda sau nu reclamantului formula corespunzatoare actiunii alese; 3) Daca nu exista actiune pe edictul magistratului judiciar, reclamantul nu-si poate apara dreptul ncalcat. n aceasta situatie, magistratul judiciar poate elibera o actiune noua. Aceasta actiune noua poate fi actiune in factum sau actiune utila. Astfel de actiuni se eliberau doar la sfatul unui jurisprudent 46. Din prezentarea succinta a procedurii de eliberare a unei actiuni, se observa ca, n procedura formulara, fiecarei actiuni i corespunde o formula. Formula reprezinta un model de actiune. Acest model, specific pentru fiecare actiune n parte, era alcatuit, dintr-o serie de instructiuni adresate judecatorului privind etapele de solutionare a litigiului cu care era sesizat de catre magistratul judiciar. Sfera notiunii de formula cuprinde:

a) Formule incluse pe album ( adica n edictul magistratului judiciar); b)decretale); Formule eliberate de pretor sau de alt magistrat judiciar dupa o prealabila examinare a cazului terminata printr-un decret ( formule in factum

c)

Formule eliberate de pretor pentru a-I sluji judecatorului n

solutionarea unui litigiu concret ( este vorba de formule din edict sau in factum

43 44

Ibidem, p.43; M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128; 45 St. Cocos, op.cit., p.45; 46 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128-129

20

decretale dar particularizate prin mentionarea numelor reclamantului si prtului din speta). Efectul formulei: limiteaza puterea judecatorului la problemele de drept si de fapt mentionate n formula. Exemplu de formula ( actio certae creditae pecuniae):Titius va fi judecator. Daca ti se pare ca prtul trebuie sa dea 10.000 de sesterti reclamantului, atunci judecatorule condamna pe prt sa plateasca reclamantului 10.000 de sesterti. Daca nu ti se pare absolva.

3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei

3)DEMONSTRATIO 2)CONDEMNATIO

1) INTENTIOFormula este alcatuita din : I. Parti principale, care sunt urmatoarele: a) Intentio; b) Condemnatio; c) Demonstratio; d) Adiudicatio. II. Parti accesorii47, care sunt urmatoarele: a) Exceptii; b) Replici, duplici, triplici; c) Prescriptii.

3.2.3.Studiul partilor principale ale formulei INTENTIO reprezinta pretentia reclamantului. ntreaga formula se poate reduce, uneori, la intentio. INTENTIO poate fi :

21

Certa ( reclamantul pretinde un lucru determinat, cum ar fi un sclav, un cal etc.); Incerta ( pretentia reclamantului nu este bine precizata : Ce ti se pare ca prtul datoreaza reclamantului).48 INTENTIO mai poate fi: In ius (se refera la o problema de ius civile). Se recunosc dupa anumite expresii tip : ex iure quiritium esse, dare, facere, opportere; In factum (se refera la o problema care nu este reglementata de ius civile, adica la o situatie de fapt) Exemplu: daca ti se pare ca reclamantul a depus la prt o masa de argint.49 CONDEMNATIO: partea principala a formulei prin care se confera judecatorului puterea de a-l obliga pe prt sa plateasca o suma de bani sau de a-l absolvi, dupa cum pretentia reclamantului este dovedita sau nu. CONDEMNATIO poate fi: Certa ( se fixa suma de bani la plata careia judecatorul trebuia sa-l condamne pe prt ). Vointa judecatorului nu avea nici un rol n stabilirea cuantumului acestei sume de bani; Cu taxatie ( magistratul stabileste plafonul maxim al sanctiunii pecuniare); Incerta ( judecatorul primeste ordinul de a aprecia valoarea condamnarii n bani : ct va fi acel lucru, judecatorule condamna-l pe prt fata de reclamant).50 DEMONSTRATIO: figureaza la nceputul formulei pentru a-I arata judecatorului cauza, fundamentul juridic al pretentiei reclamantului ( adica al lui intentio). Demonstratio se ntlneste doar n formulele actiunilor de buna-credinta. Demonstratio nu exista n actiunile in factum, n actiunile condictio sau n actiunile reale. ADIUDICATIO: parte din formula prin care magistratul i da dreptul judecatorului de a mparti lucrul si de a da n proprietate. Se ntlneste doar n actiunile de partaj a unei succesiuni, a unui bun comun sau n actiunile de fixare a unui hotar.

B. Studiul partilor accesorii ale formuleiPRESCRIPTII: adaugiri scrise nainte de formula. Prescriptiile sunt :

n favoarea reclamantului ( pro actore): evita stingerea actiuniii ca efect al litis contestatiunii. Exemplu: n cazul platii anuale a unei sume de bani.

47 48

Ibidem, p.130; Ibidem, p.130; 49 Ibidem, p.130; 50 Ibidem, p.131;

22

n favoarea prtului (pro reo). Au disparut, fiind nlocuite de exceptii.

EXCEPTIILE: parti accesorii ale formulei , introduse la cererea prtului, care constau n elemente de drept sau de fapt care daca sunt dovedite duc la respingerea definitiva a actiunii reclamantului sau la amnarea urmaririi. Exceptiile izvorasc din legi, senatus consulte, sau se ntemeiaza pe iurisdictio (puterea magistratului judiciar de a organiza procesul civil), caz n care se numesc exceptii in factum. Exceptiile sunt:

Perpetui: se pot invoca oricnd pe parcursul procesului civil. Daca, din eroare nu se invoca, prtul putea cere repunerea n situatia anterioara.

Dilatorii: se pot invoca doar ntr-un anumit termen. Exemplu: exceptia plus petitio tempore.51

REPLICA: raspunsul reclamantului la exceptia invocata de catre prt. DUPLICA: obiectia prtului la replica. TRIPLICA: raspunsul reclamantului la duplica. 3.2.4.Clasificarea actiunilor Attea drepturi erau sanctionate n dreptul roman, cte actiuni existau pe edictele magistratilor judiciari.52 - Cea mai cuprinzatoare clasificare a actiunilor era n actiuni personale si actiuni reale a)Actiuni personale (actiuni introduse de catre titularii de drepturi personale mpotriva persoanelor care nu si-a executat obligatiile corespunzatoare respectivelor drepturi personale). Caracteristici: - Numele prtului figureaza n intentio; - Izvorasc din contracte, delicte civile sau fapte juridice licite: mbogatirea fara justa cauza, gestiunea de afaceri; - Se recunosc dupa cuvintele dare, facere, opportere. b) Actiuni reale (actiuni introduse mpotriva unei persoane care detine sau poseda un bun, actiune pornita de catre o alta persoana care pretinde un anumit drept asupra acelui bun, adica un drept real). Denumirea actiunilor reale: vindicationes ( rei vindicatio, vindicatio servitutis, etc). Tot n categoria actiunilor reale intra actiunile51 52

Ibidem, p.133; Ibidem, p.134;

23

confesorii (actiunea prin care reclamantul sustine ca este titularul unui drept de servitute) si actiuni negatorii ( actiune prin care titularul dreptului real respinge pretentia unei persoane ca ar avea un drept de servitute asupra lucrului sau). Caracteristici: - n intentio apare numele reclamantului si afirmatia ca el este proprietar sau afirmatia ca este titularul unui alt drept real: Daca ti se pare ca sclavul aprtine reclamantului; - Nu au demonstratio. Sunt arbitrare. - Prtul da o satisdatio iudicatum solvi (promisiune ntarita cu garantii ca va plati suma de bani la care eventual ar putea fi condamnat. Satisdatio este un contract de drept civil. 2) Actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta a)Actiuni de drept strict (judecatorul nu putea sa le interpreteze, ci respecta fiecare cuvnt nscris n formula). Pna n secolul I .Hr. nu se tinea cont de violenta, dol etc; b)Actiuni de buna-credinta (actiuni in ius, care au n intentio clauzula ex fide bona). Caracterisitici: - Judecatorul are o larga putere de apreciere; - Aceste actiuni izvorasc din : contractele de societate, depozit, locatie, mandat, fiducie, vnzare sau din faptul de gestiune de afaceri ori din tutela. Actiunea rei uxoriae (privind restituirea dotei femeii); - Exceptia de dol este ntotdeauna subnteleasa n formula. Prtul poate invoca aceasta exceptie pentru prima data naintea judecatorului; - Actiunile de buna-credinta admit compensatia, dobnzi moratorii, dobnzi convenite prin pactul de dobnda; - Plata ntre litis contestatio si judecata este valabila. 3). Actiuni civile si actiuni onorare a) Actiunile civile sunt actiuni bazate pe dreptul civil ( rezultate din actiunile legii); b) Actiunile onorare sunt actiunile formulate de catre pretori si de catre ceilalti magistrati judiciari. 4). Actiuni directe si actiuni utile c) Actiunea directa este actiunea civila formulata de catre lege pentru o anumita situatie;

24

d) Actiunea utila este actiunea construita de pretor, pornind de la actiunea directa, pentru a se aplica unei situatii neprevazute de lege. Actiunea utila presupune ntotdeauna fictiune. 5). Actiuni directe si actiuni contrare (apar dintr-un contract nascut unilateral si devenit bilateral pe parcursul executarii, adica dintr-un contract sinalagmatic imperfect) e) Actiunea directa rezulta din contractul unilateral initial. Este actiunea creditorului mpotriva debitorului obligatiei initiale; f) Actiunea contrara rezulta din contractul bilateral final. Este actiunea debitorului initial mpotriva creditorului initial. 6). Actiuni penale si rei persecutorii; 7). Actiuni arbitrare; 8). Actiuni cu transpunere de persoana; 9). Actiuni in bonum et aequum concepta Pentru aceste actiuni a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, vol.I, p.134-141.

3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului Interdictele sunt de doua feluri: Interdicta ( ordin de a nu face ceva, de a te abtine de la o activitate) Exemplu: Nu tulbura pe posesor !

Decreta ( pretorul obliga o persoana sa faca ceva) Exemplu: Restituie! Din epoca clasica, interdictele se refera exclusiv la decreta53. Trimiteri n posesie erau foarte importante n provincii;

Restitutio in integrum nsemna repunerea partilor n situatia dinaintea ncheierii unui act sau n situatia anterioara producerii unui fapt juridic. Restitutio in integrum se acorda n urmatoarele cazuri: Pentru eroare; Pentru dol; Pentru violenta; Pentru minoritate; Pentru fraudarea creditorilor; n favoarea tnarului sub 25 de ani care a ncheiat un act juridic ce-l pagubeste;

25

Pentru soldatul plecat n razboi sau pentru magistratul n misiune (rei publicae causa); Pentru repunerea n termen spre a se putea folosi o actiune temporara; Pentru cazul cnd cineva ti-a uzucapat lucrul Conditii pentru restitutio in integrum: Restituirea se acorda n termen de un an de zile, din momentul n care reclamantul ia cunostinta de actul juridic pagubitor; Prejudiciul sa fie mare.54

3.3.Procesul extra ordinem 3.3.1.nceputurile procesului extra ordinem; Originile procesului extra-ordinem pot fi gasite n urmatoarele fenomene juridice: n cognitio extraordinaria de la nceputul Imperiului (adica o procedura complet diferita de cea formulara, care se desfasura numai n fata unui magistrat, n chestiuni administrative);55 n competenta judiciara a comandantului roman; n fideicomisul lui Lucius Lentulus, executat de catre Augustus si reglementat de catre acesta, la sfarul juristului Trebatius Testa. Conform acestei reglementari, consulul sau pretorul fideicomisorium au competenta de a-l ajuta pe fideicomisar sa-si primeasca bunul lasat de de cuius, prin fiduciar. DICTIONAR: Fideicomisul reprezinta actul juridic prin care autorul testamentului nsarcineaza o persoana gratificata prin acel testament (numita fiduciar) sa transmita o succesiune, o cota-parte dintr-o succesiune sau un anumit lucru unei a treia persoane ( numita fideicomisar). Pna la Augustus, fiduciarul nu putea fi constrns n justitie sa execute fideicomisul, astfel nct, pna n acea epoca, autorul testamentului trebuia sa se bazeze numai pe buna-credinta fiduciarului ( numita, n limba latina, fiducia, ae). 56

53 54

Ibidem, p.141; Ibidem, p. 144; 55 Ren Foignet , Manuel lmentaire de Droit romain , Neuvime dition, Libraire Arthur Rousseau. Rousseau et C ie diteurs, Paris, vol.1, 351;

26

3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem n cursul Principatului, procesul extra-ordinem a fost admis n tot maio multe materii precum: litigiile dintre mama si fostul ei sot cu privire la recunoasterea copilului, actiunea mamei mpotriva sotului ei divortat pentru a fi obligat sa plateasca alimente, cererile privind onorariul de avocat, probleme de drept sacru, procesele de libertate, de ingenuitate, litigiile dintre parinti si copii etc. Din secolul al III-lea e.n., procesul extraordinem l nlocuieste pe cel ordo iudiciorum privatorum.57 3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei n procesul extra-ordinem, toti judecatorii sunt functionari de stat din

ierarhia functionarilor administrativi .58 Ei nu mai sunt simpli particulari ca n procesul ordo iudiciorum privatorum. Iata sistemul ierarhic al judecatorilor n procesul extra-ordinem: mparatul se afla n vrful ierarhiei judecatorilor extra-ordinem. El poate examina cauzele att n apel ct si n prima si ultima instanta. mparatul este substituit, adesea, n procesele extra-ordinem, de catre prefectul pretoriului. Din aceasta cauza, nu exista apel de la prefectul pretoriului la mparat. mparatul mai putea fi substiutit, n judecarea proceselor extra-ordinem si de catre vicari. Din aceasta cauza nu exista apel de la vicari la mparat; Judecatorii ordinari (prefectul Romei si cel al Constantinopolului, iar n provincie, guvernatorul) aveau o competenta de drept comun, adica judecau orice proces daca acesta nu era dat n competenta unui alt judecator, de pe o alta treapta ierarhica; Judecatorii pedanei judeca orice proces pe care l primesc de la judecatorii ordinari. n ultima faza de evolutie a procesului extra-ordinem, judecatorii pedanei judecau toate procesele al caror obiect era mai mic de 500 de bani de aur; Judecatorii locali (duumviri iure dicundo, nlocuiti mai trziu prin defensores civitatis) judeca cauze mai putin importante. 59 Ca regula generala, orice functionar poate judeca procese extra-ordinem legate de domeniul n care activeaza. Procedura proceselor extra-ordinem56 57

M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.202, nota 11; St. Cocos, op.cit., p.52; 58 Ibidem, p.52;

27

Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum privatorum, unde etapele procedurale se parcurgeau doar prin grija reclamantului, desfasurarea procesului extraordinem de la citatie la executarea sentintei este asigurata de catre autoritatile romane. Procedura procesului extra-ordinem are doar o singura faza care s e desfasoara, n ntregime, naintea functionarului judecator. CITAREA PRTULUI se realizeaza prin:

Litis denuntiatio. Reclamantul remite o petitie functionarului competent, prin care-l informeaza asupra persoanei pe care vrea sa o cheme n judecata precum si asupra motivelor pentru care vrea sa se judece cu aceasta. Functionarul, dupa ce nregistreaza cererea, o trimite, printr-un alt functionar, prtului;

Libellus conventiones. Reclamantul i prezinta functionarului competent cererea de chemare n judecata n doua exemplare. Judecatorul pastreaza un exemplar, iar pe celalalt l trimite prtului, printr-un functionar numit viator sau executor. Momentul depunerii petitiei introductive de instanta ntrerupe

termenul de prescriptie extinctiva. JUDECATA N LIPSA ( eremodicium sau lis deserta) este posibila. Se desfasoara cnd prtul, desi a fost citat de mai multe ori, nu se prezinta. Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum, unde ntotdeauna sentinta judecatorului se dadea n favoarea partii prezente60, n procesul extraordinem, prtul absent poate fi absolvit de catre judecator61. REPREZENTAREA este admisa, dar numai cu garantii. Reprezentantul reclamantului dadea garantii ca reclamantul va ratifica actele sale. Reprezentatul prtului trebuie sa garanteze ca prtul va executa sentinta. DEZBATERILE se desfasurau astfel:

Narratio ( reclamantul si prezinta pretentiile); Contradictio ( prtul se apara mpotriva pretentiilor reclamantului); Litis contestatio ( are efecte mai reduse dect n procesul formular). Astfel, litis contestatio are urmatoarele efecte, n judecata extra-ordinem,:

59 60

M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.148; Ibidem, p.119; 61 Ibidem, p.148-149;

28

actiunea temporara devine perpetua, actiunea intransmisibila devine transmisibila mostenitorilor, elementele condamnarii sunt apreciate acum de catre judecator. De asemenea, litis contestatio nu mai transforma pretentia reclamantului ntr-un drept de a primi o suma de bani. Judecatorul l poate obliga pe prt sa execute ntocmai pretentia reclamantului ( cu exceptia obligatiilor de a face sau a nu face care i incumba prtului, caci, n acest cazuri, daca prtul refuza sa le execute, va fi condamnat sa-i plateasca reclamantului o suma de bani). Litis contestatio nu mai stinge actiunea reclamantului;

Postulatio ( pledoaria avocatului reclamantului); Contradictio (pledoaria avocatului prtului); SENTINTA (judecatorul are puteri largi n darea hotarrii). Daca prtul se opune executarii n natura, daca lucrul a disparut sau obligatia prtului nu poate fi executata silit, atunci se recurge la condamnarea pecuniara.62 EXECUTAREA SENTINTEI:

Pentru restituirea unui lucru, prtul era constrns cu ajutorul fortei publice; Pentru plata unei sume de bani, existau patru modalitati de executare silita:

Sechestrul judiciar (pignus ex iudicati causa captum). Prin hotarre se sechestra un bun care, apoi, era vndut. Acest procedeu se folosea n cazul n care prtul era solvabil; Executarea asupra averii (distractio bonorum). Creditorii sunt trimisi n posesia averii debitorului. Judecatorul vinde bunurile pna la acoperirea datoriilor debitorului. n momentul achitarii tuturor datoriilor, vnzarea se opreste; Cedarea averii (cessio bonorum), modalitate rezervata numai debitorului care si-a pierdut averea din cauza de forta majora. Debitorul care si-a risipit intentionat averea, spre a-I frauda pe creditori nu poate beneficia de aceasta modalitate de executare. Executarea asupra persoanei (prtul debitor, daca refuza sa-si cedeze bunurile catre creditorii sai, trebuia dus n nchisoarea publica a datornicilor,62

Ibidem, p.150;

29

care a nlocuit, nchisorile private pentru datornici, n urma Constitutiei lui Theodosius, Valentinianus si Arcadius din 388 d.Hr.). nchisorile private ale datornicilor au continuat sa existe clandestin; LOCUL DE JUDECATA: basilica. Judecatorii erau despartiti de public printr-o cortina (cancella). DICTIONAR: Forta majora este o mprejurare de origine externa ( adica din afara cmpului de activitate al debitorului), cu caracter exceptional, care este absolut imrevizibila si inevitabila sau irezistibila.63 Exemplu: o eruptie vulcanica, un cutremur etc.

REZUMATProcedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, mostenire si valorificarea drepturilor de creanta. Pentru a se ajunge la aparitia si perfectionarea acestui mecanism numit procedura s-au parcurs mai multe etape. O data cu aparitia statului se poate vorbi de o procedura n sensul unui sistem, ca ansamblu de norme ce reglementeaza desfasurarea litigiilor. Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale: procedura legisactiunilor ( epoca veche) procedura formulara (epoca clasica) procedura extraordinara (epoca postclasica)

Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracterizeaza prin desfasurarea procesului n doua faze. Daca n prima faza a procesului, magistratul, ca organ de stat, organiza instanta, pregatind sub aspect juridic, in iure, solutionarea spetei, n cea de-a doua faza, judecatorul, ales de parti, avea sa dea solutia, individualiznd, astfel, normele legii la speta supusa judecatii, in iudicio.

CONCLUZII63

Liviu Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat., Editie revazuta, Editura Fundatiei Chemarea, iasi, 1994, p.362;

30

n procedura legisactiunilor si n cea formulara magistratul avea rolul de a lega, de a organiza instanta, iar judecatorul, care era o persoana privata, de a conduce desfasurarea procesului si de a pronunta sentinta. Procedura extraordinara se deosebea de primele doua prin lipsa celor doua etape, procesul desfasurndu-se n fata unei singure persoane.

TEME DE CONTROL1. Prezentati fazele procesului civil 2. Construiti o formula ipotetica si faceti o analiza a acesteia. 3.Clasificati actiunile din dreptul roman 4.Explicati adagiul Res iudicata pro veritate habetur.

CAPITOLUL AL IV-LEA DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)4.1. Diviziunea lucrurilor Bunul reprezinta o portiune din materia nconjuratoare, individualizata n raport cu anumite criterii sociale, admise la un anumit moment dat si luata n considerare de normele juridice, deoarece prezinta utilitate pentru oameni. Romanii confundau bunul cu dreptul de proprietate asupra lui. Abia mai trziu, juristii au facut distinctia ntre dreptul real si bunul care constituie obiectul acestui drept ( n Institutele lui Iustinian, la 2,2,2, drepturile reale se numesc drepturi asupra unui lucru strain) .

31

n conceptia juristilor romani, bunurile se mparteau n mai multe categorii, pe care le vom prezenta n cele ce urmeaza: I. Lucruri care pot fi nsusite de catre un particular (res in patrimonio) si lucruri care nu pot fi nsusite (res nullius sau res extra patrimonium). Lucrurile extra patrimonium se mpart la rndul lor n: a) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul divin (res nullius divini iuris), adica toate lucrurile care erau: res sacrae ( consacrate zeilor prin consacratio); res sanctae ( sunt legate de religie);

- res religiosae ( consacrate zeilor mortii); b) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul uman (res nullius humani iuris), adica toate lucrurile care erau: - Communes (care apartin tuturor). Exemple: apa, aerul, marea, cerul, lumina soarelui etc; - Publicae (care apartin statului). Ex: ager publicus (pamntul statului) si servus publicus (sclavul statului); - Universitatum (care apartin cetatilor). Ex: teatrele, stadioanele, baile publice etc. Lucrurile care sunt susceptibile de apropriere (res in patrimonio) se mpart la rndul lor n: - Lucruri susceptibile de apropriere dar care n prezent nu se afla n proprietatea nimanui (res nullius); - Lucruri susceptibile de apropriere care se afla n proprietatea unei persoane (res privata). 2.Res privata se mpart n: a)Bunuri care se nstraineaza doar prin mancipatie sau prin in iure cessio (res mancipi). Sunt bunuri mancipi: sclavii, pamntul din Roma sau cel din Italia, servitutile prediale rustice asupra acestor terenuri, animalelel de tractiune sau de calarie. Se pare ca au fost primele bunuri care au intrat n proprietatea privata, adica n puterea sefului de familie ( mancipium)64. Bunurile mancipi aveau, n vechiul drept

64

Ibidem, vol al II-lea, p.299;

32

roman dar si n cel clasic, un regim juridic special, conform nsemnatatii deosebite a acestor bunuri65; b)Bunuri care nu se nstraineaza prin mancipatie sau in iure cessio (res nec mancipi). Se nstraineaza prin traditie. Exemple de astfel de bunuri: bijuteriile, turmele de oi etc. 3.Res privata se mpart, de asemenea, n: - Corporale (au un corp material); - Necorporale (drepturile asupra bunului altuia). 4.Res privata sunt: a)lucruri de specie (au o individualitate proprie, asigurata de anumite trasaturi specifice). Ex: sclavul Tyron; b) lucruri de gen (se individualizeaza doar prin indicarea genului, calitatii si cantitatii. Cantitatea se determina prin masurare, cntarire sau numarare) Exemplu: sapte amfore mari de Corint. 5.Bunurile susceptibile de apropriere, aflate n proprietatea unei persoane sunt: a)Fungibile ( se pot nlocui unele cu altele). Ex.: monedele, uleiul, vinul, maslinele etc. Se observa ca bunurile de gen sunt fungibile; b)Nefungibile ( nu se pot nlocui unele cu altele). 6.Res privata se mpart, de asemenea, n . a)Consumptibile (la prima ntrebuintare se consuma). Ex.: vinul, grul, etc.; b) Neconsumptibile (se consuma dupa o folosinta ndelungata) Ex.: sandalele, hainele, etc. 7.Cea mai nsemnata diviziune a lucrurilor n dreptul modern, dar care si are originea n dreptul roman clasic, este mpartirea bunurilor susceptibile de apropriere, aflate n proprietatea unei persoane n: a)Mobile ( se misca singure sau ajutate). Ex.: calul sau carul; b) Imobile (nu se pot misca). Ex.: o casa sau un teren. Imobilele erau considerate mai importante dect mobilele. Din aceasta cauza, imobilele aveau un regim juridic special. Astfel, prin Oratio Severi (195 d.Hr.), tutorele este oprit sa nstraineze terenurile necladite sau terenurile cu cladiri nconjurate de

65

Ibidem, vol. al II-lea, p.300;

33

gradini, pe care trebuia sa le transfere n proprietatea pupilului, atunci cnd acesta ajungea la pubertate.66 n vremea lui Augustus, sotului I se interzicea sa nstraineze imobilele dotale din Italia.67 Pentru influenta acestei ultime clasificari a bunurilor private asupra Codului Civil Romn din 1864 a se citi art.461-474.

Juristii romani nu au cunoscut notiunea de patrimoniu (ansamblul drepturilor si obligatiilor evaluabile n bani, ansamblu ce apartine unui subiect de drept). Aceasta notiune a fost elaborata n epoca moderna, pornindu-se de la elemente romane, cum ar fi: Familia pecuniaque ( ntreaga avere a unei familii romane, avere alcatuita din familia, adica toate bunurile mancipi ale acelui sef de familie si pecunia, adica ansamblul bunurilor nec mancipi ale acelui sef de familie); Hereditas (mostenirea, adica un ansamblu de bunuri, drepturi si datorii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, n temeiul dreptului civil); Bona (ansamblul de drepturi si obligatii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, n temeiul edictului pretorian). Se traduce prin succesiunea deferita de pretor; Peculiul (la origine desemna un ansamblu de bunuri pe care stapnul le ncredinta sclavului sau spre o mai buna fructificare, dar n timp ajunge sa desemneze un ansamblu de drepturi si datorii patrimoniale ale sclavului).

4.2. Proprietatea privata 4.2.1. Ager gentilicius Ager gentilicius reprezinta pamntul comun al fiecarei ginte din Roma.

66 67

Ibidem, vol. al II-lea, p.280; Ibidem, vol. al II-lea, p.302;

34

Astfel, conform istoricilor Titus Livius si Dionis din Halicarnas, cnd Appius Claudius, mpreuna cu ntreaga ginta Claudia, a venit din Sabinia ca sa se stabileasca n Roma, senatul I-a acordat un ager gentilicius dincolo de Arno. Acest pamnt a fost mpartit de catre Appius Claudius ntre familiile care-i constituiau ginta.68 Ager gentilicius a fost mpartit n proprietate privata familiilor din ginta ntr-o epoca anterioara Legii celor XII Table. Existenta proprietatii comune a gintii asupra lui ager gentilicius mai era evocata n epoca dreptului clasic de dreptul de mostenire si de tutela a gentililor.69

4.2.2.Heredium si fundus Heredium era pamntul din cetatea Romei, n suprafata de doua iugare, pe care-l primise n proprietate fiecare sef de familie, cu ocazia fundarii Romei, spre a-si construi casa. Heredium-ul era, initial, inalienabil, iar spre sfrsitul Republicii, patricianul care-l nstraina era dispretuit. Heredium-ul era, initial, indivizibil. Conform unor fragmente din Institutiile lui Gaius, descoperite n Egipt, mostenitorii ramneau dupa moartea sefului de familie ntr-o devalmasie numita ercto non cito (divisione non provocata). De la Legea celor XII Table, care contine o actiune de iesire din indiviziune a mostenitorilor (actio familia herciscundae ), heredium-ul poate fi partajat ntre mostenitori.70 Astfel, de la Legea celor XII table, prin heredium se ntelege pamntul din intravilanul Romei, pe care-l stapnea un pater familias, fara a mai lega aceasta calitate de suprafata de doua iugare. Fundus reprezinta terenul pentru agricultura, situat n afara Romei, aflat n proprietatea lui pater familias. Proprietatea asupra lui se poate dobndi prin uzucapiunea de 2 ani.

4.2.3. Ager publicus Ager publicus populi romani era constituit din toate bunurile imobile pe care statul roman le dobndea prin cucerire, pe care le mostenea ( astfel, Attala, regele Pergamului, si-a lasat prin testament regatul statului roman, n 134 .Hr.) sau pe care le

68 69

Ibidem, vol. al II-lea, p.305; Ibidem, vol. al II-lea, p.305; 70 Ibidem, vol al II-lea, p.306;

35

confisca de la cei condamnati.71 Aceste imobile, n functie de natura lor erau utilizate diferit. Astfel, statul roman si rezerva exploatarea minelor si a padurilor. Pamnturile din ager publicus primeau urmatoarele destinatii: - Fie erau acordate n proprietate, n loturi mici, cetatenilor (agri limitari) sau celor care ntemeiau o colonie latina; - Fie erau arendate pe termen de cinci ani, contra unei dari numita vectigal (ager vectigali); - Fie erau lasate la dispozitia cetatenilor care puteau ocupa teren ct puteau sa cultive (ager ocupatorius). Dupa aparitia pretorului, ocuparea de terenuri din ager publicus se facea n temeiul unei concesii acordate de catre pretor prin edict.72 Cel care ocupa acest teren trebuia sa plateasca o taxa statului roman. Concesiunea lui ager ocupatorius putea fi revocata de catre statul roman. La sfrsitul Republicii ctiva mari proprietari si mpart ager publicus din Italia si-l considera averea lor personala. 73 4.3.Proprietatea n epoca clasica 4.3.1.Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate Pentru romani, proprietatea era un lucru corporal, la fel ca si servitutile prediale rustice. Si aceasta, ntruct romanii nu distingeau ntre dreptul de proprietate sau dreptul de servitute prediala rustica si obiectul acelui drept de proprietate sau de

servitute prediala rustica. Pentru a desemna proprietatea, romanii spuneau, asa cum spun majoritatea romnilor: lucrul este al meu sau am un lucru(res mea est, meum est ex iure quiritium).74 Dreptul de proprietate (proprietatea) reprezinta dreptul subiectiv al unei persoane, numita proprietar, asupra unui lucru, drept care i confera anumite atribute ocrotite de dreptul obiectiv. Aceste atribute, care reprezinta continutul dreptului de proprietate sunt:

Ius utendi ( dreptul proprietarului de a folosi lucrul care reprezinta obiectul dreptului de proprietate); Ius fruendi ( dreptul proprietarului de a culege fructele si de a dobndi produsele lucrului);

71 72

J .C. Fredouille, op.cit., p.19; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.307; 73 J.C.Fredouille, op.cit., p.19;

36

Ius abutendi ( dreptul proprietarului de a dispune de lucrul n proprietate, fie material, prin modificare sau distrugere, fie juridic, nstrainndu-l ori prin acte ntre vii, ori prin acte din cauza de moarte, cum ar fi prin legatul inclus n testament sau fideicomis-ul). Acest ius abutendi nu a fost nelimitat. Din cele mai vechi timpuri, acest atribut al proprietatii a fost ngradit n interesul general al societatii. Astfel, nainte de 390 .Hr., n Roma, proprietarii de cladiri trebuiau sa respecte o distanta de doi pasi ntre cladirile vecine, distanta numita ambitus. ntre ogoarele vecine, proprietarii trebuiau sa respecte o distanta de cinci pasi, numita fines (confinium). Legea celor XII Table i interzicea proprietarului unei grinzi folosita de un alt proprietar n constructia casei sale, sa dispuna demontarea acesteia.75

DICTIONAR:Fructele reprezinta ceea ce produc bunurile frugifere periodic si fara sa-si consume substanta. Exemplu: iarba, grul, puii de animale, copiii sclavilor etc. Fructele sunt : naturale (

apar independent de vointa omului), industriale ( rezulta numai ca urmare a stradaniei omului ) si civile ( consecinta unor acte juridice chiriile , dobnzile etc.). Produsele reprezinta ceea ce rezulta din bunuri prin consumarea substantei acestora. Ex.: scndurile sunt un produs al copacilor, aurul reprezinta un produs al minelor de aur etc.

4.3.2.Proprietatea quiritara Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) este proprietatea quiritilor (a cetatenilor romani) recunoscuta si sanctionata de catre ius civile.76 CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE QUIRITARA:

Drept absolut ( adica i permite proprietarului quiritar sa se foloseascade toate avantajele pe care lucrul n proprietate i le poate procura);

Drept exclusiv ( adica numai proprietarul poate exercita cele treiatribute ale dreptului de proprietate quiritara);

Drept perpetuu ( adica proprietatea quiritara exista att timp ct existaobiectul proprietatii iar proprietatea quiritara nu se stinge prin neuz ).M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.310; Ibidem, p.311; 76 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.153;75 74

37

Aceste caractere specifice, initial, proprietatii quiritare au devenit, odata cu stergerea diferentelor dintre proprietatea quiritara, cea provinciala, peregrina si pretoriana ( proces accelerat n secolul al IIIlea d.Hr. si terminat n secolul al VI-lea d.Hr.), caracterele dreptului de proprietate, n general. Conditiile proprietatii quiritare:

Proprietarul: cetatean roman sau peregrin cu ius commercii ( subiectede ius civile);

Bunul, obiect al proprietatii quiritare: lucru roman transmis fie prinmancipatie sau in iure cessio, pentru res mancipi, sau prin traditiune, pentru res nec mancipi. Mobilele erau romane daca se aflau n mna unui cetatean roman. Imobilele erau romane daca erau situate pe pamnt italic. Imobilele italice aveau un regim juridic special, fiind scutite de impozit si res mancipi. n timpul Principatului, patruzeci de cetati din Imperiu au obtinut pentru teritoriile lor ius italicum (adica calitatea de pamnt italic), desi erau situate n afara Peninsulei Italice. Mentionam printre aceste cetati: Sarmisegetuza, Napoca, Apulum, Beyruth etc).

Modul de transmitere a dreptului de proprietate: Pentrutransmiterea dreptului de proprietate quiritara cetatenii romani foloseau numai modurile solemne prevazute de ius civile, care erau, n functie de calificarea lucrului, dupa caz, mancipatiunea si in iure cessio pentru lucrurile mancipi si traditiunea pentru lucrurile nec mancipi. Atributele dreptului de proprietate quiritara: Ius utendi; Ius fruendi; Ius abutendi. Proprietatea quiritara a fost considerata de romani ca o institutie rezervata doar acelor persoane ce aveau voie sa foloseasca ius civile (cetatenii romani si peregrinii cu ius commercii). Din ratiuni practice, romanii au trebuit sa inventeze niste institutii juridice care sa reglementeze stapnirea bunurilor n provincii sau stapnirea bunurilor mancipi dobndite prin traditie. Aceste institutii, pe care romanii le numeau generic possessio, au mprumutat de la proprietatea quiritara atributele. Acest mprumut a declansat

38

procesul de contopire a proprietatii quiritare cu aceste possessiones, proces datorita caruia, consideram astazi ca proprietarul are n dreptul civil romn aceleasi atribute ca si proprietarul quiritar ( a se vedea art. 480 din Codul civil). Iata etapele pe care le-a parcurs procesul de confundare a proprietatii quiritare cu posesiunea provinciala, peregrina si pretoriana: n secolul al II-lea d.Hr., juristi, precum Gaius, denumeau posesiunea provinciala, cu termenul dominium, rezervat exclusiv proprietatii quiritare, n sec. al III-lea d.Hr., prin Edictul lui Caracalla din 212, toti locuitorii Imperiului primeau cetatenia romana cu exceptia dediticilor, mparatul Maximin generaliza concesiunile de ius italicum si pamnturile italice erau supuse impozitului, iar n secolul al VI-lea, Iustinian desfiinteaza clasificarea bunurilor n mancipi si nec mancipi, precum si orice deosebire ntre pamntul italic si cel provincial. Astfel, se ncheia procesul de fuziune al proprietatii quiritare cu posesiunile provinciala, peregrina si pretoriana77. SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE: actiunea civila rei vindicatio (actiune in rem).

4.3.3.Proprietatea pretoriana (bonitara) Aceasta possessio a fost creata de catre juristii romani n secolul I .Hr., pentru a pune capat obiceiului proprietarilor quiritari de a introduce, n mod abuziv, actiuni rei vindicatio mpotriva celor care dobndisera obiectul proprietatii quiritare, prin traditie, chiar de la aceiasi proprietari care acum i chemau naintea magistratului. Prin proprietate pretoriana (bonitara) se ntelege proprietatea recunoscuta si aparata de catre edictul pretorului, asupra unui lucru mancipi, dobndit de proprietarul pretorian prin traditie si nu prin mancipatie sau in iure cessio. Aceasta proprietate pretoriana era recunoscuta si aparata pna la mplinirea termenului de uzucapiune ( un an pentru mobile, doi ani pentru imobile), cnd proprietarul pretorian dobndea proprietatea quiritara asupra acelui lucru mancipi. Prin introducerea proprietatii pretoriene, n dreptul roman clasic s-a semnalat o dedublare a proprietatii. Astfel, un bun mancipi putea avea doi proprietari: unul era proprietarul quiritar, care l nstrainase prin traditie, iar celalalt era cel care-l avea printre

77

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.317;

39

lucrurile sale ( in bonis habet), adica proprietarul pretorian (cel care dobndise lucrul mancipi prin traditie).78 ATRIBUTELE PROPRIETARULUI PRETORIAN: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi ( acesta cu urmatoarea restrictie: nu putea dispune juridic de bun folosindu-se de modurile de dispozitie de ius civile: mancipatia, in iure cessio sau legatul per vindicationem). SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE: Exceptii:

Exceptio de dol (Primus i vinde prin traditie lui Secundus un bunmancipi. Primus, stiind ca dupa ius civile, tot el este proprietarul quiritar al lucrului vndut, introduce mpotriva lui Secundus actiunea rei vindicatio. Secundus pentru a nu pierde att bunul ct si banii pe care I-a dat lui Primus, n chip de pret, i cere magistratului sa introduca n formula exceptia de dol, prin care va paraliza actiunea lui Primus);

Exceptio rei venditae et traditae (Primus i vinde lui Secundus, printraditie un teren italic. Apoi, prin mancipatie, acelasi Primus i vinde terenul lui Tertius. Tertius introduce actiunea de rei vindicatio mpotriva lui Secundus. Acesta va cere inserarea n formula a exceptiei rei venditae et traditae, conform careia lucrul a fost vndut si remis de la mna la mna. Astfel, se va paraliza revendicarea lui Tertius). c)Actiunea publiciana (a fost creata de catre pretorul Publicius, dupa modelul actiunii rei vindicatio, pentru a-l ajuta pe proprietarul pretorian sa-si revendice bunul, ajuns n posesia unei alte persoane sau chiar n posesia proprietarului quiritar). Formula actiunii publiciene continea fictiune conform careia, proprietarul pretorian uzucapase lucrul, transformndu-se n proprietar quiritar. Proprietarul quiritar putea invoca mpotriva publicienii, exceptia iustii domini (proprietar dupa ius civile), nsa proprietarul pretorian i raspundea cu replicatio rei venditae et traditae( prin care arata ca proprietarul quiritar I-a nstrainat lucrul contra unei sume de bani si ca I l-a remis prin traditie).79 Proprietatea pretoriana a fost extinsa, prin senatus consulte si prin constitutii imperiale, la numeroase situatii, n care ius civile nu recunostea nici un drept de proprietate. Iata cteva dintre ele:78

Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.158;

40

Succesorul pretorian (bonorum possesor); Cumparatorul averii debitorului insolvabil (bonorum emptor); Damnum infectum (paguba neprodusa). Daca o casa ameninta sa se prabuseasca peste casa vecinului, atunci proprietarul casei n ruina trebuia sa-I ofere vecinului o suma de bani suficienta pentru despagubirea acestuia, n cazul n care casa sa i-ar fi fost distrusa prin prabusirea casei n ruina. Daca proprietarul casei n ruina refuza sa ofere cautiunea mentionata, atunci, pretorul l putea trimite pe vecinul amenintat n posesia casei n ruina. Vecinul devenea, astfel, proprietar pretorian al casei n ruina. Delictul comis de o persoana n puterea unui pater familias (alieni iuris). Daca un alieni iuris savrsea un delict, stapnul lui avea doua posibilitati de a-I oferi satisfactie victimei delictului: fie platea o amenda, fie l abandona pe autorul delictului n puterea victimei. Daca stapnul nu platea amenda, dar nici nu-l abandona pe autor, victima devenea, prin decretul pretorului, proprietar pretorian al autorului delictului. Proprietatea pretoriana a disparut n epoca lui Iustinan, care a suprimat, ca desueta, clasificarea bunurilor n mancipi si nec mancipi.

4.3.4.Proprietatea provinciala si cea peregrina Pamntul din provincii era ager publicus (era proprietatea statului roman, n provinciile senatoriale sau era proprietatea mparatului, n provinciile imperiale). Nici un cetatean roman nu putea sa devina proprietar quiritar asupra unui pamnt sau asupra unei cladiri din provincie. Totusi, portiuni din ager publicus erau distribuite cetatenilor romani, spre cultivare, spre folosinta. Odata cu trecerea timpului, cetatenilor romani care exploatau portiuni din ager publicus li s-a recunoscut att posesia asupra acestor terenuri, ct si dreptul de dispozitie juridica (prin traditie) si materiala80. Proprietatea provinciala (possessio usus fructus, habere licere) reprezinta dreptul subiectiv al cetatenilor romani asupra pamnturilor si cladirilor din provincii,

79 80

Ibidem, p.159; Ibidem, p.158;

41

drept ocrotit prin edictul guvernatorului de provincie si care confera titularului aceleasi atribute ca dreptul de proprietate quiritara. SANCTIUNEA PROPRIETATII PROVINCIALE: o actiune utila, construita dupa modelul actiunii de rei vindicatio.81 n cursul secolului al III-lea d.Hr., proprietatea provinciala se confunda cu cea quiritara, caci dispare distinctia dintre imobilele italice si cele provinciale.82 Proprietatea peregrina reprezinta dreptul real al peregrinilor fara ius commercii, recunoscut si ocrotit prin edictul pretorului peregrin (la Roma) si prin edictul guvernatorului (n provincie), drept n temeiul caruia peregrinii dobndesc, asupra lucrurilor lor, atribute asemanatoare celor ale proprietarilor quiritari. SANCTIUNEA PROPRIETATII PEREGRINE: o actiune utila, construita dupa modelul actiunii rei vindicatio (continea fictiunea conform careia peregrinul trebuie considerat cetatean roman). Proprietatea peregrina a disparut n secolul al III-lea d.Hr., n urma edictului lui Caracalla, prin care toti peregrini au primit cetatenie romana, cu exceptia celor dediticii.83 4.4.Apararea proprietatii 4.4.1.Rei vindicatio Revendicarea este actiunea reala si civila prin care proprietarul quiritar pretinde restituirea lucrului obiect al dreptului de proprietate quiritara, de la cel care-l detine cu orice titlu. n fata instantelor ordo iudiciorum privatorum, actiunea n revendicare se introduce prin formula petitorie. Conditii pentru intentarea actiunii n revendicare: Bunul revendicat: Lucru roman, obiect al proprietatii quiritare; Corporal (se pretindea posesiunea si se intentau mpotriva posesorului sau detentorului, ori numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune);

81 82

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319; Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.158 83 Ibidem, p.157;

42

Lucrul sa fie de specie (adica individualizat). Pentru considerente practice, s-a admis ca se poate revendica un ansamblu de bunuri de acelasi fel precum o turma de oi sau de vite. Reclamantul: Proprietar quiritar (cetatean roman sau peregrin cu ius commercii); Sa probeze ca persoana de la care a dobndit bunul era, si ea, proprietar quiritar, ntruct l capatase, la rndu-I de la un proprietar quiritar, care la l dobndise de la un alt proprietar quiritar si tot asa pna se ajungea la persoana care-l dobndise printr-un mod originar. Sarcina aceasta att de dificila era usurata de existenta uzucapiunii; Sa nu se afle n posesia bunului revendicat. Prtul: Ca regula generala, trebuie sa fie posesor al lucrului revendicat; Exceptii: - prt poate fi si persoana care, prin dol, nceteaza sa posede( cel care vazndu-se amenintat cu revendicarea distruge bunul, l nstraineaza sau l abandoneaza); - prt poate fi si acela care se lasa urmarit cu revendicarea desi nu este posesor al bunului revendicat (aceasta spre a-l sanctiona pentru ca, prin fapta sa l-a indus n eroare pe proprietar si I-a permis adevaratului posesor sa obtina proprietatea quiritara asupra bunului, prin uzucapiune. n situatia exceptiilor de mai sus, prtii nu pot fi obligati de catre judecator sa restituie bunul revendicat, caci acestia nu-l poseda. Ei vor fi obligati, nsa, sa-I plateasca reclamantului o suma de bani echivalenta cu interesul acestuia ca bunul sa-I fost restituit n natura. 84 Exceptiile prtului: exceptia de dol, rei venditae et traditae, rei donatae et traditae, exceptia de uzufruct, de gaj etc. Efectele actiunii n revendicare: Daca judecatorul constata ca reclamantul n actiunea de revendicare are dreptate, atunci pronunta o sentinta prin care: - Reclamantul obtine lucrul si accesoriile sale. Pentru a-l determina pe prt sa napoieze bunul n natura, actiunea n revendicare avea o clauzula arbitrara, care-i

84

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319-321;

43

permitea reclamantului sa indice, sub prestare de juramnt, ct valoreaza acel lucru pentru el. Aceasta valoare indicata de reclamant depasea cu mult valoarea de piata a bunului, astfel nct, prtul prefera sa napoieze bunul n natura, dect sa-l pastreze, platind un suprapret. n procedura formulara, nca n faza in iure, prtul era obligat sa-I faca reclamantului o promisiune, ntarita cu doi garanti, ca va plati suma de bani la care va fi condamnat (satisdatio iudicatum solvi). Daca nu facea aceasta promisiune, devenea indefensus si se trecea la executarea silita. n vremea lui Iustinian, ordinul judecatorului, adresat prtului, de a restitui lucrul era executat cu ajutorul fortei publice85. - Reclamantul dobndeste att produsele ct si fructele bunului revendicat. Prtul care a fost posesor de buna-credinta (adica nu a stiut ca bunul este proprietatea unei alte persoane) trebuie sa-I restituie reclamantului doar fructele dobndite dupa litis contestatio, caci doar din acel moment a aflat ca lucrul are un alt proprietar. Aceasta solutie vrea sa-l rasplateasca pe posesorul de buna-credinta pentru munca depusa spre a face lucru sa rodeasca fructe industriale si, n acelasi timp, vrea sa-l protejeze pe acelasi posesor, care a consumat mai mult din fructele naturale ale bunului, avnd convingerea ca bunul si fructele acestuia sunt ale sale. Din epoca lui Iustinian, posesorul de buna-credinta trebuia sa-I restituie reclamantului toate fructele pe care nu le-a consumat. Nu trebuia nsa sa-l despagubeasca pe reclamant, n vreun fel pentru fructele pe care deja le consumase. - Prtul trebuie sa-l despagubeasca pe reclamant pentru eventualele stricaciuni ale lucrului produse din vina lui. Pentru stricaciunile produse nainte de litis contestatio, prtul va raspunde doar pentru o greseala foarte grava , sau pentru o greseala pe care nu ar fi facut-o atunci cnd si administra propria avere. Daca stricaciunile s-au produs dupa litis contestatio, atunci prtul va raspunde pentru orice greseala pe care un bun administrator al lucrului nu ar fi comis-o. Se observa ca n situatia stricaciunilor produse dupa litis contestatio, culpa prtului este judecata in abstracto, adica prin raportarea la idealul de bun administrator. Aceste solutii au urmatoarele justificari: nainte de litis contestatio, prtul considera bunul ca pe un element al averii sale. De aceea, i este ngaduita o oarecare neglijenta n administrarea

85

Ibidem, p.321-322;

44

bunului. Dupa litis contestatio nsa, prtul trebuie sa tina seama de ipoteza restituirii bunului catre reclamant. De aceea, nu i este iertata nici o neglijenta.86 - Prtul trebuie sa fie despagubit de catre reclamant pentru cheltuielile necesare facute n legatura cu bunul. Posesorul de buna-credinta are dreptul si la despagubiri pentru cheltuielile utile, n masura n care acestea au sporit valoarea bunului. Prtul nu are dreptul la despagubiri pentru cheltuielile voluptorii, dar poate ridica ornamentele n care s-au materializat acestea, cu conditia de a nu deteriora bunul. DICTIONAR:Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul se deterioreaza sau dispare. Ex: cheltuielile facute cu medicamentatia necesara pentru tratamentul sclavului bolnav. Cheltuielile utile sunt acelea care maresc valoarea lucrului. Ex: nlocuirea acoperisului de sindrila cu unul facut din tigle. Cheltuieli voluptorii sunt acelea care nfrumuseteaza lucrul. Ex: cheltuielile facute pentru decorarea cu mozaic aurit a pardoselii dintr-o camera.

4.4.2.Actiunea publiciana Actiunea publiciana reprezinta actiunea reala honorara care i permite proprietarului pretorian sa dobndeasca posesiunea lucrului, posesiune pe care fie a pierdut-o, fie nu a avut-o niciodata. Aceasta actiune, are o formula copiata dupa cea a revendicarii, singura diferenta fiind reprezentata de fictiunea, conform careia s-a mplinit termenul necesar pentru dobndirea de catre reclamant a proprietati quiritare prin uzucapiune. Conditiile de exercitare si solutionarea actiunii publiciene difera dupa cum reclamantul este proprietar pretorian sau posesor de buna-credinta. 4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este proprietarul pretorian

(dobnditorul unui res mancipi prin traditiune), iar prtul poate fi ori proprietarul quiritar al lucrului respectiv ori un simplu posesor sau detentor.

86

Ibidem, p.323;

45

SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Reclamantul va cstiga posesia bunului sau, daca n calitate de prt apare proprietarul quiritar. Acesta se apara cu exceptia iusti domini (proprietar de drept). Reclamantul raspunde cu replicatio doli (replica de dol), cu replicatio rei venditae et traditae (invocnd ca lucrul I-a fost vndut si predat prin traditiune) sau cu replicatio rei donatae et traditae etc. De asemenea, reclamantul va dobndi bunul, daca, prtul este un simplu posesor sau un detentor. 4.4.4.Publiciana posesorului de buna- credinta CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este ntotdeauna un posesor de buna-credinta (adica o persoana care a dobndit un lucru de la o alta persoana pe care o crede adevaratul proprietar al bunului, desi n realitate nu este). n calitate de prt, apare fie adevaratul proprietar al bunului, fie un alt posesor de buna-credinta. SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Daca prtul este adevaratul proprietar al bunului, atunci prin exceptia iusti domini actiunea publiciana este paralizata. Posesorul de buna-credinta pierde procesul si nu va obtine bunul urmarit. Daca prtul este si el un posesor de buna-credinta, atunci avem doua posibilitati: Daca prtul a obtinut lucrul de la acelasi fals proprietar al lui, atunci va cstiga procesul acela dintre posesorii de buna-credinta care a intrat primul n posesia lucrului. Daca reclamantul a fost pus primul n posesia lucrului, atunci la exceptia rei venditae et traditae pe care o invoca prtul, reclamantul va raspunde cu replicatio primo rei venditae et traditae si cstiga procesul. Daca prtul a fost pus primul n posesia lucrului, atunci va cstiga procesul invocnd exceptia primo rei venditae et traditae.87 Daca n calitate de prt se afla un posesor de buna-credinta care a dobndit lucrul de la un alt fals proprietar, procesul va fi cstigat de acela dintre posesorii de buna-credinta care poseda lucrul n momentul procesului (adica n momentul lui litis contestatio). Se urmeaza principiul: In pari causa, melior est causa possidentis (n situatii identice, este preferat posesorul actual).88

87 88

Ibidem, p.325-326; Ibidem, p.326;

46

4.5. Posesiunea 4.5.1. Definitia posesiunii Posesiunea reprezinta dreptul subiectiv ocrotit prin edictul magistratilor judiciari, n temeiul caruia o persoana (cetatean roman, peregrin cu ius commercii sau peregrin) dobndeste asupra unui lucru, atribute asemanatoare cu cele conferite de dreptul de proprietatea quiritara, dar, n conditii care mpiedica dobndirea proprietatii quiritare asupra bunului respectiv. Posesiunea, fiind reglementata prin edictul pretorului, era privita de catre jurisprudenti, ca o institutie juridica ce apartine de factum(dreptul creat de catre pretor).89 nsa, savantii moderni au interpretat gresit sensul cuvntului factum, interpretndu-l drept realitate care scapa reglementarii juridice si au concluzionat ca posesiunea nu este un drept ci o stare de lucruri n care o persoana se comporta fata de un bun ca si cum ar fi titularul unui drept real asupra acelui bun sau drept puterea fizica ce se exercita asupra unui bun.90 Asadar, definitiile moderne ale posesiei nu sunt ntru-totul corecte, ntruct posesiunea reprezinta un drept si nu un fapt, cel putin din punctul de vedere al istoriei dreptului. 4.5.2. Elementele posesiunii Posesiunea are doua elemente: A.CORPUS (puterea fizica asupra lucrului, stapnirea efectiva a lucrului). Lucrul mobil se ia n mna. Imobilul se ia n stapnire fie prin izgonirea persoanei care-l ocupa fara drept, fie prin savrsirea unui act de stapn ( ruperea unei crengi dintr-un pom din livada, schimbarea ncuietorii de la usa de intrare etc). B.ANIMUS DOMINI (elementul intelectual, adica intentia cu care stapneste bunul posesorul). De fapt, prin animus trebuie sa ntelegem nu att adevaratele gnduri ale posesorului legate de stapnirea lucrului, ct atitudinea pe care dreptul roman credea ca o adopta posesorul fata de acel lucru. Juristii romani considerau ca pentru a deveni posesor trebuie sa stapnesti un lucru n circumstante care sa dezvaluie unul din urmatoarele doua tipuri de animus :

89

Ibidem, p.330; 90 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.161;

47

-

animus domini (intentia de a te comporta fata de lucru ca un adevaraat proprietar)

-

animus sibi habendi (dorinta de a pastra lucrul respectiv doar pentru tine). Animus sibi habendi se cerea doar pentru cei care stapneau terenuri din ager publicus, numite ager occupatorius, ntruct, cel putin n teorie, posesorii nu puteau deveni proprietari asupra acestor terenuri ( care erau considerate ca extra patrimonium). Animus domini se cerea pentru posesorii acelor lucruri care pot fi nsusite de catre particulari ( res in patrimonio).91 Acest animus domini este n conceptia lui Savigny (Tratat despre posesie), elementul care distinge posesia ( possessio civilis) de detentie (possessio naturalis). Detentorul nu are animus domini, ntruct titlul, n virtutea caruia exercita stapnirea materiala asupra bunului, dovedeste ca proprietatea bunului apartine unei alte persoane.92 Pentru Ihering, nsa, acest element intentional al posesiei este reprezentat doar de affectio tenedi (vointa de a pastra lucrul, fie ca exista sau nu intentia de a te comporta fata de lucru asemeni unui proprietar). Ihering considera, deci, n lucrarea Despre rolul vointei n posesie, ca nu exista nici o diferenta ntre detentie si posesiune. Conceptia lui Ihering, desi preluata n Codul civil german, este respinsa de doctrina franceza si romna de drept civil.

Cel care reuneste n persoana sa cele doua elemente ale posesiunii devine posesor. 4.5.3.Dobndirea si pierderea posesiunii Posesiunea se poate dobndi: A. De catre nsusi posesorul; B. Prin intermediul altei persoane A. Dobndirea posesiunii chiar de catre posesor O persoana devine posesor al unui anumit lucru in patrimonio, daca obtine stapnirea efectiva a respectivului lucru (corpus), cu intentia de a se comporta ca un adevarat proprietar (animus domini). O persoana devine posesor asupra unui teren din ager publicus, daca l stapneste efectiv, cu intentia de a-l pastra pentru sine (animus sibi habendi).91

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.331-332;

48

B. Dobndirea posesiunii prin intermediul altei persoane n vechiul drept roman se considera ca nu se poate dobndi animus printr-o alta persoana. Dar, copilul pna la 7 ani (infans), nebunul sau persoana juridica nu pot avea niciodata un animus. Din aceasta cauza, s-a admis ca animus poate fi dobndit prin intermediul urmatoarelor trei persoane: tutorele unui infans, curatorul nebunului si administratorul persoanei juridice.93 Ca o curiozitate, mentionam si solutia conform careia sclavul cu peculiu poate dobndi, pentru stapnul sau, att animus ct si corpus.94 n vechiul drept roman s-a considerat ca un pater familias poate dobndi corpus asupra unui lucru prin intermediul unei persoane n putere (alieni iuris). Corpus nu putea fi dobndit, nsa, prin intermediul unei persoane care nu se afla n puterea lui pater familias (sui iuris). n epoca clasica, s-a admis, nsa, ca mandatarul sau gerantul de afaceri (ambii persoane sui iuris) dobndesc corpus pentru un pater familias. Pater familias obtine posesia prin intermediul mandatarului n momentul n care acesta obtine corpus (aceasta ntruct pater familias si-a manifestat animus domini nca din momentul n care l-a mputernicit pe mandatar). Pater familias obtine posesiunea prin intermediul gerantului de afaceri, doar n ziua n care ratifica actele gerantului, caci doar n acel moment si manifesta animus-ul care alaturat lui corpus, dobndit anterior, confera posesia. 95 Posesiunea se pierde, de regula, prin pierderea concomitenta a celor doua elemente: corpus si animus. Spre exemplu, un posesor i nmneaza lucrul, prin traditie, unei alte persoane. Posesiunea se pierde, uneori, prin pierderea unuia din cele doua elemente, corpus si animus. Pierderea lui corpus se realizeaza atunci cnd lucrul nu se mai gaseste n puterea posesorului, n stapnirea lui. Spre exemplu, lucrul este furat de catre un hot, sau sclavul fuge de la stapn.96 Totusi, n situatia pasunilor, folosite de catre pastori doar n anumite perioade ale anului, s-a admis solutia conform careia pastorii retineau posesia acestora numai prin animus, chiar daca n anumite perioade nu aveau si corpus-ul.97 Pierderea lui animus se realizeaza atunci cnd, desi stapnim efectiv un lucru, nu mai avem intentia sa-l pastram pentru noi nsine, ci l stapnim92 93

Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.163; Ibidem, p.165; 94 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p333; 95 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.164; 96 Ibidem, p.165; 97 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 333;

49

pentru altul. Exemplu: proprietarul casei si vinde casa unei alte persoane, dar ramne sa locuiasca n aceasta n calitate de chirias. 4.5.4.Persoanele care au posesiunea Au posesiunea urmatoarele persoane: - Proprietarul quiritar, proprietarul pretorian, provincial sau peregrin daca stapneau efectiv bunul; - Posesorul de buna-credinta; - Posesorul de rea-credinta (hotul, cel care dobndeste un imobil prin violenta); - Posesorul pe ager publicus, - Locatarii pe termen lung (arendasul lui ager vectigalis, emfiteotul); - Precaristul (este posesor fata de toti, cu exceptia proprietarului lucrului pe care l-a primit cu titlu precar); - Creditorul gajist, n legatura cu bunul dat n gaj; - Depozitarul sechestru (adica persoana ce pastreaza un bun asupra caruia exista un litigiu, pna la pronuntarea sentintei)