1

UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN

- SINTEZE –

BUCURESTI 2006

2

DREPT ROMAN

Obiective

Cursul Drept roman îsi propune sa asigure cunoasterea de catre

studenti a evolutiei principalelor aspecte privind aparitia si evolutia

institutiilor dreptului privat roman, printre care: izvoarele dreptului

roman; procedura civila în dreptul roman; persoanele; drepturile reale;

succesiunile; obligatiile; izvoarele obligatiilor.

NOTIUNI INTRODUCTIVE

I. Caracterizare generala a dreptului roman

1. Definitia dreptului roman

Dreptul, în sensul general si totodata tehnic al cuvântului,

constituie ansamblul normelor de conduita obligatorie, deci instituite ori

sanctionate de catre stat, care reglementeaza raporturile dintre

membrii unei colectivitati. Aplicând aceasta definitie dreptului roman se

poate spune ca el cuprinde totalitatea normelor de conduita

instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem

extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii

juridice aflate într-un proces continuu de transformare si

interconditionare (E. Molcut, D. Oan- cea, Drept roman, 1995,

Bucuresti, p. 5).

3

2. Obiectul dreptului roman

Cursul de fata are ca obiect prezentarea aparitiei si evolutiei

institutiilor dreptului privat roman, si nu a întregii materii a dreptului

roman.

Dreptul roman, ca ansamblu de norme de conduita instituite ori

sanctionate de statul roman, era împartit în conformitate cu conceptia

romana în drept public si drept privat. Astfel, jurisconsultul Ulpian

arata criteriul de distinctie între dreptul public si dreptul privat:

„dreptul public este acela care priveste organizarea statului

roman, iar dreptul privat, interesul particularilor”.

3. Însemnatatea dreptului roman

Dreptul roman prezinta o deosebita însemnatate, deoarece

el constituie fundamentul pe care s-a cladit sistemul juridic. Cu toate

ca dreptul roman nu mai este în vigoare, notiunile si principiile sale,

care s-au perpetuat de peste doua mii de ani pâna astazi, sunt perfect

aplicabile. Deci, el nu a ramas un simplu document arheologic, asa

cum este cazul altor legislatii din Antichitate, ci a trait o viata

proprie, a depasit sub aspectul formei sale limitele societatii care l-a

generat si a exercitat o influenta hotarâtoare asupra dreptului de mai

târziu (E. Molcut, Drept privat roman, Universitatea Crestina

D.Cantemir, Bucuresti, 1994).

4. Diviziunile dreptului roman

Dupa cum rezulta din textul lui Ulpian citat anterior, dreptul

roman se divide în dreptul public si dreptul privat.

4

Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care

reglementeaza organizarea statului, pe de o parte, iar pe de

alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoanele particulare.

Dreptul privat este acel ansamblu de norme juridice care

reglementeaza relatiile dintre persoanele particulare. La rândul sau,

dreptul privat se subdivide în trei parti: ius civile, ius gentium si ius

naturae sau ius naturale.

II. Periodizarea istorica a statului si epocile dreptului roman

1. Perioada prestatala

Dupa traditie, si conform cercetarilor istorice, Roma ar fi fost

fondata la anul 754 ori 753 î.e.n., de catre cei doi frati legendari

Romulus si Remus.

Organizarea privata a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea

a trei triburi, fiecare având un senat de o suta de membri, o armata

pedestra de o mie de oameni si o cavalerie de o suta de oameni.

Astfel, conducerea sociala era exercitata de catre patricieni, iar

hotarârile erau adoptate de catre adunarea poporului, împartita în ginti,

curii si triburi. Organele prestatale ce realizau aceasta conducere erau:

comitia curiata, ca adunare a poporului roman la care plebeii nu aveau

acces pentru ca nu erau organizati în ginti; alt organ de conducere era

regele – rex, ales de comitia curiata cu atribute militare,

religioase si judecatoresti limitate; în sfârsit, senatul era format, în

urma fuziunii senatelor celor trei triburi, din 300 de membri si confirma

alegerea regelui si hotarârile adunarii curiate.

5

2. Întemeierea statului roman

Pe la sfârsitul secolului VI î.e.n., în urma reformei complexe a lui

Servius Tullius, a fost întemeiat statul roman ca forma de

organizare politica. El a împartit teritoriul Romei, cu exceptia

Capitolului si Aventinului, în patru tribus sau regiuni numite:

Suburama, Esquiliana, Collina si Palatina.

Statul roman a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare din

punctul de vedere al formelor sale de organizare. Mai întâi, acesta a

evoluat în perioada regalitatii, cuprinsa de la mijlocul secolului VI

î.e.n. pâna în anul 509 î.e.n., o data cu alungarea ultimului rege si

trecerea la republica.

Perioada republicii a durat de la 509 î.e.n. pâna în anul 27 î.e.n.,

când împaratul Augustus a fondat monarhia.

Perioada monarhiei sau a imperiului a evoluat în doua etape,

respectiv Principatul între anii 27 î.e.n. si 284 e.n., prima, si domi-

natul, a doua, între anii 284 e.n. si 565 e.n.

În continuare vom aborda periodizarea istorica a statului roman

în ordinea prezentata.

3. Perioada regalitatii

În ceea ce priveste organizarea statului, o data cu întemeierea

sa, au fost preluate organele de conducere a societatii romane

din perioada prestatala, respectiv rex-regele, senatul si comitia

centuriata creata prin reforma lui Servius Tullius.

6

4. Perioada republicii

Republica romana cunoaste în aceasta perioada o

dezvoltare rapida din punct de vedere social si economic. Roma

îsi extinde cuceririle printr-o politica de permanenta expansiune,

devenind dupa razboaiele punice singura stapâna a bazinului

mediteranean. Astfel de cuceriri au fost posibile datorita unei armate

puternice pe care romanii au creat-o special în acest scop. Drept

urmare a razboaielor de cucerire, la Roma se concentreaza un

numar tot mai mare de sclavi, pe a caror munca începe sa se bazeze

întreaga productie de bunuri a societatii.

În acest context, viata sociala se caracterizeaza prin

confruntarea între patricieni si plebei, conflict întretinut de conditiile

discriminatorii impuse celor din urma din punct de vedere atât

politic, cât si economic.

Chiar daca plebeii au reusit sa obtina câteva cuceriri în lupta lor,

ca, de exemplu, accesul la comitia centuriata, în celelalte domenii,

respectiv cele administrativ, religios si jurisdictional continuau sa fie

exclusi. De asemenea, ager publicus era exploatat în exclusivitate tot

de catre patricieni. Aceste cauze au determinat ca dupa o lupta de

secole plebeii sa obtina anumite reforme, ca, de pilda, cea a fratilor

Gracchi sau Legea celor XII Table.

Catre sfârsitul republicii, când dezvoltarea economica

marcheaza un avânt nemaiîntâlnit pâna atunci, societatea romana

trece prin mutatii profunde care determina restructurarea categoriilor

sociale, iar distinctia binecunoscuta între patricieni si plebei începe sa

se estompeze. Astfel, apar noi categorii derivate din patricieni ori

plebei, respectiv cavalerii si nobilii.

Cavalerii erau cei îmbogatiti în urma comertului cu sclavi, a celui

maritim, prin arendarea impozitelor si a lui ager publicus, prin

7

arendarea minelor statului si aprovizionarile militare. Ei aveau anu-

mite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur si de

a avea locuri rezervate la teatru (C.St. Tomulescu, Manual de drept

privat roman, Bucuresti, 1958, p. 19).

Nobilii erau cei care detinusera o magistratura curula ori

descendentii lor. Nobilimea era formata si din familii de plebei care au

ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi curule. Alte

categorii sociale în aceasta perioada erau formate din proletari si

sclavi. Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latina. Legea

celor XII Table îl cunostea, iar conform traditiei, regele Servius Tullius

îi exclusese pe proletari de la serviciul public si militar. Proletar era

omul sarac care nu avea decât copii – proles. La sfârsitul republicii,

drept consecinta a legii grânelor, promisa de Caius Gracchus, lege

prin care statul era obligat sa procure în conditii ieftine grâu pentru

saraci, proprietarii devin cetateni saraci care nu aveau nici un

mijloc de subzistenta decât ajutorul acordat de catre stat.

Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de

libertate, nefiind persoane. Sclavia, din forma sa patriarhala, spre

sfârsitul republicii, devine clasica, constituind de fapt baza economica

a sistemului sclavagist.

În perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au

fost în parte preluate din perioada anterioara, dar acum dispare regele

si apar magistratii, care se adauga adunarilor poporului si senatului.

Adunarile poporului adoptau hotarâri legislative, electorale sau

judiciare. Ele se concretizau în patru categorii de adunari, respectiv:

comitia curiata, comitia centuriata , concilium plebis si comitia tributa

(E. Molcut, op.cit., p. 30).

Comitia curiata îsi pierde din prerogativele avute în perioadele

anterioare si rolul sau devine tot mai limitat în conducerea politica a

societatii romane. Ea îsi exercita atributii în materia dreptului privat

8

legate de anumite institutii juridice, ca testamentul sau adrogatiunea.

Comitia centuriata cunoaste în aceasta perioada o transformare

structurala determinata de cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte,

si de o reforma din anul 220 î.e.n., pe de alta.

Cenzorul Appius Claudius, la 312 î.e.n., a admis ca si cei care

aveau avere mobiliara, adica metal constând în arama, aur, argint, sa

poata face parte dintr-una din cele cinci categorii ale adunarii centu-

riate si nu numai cei care detineau avere imobiliara.

Prin reforma din anul 220 î.e.n., numarul centuriilor s-a marit,

marindu-se astfel si numarul celor care participau la vot. De aceea se

considera aceasta reforma ca o victorie obtinuta de micii proprietari de

pamânt.

Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început

adopta hotarâri obligatorii numai pentru plebei. În urma legii Horten-

sia din sec. III î.e.n., hotarârile acestor adunari devin obligatorii pentru

toti cetatenii, deci si pentru patricieni, si astfel ele se transforma în

comitia tributa.

Comitia tributa a aparut o data cu transformarea vechii adunari a

plebei într-o adunare în care hotarârile au devenit obligatorii si pentru

patricienii repartizati dupa cartierul în care locuiau si care astfel

dobândisera dreptul de vot în adunarea plebei. Aceasta era consecinta

împartirii cetatenilor, deci si a plebei, la Roma, în patru triburi sau

cartiere urbane si în 17 cartiere rurale cuprinzând pe cei ce locuiau în

împrejurimile Romei.

Senatul, în aceasta perioada, a dobândit un rol important în

conducerea politica a societatii romane si chiar daca nu avea dreptul

sa elaboreze legi, el trebuia sa le confirme pe cele votate de

adunarile poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor

traditii si moravuri ale poporului roman.

9

La început, consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre

patricieni. Mai târziu, senatorii au încetat de a fi în mod exclusiv

patricieni, dobândind aceasta demnitate toti aceia care au detinut

anterior o magistratura curula, printre care puteau fi si plebei, de când

dobândisera dreptul la magistratura. În cele din urma, cenzorii erau cei

care au primit dreptul sa numeasca senatori.

Magistratii erau înalti functionari de stat care detineau atributii

importante din punct de vedere administrativ si jurisdictional. În

mâinile lor erau concentrata si puterea militara. Erau alesi pe o

perioada limitata, de regula, un an. Puterea lor se exercita prin doua

importante atribute, denumite potestas si imperium .

Magistratii superiori, consulii detineau puterea civila suprema,

dar si conducerea armatei. Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau

ca atributie principala administrarea justitiei, cu preponderenta cea

civila. De fapt, acestia nu judecau, ci doar organizau instanta. În anul

242 î.e.n. apare preotul peregrin, care are ca atributie

organizarea proceselor dintre cetateni si peregrini.

Alta categorie de magistrati era cenzorul. El avea sarcina de a

se ocupa de cens – recensamânt, adica sa evalueze periodic din cinci

în cinci ani averea cetatenilor si sa înscrie toate perioadele pe listele

censului.

Edilii curuli erau magistratii care supravegheau organizarea si

functionarea pietelor, se ocupau de aprovizionarea orasului si aveau

atributii jurisdictionale în ceea ce priveste vânzarea vitelor si sclavilor,

care se faceau în pietele publice.

Questorii erau functionarii care administrau tezaurul public,

arhivele statului si se ocupau cu vânzarea prazii de razboi.

Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnatate în viata

statului roman, caci, pentru apararea intereselor plebeilor, aveau

dreptul de a se opune actelor magistratilor prin veto. Nu se puteau

10

însa împotrivi astfel actelor cenzorilor si dictatorilor, cât si hotarârilor

senatului.

În cazuri deosebite, de exceptie, cum erau razboaiele, rascoalele

etc., conducerea statului era încredintata unui dictator, caruia nimeni

nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire exceptionala pe un

termen limitat, respectiv pe sase luni.

5. Perioada monarhiei

Perioada monarhiei sau a imperiului se împarte în doua etape

succesive, respectiv principatul si dominatul sau monarhia absoluta.

Principatul

Aceasta perioada a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura

o monarhie fatisa, tentativa ce nu a avut reusita. În aceasta perioada,

structura societatii romane s-a mentinut în mare parte, dar s-a

polarizat prin cresterea diferentelor dintre bogati – honestiores si

saraci – humiliores.

În perioada principatului, organele politice de conducere în

statul roman sunt împaratul, senatul si magistraturile.

Dominatul

Ultima etapa a monarhiei, dominatul sau monarhia absoluta, a

reprezentat o forma fatisa de absolutism.

Forma de stat instaurata era o monarhie absoluta de drept divin

în care împaratul nu mai era considerat principes, primul între

cetateni, ci mai presus de oameni – dominus et deus, având puteri

supranaturale.

11

6. Epocile dreptului roman

Periodizarea istorica a statului roman trebuie coroborata cu o

periodizare a dreptului roman data fiind strânsa legatura dintre

organizarea politica a societatii sub forma statului si ansamblul

normelor de conduita care se aplicau în relatiile dintre oameni sub

forma dreptului. Numai astfel se pot întelege conditiile în care au

aparut si s-au dezvoltat institutiile juridice, modul în care acestea au

evoluat de-a lungul a 1300 de ani. De aceea în mod conventional, dar

tinând seama si de realitatea istorica concreta, marea majoritate

a romanistilor au periodizat dreptul roman în trei epoci, care urmeaza

o succesiune logica si totodata cronologica, respectiv epoca

veche, epoca clasica si epoca postclasica.

Prima perioada a dreptului roman, respectiv epoca veche începe

din momentul întemeierii statului si dureaza de-a lungul perioadei

regalitatii pâna spre sfârsitul republicii, respectiv jumatatea secolului VI

î.e.n. pâna în anul 27 î.e.n.

A doua perioada a dreptului roman, respectiv epoca clasica

dureaza de-a lungul perioadei principatului de la 27 î.e.n. pâna la 284,

an în care începe domnia împaratului Diocletian.

A treia perioada a dreptului roman, respectiv epoca postclasica

a durat de-a lungul perioadei dominatului de la anul 284 e.n. pâna la

565.

I. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN Caracterizare generala

a izvoarelor dreptului roman

Pornind de la definitia si analiza terminologiei privind izvoarele

de drept, romanistii au ajuns la concluzia unanima ca acestea prezinta

mai multe acceptiuni, respectiv cea în sens material, cea în sens

12

documentar si, în fine, cea în sens formal, care de fapt va constitui

obiectul nostru de cercetare.

Obiceiul

Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului

roman si s-a format în procesul destramarii societatii prestatale. El a

existat în societatea gentilica, dar continutul sau avea un

caracter moral, iar nu juridic. Era bazat pe vechi si puternice traditii si

avea rolul de a mentine ordinea în comunitate.

Legea

Legea este în general definita ca o hotarâre a poporului care

devenea norma obligatorie, dar ea poate fi definita si ca o conventie

între doua persoane, cu sens de contract.

Edictele magistratilor; dreptul pretorian

Magistratii aveau un drept numit ius edicendi, în virtutea caruia

puteau ca la intrarea în functie sa emita un edict, adica un act prin

care faceau cunoscut populatiei programul activitatii lor pentru

perioada cât urmau sa exercite aceasta magistratura. La început,

edictele erau rostite în fata poporului adunat cu aceasta ocazie, dar

mai târziu au fost scrise pe table de lemn albe numite album si afisate

în forum pentru a fi aduse astfel la cunostinta tuturor cetatenilor.

Cu trecerea timpului, dreptul civil si dreptul pretorian s-au

apropiat unul de altul si daca la sfârsitul dreptului vechi si începutul

celui clasic erau net distincte, în vremea lui Justinian institutiile

13

juridice noi nu sunt decât rezultatul fuziunii dreptului civil cu cel

pretorian, proces care deci începuse cu mult timp înainte de Justinian.

Jurisprudenta

Jurisprudenta era stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti –

iuris prudentes, iuris consulti , prin interpretarea dispozitiilor

normative cuprinse în legi (E. Molcut, op. cit., p. 55).

Senatusconsultele

Senatul nu a fost de la început un organ legislativ, ci el a devenit

astfel în mod treptat, prin masurile luate de împarati în perioada de

trecere de la principat la dominat. Acesta a atribuit senatului puteri

legislative care cu mult înainte fusesera exercitate de adunarile

poporului.

Constitutiile imperiale

Începând cu împaratul Hadrianus, constitutiile imperiale –

constitutiones principis au dobândit putere obligatorie, devenind astfel

izvoare de drept.

Constitutiile imperiale au fost de patru categorii: edicta ,

mandata, decreta si rescripta.

Codificarea dreptului roman

1. Încercarile de codificare înainte de Justinian

14

Tendinta catre sistematizare a existat permanent pâna

la Justinian, prin încercari repetate întreprinse, pe de o parte, de

catre persoane particulare, iar pe de alta, de catre însusi statul

roman. Aceste condificari au fost: Codex Gregorianus,

Codex Hermogenianus si Codex Theodosianus.

2. Legislatia lui Justinian

Opera legislativa a lui Justinian este formata din patru lucrari

fundamentale, respectiv Codex, Digesta, Institutiones si Novelae.

II. PROCEDURA CIVILA ÎN DREPTUL ROMAN

1. Caracterizare generala a procedurii civile romane

Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care

reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate,

proprietate, mostenire si valorificarea drepturilor de creanta (E. Molcut,

D. Oancea, op.cit., p. 59).

Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracte-

rizeaza prin desfasurarea procesului în doua etape, respectiv in iure –

în fata magistratului si in iudicio – în fata judecatorului.

Procedura extraordinara se deosebea pe primele doua prin lipsa

celor doua etape, desfasurarea procesului facându-se în fata unei

singure persoane.

15

2. Procedura legisactiunilor: legis actiones

Caractere generale

Gaius explica astfel termenul de legis actiones: orice actiune, ca

mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiaza pe lege.

De fapt, erau cinci legisactiuni în cele din urma, împartite în doua

categorii: una era a celor de judecata, formata din sacramentum,

iudicis arbitrive postulatio si condictio, iar cealalta categorie era

formata din legisactiunile de executare, respectiv pignoris capio si

manus iniectio. Aceasta deoarece sentinta obtinuta prin legisactiunile

de judecata nu era învestita cu forta executorie, aceasta fiind obtinuta

cu ajutorul unor legisactiuni specifice, create în mod expres în acest

scop.

Legisactiunile au avut trei caractere ce au ilustrat perfect condi-

tiile în care acestea au luat nastere, respectiv legal, formalist si

judiciar.

Procedura in iure

În aceasta etapa, procesul debuteaza cu citarea pârâtului – reus

în fata magistratului folosindu-se de catre reclamant – actor, petitor

dupa caz: in ius vocatio, vadimonium extra judiciare si condictio.

În fata magistratului, reclamantul rostind formule solemne îsi

arata pretentiile fata de pârât. Acesta putea sa reactioneze prin trei

pozitii:

– sa recunoasca pretentiile reclamantului prin confesio in iure , si

atunci era asimilat cu cel condamnat, procesul oprindu-se aici, nemai-

trecându-se în etapa a doua;

16

– sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu se apere -

indefensio si sa nu-si dea concursul la realizarea legislatiunii. În acest

caz, de asemenea, era asimilat condamnatului si procesul se oprea

aici, netrecându-se în etapa a doua;

– sa nege pretentiile reclamantului – infinitiatio si sa-si dea

concursul la desfasurarea procesului. În acest caz, procesul trecea

în etapa a doua si se finaliza în cele din urma cu pronuntarea unei

sentinte.

Litis contestatio

În procedura legisactiunilor, litis contestatio însemna de fapt

luarea de martori, prin care se exprima dorinta partilor de a se judeca

si de a obtine în cele din urma o sentinta fie de condamnare, de catre

reclamant, fie de absolvire, de catre pârât.

Mijloace de solutionare a litigiilor întemeiate pe imperium

Competenta magistratilor era desemnata prin termenii jurisdictio

si imperium .

Imperium constituia puterea de comanda a magistratului. În sens

larg, imperium cuprindea si jurisdictio.

Procedura in iudicio

Dupa ce partile au trecut prin momentul lui litis contestatio –

luarea de martori, ele ajung în fata judecatorului, a doua etapa

a procesului civil, unde se aplica principiul oralitatii si contradictoria-

litatii. Fiecare parte îsi sustine punctul de vedere pe baza materialului

probator constând în martori si înscrisuri.

17

Organizarea instantelor de judecata

Judecatorul putea forma o instanta unica atunci când era singur,

ca judecator unic – judex unus, fie putea fi arbitru – arbiter.

Deosebirea dintre judecator si arbitru era aceea ca judecatorul judeca

pricinile mai dificile, iar arbitrul pe cele care priveau neîntelegerile

dintre rude sau vecini, ca, de exemplu, iesirile din indiviziune sau

hotarnicirile.

Procesele puteau fi judecate si de judecatori multipli care formau

anumite tribunale. Acestea erau fie nepermanente, fie permanente.

Tribunalele nepermanente erau formate dintr-un numar impar de

judecatori, numiti – recuperatores si judecau procesele dintre cetateni

si peregrini.

Legisactiunile

Legisactiunile de judecata

– Sacramentum – procedura prin juramânt era actiunea legii prin

care se judecau procesele cu privire la proprietati si la creante având

ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri.

– Judicis arbitrive postulatio consta într-o cerere adresata

magistratului pentru ca acesta sa desemneze un judecator sau

arbitru.

– Legisactio per condictionem sau condictio a constituit o

simplificare a lui sacramentum în personam si se aplica în doua

situatii, respectiv în materie de certa pecunia – o suma de bani

determinata si în materie de alia certa res – un alt lucru determinat.

18

Legisactiunile de executare

– Manus injectio – punerea mâinii era o legisactiune ce nu se

putea intenta decât în baza unei sentinte judecatoresti privind o suma

de bani.

– Pignoris capio – luarea de gaj era considerata legisactiune cu

toate ca îi lipsea caracterul judiciar, nefiind subsecventa unui proces,

nepresupunând prezenta magistratului, si nici chiar a debitorului.

Creditorul, dupa rostirea unor formule solemne, putea, în prezenta

martorilor, sa ia un bun din patrimoniul debitorului. Daca acesta din

urma nu platea, el nu putea sa-l înstraineze, dar în schimb îl putea

distruge.

Origine

Originea procedurii formulare se gaseste în genere în

cadrul însusi al legisactiunilor care începusera spre sfârsitul epocii

vechi sa devina odioase. Dupa razboaiele punice, spre sfârsitul

republicii, se produc profunde transformari economice si sociale în

viata statului roman.

Procedura in iure

Citarea la proces se realiza prin aceleasi procedee cunoscute

din procedura legisactiunilor, numai ca în cadrul noii proceduri aceasta

s-a perfectionat.

În fata magistratului – in iure, partile îsi exprimau în limbajul

cotidian pretentiile dupa cum credeau de cuviinta fara a recurge la

formule sacramentale si ritualiste. Reclamantul expunea astfel oral

obiectul cererii sale, indicând formula pe care o solicita.

La fel ca si la procedura anterioara, si în cazul acesteia pârâtul

putea avea trei pozitii fata de pretentiile reclamantului.

19

Formula si partile formulei

Formula constituia un mic program de judecata prin care

pretorul arata judecatorului cum sa solutioneze litigiul. Partile

principale ale formulei erau: intentio, demonstratio, adiudicatio si

condemnatio.

Clasificarea actiunilor

Prin actiune – actio se întelegea un mijloc procedural la

îndemâna unei persoane careia i s-a încalcat un drept subiectiv,

pentru valorificarea acestuia.

Actiunile si formulele actiunilor se gaseau înscrise în edictul

pretorului. Acestea erau:

– Actiuni reale si actiuni personale. Aceasta împartire se

regaseste în Legea celor XII Table si este cea mai importanta –

sumumo divisio.

– Actiuni de drept strict si actiuni de buna credinta. Criteriul

distinctiei celor doua categorii de actiuni era puterea de apreciere a

judecatorului privind solutionarea acestora.

– Actiuni civile si actiuni honorarii sau pretoriene.

– Actiuni private si actiuni populare.

– Actiuni directe si actiuni utile.

– Actiuni penale si actiuni persecutorii.

– Actiuni arbitrarii.

Litis contestatio

În cadrul procedurii formulare, litis contestatio consta în

remiterea unei copii de pe formula ori dictarea ei de catre reclamant

pârâtului.

Litis contestatio producea în procedura formulara trei efecte ce

prezentau o deosebita importanta prin consecintele juridice pe care le

producea. Acestea erau: efectul extinctiv, efectul creator sau novator

si efectul fixator.

20

Procedura in iudicio

Dupa ce magistratul remitea copii de pe formula reclamantului si

acesta la rându-i pârâtului, ca un ultim act al primei etape, procesul

trecea în a doua etapa, în fata judecatorului. Activitatea lor era simi-

lara în general cu cea din procedura legisactiunilor. Reclamantul îsi

expunea oral pretentiile, pârâtul îsi formula apararile, ambii prezen-

tând probe în sustinerea afirmatiilor lor, putând fi asistati si de avocati.

Judecatorul, persoana privata, conducea dezbaterile si, în cele

din urma, pronunta o sentinta ce putea fi de condamnare la plata

unei sume de bani sau de absolvire.

Judecarea procesului se facea în public într-o zi fasta si numai în

prezenta partilor. Daca una din parti nu se prezenta la proces, cealalta

câstiga procesul.

Jucatorul era „sclavul” formulei în sensul ca el trebuia sa o

respecte întocmai, raportându-se permanent la momentul întocmirii ei,

respectiv la litis contestatio. De aceea, lui nu îi era permis sa tina

seama de faptele care au intervenit ulterior lui litis contestatio.

Efectele sentintei

În urma pronuntarii sentintei, judecatorul redevine ceea ce

era înainte, o persoana particulara, sentinta data de el având efecte

diferite dupa cum aceasta era o sentinta de condamnare sau o

sentinta de absolvire.

Sentinta de condamnare avea un efect dublu, respectiv prezenta

o forta juridica si o forta executorie.

Sentinta de absolvire nu avea decât un efect unic, respectiv forta

juridica.

Reprezentarea în justitie

În epoca clasica, datorita profundelor schimbari economice si

sociale, practica a cerut admiterea reprezentarii, care s-a facut treptat

de la reprezentarea imperfecta catre cea perfecta.

21

3. Procedura extraordinara: cognitio extraordinaria

Comparatie cu celelalte proceduri

În cadrul procedurii extraordinare dispare divizarea procesului în

cele doua etape. Deci, aici procesul se desfasoara în fata unei singure

instante de la început si pâna la darea hotarârii, instanta reprezentata

de una si aceeasi persoana, magistratul sau înaltul functionar, adica

magistratul jude-cator. Formula dispare, deoarece acesta nu putea sa-

si trimita formula lui însusi.

Organizarea instantelor

Functionarii judecatoresti fac parte din ierarhia functionarilor

administrativi. În vârful acestei ierarhii administrative se afla împa-

ratul, care era si judecatorul suprem. Dupa el, pe o treapta inferioara,

urmau prefectii pretoriului – praefecti praetorio din cele patru

prefecturi ale Imperiului.

III. PERSOANELE

1. Caracterizare generala asupra persoanei în dreptul roman

Începutul si încetarea capacitatii

Regula consta în: capacitatea sau personalitatea începea o

data cu nasterea si înceta o data cu moartea persoanei, exceptie

facându-se numai cu ocazia aplicarii a doua principii impuse de

practica.

Primul era: „copilul conceput era considerat ca si nascut ori de

câte ori era vorba de interesele sale” – infans conceptus pro nato

22

habetur quotiens de comodis eius agitur. În baza acestui principiu, de

exemplu, copilul nascut dupa moartea tatalui avea dreptul la

succesiune.

Al doilea principiu era: „succesiunea iacenta, vacanta sustine

persoana defunctului” – hereditas iacens sustinet personam defuncti.

Elementele capacitatii juridice

Am amintit deja despre status-ul pe care o persoana trebuia sa-l

posede pentru a avea capacitate deplina de drept, status alcatuit din

trei elemente care constituiau continutul personalitatii sau capacitatii

juridice, astfel: status libertatis, status civitatis, status familiae.

2. Status libertatis

Sclavii

Originile sclaviei

Originile sclaviei constau în nastere, pe de o parte, si

evenimente posterioare nasterii, pe de alta.

Nasterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform

principiului „copilul nascut în afara casatoriei dobândeste conditia ma-

mei”. Deoarece sclava era considerata ca nastea întotdeauna în afara

casatoriei, copilul acesteia devenea sclav, chiar daca tatal fusese om

liber. Mijloacele juridice prin care sclavul putea participa în fapt la

viata juridica

– Peculiu sclavului constituia „patrimoniul sclavului”, dar era

un patrimoniu de fapt – peculium, caci de drept dominus era proprie-

tarul acestuia.

– Testamenti factio pasiva consta în aceea ca sclavul putea fi

instituit ca mostenitor daca totodata i se acorda si libertatea pentru ca

numai astfel dominus putea sa aiba un mostenitor necesar, iar daca

23

acesta era insolvabil, bunurile mostenite erau vândute pe numele

sclavului care devenea infam.

– Cognatio servilis. Contubernium a reprezentat casatoria ce

consta în uniunea de fapt dintre un sclav si o sclava fara nici un efect

juridic. Totusi, în epoca dreptului clasic, sub influenta crestinismului, a

fost recunoscuta rudenia de sânge dintre sclavi sub numele de

cognatio servilis în baza careia sclavii nu se puteau casatori între ei

daca erau rude de sânge de grad mai apropiat.

Oamenii liberi

Oamenii liberi ingenui

Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care s-

au nascut liberi. La rândul lor, acestia puteau fi de mai multe feluri,

dupa cum urmeaza: cetatenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflati în

starea de semisclavie si colonii.

Oamenii liberi dezrobiti

Oamenii liberi dezrobiti constituiau acea categorie de persoane,

fosti sclavi eliberati de stapânii lor prin dezrobire, numiti liberti.

3. Status civitatis

Status civitatis sau conditia de a fi cetatean era al doilea element

al capacitatii juridice romane asupra caruia vom insista, pentru ca

cetatenii formau acea categorie de persoane cu o conditie juridica

superioara.

Cetatenii romani – civis romani erau singurii care puteau

beneficia de toate drepturile civile si politice. Drepturile civile erau: ius

comercii, ius conubii si ius militiae. Drepturile politice erau: ius

sufragii si ius honorum .

24

4. Status familiae

Familia romana

În dreptul roman, cuvântul familia avea mai multe acceptiuni,

respectiv fie totalitatea sclavilor aflati în proprietatea cuiva, fie un grup

de persoane aflate sub aceeasi putere, fie totalitatea bunurilor si

persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.

Puterea lui pater familias asupra persoanelor

Patria potestas. Aceasta putere se exercita asupra

descendentilor si era una din cele mai importante puteri ale lui

pater familias în cadrul familiei romane.

Puterea maritala. În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche,

puterea maritala a preluat numele fostei puteri unice manus,

schimbându-si însa continutul semantic în sensul ca ea desemna

acum o putere specifica, diferita de cea initiala, respectiv puterea

sotului asupra sotiei în cadrul casatoriei, numita cu manus, cu

puterea barbatului asupra femeii.

Mancipio. Aceasta putere se exercita asupra persoanelor

cumparate prin mancipatio, ce constituia un mod originar de realizare

a operatiunii juridice de vânzare (E. Molcut, D. Oancea, op. cit., p. 67)

prin îndeplinirea unor forme solemne ce constau în existenta unor

conditii fara de care nu era posibila recunoasterea actului.

Puterea lui pater familias asupra bunurilor

Dominica potestas. Aceasta era puterea asupra sclavilor îmbra-

cata în haina dreptului de proprietate, în virtutea faptului ca sclavul era

asimilat cu un lucru – res.

Dominium era puterea exercitata de stapân – dominus asupra

tuturor celorlalte bunuri existente în cadrul familiei romane.

25

Persoane sui iuris si persoane alieni iuris. Termenul de persoa-

na sui iuris era întrebuintat pentru a desemna pe acel cetatean care

avea calitatea de pater familias.

Termenul de persoana alieni iuris desemna pe acela care se afla

sub puterea lui pater familias.

Puterea parinteasca

Aceasta putere purta numele de patria potestas si era una din

cele mai importante puteri ale lui pater familias în cadrul familiei

romane.

Crearea puterii parintesti. Patria potestas putea fi creata fie pe

cale naturala prin casatorie si nastere, fie pe cale artificiala prin doua

moduri diferite, respectiv adoptiunea si legitimarea.

Iesirea de sub puterea parinteasca: a. Moartea lui pater familias;

b. Pierderea unui element al capacitatii; c. Moartea fiului de familie; d.

Postliminium ; e. Emanciparea.

Casatoria romana

Casatoria era o uniune între barbat si femeie, o asociere pentru

toata viata, o împartasire a dreptului civil si religios – nuptiae sunt

comunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et

humani iuris comunication; era uniunea barbatului si a femeii, ce

implica o viata comuna – nuptia sive matrimonium este vire et muliers

conjunctio, individuam consuetudinem vitae continens.

Conditii de form a (C.St. Tomulescu, op.cit., 1937, p.143;

P.Noailles, „Revue historique de droit francais et étranger” ,

1936, p. 415)

Acestea priveau numai casatoria cu manus:

26

– confarreatio, casatoria specifica numai patricienilor;

– usus consta în coabitarea femeii cu barbatul timp de un an de

zile;

– coemptio consta dintr-o mancipatiune facuta de însasi femeia

catre viitorul ei sot.

Conditii de fond

Sunt aceleasi atât pentru casatoria cu manus, cât si pentru

casatoria fara manus. Astfel:

– conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei

persoane de a încheia o casatorie valabila conform cu ius civile (iustae

nuptiae, iustum matrimonium);

– vârsta admisa pentru casatorie era stabilita pentru fete la 12

ani, când se considera ca ele au devenit nubile, adica erau în stare sa

procreeze. Referitor la baieti se folosea sistemul cercetarii corporale

pâna la împaratul Justinian, când s-a stabilit vârsta de 14 ani.

Efectele casatoriei asupra persoanelor

Casatoria stabilea între soti o comunitate de vietuire, sotii dato-

rându-si unul altuia fidelitate.

Efectele casatoriei asupra bunurilor

În casatoria cu manus actioneaza regimul comunitatii de bunuri.

În casatoria fara manus, sotii traiau în regimul separatiei de bunuri.

Adoptiunea, adrogatiunea si legitimarea

Adoptiunea era un mod artificial de creare a puterii parintesti ce

consta în trecerea unui fiu de familie (alieni iuris) de sub puterea unui

pater familias sub puterea unui alt pater familias. Când era vorba de o

persoana sui iuris care trecea de sub puterea lui pater familias sub

puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogatiune.

Adrogatiunea constituia un caz special de adoptiune prin care un

pater familias intra sub puterea unui alt pater familias împreuna cu

toata familia, deci cu toate persoanele si bunurile sale.

27

Legitimarea era un mod artificial de creare a puterii parintesti

prin care copiii naturali erau asimilati celor legitimi.

5. Capitis deminutio

Pierderea capacitatii juridice – capitis deminutio. Capacitatea

juridica putea fi îngradita, pastrându-si totusi elementele componente;

Daca însa unul din aceste elemente era pierdut, consecinta era

mult mai grava, caci nu mai exista, drept urmare, capacitate

juridica conform conceptiei romane si se producea astfel o moarte

juridica civila a persoanei în cauza, numita capitis deminutio.

6. Persoana juridica

Alaturi de persoana fizica, putea fi subiect al raportului juridic si

persoana juridica sau morala. Notiunea de persoana juridica s-a

format în dreptul roman în mod treptat. Romanii nu cunosteau acest

termen, dar foloseau un termen echivalent, respectiv corpora,

universitates, pentru a desemna diversele asociatii înzestrate cu

capacitate juridica.

7. Tutela

Este un procedeu juridic ce protejeaza incapacitatile naturale.

8. Curatela

Fata de tutela, care proteja incapacitatile firesti, naturale, cura-

tela avea drept scop protejarea incapacitatilor accidentale, mult mai

numeroase si variate.

28

IV. DREPTURILE REALE

BUNURI: IUS RERUM

Prin notiunea de bun se întelege orice lucru care poate fi însusit

de cineva sub forma dreptului de proprietate.

1. Patrimoniul

Definitie

Prin patrimoniu se întelege totalitatea drepturilor, datoriilor si

sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare

pecuniara.

Elementele patrimoniului

Din definitia data patrimoniului rezulta net elementele acestuia,

respectiv drepturile reale si drepturile personale.

Principiile patrimoniului

– Patrimoniul constituie emanatia unei persoane.

– Orice persoana are în mod necesar un patrimoniu.

– Fiecare persoana nu are decât un singur patrimoniu.

2. Clasificarea bunurilor

Jurisconsultul Gaius, dar si Justinian, în manualele lor numite

Institute , fac o clasificare a bunurilor res în doua categorii, respectiv

lucruri nepatrimoniale – res extra patrimonium si lucruri patrimoniale

– res in patrimonio.

POSESIUNEA : POSSESSIO

29

1. Definitia posesiunii

Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept, care consta în

actul material de a pastra si a folosi un lucru. Posesiunea este o stare

de fapt care produce efecte juridice.

2. Originea posesiunii

Pamânturile cucerite de romani erau transformate în ager publi-

cus si statul roman le repartiza spre folosinta patricienilor fie în mod

gratuit, fie contra unor sume de bani. Aceste terenuri purtau numele de

possessiones.

3. Elementele posesiunii

Posesiunea prezinta doua elemente constitutive, respectiv

animus – elementul intentional si corpus – elementul material.

4. Dobândirea si pierderea posesiunii

Dobândirea posesiunii

Posesiunea se dobândeste prin întrunirea celor doua elemente

în aceeasi persoana. Aceasta se realizeaza prin doua moduri,

respectiv prin sine însusi si prin altul.

Dobândirea posesiunii prin sine însusi

Prin sine însusi se dobândeste posesiunea astfel: când se întru-

nesc cele doua elemente ale posesiunii, în acelasi timp, în aceeasi

persoana; persoana în cauza trebuie sa aiba capacitate juridica; în

fine, lucrul posedat trebuie sa fie corporal.

30

Dobândirea posesiunii prin altul

Prin altul, posesiunea se dobândeste fie animo alieno – cu

animus al altuia, fie corpore alieno – cu corpus al altuia.

Pierderea posesiunii

Pentru aceasta era suficienta pierderea uneia sau ambelor ele-

mente ale posesiunii. Aceasta se producea similar dobândirii astfel:

prin sine însusi si prin altul.

Pierderea posesiunii prin sine însusi

Aceasta se producea în conformitate cu trei situatii care puteau

sa apara, respectiv prin pierderea lui corpus, prin pierderea lui animus

si prin pierderea ambelor elemente.

Pierderea lui corpus se datoreaza faptului ca posesorul nu face

sau nu poate sa faca actele materiale ce îi revin în calitatea sa. De

exemplu, daca unei persoane îi cade inelul în fluviu, acesteia dispa-

rându-i astfel corpus îi va dispare si posesia.

Pierderea lui animus consta în manifestarea vointei de a nu mai

poseda, în timp ce se savârsesc acte materiale conform posesiunii.

Exemplul concludent în acest sens era constitutum possessorium : un

proprietar a vândut casa în care locuia si continua s-o locuiasca în

baza unui contract de locatiune – închiriere încheiat cu noul proprietar.

El devine detentor, pierzând posesiunea o data cu animus, dar a

conservat corpus.

Pierderea lui corpus si a lui animus se produce în acelasi timp fie

prin moartea posesorului, fie prin parasirea lucrului de catre acesta.

Pierderea posesiunii prin altul

Cel prin care se producea pierderea posesiunii era întotdeauna

detentorul si în acest sens existau doua situatii, respectiv fie moartea

sau nebunia detentorului, fie vointa contrara a acestuia.

31

5. Clasificarea posesiunii

Posesiunea se clasifica dupa criterii diferite, respectiv din punct

de vedere al protectiei juridice pe care o asigura, al efectelor produse,

al generalizarii sau al opozitiei cu adevarata posesiune. În acest sens

au existat urmatoarele categorii de posesiune:

Possessio ad usucapionem

Constituia posesiunea care prezenta drept efect dobândirea

proprie- tatii quiritare prin uzucapiune, deci printr-o folosinta

îndelungata.

Possessio iniusta

Constituia posesiunea contrara dreptului sau vicioasa – vitiosa,

fata de o anumita persoana, având ca efect ridicarea protectiei juridice

fata de persoana respectiva.

Possessio iuris

Constituia posesiunea unui drept sau quasi possessio.

Possessio naturalis

Constituia detentiunea, adica posesiunea naturala – naturalis,

corporalis – corporala, care era într-o pozitie cu totul contrara adeva-

ratei posesiuni – possessio civilis, posesiunea civila.

6. Efectele posesiunii

Interdictele

Posesorul are la dispozitie un mijloc de protectie împotriva celor

care îi tulbura posesiunea. Aceste mijloace se numesc

interdictele posesorii.

Interdictele posesorii constituiau ordine date de catre pretor în

scopul asigurarii unei protectii juridice a posesiunii.

32

Calitatea de pârât

În cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea

avantajoasa de pârât, folosind expresia posed pentru ca posed.

Dobândirea proprietatii

Posesiunea exercitata într-o anumita perioada de timp poate

duce la dobîndirea proprietatii asupra unui lucru prin uzucapiune, dar

numai în situatia în care si celelalte elemente ale acesteia erau

îndeplinite.

PROPRIETATEA: PROPRIETAS

1. Notiune si atribute

Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi,

fruendi, abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, adica „proprie-

tatea este dreptul de a folosi un bun, de a-i culege fructele si de a

dispune de atât cât permite masura dreptului”.

2. Originea si evolutia proprietatii

Forme prestatale de proprietate

În etapa de tranzitie de la comuna primitiva la societatea statala

apar, în conditiile prefigurarii noii formatiuni sociale, sclavagismul,

urmatoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectiva a

gintii, proprietatea familiala asupra pamântului (C. St. Tomulescu,

op.cit., p. 11) si proprietatea individuala asupra sclavilor.

33

Proprietatea publica a statului

Aceasta forma de proprietate se împarte în doua categorii,

respectiv proprietatea statului asupra pamântului – ager publicus

si proprietatea statului asupra sclavilor – servi publicus, ambele

aflându-si originea în cuceririle de razboi romane datorita politicii de

expansiune promovate de catre statul roman.

Proprietatea quiritara

Proprietatea quiritara – dominium ex iure quiritium constituia

privilegiul exclusiv acordat cetatenilor romani. Ea se crea în mod

solemn, se transmitea prin forme solemne si, de asemenea, tot

în forme solemne era sanctionata în fata instantei.

Proprietatea în epoca clasica

În epoca clasica s-a mentinut proprietatea quiritara, alaturi de

care au aparut, datorita transformarilor vietii economice, sociale si

politice, noi forme de proprietate, respectiv proprietatea pretoriana sau

bonitara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.

Proprietatea în epoca postclasica

Justinian a unificat proprietatea, desfiintând diferentele dintre

toate formele de proprietate anterioare, rezultând o proprietate unica

numita dominium.

3. Modurile de dobândire si de transmitere a proprietatii.

Mancipatio

La origine, mancipatio constituia un mod de creare a proprietatii

care era considerata, dupa cum am vazut, o putere asupra lucrului

mancipi. Mai târziu, ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de

proprietate.

In iure cesio

34

In iure cesio – recunoasterea în fata magistratului era un mod de

transmitere a proprietatii quiritare cu ajutorul unui proces fictiv pe care

dobânditorul îl intenteaza împotriva celui care înstraineaza un lucru.

Usucapio

Usucapio constituia un mod de dobândire a proprietatii quiritare

prin exercitarea posesiunii asupra unui lucru un timp îndelungat.

Dreptul fostului proprietar se stinge ca o consecinta ce decurge din

faptul ca lucrul a fost uzucapat de catre o alta persoana.

Prescriptio longi temporis

Prescriptia de timp îndelungat constituia un mod de dobândire a

proprietatii prin folosinta îndelungata ce avea drept model uzu-

capiunea.

Prescriptio longissimi temporis

Prescriptia de timp foarte îndelungat constituia un mod de

respingere a actiunii în revendicare a proprietarului, care se realiza

prin posesiunea unui lucru într-un timp foarte îndelungat, respectiv 40

de ani initial si apoi 30 de ani.

Adiudicatio

Adiudicatio constituie modul de dobândire a proprietatii realizat

prin atribuirea de catre judecator a cotelor parti din bunul comun

fieca-rei persoane ce avea un drept în acest sens. Aceasta se produce

în cazul proceselor de împartire a unui teren care, prin mostenire sau

prin cumparare, a apartinut mai multor persoane.

Lex

Lex – legea constituia un mod de dobândire a proprietatii realizat

direct sau indirect prin acest act normativ. De exemplu, Legea celor

XII Table recunostea expres validitatea unei dispozitii prin care

testatorul atribuia cuiva un sclav, iar cel care beneficia de dispozitia

testamentara devenea proprietar de plin drept.

35

Ocupatio

Ocupatio – ocupatiunea constituia un mod de dobândire a

proprietatii realizat prin luarea în posesie a unui lucru fara stapân – res

nullius.

Traditio

Traditio – traditiunea era un mod voluntar de dobândire a

proprietatii care consta în remiterea posesiunii unui lucru. Era un mod

de dobândire de iure gentium .

Specificatio

Specificatio constituia situatia în care o persoana în calitatea de

specificator confectioneaza un lucru nou dintr-un material apartinând

altei persoane în calitate de proprietar.

Accesio

Accesio – accesiunea constituia un mod de dobândire a

proprietatii prin aceea ca un lucru accesoriu se uneste cu un lucru

principal.

4. Sanctiunea dreptului de proprietate

Sanctiunea proprietatii quiritare

Proprietatea quiritara era protejata prin actiunea in revendicare

– rei vindicatio. În cazul în care proprietarul pierdea

posesiunea lucrului, el putea cu ajutorul acestei actiuni sa ceara

restituirea lucru- lui, dovedindu-si dreptul de proprietate.

Sanctiunea proprietatii pretoriene

Sanctiunea proprietatii pretoriene se realiza prin actiunea

publiciana, dupa numele unui pretor Publicus.

36

DREPTURI REALE ASUPRA BUNULUI ALTUIA: IURE IN RE

ALIENA

1. Servitutile: servitutes

Servitutile sunt sarcini impuse în folosul unei anumite persoane

în calitatea de proprietar al unui imobil, sau în folosul unei anumite

persoane.

2. Drepturile reale pretoriene

Superficio

Superficio – superficia constituia dreptul acordat unei persoane

de a se folosi de o constructie ridicata pe terenul altei persoane, pe

veci sau pe termen lung, în schimbul unei sume de bani, numita

solarium , platita acesteia din urma în calitatea ei de proprietar.

Conductio agri vectigalis

Ius in agro vectigali constituia dreptul asupra lui ager vectigalis

– pamântul concedat. Acest drept îsi trage sorgintea din

arendarea pamântului pe termen lung sau perpetuu cetatenilor romani

sau unor persoane juridice în schimbul unei revedente numite vectigal.

Emfiteoza

Emfiteoza consta în arendarea pe termen lung sau pe veci a

unor pamânturi imperiale nelucrate cu obligatia emfiteotului de a le

cultiva si de a plati o suma de bani – canon. Deci, emfiteoza ca drept

real s-a nascut din contractul de emfiteoza, contract special

sanctionat în perioada dominatului de catre împaratul Zenon. A fost

utilizata nu numai de catre împarati, dar si de marii latifundiari pentru

domeniile lor ramase în paragina, datorita lipsei fortei de munca.

37

V. SUCCESIUNILE

1. Caracterizare generala a succesiunilor

Notiune

Succesiunile – hereditas reprezinta o transmisiune a

patrimoniului ce a apartinut unei persoane care a murit, succesorilor

sai.

Succesiunea înseamna continuarea unei situatii juridice a unei

persoane de catre alta persoana. O astfel de înlocuire a unei persoane

poate avea loc în întregul sau patrimoniu, constituind o succesiune cu

titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o succe-

siune cu titlu particular.

2. Succesiunea legala: ab intestat

Succesiunea legala reglementata de dreptul civil

Succesiunea ab intestat, dupa cum se arata chiar în Legea celor

XII Table, se deschidea numai în cazul în care decujus – defunctul nu

a lasat testament – si intestate moritur, ori testamentul lasat a fost

atins de o cauza de nulitate, fie heredele refuza sau devenea incapabil

sa primeasca mostenirea. Aceasta lege prevedea urmatoarele

categorii de mostenitori civili: heredes sui, adgnatus proximus si

gentiles.

Succesiunea legala reglementata de dreptul pretorian

Dreptul pretorian este definit, într-un text celebru cuprins în

Digeste , astfel: dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor

pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa si îmbuna-

tati conform binelui public.

Catre sfârsitul republicii, erau cunoscute patru categorii de

mostenitori pretorieni, respectiv: bonorum possessio unde liberi,

38

bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati,

bonorum possessio unde vir et uxor.

Succesiunea legala reglementata de dreptul imperial

Împaratii romani, fie direct prin constitutii, fie indirect prin

senatusconsulte, au mers mai departe pe drumul trasat de

pretor, largind cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din

initiativa acestora, doua senatusconsulte importante pentru dreptul

succesoral roman de la acea vreme, respectiv senatusconsultul

Tertulian si senatusconsultul Orfitian.

3. Succesiunea testamentara

Testamentul

Definitie

Testamentul este un act formal prin care o persoana

numita testator instituie în mod necesar unul sau mai multi

succesori, cu scopul ca acestia sa asigure executarea vointei sale

dupa moarte.

Evolutie si forme de testament

La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii sai,

dar mai târziu a putut institui si agnati mai îndepartati si chiar persoane

straine de familia sa.

Cu timpul, testamentul a suferit o interesanta evolutie în ceea ce

priveste nu numai solemnitatile sale externe, dar si structura conti-

nutului.

Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme

de testament, si anume: testamentum calatis comitiis, testamentum in

procinctu, testamentum per aes et libram.

• Dreptul clasic. Alaturi de testamentul per aes et libram, care

continua sa fie utilizat, apar noi forme de testament:

39

– Testamentul nuncupativ era actul ce se facea sub forma unei

declaratii – nuncupatio, pronuntata cu voce tare în prezenta a sapte

martori, prin care testatorul face sa se cunoasca numele heredelui si

ultimele acte ale sale de vointa. Aceasta forma de testament se

folosea de catre cei care nu aveau timp sa-si scrie testamentul, fiind

surprinsi de apropierea mortii, si totodata si de catre cei care nu stiau

carte.

– Testamentul pretorian consta într-un înscris care purta sigiliul a

sapte martori, în care gasim reminiscente ale testamentului per aes et

libram .

– Testamentul militar nu presupunea vreo conditie de forma. El

putea fi facut oricum, cu conditia, din partea testatorului, sa fie clar

exprimat.

• Dreptul imperial. Specifice acestei perioade sunt noi forme de

testament, dupa cum urmeaza:

– Testamentul civil sub forma orala reprezenta vointa testato-

rului, clar exprimata verbal fata de martori, cinci la început, apoi

sapte. Era forma de testament per aes et libram redusa la expresia

cea mai simpla.

– Testamentul sub forma scrisa nu se mai facea prin mijlocul

tablelor de ceara, ci se întocmea pe papirus si pergament.

Testamentul se putea prezenta martorilor înfasurat sub forma unui sul,

atât cât era scris, astfel ca pecetile si numele lor în subscriptio sa fie

puse în reliqua parte, fara ca ei sa vada continutul. Este cunoscut, de

pilda, testamentul tripartit.

– Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia sa

fie scris în totalitate de testator. Acesta însa nu a trecut în legislatia lui

Justinian decât ca partaj de ascendent.

– Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de

o constitutie a lui Theodosiu si Honoriu la 414.e.n.

40

Capacitatea testamentara

Testamenti factio desemna capacitatea unei persoane de a-si

face testamentul sau de a fi martora la întocmirea unui testament,

precum si capacitatea de a veni la succesiune în calitate de succesor

sau legatar.

În acest caz distingem: testamenti factio activa si testamenti

factio passiva.

Instituirea si substituirea de mostenitori

Conditiile de forma ale instituirii. Gaius spunea ca heredis

institutio est caput et fundamentum toius testamenti , de unde rezulta

ca, în lipsa acestei dispozitii, testamentul nu este valabil. Instituirea

trebuie sa fie caput (scrisa de la început), în fruntea testamentului.

Instituirea mostenitorului trebuia facuta în termeni imperativi si solemni

(cu verbis latinis imperativis et directis), asa cum ordona si

poporul în testamenti calatis comitiis.

4. Succesiunea deferita contra testamentului

Dezmostenirea neregulata

Daca pater familias dorea sa dezmosteneasca un fiu, trebuia s-o

faca în mod nominal conform formulei Titus filius meus exheres esto.

Fiicele si nepotii trebuiau sa fie dezmosteniti în bloc, potrivit formulei

– ceteri omnes exheredes sunto.

Dezmostenirea regulata

La baza acestei institutii statea ideea de protectie a rudelor

agnatice si cognatice, idee ce a luat nastere din conditiile materiale de

existenta de la sfârsitul republicii.

VI. OBLIGATIILE

1. Caracterizare generala a obligatiilor

Origine si evolutie

41

Notiunea de obligatie s-a cristalizat în urma unei îndelungate

evolutii în procesul de tranzitie de la societatea gentilica la cea

politica.

Cercetarea originii evolutiei obligatiei prezinta un mare interes

datorita urmelor pe care etapele succesive de dezvoltare a acesteia le-

au lasat asupra unor institutii de mai târziu, precum si asupra

terminologiei juridice romane (E.Molcut, D. Oancea, op.cit.,p.155).

Conceptul de obligatie a ajuns, treptat, într-un stadiu de elabo-

rare perfecta, care presupune un raport juridic caracterizat printr-un

înalt grad de abstractizare. La origine însa obligatia a fost o simpla

legatura materiala, fizica, legatura care s-a spiritualizat, s-a

juridicizat, într-un îndelungat si complex proces de evolutie, a carei

reconstituire a dat nastere la controverse.

Evolutie. Aparând o data cu primul tip de contract sponsio

religiosa, facut sub forma de juramânt, ce avea loc cu ocazia unui

delict, si terminând prin contractul cu ajutorul caruia garantul se

obliga sa plateasca pagubasului, ideea de legatura apare în

cadrul obligatiei si trece de la legatura religioasa la una juridica, ce a

fost mai întâi precedata de una materiala.

Etapele evolutiei obligatiei (E.Molcut, D. Oancea, op.cit.,p.157),

asa cum au fost ele analizate de cercetatori ai dreptului roman, sunt

urmatoarele:

1. În societatea gentilica, daca o persoana era victima unui

delict, toti membrii colectivitatii îi luau apararea, razbunându-se la

rândul lor.

2. Mai târziu, dreptul de razbunare a victimei a fost înlocuit cu un

alt sistem, mai evoluat, potrivit caruia delincventul si pagubasul ajung

la întelegere. Despagubirea ia locul razbunarii.

3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanturi a

delincventului, în schimbul unui gaj viu.

42

4. Într-o etapa noua, între garant si pagubas intervine o

întelegere în care trebuie sa vedem cea dintâi obligatie contractuala.

5. În alta etapa, s-a admis ca delincventul sa devina

garant pentru promisiunea sa.

6. Într-o ultima etapa, s-a considerat a fi de prisos

ca delincventul sa apara ca propriul sau garant.

Delincventul se obliga direct, astfel ca cele doua elemente ale

obligatiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obliga

direct, procesul de formare a obligatiei s-a încheiat.

Definitie

Într-un text conservat în Digeste , jurisconsultul Paul da urma-

toarea definitie obligatiei: Natura obligatiei nu consta în faptul ca un

lucru devine al nostru sau ne este construita o servitute, ci în faptul ca

cineva este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face

ceva sau a îndeplini o prestatiune.

La prima citire, Paul nu da o definitie propriu-zisa a obligatiei, ci

mai degraba opune conceptul de obligatie dreptului real sau actelor ce

sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. Totodata, ne

înfatiseaza si unele elemente ale obligatiei, aratând ca natura ei se

defineste prin termenii: dare, face, prestare.

A doua definitie, datorata Institutelor lui Justinian, se apropie

mai mult de acceptiunea moderna: Obligatio est iuris vinculum quo

necesitate ad-stringimur alicuius solvendae rei secundm noastre

civitatis jura – adica, obligatia este o legatura de drept, prin care

suntem siliti a plati ceva conform dreptului cetatii noastre.

Elementele obligatiei

Toti autorii care au cercetat originea si evolutia obligatiei

clasifica elementele obligatiei în functie de modul de analiza a

definitiilor obligatiei si a izvoarelor acestora, aparând anumite

43

clasificari care, în final, cuprind aceleasi elemente: creditor, debitor,

obiectul si constrângerea.

Tipuri de obligatii

Clasificarea dupa izvoare. Prin notiunea de izvor al obligatiei se

întelege un act juridic sau un fapt care da nastere unei obligatii. Astfel

apare clasificarea bipartita, formata din contracte si delicte,

considerata, chiar de Justinian, cea mai importanta. Cu toate acestea,

ea s-a dovedit necorespunzatoare, astfel încât a aparut o noua

clasificare.

Clasificarea tripartita era cea în care apar contractele, delictele si

diferite tipuri de izvoare ale obligatiei – variae causarum figurae, ca

rudenia, vecinatatea sau detentiunea.

Clasificarea quadripartita apare în legislatia lui Justinian,

prezentând un caracter sistematic mai pronuntat, în sensul ca ofera

elemente mai sigure, desi nu în toate cazurile, pentru încadrarea

actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de alta

parte, aceasta clasificare nu contine unele izvoare. În aceasta clasifi-

care apar obligatiile contractuale, delictuale, quasicontractuale si

quasidelictuale.

Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune. Din acest punct de

vedere, obligatiile se clasifica în obligatii civile si obligatii naturale.

Clasificarea din punct de vedere al numarului de persoane care

participa la raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligatiile se

împart în obligatii simple si obligatii complexe.

Elementele contractului

Contractul constituie actul juridic ce are la baza acordul de

vointa al partilor cu privire la nasterea, modificarea sau stingerea unui

raport juridic obligational. Orice contract cuprinde doua categorii de

44

elemente dupa cum urmeaza: elemente esentiale si elemente

acci- dentale (C. St. Tomulescu, op.cit., p.236 si 238).

2. Efectele obligatiilor

Obligatiile, în sensul de drepturi personale sau de creanta,

produc doua efecte, respectiv un efect normal, pe de o parte, sau un

efect accidental, pe de alta, daca mai întâi nu se produce

efectul normal (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 240).

Efectul normal al obligatiilor

Efectul normal consta în actul debitorului de a executa obligatia

asumata prin contract, pentru ca creditorul sa-si poata valorifica

dreptu- rile de creanta.

Principiul relativitatii efectelor contractelor

Se aplica în situatia când un pater familias a luat parte la un

contract. Principiul relativitatii efectelor contractului este exprimat

prin urmatorul adagiu: res inter alios acta aliis neque nocere, neque

prodesse potest – contractul încheiat între unii nu vatama si nici nu

profita altora.

Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul

Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul are la baza adagiul:

nemo alteris stipulari potest – nimeni nu poate stipula pentru

altul.

Principiul nulitatii promisiunii pentru altul

Principiul nulitatii promisiunii pentru altul are la baza adagiul:

nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate promite

fapta altuia.

Principiul nereprezentarii în contracte

Pater familias, în calitate de persoana sui iuris, ia parte la

contract printr-un alt pater familias. Vechii romani nu admiteau ca un

45

pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui contract

încheiat de o persoana straina, de un alt pater familias.

Efectul accidental al obligatiilor

Efectul accidental al obligatiunilor consta în dreptul creditorului

de a obtine daune-interese atunci când obligatia nu este executata sau

este executata cu întârziere. Acestea sunt de doua feluri, dupa cum

urmeaza: judecatoresti si conventionale.

Exista sase cazuri care determina neexecutarea obligatiilor dupa

cum urmeaza: mora, culpa, dolul, cazul fortuit, forta majora,

custodia.

Sanctiunea neexecutarii obligatiilor

Partea care nu îsi executa obligatia ce îi revenea si nu se gasea

în nici una din situatiile care o scuteau de raspundere trebuia sa

plateasca despagubiri numite daune interese.

Daunele interese sunt de doua feluri, dupa cum urmeaza: daune

interese judecatoresti si daune interese conventionale.

3. Stingerea obligatiilor

Obligatiile în dreptul roman se sting prin doua moduri, dupa

cum urmeaza: moduri voluntare si moduri nevoluntare.

Modurile voluntare de stingere a obligatiilor

Modurile voluntare de stingere a obligatiunilor sunt urmatoarele:

plata, darea în plata, novatiunea, compensatiunea, remiterea de

datorie.

Plata - solutio

Plata constituie modul obisnuit de stingere a obligatiilor care se

realizeaza prin îndeplinirea prestatiunii, adica transmiterea proprietatii

unui lucru, îndeplinirea lucrarii la care ne-am obligat etc., ce fac

obiectul legaturii juridice obligationale.

Darea în plata – datio in solutum

46

Darea în plata constituie un mod de stingere a obligatiei ce

consta în faptul ca debitorul, cu consimtamântul creditorului, se

libereaza, dându-i un alt lucru decât cel datorat.

Naratiunea

Naratiunea este modul de stingere a obligatiei care consta

în înlocuirea unei vechi obligatii cu alta noua, înlocuire ce are loc

printr-un contract – stipulatio sau contractus litteris.

Compensatiunea

Compensatiunea constituie modul de stingere a obligatiilor care

consta în cumpanirea a doua datorii reciproce, astfel ca executarea sa

poarte numai asupra diferentei.

Remiterea de datorie

Remiterea de datorie constituie modul de stingere a obligatiilor

ce consta în renuntarea de catre creditor la creanta sa. Ea se mai

numeste iertare de datorie.

Modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor

Imposibilitatea de executare

Obligatiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibila,

ceea ce se poate întâmpla numai când obiectul obligatiunii este un

lucru cert, adica un lucru individual determinat, de pilda, sclavul

Stichus. Daca lucrul individual determinat a pierit, obligatiunea se

stinge. Pieirea lucrului poate sa fie fizica atunci când sclavul care a

fost datorat a murit, sau poate fi juridica atunci când, de pilda, sclavul

datorat a fost dezrobit.

47

Confuziunea

Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere

a obligatiilor ce consta în întrunirea asupra aceleiasi persoane a

calitatii de creditor si debitor.

Moartea

Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a obligatiilor la

baza caruia sta principiul netransmisibilitatii obligatiunilor.

4. Garantiile în dreptul roman

Garantiile constituie acele mijloace juridice care au drept scop sa

puna la adapost pe creditor de consecintele insolvabilitatii debitorului.

Acestea sunt de doua feluri, dupa cum urmeaza: garantii personale si

garantii reale.

Garantii personale

Garantii personale formale

Garantiile personale constituie acele procedee juridice prin care

debitorului principal i se alatura unul sau mai multi debitori accesori

numiti garanti.

Romanii, la început, pentru a realiza garantia personala, s-

au folosit de contractul verbal. Creditorii, în scopul de a fi ocrotiti de o

insolvabilitate eventuala a debitorilor, au întrebuintat trei forme verbale

distincte, dupa cum urmeaza: sponsio, fidepromissio, fideiussio.

Garantii personale neformale

Garantiile personale neformale constituie acele mijloace de

garantare a unor obligatii care nu necesita moduri formale în acest

sens. Ele sunt urmatoarele, dupa cum urmeaza: pactul de consti tut,

receptum argentariorum, mandatum pecuniae credendae.

48

Garantii reale

Garantiile reale constau în afectarea, atribuirea unui lucru din

patrimoniul debitorului, creditorului, în scopul garantarii unei creante.

Fiducia

Fiducia cum creditore este un contract încheiat între creditor si

debitor prin care creditorul se obliga sa retransmita debitorului

proprietatea lucrului, transmisa lui cu titlu de garantie prin mancipatio

sau prin iure cessio.

Gajul

Gajul este garantia reala care consta în remiterea posesiunii

unui lucru de catre debitor creditorului sau în momentul încheierii

contrac- tului de gaj.

Ipoteca

Ipoteca constituie garantia reala prin care se lasa lucrul în

posesia debitorului, si numai daca acesta nu plateste la

scadenta, creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului

si de a-l vinde, valorificându-si astfel creanta.

VII. IZVOARELE OBLIGATIILOR

1. Caracterizare generala a izvoarelor obligatiilor

Conceptul de obligatie s-a format înca din epoca foarte veche a

dreptului roman, iar originea obligatiei se confunda cu originea

contractului ca fiind cel mai vechi izvor de obligatii.

49

Primul contract roman a constat în întelegerea dintre garant si

pagubas, îmbracând forma juramântului religios, ce a aparut în

contextul comiterii unui delict.

2. Contractele în dreptul roman

Contractele formale

Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligatii. Cele mai

vechi sunt contractele formale sau solemne, adica contractele

care, pentru a lua nastere, au nevoie ca acordul de vointa al partilor

sa fie îmbracat într-o anumita forma. În dreptul roman se cunosc patru

forme care îmbracau acordul de vointa într-o haina obligatorie: forma

religi- oasa, forma verbala, forma autentica si forma scrisa.

Contractele în form a religioasa

Contractele în forma religioasa au fost sponsio religiosa si

jusiurmanum liberti.

Contractele în form a verbala

Contractele verbale erau acele contracte care luau nastere prin

rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel

mai important contract al romanilor; fapt ce explica de ce juris-

consultii se ocupa de regulile generale ale obligatiunilor contractuale

atunci când se trateaza stipulatiunea. Deci, regulile de fond elaborate

de jurisconsulti pentru stipulatiune se aplica oricaror contracte nu

numai acesteia.

Contractele în form a autentica

Forma autentica rezida în prezenta magistratului la facerea

actului. Un singur acord de vointa, o singura conventie a devenit

contract prin forma autentica: nexum (E. Molcut, D. Oancea, op.cit., p.

247) sau contractul de aservire.

50

Contractele în form a scrisa

Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinta decât

sub forma unui înscris, mai precis printr-o înscriere, o consemnare a

creditorului în registrul sau, înscriere confirmata de debitor în acelasi

registru.

Contractele neformale

Contractele reale

Contractele reale sunt contractele neformale care, pentru naste-

rea lor, pe lânga consimtamântul partilor, cer si un element material

numit res – ce consta în remiterea unui lucru corporal.

Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost urma-

toarele: mutuum , fiducia, gajul, comodatul, depozitul.

Contractele consensuale

Un pas înainte pe calea eliberarii de forme se face atunci când

sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinta numai

prin acordul de vointa al partilor.

Contractele consensuale sunt în numar de cinci: vânzarea –

venditio-emptio, locatiunea – locatio-conductio, societatea – societas,

mandatul – mandatum (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 283), emfiteoza –

emphyteusis.

3. Quasicontractele

Quasicontractele constituie fapte licite care dau nastere unor

efecte juridice asemanatoare cu cele ce iau nastere din contract.

Justinian enumera urmatoarele quasicontracte: plata lucrului

nedatorat, negotium gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil,

indiviziunea, accep- tarea succesiunii.

51

4. Delictele

Delictele ca izvor de obligatii. Evolutia lor istorica. Delictele erau

fapte daunatoare intereselor societatii romane si erau pedepsite prin

dispozitiunile juridice ale statului.

Romanistii, plecând de la distinctia lui Ulpian asupra dreptului

public si privat, împart delictele în doua categorii: delicte publice si

delicte private .

Delicte private (C. St. Tomulescu, op. cit., p. 325). Acestea se

subdivid în delicte private vechi, prevazute de Legea celor XII Table, si

delicte private principale noi, sanctionate prin actiuni pretoriene. Sunt

delicte private vechi: furtum , injuria, damnum injuria datum .

Delicte private principale noi. Delictele private principale noi sau

pretoriene sunt acele fapte ilicite, daunatoare relatiilor sclavagiste

romane, care au fost sanctionate de pretor. În aceasta categorie sunt

cuprinse: rapina, metus, dolus, malus, fraus creditorum .

5. Quasidelictele

Obligatiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte

neper- mise, fapte care totusi nu sunt delicte.

Quasidelictele sunt urmatoarele dupa cum urmeaza: judex quil

litem suam facit, varsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea obiec-

telor, paguba produsa de persoanele aflate în slujba corabierilor,

hangiilor si grajdarilor.

52

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. S. Cocos, Drept roman, Breviar, Editura Fundatiei România

de Mâine,

Bucuresti, 2000.

2. E. Molcut, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editura si

Presa „Sansa

S.R.L.”, Bucuresti, 1997.

3. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 1973.