Drept International Dr Curs

Suport de curs Titular disciplină:

Lect. univ. dr. Constanţa Mătuşescu

1

UVTDREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

2

Tematica cursului

1. Capitolul I. Noţiunea şi caracteristicile dreptului internaţional.

2. Capitolul II. Izvoarele dreptului internaţional

3. Capitolul III. Subiectele dreptului internaţional. 4. Capitolul IV. Reprezentarea statelor. Relaţiile

diplomatice şi relaţiile consulare.

5. Capitolul V. Populaţia şi teritoriul în dreptul internaţional.

6. Capitolul VI. Dreptul tratatelor.

7. Capitolul VII. Reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice. Norme de drept umanitar.

8. Capitolul VIII. Răspunderea în dreptul internaţional.

CAPITOLUL INOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

3

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Noţiunea dreptului internaţional

Definiţia dreptului internaţional

Caracteristici ale dreptului internaţional public

Sancţiunile în dreptul internaţional public

Fundamentul dreptului internaţional

Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern

Obiectiv general: Cunoaşterea regulilor care guvernează comunitatea internaţională, raporturile interstatale şi a rolului pe care îl joacă statele în viaţa internaţională.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind specificul dreptului internaţional public, izvoarele şi destinatarii săi

= 2 ore

CAPITOLUL INOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL

1. Noţiunea dreptului internaţionalDreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice

care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.

Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan

internaţional (organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de

normele dreptului internaţional public, formează societatea sau comunitatea

4

internaţională.

Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional

public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridica

internaţionala.

Se foloseşte noţiunea de « drept internaţional public », care

reglementează raporturile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional,

pentru a-l diferenţia de dreptul internaţional privat, care reglementează

raporturi de drept civil în care intervine un element de extraneitate (un străin,

un bun situat într-o altă ţară, o activitate care se desfăşoară într-o altă ţară

etc.). În cadrul raporturilor de drept internaţional privat statul nu mai apare ca

purtător de suveranitate, ca purtător al puterii de stat, ci e una din părţile

raportului de drept civil.

2. Definiţia dreptului internaţional

Dreptul internaţional reprezintă un ansamblu de principii şi norme

create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme

juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele

privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror

aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate,

prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor.

Din definiţia de mai sus rezultă că obiectul dreptului internaţional public

îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi

alte subiecte de drept internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi

stabilirea competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului

internaţional public în relaţiile internaţionale.

Pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional, relaţiile

respective trebuie să fie relaţii în care statele se manifestă ca titulare ale

drepturilor lor suverane.

3. Caracteristici ale dreptului internaţional public

În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridică.

Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de

vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state,

fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu

celelalte.

5

Ordine juridică internaţională

Drept

coordonator

Rezultă deci că dreptul internaţional public este un drept de

coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor.

Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să

situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere

juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor,

rezulta anumite particularităţi ale dreptului internaţional public:

Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea

internaţională nu există un organ legislativ internaţional situat

deasupra statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţionala. Statele

sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de

voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutuma şi tot

statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi

conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele

dreptului internaţional public.

În societatea internaţională nu există organe executive,

asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor

dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia.

Aceasta atribuţie revine tot statelor.

În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti

cu competenţa generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu

instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate.

Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu

funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată de

exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un

stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de

Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca

un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe

jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea

instanţă (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeană

de Justiţie ).

Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod

expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de

dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi

facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele

6

internaţionale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credinţă a

acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului

internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi

aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

4. Sancţiunile în dreptul internaţional public

Recurgerea la sancţiuni intervine în condiţiile în care un stat comite un

act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional public,

împotriva unui alt stat sau atunci când încalcă o normă imperativă a dreptului

internaţional public (denumită de “jus cogens”).

Competenta de a constata că un anumit act sau fapt săvârşit de un stat

constituie un act ilicit şi de a aplica sancţiuni revine statelor şi Organizaţiei

Naţiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizaţii internaţionale regionale.

În cazul comiterii de către un stat a unui act ilicit împotriva altui stat,

statul victimă, după ce dovedeşte caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat

de către organele O.N.U. sa aplice sancţiuni.

În cazul comiterii de către un stat, prin reprezentanţii săi, a unei crime

internaţionale, oricare dintre statele membre ale comunităţii internaţionale

are interesul să constate producerea actului ilicit şi să sancţioneze statul

vinovat de încălcarea ordinii publice internaţionale.

O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în numele societăţii

internaţionale şi în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin

statutul organizaţiei (Carta O.N.U, etc) sunt abilitate să constate şi să

sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

Sancţiunile aplicabile de către state pot să constea în riposta

militara, acte de retorsiune sau represalii.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin ripostă militară

de către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevazut de Carta

O.N.U.

Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de

retorsiune, constând în „acte neamicale considerate însa legitime, cum sunt:

ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau

consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic,

atunci când o asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat”

Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul în

7

ripostă

retorsiunerepresalii

sancţiuni

care se desfăşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate

uneori în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrara

dreptului internaţional al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic,

economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar”. Spre exemplu, un

stat dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui

stat, fără să acorde despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internaţional.

Statul ai cărui cetăţeni au fost prejudiciaţi în acest mod, poate replica prin

exproprierea în condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului care a încălcat

acordul internaţional şi care se afla pe teritoriul său.

Organizaţiile internaţionale, prin organele lor, pot sa aplice anumite

sancţiuni, în cazul încălcării unor norme de drept internaţional public.

În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice

sancţiuni.

Aplicarea sancţiunilor nu vizează, pedepsirea statului, ci, în primul rând,

restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

Sancţiunile care pot fi aplicate, sunt de două tipuri:

fără folosirea forţei armate (masuri de ordin politic şi

economic)

cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin militar).

Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea relaţiilor

economice şi a comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice.

Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele

sau alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale

statelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită

situaţie internaţională reprezintă:

- o ameninţare împotriva păcii,

- o încălcare a păcii sau

- un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situaţie

internaţională care a reclamat aplicarea unei sancţiuni, reprezintă o

ameninţare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de

„încălcare a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia).

Alte situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări

împotriva păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la

8

autodeterminare (în Rodezia şi Namibia), terorism (în Libia), violarea

drepturilor omului şi exod masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în

Ruanda).

Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale

pot să constea în:

pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea

lor de membre ale organizaţiei;

suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul

organizaţiei;

excluderea din organizaţie.

În cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de

Miniştri - poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare),

suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei sau excluderea

unui stat membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al

organizaţiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Africa de Sud a fost exclusă temporar din cadrul Organizaţiei

Internaţionale a Muncii.

De asemenea, Fondul Monetar Internaţional poate să recurgă la aplicarea

unor sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor credite.

5. FUNDAMENTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL îl constituie

acordul de voinţă al statelor.

Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar

pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state şi entităţi

internaţionale. Atunci când apar state noi în societatea internaţională nu este

nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului internaţional public din partea

acestora. Dreptul internaţional în vigoare, în momentul apariţiei lor, le este –

în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea

unor cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu

se obţine în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter

complex şi nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele

în negocieri.

O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate

de dreptul internaţional. Exista totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care

9

domeniu rezervat

acord de voinţă

statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând

competentei lor naţionale exclusive şi care include:

o alegerea formei de stat;

o organizarea politicii interne;

o organizarea administrativ teritorială;

o apărarea şi securitatea naţională.

În acest domeniu nu este admisa nici o intervenţie exterioara, în

numele necesităţii respectării dreptului internaţional public.

Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern,

considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului

rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării

internaţionale.

6. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern

Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice

distincte, cele două sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor

internaţionale pe care le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe

plan intern pentru a îndeplini obligaţiile internaţionale la care s-au angajat.

Pe de altă parte, în legislaţia internă a statelor există reglementari care

depăşesc cadrul lor naţional, regizând comportamentul lor pe plan extern. De

exemplu, normele interne prin care se desemnează organele statale cu atribuţii

în relaţiile internaţionale, procedurile de semnare şi ratificare a tratatelor,

statutul juridic al străinilor, normele legale privind recunoaşterea cetăţeniei.

În practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului

internaţional asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a ştii, în

cazul unui conflict între normele celor două sisteme de drept, care dintre

acestea prevalează.

În acest sens, în literatura juridica s-au conturat două teorii : teoria

dualista şi teoria monista.

Conform teoriei dualiste (elaborata în doctrina germană şi

italiana, la sfârşitul sec.al XIX –lea şi începutul sec. XX),

dreptul internaţional şi dreptul intern reprezintă sisteme

juridice cu valoare egala, dar distincte, care acţionează pe

planuri diferite, având izvoare şi destinatari diferiţi. În

consecinţă, cele două sisteme juridice nu se pot intersecta în

10

nici o situaţie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu

specific de raporturi juridice. Se susţine, de asemenea, ca poate

să existe neconformităţi între actele interne şi cele

internaţionale, ceea ce în dreptul contemporan nu este de

acceptat.

Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor

juridice ale celor două sisteme de drept şi subordonarea unui

drept fata de celalalt” şi cuprinde două variante:

monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului

internaţional;

monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului

intern

Prima varianta, dominanta în doctrina sec. XIX, susţinând

independenţa şi suveranitatea deplină a statelor, încearcă sa demonstreze că

dreptul internaţional reprezintă o proiectare în sfera raporturilor dintre state

a unor norme din dreptul intern, dreptul internaţional derivând deci, din

dreptul intern al fiecărui stat. Cea de a două variantă a apărut ca o reacţie faţă

de prima, susţinând că dreptul internaţional public ar determina limitele

competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneşte de la

concepţiile dreptului natural, afirmând că ar exista o ordine juridică

universală, superioară ordinilor juridice naţionale, un adevărat „stat mondial”,

care atribuie competenţe statelor în cadrul acestei ordini juridice universale.

Practica internaţională nu a confirmat această teorie care neaga competenţele

statului rezultând din suveranitatea acestuia.

În dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare

a dreptului intern de către dreptul internaţional, fără ca vreuna din cele două

teorii sa se fi validat în totalitate.

Nu există însa o practica uniforma a statelor în acest sens, primatul

unuia sau a altuia dintre cele două sisteme juridice apreciindu-se pentru

fiecare caz în parte, în funcţie de prevederile constituţiilor naţionale, dar şi ale

Convenţiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirmă: „O

parte (n.n. statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului sau intern pentru a

justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

11

dualism

monism

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. ANGHEL, Ion M, Subiectele dreptului internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

2. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000;

4. MAZILU, Dumitru, Drept internaţional public, Volumul 1, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

5. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Educaţional, Bucureşti,1998

6. REUTER, Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizați, care sunt caracteristicile dreptului internaţional public?

12

TEMĂ DE REFLECŢIE

Faptul că normele dreptului internaţional nu prevăd în mod expres

sancţiuni pune în discuţie caracterul de drept al acestei ramuri?

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. În ce constă obiectul dreptului internaţional public?2. Care sunt particularităţile dreptului internaţional public, în raport cu dreptul intern?3. Definiţi noţiunea de „domeniu rezervat”.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. Obiectul dreptului internaţional public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.

2 Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un organ legislativ internaţional situat deasupra statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţionala. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutuma şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public. În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atribuţie revine tot statelor.

În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţa generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).

Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului

13

internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.3. Reprezintă o zonă în care statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competentei lor naţionale exclusive şi care include:

o alegerea formei de stat; o organizarea politicii interne; o organizarea administrativ teritorială; o apărarea şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este admisa nici o intervenţie exterioara, în numele

necesităţii respectării dreptului internaţional public.

14

CAPITOLUL IIIZVOARELE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL


Cuprins

Noţiunea de izvor al dreptului internaţional

Categorii de izvoare

Codificarea dreptului internaţional

Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan

Normele imperative ale dreptului internaţional (jus cogens

Obiectiv general: Cunoaşterea surselor normelor dreptului internaţional public.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind specificul izvoarelor dreptului internaţional public şi ierarhia acestora

= 3 ore

CAPITOLUL IIIZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

1. Noţiunea de izvor al dreptului internaţional

15

Izvoarele dreptului internaţional sunt forme specifice de exprimare a

normelor acestui drept, care rezulta din acordul de voinţă al statelor.

Ele sunt deci surse ale normelor dreptului internaţional public sau

mijloace juridice de exprimare a acestora.

2. Categorii de izvoare

În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în

stabilirea izvoarelor dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea,

identifică principalele izvoare şi oferă o ierarhizare a acestora.

Se disting astfel, ca izvoare principale – tratatul şi cutuma, iar ca

mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public -

hotarârile judecătoreşti şi doctrina.

Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”,

considerată ca potenţial izvor de drept.

În doctrina juridica contemporana se afirma că aceste categorii prevăzute

de Statutul Curţii nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public,

adăugând izvoarelor enumerate alte două categorii:

actele adoptate de organizaţiile internaţionale

unele dintre actele unilaterale ale statelor.

Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt, aşadar, tratatul şi

cutuma.

A. Tratatul internaţional

Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord sau o înţelegere care

se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată sa

producă efecte de drept internaţional.

În perioada de început a evoluţiei dreptului internaţional public, cutuma

reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar după cel

de-al doilea război mondial, ca urmare a încheierii unui mare număr de tratate

internaţionale care au marcat sfârşitul războiului, tratatul devine mijlocul cel mai

frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional.

Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi

un efect al apariţiei de noi state şi organizaţii interguvernamentale pe scena vieţii

internaţionale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodată, s-a

extins numărul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementează

16

tratat

din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii

internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al

drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării

economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. şi B.I.R.D).

Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului

internaţional, putând reglementa cu precizie şi uşor de dovedit domenii

complexe ale colaborării şi permiţând formarea normelor de drept într-un

interval scurt de timp.

În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat

internaţional poate fi considerat izvor de drept.

În acest sens, trebuie sa se facă distincţie între tratatele licite şi cele ilicite.

Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului internaţional

public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaţional

imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare a existentei unor vicii de

consimţământ la încheierea sa.

S-a conchis că, numai tratatele licite şi aflate în vigoare pot să constituie

izvoare de drept internaţional public.

Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se

caracterizează prin următoarele trăsături:

concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind

drepturile şi obligaţiile juridice ale acestora;

permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbărilor

ce intervin în cadrul comunităţii internaţionale, prin posibilitatea

formulării de amendamente sau a revizuirii textului lor.

B. Cutuma

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă

o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor,

considerată de ele ca având forţa juridică obligatorie.

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei

practici generale, acceptată ca drept”.

Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept

internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta

trebuie sa întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:

sa aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;

17

cutumă

sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o

regulă de conduita cu forţa juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul şi

curtoazia internaţionala. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind

lipsite de recunoaştere juridica şi nu atrag răspunderea internaţionala a statelor în

cazul nerespectării lor.

Unele uzanţe s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu

imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au

devenit simple uzanţe (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor).

În practică, s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie

întrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenţa sa, Curtea

Internaţionala de Justiţie a afirmat că este nevoie de “o participare largă şi

reprezentativă din partea statelor însă nu de totalitatea statelor care formează

societatea internaţionala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii

Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969).

Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum

sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi

mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca practica statelor să fi fost frecventă şi

uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele “cutume sălbatice”, cum este

dreptul popoarelor la decolonizare.

Obligaţia de a dovedi existenta unei cutume incumbă statului care o invocă,

fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un

drept propriu.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme

cutumiare:

- acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaraţii de

politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu

condiţia sa producă efecte pe plan extern);

- clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele

care sunt părţi la tratat;

- practica generală a organizaţiilor internaţionale ( de exemplu, regula potrivit

căreia abţinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de

Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezoluţii, s-a

impus ca o cutuma internaţionala).

18

ex de norme cutumiare

Raportul dintre tratat şi cutuma

În ceea ce priveşte raportul dintre tratat şi cutumă, din practica Curţii

Internaţionale de Justiţie, se desprind câteva reguli:

normele prevăzute în tratate pot fi acceptate şi aplicate de alte

state terţe de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;

tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să existe în

paralel;

în caz de dubiu, tratatele se interpretează potrivit dreptului

cutumiar, a cărui norma, dacă are caracter imperativ va avea

prioritate fata de tratat

Trebuie precizat însă, că dacă un stat a manifestat în mod sistematic şi explicit o

atitudine de respingere a unei cutume internaţionale, aceasta nu îi poate fi

opozabila.

C. Hotărârile judecătoreşti

Nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea

corectă a unei norme de drept internaţional.

Pot fi incluse în aceasta categorie:

- Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea ca hotărârile

acestei instanţe internaţionale au forţă juridica obligatorie doar pentru părţile din

litigiu şi pentru cauza în care se pronunţă;

- Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;

- Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunţate în litigii care ridică probleme

de drept internaţional.

D. Doctrina

Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu,

cât şi operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept

Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a

O.N.U., precum şi opiniile separate ale judecătorilor Curţii Internaţionale de

Justiţie anexate deciziilor Curţii.

În jurisprudenţa instanţelor internaţionale, doctrina s-a invocat adesea ca

dovadă a existenţei unei norme şi nu ca sursă a dreptului internaţional.

E. Actele organizaţiilor internaţionale

19

jurisprudenţa

doctrina

Cei mai mulţi autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un

izvor secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că

organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind

creaţia statelor.

Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului

Europei etc) stabilesc forţa juridica a actelor pe care le adoptă organizaţia.

Statutele prevăd, de regulă, două categorii de acte ale organelor unei

organizaţii internaţionale:

acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei şi

care au un caracter obligatoriu;

acte care se adresează statelor membre şi care cuprind norme de

comportament cerute pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea

sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezoluţii obligatorii pentru statele

membre O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive

cu caracter obligatoriu, Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei adopta recomandări.

Chiar dacă recomandările, prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere

juridic, statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri,

întrucât acestea şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie, angajamentul

de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

F. Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice

în planul relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi

renunţarea.

a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia

sa în legătură cu o anumită situaţie şi este în măsura să angajeze acel stat pe plan

extern. De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a

Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile unor state de stabilire a unor

drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental (acestea din urmă au

determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia

Truman –1946);

b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constata apariţia unui nou

subiect de drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţionala) sau a altor

20

decizii

rezoluţii

recomandări

declaraţie

recunoaşterea

protestul

renunţarea

echitatea

categorii (guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independentei sau

insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu

acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de

drept internaţional;

c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia

poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime,

atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru

prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodată,

formarea unei noi reguli cutumiare.

d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau

parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale.

De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru

a putea obţine un credit important de pe piaţa financiară internaţionala şi a

răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.

G. Echitatea

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de

a soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”),

dacă părţile la acea cauză sunt de acord.

Aceasta prevedere semnifică faptul că, atunci când părţile unui litigiu

încredinţează “judecătorului internaţional” soluţionarea cauzei conform

principiului echităţii, ele conferă instanţei puteri excepţionale.

Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluţie bazată pe fapte şi

nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în

cauza.

Recurgerea la echitate nu înseamnă nerespectarea normelor imperative ale

dreptului internaţional public. Totuşi, o hotărâre judecătorească pronunţată în baza

principiilor echităţii poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o

soluţie dreaptă, întrucât nu se fondează pe normele dreptului internaţional.

Practic, judecătorul internaţional are posibilitatea, fie să completeze un vid

normativ, fie să atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia concreta

o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un

domeniu restrâns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar

consimţământul expres al părţilor în cauză.

21

Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral

pentru regulile juridice şi un principiu de drept, alături de cel al bunei-credinţe.

3. Codificarea dreptului internaţional

Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare şi

sistematizare a normelor dreptului internaţional public, în scopul asigurării

unităţii acestor norme, a precizării conţinutului lor şi a înlăturării eventualelor

contradicţii dintre ele.

Obiectul codificării l-a constituit, în primul rând, normele cutumiare.

Codificarea este de două tipuri - neoficială şi oficială.

Codificarea neoficiala este rezultatul cercetării ştiinţifice, respectiv

doctrina juridică. Deşi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi

elemente utile codificării oficiale, practicii statelor şi jurisprudenţei internaţionale.

Codificarea oficială se realizează prin acordul statelor, în cadrul

organizaţiilor internaţionale sau al conferinţelor şi are un caracter obligatoriu. În

cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atribuţii în domeniul codificării

dreptului internaţional – Comisia de Drept Internaţional, formată din experţi cu

pregătire juridică.

Codificări cu valoare deosebita sunt considerate: Convenţiile asupra

dreptului marii (Geneva, 1958), Convenţia privind relaţiile diplomatice (Viena,

1961), Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind

dreptul tratatelor (Viena , 1969).

4. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan

O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului internaţional public se

poate stabili între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale tratatelor încheiate

de statele membre ale organizaţiei.

În cazul unui conflict între dispoziţiile acestora se vor aplica prioritar

prevederile Cartei O.N.U.

O altă ierarhizare este posibilă între normele universale (normele

din tratate cu caracter general, universal) şi cele particulare, cu primatul

primelor.

În dreptul internaţional contemporan operează distincţia între

norme imperative (de jus cogens) şi norme dispozitive.

22

ierarhia

Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adică cele care

permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul părţilor.

5. Normele imperative ale dreptului internaţional (jus cogens)

A. Noţiune

Sunt acele norme de drept internaţional general situate pe o categorie

superioară, atât faţă de alte norme de drept internaţional general, de la care statele

pot deroga - numite norme dispozitive- cât mai ales faţă de normele cu caracter

restrâns - bilaterale sau plurilaterale - care nu pot fi în conflict cu cele imperative.

Sancţiunea pentru o asemenea situaţie ar fi nulitatea actului prin care

statul ar încerca să deroge de la normele imperative.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969 privind Dreptul tratatelor,

normele imperative sunt “norme acceptate şi recunoscute de comunitatea

internaţională a statelor în ansamblul său ca norme de la care nu este permisă

nici o derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o nouă normă de drept

internaţional general având acelaşi caracter” (art. 53).

Potrivit aceleiaşi Convenţii (art. 64), este nul orice tratat care în

momentul încheierii sale vine în conflict cu o normă imperativă a dreptului

internaţional.

B. Categorii

Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele

imperative ale dreptului internaţional:

principiile fundamentale ale dreptului internaţional;

norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care

nu au ca obiect suveranitatea statelor (libertatea mărilor, interzicerea

pirateriei);

o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor

le consideră indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor

elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, a

sclavajului, legile şi obiceiurile războiului).

C. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme

juridice de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un

caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o valoare fundamentala în

raporturile dintre subiectele de drept internaţional.”

23

Norme

imperative (jus cogens)

Principii

fundamentale

Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în

Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976 asupra principiilor dreptului

internaţional, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care

statele nu pot deroga prin convenţii contrare.

Enumerarea principiilor

Principiul nerecurgerii la forţa sau la ameninţarea cu forţa în

relaţiile dintre state sau principiul neagresiunii.

În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat o “crima

împotriva umanităţii”.

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor.

Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state.

Acest principiu, în dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de

strictă interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional

tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul

cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor

fundamentale ale omului).

Principiul cooperării internaţionale

Dreptul popoarelor la autodeterminare

Acest principiu nu trebuie interpretat ca “autorizând sau încurajând o acţiune (…)

care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica

a unui stat suveran şi independent(…)” .

Principiul egalităţii suverane a statelor

Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale

Principiul pacta sunt servanda

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor

menţionate, altele trei:

principiul inviolabilităţii frontierelor;

principiul integrităţii teritoriale

principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale.

24








6. REUTER, Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993


1. Precizați care sunt categoriile de norme de jus cogens şi care este, în opinia

dvs., importanța acestora în dreptul internaţional ?

25

TEMĂ DE REFLECŢIE

Există diferenţă de forţă juridică între tratat şi cutumă ca izvoare ale

dreptului internaţional?


1. Care este documentul care stabileşte categoria izvoarelor dreptului internaţional?2. Enumeraţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o cutumă ca să poată constitui izvor de drept.3. Care sunt normele imperative ale dreptului internaţional?


1. În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea izvoarelor dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea, identifică principalele izvoare şi oferă o ierarhizare a acestora

2. Pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie sa întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:

sa aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat; sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o

regulă de conduita cu forţa juridica obligatorie.

3. Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele imperative ale dreptului internaţional: - principiile fundamentale ale dreptului internaţional; - norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu au ca obiect suveranitatea statelor (libertatea mărilor, interzicerea pirateriei); - o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le consideră indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile şi obiceiurile războiului).

26

CAPITOLUL IIISUBIECTELE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL


Cuprins

Noţiune şi categorii

Statul ca subiect al dreptului internaţional

Organizaţiile internaţionale

Naţiunile şi popoarele care lupta pentru eliberare

Persoanele fizice

Recunoaşterea în dreptul internaţional

Succesiunea statelor

Obiectiv general: Cunoaşterea destinatarilor normelor dreptului internaţional public.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o entitate pentru a putea fi considerată subiect al dreptului internaţional.

= 3 ore

CAPITOLUL IIISUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

1. Noţiune şi categorii

Subiectele dreptului internaţional public sunt “entităţi participante la viata

internaţionala, cu drepturi şi obligaţii directe”. Cu alte cuvinte, subiectele

dreptului internaţional public reprezintă acele entitati care participa la raporturi

27

Subiect de drept

internaţional

juridice, reglementate de normele acestui drept.

A fi subiect de drept internaţional înseamna a beneficia de personalitate

juridica internaţionala, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi

obligaţii cu caracter internaţional.

Personalitatea juridică internaţională se diferenţiază pentru fiecare dintre

participanţii la raporturile juridice internaţionale:

- statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;

- organizaţiile internaţionale guvernamentale, calificate drept subiecte

derivate;

- naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independentei,

subiecte cu personalitate juridica limitata şi tranzitorie, până la formarea statului

independent;

- alte entitati care participa la raporturi juridice internaţionale, dar a căror

personalitate juridica nu este recunoscuta în dreptul internaţional public -

persoanele fizice şi organizaţiile neguvernamentale.

2. Statul ca subiect al dreptului internaţional

A. Suveranitatea statului

Indiferent de întinderea teritorială, numărul populaţiei, forţa economică,

statele au personalitate juridică internaţională, putere de comandament. Statul şi

nu naţiunea (suma naţionalilor) beneficiază de personalitate juridică

internaţională.

Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept

internaţional public şi aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect al

acestui drept şi este singurul care posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.

Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa ,

independent de faptul că celelalte state le recunosc sau nu această calitate.

Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridica

internaţionala, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale,

prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii.

Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat” de a fi dotată cu

autonomie totală şi competenţă nelimitată.

În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercita autoritatea pe două

planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor şai,

28

precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa,

edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are

dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni .

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o entitate pentru a

putea constitui un stat sunt:

populaţie permanentă;

un teritoriu determinat

un guvern independent şi o ordine socială, politică şi juridică.

B. Drepturile şi obligaţiile statelor

Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor au fost

menţionate în Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul

constitutiv al Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.) şi în Carta drepturilor şi

obligaţiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974).

Dintre drepturile statelor se reţin:

o dreptul la existenta şi suveranitate;

o dreptul la pace şi securitate;

o egalitatea în drepturi;

o dreptul de a participa la viata internaţionala;

o dreptul la legitima apărare în cazul comiterii unui act ilicit sau a

unui act de agresiune din partea altor state;

o dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a

organiza în mod liber sistemul politic şi de a dispune nestingherit

de resursele sale economice şi naturale;

o dreptul la dezvoltare şi progres.

Conform reglementarilor de drept internaţional, statele beneficiază de

imunitate de jurisdicţie a lor şi a bunurilor lor, în faţa organelor judecătoreşti ale

altor state. Acesta reprezintă un drept la care statul poate sa renunţe, în anumite

împrejurări.

Obligaţiile statelor au la baza, în primul rând, respectarea principiilor

fundamentale ale dreptului internaţional public şi consta în:

o obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu

forţa în relaţiile interstatale;

o obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;

29

drepturile statelor

obligaţiile statelor

o obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;

o obligaţia de a îndeplini cu buna-credinta obligaţiile internaţionale

rezultând din tratate;

o obligaţia de a proteja mediul.

C. Forme de organizare a statelor

În societatea internaţionala există mai multe tipuri de state:

state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale

puterii şi administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de

drept;

uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai

multe state independente. Cele mai reprezentative uniuni de

state sunt confederaţiile şi federaţiile.

statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederaţiile sunt acele uniuni de state în cadrul cărora statele membre

îşi păstrează calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care îşi

conduc singure relaţiile internaţionale.

Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează şi coordonează

activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor

Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei confederaţii regionale,

constituita în baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele

fostei U.R.S.S. şi cuprinde în structura sa mai multe organe: Consiliul Şefilor de

State care este organul decizional suprem, Consiliul Şefilor de Guverne,

Comitetul de coordonare şi consiliere – organ permanent executiv, Consiliul

Miniştrilor Afacerilor Externe, care coordonează politica externa a statelor

membre, Consiliul Miniştrilor Aparerii – responsabil de coordonarea politicii

militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandanţilor trupelor

frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala şi un Secretariat

executiv.

Prin tratatele încheiate la nivel de confederaţie, statele membre vizează

sa creeze o uniune economica în care sa fie asigurata libera circulaţie a mărfurilor,

a capitalului, a serviciilor şi a persoanelor din aceasta zona, precum şi asigurarea

unei zone de liber schimb

De cele mai multe ori, confederaţia este o forma de tranziţie înspre

constituirea unei federaţii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni un stat

30

tipuri de state

federativ a prezentat forma unei confederaţii.

Federaţiile reprezintă uniuni de state care au renunţat la independenţa lor,

transferând calitatea de subiect de drept statului federal.

Statele membre îşi păstrează competenta de a administra strict probleme de

interes local, statul federal fiind cel care le conduce relaţiile externe. Este cazul

Belgiei, a Elveţiei etc.

O situaţie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de

o capacitate limitata de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, determinată de statutul sau

specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elveţia şi Austria.

Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din acte interne ale acestuia –

legi şi dispoziţii constituţionale.

Statului neutru îi revin obligaţii specifice:

de a nu participa la alianţe militare, politice sau economice care

urmăresc pregătirea unui război;

de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni

militare, sau ca loc de depozitare a muniţiilor, armamentului şi a

trupelor militare;

de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii şi

securităţii internaţionale.

Statul neutru are dreptul la autoapărare individuala şi colectivă, precum

şi de a acorda sprijin statului victima, în cazul unui război. Acest din urma drept îi

este recunoscut statului neutru, care, în societatea contemporana, nu mai este

“ţinut” de obligaţia de imparţialitate.

Statul neutru are, de asemenea, dreptul de a fi membru al ONU,

considerându-se că aceasta nu vine în conflict cu statutul de neutralitate.

3. Organizaţiile internaţionale

Organizaţiile internaţionale au o personalitate juridica limitata prin

statutul lor de funcţionare, fiind îndreptăţite sa îşi asume doar acele drepturi şi

obligaţii care concura la realizarea scopului pentru care au fost înfiinţate.

Totodată, reprezintă subiecte de drept derivate, întrucât sunt creaţia

statelor - a subiectelor originare - care le conferă calitatea de subiecte de drept,

prin statut.

Personalitatea juridica internaţională a organizaţiilor guvernamentale se

manifestă pe plan intern şi pe plan internaţional şi constă în:

31

neutralitate

federaţie

organizaţii

internaţionale

dreptul de a-şi coordona activitatea organelor interne,

dreptul de a încheia tratate,

de a înfiinţa misiuni diplomatice permanente şi de a accepta

funcţionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lângă ele (drept

de legaţie activa şi pasiva),

dreptul organizaţiilor şi a funcţionarilor acestora de a beneficia la

imunitati şi privilegii diplomatice,

dreptul de a acţiona pe plan internaţional împotriva unui alt subiect

de drept şi

obligaţia de a răspunde în fata unor instanţe internaţionale.

Personalitatea juridica a organizaţiilor este opozabila şi faţă de statele

care nu sunt membre ale organizaţiei.

4. Naţiunile şi popoarele care lupta pentru eliberare

După cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional public a

consacrat dreptul la autodeterminare a popoarelor aflate sub dominaţia coloniala.

În acest mod s-a legalizat lupta lor de eliberare naţionala în vederea constituirii ca

stat independent.

Popoarelor care lupta pentru independenta li s-a recunoscut calitatea de

subiecte de drept internaţional public, dar cu caracter limitat şi tranzitoriu,

aceasta calitate existând pana la constituirea statului independent care va deveni

subiect cu personalitate juridica deplina.

Personalitatea lor juridica internaţionala se dobândeşte din momentul în

care îşi creează organe proprii ce exercita funcţii de putere publica.

Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoaşterea

statelor.

Poporul care lupta pentru independenţă se bucură de:

dreptul de a încheia tratate internaţionale,

de a întreţine relaţii oficiale internaţionale,

de a primi ajutoare din partea statelor şi a organizaţiilor internaţionale,

de a participa la crearea dreptului internaţional public.

5. Persoanele fizice

Dreptul internaţional public – drept esenţialmente interstatal - nu

recunoaşte persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea

32

persoanele fizice

mişcările de

eliberare naţională

internaţionala.

Se apreciază, în literatura de specialitate că participarea individului la

viata internaţională este mediatizată de către stat.

Statul, prin semnarea şi ratificarea tratatelor internaţionale constituie în

favoarea individului drepturi şi obligaţii, exprimându-şi în acest mod

consimţământul ca persoana fizică sa acţioneze în cadrul relaţiilor internaţionale.

Problema recunoaşterii calităţii de subiect de drept în favoarea individului

se menţine controversată. Rolul individului în dreptul internaţional se discuta în

legătura cu domeniul dreptului internaţional penal şi al dreptului internaţional al

drepturilor omului Astfel:

individul poate fi subiect al răspunderii penale în cazul comiterii

unor fapte, considerate infracţiuni prin convenţiile internaţionale

(de exemplu, genocidul), prin care statele se obliga să incrimineze

şi să pedepsească aceste fapte în legea interna.

În baza unor astfel de reglementări, persoana fizică se supune de fapt

jurisdicţiei interne a statului. Însa pentru comiterea crimelor de război sau a

crimelor împotriva păcii şi umanitarii, care constituie infracţiuni cu caracter

internaţional, răspunderea individului se angajează pe plan internaţional, în fata

instanţelor jurisdicţionale.

Doar dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte

subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri

de particulari - personalitatea juridica internaţionala, manifestata

prin dreptul acestora de a acţiona la nivel internaţional, prin

intermediul petiţiilor, al comunicărilor sau al recursurilor cu

caracter contencios, înaintate unor instituţii jurisdicţionale sau altor

organe internaţionale.

În fata Curţii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa

direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificării de către acesta a

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950). În fata acestei instituţii

jurisdicţionale individul este tratat de pe poziţii de egalitate cu statul.

6. Recunoaşterea în dreptul internaţional

Instituţia recunoaşterii reprezintă actul prin care un stat se pronunţă în sens

afirmativ asupra unor situaţii noi ce se produc şi au efecte în plan internaţional.

33

recunoaştere

Recunoaşterea poate viza:

recunoaşterea pretenţiilor teritoriale,

schimbări în titlul de suveran,

calitatea de beligerant, răsculat, naţiune ce luptă pentru independenţă.

Recunoaşterea statelor reprezintă actul unilateral care emana de la un

stat, prin care acesta constata apariţia sau existenta altui stat, pe scena vieţii

internaţionale.

Actul recunoaşterii reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept

al unui stat şi nu o obligaţie a acestuia.

În literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaştere

internaţionala a noului stat şi efectele sale.

Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de drepturi,

statul recunoscut nu dobândeşte personalitate juridică din momentul recunoaşterii

sale, ci din cel al formării sale ca stat.

Prin actul recunoaşterii, statul stabileşte relaţii oficiale (diplomatice şi

consulare) cu statul care face obiectul recunoaşterii.

Recunoaşterea poate fi:

expresă, atunci când recunoaşterea se face printr-un act scris, oficial care

este comunicat statului vizat;

tacită, atunci când din comportamentul statului rezultă intenţia sa de a

recunoaşte un alt stat (de exemplu, încheie un tratat cu acesta).

Recunoaşterea guvernelor intervine, de obicei, odată cu recunoaşterea

statelor.

Problema se pune şi separat atunci când noul guvern se formează altfel

decât pe cale constituţională (prin revoluţie, insurecţie, lovitura de stat etc.), sau

se formează două guverne.

Recunoaşterea guvernelor reprezintă un act unilateral prin care un stat

acceptă guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat.

Pentru a face obiectul recunoaşterii, guvernul trebuie să beneficieze de

suportul majoritarii populaţiei statului şi sa fie capabil sa se achite de obligaţiile

internaţionale ale predecesorilor săi.

Actul recunoaşterii are ca efecte:

obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relaţii

diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state;

dobândirea dreptului de a înainta acţiuni în fata instanţelor judecătoreşti

34

ale statului care l-a recunoscut;

dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie.

(Imunitatea de jurisdicţie reprezintă un principiu potrivit căruia un stat nu

poate fi acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în fata unei

instanţe de judecata.)

7. SUCCESIUNEA STATELOR

Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementata de

două convenţii:

o Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena,

1978)

o Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive

şi datorii (Viena, 1983).

Noţiunea de succesiune a statelor este definită în dispoziţiile convenţiilor

menţionate ca reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce

priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”.

În virtutea exercitării suveranităţii, un stat poate decide în mod liber dacă şi

în ce măsura va păstra relaţiile juridice stabilite de antecesorul sau.

Problema succesiunii se ridica în următoarele situaţii:

în cazul creării de noi state pe teritoriile fostelor colonii;

în cazul creării de state prin fuziune sau dezmembrare;

în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizaţiile

internaţionale;

în cazul unei revoluţii sociale

Regulile aplicabile în fiecare din aceste situaţii:

a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la

autodeterminare, se constituie într-un stat nou, independent, care reprezintă un

nou subiect de drept internaţional.

O consecinţa fireasca a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care

instituiau protectoratul şi tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran.

În ceea ce priveşte celelalte tratate de colaborare internaţionala ale

vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de către noul subiect de drept, eventual

cu formularea unor rezerve sau declaraţii interpretative, faţă de clauzele care nu

corespund intereselor sale legitime.

Preluarea tratatelor se realizează prin:

35

Succesiune

de state

încheierea unor acorduri de succesiune,

formularea unor declaraţii unilaterale

prin aderarea la tratate

prin renegocierea acestora.

Astfel de acorduri de succesiune s-au încheiat, de exemplu, între Anglia şi

fostele sale colonii.

b) Prin fuziune se înţelege reunirea mai multor state într-un singur stat,

care va deveni noul subiect de drept internaţional. De exemplu, unificarea R.F.G.

cu R.D.G. în 1990.

Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor

reprezenta fiecare subiecte independente de drept internaţional. De exemplu,

dezmembrarea U.R.S.S în 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state.

În asemenea cazuri, de regulă, noului stat continua sa aplice tratatele

încheiate anterior.

c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizaţiile

internaţionale se rezolvă în funcţie de procedura de admitere a membrilor

prevăzuta în actul constitutiv al organizaţiei. Aceasta presupune şi manifestarea

de voinţa expresa din partea statului de a deveni membru într-o organizaţie ca

succesor al altui stat

d) Pentru statele create ca urmare a unor revoluţii sociale nu se pune

problema unei succesiuni propriu-zise, întrucât, teritoriul şi populaţia rămânând

aceleaşi, nu apare un nou subiect de drept internaţional.

După o revoluţie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii

emit o declaraţie în care-şi precizează poziţia fata de tratatele şi convenţiile

încheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în

comunicatul exprimat în decembrie 1989 arată că, va menţine tratatele şi

convenţiile încheiate de România, anterior acelei date.



36

1. ANGHEL, Ion M, Subiectele dreptului internaţional, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2002.

2. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2008.

3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan

- Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000;

4. MAZILU, Dumitru, Drept internaţional public, Volumul 1, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2006;

5. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul

internaţional public, Ed. All Educaţional, Bucureşti,1998

6. REUTER,Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993


1. Precizați ce este recunoaşterea statelor şi ce efecte produce aceasta

TEMĂ DE REFLECŢIE

Sunt persoanele fizice subiecte ale dreptului internaţional?

Argumentaţi răspunsul


37

1. Care sunt obligaţiile specifice ce revin statului neutru? Dar drepturile?

2.În ce constă personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale?

3. Care sunt efectele actului de recunoaştere a statelor?


1. Statului neutru îi revin, ca obligaţii specifice:

de a nu participa la alianţe militare, politice sau economice care urmăresc

pregătirea unui război;

de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni

militare, sau ca loc de depozitare a muniţiilor, armamentului şi a trupelor

militare;

de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii şi securităţii

internaţionale.

Statul neutru are dreptul la autoapărare individuala şi colectivă, precum

şi de a acorda sprijin statului victima, în cazul unui război. Acest din urma drept îi

este recunoscut statului neutru, care, în societatea contemporana, nu mai este

“ţinut” de obligaţia de imparţialitate. Statul neutru are, de asemenea, dreptul de a

fi membru al ONU, considerându-se că aceasta nu vine în conflict cu statutul de

neutralitate.

2. Personalitatea juridica internaţională a organizaţiilor guvernamentale se

manifestă pe plan intern şi pe plan internaţional şi constă în:

dreptul de a-şi coordona activitatea organelor interne,

dreptul de a încheia tratate,

de a înfiinţa misiuni diplomatice permanente şi de a accepta funcţionarea

unor asemenea misiuni ale statelor pe lângă ele (drept de legaţie activa şi

pasiva),

dreptul organizaţiilor şi a funcţionarilor acestora de a beneficia la

imunitati şi privilegii diplomatice,

dreptul de a acţiona pe plan internaţional împotriva unui alt subiect de

drept şi

obligaţia de a răspunde în fata unor instanţe internaţionale.

3 Actul recunoaşterii are ca efecte:

obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relaţii

diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state;

38

dobândirea dreptului de a înainta acţiuni în fata instanţelor judecătoreşti

ale statului care l-a recunoscut;

dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie.

(Imunitatea de jurisdicţie reprezintă un principiu potrivit căruia un stat nu poate

fi acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în fata unei instanţe de

judecata).

CAPITOLUL IVREPREZENTAREA STATELOR.

RELAŢIILE DIPLOMATICE ŞI RELAŢIILE CONSULARE

1. Cuprins

39

2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale

4. Timpul necesar studiului capitolului

5. Dezvoltarea temei

6. Bibliografie selectivă

7. Temă de reflecţie

8. Modele de teste

9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Diplomaţia şi dreptul diplomatic

Relaţiile diplomatice

Autorităţile statului cu atribuţii în domeniul relaţiilor externe

Misiunile diplomatice

Dreptul consular

Relaţiile consulare

Obiectiv general: Cunoaşterea instrumentelor şi mecanismelor

reprezentării internaţionale a statelor prin intermediul misiunilor

diplomatice şi a oficiilor consulare.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind

reprezentarea statelor în relaţiile internaţionale.

= 4 ore

CAPITOLUL IVREPREZENTAREA STATELOR. RELAŢIILE DIPLOMATICE ŞI

RELAŢIILE CONSULARE

1. Diplomaţia şi dreptul diplomatic

Diplomaţia este activitatea desfăşurată de organele statului cu atribuţii în

domeniul relaţiilor internaţionale, în primul rând a diplomaţilor.

Ea constă în reprezentarea intereselor statului în străinătate, prin purtarea

de negocieri, de discuţii, de corespondenţă şi alte mijloace paşnice.

Este principalul mijloc de realizare a politicii externe a statului.

40

Diplomaţie

Drept diplomatic

Relaţii diplomatice

autorităţi cu atribuţii în domeniul

relaţiilor externe

Ansamblul normelor ce reglementează desfăşurarea activităţii diplomatice

– conduita şi statutul organelor diplomatice, formează dreptul diplomatic,

ramură a dreptului internaţional public.

În acest context, el are un rol foarte important, fiind instrumentul căruia

pot exista şi se pot dezvolta relaţiile dintre state.

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile:

Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice

(adoptată sub egida ONU),

Convenţiei de la Viena din 1969 privind misiunile speciale

Convenţiei de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor

în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter

universal.

2. Relaţiile diplomatice

Sunt acele raporturi interstatale care constau în conducerea, prin

intermediul organelor reprezentative şi prin mijloace paşnice, a relaţiilor externe

cu alt/alte state sau orice subiect de drept internaţional.

Existenţa lor induce o stare de normalitate a raporturilor dintre două state,

presupune existenţa păcii, a colaborării între acestea.

3. Autorităţile statului cu atribuţii în domeniul relaţiilor externe

Instituţiile abilitate să desfăşoare activităţi de relaţii externe au atribuţii

bine definite de legislaţia internă şi, în primul rând, de dispoziţiile constituţionale

care le stabilesc competenţele.

Legislaţia internă stabileşte deci, care sunt instituţiile şi persoanele care au

calitatea de a acţiona în numele statelor, subiecte ale dreptului internaţional şi cât

anume pot angaja statul în relaţiile cu alte ţări.

Relaţiile externe ale fiecărui stat se desfăşoară pe două paliere, cel

intern, de elaborare a obiectivelor şi direcţiilor de desfăşurare şi aplicare a

politicii externe şi pe plan internaţional unde accentul este pus pe realizarea

practică a politicilor naţionale în funcţie şi de politicile altor state. Ca urmare,

structurile care se ocupă de relaţiile internaţionale pot şi ele fi clasificate în

instituţii interne şi externe ale relaţiilor internaţionale.

În majoritatea statelor, competenţele în domeniul relaţiilor externe sunt

atribuite şefului statului (preşedinte, rege, monarh) şi Ministerului Afacerilor

41

Externe. Competenţele respective sunt delimitate în funcţie de forma de

guvernare existentă în fiecare ţară, potrivit legilor interne.

Există şi alte organisme sau instituţii care pot îndeplini funcţii în domeniul

relaţiilor internaţionale, cum ar fi Primul Ministru sau ministerele, pe domeniul

lor de specialitate.

Sistemul constituţional din România, conferă atribuţii în domeniul relaţiilor

internaţionale Parlamentului, instituţiei prezidenţiale şi guvernului, în cadrul

căruia organul de specialitate este Ministerul Afacerilor Externe. Acestea pot fi

definite, în sens larg, ca fiind instituţiile interne cu atribuţii în domeniul relaţiilor

internaţionale în ţara noastră.

Reglementările în vigoare stabilesc cu exactitate modul în care sunt

separate competenţele între aceste structuri.

4. MISIUNILE DIPLOMATICE

A. Aspecte generale

Sfera relaţiilor internaţionale este una foarte complexă, ce ridică o

multitudine de probleme, presupune desfăşurarea unor diverse activităţi ce nu pot

fi rezolvate în totalitatea lor de autorităţile interne ale statelor cu atribuţii în

domeniul relaţiilor externe.

De aceea a fost necesară, în contextul dezvoltării relaţiilor dintre state,

înfiinţarea unor reprezentanţe ale statelor în străinătate, care să acţioneze în

numele lui şi să ajute la rezolvarea numeroaselor şi complicatelor probleme

cotidiene. Aceste organe se numesc reprezentanţe sau misiuni diplomatice.

Misiunile diplomatice sunt organe ale stratului acreditant în statul acreditar

şi nu trebuie confundate cu membrii lor, ele preexistând numirii agenţilor

diplomatici şi continuând să existe şi după expirarea mandatului unora dintre

aceştia.

B. Tipuri de misiuni diplomatice

Clasificarea misiunilor diplomatice:

în funcţie de durata lor, pot fi permanente sau temporare;

în funcţie de sarcinile misiunii, pot fi cu sarcini generale sau cu

sarcini speciale;

în funcţie de subiecţii în relaţiile diplomatice respective, pot fi

42

Misiuni diplomatice

bilaterale sau multilaterale.

Majoritatea misiunilor diplomatice sunt misiuni diplomatice bilaterale cu

caracter permanent purtând numele de ambasadă, condusă, de regulă, de un

ambasador.

Dreptul popoarelor de a trimite şi primi misiuni diplomatice poartă numele

de drept de legaţie, care poate fi activ (de a trimite) şi pasiv (de a primi misiuni).

C. Funcţiile misiunilor diplomatice

Potrivit art. 3 din Convenţia privind relaţiile diplomatice, principalele funcţii

ale acestora sunt:

dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între statul trimiţător şi statul de

reşedinţă şi a raporturilor de referinţă, culturale şi ştiinţifice între ele;

reprezentarea statului său pe lângă statul de reşedinţă;

protecţia intereselor statului său şi ale cetăţenilor acestuia;

ducerea de tratative cu statul de reşedinţă;

informarea prin mijloace legale despre situaţia şi evenimentele din

statul de reşedinţă şi informarea guvernului său.

Ele pot îndeplini şi funcţii consulare în anumite condiţii.

D. Personalul misiunilor diplomatice

În afara şefului misiunii (care este agentul diplomatic însărcinat cu

conducerea misiunii, superior din punct de vedere ierarhic celorlalţi membrii),

personalul misiunii cuprinde:

personalul diplomatic (care poate cuprinde: ministru

plenipotenţiar, ministru consilier, consilier , secretar I, secretar II,

secretar III, ataşat diplomatic);

personalul tehnico-administrativ (translatori, secretari,

dactilografi, cifratori);

personalul de serviciu (şoferi, portari, bucătari, grădinari etc.).

Personalul misiunii este numit de statul acreditant, care fixează şi numărul

de persoane, statul acreditar putând însă cere ca numărul acestuia să se menţină în

limitele a ceea ce el consideră raţional şi normal, ţinând cont de nevoile misiunii

şi de condiţiile acelei ţări.

E. Statutul misiunii diplomatice şi a membrilor săi

43

Personal

diplomatic

Imunităţi

Privilegii diplomatice

funcţii

personal

Misiunea diplomatică şi membrii săi se bucură în statul de reşedinţă de un

statut special, derogatoriu de la statutul celorlalte categorii de persoane, care-i

scoate de sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă

condiţiile necesare pentru funcţionarea lor.

Acest statut special constă în acordarea de imunităţi, privilegii şi facilităţi

diplomatice, ce constituie garanţia activităţii diplomatice înseşi şi premisa

necesară pentru a-şi putea îndeplini funcţiile diplomatice.

Acordarea acestor imunităţi, privilegii şi facilităţi se face pe bază de

reciprocitate, aceasta funcţionând însă numai în subsidiar, cu caracter

complementar, statele trebuind să acorde agentului diplomatic cel puţin

tratamentul prevăzut în Convenţia de la Viena, acesta neputând fi limitat prin

aplicarea regulii reciprocităţii.

Principalele imunităţi şi privilegii diplomatice, acceptate de către toate

statele, reflectă necesitatea de a se asigura prin acestea independenţa totală a

diplomaţilor faţă de autoritatea statului acreditar:

imunitatea de jurisdicţie penală, civilă, administrativă-

imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului

diplomatic;

inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor

acesteia şi a arhivelor;

inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei

şi a bunurilor sale;

libertatea de comunicare;

libertatea de mişcare;

scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini

rolul de expert;

scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale;

o folosirea drapelului şi a emblemei naţionale;

o procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru

membrii acesteia.

5. Dreptul consular

Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care

reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile

44

Oficii consulare

Relaţii consulare

consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum

şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului

acestora

Deosebirile fundamentale care există între activitatea oficiilor diplomatice şi

a celor consulare constau în aceea că:

în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală,

promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în

ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea

parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe lângă

aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor

cetăţenilor din ţara respectivă în străinătate.

în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care

reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept

internaţional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte

importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură

internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor

consulare, atât statul trimiţător cât şi statul primitor.

Sediul materiei îl constituie Convenţia de la Viena din 1963 privind

relaţiile consulare.

6. RELAŢIILE CONSULARE

A. Noţiune

Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care se

stabileşte în interesul cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice

dintre ele, un raport care are caracter convenţional, este bazat pe acordul statelor

(al statului trimiţător şi al statului primitor) şi sunt caracterizate de principiile

reciprocităţii, caracterului direct şi al celui bilateral

B. Stabilirea relaţiilor consulare

Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, stabilirea relaţiilor

consulare între state se face pe baza consimţământului mutual al acestora.

Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său

de a deschide un oficiu consular în cealaltă ţară, notificare acceptată de celălalt

45

stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relaţii consulare între

cele două ţări.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să

stabilească relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea

respectivă se specifică altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii

diplomatice implică şi consimţământul acestora pentru relaţiile consulare şi nu

este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de relaţii consulare.

Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state nu atrage

după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare. În numeroase cazuri,

chiar dacă statele au decis să rupă relaţiile lor diplomatice, relaţiile consulare au

continuat, pentru că ele sunt relaţii între două state concepute să servească

interesele cetăţenilor acestor ţări.

Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare

unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să

nu mai întreţină asemenea relaţii.

7. Oficiul consular (consulatul)

A. Noţiune

Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite

exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în

acordurile bilaterale încheiate de statele respective.

Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea, un

anumit rang, de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiţător şi

supuse aprobării statului de reşedinţă.

B. Înfiinţare

Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea

unei cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea

rând, există obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul

ţării care va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate

acestea împreună, trebuie să obţină aprobarea statului de reşedinţă. Orice

modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul său de

reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face

decât cu consimţământul statului de reşedinţă, care este necesar şi în cazul în care

un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă

46

consulat

localitate decât cea în care şi-a stabilit sediul.

Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct

de vedere existând două mari categorii de oficii consulare:

cele care funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice din

capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi

se creează o structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua

categorie;

consulatele speciale, care se înfiinţează în alte oraşe decât

capitala, cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu

personal corespunzător.

C. Membrii oficiului consular

Personalul oficiului consular este compus din:

o şeful consulatului,

o funcţionari consulari

o personalul de serviciu.

Acest personal al oficiului consular este numit de către statul trimiţător

care notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi clasa

funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care urmează să funcţioneze.

Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii posturilor consulare

sunt repartizaţi pe patru clase care cuprind:

consuli generali;

consuli;

viceconsuli ;

agenţi consulari.

Şeful unui post consular ocupă o poziţie deosebită în cadrul oficiului

consular, indiferent de modul în care este el definit, de clasa pe care o are şi este

numit de către statul trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are

nevoie de acordul statului primitor, pe teritoriul căruia urmează să funcţioneze.

Modalităţile prin care sunt numiţi şefii oficiilor consulare, sunt fixate prin

legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de cele ale statului

primitor.

Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un

document din partea celui care l-a numit (şeful statului sau ministrul de externe)

sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atestă calitatea în care a fost

47

membrii

exequatur

patentă consulară

trimis. Acest document, denumit patentă consulară este trimis pe cale

diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe

teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă

statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.

Exequaturul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o

acordă şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi

exercita funcţiile sale.

Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să

comunice statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că

exequaturul este un act discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l

adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.

Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe

teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat

autorităţile competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit

prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate

măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi

revin în această calitate.

Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post

consular, în condiţiile în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă

funcţiunile sale, sau, în cazul în care postul său este vacant, se poate numi un

„gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului consular

respectiv.

Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat

care funcţionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a

trimis, statul respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel

misiunea. În foarte multe servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care

un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu

consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a fi

declarat „persona non grata” şi toate celelalte situaţii prin care activitatea poate

înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).

D. Funcţiile oficiilor consulare

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi

ale personalului acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele

pot fi împărţite în două categorii:

48

Funcţii consulare

clasificare

a) funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular

respectiv;

b) funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul

căruia îşi desfăşoară activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus

în convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte

importantă a acestor convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile

asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile

consulare.

Clasificarea funcţiilor consulare

După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează,

funcţiile consulare pot fi:

1) funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;

2) funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre

statul trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul

activitatea;

3) funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre

culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal

Grande, etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una

dintre cele mai importante;

4) funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade,

care se concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor

de stat, consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor.

Ele includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de stare civilă,

notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială, nave

şi aeronave şi la obligaţii militare.

Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea,

convenţiile bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la

funcţiuni şi totodată, există o practică internaţională a statelor care stabileşte

funcţiile unui oficiu consular.

Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare,

începe cu cea mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja

în statul de reşedinţă, interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane

fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul internaţional. La paragraful 2,

49

Imunităţi şi privilegii consulare

acest articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară, favorizarea dezvoltării

relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, în general, promovarea

de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul primitor.

A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5,

paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele, se referă la

informarea prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia consulară

respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se

referă la practica generală care există în materie.

E. Imunităţi şi privilegii consulare

Convenţia de la Viena din 1963 reţine reglementări care tind să confere

consulatelor şi consulilor imunităţi apropiate de cele ale ambasadelor.

Imunităţile şi privilegiile consulatelor sunt:

imunitatea localurilor, arhivelor şi documentelor, a

corespondenţei şi a valizei consulare;

libertatea de comunicare;

scutirea fiscală a localului;

arborarea drapelului şi a stemei naţionale pe clădirile

consulatului şi pe maşinile oficiale.

Pentru membrii oficiilor consulare:

inviolabilitate personală,

imunitate de jurisdicţie penală (cu excepţia unor infracţiuni

grave);

imunitate de jurisdicţie civilă pentru actele efectuate în

exercitarea funcţiilor consulare;

scutirea de obligaţiile de înregistrare a străinilor şi permis de

şedere;

scutiri fiscale şi vamale.

Ei au însă obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului de

reşedinţă, de a nu se amesteca în treburile interne ale acestuia şi de a depune ca

martor în problemele care nu au legătură cu activitatea lor oficială.


50

imunităţi şi

privilegii


1. ANGHEL, Ion M, Drept diplomatic şi consular, vol 1,2, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2002.

2. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU,

Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti,

2000;

4. MAZILU, Dumitru, Drept internaţional public, Volumul 1, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

5. MAZILU, Dumitru, Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2006;

6. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul

internaţional public, Ed. All Educaţional, Bucureşti,1998


1. Precizați care este statutul membrilor misiunilor diplomatice

TEMĂ DE REFLECŢIE

51

Statutul diplomatic presupune o scoatere de sub incidenţa legii a

pewrsoanelor ce beneficiază de el?


1.Care sunt funcţiile misiunilor diplomatice?

2. Care sunt deosebirile fundamentale care există între activitatea oficiilor

diplomatice şi a celor consulare?

3. Desemnarea şefilor oficiilor consulare


1. Potrivit art. 3 din Convenţia privind relaţiile diplomatice, principalele funcţii

ale acestora sunt:

dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între statul trimiţător şi statul de

reşedinţă şi a raporturilor de referinţă, culturale şi ştiinţifice între ele;

reprezentarea statului său pe lângă statul de reşedinţă;

protecţia intereselor statului său şi ale cetăţenilor acestuia;

ducerea de tratative cu statul de reşedinţă;

informarea prin mijloace legale despre situaţia şi evenimentele din

statul de reşedinţă şi informarea guvernului său.

Ele pot îndeplini şi funcţii consulare în anumite condiţii

2. Deosebirile fundamentale care există între activitatea oficiilor

diplomatice şi a celor consulare constau în aceea că:

în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală,

promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în

ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea

parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe lângă

aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor

cetăţenilor din ţara respectivă în străinătate.

în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care

reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept

internaţional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte

importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură

internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor

consulare, atât statul trimiţător cât şi statul primitor.

52

3. Modalităţile prin care sunt numiţi şefii oficiilor consulare, sunt fixate

prin legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de cele ale statului

primitor.

Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un

document din partea celui care l-a numit (şeful statului sau ministrul de externe)

sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atestă calitatea în care a fost

trimis. Acest document, denumit patentă consulară este trimis pe cale

diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe

teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă

statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.

Exequaturul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o

acordă şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi

exercita funcţiile sale.

Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să

comunice statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că

exequaturul este un act discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l

adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.

Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul

căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile

competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor

articolului 14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate măsurile

necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în

această calitate.

CAPITOLUL VPOPULAŢIA ŞI TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

53


Cuprins

Populaţia în dreptul internaţional

Teritoriul în dreptul internaţional

Obiectiv general: Cunoaşterea regimului juridic ce guvernează

teritoriul şi populaţia în dreptul interrnaţional public.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

diferitele categorii de persoane ce conţin populaţia unui stat, precum şi a

regulilor ce guvernează diferitele componente ale teritoriului de stat.

= 4 ore

CAPITOLUL VPOPULAŢIA ŞI TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

A. Populaţia în dreptul internaţional

I. Consideraţii generale

Populaţia, alături de teritoriu şi guvern, reprezintă unul dintre elementele

constitutive ale statului.

Ea cuprinde totalitatea cetăţenilor unui stat, precum şi celelalte categorii de

persoane aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa (străini, apatrizi, refugiaţi,

persoane strămutate). Sunt excluşi de sub jurisdicţia statului, personalul

diplomatic şi consular al statelor străine aflat pe teritoriul statului, precum şi

54

funcţionarii internaţionali care beneficiază de imunitate şi privilegii diplomatice.

Statul, în temeiul suveranităţii sale, stabileşte, prin legislaţia naţionala,

statutul juridic al persoanelor care formează populaţia sa

Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie sa se bazeze pe

principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

1. Cetăţenia

A. Noţiune

Cetăţenia reprezintă „legătura politica şi juridica permanenta dintre o

persoana fizică şi un anumit stat”.

Dintre categoriile de persoane care formează populaţia statului, doar

cetăţenii acestuia pot sa detina plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute

în legislaţia naţionala.

Fiecare stat este competent sa stabilească, prin legea naţionala, condiţiile de

acordare a cetăţeniei.

Efectele cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii internaţionale pot fi

limitate de normele dreptului internaţional

Pentru a fi valabila, acordarea cetăţeniei trebuie sa se realizeze în anumite

condiţii:

o pentru a fi opozabila unor state terţe, cetăţenia acordata de un stat

trebuie sa fie licita din punctul de vedere al dreptului

internaţional, adică sa nu fie acordata pe baz unor criterii

discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);

o acordarea cetăţeniei sa aibă în vedere legătura efectiva a

individului cu statul;

o acordarea cetăţeniei să aibă la baza principiile şi normele

dreptului internaţional.

Cetăţenia acordata cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate sa fie

lipsita de recunoaşterea statelor comunitatii internaţionale.

B Modalităţi de dobândire a cetăţeniei

Cetăţenia se dobândeşte:

prin naştere sau

55

cetăţenie

dobândirea cetăţeniei

prin naturalizare.

În primul caz se iau în considerare următoarele principii:

principiul jus sanguinis ( „prin legătura de sânge”),

conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia părinţilor

indiferent de locul naşterii;

principiul jus soli ( „prin locul naşterii”), conform căruia

copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia se

naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.

În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza

unui act al autorităţilor statului care o acorda conform legii.

Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei sau al şederii prelungite

(al rezidentei) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr.21/1991, cetăţenia româna se dobândeşte:

prin naştere,

prin adopţie,

prin repatriere

sau poate fi acordata la cerere.

Solicitantul trebuie sa îndeplinească anumite condiţii pentru ca cererea sa să

fie soluţionată favorabil:

sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului,

să cunoască limba naţionala,

să dispună de un loc de munca şi de mijloace de existenţă,

sa nu fi suferit condamnări penale,

să fi desfăşurat vreo activitate împotriva intereselor statului

român etc.

C. Modalităţi de pierdere a cetăţeniei

Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin două modalitati:

a) prin renunţare

b) prin retragere.

a) Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de

obicei, atunci când o persoana se stabileşte într-o tara care nu acorda dubla

56

pierderea cetăţeniei

conflicte de

cetăţenie

cetăţenie. Acest act nu are efect asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei,

aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.

b) Retragerea reprezintă o sancţiune aplicata persoanei care a comis fapte

grave împotriva statului a cărui cetăţenie o poarta sau care a obţinut cetăţenia în

mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate sa intervină doar faţă de

persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu şi prin naştere.

D. Conflicte de cetăţenie- bipatridia şi apatridia

În anumite cazuri, pot sa apară conflicte pozitive sau negative de cetăţenie:

a) Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifesta atunci când o persoana are

două sau mai multe cetăţenii (bipatridia sau pluricetăţenia).

Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dublă cetăţenie, cauzat de

neconcordanta legislaţiei statelor.

De exemplu, copilul născut din cetăţeni ai unui stat care aplică principiul

jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a cărui legislaţie prevede principiul jus soli,

va purta cetăţenia ambelor state.

Persoana care obţine o nouă cetăţenie, la cerere, fără să renunţe la cetăţenia

sa anterioară, se află, de asemenea, în situaţia de bipatridie.

Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot să determine conflicte de

interese între state, ale căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauza. În

aceste cazuri se ridica problema de a stabili cărui stat îi revine obligaţia de a

acorda protecţie diplomatica cetăţeanului, sau în care dintre state este obligata

persoana sa efectueze stagiul militar etc.

Conflictele de cetăţenie se soluţionează, de regulă, prin stabilirea cetăţeniei

dominante, efective a persoanei, adică prin determinarea statului faţă de care

acesta este efectiv ataşat (din punct de vedere al domiciliului, al locului de

munca, al limbii vorbite, sau al legăturilor de familie etc.).

b) Conflictul negativ de cetăţenie conduce la apariţia situaţiilor de

apatridie, adică de pierdere a cetăţeniei. De exemplu, un copil născut din părinţi

apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica regulă jus sanguinis, nu va avea nici o

cetăţenie.

Efectele apatridiei constau în lipsirea persoanei de protecţia diplomatica

din partea vreunui stat.

57

Apatridie

Bipatridie

De regulă, apatrizii sunt asimilaţi străinilor, atât în convenţiile

internaţionale, cât şi în actele normative interne, fiind obligaţi sa respecte

legislaţia statului pe teritoriul căruia locuiesc şi sub a cărui jurisdicţie se afla.

Tendinţa este de a evita crearea unor situaţii de apatridie, pentru ca fiecare

persoană să beneficieze de protecţia unui stat. În acest sens, s-au încheiat

convenţii internaţionale în cadrul organizaţiilor universale şi regionale

(Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 şi 1961, O.N.U.; Convenţia cu

privire la cetăţenie, 1997, Consiliul Europei).

3. Regimul juridic al străinilor. Extrădarea şi expulzarea

A. Statutul juridic al străinilor

Străinii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetăţenia

altui stat.

Conform reglementarilor juridice sunt asimilaţi acestora, apatrizii şi

refugiaţii.

Statul are dreptul sa stabilească prin legislaţia interna, condiţiile de intrare,

de şedere şi alte elemente privind statutul străinilor pe teritoriul sau, cu

respectarea unui standard minim de drepturi şi libertati considerate fundamentale.

Se pot retine câteva reguli generale pe care statele le au în vedere pentru

determinarea statutului juridic al străinilor:

obligaţia statului de a admite intrarea unui străin pe teritoriul sau, dar cu

posibilitatea de a o supune unor condiţii;

dreptul statului de a expulza un străin numai pe o baza legala şi pentru

motive temeinice.

În principiu, străinii beneficiază de majoritatea drepturilor de care se

bucura cetăţenii unui stat, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a

ocupa funcţii publice.

Străinii nu sunt ţinuţi însa de aceleaşi obligaţii pe care le au cetăţenii

statului (de exemplu, de obligaţia de a presta serviciul militar).

B. Regimuri aplicabile străinilor:

o Regimul naţional, prin care statul recunoaşte străinilor aceleaşi

drepturi pe care le acorda propriilor cetăţeni, cu excepţia

drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice;

o Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune

58

acordarea în favoarea cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel

mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor unui stat terţ;

o Asigurarea de către toate statele comunitarii internaţionale a unui

standard minim de tratament în favoarea străinilor.

În situaţii determinate, statele pot adopta fata de străinii aflaţi pe teritoriul

lor măsura expulzării sau a extradurii.

C. Expulzarea

Reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancţiune,

motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului

economic şi a securităţii naţionale.

Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit că expulzarea se poate

dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al

individului şi a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare.

De asemenea, sunt interzise expulzările colective de străini.

Un stat nu îşi poate expulza propriii cetăţeni. (Convenţia Europeana a

Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale).

D. Extrădarea

Este un act de asistenta juridica între state, care se dispune în cazul

comiterii de către cetăţenii altui stat, a unor infracţiuni grave, de drept comun

sau de drept internaţional (crime împotriva păcii şi umanitarii).

Măsura extradurii se dispune baza unor convenţii internaţionale, pe baza de

reciprocitate, sau în temeiul legii interne.

În dreptul internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul

extradurii:

nu se dispune măsura extrădării împotriva cetăţenilor unui stat de

către propriul stat;

fapta pentru care se solicita extrădarea, trebuie sa fie incriminata

de legislaţia ambelor state;

persoana extrădata va fi judecata şi condamnata doar pentru

infracţiunea pentru care a fost solicitata măsura.

59

Expulzare

Extrădare

2. Refugiaţii şi persoanele strămutate. Dreptul la azil

A. Noţiunea de persoana refugiata

Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptata de O.N.U. în anul 1951,

completata de Protocolul adiţional din 1967, defineşte noţiunea de persoana

refugiata ca fiind „ persoana care, în urma unor temeiuri justificate de a fi

persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup

social sau opinie politica, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate

sau, din cauza acestor temeri, nu doreşte sa revină în acea tară” (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, şi nu pentru

grupuri de persoane.

Din textul Convenţiei menţionate se deduce ca nu intră în categoria

persoanelor refugiate, refugiaţii economici şi persoanele care au dobândit

statutul de refugiaţi ca efect al unor conflicte armate internaţionale sau interne.

În aceste cazuri, soluţia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar

internaţional în tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.

B. Noţiunea de persoana strămutata

Persoanele strămutate sunt acele persoane care au fost deportate pe

teritoriul unor state străine (cum a fost cazul persoanelor deportate în cel de-al

doilea război mondial). Preocuparea statelor fata de aceste persoane s-a

materializat în încheierea de convenţii internaţionale prin care sa se asigure

repatrierea lor.

C. Statutul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate

Acesta este similar cu cel al străinilor sau al cetăţenilor statelor, potrivit

Convenţiei din 1951.

Chiar dacă statelor nu le revine nici o obligaţie de admitere pe o baza

permanenta a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea

refugiaţilor şi expulzarea străinilor în state unde risca sa le fie încălcate

drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

Pentru protejarea intereselor refugiaţilor, în cadrul ONU, s-a înfiinţat în

anul 195, Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi.

În România, statutul refugiaţilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin

60

refugiaţi

persoane

strămutate

care statul român a aderat la Convenţia O.N.U. din 1951, completata de

Protocoalele adiţionale din 1967, precum şi prin Legea nr.15/1996.

Pe lângă motivele invocate de Convenţia O.N.U. pentru acordarea

statutului de refugiat, legea româna adăuga considerentele umanitare şi cazul

unor conflicte armate, în limita posibilităţilor şi pe o durata determinata.

Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei

cereri motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din

străinătate, fie Direcţiei generale a politiei sau altor organe locale.

Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre

următoarele motive:

comiterea unor fapte împotriva păcii sau umanităţii, ori contrare Cartei

ONU,

apartenenţa la o organizaţie sau grupare care reprezintă o ameninţare

pentru siguranţa naţională sau ordinea publică,

comiterea unei infracţiuni sancţionată cu închisoare mai mare de 3 ani,

dobândirea statutului de refugiat în altă tara.

D. Azilul. Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial şi diplomatic:

a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuţii

politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat.

Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului, însă, o

dată ce l-a acordat, statul este ţinut sa asigure o protecţie activa vizând asimilarea

azilantului în societate, precum şi o ocrotire din raţiuni umanitare.

Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului,

înscris în Declaraţia Universala a Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. în

1948.

b) Azilul diplomatic se refera la primirea şi protecţia acordata în

localurile ambasadelor străine, a cetăţenilor statului pe lângă care este

acreditata misiunea diplomatica, cetăţeni urmăriţi de propriile autoritati, ori a

căror viata este în pericol din cauza unor evenimente interne excepţionale.

Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a

suveranităţii statului de reşedinţa.

61

azil territorial

azil diplomatic

În general, azilul diplomatic se acorda în baza unor convenţii, sau pe baza de

reciprocitate.

4. Protecţia diplomatica

Reprezintă protecţia pe care un stat o acorda cetăţenilor săi aflaţi în

străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu

autorităţile locale.

Autoritatea statului se exercita asupra propriilor cetăţeni şi în afara

teritoriului naţional, în baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între

stat şi resortisanţii săi.

Statul poate să le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa

naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată,

statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoana chiar în contumacie (în

lipsa), însă nu poate să efectueze acte de urmărire penala şi arestare pe teritoriul

unui alt stat, decât dacă între state exista un tratat, care sa permită aceasta.

Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei

cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se afla, să le

asigure un standard minim de drepturi.

B. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

1. Consideraţii generale

Teritoriul reprezintă spaţiul geografic asupra căruia un stat îşi exercită

suveranitatea exclusivă.

Teritoriul reprezintă o premisă materială a existenţei statului; el defineşte

limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane.

Teritoriul de stat cu toate componentele sale se află sub autoritatea

exclusivă a acelui stat. Această autoritate este denumită suveranitate

teritorială, fiind elementul central al suveranităţii de stat.

62

protecţie

diplomatică

2. Elementele componente ale teritoriului

Teritoriul de stat este format din solul, subsolul, apele şi coloana da aer

situată deasupra acestora.

Partea terestră este alcătuită din uscatul aflat sub suveranitatea unui stat,

indiferent unde este situată geografic (părţi de teritoriu separate între ele, enclave

etc.). asupra subsolului, statul are drept de exploatare exclusivă a resurselor

acestuia, fără limite de adâncime.

Partea acvatică cuprinde apele râurilor, lacurilor, canalelor, apele

porturilor, radelor, băilor, marea teritorială.

Spaţiul aerian este şi el un element component al teritoriului supus în

totalitate suveranităţii statului.

3. Limitele teritoriului de stat (frontierele)

A. Noţiune

Frontierele sunt linii reale sau imaginare, trasate între diferite

puncte pe suprafaţa pământului, care despart teritoriul unui stat de

teritoriile altor state, de marea liberă, în adâncime până la limita accesibilă

tehnicii, iar în înălţime până la spaţiul cosmic.

Frontierele între statele vecine se stabilesc de regulă prin tratate, în timp

ce frontierele maritime se stabilesc prin legislaţia internă a statelor riverane.

Ele reprezintă, în esenţă, limita juridică a spaţiului în care un stat îşi

exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

B. Clasificarea frontierelor

a) Din punct de vedere geografic frontierele de stat pot fi

naturale şi geometrice.

Cele naturale sunt stabilite în funcţie de particularităţile geografice -

albii şi râuri, înălţimi de munţi, văi, litoralul mării.

Cele geometrice sunt linii drepte, care despart unele state. Din

considerente practice frontierele se abat adesea de la liniile drepte pentru a nu

despărţi o localitatea de sursele de apă, pentru a nu scinda o localitate sau o

clădire, dar şi din cauza unor fenomene naturale, (ridicări sau scufundări de

terenuri).

Mai rar întâlnim frontiere astronomice — pe paralele sau meridiane

geografice (o porţiune între SUA şi Canada, frontiera dintre Coreea de Nord şi

63

frontiere -

noţiune

clasificare

Coreea de Sud, de paralela 38 latitudine nordică şi meridianele care despart

sectoarele polare arctice).

b) După elementele de teritoriu pe care le despart,

frontierele pot fi: terestră, fluvială, maritimă şi aeriană.

Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state, putând fi

geometrică sau naturală.

Cea fluvială separă teritoriile a două state, pe un curs de apă şi se

stabileşte în funcţie de particularităţile apelor de frontieră. În cazul fluviilor

nenavigabile, linia frontierei urmează linia mediană a cursului de apă. In cazul

fluviilor navigabile, linia de frontieră este linia talvegului (şenalului

navigabil), sau a adâncurilor celor mai mari. Când fluviul îşi schimbă talvegul,

linia frontierei se fixează pe noul talveg. Dacă fluviul are mai multe braţe,

frontiera se fixează pe braţul principal.

În cazul în care se schimbă poziţia albiei, frontiera rămâne, în

principiu, pe locul albiei vechi, iar fluviul devine apa interioară a statului pe

teritoriul căruia şi-a mutat albia.

Pe podurile care leagă două state, frontiera se stabileşte la mijlocul

podului, dacă între cele două state nu intervine altă înţelegere; la fel în

cazul barajelor pe apele de frontieră.

De obicei, frontiera pe ape se stabileşte prin acorduri convenite între statele

riverane.

Frontiera maritimă este limita exterioară a apelor teritoriale (mării

teritoriale), de până la 12 mile de la liniile de bază stabilite prin legislaţia

internă, iar pentru statele vecine o linie trasată prin înţelegere, conform

unor reguli de delimitare bazate pe echidistanţă, echitate, linia generală a

ţărmului şi alte criterii.

Frontierele aeriene sunt liniile perpendiculare care pornesc de

pe frontierele terestre sau acvatice, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

C. Stabilirea frontierei

Se realizează prin tratate, în două faze:

a. delimitarea, care constituie precizarea direcţiei generale a

frontierei, urmată şi de o scurtă descriere a traseului, care este

fixată şi pe hartă, anexată la tratat;

64

delimitare/demarcare

talveg/şenal navigabil

b. demarcarea, care constă în fixarea în teren a liniei frontierei

potrivit tratatului.

Dacă delimitarea este o operaţiune de negociere, demarcarea se efectuează

de comisii mixte, formate din reprezentanţii statelor părţi, care fixează traseul

liniei de frontieră pe baza tratatului şi semnele de demarcare — stâlpi de metal,

beton, lemn, copaci, ridicări de pământ, geamanduri.

Comisiile întocmesc şi documente speciale de demarcare — procese

verbale de descriere a traseului, hărţi ale frontierei, procese verbale de descriere

a semnelor, fotografii sau scheme ale anumitor porţiuni sau semne de frontieră.

D. Regimul de frontieră s

Se stabileşte prin legi interne şi prin convenţii între state , şi are rolul

de a asigura paza frontierelor de stat şi prevenirea conflictelor sau

incidentelor.

Prin lege, se stabilesc, totodată, modul de trecere a frontierei şi controlul,

folosirea apei, a pământului, activităţile economice, uneori şederea în localităţile

de frontieră, se pot stabili fâşii de frontieră, tangente la linia de frontieră, care

sunt administrate numai de autorităţile de frontieră.

Prin convenţii internaţionale, se reglementează problema întreţinerii

frontierei, a utilizării drumurilor de frontieră, a trecerii frontierei, de către

autorităţile grănicereşti, vamale, însoţitori de vagoane, locuitorii care posedă

loturi de pământ pe teritoriul celuilalt stat etc. Se stabilesc şi punctele de trecere

de frontieră terestră.

4. Apele interioare

A. Noţiune

Sunt cursurile de apă situate în întregime pe teritoriul unui stat, cele ce

formează frontiera dintre două sau mai multe state (ape contigue) şi cele ce

traversează frontierele mai multor state, cum sunt fluviile internaţionale.

Ultimele două categorii sunt numite şi ape de frontieră.

Apele interioare, care fac parte din teritoriul statului pe care sunt situate, se

află sub suveranitatea teritorială a acestuia, statul stabilind regimul utilizării lor.

65

În ceea ce priveşte apele care formează frontiera între state, în lipsa unei

convenţii între statele în cauză, fiecare dintre ele are dreptul să folosească pentru

navigaţie, fără nici o restricţie, porţiunea dintre ţărm şi frontieră.

În practică, se reglementează, prin convenţii, navigaţia pe râuri şi lacuri

de frontieră, pentru navele statelor vecine. Alte acorduri au creat sisteme mixte

de navigaţie şi de folosire, în scopuri energetice, a râurilor de frontieră.

B. Apele maritime interioare - sunt apele situate între ţărm şi liniile de

bază de la care se măsoară marea teritorială, inclusiv golfurile interioare şi apele

porturilor.

În această categorie intră şi mările interioare, adică acele mări care sunt

înconjurate de teritoriul aceluiaşi stat (ex. Marea Arai) sau cele ale căror ţărmuri şi

comunicare cu marea liberă sunt pe teritoriul unui singur stat (ex: Marea Albă,

Marea de Azov, ambele situate în teritoriul fostei URSS). Regimul lor este stabilit

exclusiv de către statul respectiv.

Constituie ape maritime interioare şi golfurile şi băile interioare care au

deschidere spre mare mai mică de 24 mile marine, dar şi golfurile şi băile „isto-

rice", care deşi au o deschidere mai mare (deci ar putea fi considerate mare liberă),

au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare, din

considerente de ordin istoric (datorită importanţei lor economice sau pentru

securitatea statului riveran, fiind folosite pe o perioadă îndelungată numai de

către acesta). De exemplu golful Bristol aparţine Angliei, golful Hudson aparţine

Canadei, golful Granville aparţine Franţei. Regimul lor juridic este stabilit de

statut respectiv.

În ceea ce priveşte golfurile sau băile la care sunt riverane două sau mai

multe state, delimitarea şi folosinţa sunt reglementate, de obicei, prin acord. Ele

constituie tot ape interioare, singura problemă care se pune fiind cea a delimitării.

C. Apele porturilor, cuprinse între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile

permanente ale portului, cele mai avansate spre larg (parte integrantă a sistemului

portuar), sunt ape maritime interioare, aflate sub deplina suveranitate a statului

riveran. Acesta poate permite sau interzice accesul navelor în anumite porturi,

stabilind porturi deschise pentru navele străine. Cele închise sunt de obicei porturi

militare şi cele pentru cabotaj între porturile aceluiaşi stat . Celelalte sunt

deschise pentru vasele comerciale străine, în temeiul normelor cutumiare şi ale

Convenţiei multilaterale din 1923 de la Geneva privind regimul internaţional al

porturilor maritime.

66

ape maritime

interioare

porturi

În timpul staţionării în apele porturilor, navele se supun reglementărilor şi

legilor statului portuar.

Navele militare pot intra în port numai pe baza unei autorizaţii prealabile al

statului portuar, care poate impune restricţii cu privire la numărul navelor şi durata

staţionării. Astfel de nave pot intra fără autorizare, numai în caz de forţă

majorul (furtună, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află şeful statului

respectiv sj reprezentantul diplomatic acreditat în ţara în care este portul.

Navele militare se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi

civilă, neputând fi sechestrate, confiscate sau rechiziţionate. De aceea,

infracţiunile comise la bord, între membrii echipajului, se pedepsesc conform

legilor statului navei. Dacă infractorul se refugiază pe ţărm, el trebuie să fie

predat căpitanului navei. Imunitatea de jurisdicţie a navei se extinde şi asupra

membrilor echipajelor i navelor de stat. În caz de dezertare, membrii

echipajelor nu pot fi arestaţi de comandantul navei; remiterea dezertorilor nu

este obligatorie pentru statui de, reşedinţă.

Navele de stat folosite în scopuri necomerciale, sunt, în general asimilate

navelor de război.

Navele comerciale sunt supuse ordinii juridice a statului portului; ele

trebuie să respecte legile şi sunt supuse jurisdicţiei penale şi civile a acestuia.

Dacă, însă, infracţiunile nu afectează deloc statul portului şi nu depăşesc cadrul,

navei, de regulă, se permite jurisdicţia statului navei.

5. Marea teritorială

Reprezintă fâşia de mare de o anumită lăţime — (până la 12 mile

marine), situată de-a lungul litoralului unui stat, dincolo de liniile de bază.

Liniile de bază se constituie din linia celui mai mare reflux de-a lungul

coastei, iar unde este cazul, liniile care unesc punctele cele mai avansate spre

larg ale insulelor, stâncilor, ale altor formaţiuni terestre din apropierea

ţărmului şi instalaţiile permanente cele mai avansate ale porturilor. Liniile de

bază se stabilesc prin legi interne de către state.

Lăţimea mării teritoriale este, potrivit Convenţiei asupra dreptului mării

(de la Montego Bay, din 1982) de până la 12 mile marine.

Marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian se află sub

suveranitatea deplină a statului riveran. Folosirea sa este supusă legilor,

regulamentelor şi jurisdicţiei statului riveran.

67

marea teritorială

regimul navelor

linii de bază

Acesta are dreptul de a lua toate măsurile pentru apărarea securităţii sale,

pentru explorarea şi exploatarea bogăţiilor naturale, pentru exercitarea controlului

vamal, sanitar şi al documentelor.

Singura deosebire faţă de apele maritime interioare o reprezintă

dreptul de trecere inofensivă recunoscut navelor comerciale străine. Prin

aceasta se înţelege, fie navigarea prin marea teritorială, fără a intra în porturi sau în

apele interioare, fie traversarea mării teritoriale spre porturi sau din porturi spre

larg.

Pentru a fi considerată inofensivă, trecerea trebuie să respecte legile şi

regulamentele statului riveran privind navigaţia, precum şi regulile dreptului

internaţional şi trebuie să fie continuă şi rapidă.

Oprirea sau ancorarea navelor comerciale străine în apele teritoriale este

permisă numai în măsura în care sunt determinate de nevoile obişnuite ale

navigaţiei sau sunt impuse de împrejurări fortuite (avarii, furtuni, etc).

Dacă nu se respectă aceste condiţii, statul riveran are dreptul de a obliga

nava să părăsească apele sale teritoriale iar, la nevoie, să o supună la sancţiuni.

În schimb, statul riveran este obligat să nu împiedice trecerea inofensivă a

navelor şi să le aducă la cunoştinţă, dacă este cazul, eventualele pericole care

ameninţă navigaţia în apele sale teritoriale; el nu se amestecă în ordinea internă a

navelor străine respective şi poate, din motive de securitate, să închidă anumite

zone din marea teritorială accesului navelor străine, cu condiţia să lase deschise

rutele maritime regulate, indispensabile navigaţiei.

El stabileşte regimul cercetărilor hidroenergetice, ştiinţifice şi de altă

natură în marea teritorială, putând să le interzică; statul riveran poate interzice şi

vânatul, pescuitul sau orice alte activităţi economice în anumite date.

Statul riveran nu poate să perceapă impozite sau taxe navelor comerciale

aflate în trecere inofensivă, decât în cazul în care navele beneficiază de servicii

prestate, ca pilotajul, sau dacă a efectuat lucrări speciale pentru îmbunătăţirea

condiţiilor de navigaţie (de exemplu construirea unui canal artificial).

Statul riveran îşi exercită jurisdicţia penală (arestarea unor persoane, acte

de anchetă) pe nave comerciale străine, de la intrarea până la ieşirea din apele

teritoriale, de regulă numai dacă în timpul trecerii s-au comis acte care aduc

atingere statului riveran sau tulbura ordinea în marea teritorială, sau dacă s-a

cerut statului de către căpitanul navei. Asemenea măsuri pot fi luate oricând este

vorba de informaţii temeinice privind traficul ilicit de stupefiante.

68

drept de trecere

inofensivă

regim juridic

De regulă, statul nu opreşte navele aflate în trecere inofensivă, pentru aşi

exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate pe nave comerciale străine

în trecere prin marea sa teritorială. Statul riveran poate lua, faţă de navele

comerciale străine, măsuri asigurătorii pentru obligaţii asumate în legătură cu

trecerea prin mare, ca şi măsuri de execuţie şi asigurătorii pentru navele

care intră în sale interioare sau care staţionează în marea teritorială.

Pentru a preveni contrabanda şi îmbarcarea sau debarcarea ilegală de

persoane, statul riveran stabileşte, în apele sale teritoriale, şi un control

frontieră, control vamal şi sanitar; are dreptul de a opri şi vizita navele

străine comerciale în trecere, de a verifica documentele lor, încărcătura,

documentele călătorilor.

În ceea ce priveşte navele de război străine, de regulă şi acestea au

drept de trecere inofensivă prin apele teritoriale ale altor state.

Cu toate acestea, la Conferinţa asupra drepturilor mării din 1982, un

număr de state au cerut şi obţinut recunoaşterea de către Conferinţă a

dreptului statului riveran de a lua măsuri pentru reglementarea trecerii

navelor militare străine.

Un mare număr state dispun de asemenea reglementări naţionale, prin

care supun unei autorizaţii prealabile intrarea în apele lor teritoriale a navelor

militare străine; aceste nave, dacă sunt admise, trebuie să respecte legile şi

reglementările statului riveran.

Altfel, acesta are dreptul să ordone acestor nave părăsirea imediată a

apelor sale, putând utiliza chiar mijloace de constrângere; submarinele

trebuie să navigheze la suprafaţă, nu se fac manevre militare, iar

comunicarea prin radio cu baza interzisă.

6. Zone maritime cu regim special

Reprezintă zone maritime situate dincolo de limita exterioară a mării

teritoriale asupra cărora statul riveran exercită drepturi suverane, de

jurisdicţie şi control, având un regim juridic diferit de cel al largului

propriu-zis mării.

Aceste zone sunt:

69

zone cu regim

special

Zonă contiguă

platou continental

A. Zona contiguă - fâşia de mare care se întinde dincolo de limita

exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile marine (măsurată de

i liniile de bază) spre larg.

În această zonă, statul riveran, are drepturi de jurisdicţie şi control, din

punct de vedere al securităţii sanitare, vamale, fiscale sau de imigraţie

teritoriul său, precum şi pentru a pedepsi infracţiuni comise pe teritoriul său.

B. Platoul continental - continuarea, sub apele mari, a părţii terestre a

mării teritoriale până la o anumită adâncime a mării.

Problema platoului se pune în ce priveşte explorarea şi exploatarea

resurselor minerale din subsolul şi de pe so lu l mării, ca şi a resurselor vii legate

de sol.

Potrivit Convenţiei asupra dreptului mării de la Montego-Bay din 1982, prin

platou continental se înţelege fundul mării şi subsolul regiunilor submarine

situate dincolo de marea teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a

părţii terestre a teritoriului statului, sau până la 200 mile marine, dacă

prelungirea naturală a părţii terestre se întinde pe o distanţă mai mică. În unele

cazuri, distanţa respectivă se măsoară de la liniile de bază de la care este

măsurată marea teritorială.

Statul riveran are asupra platoului continental drepturi suverane şi

exclusive; dacă el nu explorează şi nu exploatează rezervele platoului său,

nimeni nu poate face acest lucru fără consimţământul său expres. Aceasta

vizează resursele minerale şi organismele vii, care păstrează în mod constant

contactul cu fundul mării.

Dreptul statului riveran asupra platoului continental nu aduce atingere

regimului juridic al apelor de deasupra platoului sau spaţiului aerian; excepţie fac

instalaţiile de explorare-exploatare, care au dreptul la o zonă de securitate de

500 m, cu condiţia să nu fie în locuri care ar stingheri utilizarea normală a

căilor maritime indispensabile navigaţiei. Cablurile şi conductele submarine

nu pot fi interzise sau oprite de statul riveran; traseul lor se stabileşte însă

împreună cu acesta.

C.Zona economică exclusivă - zona situată dincolo de marea

teritorială, până la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care

se măsoară marea teritorială, practic, porţiunea de apă de deasupra platoului

continental.

70

zona economică

exclusivă

În această zonă statele riverane au drepturi suverane şi exclusive de

explorare, exploatare, gestiune şi conservare a resurselor biologice sau

nebiologice (îndeosebi pescuit, alge marine).

Statele au jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea şi folosirea de instalaţii şi

lucrări, cercetări maritime, protecţia şi prezervarea mediului marin. Ele pot permite

altor state asemenea activităţii, pe bază de autorizare, deci, le pot concesiona. De

asemenea, ele reglementează activităţile de cercetare ştiinţifică în zone economică

exclusivă.

7. Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane ale

statelor - marea liberă-

Marea liberă este zona marină situată în afara suveranităţii naţionale, fiind

deschisă tuturor naţiunilor.

Convenţia din 1982 de la Montego-Bay a cristalizat concepţia

patrimoniului comun al umanităţii asupra acestei zone, în sensul unui regim

de exploatare a resurselor, de care să profite atât ţările are efectuează lucrările

de exploatare, cât şi ţările sărace. A fost imaginat un sistem de autorizare, de

alocare de zone la cerere ca şi crearea unei întreprinderi şi a unei autorităţi

administrative, care să exploateze o parte din resurse în interesul ţărilor în curs

de dezvoltare.

Marea liberă are un regim de deschidere pentru toate statele, în condiţii de

egalitate, nefiind supusă suveranităţii nici unui stat.

Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii

mărilor, potrivit căruia aceasta este deschisă tuturor statelor.

Libertăţile, care decurg din principiul libertăţii mării sunt:

libertatea de navigaţie;

libertatea de a instala şi exploata cabluri, conducte petroliere,

submarine;

libertatea de survol;

libertatea pescuitului, dincolo de zonele economice exclusive.

De aceste libertăţi beneficiază şi statele fără litoral, care însă trebuie să-şi

asigure accesul la marea liberă, prin convenţii cu statele de tranzit; exercitarea

acestor drepturi nu trebuie să aducă atingere drepturilor egale ale celorlalte

state. Deci, libertatea mării comportă şi obligaţia de a respecta drepturile egale

ale celorlalţi.

71

Marea liberă

libertăţile

mării libere

Din libertatea de navigaţie şi egalitatea suverană a statelor decurge regulă

fundamentală, conform căreia navele aflate în largul mării sunt supuse exclusiv

jurisdicţiei statului pavilionului.

Nici un stat nu are dreptul de a exercita autoritate asupra navelor aflate

sub pavilionul altui stat. Pavilionul navei indică naţionalitatea ei. Modul în care o

navă dobândeşte naţionalitatea şi pavilionul unui stat sunt reglementate de dreptul

intern la statelor. Fiecare navă are dreptul unui singur pavilion, la o singură

naţionalitate.

Din principiul jurisdicţiei exclusive a statului pavilionului, rezultă că în

caz de abordaj sau alte incidente de navigaţie, competenţa este a statului a

cărui cetăţenie o are persoana sau a cărui naţionalitate are nava în cauză.

Navele militare ale unui stat pot lua măsuri doar pentru navele comerciale

purtând pavilionul acelui stat. Excepţie, în cazul urmăririi în marea liberă pentru

faptele comise în marea teritorială.

Pirateria este pedepsită de toate ţările lumii. Navele pirat sunt considerate

în afara legii, putând fi oprite de navele sau aeronavele de război şi pedepsite de

autorităţile oricărui stat.

În ceea ce priveşte libertatea de a instala şi a exploata cabluri şi conducte,

trebuie subliniat că acestea sunt şi rămân în proprietatea statului care le instalează,

celelalte state nu trebuie să împiedice instalarea lor, nici să le înlăture sau să le

cauzeze daune.

Libertatea pescuitului a cunoscut, recent, o serie de limitări, decurgând

din regimul zonelor economice exclusive, precum şi pentru protecţia unor

resurse pe cale de epuizare. Astfel, pentru protecţia focilor din nordul Oceanului

Pacific, s-au încheiat convenţii în 1911 şi 1957. Prin Convenţia de la

Washington, din 1946, s-a stabilit un regim al pescuitului balenelor, cuprinzând

sezoane, zone permise şi numărul maxim de balene care puteau fi pescuite.

Pentru diferite zone, s-au încercat regimuri de reglementare a pescuitului (de

exemplu, în Mediterană, în Marea Neagră, în Atlanticul de Nord).

8. Fluviile internaţionale

A. Noţiune

72

Sunt apele curgătoare care traversează teritoriile a două sau mai multe

state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau în ocean.

B. Regimul general al navigaţiei pe fluviile internaţionale

Fiecare stat este suveran pe porţiunea de apă care curge pe teritoriul său

(până la frontieră). Regimul lor se deosebeşte de cel al altor ape interioare numai

prin libertatea de navigaţie, recunoscută potrivit convenţiilor internaţionale.

Congresul de la Viena din 1815 a stabilit pentru prima dată anumite

principii ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene,

precum şi noţiunea de fluviu internaţional.

La Conferinţa de la Barcelona din 1921, convocată de Liga Naţiunilor,

a fost elaborată o convenţie şi un statut privind regimul căilor navigabile de

interes internaţional, care reproducea regulile stabilite anterior. Acestea au fost

ratificate de un număr mic de state astfel că, nu există, practic, o reglementare

generală şi uniformă pentru toate fluviile internaţionale, ci unele reglementări

fragmentate, având în vedere particularităţile diferitelor fluvii şi faptul că

reglementarea revine statelor riverane.

Din reglementările adoptate, decurg anumite reguli cu privire la

navigaţia pe fluvii:

o ca state suverane asupra porţiunilor de frontieră de pe teritoriile

lor, statele riverane reglementează prin acordul lor navigaţia

pe fluviulinternaţional;

o în timp de pace, navele comerciale ale tuturor ţărilor se bucură

de libertatea de navigaţie deplină, fără discriminare, pe fluviile

internaţionale, navele de război ale statelor riverane, doar în

sectoarele lor, iar în sectoarele altora, doar cu permisiunea

acestora;

o ţările riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de

navigaţie, dar şi dreptul de a percepe, în acest scop, taxele

necesare pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi amenajare;

o pentru o serie de fluvii, s-au creat comisii internaţionale formate din

reprezentanţi ai ţărilor, pentru realizarea colaborării în vederea

asigurări libertăţii de navigaţie.

73

Fluvii

internaţionale

regimul

navigaţiei

C. Regimul navigaţiei pe Dunăre

Dunărea este al doilea fluviu din Europa (după Volga, cu o lungime de

2850 km navigabili). Prin unirea cu Rinul, s-a asigurat comunicarea Mării Negre

cu Marea Nordului. Este o cale comercială din ce în ce mai importantă, care

leagă statele europene cu alte state ale lumii.

Dunărea a avut o mare importanţă şi din punct de vedere militar de-a lungul

secolelor, permiţând controlul a numeroase puncte strategice importante.

Actualul regim al navigaţiei pe Dunăre a fost stabilit la Conferinţa de la

Belgrad din 18 august 1948, la care au luat parte fosta URSS, Ucraina,

România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, SUA, Anglia, Franţa şi

cu vot consultativ, Austria, şi care a intrat în vigoare la 11 mai 1949. SUA,

Anglia şi Franţa au refuzat să o semneze.

În Convenţie sa-au stabilit următoarele reguli generale:

Libertatea de navigaţie pentru toţi cetăţenii, navele

comerciale şi mărfurile tuturor statelor, pe bază de egalitate, în

privinţa taxelor portuare şi de

navigaţie, precum şi a condiţiilor generale ale navigaţiei

comerciale. Aceasta nu se referă şi la cabotaj;

Regimul stabilit se referă doar la porţiunea navigabilă a Dunării

(de la Ulm la Marea Neagră), cu ieşire la mare pe braţul Sulina;

Navigaţia navelor militare pentru statele neriverane este interzisă;

Vasele militare ale ţărilor riverane navighează numai pe

sectoarele lor;

Dreptul de supraveghere vamală, sanitară, fluvială revine fiecărui

stat pe teritoriul său.

S-a creat o Comisie a Dunării formată din reprezentanţi ai statelor

riverane cu atribuţii de realizare a colaborării statelor riverane, mai ales în

sensul adoptării de recomandări privind regulile de navigaţie, de supraveghere

fluvială, vamală şi sanitară, de realizare a colaborării pentru efectuarea de lucrări

şi de sprijinire a statelor riverane.

Nu are putere legislativă sau jurisdicţională. Pentru diferende

referitoare la aplicarea Convenţiei, se prevede recurgerea la o Comisie

conciliere.

Sediul a fost stabilit la Galaţi până în 1957, iar după aceea la Budapesta.

74

Dunărea

reguli de navigaţie

Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este

reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane (cum sunt, spre

exemplu, cele două acorduri încheiate între România şi Iugoslavia privind

sistemele hidroenergetice şi de navigaţie „Porţile de fier” I şi II).

9. Regimuri teritoriale speciale

Sunt stabilite prin tratate sau prin cutumă pentru unele teritorii ale unor

state sau pentru zone, care nu aparţin nici unui stat.

Acestea sunt:

A.Demilitarizarea - regimul juridic potrivit căruia, pe un teritoriu se

distrug sau după caz nu vor fi construite sau menţinute fortificaţii, instalaţii,

armamente sau forţe armate, cu excepţia forţelor de ordine.

Poate fi:

parţială sau totală (după zona de teritoriu pe care o acoperă),

completă sau limitată (după tipurile de armament la care se

referă).

Prin Convenţia de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să

demilitarizeze malurile Mării Negre. Tratatul de la Versailles din 1919 obliga

Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului pe o porţiune de 50 km

lăţime; Tratatul de pace din 1947 prevedea demilitarizarea frontierelor Italiei cu

Franţa şi Iugoslavia şi, parţial, ale Siciliei şi Sardiniei.

Au fost demilitarizate total unele insule: Aaland, printr-un tratat din

1921; Germania în întregime prin Acordul de la Postdam din 1945.

În prezent, este demilitarizată Antarctica.

B. Neutralizarea - regimul juridic referitor la un spaţiu geografic pe care

statele se obligă în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare, iar în timp de

pace să nu-1 transforme într-o bază militară.

S-a aplicat din secolul XIX în special unor căi maritime internaţionale,

şi anume: canalul Panama, conform tratatului din 1903 dintre SUA şi Panama;

strâmtoarea Magelan, potrivit tratatului din 1881 dintre Argentina şi Chile.

În general, neutralizarea însoţeşte demilitarizarea. În prezent, Antarctica

este demilitarizată şi neutralizată. Antarctica este regiunea polară de Sud, cu o

suprafaţă de 14 milioane km2, între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi

Noua Zeenlandă. În 1959, s-a încheiat la Washington, Tratatul cu privire la

Antarctica, iniţial între 12 state. Au aderat numeroase alte state.

75

Demilitarizare

neutralizare

În Tratat se prevăd:

1) folosirea Antarcticii în scopuri exclusive paşnice ca teritoriu

demilitarizat, neutralizat şi denuclearizat;

2) libertatea cercetării ştiinţifice, pentru guvernele, organizaţiile şi cetăţenii

oricărui stat, în condiţii de egalitate, în cadrul unei largi colaborări;

3) fiecare stat-parte poate inspecta bazele de cercetare ale celorlalte state;

4) dispoziţiile tratatului nu afectează poziţia statelor în ce priveşte

pretenţiile lor teritoriale asupra Antarcticii. Tratatul creează un statut de

inegalitate, între ţări cu statul consultativ — membrii originari şi cei ce desfăşoară

activităţi în zonă — şi ceilalţi, care nu participă la luarea deciziilor.

În cadrul mecanismului Tratatului, s-au încheiat mai multe acorduri, între

care recent, un Acord privind protecţia mediului, care prevede un moratoriu de 50

de ani pentru exploatarea resurselor minerale.

C. Denuclearizarea - vizează zone întregi — părţi din teritoriul unui stat,

teritorii întregi sau continente, în care statele îşi asumă obligaţia de a nu produce

şi a nu depozita arme nucleare, iar statele din afara acestor zone, de a nu le ataca

cu arme nucleare.

Este, în esenţă, un regim de demilitarizare şi neutralizare parţială.

America Latină a fost denuclearizată prin Tratatul de la Tlatelolco, din

1963; Tratatul de stat din 1955, prin care era recunoscută independenţa Austriei,

prevede interzicerea producerii şi depozitării de arme nucleare în Austria. Prin

rezoluţie a ONU din 1961, s-a propus ca întreg teritoriul continentului african să

fie recunoscut ca zonă arme nucleare. Au existat propuneri pentru

denuclearizarea centrului Europei, a Nordului, a Balcanilor, a Mediteranei, a

Oceanului Indian.

10.Spaţiul aerian

Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900, când a apărut necesitatea

reglementării navigaţiei aeriene. În dreptul roman, spaţiul aerian era considerat res

communis. În feudalism, spaţiul aerian era privit ca aparţinând proprietarului

Pământului. La începutul secolului XX, s-au confruntat două teorii: libertatea

aerului şi suveranitatea asupra spaţiului aerian.

După primul război, a triumfat definitiv principiul suveranităţii

statului asupra spaţiului aerian, reprezentând coloana de aer cuprinsă în

limitele frontierelor sale (inclusiv marea teritorială), până la limita de unde începe

76

Denuclearizare

spaţiul aerian

spaţiul cosmic

spaţiul cosmic. Principiul a fost consacrat în Convenţia de la Paris din 1919

privind spaţiul aerian, Convenţia de la Havana din 1928 şi Convenţia de la

Chicago din 1944, prin care a fost creată Organizaţia Aviaţiei Civile

Internaţionale.

Statele contractante au admis, în relaţiile dintre ele, libertatea de trecere,

în timp de pace, pentru aeronavele civile, pe deasupra teritoriului lor. Prin

Convenţia din 1944, se prevede dreptul de zbor pentru aeronavele civile

particulare, ca şi de a face escale, fără autorizaţie specială, dar urmând anumite

rute aeriene. Pentru serviciile aeriene comerciale regulate, se prevede drept de

survol fără escale şi dreptul de escală, în scopuri necomerciale.

O altă convenţie, denumită „a celor 5 libertăţi", cuprinde, pe lângă

drepturile de survol şi escală în scopuri necomerciale, drepturi de escală în

scopuri comerciale, cu îmbarcare şi debarcare din şi către statul navei sau

îmbarcare şi debarcare din şi către orice altă ţară. Numeroase convenţii bilaterale

reglementează condiţiile de exercitare a acestor libertăţi.

În ceea ce priveşte navele militare, se aplică regimul autorizării

prealabile.Statele stabilesc rute şi itinerarii de zbor, urmate de cursele regulate,

pentru motive de securitate a navigaţiei. Pentru zboruri speciale, în afara curselor,

se dă o autorizaţie specială, de survol.

11. Spaţiul cosmic

Odată cu primele explorări ale spaţiului cosmic, primii sateliţi şi primele

rachete şi nave cosmice, s-a evidenţiat necesitatea elaborării unor principii şi

norme juridice, care să se reglementeze relaţiile dintre state în privinţa spaţiului

şi activităţilor spaţiale. Unii specialişti au susţinut că ar exista libertate de acţiune,

iar alţii că ar fi un drept în formare.

Majoritatea autorilor de drept internaţional recunosc însă că statele nu pot

dispune de libertate de acţiune absolută şi că trebuie să acţioneze astfel încât să nu

lezeze drepturile şi interesele altor state.

Practic, este în curs de formare un nou capitol al dreptului

internaţional. Tendinţa este formarea acestui drept pe cale convenţională.

Prin rezoluţii şi declaraţii ale ONU, s-au conturat unele reguli între care:

aplicarea dreptului internaţional şi a Cartei Naţiunilor Unite şi în spaţiul

cosmic;

exploatarea şi explorarea liberă a spaţiului de către toate statele;

77

reguli

interdicţia de apropiere naţională a spaţiului cosmic şi a corpurilor

cereşti, aceasta nefiind supuse suveranităţii statelor;

statele exercită suveranitate asupra navelor şi corpurilor trimise în

spaţiu,

statele trebuie să se conducă după principiul colaborării şi asistenţei

reciproce, ţinând seama de interesele celorlalte state.

Respectarea principiilor dreptului internaţional în spaţiu, înseamnă

interzicerea agresiunii, a folosirii forţei şi ameninţării cu forţa; se adaugă,

totodată, răspunderea internaţională a statelor pentru prejudicii cauzate de

vehicule speciale lansate de ele sau de pe teritoriul lor, indiferent unde s-a

produs pagube, ca şi obligaţia de a da ajutor astronauţilor, în caz de pericol sau

aterizare forţată.

Ca document mai important, a fost adoptat Tratatul din 1967 asupra

principiilor care guvernează activitatea statelor în elaborarea şi utilizarea

spaţiului extra atmosferic, inclusiv a lunii şi celorlalte corpuri cereşti.

Între principiile reţinute în tratat menţionăm:

- explorarea şi utilizarea liberă de către toate statele a spaţiului şi corpurilor

cereşti în condiţii de egalitate, fără discriminare;

- spaţiul şi corpurile cereşti nu pot face obiect de însuşire naţională, sub nici

o formă;

- activităţile statelor trebuie să se desfăşoare conform dreptului internaţional

şi Cartei Naţiunilor Unite;

- statele se angajează să nu pună pe orbită corpuri purtătoare de arme

nucleare sau alte arme de distrugere în masă;

- să nu instaleze pe ele asemenea arme şi să nu le plaseze în spaţiu, în nici

un alt mod;

- corpurile cereşti se folosesc numai în scopuri paşnice, fiind interzisă

amenajarea pe cele de bază şi instalaţii militare;

- acordarea de asistenţă astronauţilor, în caz de accident, pericol sau

aterizare forţată.

Un alt Acord este cel privind salvarea astronauţilor, întoarcerea lor şi

restituirea obiectelor lansate în spaţiu, încheiat în 1967.

Se stabilesc angajamente privind:

78

1) informarea, în caz de accidente, pericol sau aterizare forţată, a

autorităţii lansatoare, ca şi informarea Secretarului general ONU care urma să o

difuzeze tuturor statelor,

2) luarea de măsuri pentru salvarea şi sprijinirea astronauţilor;

3) informarea despre obiecte căzute sau părţi ale acestora.

În sfârşit, Convenţia asupra responsabilităţii internaţionale pentru dau-

nele cauzate pentru obiecte spaţiale încheiate în 1967 (ca şi celelalte convenţii,

adoptată de Adunarea Generală a ONU), prevede obligaţia absolută de reparare

a daunelor cauzate de obiecte spaţiale căzute.Prin daune se înţeleg pierderi de

vieţi omeneşti, leziuni corporale sau alte atingeri aduse sănătăţii, pierderi de

bunuri ale statelor, ale persoanelor fizice sau morale, bunuri ale organizaţiilor

fundamentale. Este o răspundere obiectivă, dacă dauna e comisă în aer sau asupra

altui obiect spaţial şi este o răspundere subiectivă dacă este imputabilă greşelii

persoanelor pentru care acesta răspunde.

Unele măsuri de dezarmare s-au referit şi la spaţiu. Ex.: Tratatul de la

Moscova din 1963 privind interzicerea experienţelor nucleare include şi

spaţiul cosmic în categoria mediilor în care aceste experienţe sunt interzise.

Spaţiul cosmic tinde să obţină statut demilitarizat şi denuclearizat; este

corolarul principiului folosirii exclusive a spaţiului în cazuri paşnice.

Limita între spaţiul aerian şi cel cosmic nu s-a clarificat. Unii autori au

propus limita maximă cea mai de jos a orbitei pe care pot evolua corpuri spaţiale,

sau în care nu se exercită forţa gravitaţională a pământului. Alte teorii pleacă de la

o soluţie bazată pe distincţia între activităţile desfăşurate după natura şi scopul lor

– cele aeriene, cele spaţiale.








79

răspunderea pentru daune



1. Precizați care este regimul juridic al mării teritoriale

TEMĂ DE REFLECŢIE

Poate face spaţiul cosmic obiect de apropriere din partea vreunui

stat?


1.Care sunt tipurile de regimuri aplicabile străinilor?2. Care sunt regulile aplicabile în domeniul extrădării?3. Ce este protecţia diplomatică şi care este finalitatea acesteia?4. ce este expulzarea şi care sunt condiţiile în care aceasta se dispune?5. .În ce constă dreptul de trecere inofensivă?6. Ce este zona contiguă?


80

1. Regimuri aplicabile străinilor: o Regimul naţional, prin care statul recunoaşte străinilor aceleaşi

drepturi pe care le acorda propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice;

o Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în favoarea cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor unui stat terţ;

o Asigurarea de către toate statele comunitarii internaţionale a unui standard minim de tratament în favoarea străinilor.

2. În dreptul internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul extradurii:

nu se dispune măsura extrădării împotriva cetăţenilor unui stat de către propriul stat;

fapta pentru care se solicita extrădarea, trebuie sa fie incriminata de legislaţia ambelor state;

persoana extrădata va fi judecata şi condamnata doar pentru infracţiunea pentru care a fost solicitata măsura.

3. Reprezintă protecţia pe care un stat o acorda cetăţenilor săi aflaţi în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se afla, să le asigure un standard minim de drepturi.4. Reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancţiune, motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic şi a securităţii naţionale. Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit că expulzarea se poate dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al individului şi a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzările colective de străini. Un stat nu îşi poate expulza propriii cetăţeni. (Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale).

4. Este un drept recunoscut navelor comerciale străine în legătură cu trecerea prin apele teritoriale.

Prin aceasta se înţelege, fie navigarea prin marea teritorială, fără a intra în porturi sau în apele interioare, fie traversarea mării teritoriale spre porturi sau din porturi spre larg.

Pentru a fi considerată inofensivă, trecerea trebuie să respecte legile şi regulamentele statului riveran privind navigaţia, precum şi regulile dreptului internaţional şi trebuie să fie continuă şi rapidă. Oprirea sau ancorarea navelor comerciale străine în apele teritoriale este permisă numai în măsura în care sunt determinate de nevoile obişnuite ale navigaţiei sau sunt impuse de împrejurări fortuite (avarii, furtuni, etc).5. Zona contiguă este fâşia de mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile marine (măsurată de la liniile de bază) spre larg. În această zonă, statul riveran, are drepturi de jurisdicţie şi control, din punct de vedere al securităţii sanitare, vamale, fiscale sau de imigraţie teritoriul său, precum şi pentru a pedepsi infracţiuni comise pe teritoriul său.

81

CAPITOLUL VI DREPTUL TRATATELOR


Cuprins

82

Noţiuni generale privind tratatul internaţional Regimul juridic al tratatelor Definiţia tratatului Elementele esenţiale ale tratatului Denumirea şi clasificarea tratatelor internaţionale Încheierea tratatelor internaţionale Încheierea tratatelor în românia Rezervele la tratate Efectele tratatelor Suspendarea si încetarea tratatelor Interpretarea tratatelor

Obiectiv general: Cunoaşterea principalei modalităţi de formare a normelor dreptului internaţional –încheierea de tratate internaţionale.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind regimul juridic al tratatelor internaţionale: încheierea tratatelor internaţionale, efectele acestora, suspendarea, încetarea sau interpretarea tratatelor.

= 4 ore

CAPITOLUL VI DREPTUL TRATATELOR

1. Noţiuni generale privind tratatul internaţional

Dreptul tratatelor, instituţie de bază a dreptului internaţional, joacă un rol

esenţial în existenţa ca atare a acestuia.

Tratatul internaţional reprezintă principalul mijloc prin care statele îşi

manifestă astăzi voinţa de a crea raporturi juridice.

Rezultat al acordurilor dintre state, tratatul internaţional reprezintă temelia

însăşi a dreptului internaţional, scheletul pe care se clădeşte întregul sistem de

relaţii din cadrul comunităţii internaţionale. Mai ales în perioada actuală, el

constituie principala cale de apariţie şi dezvoltare a dreptului, sursa şi forma sub

care apar normele şi regulile pentru toate ramurile dreptului internaţional.

Practica tratatelor internaţionale este la fel de veche ca şi existenţa însăşi a

comunităţilor statale. Extinderea şi diversificarea societăţii internaţionale,

aprofundarea şi amplificarea relaţiilor economice şi politice dintre state au

determinat creşterea importanţei şi rolului tratatelor, acestea ajungând să

reglementeze toate domeniile colaborării dintre state.

83

tratat

internaţional

regim juridic

Convenţia privind dreptul tratatelor

Sub imperiul acestei dezvoltări a tratatului internaţional, atât din punctul de

vedere al tehnicii de încheiere, care s-a perfecţionat continuu, cât şi din punctul

de vedere al problematicii din ce în ce mai diversificată ce formează obiectul

tratatelor internaţionale, a avut loc codificarea dreptului tratatelor.

2. Regimul juridic al tratatelor

Este reglementat în două documente internaţionale de referinta – Convenţia

privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) si Convenţia

privind dreptul tratatelor încheiate de către state si organizaţii internaţionale

(Viena, 1986).

Prima dintre acestea, calificată sugestiv drept un „Tratat al tratatelor, este

considerată a fi cea mai importantă Convenţie de codificare adoptată în cadrul

ONU. Convenţia reprezintă un instrument de codificare a regulilor cutumiare

existente, conţinând însă şi prevederi noi, expresie a dezvoltării progresive a

dreptului internaţional în materie, constituind principalul izvor al dreptului

tratatelor. Ea a intrat în vigoare în 1980, când s-a întrunit numărul de ratificări

necesare. Pentru ţările care au ratificat Convenţia, dispoziţiile acesteia sunt

obligatorii, dar ea reprezintă şi pentru statele care nu sunt încă părţi un ghid de

urmat, fiind o sinteză a unor practici îndelungate, un drept comun al tratatelor. În

preambulul acesteia se afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor

continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile sale.

Prevederile acestei convenţii se aplică numai tratatelor încheiate între state şi

numai celor încheiate în formă scrisă.

Convenţia se aplică exclusiv tratatelor încheiate de state după intrarea sa în

vigoare.

Potrivit art. 5, dispoziţiile Convenţiei se aplică oricărui tratat care este actul

constitutiv al unei organizaţii internaţionale, precum şi oricărui tratat adoptat în

cadrul unei organizaţii internaţionale, sub rezerva unor reguli pertinente ale

acesteia.

Pentru reglementarea tratatelor încheiate între state şi organizaţii

internaţionale sau între organizaţii internaţionale, se aplică Convenţia de la la

Viena din 1986.

3. Definiţia tratatului

Un tratat internaţional este un act juridic care se încheie între subiecte de

84

definiţie

drept internaţional în scopul de a crea efecte juridice într-un domeniu al relaţiilor

dintre ele şi care este supus dreptului internaţional.

Potrivit Convenţiei din 1969 privind dreptul tratatelor, tratatul este definit ca

„un acord încheiat în formă scrisă între state şi guvernat de dreptul

internaţional, care este consemnat fie într-un singur instrument, fie în două sau

mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lui particulară”.

Pentru ca un document internaţional să poată fi denumit tratat, el trebuie să

întrunească anumite elemente definitorii pentru un tratat internaţional:

- fiind un act juridic - încheierea lui se face, ca în cazul oricărui act juridic,

în scopul de a produce efecte juridice;

- efectele vizează un raport internaţional;

- se încheie între state şi / sau celelalte subiecte ale dreptului internaţional,

în această calitate;

- este guvernat de dreptul internaţional.

În Convenţia de codificare a dreptului tratatelor, mai este menţionată şi

cerinţa de a fi fost încheiată în scris.

Aceste elemente definitorii trebuie să fie întrunite în mod cumulativ pentru a

ne afla în prezenţa unui tratat internaţional, lipsa uneia singure fiind de natură să

compromită această calitate, indiferent de ceea ce părţile ar conveni sau cum l-ar

califica.

4. Elementele esenţiale ale tratatului

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

subiectele sau părţile tratatului, care trebuie să fie subiecte de drept

internaţional ;

vointa partilor, trebuie să fie liber exprimata pentru ca tratatul să fie

valabil, în caz contrar ridicându-se problema nulităţii sau a anulării tratatului.

obiectul tratatului, care trebuie să fie posibil şi licit.

Potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, sunt vicii de consimţământ care

pot afecta voinţa părţilor:

încălcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de

a încheia tratate. Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o

încalcăre a unor dispozitii interne ale statului, de regulă constitutionale, privind

ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat,

“deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a

85

vicii de

consimţământ

condiţii de validitate

tratatului, Convenţia o restrânge la cazurile în care “violarea a fost vădită şi

priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern” (art.46).

eroarea. Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este

vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat în mod esential

consimtamântului statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin

comportamentul sau la producerea sa (art.48). În practica, eroarea a fost invocata

în special în probleme de delimitare a frontierelor.

dolul. Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimtamântul sau a

fost obtinut “în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la

negocieri”(art. 49).;

coruperea reprezentantului unui stat. Un stat poate invoca coruperea

reprezentantului sau ca viciu de consimtamânt atunci când actele de corupere au

fost evidente si în masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui

reprezentant. (art. 50).;

constrângerea unui stat sau a reprezentantului său. Constrângerea

exercitata asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatata,

lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51).

Constrângerea se refera la “acte sau amenintari” îndreptate împotriva

reperezentantului statului, ca individ si nu în calitatea sa de organ al statului.

Convenţia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea

exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei

(art.52). În dreptul internaţional clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit

de rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit

pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul

Briand –Kellogg din 1928 a scos razboiul în afara legii. Carta O.N.U. consacra

principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului internaţional..

5. Denumirea şi clasificarea tratatelor internaţionale

Denumirea generală care se refera la orice tip de acord încheiat între state

este cea de “tratat”. Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca

acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact,

protocol, act final, statut etc.

Clasificarea tratatelor internaţionale se poate face dupa mai multe criterii:

dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;

dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice,

86

denumirea

clasificare

culturale, sau juridice etc.;

dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată

nedeterminată (de exemplu, tratatele de pace);

dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise;

dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state,

tratate încheiate între alte subiecte de drept internaţional;

dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei

operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) şi tratate – lege (cele prin care se

stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

6. Încheierea tratatelor internaţionale

Consideraţii introductive

Încheierea unui tratat internaţional reprezintă o operaţiune complexă,

cuprinzând toate fazele şi momentele de desfăşurare şi finalizare a negocierilor,

concretizate într-un text convenit între statele participante.

În cadrul mecanismului general de apariţie a tratatelor, procedura de

încheiere constituie un aspect esenţial, ea reprezentând calea prin care un tratat

se formează şi capătă valoare juridică.

Tratatele internaţionale se încheie pe baza unei proceduri complexe, cu

aplicarea a două categorii de reguli - de drept internaţional şi de drept intern.

Una dintre trăsăturile definitorii ale tratatului internaţional este tocmai faptul

că acesta este guvernat de regulile dreptului internaţional, şi aceasta apare logic

pentru că este încheiat de subiecte de drept internaţional şi susceptibil de aplicare

în ordinea juridică internaţională.

Sunt însă anumite momente în încheierea unui tratat cînd dreptul

internaţional trimite la dreptul intern al statelor.

Probleme precum modul de exprimare a consimţământului unui stat de a se

lega printr-un tratat, organele competente şi limitele în care acestea pot acţiona,

nu pot fi reglementate de dreptul internaţional ci de dreptul intern al statului

respectiv.

Fazele încheierii tratatelor

Elaborarea şi perfectarea tratatelor internaţionale reprezintă un proces

complex, ce se desfăşoară pe parcursul mai multor faze, în cadrul cărora intervin

87

fazele încheierii

încheiere

diferite autorităţi ale statului. Aceste faze se referă la activităţi succesive care au

loc, de negociere a tratatului, de exprimare a consimţământului statelor

negociatoare de a fi legate prin tratat şi de intrare în vigoare a tratatului.

Sunt deci faze ale încheierii unui tratat internaţional:

- negocierile pentru convenirea textului tratatului;

- autentificarea textului convenit;

- exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratat.

- schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare,

aprobare, acceptare sau aderare

A. Negocierea - este prima fază în procesul de elaborare a oricărui tratat

internaţional.

Negocierea reprezintă procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul

căreia organele împuternicite de către state poartă un dialog în urma căruia

rezultă înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.

Negocierile trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiilor dreptului

internaţional, în special egalităţii tuturor statelor participante şi dreptului de a

participa la discutarea problemelor şi adoptarea soluţiilor.

Ele se poartă de regulă la nivelul diplomaţilor, fiind rare cazurile în care sunt

implicaţi direct miniştrii afacerilor externe sau şefii de stat. De obicei, alături de

agenţii diplomatici participă şi delegaţi tehnici. Pentru a putea negocia textul

unui tratat internaţional, persoanele sau delegaţiile respective trebuie să fie

abilitate în acest sens, abilitare ce rezultă din documente ce emană de la

autorităţile competente ale fiecărui stat. Aceste documente, denumite „depline

puteri”, reprezintă, potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, „documentul

emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai

multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea

sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului

de a fi legat prin tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu privire la tratat”.

Nu au nevoie să prezinte depline puteri şeful statului, şeful guvernului şi

ministrul afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui

tratat; şefii misiunilor diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat care se

încheie între statul acreditant şi statul acreditar; reprezentanţii acreditaţi ai

statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o organizaţie internaţională ori

pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această

88

negocierea

conferinţă, organizaţie sau organ (art. 7 din Convenţie).

Cadrul negocierilor diferă în raport de caracterul tratatelor. Astfel, în timp ce

la tratatele bilaterale iniţiativa negocierilor revine unuia sau ambelor state, în

cazul tratatelor multilaterale, pe baza unui acord preliminar al statelor interesate

se convoacă conferinţa reprezentanţilor.

Elaborarea tratatelor bilaterale are loc prin punerea de acord a proiectelor

prezentate de fiecare parte, prin adoptarea unanimă a textului tratatului.

Pentru tratatele multilaterale textul se elaborează în cadrul unei conferinţe

sau organizaţii internaţionale, fără a avea la bază un proiect de tratat şi se adoptă

de regulă cu o majoritate de două treimi.

B. Odată adoptat textul final al tratatului, el trebuie să fie autentificat.

Autentificarea are rolul de a dovedi că textul stabilit este autentic şi definitiv

şi poate avea loc prin diferite metode: semnarea sau parafarea textului, semnarea

actului final al Conferinţei, includerea textului într-o rezoluţie a Adunării

Generale a ONU sau a altei organizaţii internaţionale, ori într-o anexă a acesteia.

Participarea la negocieri creează dreptul statelor participante de a deveni părţi

la tratat, drept exclusiv în cadrul tratatelor bilaterale; care poate aparţine, în cazul

tratatelor multilaterale restrânse, şi altor state prin voinţa părţilor; drept care

aparţine tuturor statelor în cazul tratatelor multilaterale generale, care au o

vocaţie de universalitate.

Statele care au participat la negocieri au numai dreptul, nu şi obligaţia de a

deveni părţi, exercitarea acestui drept ţinând de voinţa lor suverană.

C. Această voinţă se materializează în exprimarea consimţământului

statului de a deveni parte la tratat.

Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul sau altul dintre

următoarele mijloace juridice: semnare, ratificare, aderare, aprobare sau

acceptare.

Plasată în cadrul procesului de încheiere a tratatelor internaţionale,

exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratate constă în operaţiunea

diplomatico-procesuală de a deveni participant la un tratat, reprezintă

definitivarea acordului de voinţă al părţilor, stabilirea deci a momentului în care

tratatul dobândeşte forţă juridică.

Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor cuprinde, în

89

autentificarea

exprimarea consimţământului

partea a II-a, intitulată „Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor”, o

enumerare a acestor moduri sau căi de exprimare a consimţământului de a fi

legat prin tratate: semnarea, schimbul de instrumente care constituie un tratat,

ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea sau oricare alt mod care va fi fost

convenit (art. 11).

Enumerarea pe care o face Convenţia de codificare, plecând de la opiniile

exprimate în literatura de specialitate şi de la practica statelor în domeniul

modurilor de exprimare a consimţământului, demonstrează evoluţia care s-a

produs în această materie.

Astfel, Convenţia stabileşte mai multe momente ale evoluţiei acestei

instituţii, începând cu ratificarea şi aderarea - procedee tradiţionale, continuând

cu aprobarea şi acceptarea - mijloace destul de recent folosite în practica statelor

pentru a exprima consimţământul de a se lega printr-un tratat, cu schimbul

instrumentelor constituind tratate - procedeu cât se poate de nou şi de lipsit de

formalism, cu posibilitatea ca un tratat să poată intra în vigoare pe baza simplei

semnări şi culminând cu prevederea că acest consimţământ poate fi exprimat şi

pe alte căi pe care părţile le stabilesc.

Reglementarea pe articole a fiecăruia dintre aceste mijloace se face, însă,

începând cu cele mai noi şi mai puţin formaliste (semnarea, schimbul

instrumentelor constituind tratatul) şi abia apoi sunt tratate mijloacele

tradiţionale, (ratificarea şi aderarea) aceasta poate şi pentru a evoca faptul că

aceste mijloace tradiţionale au început să-şi piardă din importanţă.

Reţine atenţia expresia „orice alt mijloc convenit” folosită în convenţie, nu

numai pentru a preciza că enumerarea pe care o face nu este exhaustivă, ci mai

ales pentru a înţelege că în acest domeniu libertatea părţilor este deplină, acestea

putând să se lege printr-un tratat, fie prin unul dintre mijloacele enumerate, fie în

oricare alt mod asupra căruia se vor pune de acord.

Principala caracteristică a exprimării consimţământului de a se lega printr-un

tratat este larga libertate a statelor în alegerea mijloacelor juridice.

Folosirea unuia sau altuia dintre mijloacele de exprimare a consimţământului

de a deveni parte la un tratat, depinde de hotărârea statelor respective, cele mai

multe tratate prevăzând expres în textul lor mijloacele ce vor fi folosite pentru ca

statele să devină părţi.

În practică, statele recurg când la un procedeu, când la altul, în raport şi de

prevederile legislaţiei lor interne, dar luând în considerare şi o serie de factori

90

libertatea de

alegere

precum obiectul tratatului, nivelul la care se încheie, împrejurările concrete de

fapt etc.

Aşadar, această libertate de a alege un mod de exprimare a consimţământului

sau altul pentru încheierea unui tratat, nu este nelimitată, statele trebuind uneori

să ţină cont de anumite cerinţe care nu pot fi ignorate.

Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate au un caracter

complex, de drept intern şi de drept internaţional.Manifestarea de voinţă prin

care un stat devine parte la un tratat constă în acte dintre care, unele se

desfăşoară pe planul dreptului intern, altele pe plan internaţional, iar altele au

valoare atât de drept intern cât şi de drept internaţional. Actele interne constituie

temeiul şi punctul de plecare în formarea actului internaţional, iar în cadrul

acesteia din urmă, se finalizează decizia din actul intern, conferindu-i statului

calitatea de parte la tratat.

Decizia statului de a deveni parte la tratat se ia în cadrul ordinii sale juridice

interne şi în conformitate cu dreptul intern, de către organele statului investite cu

astfel de atribuţii.

Această decizie nu duce la dobândirea calităţii de parte la tratatul respectiv

decât după ce intervine un act de drept internaţional, adică organele statului

competente să reprezinte statul în relaţiile internaţionale procedează la schimbul,

depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, deci la comunicarea pe

plan internaţional a exprimării consimţământului statului de a se lega prin tratatul

respectiv. Manifestarea de voinţă a statului de a deveni parte la un tratat

constituie un act unilateral de voinţă, indiferent de modalitatea în care se

exprimă această voinţă. În raport de hotărârea statelor părţi, exprimarea

consimţământului de a deveni parte la tratat se va face prin semnare,

semnare urmată de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare.

a) Semnarea tratatelor .

Semnarea reprezintă actul prin care reprezentantul unui stat, împuternicit în

acest sens semnează tratatul din partea acelui stat.

Semnarea are o funcţie dublă - mijloc de autentificare a textului tratatului sau

mijloc de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la tratat.

Autentificarea textului convenit ca rezultat al negocierilor poate avea loc, pe

lângă semnare, prin semnare ad referendum (provizorie, până la confirmare),

prin parafarea textului, sau în alt mod pe care părţile l-au convenit.

Pentru tratatele multilaterale, autentificarea poate avea loc prin semnarea

91

semnarea

actului final al conferinţei sau adoptarea unei rezoluţii a organizaţiei care

consemnează în anexă textul tratatului adoptat.

Funcţia semnăturii ca mod de exprimare a consimţământului de a se lega

printr-un tratat trebuie să rezulte în mod expres din tratat, din deplinele puteri sau

alte manifestări ale statelor în cursul negocierilor.

Atunci când nu stabileşte consimţământul de a fi legat printr-un tratat, fiind

supusă ratificării, acceptării sau aprobării, semnarea creează obligaţia, pentru

statul semnatar de a nu comite acte care ar priva tratatul de obiectul şi scopul său,

până când statul îşi anunţă intenţia de a nu-l ratifica.

Semnarea nu creează obligaţia de ratificare a tratatului.

b) Ratificarea tratatului .

Ratificarea reprezintă acceptarea formală a tratatului de către organul de

stat care, din punct de vedere constituţional, are în mod exclusiv competenţa de

a încheia tratate.

Ratificarea este fie prevăzută în mod expres de tratat, fie statele participante

au convenit la negocieri ca tratatul să fie supus ratificării sau semnarea să se

facă sub rezerva ratificării, rezervă exprimată la negocieri sau în deplinele puteri.

Ratificarea este un act intern care se efectuează, diferit de la stat la stat, de

către Parlament, de către şeful statului sau de către şeful statului cu aprobarea

prealabilă a Parlamentului. Ea presupune existenţa unei semnături a

reprezentantului respectiv, dar ratificarea nu confirmă semnătura ci este un act

de sine stătător.

Ratificarea se acordă faţă de întregul text al tratatului (cu excepţia tratatelor

multilaterale la care se pot formula rezerve) şi în mod necondiţionat.

Multă vreme ratificarea a constituit regulă, vorbindu-se chiar de existenţa

unui „principiu” al ratificării tratatelor. Actualmente a încetat să mai fie un

principiu general, regulă ratificării trebuind confirmată, ea nu se poate deduce.

Fiind un act de drept intern, Constituţia şi legile interne stabilesc domeniile

pentru care este necesară ratificarea, având în vedere criteriul importanţei

domeniului de relaţii ce constituie obiectul tratatului.

În multe sisteme de drept, ratificarea reprezintă principalul mijloc prin care

organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a

negocia tratate, numai prin ratificare tratatele devenind perfecte şi obligatorii.

Art. 14 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileşte

cazurile în care exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un

92

ratificarea

tratat are loc prin ratificare:

„a) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;

b) când este stabilit pe altă cale, că statele participante la negociere

conveniseră asupra cerinţei ratificării;

c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării,

sau

d) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din

deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul

negocierii.”

Ratificarea este un act liber, neexistând o obligaţie juridică pentru un stat de a

ratifica tratatul semnat de reprezentantul său, afară dacă s-a angajat prin tratat să

semneze ori să ratifice un anumit tratat sau categorie de tratate.

c) Aprobarea tratatelor.

Procedura aprobării tratatelor s-a dezvoltat în ultimele decenii, vizând

tratatele încheiate în domeniile economice şi tehnice. Creşterea ritmului şi

cerinţele colaborării internaţionale au determinat înlocuirea pentru aceste

domenii a procedurii formaliste a ratificării, cu una mai flexibilă - aprobarea de

către guvern a tratatelor respective. Se realizează prin aprobare o examinare mai

expeditivă a dispoziţiilor unor tratate. În raport de legislaţia fiecărui stat se supun

aprobării tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la

domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii.

d) Acceptarea tratatelor .

Această procedură este prevăzută în unele tratate, în raport de conţinutul

tratatului fiind echivalentă fie cu ratificarea fie cu aprobarea.

Adoptarea denumirii de acceptare are aceeaşi finalitate - asigurarea unui

instrument cu un caracter mai puţin formal decât ratificarea.

e) Aderarea la un tratat internaţional.

Aderarea este acea procedură prin care un stat, care nu a participat la

negocierile pentru încheierea unui tratat, îşi exprimă consimţământul de a se

angaja prin aceasta. Este o procedură ce permite extinderea tratatului la state care

nu au participat la negociere şi care devin astfel părţi la tratat, susceptibilă de

aplicare numai la tratatele multilaterale.

În general, tratatele multilaterale generale sunt deschise tuturor statelor, cele

ce nu le semnează în termenul prevăzut, putând să adere la ele. La tratatele

multilaterale restrânse, aderarea altor state este permisă, de regulă, numai cu

93

aprobarea

acceptare

aderare

acordul tuturor părţilor contractante.

Aderarea, ca mijloc de exprimare a consimţământului de a se lega printr-un

tratat are aceeaşi valoare juridică ca şi ratificarea.

Potrivit art. 15 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor,

aderarea are loc: când tratatul prevede expres că anumite state sau categorii de

state pot să adere la el; când un stat care nu avea dreptul de a deveni parte la

tratat, potrivit dispoziţiilor sale, este ulterior invitat să devină parte; când toate

părţile au convenit ulterior că acest consimţământ va putea fi exprimat de către

acest stat pe calea aderării.

Statele care participă la negocieri şi încheie tratatul sunt cele care, în mod

firesc, au şi dreptul de a fixa condiţiile în care este posibilă aderarea la acest

tratat, inserând în acest scop, o clauză specială, fie în chiar textul tratatului, fie

într-un instrument separat. Acest drept decurge din principiul potrivit căruia

statele, în virtutea suveranităţii lor, sunt libere să determine statele cu care înţeleg

să stabilească legături convenţionale. Deşi acest principiu nu este la adăpost de

orice critici, statele mai puţin dezvoltate considerând că nu ar cădea sub

incidenţa sa tratatele multilaterale generale, practica urmată nu este uniformă,

multă vreme ea având un caracter discriminatoriu şi excluzând unele ţări de la

participarea la astfel de tratate.

D. Schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare,

aprobare, acceptare sau aderare.

Decizia luată de către organul de stat competent de a angaja statul respectiv

trebuie să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.

În lipsa acestei comunicări, decizia respectivă nu produce efecte pe plan

internaţional.

Conţinutul acestor instrumente şi organele competente să le semneze sunt

stabilite de dreptul intern al fiecărui stat.

După ce a avut loc întocmirea instrumentelor de ratificare (aprobare,

acceptare, aderare) acestea se schimbă în cazul tratatelor bilaterale, instrumentele

de ratificare aprobare, acceptare sau aderare la tratatele internaţionale

multilaterale se depun la depozitar, care poate fi unul sau mai multe state sau o

organizaţie internaţională, desemnat de către statele negociatoare prin tratat sau

pe altă cale.

În cazul acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor încheiate la nivel

guvernamental, aprobarea lor se notifică pe cale diplomatică celeilalte părţi sau

94

schimbul de instrumente

depozitarului.

Efectul juridic al schimbului, depunerii sau notificării instrumentelor de

ratificare, aprobare, acceptare sau aderare constă în stabilirea momentului în care

a fost exprimat consimţământul statului de a fi legat prin tratat, a momentului în

care statul devine parte la respectivul tratat.

7. Încheierea tratatelor în România

Potrivit dispozitiilor constitutionale şi ale Legii nr.590 din 2003, încheierea

tratatelor internaţionale în numele României este de competenta Presedintelui

statului. Presedintele poate sa împuterniceasca în acest scop pe Primul ministru,

pe ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti

diplomatici ai României. Pe baza acestei împuterniciri guvernul poate sa ia

masuri în vederea initierii si negocierii tratatelor internaţionale în numele

statului.

La rândul său, guvernul poate negocia şi semna tratatele încheiate la nivel

guvernamental şi aprobă încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri la

nivel departamental. Pentru aceste acorduri, împuternicirile se dau de către

guvern, prin ministerul afacerilor externe, care eliberează în acest scop deplinele

puteri.

Tratatele semnate în numele României se supun ratificarii prin lege, de către

Parlament. De asemenea, se supun ratificării tratatele semnate la nivelul

guvernului, care se referă la: colaborarea politica si militara; cele care fac

necesara adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; cele care

implica un angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme

privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la

drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la

organizaţii internaţionale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de

către Parlament.

Aceeaşi procedură se aplică în cazul aderării, pentru aceleaşi cxategorii de

tratate. Denunţarea tratatelor respective urmează aceeaşi procedură.

Tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate mai sus, sunt

supuse aprobarii prin hotarâre guvernamentala. Guvernul îl informeaza pe

Presedintele ţării si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte întelegeri

internaţionale pe care le aproba.

Acordurile si întelegerile cunoscute sub denumirea de “acorduri în forma

95

încheierea tratatelor în

România

simplificata” se încheie de către ministrul afacerilor externe, prin schimburi de

note sau scrisori.

Ele se pot încheia si de către alte ministere sau organe centrale, cu atributii

speciale în acest domeniu, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Acordurile în forma simplificata nu impun – prin continutul lor – ratificarea

de către Parlament sau aprobarea de către Guvern.

8. REZERVELE LA TRATATE

Conform normelor dreptului internaţional, statele-parti la un tratat

multilateral pot recurge la mecanismul traditional în dreptul internaţional al

tratatelor privind delimitarea apriorica a câmpului obligatiilor internaţionale

asumate, prin intermediul rezervei. Instituţia rezervei permite o aderare larga a

statelor la un tratat internaţional multilateral. În cadrul unui tratat bilateral,

formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial

si deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise

rezervele la tratate bilaterale.

Rezerva este definita în Convenţia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind

o declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si având un

caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, accepţării, aprobarii sau

aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul

juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce priveste aplicarea lor fata de

acel stat (art.2, d).

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa

îndeplineasca anumite condiţii (art.19 din Convenţie):

a) rezervele sa fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte

state – parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte în mod

expres sau tacit

b) formularea rezervelor sa nu fie în mod expres interzisa prin textul

tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e

permisa rezerva (de exemplu, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului

exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad

drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii,

legalitatea incriminarii si a pedepsei);

c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie fata de dreptul internaţional

96

rezerve la tratat

condiţii

clasic în care rezervele nu erau admise dacă afectau dispozitiile de fond ale

tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. În

dreptul internaţional modern condiţia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor

nu mai este ceruta.

În practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regulă, de

existenta unei legi interne, în vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile

tratatului la care statul doreste sa adere. Convenţia Europeana a Drepturilor

Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa

fie însoţita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale.

O altă regulă prevazuta de o serie de tratate internaţionale este ca rezerva sa

nu aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.

Tipuri de rezerve

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis

(prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci

(privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul

le respinge, le contesta sau le defineste într-o maniera proprie, conform legilor

interne.

Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de către un stat determina raporturi diferentiate între

statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).

Între statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica în

forma modificata prin continutul rezervelor.

Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au două posibilitati:

fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se

aplice între ele si statul rezervatar;

fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea între ele si statul

rezervatar a întregului tratat.

În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele

renuntând la acestea pe masura ce îsi acordeaza legislatia naţionala la normele

internaţionale.

9. Efectele tratatelor

A. Efectele în spaţiu

În principiu, tratatele se aplică ansamblului teritoriului naţional al statelor

(art.26 din Convenţia privind dreptul tratatelor). În anumite situaţii statele pot sa

97

efectele tratatelor

în spaţiu

în timp

tipuri

efecte

deroge de la aceasta regulă, stabilind anumite parti din teritoriul naţional unde

tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin “clauza

federala”, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui

tratat, dacă dispozitiile constitutionale permit aceasta. În mod similar, puterile

coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la “clauza coloniala” în care stabileau

dacă prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor

coloniale.

B.Efectele în timp

Convenţia de la Viena (1969) prevede regulă generală a neretroactivitatii

tratatelor. (art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar în ceea ce

priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii în vigoare a

tratatului. Statele pot sa deroge de la regulă neretroactivitatii, cu condiţia ca

aceasta posibilitate sa fie prevazuta în textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor în vigoare, care este stabilit în

dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de

obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea

statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta în textul

tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie

suspendata sau poate sa înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze,

analizate la pct.10.

C. Efectele tratatelor asupra părţilor

Conform principiului fundamental din dreptul internaţional - pacta sunt

servanda - un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru părţile sale, care

trebuie sa îndeplineasca cu bună-credinta si întocmai angajamentele pe care si le-

au asumat.

Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, întrucât doar

acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a

unui drept internaţional.

Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza

nici drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamântul sau.

Conform dispoziţiilor Conventiei, statele pot dobândi drepturi în baza unor

tratate la care nu sunt parti în urmatoarele condiţii (art.36):

dacă părţile unui tratat înteleg să confere un drept unui stat tert sau unui

98

asupra părţilor

grup de state, sau tuturor statelor;

dacă statul tert consimte, fie în mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi

statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea

Generală în legatura cu un diferend la care sunt parti, cu condiţia sa accepte

obligatiile de soluţionare pasnică a diferendelor, prevazute în Carta; dreptul de a

deveni parti la Statutul Curţii Internaţionale de Justitie.

În anumite condiţii pot rezulta obligatii, în sarcina statelor, în baza unor

tratate la care nu sunt parti. Convenţia de la Viena prevede două asemenea

condiţii (art.35):

dacă părţile unui tratat înteleg sa creeze o obligatie în sarcina unui stat

tert;

dacă statul tert consimte, în mod expres si în scris la aceasta obligatie.

Prin îndeplinirea acestor condiţii se realizeaza de fapt un acord distinct între

statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentând unicul

fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat.

În practica internaţionala exista o categorie de tratate (denumite tratate

obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului

comunitatii internaţionale. Asemenea tratate, întrucât reglementeaza domenii de

interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga

omnes), chiar si în lipsa consimtamântului lor. Din aceasta categorie fac parte:

tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele

referitoare la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);

tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie

internaţionala (regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internaţionale );

tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internaţionala, ca

subiect nou de drept internaţional, personalitatea juridica a organizatiei fiind

opozabila tuturor statelor comunitatii internaţionale.

D. Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a statelor

Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a unui stat pune problema

raportului dintre dreptul internaţional si dreptul intern al statelor.

Teoria monista

Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului internaţional asupra

dreptului intern - din momentul intrarii în vigoare a tratatului, acesta se va aplica

99

Monism

imediat si direct, fara interventia organelor legislative, chiar dacă s-ar afla în

contradictie cu o lege interna, situaţie în care, actul normativ intern ar înceta sa

mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizând rolul statului

ca subiect de drept internaţional. În cazul teoriei moniste – cu primatul dreptului

intern asupra dreptului internaţional, tratatul dobândeste forta juridica în masura

în care aceasta ar fi prevazuta de legea interna, iar în caz de conflict între norma

interna si cea internaţionala, se da prioritate actului normativ intern.

Teoria dualista

Teoria dualista, care susţine distinctia neta între cele două sisteme de drept -

intern si internaţional - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin

care se face transferul tratatului din ordinea internaţionala în ordinea interna,

acesta dobândind caracterul actului în care a fost transpus (lege interna). În

prezent tendinta este de a da prioritate normelor internaţionale fata de normele

interne, însa cele două teorii subzista. Prin urmare, aplicarea dispozitiilor unui

tratat în ordinea interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind

determinata de modalitatea de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului

internaţional.

Teoriile monista si dualista în practica statelor

În unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile

scandinave, pentru ca normele dreptului internaţional sa aiba efect în ordinea

juridica interna se procedeaza la “transformarea” normelor internaţionale –

cuprinse în tratate – în norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele

internaţionale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege speciala

de aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).

Majoritatea statelor europene au prevazut în Constitutiile lor, recunoaşterea

normelor internaţionale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem

de receptare se regaseste în Austria, în Italia, Franta si Germania. Constitutia

Olandei prevede în plus, ca tratatele internaţionale la care statul este parte

prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii contrare (sistem monist cu

primatul dreptului internaţional).

Cadrul constitutional român privind raportul dintre dreptul internaţional

si dreptul intern este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11,

tratatele ratificate de către Parlamentul României devin parte a dreptului

100

în România

intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune în legatura cu prioritatea normelor

internaţionale fata de cele interne, precizând doar, ca statul român “se obliga sa

îndeplineasca întocmai si cu buna – credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la

care este parte.” În Convenţia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza

faptul ca “un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a

justifica esecul sau în executarea unui tratat”, eliminând astfel posibilitatea ca

statele sa se prevaleze de legislatia lor interna pentru a nu respecta obligatiile

internaţionale.

Art.20 din Constitutia României se refera la incidenta tratatelor în domeniul

drepturilor omului asupra legislatiei naţionale. În articolului mentionat se afirma

obligatia autoritatilor competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce

reglementeaza drepturile si libertatile cetăţenilor în concordanta cu documentele

internaţionale adoptate în acest domeniu: Declaratia Universala a Drepturilor

Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate în domeniul drepturilor omului la care

România este parte.

Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea

reglementarilor internaţionale fata de cele interne este cel al drepturilor omului.

Art.20 stabileste preeminenta tratatelor referitoare la drepturile omului, la

care tara noastra este parte, fata de legile interne care contin dispozitii contrare.

În practica Curţii Constitutionale s-a susţinut, în mod repetat, ca “respectarea

Conventiei Europene a Drepturilor Omului în România nu este condiţionata de

revizuirea legislatiei naţionale, fiind direct aplicabila, (n.n.“self-executing”)

conf.art.11 din Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin

care a fost înlaturata solutia necesitatii emiterii unei legi de modificare a

legislatiei interne în vederea acordarii acesteia cu obligatiile internaţionale

asumate.”

10. Suspendarea şi încetarea tratatelor

Convenţia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si condiţiile în care un

tratat poate sa fie suspendat sau în care înceteaza aplicarea lui.

Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite

clauze ale tratatului, în timp ce încetarea aplicarii unui tratat este definitiva si

vizeaza întregul tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate părţile la tratat

sau numai una (unele) dintre ele.

Suspendarea sau încetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor

101

suspendarea tratatelor

încetarea

cauze

sau poate sa intervina independent de vointa acestora.

A. Suspendarea sau încetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei

partilor

Încetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

dacă a fost încheiat pe durata determinata;

ca urmare a manifesţării unilaterale de vointa a uneia din parti, prin

denuntare sau retragere, dacă aceste modalitati sunt expres prevazute în textul

tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte state-parti;

în mod tacit, ca urmare a încheierii între acelasi parti a unui nou tratat

având acelasi obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior.

Încetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al

urmatoarelor cauze:

ca urmare a încalcării substantiale a tratatului de către una din parti;

ca urmare a imposibilitatii de a îndeplini obligatiile asumate de către un

stat datorita intervenirii unor condiţii exceptionale.

B. Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa

partilor

Intervine în situaţii care fac imposibila executarea lor:

ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor

tratatului, ca subiecte de drept internaţional ( caducitatea tratatului);

ca efect al schimbarii fundamentale a împrejurarilor, care au determinat

încheierea tratatului, dacă aceasta afecteaza în mod esential baza

consimtamântului statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea

tratatului);

ruperea relaţiilor diplomatice si consulare si razboiul (încetare sau

suspendare);

constatarea nulitatii unui tratat (încetarea tratatelor).

Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de încetare a efectelor unui

tratat. Nulitatea tratatelor intervine:

în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus

cogens) aflata în vigoare în momentul încheierii sale, sau aparuta ulterior;

în cazul în care se constata un viciu de consimtamânt care a

afectat acordul de vointa al partilor în momentul încheierii tratatului.

102

Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – aboluta si relativa –

având regimuri juridice distincte.

a) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui

consimtamânt a fost viciat si poate fi acoperita ulterior prin confirmare de către

acelasi stat. (art.45) Se sancţioneza cu nulitate relativa viciile de consimtamânt

rezultând din: încalcărea dispozitiilor dreptului intern al statului privind

competenta de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului

statului.

b) Nulitatea absoluta sancţioneaza viciile de consimtamânt rezultând din

constrângerea exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele

contrare unei norme imperative. Nulitatea absoluta poate fi invocata de către

orice stat parte la tratat si chiar din oficiu, de către o instanţa internaţionala.

Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.

11. Interpretarea tratatelor

Prin interpretarea tratatului internaţional se întelege operatiunea prin care se

urmareste stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat

în cursul aplicarii acestuia. Obiectul interpretării îl reprezinta textul tratatului

Scopul interpretării este clarificarea clauzelor ambigue si determinarea intentiei

reale a partilor în vederea unei aplicari corecte a tratatului.

Tipuri de interpretare

Entitatile competente sa interpreteze un tratat internaţional sunt :

- pe plan internaţional - statele parti la tratat, instanţele jurisdictionale sau

arbitrare si organizaţiile internaţionale ;

- pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor

externe.

Interpretarea realizata de părţile unui tratat are o forta superioara fata de alte

interpretari, si poarta numele de interpretare autentica. Părţile pot sa includa în

textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc continutul unor

termeni cu scopul de a evita interpretarea si aplicarea diferita a tratatului. Dacă în

cursul aplicarii tratatului interpretarile devin divergente, părţile pot sa încheie

acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurând uniformitatea

aplicarii dispozitiilor acestuia. Organizaţiile internaţionale sunt competente sa

103

interpretare

interpreteze dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.

Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul internaţional si de Curtea

Internaţionala de Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta

obligatorie numai pentru părţile care au supus un diferend legat de interpretarea

unei norme, instanţei internaţionale.

Reguli de interpretare

Convenţia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de

interpretare a tratatului, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31),

mijloace complementare de interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile

tratatelor autentificate în mai multe limbi (art.33).

Regulă generală consta în obligativitatea interpretării unui tratat cu buna-

credinta, potrivit sensului obisnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului,

în contextul lor si în lumina obiectului si a scopului tratatului.

a) Regulă interpretării tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul

general al aplicarii cu buna-credinta a tratatelor internaţionale (pacta sunt

servanda).

b) Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza

acestora în contextul întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul,

clauzele finale si anexele, precum si luarea în considerare a oricaror acorduri,

instrumente sau practici în legatura cu tratatul, intervenite între parti cu prilejul

încheierii acestuia sau ulterior.

c) Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ;

un termen va fi înteles într-un sens special numai dacă se stabileste ca aceasta a

fost intentia partilor.

Alaturi de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge

- dacă este necesar - si la mijloace complementare, îndeosebi la lucrarile

pregatitoare si la împrejurarile în care a fost încheiat tratatul.

Dacă un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are

aceeasi valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afara de cazul în care părţile au

convenit sa acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergenta. În situaţia

în care din comparatia textelor autentice rezulta o deosebire de sens al termenilor

se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare masura obiectului si

scopului tratatului.

104

reguli



1) ANGHEL, Ion M, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.2) PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2006.3) DIACONU, Ion, Manual de drept internaţional public, ed. a II-a, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2007;4) BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan

- Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000

105

5) MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998

6) REUTER,Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993


1. Încheierea, efectele şi încetarea tratatelor

TEMĂ DE REFLECŢIE

Care este rolul tratatelor în dreptul internaţional contemporan?


1.Care sunt elementele esenţiale ale tratatului?2. Care sunt fazele încheierii tratatului?3. Ce este ratificarea şi când se exprimă prin ratificare consimţământul statului de a deveni parte la un tratat?


106

1. Elementele esentiale ale tratatului sunt: subiectele sau părţile tratatului, care trebuie să fie subiecte de drept

internaţional ; vointa partilor, trebuie să fie liber exprimata pentru ca tratatul să fie

valabil, în caz contrar ridicându-se problema nulităţii sau a anulării tratatului.

obiectul tratatului, care trebuie să fie posibil şi licit.

2. Sunt faze ale încheierii unui tratat internaţional:

negocierile pentru convenirea textului tratatului;

autentificarea textului convenit;

exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratat.

schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare

3. Ratificarea reprezintă acceptarea formală a tratatului de către organul de stat care, din punct de vedere constituţional, are în mod exclusiv competenţa de a încheia tratate.

Art. 14 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileşte cazurile în care exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat are loc prin ratificare:

„a) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;

b) când este stabilit pe altă cale, că statele participante la negociere conveniseră asupra cerinţei ratificării;

c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării, sau

d) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.”

CAPITOLUL VIIREGLEMENTAREA DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE PRIN MIJLOACE PAŞNICE. NORME DE DREPT UMANITAR

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie

107

8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Mijloace

de soluţionare

Norme de drept umanitar

Obiectiv general: Cunoaşterea conţinutului principiului rezolvării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale şi a regulilor care guvernează rezolvarea diferendelor dintre state şi a regulilor de ducere a războaielor

Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind diferitele mijloace de soluţionare a diferendelor internaţionale precum şi a normelor aplicabile în timpul conflictelor armate.

= 3 ore

CAPITOLUL VIIREGLEMENTAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE PRIN

MIJLOACE PAŞNICE. NORME DE DREPT UMANITAR

A. Reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice

1. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor

internaţionale

Principiul soluţionarii paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de

drept internaţional pentru realizarea lui au cunoscut o lungă evoluţie istorică. În

conţinutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept internaţional),

de morală şi de politică internaţională.

Primele încercări de reglementare a soluţionarii prin mijloace pasnice a

diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul Conventiilor de la Haga, din

1899 si 1907. Statutul Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele

membre obligatia de a încerca sa soluţioneze prin mijloace pasnice diferendele

dintre ele, fara a exclude însa posibilitatea recurgerii la razboi.

Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un

principiu al dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat

108

Diferend internaţional

„Pactul Briand-Kellogg”. Pe lânga condamnarea razboiului si renuntarea la

folosirea razboiului ca instrument al politicii naţionale, Pactul consemneaza si

angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin

mijloace pasnice. În dispozitiile Pactului nu este specificata nici o procedura de

constrângere colectiva aplicabila în cazul încalcării sale. Carta O.N.U (194 )

consacra principiul soluţionarii diferendelor internaţionale prin mijloace pasnice,

ca o obligatie internaţionala a statelor si un principiu fundamental al dreptului

internaţional public. La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenţia

europeana pentru soluţionarea paşnică a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul

Consiliului Europei.

2. Noţiunea de diferend

În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestatiile, litigiile, divergentele

sau conflictele dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele

internaţionale pot sa aiba o natura juridica sau politica.

a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretentii de drept între state

si care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept internaţional,

existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încalcărea unei obligatii

internaţionale precum si stabilirea naturii sau întinderii reparatiei datorata pentru

încalcărea unei obligatii internaţionale.

b) Diferendele politice sunt diferendele în care pretentiile contradictorii ale

partilor nu pot fi formulate juridic.

3. Categorii de mijloace pasnice de soluţionare a diferendelor

O regulă importanta a dreptului internaţional contemporan este regulă

caracterului facultativ al mijloacelor pasnice, conform careia, statele îsi aleg în

mod liber si pe baza acordului dintre ele, mijlocul pasnic la care sa recurga

pentru soluţionarea unui diferend aparut între ele. Mijloacele pasnice de drept

internaţional pot fi clasificate în trei categorii:

- mijloace cu caracter politico-diplomatic (nejurisdictionale)

- mijloace jurisdictionale.

- procedurile din cadrul organismelor şi organizaţiilor internaţionale

a) Mijloacele fără caracter jurisdicţional (politico-

diplomatice)

Mijloacele pasnice de drept internaţional politico-diplomatice sunt

109

mijloace de soluţionare

reglementate prin conventii internaţionale universale sau regionale. În general,

solutiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pasnice au un caracter de

recomandare fata de părţile diferendului, cu exceptia hotarârilor adoptate de

Consiliul de Securitate al O.N.U.

Din aceasta categorie fac parte:

- negocierile directe între statele aflate în diferend;

- bunele oficii;

- medierea;

- ancheta internaţionala;

- concilierea internaţionala.

a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de

soluţionare a diferendelor internaţionale. Negocierile diplomatice directe între

statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe

ale statelor, de către sefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către sefii

statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei

mai înalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).

b) Bunele oficii reprezinta demersul întreprins pe lânga statele-parti la un

litigiu, de către un tert – stat sau organizatie internaţionala – din proprie initiativa

sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe

calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea

aparitiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În

cazul bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor

directe între părţile aflate în diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu

face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar

faciliteaza începerea tratativelor.

c) Medierea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un

stat, o organizatie internaţionala sau o persoana fizică. Tertul, de aceasta data,

participa la negocieri si face propuneri referitoare la felul în care se poate

soluţiona conflictul. Propunerile tertului nu sunt însa obligatorii pentru părţile

aflate în diferend.

d) Ancheta internaţionala (Comisia internaţionala de ancheta) se poate

utiliza în cazul diferendelor internaţionale generate de aprecieri diferite asupra

unor situaţii de fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie

110

negocieri

bune oficii

mediere

anchetă

internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se precizeaza

faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia si

întinderea împuternicirilor membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra

raspunderii partilor în diferend. Deliberarile Comisiei internaţionale de ancheta

au loc cu usile închise si ramân confidentiale. Comisia îsi încheie lucrarile printr-

un raport, care se limiteaza doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul

obligatoriu al unei sentinţe judecatoresti.

e) Concilierea internaţionala (Comisia internaţionala de conciliere) consta

din examinarea unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau

instituit ad-hoc dupa aparitia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor

litigioase dintre părţile în diferend care sa conduca la împacarea lor. Comisia

internaţionala de conciliere cerceteaza nu numai faptele care au generat

diferendul respectiv, dar face si recomandari asupra modului de soluţionare a lui.

Recomandarile sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru

părţile aflate în diferend.

b) Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor

1. Arbitrajul internaţional

Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend de

către o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend.

Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Convenţia de la Haga din

1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligatia partilor

de a se supune cu buna-credinta hotarârii arbitrale. Sentintele arbitrale au efect

obligatoriu doar pentru părţile diferendului si sunt limitate la cauza în care au

fost pronuntate.

Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata de acordul partilor

într-un diferend.

Acordul partilor poate sa îmbrace urmatoarele forme:

a) Compromisul, care reprezinta un tratat internaţional prin care

părţile consimt sa supuna diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituita

fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal

111

Arbitraj

compromis

clauză

compromisorie

prestabilit.

b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generală sau speciala)

inclusa intr-un tratat încheiat de parti prin care acestea înteleg sa supuna

eventualele diferende dintre ele unei instanţe arbitrale.

În competenta a unei instanţe arbitrale intra soluţionarea diferendelor de

ordin juridic si politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional

public. Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale, pe baza

compromisului arbitral si a altor tratate în legatura cu cauza, precum si prin

aplicarea principiilor de drept. În soluţionarea cauzei, tribunalul aplica regulile

determinate prin compromisul partilor ( dreptul internaţional sau echitatea).

Sentinta pronuntata este motivata, are caracter obligatoriu si definitiv. Se

admit, în mod exceptional, anumite cai de recurs:

recursul în interpretare, dacă între părţile diferendului a aparut un

dezacord asupra sensului hotarârii;

recursul în corectare, dacă tribunalul a savârsit o eroare de drept

sau de fapt sau a manifestat exces de putere;

recursul în revizuire, dacă se descopera un fapt nou, cu caracter

esential care nu a fost cunoscut la data pronunţării sentintei.

2. Curtea Internaţionala de Justiţie

A. Jurisdictia Curţii (C.I.J.)

C.I.J. a fost instituita prin Carta O.N.U. si reprezinta nu numai organul

judiciar al organizatiei, ci si al întregii comunitati internaţionale. Jurisdictia sa a

înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justitie, dizolvata o data cu

Societatea Natiunilor.

Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, parti la Statutul C.I.J. Statele nemembre

O.N.U. pot deveni parti la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea

Generală a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede

posibilitatea sesizarii Curţii de către orice stat al comunitatii internaţionale, chiar

dacă nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de Consiliul

de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.

Jurisdictia C.I.J. are caracter permanent si este facultativa, fiind determinata

de consimtamântul statelor –parti la litigiul cu care a fost sesizata.

B. Structura Curţii

112

Jurisdicţie

internaţională

Curtea este compusa din judecatori permanenti, judecatori ad-hoc şi camere.

Curtea are ca membrii permanenti 15 judecatori, care functioneaza cu titlu

individual, fiind alesi de către Consiliul de Securitate si Adunarea Generală

O.N.U., pe o perioada de 9 ani, cu posibilitatea reânnoirii mandatului.

Compunerea corpului de magistrati permanenti reflecta structura Consiliului de

Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii.

Calitatea de judecator al Curţii este incompatibila cu exercitarea altor functii

judiciare într-o cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii

Curţii beneficiaza de privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii

lor.

Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de către un stat pentru soluţionarea

unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curţii

nu are calitatea de cetăţean al sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care

au fost desemnati.

Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti în

vederea examinarii unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul

unei proceduri sumare, în litigii de mai mica importanta.

C. Competenta Curţii

Competenta Curţii poate fi analizata sub două aspecte :

a) al subiectelor de drept internaţional care apar în fata sa – competenta

personala

b) al litigiilor care i se supun – competenta materiala.

a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti în cauzele supuse Curţii.

Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul

protecţiei diplomatice. Organizaţiile internaţionale nu pot sa apara ca parti într-

un litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generală a O.N.U .sa solicite

Curţii avize consultative sau sa ofere informatii în legatura cu problemele puse în

discutie.

b) În Statutul Curţii se prevad două categorii de cauze care intra în sfera

competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum si toate

chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si

conventiile în vigoare.

Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care

au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept internaţional;

existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încalcăre a unei

113

CIJ

competenţa

B. NORME DE DREPT UMANITAR

1. Noţiune

Prin ,,drept umanitar" se inţelege ansamblul normelor de drept internaţional

referitoare la protecţia, în timpul conflictelor armate, a persoanelor afectate de

asemenea conflicte şi a bunurilor care nu au legatură directă cu operaţiunile

militare.

Spre deosebire de ,,drepturile omului", normele dreptului umanitar se

aplică numai în perioada conflictelor armate.

2. Sediul materiei

Convenţia pentru ameliorarea situaţiei militarilor raniti din

armatele de campanie, 1864,

Convenţia de la Haga din 1906 pentru adaptarea principiilor

convenţiilor de Geneva la razboiul maritim;

Convenţia de la Geneva din 1907 pentru ameliorarea situajiei

raniţilor şi bolnavilor in armatele de campanie,;

două Convenţii de la Geneva, din 1929 - una care acoperă aceeasi

materie ca cea din 1906; cealalta, cu privire la tratamentul

prizonierilor de razboi;

patru Conventii, la Geneva, din 1949, cu privire la protectia

victimelor de razboi; prima şi a treia, sunt versiuni revizuite ale celor

din 1929; a doua, o revizuire a Conventiei de la Haga privind razboiul

maritim; a patra acopera un domeniu nou, cel al protecţiei persoanelor

civile în timp de razboi;

Convenţia şi Protocolul privind protecţia valorilor culturale in caz

de conflict armat, din 1954

două Protocoale adiţionale la Convenţia de la Geneva din

1949, primul referitor la protectia victimelor conflictelor

armate internationale, iar al doilea la protectia victimelor conflictelor

armate fara caracter international (1977).

Convenţiile succesive au inlocuit, de regulă, tratatul precedent in materia

respectivă, iar cele doua protocoale au urmărit să le clarifice şi să le completeze.

114

drept umanitar

De la inceput s-a avut in vedere că nici o convenţie nu poate cuprinde in

întregime toate problemele, datorită evoluţiei in tehnica armamentului şi va

cuprinde lacune.

De aceea, in toate aceste convenţii s-a inclus clauza ,,Martens", conform

căreia, în cazurile care nu au fost prevazute în reglementările adoptate, locuitorii şi

beligerantii rămân sub protectia principiului dreptului gintilor, aşa cum rezultă

ele din obiceiurile, din legile umanitatii si din imperativele publice.

3. Domeniul de aplicare

Regulile dreptului umanitar, ca norme convenţionale, se aplică în caz de

război sau orice alt conflict armat între două sau mai multe părţi contractante.

Ele se aplică şi dacă o parte în conflict nu este parte la o convenţie, în cazul în

care aceasta o acceptă şi aplică prevederile ei.

De asemenea, convenţiile din 1949 stabileau ca unele dispozitii să se

aplice pentru un minimum de protecţie şi în caz de conflict fara caracter

internaţionl.

Prin Protocolul I din 1977, conflictele armate in cadrul cărora popoarele

luptă împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei straine, în virtutea dreptului lor

de a-şi hotărâ singure soarta, sunt conflicte cu caracter internaţional. Ele intră

sub incidenţa tuturor normelor protecţiei victimelor conflictelor armate.

Sfera dreptului umanitar s-a extins, fiind de fapt domeniul care a integrat

treptat şi alte entitati decat statele, şi anume popoarele care luptă pentru

autodeterminare, beligeranţii şi rasculaţii.

Normele dreptului umanitar obligă statele nu numai în raport cu cetăţenii

altor state, ci şi în raport cu proprii cetăţeni, ca şi normele în domeniul

drepturilor omului.

Ele sunt norme imperative, de la care statele nu pot deroga prin convenţii

între ele.

4. Persoanele protejate

Prin persoană protejată se înţelege orice persoană civilă, bolnav sau rănit,

prizonier de război sau persoană lipsită de libertate, naufragiat, membru al

personalului sanitar civil sau personalul Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate

acesteia, precum şi oricare altă persoană căzută sub puterea adversarului, care se

bucură de protecţie în virtutea dreptului internaţional umanitar.

115

personane protejate

răniţi, bolnavi

prizonieri de

război

aplicare - în caz de

război

a) Răniţii, bolnavii, naufragiaţii

Pentru a fi protejate, toate aceste categorii de persoane, potrivit Convenţiei

din 1949, trebuie sa fie membri ai forţelor armate ale unei parţi aflate în

conflict, sau membrii miliţiilor şi corpurilor voluntare care fac parte din aceste

forţe armate

b) Prizonierii de razboi

Odată capturaţi, combatanţii devin prizonieri de război.

Aceasta problemă a fost controversată, marile puteri dorind să rezerve

statutul de combatanţi numai celor din fortele armate regulate, in timp ce

unele ţări mici şi mijlocii au urmărit să includă în această noţiune şi

membrii mişcărilor de rezistenţă, chiar dacă nu aparţineau armatei regulate.

Potrivit Regulamentului anexă la Convenţia de la Haga din 1907, urmau a fi

trataţi drept beligeranti nu numai militarii din armatele regulate, ci si membrii

miliţiilor şi ai corpurilor de voluntari care indeplinesc patru conditii:

1. sa aiba un şef care să raspundă de subordonaţii săi;

2. să prezinte un semn fix, care sa poata fl recunoscut de la distanţă;

3. să poarte armele la vedere;

4. să respecte legile şi obiceiurile razboiului.

Pentru populaţia aflata pe teritoriul ocupat, ultimele doua conditii sunt

suficiente, daca ia armele in mod spontan, cand se aproprie dusmanul.

In anul 1929, toate problemele referitore la prizonieri au fost incluse intr-o

convenţie specială, care a preluat conditiile menţionate in Convenţia din anul

1907.

Principalele norme referitoare la protecţia prizonierilor de război

prevăd:

1. limitarea informaţiilor pe care trebuie să le dea la nume, rang, data de

naştere şi numărul purtat in armată;

2. internarea în condiţii care să ofere garanţii de igienă şi sanatate, în lagăre

situate in afara zonelor de lupta;

3. să le se asigure condiţii egale cu cele ale trupelor statului care i-au

capturat, aflate in regiunea respectiva;

4. răspunderea pentru disciplina în lagăr să revină unui ofiţer din

armata regulată;

116

prizonierii de război

5. folosirea armelor contra prizonierilor fiind restrânsă la cazurile de

extremă necesitate;

6. folosirea muncii lor numai in ramuri fără caracter militar, in conditii de

muncă egale cu cele ale persoanelor din acel stat care prestează o

muncă asemănătoare;

7. dreptul de a comunica cu familia şi cu oficiul central al prizonierilor de

război;

8. dreptul de a se adresa autorităţilor, reclamând orice situaţie în legatură

cu condiţiile de prizonierat;

9. garanţii de judecată echitabilă, daca incalcă normele de drept;

10. sancţiuni exclusiv disciplinare în caz de evadare.

c) Populaţia civilă

Regulile anterioare celui de al doilea război mondial se refereau doar la

protecţia militarilor, şi pornea de la concepţia că războiul trebuia să se

reducă numai la lupta dintre ei. Al doilea razboi mondial a pus in evidenţă

insuficienţa concepţiei şi a reglementărilor.

Conferinţa de la Geneva din anul 1949 referitoare la protecţia persoanelor

civile in timp de razboi are totusi un caracter limitat; numai unele prevederi se

referă la ansamblul populaţiei ţărilor aflate in conflict; celelalte se referă la

persoanele care intr-un moment se află sub puterea unei părţi aflate intr-un

conflict sau a unei puteri ocupante.

Protocolul din anul 1977 s-a străduit să acopere această lacună. Astfel,

Protocolul prevede că părţile in conflict trebuie oricand să facă distincţie intre

populaţia civilă şi combatanţi şi că populaţia civilă cuprinde toate persoanele

civile, luate individual.

Se stabileşte prezumţia in favoarea caracterului civil al oricărei persoane.

Toate aceste persoane trebuie să fie protejate impotriva pericolelor care rezultă

din operaţiznile militare. Se prevede acordarea unei protecţii speciale femeilor şi

copiilor.

De asemenea, regulile referitoare la răniţi, bolnavi si naufragiaţi au fost

extinse şi la civili, care au nevoie de ingrijiri medicale, datorită unor boli,

traumatisme, incapacităţi sau tulburări fizice sau morale. Sunt menţionati în

special infimii şi femeile gravide.

O serie de norme vizează situaţia populaţiei aflate sub ocupaţia inamică.

117

populaţia civilă

Astfel:

Se interzice orice transfer sau deportare în masă a

civililor din teritoriul ocupat, ca si constrangerea lor de a servi

forţele armate sau auxiliare ale ocupantului.

Locuitorii işi păstrează cetăţenia, nu pot fi obligaţi să dea

informaţii militare ocupantului sau să depună jurământ

pentru acesta. Pot fi obligaţi să presteze muncă numai pentru

nevoile armatei de ocupatie, pentru serviciile de utilitate

publică sau pentru nevoile populatiei, primind in schimb un

salariu echitabil.

Se interzice luarea de ostateci.

Statutul functionarilor publici nu trebuie modificat,

şi nu pot fi constrânşi să-şi continuie activitatea, dar pot fi

destituiti.

d) Personalul sanitar si religios

Pentru a-i ingriji pe răniţi, naufragiati, personalul sanitar se bucură de

protecţie.

Mai întâi, acordurile s-au referit la personalul răspunzator de spitale sau

ambulanţe, precizandu-se că misiunea lor constă in cautarea, ridicarea, transportul

şi tratamentul răniţilor şi bolnavilor, ca şi alte persoane afectate in mod

exclusiv acestor misiuni; soldaţii instruiţi pentru a acţiona ca infirmieri sau

brancardieri nu sunt protejati decat pe timpul indeplinirii unor asemenea misiuni.

Sunt protejaţi, de asemenea, preoţii ataşaţi forţelor armate.

Personalul sanitar şi religios nu trebuie să fie considerat prizonieri de

război; totuşi, pot fi reţinuţi pentru ingrijirea prizonierilor de război.

De asemenea, in legătura cu protecţia persoanelor civile, s-a prevăzut

protecţia personalului afectat funcţionării sau administraţiei spitalelor civile,

inclusiv cel care se ocupă de căutarea, ridicarea, transportul şi tratarea răniţilor,

bolnavilor civili, infirmilor, femeilor gravide.

e) Personalul societăţilor de ajutor voluntar

In convenţiile din anul 1949 sunt menţionate in mod special organismele

Crucii Rosii, alături de personalul sanitar al forţelor armate, respectiv personalul

118

reguli

personalul sanitar

societăţilor naţionale de Cruce Rosje şi al altor societăţi de ajutor medical,

recunoscute şi autorizate de guvernele lor.

f) Problema mercenarilor

Potrivit regulilor stabile, ei nu sunt protejati, deşi iau parte la conflictul

armat. Este vorba de persoane care luptă. pentru bani sau alte recompense

materiale, alături de una din parji. Ei nu trebuie să fie cetăţeni ai uneia din parţile

in conflict şi să li se fi promis de o parte o remunerare materiala net superioara

celei promise combatanţilor cu grade şi funcţii similare din cadrul fortelor sale

armate.

5. Bunuri protejate

a) Bunuri cu caracter sanitar

Primele vizate, deja din Convenţia din anul 1864, au fost ambulanţele şi

spitalele militare; reglementările ulterioare vor descrie mai clar aceste bunuri:

aeronave si nave spital, ca şi alte mijloace de transport concepute şi amenajate

special în scopuri sanitare. Conventiile din 1949 au prevazut şi spitalele civile,

ca şi transporturile sanitare civile.

Protocoalele din anul 1977 au adaugat toate punctele sau alte formaţiuni

sanitare, militare sau civile, iar ca mijloace de transport sanitar, vehicule sanitare,

nave şi ambarcafiuni şi aeronave sanitare.

b) Bunuri cu caracter civil

Bunurile civile nu au fost mult timp obiectul protecţiei, decât indirect, sub

forma restrangerii mijloacelor folosite contra dusmanului şi a comportamentului

autorităţilor de pe teritoriul ocupat. Unele din acestea au fost reluate şi dezvoltate

in Convenţia din anul 1949 referitoare la protectia populatiei civile. Protocoalele

din anul 1977 au dat un sens mai larg protecţiei.

Regula de bază este interzicerea atacului asupra bunurilor cu caracter

civil, stabilind prezumtia că toate bunurile care nu sunt militare sunt civile.

Totodată, sunt protejate în mod expres impotriva oricarui atac, distrugere,

îndepărtare sau scoatere din uz, bunurile indispensabile supravietuirii

populaţiei civile, cum sunt: articolele alimentare, zonele agricole, recoltele,

vitele, instalaţiile şi rezervele de apă potabilă, lucrările de irigatii.

119

bunuri

De asemenea, odată cu Protocoalele din anul 1977 se menţionează şi

bunurile culturale, pentru protectia cărora fusese consacrataă Convenţia de

a Haga din anul 1954. Sunt protejate împotriva oricărui act de ostilitate

atât monumentele istorice şi operele de arta, cât şi locurile de cult,

precizându-se că ele constituie patrimoniul cultural şi spiritual al

popoarelor.

6. Infracţiuni şi interdicţii

Cea mai importanta regulă aplicată pe timpul ostilităţilor este că

alegerea mijloacelor de a aduce daune inamicului nu este nelimitată;

este interzisă atacarea localităţilor lipsite de apărare, prin orice

mijloc.

Altă normă generală este cea care interzice beligeranţilor să

folosească arme de natură să producă suferinţe inutile. Astfel, este

interzisa folosire gloanţelor explozive cu greutate sub 400 g, incărcate cu

substanţe inflamabile, a gloanţelor dum-dum, a armelor şi proiectilelor

otrăvite sau care răspandesc gaze asfixiante, ca si a armelor bacteriologice,

a altor substance asemănătoare, şi prin analogie, armelor nucleare.

Sunt interzise, de asemenea, atacuri ,,fară discriminare", care

vizează protecţia persoanelor şi bunurilor de efectele armelor de

distrugere in masă.

Este interzisă recurgerea la mijloace perfide, cum ar fi utilizarea

otrăvurilor, uciderea sau rănirea prin procedee făţarnice, folosirea

abuzivă a pavilionului parlamentarilor, a steagurilor şi uniformelor

inamicului, ca şi a semnului distinctiv al unităţilor sanitare.

In ceea ce priveşte persoanele deţinute de partea adversă, s-au

prevazut garanţii, cuprinzand mai ales interzicerea uciderii, torturilor,

pedepselor colective, luării de ostateci etc.

7. Raspunderea pentru nerespectarea dreptului umanitar

Statul care nu asigură respectarea normelor, trebuie să compenseze daunele

pe care le-a cauzat plătind despăgubiri. El răspunde pentru toate actele comise de

către persoanele care fac parte din forţele sale armate.

120

infracţiuni şi

interdicţii

răspunderea

Încălcarea normelor dreptului internaţional se face, totusi, de persoane.

Convenţiile din anul 1949 prevăd angajamentul statelor părţi de a lua masuri

legislative pentru a stabili sancţiunile penale adecvate care să fie aplicate

persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită infracţiuni grave. Ele se

angajează să stabilească vinovaţii, pentru a-i deferi propriilor lor tribunale sau a-i

extrăda.

Sunt menţinute ca infracţiuni grave: omuciderea intenţionată; tortura sau

tratamentele inumane; suferinţe grave cauzate cu intenţie; atingeri grave aduse

integrităţii fizice sau sănătăţii; distrugerea şi însuşirea bunurilor; constrângerea de a

servi în cadrul forţelor armate inamice şi lipsirea de dreptul de a fi judecat

regulamentar şi imparţial; deportările sau transferurile ilegale; deţinerea ilegală;

luarea de ostateci; folosirea abuzivă a semnului distinctiv.

Se prevede că, în caz de dezacord intre părţile interesate, se va proceda la o

anchetă, dupa modalităţi stabilite de comun acord, sau de un arbitru ales de parti.




121

2. DIACONU, Ion, Manual de drept internaţional public, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000

4. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998



1. Precizați care sunt principalele mijloace de soluţionare pe cale paşnică a

diferendelor internaţionale

TEMĂ DE REFLECŢIE

Sunt, totuşi, cazuri în care este legitimă folosirea forţei în relaţiile

internaţionale?


122

1.Care sunt mijloacele politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor internaţionale şi în ce constau acestea ?2. Competenţa personală a Curţii Internaţionale de Justiţie3. Ce este embargoul?


1. a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluţionare a diferendelor internaţionale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe ale statelor, de către sefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către sefii statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei mai înalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).b) Bunele oficii reprezinta demersul întreprins pe lânga statele-parti la un litigiu, de către un tert – stat sau organizatie internaţionala – din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea aparitiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar faciliteaza începerea tratativelor.c) Medierea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un stat, o organizatie internaţionala sau o persoana fizică. Tertul, de aceasta data, participa la negocieri si face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul. Propunerile tertului nu sunt însa obligatorii pentru părţile aflate în diferend.d) Ancheta internaţionala (Comisia internaţionala de ancheta) se poate utiliza în cazul diferendelor internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se precizeaza faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia si întinderea împuternicirilor membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra raspunderii partilor în diferend. Deliberarile Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu usile închise si ramân confidentiale. Comisia îsi încheie lucrarile printr-un raport, care se limiteaza doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecatoresti.e) Concilierea internaţionala (Comisia internaţionala de conciliere) consta din examinarea unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc dupa aparitia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase dintre părţile în diferend care sa conduca la împacarea lor. Comisia internaţionala de conciliere cerceteaza nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face si recomandari asupra modului de soluţionare a lui. Recomandarile sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.

2. În Statutul Curţii se prevad două categorii de cauze care intra în sfera competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum si toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si conventiile în vigoare. Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept internaţional; existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încalcăre a unei obligatii internaţionale; natura si întinderea reparatiei datorate pentru încalcărea unei obligatii internaţionale.

123

3. Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau iesirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, pâna când statul vinovat nu înceteaza actiunile sale ilegale si nu îl despagubeste pentu daunele provocate. Tot o masura de embargo o reprezinta si retinerea bunurilor, de orice fel, apartinând statului vinovat

CAPITOLUL VIIIRĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale

124

4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Răspunderea statului în dreptul internaţional

Angajarea răspunderii persoanei fizice. Curtea Penală Internaţională

Obiectiv general: Cunoaşterea condiţiilor în care se poate angaja răspunderea internaţională a statelor şi a persoanelor

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind condiţiile şi formele angajarăă răspunderii în dreptul internaţional.

= 4 ore

CAPITOLUL VIIIRĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

A. Răspunderea statului în dreptul internaţional

1. Noţiunea şi fundamentul raspunderii internaţionale

Noţiune

Răspunderea internaţionala s-a consacrat ca un adevarat principiu al

dreptului internaţional public, conform căruia orice încalcăre a unei obligatii

internaţionale antreneaza răspunderea autorului încalcării si obligatia acestuia de

a repara eventualul prejudiciu produs.

Încalcărea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă

stabilirea unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea

internaţionala reprezinta o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a

suveranităţii sale. Instituţia raspunderii contribuie la garantarea legalitatii ordinii

125

Răspundere internaţională a

statului – noţiune

internaţionale.

La nivel internaţional poate fi angajata si răspunderea persoanelor fizice în

cazul comiterii de către acestea a unor infractiuni internaţionale. În acest caz,

persoana fizică raspunde în fata organelor jurisdictionale internaţionale, fiind

vorba de o răspundere penala individuala.

Fundamentul raspunderii internaţionale a statului

Conform teoriilor conturate în dreptul internaţional, răspunderea

internaţionala a unui stat sau a altui subiect de drept internaţional poate sa aibă la

bază comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune sau inacţiune, de o anumită

gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau a unei

infracţiuni internaţionale, fapta de o gravitate deosebita ce lezeaza nu numai

interesele unui stat, ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său.

Nu este nevoie de a demonstra existenta unei culpe a autorului faptei ilicite

(decât în mod exceptional, în cazul anumitor tratate) pentru a se angaja

răspunderea internaţionala a acestuia.

Răspunderea internaţionala a statului se poate fundamenta şi “pe risc”, în

dreptul internaţional fiind reglementată, prin tratate, răspunderea obiectiva a

statelor pentru activitati considerate legale (licite) din punct de vedere al

dreptului internaţional, dar care au produs consecinţe prejudiciabile altui stat sau

subiect de drept internaţional.

2. Evoluţia istorică a instituţiei şi tipuri de răspundere internaţională a

statului

Instituţia raspunderii s-a dezvoltat o data cu progresul dreptului

internaţional, ca drept al pacii si cooperarii. În dreptul internaţional traditional,

răspunderea statului era considerată o răspundere de drept civil. Dacă prin actele

organelor statului se producea un prejudiciu altui stat, statul vinovat avea

obligatia de a-l repara, prin plata unor despagubiri în favoarea statului lezat.

Statul nu raspundea pentru declansarea unui razboi.

În dreptul internaţional modern, răspunderea internaţionala a unui stat

intervenea în cazul în care, prin încalcărea de către organele sale a unei obligatii

internaţionale erau afectate drepturile unui cetăţean al altui stat, rezultând un

prejudiciu. În perioada postbelica, în cadrul activitatii de codificare, Comisia de

Drept internaţional a O.N.U. a largit domeniul raspunderii internaţionale a

126

statelor care urmează sa raspunda pentru orice acte de încalcăre a unei obligatii

internaţionale.

Din lucrarile de codificare ale Comisiei rezulta ca răspunderea subiectelor

de drept internaţional se poate angaja în două directii:

- pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului

internaţional;

- pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform

dreptului internaţional.

3. Elementele raspunderii internaţionale ale statului pentru fapte ilicite

Acestea sunt:

conduita ilicita;

imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului

internaţional public;

producerea unui prejudiciu.

Aceste elemente trebuie sa fie întrunite cumulativ pentru a se

putea angaja răspunderea internaţionala a subiectului de drept internaţional.

a. Conduita ilicită

Încalcărea unei obligatii internaţionale, aflata în vigoare, indiferent care

este sursa acestei obligatii – tratat, cutuma sau alt izvor de drept internaţional –

constituie un fapt internaţional ilicit. Faptul internaţional ilicit poate sa conste

într-o actiune sau omisiune a subiectului de drept prin care se încalcă o obligatie

internaţionala.

Faptele ilicite pot fi clasificate, în functie de nivelul lor de gravitate -

apreciat faţă de importanţa normei internaţionale care se încalcă - în crime si

delicte internaţionale.

a) Crima internaţionala este definita în dreptul internaţional ca un

fapt internaţional ilicit care rezulta dintr-o încalcăre de către un stat a unei

obligatii internaţionale opozabila tuturor, care se refera la o valoare esentiala

pentru ocrotirea intereselor comunitatii internaţionale, cum ar fi:

mentinerea pacii si a securitatii internaţionale si interzicerea agresiunii;

salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;

interzicerea sclaviei si a genocidului;

protejarea mediului înconjurator;

normele dreptului umanitar (în care sunt definite crimele de razboi,

127

elementele

răspunderii

Conduită ilicită

Imputabilitate

Prejudiciu

Crimă

Delict

crimele împotriva pacii si umanitatii).

b) Delictul internaţional este definit prin metoda excluderii si

consta în orice fapt ilicit care nu constituie o crima internaţionala, având o mai

mica gravitate.

În cazul comiterii unei crime internaţionale oricare dintre subiectele

dreptului internaţional este îndreptatit sa actioneze, în sensul tragerii la

răspundere a statului care a încalcăt norma internaţionala imperativa, spre

deosebire de delicte, care confera doar statului victima un asemenea drept de

actiune.

Există împrejurari care exclud caracterul ilicit al unui fapt

internaţional:

a) Consimtamântul statului, dacă este exprimat în mod expres si

anterior comiterii faptei si numai dacă nu a fost încalcăta o norma imperativa de

drept internaţional.

b) Măsurile - chiar ilicite - luate de un stat ca răspuns la fapta ilicita

a altui stat. Se are în vedere aplicarea de represalii sau alte contramasuri de

constrângere care nu se bazeaza pe forta sau pe amenintarea cu forta.

c) Forţa majoră - cu condiţia sa fie irezistibila sau imprevizibila (în

afara controlului statului) si statul sa nu fi contribuit la producerea

evenimentului.

d) Starea de primejdie, constând în situaţia în care, datorita unor

fenomene naturale, anumite persoane sau bunuri se afla în primejdie deosebita,

iar pentru salvarea lor este necesara savârsirea unor fapte internaţionale ilicite

(patrunderea si stationarea unor nave militare în marea teritoriala sau în porturile

unui stat strain, fara autorizatia acestuia). Pentru invocarea sţării de primejdie ca

temei al exonerarii de răspundere internaţionala a unui stat se cer îndeplinite

urmatoarele condiţii: autorul faptei sa nu fi avut altă alternativa, iar aceasta sa fie

preferabila în raport cu pericolul extrem care se urmareste a fi înlaturat; autorul

faptei sa nu fi contribuit prin acte proprii la producerea sţării de primejdie.

e) Starea de necesitate, constând în situaţia deosebita în care se afla

un stat, în ceea ce priveste salvarea intereselor sale fundamentale (existenta sau

functionarea statului, apararea mediului înconjurator), amenintate de un pericol

grav si iminent.

Condiţiile în care poate sa fie invocata: norma încalcăta sa nu aiba caracter

imperativ, sa nu fie puse în pericol interesele esentiale ale altui stat, invocarea

128

sţării de necesitate sa nu fi fost exclusa în mod expres printr-un tratat încheiat

între statele implicate.

f) Legitima aparare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia

a avut loc un atac efectiv din partea altui stat, de a raspunde agresiunii cu fortele

sale armate.

b. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului

internaţional public

S-a considerat ca actele autoritatilor publice reprezinta actele statului.

Actele autoritatilor sunt comise de fapt de către persoanele fizice care actioneaza

în calitatea lor oficiala, acestea angajând răspunderea statului chiar dacă si-au

depasit competentele conferite de functia pe care o exercita.

Statele raspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei

centrale sau locale si ale organelor judecatoresti, dacă prin acestea se încalcă o

obligatie internaţionala a sa, si chiar pentru acte ale particularilor, în anumite

condiţii:

a.Organul legislativ poate sa antreneze răspunderea statutului, fie prin

actiune, atunci când se adopta legi care contravin obligatiilor internaţionale ale

statului, fie prin omisiune, atunci când nu adopta acte normative impuse de o

norma de drept internaţional, nu modifica sau nu abroga o norma interna contrara

unor angajamente internaţionale asumate de stat.

b. Organele executivului pot sa angajeze răspunderea statului prin

omisiuni sau acte de aplicare a dreptului de natura sa încalce obligatii

internaţionale ale statului (de exemplu: arestari sau expulzari abuzive ale

strainilor).

c.Organele judecatoresti pot, la rândul lor, sa implice răspunderea statului

pe plan internaţional în cazul în care hotarârile pronuntate de o instanţa de

judecata contravin unei norme de drept internaţional, sau procedurile de judecata,

având ca parte un cetăţean strain au o durata excesiva etc.

d. Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a

omis sa ia masurile necesare pentru tragerea la răspundere si pedepsirea celor

vinovati de comiterea unor fapte de natura sa afecteze valori protejate prin

conventii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni straini.

c. Prejudiciul

Producerea unui prejudiciu este un alt element al raspunderii internaţionale

a unui stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie sa fie îndeplinite anumite

129

imputabilitate

condiţii:

- sa existe un raport de cauzalitate între conduita ilicita si prejudiciul

rezultat; statul lezat este tinut sa o dovedeasca;

- prejudiciul trebuie sa fie individualizat, adica sa afecteze un subiect al

dreptului internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se considera

ca sunt lezate interesele tuturor statelor comunitatii internaţionale.

Tipuri de prejudicii:

a) Prejudiciul material si prejudiciul moral ; primul se produce dacă

este afectat patrimoniul statului victima sau al cetăţenilor sai iar cel de-al doilea

dacă sunt afectate valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau

onoarea statului.

b) Prejudiciul direct si prejudiciul mediat. Atunci când prin

încalcărea unei norme internaţionale se produce un prejudiciu care afecteaza

statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt

afectate drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor

persoane juridice având naţionalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat,

întrucât aceste persoane neavând calitatea de subiecte de drept internaţional nu

pot actiona în plan internaţional decât prin intermediul statului si dacă acesta le

acorda protecţie diplomatica. Statul protector, prin asumarea unei plângeri

individuale a unui cetăţean al sau, valorifica pe plan internaţional un drept

propriu, în raport direct cu statul pus în cauza.

Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern,

acordând protecţia diplomatica doar în anumite condiţii, care trebuie întrunite

cumulativ:

a) statul trebuie sa dovedeasca faptul ca actiunile sau omisiunile

celuilalt stat, care au prejudiciat interesele cetăţenilor sai, reprezinta o încalcăre a

unei norme de drept internaţional;

b) persoanele particulare trebuie sa faca dovada ca au epuizat caile de

recurs interne disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde repararea

prejudiciului;

c) statul protector trebuie sa verifice dacă prejudiciul pretins de

persoanele particulare nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite,

prin raport cu dreptul intern al statului a carui răspundere se invoca.

Chiar dacă toate aceste condiţii ar fi îndeplinite acordarea protecţiei

diplomatice ramâne un drept discreţionar al statului, neavând caracterul de

130

tipuri de prejudicii

obligatie interna sau internaţionala.

Forme de reparare a prejudiciului:

a) Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum)

vizeaza restabilirea - dacă este posibil - a situaţiei anterioare producerii

prejudicului. Se poate realiza dacă e vorba de prejudicii materiale care nu au avut

un efect ireversibil.

b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des

utilizata de reparare a prejudiciilor atât materiale cât si morale. O condiţie pentru

a putea opera este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum

si dovedirea cuantumului pretins. De regulă, despagubirile trebuie sa acopere atât

pierederea efectiv suferita (damnum emergens) cât si câstigul nerealizat (lucrum

cessans).

c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale

si consta în prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau în simpla constatare, în

cuprinsul unei hotarâri a unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecatoresti, a

unei încalcări a normei internaţionale.

4. Răspunderea statului pentru consecinte pagubitoare rezultate din

activitati are nu sunt interzise în dreptul internaţional (licite)

Din anul 1978, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. manifesta o

preocupare constanta pentru stabilirea regimului juridic al raspunderii

internaţionale a statelor, întemeiata “pe risc”. Aceasta forma de răspundere are

un caracter obiectiv, fiind suficienta constatarea producerii unui prejudiciu, chiar

în absenta încalcării unei norme de drept internaţional.

Dreptul internaţional actual reglementeaza pe cale conventionala

răspunderea internaţionala bazata pe risc, în principal în trei domenii:

a) în domeniul nuclear, conventiile internaţionale prevad existenta unei

raspunderi obiective pentru exploatarea instalatiilor nucleare (Convenţia de la

Paris din 1960, Convenţia de la Viena din 1963 etc);

b) în domeniul maritim, în special în cazul poluarii marilor cu

hidrocarburi; conventiile internaţionale prevad o răspundere obiectiva a

proprietarilor de nave care transporta hidrocarburi sau a celor care exploateaza

instalatii de foraj marin. (Convenţia asupra dreptului marii din 1982 etc);

c) în cazul activitatii spaţiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale

(Tratatul privind spatiul cosmic din 1967, Convenţia asupra raspunderii

131

reparare

risc

internaţionale pentru pentru daune provocate de obiecte spatiale din 1972).

Conform regulilor conturate în dreptul internaţional, sarcina reparării

daunelor (dacă au o valoare substantiala) în aceste cazuri nu revine integral

statului care le-a produs, ci aceasta se va stabili pe baza negocierilor purtate cu

statul victima. Totodata, se impune cooperarea statelor în sensul reducerii

riscurilor producerii unor accidente din activitati de acest gen.

B. Angajarea răspunderii persoanei fizice în dreptul internaţional-

curtea penală internaţională. Curtea Penala Internaţionala (C.P.I.)

Jurisdictia Curţii

C.P.I. a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta

obligatorie pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este

complementara jurisdictiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat

printr-o conventie între state si a fost deschis semnarii la 17 iulie 1998, la sediul

ONU, urmand sa intre în vigoare dupa depunerea a 60 de instrumente de

ratificare. Sediul Curţii este la Haga.

Prin Statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internaţionala,

fiind competenta sa-si exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut.

Competenţa materiala a Curţii

Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice

vinovate de comiterea unor infractiuni deosebit de grave - definite prin

exemplificare în Statutul C.I.P. - care aduc atingere intereselor ansamblului

comunitatii internaţionale:

- crime de genocid;

- crime împotriva umanitatii;

- crimele de razboi;

- crimele de agresiune.

a) Crima de genocid este definita drept “orice acte comise cu

intentia de a distruge, în tot sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau

religios prin:

- uciderea membrilor grupului;

- atingerea grava a integritatii fizice si psihice a membrilor grupului;

- supunerea intentionata a grupului la condiţii de existenta care sa

conduca la distrugerea sa fizică totala sau partiala;

132

răspunderea

persoanei fizice

competenţa

materială a CPI

Genocid

Crime împotriva

umanităţii

Crime de război

- masuri vizand împiedicarea nasterilor în cadrul grupului;

- transferul fortat de copii de la un grup la altul.”

b) Prin crime contra umanitatii se întelege oricare dintre actele

mentionate în continuare, atunci cand sunt comise în cadrul unui atac

generalizat sau lansat sistematic asupra populatiei civile: ucidere, exterminare,

sclavaj, deportare sau transfer fortat de populatie, condamnarea la închisoare sau

alte forme de privare grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie

fortata, sarcina sau sterilizare fortata sau orice altă forma de violenta sexuala de

gravitate comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic,

rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în functie de alte

criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de

apartheid si alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinte

puternice si care aduc atingere grava integritatii fizice sau mentale.

b) Curtea este competenta sa judece crimele de razboi, în special acele

crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate.

Prin crime de razboi se întelege, în virtutea Conventiilor de la Geneva

din 1949 privind dreptul umanitar si a altor conventii si cutume internaţionale:

omuciderea intentionata;

tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;

provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor

atingeri grave a integritatii fizice;

distrugerea si însusirea de bunuri, nejustificata de necesitati

militare si executata pe o scara larga, în mod ilicit;

constrangerea unui prizonier de razboi sa serveasca interesele

unei armate străine;

privarea intentionata a unui prizonier de razboi de dreptul la un

proces echitabil;

deportarea sau arestarea ilegala;

luarea de ostateci;

lansarea de atacuri deliberate împotriva populatiei civile si a

bunurilor acesteia;

lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare si

de mentinere a pacii;

lansarea unui atac deliberat atunci cand este evident ca acesta va

produce pierderi de vieti si pagube materiale în randul populatiei civile;

133

uciderea sau ranirea combatantilor inamici dupa ce acestia s-au

predat;

portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci cand

are drept urmare pierderea de vieti sau ranirea grava a adversarului;

stabilirea de către puterea ocupanta a unei parti din populatia sa

în teritoriul ocupat, precum si transferul în interiorul acestui teritoriu sau în

afara lui a unei parti sau a totalitatii populatiei bastinase;

lansarea de atacuri deliberate împotriva constructiilor destinate

uzului religios, educativ, artistic, stiintific sau caritabil, precum si împotriva

monumentelor istorice si a spitalelor, atunci cand acestea nu sunt obiective

militare;

supunerea prizonierilor la experiente medicale si stiintifice;

distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cand nu

sunt impuse de necesitati militare;

obligarea naţionalilor partii adverse la participarea la operatiuni

de razboi îndreptate împotriva propriei tari;

jefuirea localitatilor ocupate;

utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum si a armelor de

natura sa provoace inamicului suferinte inutile;

atingerea demnitatii persoanei, prin tratamente umilitoare si

degradante;

violul, sclavia sexuala, prostitutia fortata, sterilizarea fortata;

utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;

atacurile deliberate împotriva cladirilor, materialelor, unitatilor si

mijloacelor de transport sanitare care utilizeaza semnele distinctive prevazute

prin Conventiile de la Geneva;

înfometarea deliberata a civililor;

înrolarea tinerilor sub 15 ani.

Actele enumerate în cadrul acestor definitii nu sunt limitative.

Competenţa personală

Curtea este competenta sa judece şi să pedepseasca persoanele fizice

vinovate de comiterea infractiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit varsta de

18 ani. Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de

parlament, de demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de

134

competenţa personală

răspundere penala în fata Curţii si nici nu constituie un motiv de reducere a

pedepsei. Imunitatile sau regulile de procedura speciale care însotesc calitatea

oficiala a unei persoane nu împiedica Curtea sa îsi exercite competenta fata de

persoana în cauza. Răspunderea penala a persoanelor fizice, este o răspundere

individuala. Nu se admite răspunderea colectiva a acestora.

Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime,

raspund penal în fata Curţii si pentru crimele comise de către fortele plasate sub

comanda si controlul lor efectiv.

Sesizarea Curţii

Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime

împotriva unui stat- parte la Statut în urmatoarele situaţii:

prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;

prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;

prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legatura

cu comiterea unei infractiuni.

Condiţii de admisibilitate a unei cauze

O cauza nu este considerată admisibila de către Curte, atunci cand:

a) Crima a facut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în

cauza, mai putin atunci cand acest stat nu a dorit sau a fost incapabil sa

efectueze ancheta.

b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul

plangerii; conform principiului „non bis in idem” nimeni nu poate fi judecat de

către Curte sau de către altă instanţa pentru crime pentru care a fost deja

condamnat sau achitat deja de către Curte.

c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de către

Curte.

Dreptul aplicabil

Curtea, în judecarea cauzelor, aplica prevederile Statutului, Conventiile de

la Geneva privind dreptul umanitar, alte conventii si cutume internaţionale. De

asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal:

legalitatea incriminarii si a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine

lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala individuala.

135

admisibilitate

Cauze care înlatura responsabilitatea penala

Acestea sunt:

bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al

faptei;

starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea

caracterului infractional al faptei;

legitima aparare;

constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a

integritatii fizice;

comiterea crimei de către alte persoane;

alte cauze a caror constatare ramane la latitudinea Curţii.

Nimeni nu poate fi raspunzator si nu poate fi pedepsit pentru o crima de

competenta Curţii decat atunci cand elementul material al crimei a fost savarsit

cu intentie si în cunostinta de cauza.

Eroarea de fapt si eroarea de drept nu înlatura răspunderea penala. De

asemenea, nu îl exonereaza de răspundere pe autorul faptei ordinul unui

superior, militar sau civil. Singura exceptie o constituie cazul în care persoana în

cauza nu a realizat ca ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curţii, ordinul de a

comite un genocid sau o crima împotriva umanitatii este evident ilegal.

Crimele care sunt de competenta Curţii sunt imprescriptibile.

Structura Curţii

Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanţa

si o camera de apel, un oficiu al Procuraturii si Grefa. Curtea are în componenta

18 judecatori, alesi dintre cei mai reputati specialisti în domeniu, avand

cetăţenia statelor- parti la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat.

Judecatorii au un mandat de 9 ani si nu pot fi realesi. Curtea este condusa de

Presedinte.

Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile si

imunitatile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecatorii, Procurorul, procurorii

adjuncti si Grefierul beneficiaza, în exercitarea atributiilor lor, de privilegiile si

imunitatile acordate sefilor misiunilor diplomatice. Dupa expirarea mandatului,

ei continua sa beneficieze de imunitate împotriva oricarei proceduri legale în

legatura cu declaratiile date sau actele realizate în exercitarea functiilor lor

136

înlătură răspunderea

oficiale.

Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza

si rusa.

Procedura în fata Curţii

Procedura comporta mai multe etape:

- sesizarea procurorului;

- procedura în fata Camerei preliminare;

- procedura în fata autoritatilor statului naţional;

- procedura în fata Camerei de prima instanţa;

- pronuntarea sentintei;

- procedura în fata Camerei de apel.

Procurorul, poate sa solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune

Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca

pesoana în cauza a comis crima si ca arestarea este necesara pentru a garanta

prezenta acesteia în fata instanţei, împiedicarea obstructionarii anchetei, precum

si a comiterii unei alte crime.

Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri

pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislatii si Statutului

Curţii. Persoana arestata este imediat deferita autoritatii judiciare competente a

statului de detentie, care verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-adevar

acea persoana, dacă procedura de arestare a fost respectata si dacă au fost

respectate drepturile persoanei în cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere

punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea

competenta a statului de detentie, decizia finala apartinand însa Camerei

preliminare.

Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:

nu pot fi obligate sa depuna marturie împotriva lor însesi sau sa

se declare vinovate;

nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare

si nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau dregradant;

beneficiaza gratuit de interpret, atunci cand este necesar;

nu pot fi arestate sau retinute în mod arbitrar.

137

procedura

Atunci cand este suspectată de comiterea unei crime, persoana care

urmează sa fie interogată are urmatoarele drepturi:

de a fi informata înaintea interogatoriului ca exista motive pentru

a o suspecta de comiterea crimei;

de a pastra tacerea, fara ca acest fapt sa fie luat în considerare

pentru a determina culpa sau nevinovatia persoanei anchetate;

de a fi asistata de un aparator ales sau, în cazul în care nu are un

astfel de aparator, de un aparator din oficiu, în mod gratuit;

de a fi interogata în prezenta aparatorului sau.

Procesul are loc la sediul Curţii, în prezenta acuzatului. Procesul se

defasoara potrivit principiului publicitatii si al contradictorialitatii dezbaterilor.

Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul în care Camerele

Curţii, pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita

parte a procedurii sa se desfasoare cu usile închise.

Curtea poate indica, atunci cand este cazul, reparatiile pe care cel

condamnat este obligat sa le acorde victimelor sau urmasilor acestora.

Curtea poate pronunta împotriva unei persoane declarata vinovata o

sentinta de condamnare de pana la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de

extrema gravitate, detentie pe viata. Pedeapsa închisorii poate sa se cumuleze cu

obligarea la plata unei amenzi, precum si cu confiscarea profiturilor si bunurilor

castigate direct sau indirect prin crima, fara a prejudicia însa drepturile tertilor

de buna- credinta.

Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea

victimelor, în care se varsă şi amenzile dispuse de Curte.

Sentinţa de condamnare pronuntata de primă instanţa poate să facă

obiectul apelului. Atat condamnatul cat şi Procurorul, pot face apel împotriva

sentinţei primei instanţe. Hotararea Camerei de apel se da cu votul majoritatii

judecatorilor, în sedinta publica si este motivata.

Executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se

realizeaza pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat

dispuse sa primeasca condamnati. Sentinţa de condamnare este executorie

pentru statele-parti, care nu o pot modifica.

Adunarea statelor- parti

Statele-parti la Statutul Curţii constituie Adunarea statelor, în care fiecare

138

stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara

stabilirea bugetului Curţii, emiterea de recomandari către Comisia preparatoare,

modificarea numarului de judecatori ai Curţii, verificarea rapoartelor de

activitate ale Biroului Adunarii si examinarea situaţiilor în care un stat-parte nu

coopereaza cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un

presedinte si din 18 membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor

organe subsidiare considerate necesare. Presedintele Curţii, Procurorul si

Grefierul participa la reuniunile Adunarii si ale Biroului.

Nu sunt admise rezerve la Statutul Curţii.



1. ANGHEL, Ion M, ANGHEL, Viorel, Răspunderea internaţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998


3. DIACONU, Ion, Manual de drept internaţional public, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

139

4. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000

5. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998

6. DUPUIS, Pierre-Marie,Droit international public, 6-e edition, Dalloz, Paris, 2002.


1. Precizați care sunt condiţiile şi formele răspunderii internaţionale a

statului

TEMĂ DE REFLECŢIE

Faptul că individul poate fi subiect al răspunderii penale

internaţionale îl poate transforma pe acesta în subiect de drept internaţional?


1.În ce condiţii este imputabilă statului conduita ilicită a unei persoane?2. Care sunt principalele forme de reparare a prejudiciului?3. Care este competenţa personală a Curţii Penale Internaţionale

140


1. Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei centrale sau locale si ale organelor judecatoresti, dacă prin acestea se încalcă o obligatie internaţionala a sa, si chiar pentru acte ale particularilor, în anumite condiţii:

e. Organul legislativ poate sa antreneze răspunderea statutului, fie prin actiune, atunci când se adopta legi care contravin obligatiilor internaţionale ale statului, fie prin omisiune, atunci când nu adopta acte normative impuse de o norma de drept internaţional, nu modifica sau nu abroga o norma interna contrara unor angajamente internaţionale asumate de stat.

f. Organele executivului pot sa angajeze răspunderea statului prin omisiuni sau acte de aplicare a dreptului de natura sa încalce obligatii internaţionale ale statului (de exemplu: arestari sau expulzari abuzive ale strainilor).

g. Organele judecatoresti pot, la rândul lor, sa implice răspunderea statului pe plan internaţional în cazul în care hotarârile pronuntate de o instanţa de judecata contravin unei norme de drept internaţional, sau procedurile de judecata, având ca parte un cetăţean strain au o durata excesiva etc.

Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a omis sa ia masurile necesare pentru tragerea la răspundere si pedepsirea celor vinovati de comiterea unor fapte de natura sa afecteze valori protejate prin conventii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni straini.2 a) Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza restabilirea - dacă este posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza dacă e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil. b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des utilizata de reparare a prejudiciilor atât materiale cât si morale. O condiţie pentru a putea opera este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si dovedirea cuantumului pretins. De regulă, despagubirile trebuie sa acopere atât pierederea efectiv suferita (damnum emergens) cât si câstigul nerealizat (lucrum cessans). c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si consta în prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau în simpla constatare, în cuprinsul unei hotarâri a unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecatoresti, a unei încalcări a normei internaţionale.

3. Curtea este competenta sa judece şi să pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea infractiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit varsta de 18 ani. Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de răspundere penala în fata Curţii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitatile sau regulile de procedura speciale care însotesc calitatea oficiala a unei persoane nu împiedica Curtea sa îsi exercite competenta fata de persoana în cauza. Răspunderea penala a persoanelor fizice, este o răspundere individuala. Nu se admite răspunderea colectiva a acestora.Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime, raspund penal în fata Curţii si pentru crimele comise de către fortele plasate sub comanda si controlul lor efectiv.

141

Date post:	25-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	rina21do
View:	598 times
Download:	4 times

Drept International Dr Curs

Documents