40613005 Dr International Public

8/6/2019 40613005 Dr International Public

1/53

Asist. Drd. MARCELA RAD - DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

CONSIDERATII GENERALE ASUPRA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1. Notiune

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza

raporturile care se stabilesc n cadrul societatii internationale.

Ansamblul statelor si al altor entitati angajate n raporturi pe plan international (organizatiile

internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public,

formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a

normelor dreptului international public n cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea

juridica internationala.

Definitia dreptului international public contemporan: totalitatea normelor juridice, create de

catre state pe baza acordului de vointa, exprimate n forme juridice specifice (tratate, cutuma),

pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala,

norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar n caz de necesitate, prin

sanctiunea individuala sau colectiva a statelor .

Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public l constituie

reglementarea raporturilor dintre state, precum si ntre acestea si alte subiecte de drept

international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si

obligatiilor subiectelor dreptului international public n relatiile internationale.

Dreptul international public nu este o categorie statica, abstracta. Orice modificare care intervine

n societatea internationala se reflecta n prevederile sale, dreptul international public fiind si un

instrument al politicii internationale. n comunitatea internationala contemporana asistam la un

fenomen de disociere, manifestat n tendinta de dezagregare a federatiilor de state, n centrul si

estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia,

Slovenia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de

comunitate (C.S.I). Pe de alta parte, n vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau

economice tind sa se reuneasca n cadrul unor structuri organizationale integrate, cum este

Uniunea Europeana. Aceste fenomene au, n planul ordinii juridice internationale, o serie de

consecinte:

a. schimbarea configuratiei subiectelor dreptului international public, prin disparitia

vechilor actori (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii,

organizatii guvernamentale);

b. aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a ncheierii, n

aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale;

c. formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor n cadrul

relatiilor internationale;

d. conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor

statelor fata de domenii de actualitate: dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii,

dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.


2/53

2. Caracteristici ale dreptului international public

n societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care apar

n mod firesc ntre state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public,

relatii de subordonare ntre state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal

n drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare

si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, n societateainternationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate

din punct de vedere juridic egale n drepturi.

Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite

particularitati ale dreptului international public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, n societatea internationala nu exista un for

legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa

elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin

acordul lor de vointa, exprimat n mod liber si concretizat n tratate si cutuma si tot statele sunt

si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa si conformeze comportamentul lor pe planextern, n functie de normele dreptului international public.

b) n societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa

asigure aplicarea normelor dreptului international public n raporturile dintre subiectele acestuia.

Aceasta atributie revine tot statelor.

c) n comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si

obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci cnd normele de drept nu sunt

respectate. Aceasta nu nseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii

jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al stateloraflate n cauza. Pentru ca un stat sa poata figura n calitate de parte n fata Curti Internationale

de Justitie, este necesar consimtamntul acestuia. n alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras

la raspundere n fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a

instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).

d) Normele dreptului international public nu prevad n mod expres sanctiuni pentru cazul

nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu nseamna ca aceste

norme ar fi facultative. Dar, ntruct statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin

tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora n a le respecta. Deci, respectarea

normelor dreptului international public nu se bazeaza n principiu pe constrngere, desi aceasta

nu este exclusa n anumite cazuri.

3. Sanctiunile n dreptul international public

Recurgerea la sanctiuni intervine n conditiile n care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din

punct de vedere al dreptului international public, mpotriva unui alt stat, sau atunci cnd ncalca

o norma imperativa (denumita de jus cogens), comitnd, de exemplu, o crima internationala.

Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savrsit de un stat constituie un act ilicit si de

a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii

internationale regionale.

n cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit mpotriva altui stat, statul victima, dupa ce

dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice


3/53

sanctiuni. n cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale,

oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea

actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de ncalcarea ordinii publice internationale.

O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, n numele societatii internationale si n

limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul oragnizatiei ( Carta O.N.U,

etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa conste n riposta militara, acte de retorsiune sau

represalii.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima,

n baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U.

Tot n numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constnd n

acte neamicale considerate nsa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea

privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau ntreruperea unui ajutor

economic, atunci cnd o asemenea masura nu ncalca prevederile unui tratat

Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul n care se desfasoara, ar

trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori n cazul n care acestea constituie un

raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter

politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar . Spre exemplu, un stat dispune

exproprierea masiva a unor bunuri apartinnd cetatenilor altui stat, fara sa acorde despagubirile

legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost prejudiciati n acest

mod, poate replica prin exproprierea n conditii identice a bunurilor cetatenilor statului care a

ncalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau.

b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, n cazul

ncalcarii unor norme de drept international public.

n cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni. Aplicarea

sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, n primul rnd, restabilirea pacii si securitatii

internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei armate

(masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar).

Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: ntreruperea relatiilor economice si a

comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte:

demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, alestatelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci cnd constata ca o anumita situatie internationala

reprezinta: o amenintare mpotriva pacii, o ncalcare a pacii sau un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat

aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare mpotriva pacii. n cteva cazuri doar s-a

justificat calificativul de ncalcare a pacii (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia). Alte

situatii internationale au fost apreciate ca reprezentnd amenintari mpotriva pacii: mpiedicarea

exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (n Rodezia si Namibia), terorism ( n Libia),

violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (n Ruanda).


4/53

Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot sa conste n: pierderea

de catre state a unor avantaje decurgnd din calitatea lor de membre ale organizatiei,

suspendarea temporara a dreptului de vot al statului n cadrul organizatiei, sau excluderea din

organizatie. n cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Ministri - poate

dispune (la recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului n

cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a ncalcat n mod grav

principiul statutar al organizatiei respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa deSud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea,

Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii

sau retragerii unor credite.

4. Acordul de vointa al statelor - fundamentul dreptului international

Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa

comportamentul n raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci cnd apar state noi

n societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international

public din partea acestora. Dreptul international n vigoare, n momentul aparitiei lor, le este

n principiu opozabil. Se admite, nsa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutumeinternationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine n mod

automat. Procedura de ncheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse

presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele n negocieri.

O mare parte din domeniile de interactiune ntre state sunt reglementate de dreptul international.

Exista totusi un domeniu rezervat, o zona n care statelor li se acorda o larga libertate de

actiune, acest domeniu apartinnd competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea

formei de stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea sisecuritatea nationala. n acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, n numele

necesitatii respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor

fundamentale ale omului n plan intern, considerata n dreptul international traditional ca

apartinnd domeniului rezervat al statului, face parte n prezent din domeniul cooperarii

internationale.

5. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern

Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se

ntrepatrund, n sensul ca, n baza tratatelor internationale pe care le ncheie, statele sunt

obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a ndeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, n legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc

cadrul lor national, regiznd comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne

prin care se desemneaza organele statale cu atributii n relatiile internationale, procedurile de

semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor, normele legale privind recunoasterea

cetateniei.

n practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra

dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, n cazul unui conflict ntre normele celor doua

sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. n acest sens, n literatura juridica s-au conturat

doua teorii : teoria dualista si teoria monista.

a) Conform teoriei dualiste ( elaborata n doctrina germana si italiana, la sfrsitul sec.al XIX

lea si nceputul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu


5/53


6/53

Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - echitatea, considerata ca potential izvor de

drept.

n doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu

epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugnd izvoarelor enumerate alte

doua categorii : actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale

ale statelor.

2. Tratatul international

2.1. Tratatul, ca izvor de drept

Tratatul international reprezinta n sens larg un acord sau o ntelegere care se ncheie

ntre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept

international.

n perioada de nceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul

principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, caurmare a ncheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfrsitul razboiului,

tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international.

Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de

noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile ntre

acestea concretizndu-se n tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu

caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al

comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al

drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si

comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

2.2. Carta O.N.U.

Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a

fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:

n cazul unui conflict ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat

international, vor prevala cele dinti;

Carta O.N.U este n masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti al

aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept

international conform caruia tratatele leaga doar statele parti la un tratat.

2.3. Tratatele licite si cele ilicite

n doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi

considerat izvor de drept. n acest sens, trebuie sa se faca distinctie ntre tratatele licite si cele

ilicite. Un tratat licit este cel ncheiat cu respectarea normelor dreptului international public.

Tratatul ilicit este acel tratat care ncalca norme de drept international imperative (de jus

cogens), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamnt al partilor

(problema viciilor de consimtamnt va fi analizata pe larg n capitolul privind dreptul tratatelor).

S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate n vigoare pot sa constituie izvoare de drept

international public.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin

urmatoarele trasaturi:


7/53

concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile

juridice ale acestora;

permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin n cadrul

comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii

textului lor.

3. Cutuma

3.1. Notiune

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala,

constanta, relativ ndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avnd forta juridica

obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca dovada a unei practici

generale, accepata ca drept. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de

drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa

ntruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

a. sa aiba un caracter nescris si general, relativ ndelungat si repetat;b. sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita

cu forta juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia

internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere

juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor n cazul nerespectarii lor. Unele uzante

s-au transformat n timp n reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice);

de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial

aplicate diplomatilor).

n practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie ntrunit pentru ca o

practica sa devina cutuma. n jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este

nevoie de o participare larga si reprezentativa din partea statelor nsa nu de totalitatea statelor

care formeaza societatea internationala la un moment dat. (cazul Platoului continental al Marii

Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie

geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

n ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (ctiva ani)

cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. n acest mod s-au format asa

zisele cutume salbatice, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara

mpotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:

a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica

externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca

efecte pe plan extern);

b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state dect cele care sunt

parti la tratat;

c. practica generala a organizatiilor internationale ( de exemplu, regula potrivit careiaabtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al


8/53

O.N.U. nu constituie un obstacol n adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma

internationala).

3.2. Raportul dintre tratat si cutuma

n ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma , din practica Curtii Internationale de Justitie,

se desprind cteva reguli:

a. normele prevazute n tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot

fi impuse acestora ca reguli cutumiare;

b. tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe n paralel;

c. n caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca

are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat.

Trebuie precizat nsa, ca daca un stat a manifestat n mod sistematic si explicit o atitudine de

respingere a unei cutume internationale aceasta nu i poate fi opozabila.

4. Codificarea dreptului international

4.1. Definitie

Codificarea n dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a normelor

dreptului international public, n scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii

continutului lor si a nlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a

constituit, n primul rnd, normele cutumiare.

4.2. Tipuri de codificare

Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala.

Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi

aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii

statelor si jurisprudentei internationale.

Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, n cadrul organizatiilor internationale sau

al conferintelor si are un caracter obligatoriu. n cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat

cu atributii n domeniul codificarii dreptului international Comisia de Drept International,

formata din experti cu pregatire juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate:

Conventiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice(Viena, 1961), Conventia asupra relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul

tratatelor (Viena , 1969).

5. Principiile generale de drept.

5.1. Notiune

Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se opereaza n majoritatea

sistemelor juridice interne, transpuse apoi n dreptul international. Conventiile internationale ca

si multe dintre hotarrile instantelor de judecata internationale fac deseori trimitere la principii

de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi considerate ca izvoare de

drept international.


9/53

5.2. Categorii

n solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-credinta n

ndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar,

principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor litigiului, dreptul

la aparare etc. n doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor

generale de drept a fost si este nca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu).

6. Principiile fundamentale ale dreptului international public

6.1. Definitie

Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta norme juridice de aplicatie

universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si

protejeaza o valoare fundamentala n raporturile dintre subiectele de drept international. Aceste

principii, consacrate n Carta O.N.U., au fost afirmate si n Declaratia Adunarii Generale

O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de jus cogens ) de la care statele nu pot

deroga prin conventii contrare.

6.2. Enumerarea principiilor

a. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta n relatiile dintre state sau

principiul neagresiunii. n virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este

considerat o crima mpotriva umanitatii.

b. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor.

c. Principiul neamestecului n treburile interne ale altor state, care, n dreptul contemporan,

nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost

considerate n dreptul international traditional ca apartinnd competentei exclusive astatului fiind transpuse n cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema

respectarii drepturilor fundamentale ale omului).

d. Principiul cooperarii internationale.

e. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca

autoriznd sau ncurajnd o actiune () care ar dezmembra n total sau n parte,

integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent() ;

f. Principiul egalitatii suverane a statelor.

g. Principiul ndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale - principiul pacta sunt

servanda.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat n cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare nEuropa (n prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:

a. principiul inviolabilitatii frontierelor;

b. principiul integritatii teritoriale;

c. principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

7. Hotarrile judecatoresti si doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului

international public.


10/53

7.1. Hotarrile judecatoresti

Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corecta a unei norme de

drept international. Pot fi incluse n aceasta categorie:

a. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotarrile acestei instante

internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauzan care se pronunta;

b. Hotarrile tribunalelor arbitrale internationale;

c. Hotarri ale unor tribunale nationale, pronuntate n litigii care ridica probleme de drept

international.

7.2. Doctrina

Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti n domeniu, ct si operele unor

foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept

International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale

judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. n jurisprudenta

instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca

sursa a dreptului international.

8. Actele organizatiilor internationale

Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentnd un izvor secundar,

derivat al dreptului international public, n virtutea faptului ca organizatiile internationale

guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor.

Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilescforta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua categorii

de acte ale organelor unei organizatii internationale:

a. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter

obligatoriu;

b. acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute

pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U.,

organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu,

Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari.Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrng, din punct de vedere juridic, statele

destinatare ele nu pot fi totusi considerate simple ndemnuri, ntruct acestea si-au asumat, n

momentul aderarii la organizatie, angajamentul de a concura la realizarea scopului nscris n

statut.

9. Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate n considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice n planul relatiilor

internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea.

a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa n legatura cu o

anumita situatie si este n masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia

statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile


11/53


12/53

tratatelor (Viena, 1969) defineste norma imperativa ca fiind o norma acceptata si recunoscuta

de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu

poate fi modificata dect printr-o noua norma a dreptului international avnd acelasi caracter

(art.53). Orice tratat care, n momentul ncheiereii sale, se afla n conflict cu o norma

imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi norme imperative impune

adaptarea normelor n vigoare dispozitiilor acesteia.

Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinnd categoriei de jus cogens

urmatoarele norme: principiile de drept international nscrise n Carta ONU, drepturile si

libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor

comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1. Notiune si categorii

1.1. Notiune

Subiectele dreptului international public sunt entitati participante la viata internationala, cu

drepturi si obligatii directe. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului international public reprezinta

acele entitati care participa la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi

subiect de drept international nseamna a beneficia de personalitate juridica internationala, ceea

ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii cu caracter international.

1.2. Participantii la raporturile juridice internationale

Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre participantii la

raporturile juridice internationale:

a. statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;

b. organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;

c. natiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independentei, subiecte cu

personalitate juridica limitata si tranzitorie, pna la formarea statului independent;

d. alte entitati care participa la raporturi juridice internationale, dar a caror personalitate

juridica nu este recunoscuta n dreptul international public- persoanele fizice si

organizatiile neguvernamentale.

2. Statul-subiect principal al dreptului international public

2.1. Suveranitatea statului

Statul suveran ocupa o pozitie dominanta ntre subiectele de drept international public si aceasta,

pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept si este singurul care poseda

capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international.

Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul ca,

celelalte state le recunosc sau nu aceasta calitate. Suveranitatea este cea care confera statului

personalitate juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona n cadrul comunitatiiinternationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii. Suveranitatea este un atribut

al puterii de stat n virtutea atributului de suveranitate, statul si exercita autoritatea pe doua


13/53

planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetatenilor sai, precum si

asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa, edictnd legi si aplicnd

sanctiuni n cazul nerespectarii lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta natiunea si a o

angaja n raporturi cu alte natiuni .

Pentru ca o entitate sa poata constitui un stat, este nevoie de o populatie permanenta, un teritoriu

determinat, un guvern independent si o ordine sociala, politica si juridica.

2.2. Drepturile si obligatiile statelor

Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate n Conventia

de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei Statelor Americane

(O.S.A.) si n Carta drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974). Dintre

drepturile statelor se retin:

a. dreptul la existenta si suveranitate;

b. dreptul la pace si securitate;

c. egalitatea n drepturi;

d. dreptul de a participa la viata internationala;

e. dreptul la legitima aparare n cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune

din partea altor state;

f. dreptul la autodeterminare, implicnd dreptul de a alege si de a organiza n mod liber

sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale;

g. dreptul la dezvoltare si progres.

Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de imunitate de jurisdictie a

lor si a bunurilor lor, n fata organelor judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta un drept la

care statul poate sa renunte, n anumite mprejurari.

Obligatiile statelor au la baza, n primul rnd, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului

international public si consta n:

a. obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta n relatiile

interstatale;

b. obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;

c. obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ;

d. obligatia de a ndeplini cu buna-credinta obligatiile internationale rezultnd din tratate;

e. obligatia de a proteja mediul.

2.3. Tipuri de state

n societatea internationala exista mai multe tipuri de state:

a. state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii si administratiei

de stat si reprezinta subiecte unice de drept;

b. uniuni de state, reprezentnd forme de asociere a doua sau mai multe state independente.

Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile si federatiile.

c. statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederatiile sunt acele uniuni de state n cadrul carora statele membre si pastreaza calitateade subiecte de drept, fiind state independente care si conduc singure relatiile internationale.

Statele uniunii instituie organe comune, care centralizeaza si coordoneaza activitatea acestora n


14/53

anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de

modelul unei confederatii regionale, constituita n baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991)

- ncheiat ntre statele fostei U.R.S.S. si cuprinde n structura sa mai multe organe: Consiliul

Sefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne, Comitetul de

coordonare si consiliere organ permanent executiv, Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe,

care coordoneaza politica externa a statelor membre, Consiliul Ministrilor Apararii responsabil

de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandantilortrupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala si un Secretariat

executiv. Prin tratatele ncheiate la nivel de confederatie, statele membre vizeaza sa creeze o

uniune economica n care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a capitalului, a serviciilor

si a persoanelor din aceasta zona, precum si asigurarea unei zone de liber schimb

De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie nspre constituirea unei federatii.

Este cazul S.U.A., care, nainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei confederatii.

Federatiile reprezinta uniuni de state care au renuntat la independenta lor, transfernd calitatea de

subiect de drept statului federal. Statele membre si pastreaza competenta de a administra strict

probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relatiile externe. Este cazul

Belgiei, a Elvetiei etc.

O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate limitata

de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de statutul sau specific. State cu neutralitate

permanenta sunt Elvetia si Austria. Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte interne ale

acestuia legi si dispozitii constitutionale. Statului neutru i revin obligatii specifice: de a nu

participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi; de a nu

permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare

a munitiilor, armamentului si a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state pentru

asigurarea pacii si securitatii internationale.

Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda sprijin

statului victima, n cazul unui razboi. Acest din urma drept i este recunoscut statului neutru,

care, n societatea contemporana, nu mai este tinut de obligatia de impartialitate.

3. Organizatiile internationale guvernamentale

Organizatiile internaionale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de functionare,

fiind ndreptatite sa si asume doar acele drepturi si obligatii care concura la realizarea scopului

pentru care au fost nfiintate. Totodata, reprezinta subiecte de drept derivate, ntruct sunt

creatia statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea de subiecte de drept, prin statut.

Personalitatea juridica internationala a organizatiilor guvernamentale se manifesta pe plan internsi pe plan international si consta n: dreptul de a-si coordona activitatea organelor interne, n

dreptul de a ncheia tratate, de a nfiinta misiuni diplomatice permanente si de a accepta

functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lnga ele (drept de legatie activa si pasiva),

n dreptul organizatiilor si a functionarilor acestora de a beneficia la imunitati si privilegii

diplomatice, n dreptul de a actiona pe plan international mpotriva unui alt subiect de drept si

n obligatia de a raspunde n fata unor instante internationale.

Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele care nu sunt membre ale

organizatiei.


15/53

4. Natiunile si popoarele care lupta pentru eliberare

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul international public a consacrat dreptul la

autodeterminare a popoarelor aflate sub dominatia coloniala. n acest mod s-a legalizat lupta lor

de eliberare nationala n vederea constituirii ca stat independent. Popoarelor care lupta pentru

independenta li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept international public, dar cu caracter

limitat si tranzitoriu, aceasta calitate existnd pna la constituirea statului independent care vadeveni subiect cu personalitate juridica deplina. Personalitatea lor juridica internationala se

dobndeste din momentul n care si creeaza organe proprii ce exercita functii de putere publica.

Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoasterea statelor.

Poporul care lupta pentru independenta se bucura de dreptul de a ncheia tratate internationale,

de a ntretine relatii oficiale internationale, de a primi ajutoare din partea statelor si a

organizatiilor internationale, de a participa la crearea dreptului international public.

5. Statutul individului n dreptul international public

Dreptul international public drept esentialmente interstatal - nu recunoaste persoanei fizice

calitatea de subiect de drept n ordinea internationala. Se apreciaza, n literatura de specialitate

ca participarea individului la viata internationala este mediatizata de catre stat. Statul, prin

semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie n favoarea individului drepturi si

obligatii, exprimndu-si n acest mod consimtamntul ca persoana fizica sa actioneze n cadrul

relatiilor internationale. Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept n favoarea

individului se mentine controversata. Rolul individului n dreptul international se discuta n

legatura cu domeniul dreptului international penal si al dreptului international al drepturilor

omului.

a) Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale n cazul comiterii unor fapte,considerate infractiuni prin conventiile internationale (de exemplu, genocidul), prin care statele

se obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte n legea interna. n baza unor astfel de

reglementari persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a statului. nsa pentru

comiterea crimelor de razboi sau a crimelor mpotriva pacii si umanitatii, care constituie

infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international,

n fata instantelor jurisdictionale.

b) Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept intern

persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridica internationala,

manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al

comunicarilor sau al recursurilor cu caracter contencios, naintate unor institutii jurisdictionalesau altor organe internationale. n fata Curtii Europene a Drepturilor Omului individul se poate

adresa direct cu o plngere mpotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a

Conventiei Europene a Drepturilor Omului (1950). n fata acestei institutii jurisdictionale

individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.

6. Recunoasterea statelor si a guvernelor

6.1. Recunoasterea statelor

Reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin care acesta constata aparitia sau

existenta altui stat, pe scena vietii internationale. Actul recunoasterii reprezinta un act desuveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o obligatie a acestuia.


16/53

n literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoastere internationala a noului

stat si efectele sale. Recunoasterea este un act declarativ si nu un act constitutiv de drepturi,

statul recunoscut nu dobndeste personalitate juridica din momentul recunoasterii sale, ci din cel

al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste relatii oficiale (diplomatice si

consulare) cu statul care face obiectul recunoasterii.

Recunoasterea poate fi expresa, atunci cnd recunoasterea se face printr-un act scris, oficial careeste comunicat statului vizat; poate fi tacita, atunci cnd din comportamentul statului rezulta

intentia sa de a recunoaste un alt stat ( de exemplu, ncheie un tratat cu acesta).

6.2. Recunoasterea guvernelor

Intervine atunci cnd noul guvern se formeaza altfel dect pe cale constitutionala (prin revolutie,

insurectie, lovitura de stat etc), sau se formeaza doua guverne.

Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta guvernul altui stat

ca organ al puterii publice a acestui stat.

Pentru a face obiectul recunoasterii, guvernul trebuie sa beneficieze de suportul majoritatii

populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de obligatiile internationale ale predecesorilor sai.

Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului de a stabili

relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state; dobndirea dreptului de a nainta

actiuni n fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a recunoscut; dobndirea dreptului la

imunitatea de jurisdictie si de executie. (Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit

caruia un stat nu poate fi actionat de catre alt stat mpotriva vointei sale n fata unei instante

de judecata.)

7. Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor n dreptul international este reglementata de doua conventii

Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) si Conventia

referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive si datorii (Viena, 1983).

Notiunea de succesiune a statelor este definita n dispozitiile conventiilor mentionate ca

reprezentnd substituirea unui stat n locul altuia, n ceea ce priveste raspunderea pentru

relatiile internationale ale unui teritoriu. n virtutea exercitarii suveranitatii, un stat poate

decide n mod liber daca si n ce masura va pastra relatiile juridice stabilite de antecesorul sau.

Problema succesiunii se ridica n urmatoarele situatii:

a. n cazul crearii de noi state pe teritoriile fostelor colonii;

b. n cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare;

c. n cazul succesiunii la calitatea de membru n organizatiile internationale;

d. n cazul unei revolutii sociale.

Regulile aplicabile n fiecare din aceste situatii:

a) Popoarele din teritoriile colonizate, n baza dreptului lor la autodeterminare, se constituie

ntr-un stat nou, independent, care reprezinta un nou subiect de drept international. O consecintafireasca a acestui fapt o constituie ncetarea tratatelor care instituiau protectoratul si tutela, ca

fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. n ceea ce priveste celelalte tratate de colaborare


17/53


18/53

2.2. Conditii de valabilitate

Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala, conditiile de acordare a

cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state ale comunitatii internationale pot fi limitate de

normele dreptului international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se realizeze

n anumite conditii:

a. pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie licita din

punct de vedere al dreptului international, adica sa nu fie acordata pe baz unor criterii

discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);

b. acordarea cetateniei sa aiba n vedere legatura efectiva a individului cu statul;

c. acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international.

Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de recunoasterea

statelor comunitatii internationale.

2.3. Modalitati de dobndire a cetateniei

Cetatenia se dobndeste prin nastere sau prin naturalizare.

n primul caz se iau n considerare urmatoarele principii:

a. principiul jus sanguinis ( prin legatura de snge), conform caruia copilul dobndeste

cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii;

b. principiul jus soli ( prin locul nasterii), conform caruia copilul dobndeste cetatenia

statului pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia parintilor.

n cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine la cererea persoanei si n baza unui act al autoritatilorstatului care o acorda conform legii. Naturalizarea reprezinta, adesea, efectul casatoriei sau al

sederii prelungite (al rezidentei) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr.21/1991, cetatenia romna se dobndeste prin nastere, prin adoptie, prin

repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa ndeplineasca anumite conditii

pentru ca cererea sa sa fie solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul

statului, sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta,

sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate mpotriva intereselor

statului romn etc.

2.4. Modalitati de pierdere a cetateniei

Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare si prin retragere.

a) Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de obicei, atunci cnd o

persoana se stabileste ntr-o tara care nu acorda dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra

cetateniei celorlalti membri ai familiei, acestia avnd dreptul sa o pastreze n continuare.

b) Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave mpotriva

statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia n mod fraudulos. Acest mod de

pierdere a cetateniei poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobndit cetatenia prin

naturalizare, nu si prin nastere.


19/53

2.5. Conflicte de cetatenie

n anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie:

a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci cnd o persoana are doua sau mai multe

cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla

cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni aiunui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede

principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la

cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, n situatia de bipatridie.

Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese ntre state, ale

caror efecte se repercuteaza asupra persoanei n cauza. n aceste cazuri se ridica problema de a

stabili carui stat i revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau n care

dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetatenie se

solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin

determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului,

al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).

b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere a

cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica

regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta n lipsirea persoanei

de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor, att

n conventiile internationale, ct si n actele normative interne, fiind obligati sa respecte

legislatia statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a

evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa beneficieze de protectia unui

stat. n acest sens, s-au ncheiat conventii internationale n cadrul organizatiilor universale si

regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privirela cetatenie, 1997, Consiliul Europei).

3. Regimul juridic al strainilor. Extradarea si expulzarea

3.1. Statutul juridic al strainilor

Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetatenia altui stat. Conform

reglementarilor juridice sunt asimilati acestora, apatrizii si refugiatii.

Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, conditiile de intrare, de sedere si alte

elemente privind statutul strainilor pe teritoriul sau, cu respectarea unui standard minim dedrepturi si libertati considerate fundamentale. Se pot retine cteva reguli generale pe care statele

le au n vedere pentru determinarea statutului juridic al strainilor:

a. obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul sau, dar cu posibilitatea de a

o supune unor conditii;

b. dreptul statului de a expulza un strain numai pe o baza legala si pentru motive temeinice.

n principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se bucura cetatenii unui stat,

cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice. Strainii nu sunt tinuti

nsa de aceleasi obligatii pe care le au cetatenii statului (de exemplu, de obligatia de a presta

serviciul militar).

Regimuri aplicabile strainilor:


20/53

a. Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi pe care le acorda

propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii

publice;

b. Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea n favoarea

cetatenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisantilor

unui stat tert;

c. Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard minim detratament n favoarea strainilor.

n situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor masura expulzarii

sau a extradarii.

3.2. Expulzarea

Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin ratiuni de

ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a securitatii nationale.

Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al unei

decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de ataca prin cai

legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat

nu si poate expulza propriii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor Omului si

Protocoalele aditionale).

3.3.Extradarea

Este un act de asistenta juridica ntre state, care se dispune n cazul comiterii de catre cetatenii

altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept international (crime mpotriva

pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune baza unor conventii internationale, pe baza dereciprocitate, sau n temeiul legii interne.

n dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile n domeniul extradarii:

a. nu se dispune masura extradarii mpotriva cetatenilor unui stat de catre propriul stat;

b. fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia ambelor

state;

c. persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru care a

fost solicitata masura.

4. Refugiatii si persoanele stramutate. Dreptul la azil

4.1. Notiunea de persoana refugiata

Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. n anul 1951, completata de

Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de persoana refugiata ca fiind persoana care,

n urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate,

apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste n afara tarii sale de origine si nu

poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina n acea tara (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de persoane.

Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra n categoria persoanelor refugiate,refugiatii economici si persoanele care au dobndit statutul de refugiati ca efect al unor conflicte


21/53

armate internationale sau interne. n aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului

umanitar international n tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.

4.2. Notiunea de persoana stramutata

Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state straine

(cum a fost cazul persoanelor deportate n cel de-al doilea razboi mondial). Preocuparea statelorfata de aceste persoane s-a materializat n ncheierea de conventii internationale prin care sa se

asigure repatrierea lor.

4.3. Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate

Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetatenilor statelor, potrivit Conventiei din 1951.

Chiar daca statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanenta a acestor

categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor n state

unde risca sa le fie ncalcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

Pentru protejarea intereselor refugiatilor, n cadrul ONU, s-a nfiintat n anul 195, naltul

Comisariat pentru Refugiati.

n Romnia, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul romn a

aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele aditionale din 1967, precum si

prin Legea nr.15/1996.

Pe lnga motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat, legea

romna adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte armate, n limita posibilitatilor

si pe o durata determinata.

Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune naintarea unei cereri motivate, fie unei

misiuni diplomatice sau unui oficiu consular romn din strainatate, fie Directiei generale a

politiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul

dintre urmatoarele motive: comiterea unor fapte mpotriva pacii sau umanitatii, ori contrare

Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru

siguranta nationala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sanctionata cu nchisoare mai

mare de 3 ani sau dobndirea statutului de refugiat n alta tara.

4.4. Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial si diplomatic:

a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, n cazuri de persecutii politice exercitate

asupra unei persoane n propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept suveran

al statului, nsa, o data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa viznd

asimilarea azilantului n societate, precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul de a

solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, nscris n Declaratia Universala a

Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. n 1948.

b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata n localurile ambasadelor straine,

a cetatenilor statului pe lnga care este acreditata misiunea diplomatica, cetateni urmariti de

propriile autoritati, ori a caror viata este n pericol din cauza unor evenimente interne

exceptionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de ncalcare a


22/53

suveranitatii statului de resedinta. n general, azilul diplomatic se acorda n baza unor

conventii, sau pe baza de reciprocitate.

5. Protecta diplomatica

Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati n strainatate, n scopul de a

proteja interesele acestora n raporturile cu autoritatile locale. Autoritatea statului se exercitaasupra propriilor cetateni si n afara teritoriului national, n baza legaturii juridice permanente

ce se stabileste ntre stat si resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii,

decurgnd din legislatia sa nationala, cum ar fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul militar

si totodata, statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar n contumacie (n

lipsa), nsa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe teritoriul unui alt stat,

dect daca ntre state exista un tratat, care sa permita aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice

consta n supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe teritoriul caruia se

afla, sa le asigure un standard minim de drepturi.

DREPTUL TRATATELOR

1. Definitia si elementele tratatului

1.1. Definitia si sediul legal al materiei

Tratatul reprezinta actul juridic care exprima acordul de vointa ntre doua sau mai multe state,

sau alte subiecte de drept international n scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si

obligatii n raporturile dintre ele . Ansamblul normelor care reglementeaza ncheierea,

aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de ncetare a tratatelorconstituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat n doua documente internationale de referinta

Conventia privind dreptul tratatelor ncheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind

dreptul tratatelor ncheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform

primei Conventii, tratatul reprezinta un acord international ncheiat ntre state n forma scrisa

si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat ntr-un singur instrument sau n doua,

ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara (art.2.a).

1.2. Elementele tratatului si denumirea

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

a. subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international;

b. vointa partilor, liber exprimata;

c. obiectul tratatului.

Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa ncheie ntre ele acte

guvernate de dreptul lor intern, nsa asemenea acte nu intra n categoria tratatelor (de exemplu,

contractele).

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord ncheiat ntre state este cea de tratat.Acordurile pot sa fie ncheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura

juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.


23/53

2. Clasificarea tratatelor internationale

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

a. dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;

b. dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau

juridice etc.;c. dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de

exemplu, tratatele de pace);

d. dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate nchise;

e. dupa calitatea partilor contractante: tratate ncheiate numai de state, tratate ncheiate

ntre alte subiecte de drept international;

f. dupa continutul material: tratate contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice,

cum sunt tratatele de comert) si tratate lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept,

cum este Carta O.N.U.).

3. ncheierea tratatelor

3.1. Etapele ncheierii unui tratat

Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care aplicabile etapelor

procesului de ncheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena din

1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunnd mai multe

reguli alternative ntre care statele pot sa opteze. Multe din dispozitiile conventionale referitoare

la o etapa sau alta a procesului de ncheiere a tratatelor cuprind mentiunea n afara cazurilor n

care partile nu convin altfel. Prin urmare, procedura de ncheiere a tratatelor este guvernata de

regula autonomiei depline de vointa a partilor. n general, la ncheierea unui tratat

international se parcurg trei etape:

a. negocierea textului;

b. semnarea tratatului;

c. exprimarea consimtamntului partilor de a se obliga prin tratat.

Aceste etape sunt urmate de intrarea n vigoare a tratatutului.

3.2. Negocierea

Este prima etapa, n cursul careia se elaboreaza textul tratatului. Negocierile se desfasoara ntre

reprezentantii statelor cu atributii speciale n acest domeniu. mputernicirea unui reprezentatntal statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui

stat, n conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente

poarta denumirea de depline puteri, definite n Conventia privind dreptul tratatelor, astfel:

documentul emannd de la autoritatea competenta a unui stat si desemnnd una sau mai multe

persoane mputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea

textului unui tratat, pentru a exprima consimtamntul statului de a fi legat printr-un tratat sau

pentru a ndeplini oricare alt act cu privire la tratat (art.1, c). Persoana mputernicita cu

deplinele puteri se numeste plenipotentiar. n ceea ce priveste mputernicirea care rezulta

din deplinele puteri, Conventia manifesta o anumita suplete, permitnd confirmarea ulterioara a

mputernicirii unei persoane care a participat la un act legat de ncheierea unui tratat fara a

prezenta deplinele puteri.


24/53

Pe lnga persoanele special mputernicite prin deplinele puteri exista si o categorie de

persoane, care, n baza functiei pe care o ndeplinesc n stat nu au nevoie sa prezinte deplinele

puteri n vederea negocierii si ncheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

a. seful statului, seful guvernului si ministrul de externe;

b. sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, ntre statul

acreditant (care l trimite) si statul acreditar (statul gazda);c. reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii

internationale, n vederea elaborarii unui tratat.

3.3. Semnarea

Urmatoarea etapa n ncheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care poate sa

aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului tratatului, fie

de exprimare a consimtamntului statului de se obliga prin tratat. (a doua varianta va fi

examinata la pct.3.4(d)).

n primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au participat la

negocieri a faptului ca negocierile s-au ncheiat iar textul semnat are o forma defintiva, fara sa

mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante. Pentru a creea efecte

juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului.

Etapa negocierii unui tratat nu este urmata n toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a

textului. Exista situatii n care, dupa ncheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea

ad-referendum sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea ad-referendum semnifica

autentificarea tratatului, dar numai cu carcater provizoriu. Parafarea, care consta n nscrierea

initialelor numelui negociatorului mputernicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de

asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnareadefinitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare.

3.4. Exprimarea consimtamntului

A treia etapa consta n exprimarea consimtamntului statului de a deveni parte la tratat,

acceptnd obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor prevede

mijloacele juridice prin care statul si exprima vointa de fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimtamntului statului de a fi legat prin tratat este

ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se

considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea defintivapresupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale

statului de obicei parlamentele nationale analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra

angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea

dispozitiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de catre parlament este n prezent, mijlocul principal

prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia

tratatele internationale.

Termenul de ratificare depinde n mare masura de natura tratatului si este prevazut n clauzele

finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata saurefuzata, iar daca un stat ncearca sa modifice un tratat n timpul ratificarii, acest act echivaleaza


25/53

cu un refuz al ratificarii, nsotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu acceptata. La tratatele

multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si n anumite limite, rezerve.

b) O alta modalitate de exprimare a consimtamntului statelor este aprobarea sau acceptarea.

Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor, determinata de

cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor

unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentelenationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta guvernelor.

n conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre

guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la domenii

esentiale ale suveranitatii statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamntului statelor, aplicabila

numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina n cazul n care un stat nu a participat la

negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta.

Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta n mod expres ntextul acestuia.

d) Consimtamntul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca efect

autentificarea textului stabilit prin negocieri (vezi pct 3.3). n anumite cazuri, semnarea

echivaleaza cu exprimarea consimtamntului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest

efect daca sunt ntrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute n Conventia privind

dreptul tratatelor (art.12):

tratatul sa prevada n mod expres aceasta posibilitate sau, sa se stabileasca ntr-un alt

mod vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de

consimtamnt;

intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din deplinele

puteri ale reprezentantului sau sa fie exprimata n timpul negocierii.

Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute sub

denumirea de acorduri n forma simplificata. Aceste acorduri consta, de obicei, n schimburi de

note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune etc. Originea

acestor acorduri se regaseste n practica S.U.A, n care sunt cunoscute sub denumirea de

executive agreements si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele statului, evitnd

astfel aprobarea Senatului si facilitnd n acest mod participarea statului la tratatele

internationale.

4. Intrarea n vigoare a tratatului

n general, data intrarii n vigoare a unui tratat este prevazuta expres n textul acestuia. Daca

tratatul nu o prevede, momentul intrarii n vigoare este convenit ulterior de catre parti. Intrarea

n vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice fata

de statele parti.

n cazul tratatelor bilaterale, data intrarii n vigoare o reprezinta momentul schimbarii

instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin

care statele si comunica ndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamntuluisunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.


26/53

n ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lnga unul

dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si caruia i-a fost

ncredintata functia de depozitar, sau pe lnga o organizatie internationala investita cu aceeasi

functie. Data intrarii n vigoare a tratatelor se stabileste n functie de acumularea unui numar

minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare.

5. Tratatele ncheiate de Romnia

Potrivit dispozitiilor constitutionale (art.91, al.1) si ale Legii nr.4 din 1991, ncheierea tratatelor

internationale n numele Romniei este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate

sa mputerniceasca n acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti

membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai Romniei. Pe baza acestei mputerniciri

guvernul poate sa ia masuri n vederea initierii si negocierii tratatelor internationale n numele

statului.

Tratatele negociate si semnate n numele Romniei se supun, fie ratificarii prin lege, de catre

Parlament, fie aprobarii prin hotarre guvernamentala, n functie de domeniul n care intervin.

Astfel, potrivit art.4 din Legii nr.4 din 1991 sunt supuse ratificarii prin lege de catre Parlament,tratatele care se refera la : colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor

legi noi sau revizuirea legilor n vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar;

cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul

persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la

organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre Parlament.

n conformitate cu art.5 din Legea nr.4 din 1991, tratatele care nu au ca obiect domenii dintre

cele enumerate n art.4 sunt supuse aprobarii prin hotarre guvernamentala. Guvernul l

informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte ntelegeri

internationale pe care le aproba.

Acordurile si ntelegerile cunoscute sub denumirea de acorduri n forma simplificata se

ncheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot

ncheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale n acest domeniu, n

colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.6 din Legea nr.4 din 1991). Acordurile n forma

simplificata nu impun prin continutul lor ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre

Guvern.

6. Rezervele la tratate

6.1. Notiune

Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la

mecanismul traditional n dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a

cmpului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei

permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. n cadrul unui tratat

bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si

deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la

tratate bilaterale.

Rezerva este definita n Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie

unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si avnd un caracter facultativ - emisa cuocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul


27/53

urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, n ceea ce

priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).

6.2. Conditii de valabilitate

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa ndeplineasca

anumite conditii (art.19 din Conventie):

a) rezervele sa fie exprimate n forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state parti la tratat,

care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte n mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor sa nu fie n mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se

refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia

Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile

care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii,

legalitatea incriminarii si a pedepsei);

c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a nregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic n care

rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa

fie acceptate de toate celelalte state-parti. n dreptul international modern conditia unanimitatii

pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.

n practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi

interne, n vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa

adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei

rezerve la tratat trebuie sa fie nsotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiileconventionale.

O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter

general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.

6.3. Tipuri de rezerve

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza

aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului),

rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste ntr-o maniera

proprie, conform legilor interne.

6.4. Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate ntre statul rezervatar si

celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).

ntre statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica n forma modificata

prin continutul rezervelor.

Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:

a. fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice ntre

ele si statul rezervatar;


28/53

b. fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea ntre ele si statul rezervatar a

ntregului tratat.

n majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntnd la acestea pe

masura ce si acordeaza legislatia nationala la normele internationale.

7. Aplicarea n spatiu si n timp a tratatelor

7.1. Aplicarea teritoriala a tratatelor

n principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia

privind dreptul tratatelor). n anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind

anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate

sa excluda, prin clauza federala, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea

unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. n mod similar, puterile coloniale,

aveau posibilitatea sa recurga la clauza coloniala n care stabileau daca prevederile unor

tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

7.2. Aplicarea n timp a tratatelor

Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) .

Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar n ceea ce priveste actele sau faptele petrecute

dupa momentul intrarii n vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula

neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta n textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor n vigoare, care este stabilit n dispozitiile tratatului.

La tratatele multilaterale, intrarea n vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de

instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fiprevazuta n textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie

suspendata sau poate sa nceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

8. Efectele tratatelor fata de parti si fata de terti

8.1. Efectele tratatelor fata de parti

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat

creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa ndeplineasca cu buna-

credinta si ntocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea

efecte directe fata de terti, ntruct doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui bazalegala a unei obligatii sau a unui drept international.

Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici drepturi, nici

obligatii pentru un stat tert, fara consimtamntul sau.

8.2. Efectele tratatelor fata de terti

Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobndi drepturi n baza unor tratate la care nu

sunt parti n urmatoarele conditii (art.36):

a. daca partile unui tratat nteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state,

sau tuturor statelor;

b. daca statul tert consimte, fie n mod expres, fie tacit.


29/53

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre:

dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala n legatura cu un diferend la

care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor, prevazute

n Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie.

n anumite conditii pot rezulta obligatii, n sarcina statelor, n baza unor tratate la care nu sunt

parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):

a. daca partile unui tratat nteleg sa creeze o obligatie n sarcina unui stat tert;

b. daca statul tert consimte, n mod expres si n scris la aceasta obligatie.

Prin ndeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct ntre statele- parti la

tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentnd unicul fundament juridic al fortei obligatorii

a unui tratat.

n practica internationala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care stabilesc

regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale. Asemenea tratate,

ntruct reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabiletuturor statelor (erga omnes), chiar si n lipsa consimtamntului lor. Din aceasta categorie fac

parte:

a. tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la

statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);

b. tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala

(regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );

c. tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de

drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor

comunitatii internationale.

9. Aplicarea tratatelor n ordinea juridica interna a statelor

Aplicarea tratatelor n ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre

dreptul international si dreptul intern al statelor.

9.1. Teoria monista

Conform teoriei moniste cu primatul dreptului international asupra dreptului intern - din

momentul intrarii n vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia

organelor legislative, chiar daca s-ar afla n contradictie cu o lege interna, situatie n care, actulnormativ intern ar nceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimaliznd

rolul statului ca subiect de drept international. n cazul teoriei moniste cu primatul dreptului

intern asupra dreptului international, tratatul dobndeste forta juridica n masura n care aceasta

ar fi prevazuta de legea interna, iar n caz de conflict ntre norma interna si cea internationala, se

da prioritate actului normativ intern.

9.2. Teoria dualista

Teoria dualista, care sustine distinctia neta ntre cele doua sisteme de drept - intern si

international - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul

tratatului din ordinea internationala n ordinea interna, acesta dobndind caracterul actului n

care a fost transpus (lege interna). n prezent tendinta este de a da prioritate normelor

internationale fata de normele interne, nsa cele doua teorii subzista. Prin urmare, aplicarea


30/53

Date post:	07-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	ovidiu87us
View:	224 times
Download:	0 times

40613005 Dr International Public

Documents