CURS DE INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE

CURS 1.Psihoterapia şi specificul ei.

Omul, ca entitate bio-psiho-socială, există, se afirmă în plan obiectiv şi subiectiv ca

realitate, se manifestă ca esenţă care este dată de specificul naturii sale plurideterminate în cadrul

căreia fiecare dimensiune – naturală, psihologică şi socială – există numai în interdependenţă cu

alta, ca integralitate individul uman este o totalitate inseparabilă, arăta V. Pavelcu (1982), este o

entitate unitară pentru că la om tot ceea ce este biologic este şi psihologic şi social, după cum tot

ce este social este şi biologic şi psihologic. Această calitate sistemică a omului priveşte şi

aspectele de disconfort, de disfuncţionalitate, de patologie. Afectările somatice au efecte nedorite

şi asupra dimensiunilor psihice şi sociale după cum afectarea acestora este resimţită şi la nivel

somatic.

Dar unitatea bio-psiho-socială a omului priveşte şi readucerea lui, în cazuri de

discomfort, în parametri funcţionali, în realizarea stării de bine a întregului sistem existenţial. Iar

readaptarea funcţională optimă a omului face apel la utilizarea terapiilor sau şi psihoterapiilor

adecvate.

Terapia îşi are izvorul în grecescul “therapeuo” cu semnificaţia de a face un serviciu, de

a sluji, îngriji , ca şi de la substantivul “therapoon” ce semnifică slujitor, tovarăş, însoţitor (D.

Gogleaza, 2002). Conceptul s-a generalizat în principal în medicină care se ocupă de tratamentul

bolilor, a stărilor de disconfort somatic şi urmăreşte vindecarea bolilor prin intervenţii artificiale

active sau prin activizarea forţelor bolnavului.

Având un conţinut atât de generos – combaterea, ameliorarea, vindecarea bolilor

somatice şi psihice ca şi a disfuncţiilor sociale – terapia se particularizează în raport cu natura

intervenţiei specialistului, medicală, psihologică sau socială, respectiv: terapia medicală, în

varietatea sa multiplă, socio-terapia – înlăturarea disfuncţiilor prin utilizarea relaţiilor umane,

psihoterapia – metoda de tratament psihologic aplicată tulburărilor de natură psihogenă (P.

Popescu-Neveanu, 1978).

1.2. Elemente de psihoterapie. De ce psihoterapie?

1

Omul în întreaga lui devenire şi în primul rând în structurile lui existenţial primare, şi

îndeosebi familia contemporană a suferit numeroase modificări şi transformări, au apărut

numeroase probleme noi care până nu demult nu existau iar de multe ori membrii familiei sunt

depăşiţi de situaţiile prin care trec. În urmă cu ceva timp în orice comunitate existau persoane de

referinţă (de cele mai multe ori preotul, învaţătorul din comunitate sau o persoană în vârstă

învăţată şi respectată) care atunci când o persoanǎ sau o familie traversa o perioadă dificilă sau o

situaţie de criză încerca şi de multe ori probabil că reuşea să sfătuiască familia, să o ajute să

depăşească problema, să înveţe membrii familiei ce au de făcut într-o situaţie sau alta, să

aplaneze certuri, conflicte şi să exercite o presiune pentru ca familia să rămână unită. În prezent

comunităţile şi-au pierdut această funcţie, legăturile familiei cu societatea sunt stabilite pe alte

principii şi nimeni nu mai are dreptul să se implice în treburile interne ale unei familii atâta timp

cât familia nu încalcă legea statului. Sigur că mai pot fi puse în discuţie în prezent şi alte aspecte,

cum ar fi schimbările sociale foarte mari de la o generaţie la alta (fapt neexistent până nu

demult) astfel încât un reprezentant al unei generaţii mai vechi, fără o pregătire temeinică în

domeniul social şi psihologic, nu mai poate da nişte sfaturi competente pentru că el nu a trăit

multe din experienţele generaţiilor mai tinere. Înţeleptul unei comunitaţi din trecut se confrunta

de la o generaţie la alta cu probleme foarte asemănătoare şi transmitea noilor generaţii experienţa

verificată de sute de ani pe care a primit-o şi el în aceeaşi formă de la înaintaşi. În prezent lumea

în permanentă schimbare şi cu schimbări de ordin calitativ importante nu mai poate să-şi rezolve

problemele doar cu experienţa trecută, este nevoie de noi soluţii pentru noi provocări.

Printre aceste noi soluţii se află şi psihoterapeutul şi procesul de psihoterapie pe care

acesta îl pune în act. Dacă în cele expuse până acum am folosit cuvântul “sfat” şi “a sfătui” sau

alte expresii care indică această acţiune, încă de la început trebuie să facem precizarea unui

principiu fundamental în psihoterapie şi anume că se ajută clientul sau pacientul să caute şi să

găsească propriile sale soluţii la probleme şi nu i se oferǎ sfaturi. Psihoterapeutul nu sfătuieşte

niciodată, ci însoţeşte persoana pe un drum anevoios de multe ori de găsire a propriilor

răspunsuri. Poate că din acest punct pleacă diferenţele pe care le are actul psihoterapeutic le are

cu alte acţiuni ale altor persoane care îşi propun să ofere ajutor în anumite situaţii. Sigur că

pentru a pune în evidenţă caracteristicile psihoterapiei vom fi nevoiţi să punem în discuţie ce este

psihoterapia şi cine sunt psihoterapeuţii.

I.3. Psihoterapia de la concept la practică.

2

Termenul de psihoterapie, arată U. Şchiopu (1997), îşi are originea în engleză

“psychotherapy”, franceză “psychoterapie” şi se referă la tehnici de tratare a tulburărilor psihice

organizate în legătură cu diagnosticarea clară a caracteristicilor acestora. Psihotarapia priveşte

tulburările nevrotice, psiho-somatice, caracteriale şi psihotice.

Psihoterapia ca sistem de vindecare a stărilor de suferinţă există de relativ puţin timp, de

doar aproximativ o sutǎ de ani, de când S.Freud a impus cura psihanalitică ca mijloc de tratament

psihologic. În multe privinţe psihoterapia s-a inspirat din filozofie, din discursurile socratice, în

care filozoful nu doar îşi expunea un punct de vedere, o concepţie, un sistem de credinţe ci acorda

importanţă şi partenerului de discuţie, încercând prin anumite întrebări să îl determine pe acesta

să îşi exprime concepţii, credinţe, pe care până atunci nu le exprimase sau nici nu se gândise la

ele. În psihoterapie trebuie să luăm ca principiu faptul că pacientul (sau clientul) nu primeşte

sfaturi, soluţii, rezolvări, răspunsuri ci este îndrumat pe un drum la capătul căruia să găsească

singur răspunsurile la întrebările sale, soluţii la problemele sale.

Încercările de a da o definiţie psihoterapiei au fost numeroase şi nu s-a ajuns încă la o

definiţie unitară şi unanim acceptată asupra psihoterapiei pentru că în prezent funcţionează peste

trei sute de şcoli terapeutice (apud I.Dafinoiu,2000), fiecare cu propria sa concepţie asupra

personalităţii, a patologiei personalităţii şi mai ales asupra schimbării terapeutice. Sigur că toate

aceste şcoli de terapie se subsumează câtorva curente mai importante pe care le vom discuta şi noi

în cele ce urmează pentru a le vedea specificul şi modul în care privesc schimbarea terapeutică.

Dar mai înainte vom privi începuturile psihoterapiei şi caracteristicile lor.

Avându-şi izvorul în conceptul general de terapie, psihoterapia dezvăluie unele

caracteristici ale actului terapeutic, acelea de îngrijire, însoţire a semenului în suferinţă pe un

drum al vindecării.

Psihoterapia semnifică o vindecare a sufletului, un act curativ care se referă la problemele

sufleteşti şi nu la cele fiziologice. Prima psihoterapie ştiinţifică este considerată a fi cura

psihanalitică. De altfel, unele definiţii includ în sfera psihoterapiei doar psihanaliza care ar fi

singura care poate determina restructurări profunde ale personalitaţii, care determină persoana la

o reevaluare şi remodelare a întregului mod al său de a fi. Sunt definiţii mult mai largi, la extrema

cealaltă a celor care consideră psihanaliza ca fiind singura psihoterapie şi care consideră că orice

formă de influenţă interumană cu efecte benefice ar fi o psihoterapie (s-ar putea include aici

acţiunea preotului, a prietenului, a confidentului, a vecinului care dă un sfat etc.) (apud

I.Dafinoiu,2000). Sigur că ambele tipuri de definiţii sunt eronate, una fiind mult prea exclusivistă

iar cealaltă mult prea largă şi prea nespecifică.

3

Oricum numele lui S.Freud rămâne asociat cu începutul psihoterapiei, care se caracteriza

în special printr-o relaţie pacient-terapeut disproporţionată în care terapeutul era expert şi

pacientul trebuia să se supună regulilor psihoterapeutice impuse de acesta, în care terapeutul

asculta atent pacientul, era binevoitor, neimplicat, nu se manifestă în nici un fel faţă de pacient,

nu dădea sfaturi, nu stabilea planuri, nu întreprindea nimic concret în legătură cu pacientul său.

(apud D.Gogleaza,2002). Dacă terapia nu dădea rezultate vinovat era pacientul pentru că este

rezistent şi nu acceptă schimbarea. Deci trebuiau analizate rezistenţele pacientului până când

acesta renunţă la ele! Metoda prioritară a psihanalistului era interpretarea, iar tehnicile utilizate

erau analiza viselor (calea regală spre inconştient), analiza actelor ratate şi asociaţia liberă.

În psihanaliză terapeutul se doreşte o oglindă a pacientului său care nu distorsionează

imaginea pe care i-o oferă pacientul, dimpotrivă o reflectă curat fără să introducă nici un

element nou. Pentru a realiza acest lucru terapeutul însuşi trebuie să urmeze o cură psihanalitică

pentru ca el să se cunoască, să se accepte, astfel încât să nu introducă în imaginea reflectată

pacientului său elemente ale propriei personalităţi, ale propriilor dorinţe, nemulţumiri, frustrări

etc. De aceea relaţia terapeutică este total asimetrică, terapeutul ştie totul despre pacientul său

(uneori ştie mai multe decât pacientul însuşi în mod conştient ştie despre sine!) iar pacientul nu

ştie nimic despre terapeutul său. Sigur că acest lucru presupune că între terapeut şi pacient să nu

existe nici o altă relaţie. Aceştia nu se întâlnesc în afara orelor de terapie, nu stabilesc relaţii de

prietenie sau de alt tip, nu se implică în viaţa cotidiană a celuilalt. Sigur că asta presupune să nu

facem terapie cu persoane cunoscute, rude, prieteni etc, iar aceste reguli sunt valabile şi astăzi în

toate tipurile de psihoterapie.

Deşi există o multitudine de accepţiuni asupra psihoterapiei care nu sunt unanim

acceptate, se detaşează şi unele note, aspecte, care întrunesc un larg acord pentru că surprind în

mod general şi totodată detaliat aspecte ale psihoterapiei valabile în marile curente din

psihoterapie:

“Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat care îşi propune să

influenţeze tulburările de comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens între

pacienţi, terapeut şi grupul de referinţă, sunt considerate ca necesitând un tratament, prin metode

psihologice (prin comunicare cel mai adesea verbală dar şi neverbală) în sensul unui scop bine

definit, pe cât posibil elaborat în comun (minimalizarea simptomelor şi/sau schimbarea

structurală a personalitaţii), cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate în baza unor teorii a

comportamentului normal şi patologic. În general, aceasta implica o relaţie emoţională solidă.”

(Strotzka,1978,cf.Huber,1994,pg.57). Desigur că în domeniul psihoterapiei se poate vorbi de

diferite tipuri de curente, care conform definiţiei şi aprecierilor anterioare duc la minimalizarea

4

sau dispariţia simptomului, fiecare şcoală sau curent terapeutic venind cu propria sa concepţie

despre om, despre tulburare, despre maniera de intervenţie concretizată în tehnici specifice.

Terapia de tip ericksonian de exemplu, consideră, spre deosebire de teoriile psihanalitice,

că omul are un izvor imens de resurse care sunt la nivel inconştient. Inconştientul depozitează

toate amintirile, experienţele, învăţările. Este sursa primară de resurse. Tot ce trebuie să facă

terapeutul este să activeze acest potenţial, pentru rezolvarea problemei pacientului. Această

activare se face de terapeutul ericksonian cu ajutorul metaforelor, a prescripţiilor paradoxale, a

hipnozei, iar limbajul se situează tot la nivel inconştient de multe ori, pentru că nu este nevoie de

o priză de conştiinţă pentru ca pacientul să-şi rezolve problema. Hipnoza de tip ericksonian este şi

ea non-directivă, utilizând de multe ori duble-legături care transformă rezistenţa pacientului în

forţa schimbării lui.

Nevoia de accepţiune generală privind înţelegerea psihoterapiei a determinat stabilirea

unor criterii operaţionale care să ne ajute să decidem dacă o anumită intervenţie este sau nu o

psihoterapie. Avem în vedere ca intervenţia specialistului:

-să se bazeze pe o teorie ştiinţifică asupra personalitaţii şi tulburărilor sale,

-să se bazeze pe o teorie ştiinţifică asupra modificării tulburărilor şi pe o tehnologie verificată în

practica de specialitate,

-să prezinte evaluări empirice asupra efectelor sale, pozitive şi negative,

-să ofere o intervenţie asupra tulburărilor de comportament şi a stărilor de suferinţă,

-să fie practicată de persoane calificate şi competente. (Huber,1994,pg.57)

În ce priveşte psihoterapeuţii, persoanele calificate şi competente să exercite activităţi de

psihoterapie precizăm că acestea există peste tot în lume şi îndeplinesc anumite cerinţe

legislative . De curând şi în Romania sunt stipulate foarte clar condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească o persoană pentru a putea face psihoterapie. Trebuie să fie absolvent de învăţământ

superior a unei facultaţi socio-umane, cu licenţă şi să urmeze un curs de formare (cu o durată de

aproximativ patru ani) din cadrul Asociaţiei de Psihoterapie, în cadrul căruia să înveţe să

folosească tehnici specifice şcolii din care face parte, să existe într-o formă sau alta o perioadă de

autodezvoltare şi să se afle într-o perioadă de supervizare în care cazurile pe care le lucrează să

beneficieze de aprecierea supervizorului.

CURS 2. Structuri psihoterapeutice şi paradigme în psihoterapie

Structuri psihoterapeutice: puncte de vedere

5

Varietatea mare a accepţiunilor date psihoterapiei explică complicatul proces de

dezvoltare din timpuri foarte îndepărtate şi sub diferite forme şi modalitaţi, cu varii proceduri,

funcţie de gradul de dezvoltare culturală a omului, a civilizaţiei umane. Aceasta a şi făcut ca

psihoterapia să se dezvolte în raport cu obiectivele urmărite dar şi cu trăsăturile caracteristice ale

personalitaţii individului uman supus acestor tehnici. Prezentarea unor tipuri de psihoterapii şi a

criteriilor utilizate în clasificare din literatura de speciallitete confirmă caracterul concret, obiectiv

şi subiectiv al apariţiei şi dezvoltării structurilor psihoterapeutice.

Astfel, U. Şchiopu (1976) susţine că există opinii care clasifică psihoterapiile în trei mari

categorii :

-psihoterapii de influenţare, de persuadare, de tipul sugestiei, abordând cu precădere procedee

directive, folosind persuasiunea, dialogurile analitice,

-psihoterapii de catharsis, respectiv producerea de catharsis ca eliberare de sentimente refulate:

hipnoza, tratamente subnarcotice,

-psihoterapii de analiză şi depăşirea conflictelor profunde care modifică personalitatea:

psihanaliza – conturată ca modalitate psihoterapeutică între 1911 şi 1917, centrată pe diminuarea

tensiunilor, în cazuri de dezechilibru psihic.

Profesor U. Şchiopu arata că psihoterapiile s-au extins după criterii de vârstă, după

numărul componentelor şi după conţinutul grupului, respectiv:

-psihoterapii aplicate copiilor,

-psihoterapii de grup, respectiv familiale şi ocupaţional profesionale, care urmăresc eliminarea

anxietaţii, agresivitaţii, reconsiderarea şi conturarea aspiraţiilor,

-psihoterapii individuale, cu un conţinut psihanalitic, pentru tulburări de personalitate, ocupându-

se de procese de refulare precum şi de complexele intrapsihice, sau cu un conţinut nondirectiv,

pentru căutarea de sine, aflarea propriului univers (C. Rogers), sau revigorarea structurilor

psihice, pentru reducerea imaginarului fantezist (E. Bellak). De asemenea, aceste psihoterapii

cuprind şi reducerea conflictelor intrapsihice determinte de stresul cotidian (A. Herbert), se

adresează persoanelor cu emotivitate mare prin psihoterapii primare şi prin ţipăt (Cl. Allais). Tot

în această categorie intră şi analiza tranzacţională (E. Berne), care vede personalitatea formată din

trei niveluri: substraturile copil, adult şi părinte . Trecerea prin aceste substraturi permite

depistarea dominantelor specifice fiecărui nivel şi urmăreşte modificarea dimensiunilor

structurilor interne. Psihoterapii de tipul psihodramei sunt şi ele folosite, utilizându-se fie roluri

spontane, fie roluri tematice, fie roluri analizate şi comentate. Psihoterapiile behavioriste sunt

aplicate persoanelor cu diferite probleme comportamentale.

6

-psihoterapii pentru restabilirea balanţei energetice cu inspiraţie orientală: yoga, zen-terapia,

meditaţia transcedentală, tehnici bio-energetice de relaxare (J. P. Schultz), ca şi hipnoza (J.B.

Charcot, H. M, Bernheim).

Oricum aceste clasificări nu sunt folosite în prezent, ele îmbină elemente care aparţin în

realitate unor curente diferite şi sunt interpretate adesea eronat.

Dupa P. Popescu-Neveanu (1976), psihoterapiile se clasifică astfel:

-individuale: psihanaliza, de scurtă durată, prin hipnoză, în semi-narcoză, de relaxare, non-

directivă, directivă.

-de grup: familială, ocupaţională, situaţională, ameliorarea comunicării în grup, educarea

încrederii în grup, deschiderea spre alţii, îmbunătaţirea relaţiilor sociale.

I. Mitrofan (2001) acorda o mare atenţie psihoterapiilor de grup familial, pe care le

structurează astfel: comunicaţionale, multiple, experienţiale, structurale, tranzacţionale,

strategice, sistemice, narative şi integrative.

În viziunea lui P. Petroman (2003) psihoterapiile se structurează astfel:

după modul de efectuare :

-directivă- în care terapeutul se bazează pe anumite reguli, instrucţiuni pe care le dă pacientului

său şi acesta trebuie să se conformeze acestora,

-nondirectivă- în care psihoterapeutul nu obligă pacientul să se supună unor reguli, pacientul este

considerat ca fiind cel mai în măsură să vorbească despre problema sa, despre modul de

rezolvare, psihoterapeutul nu face altceva decât să definescă un cadru propice schimbării.

Reprezentantul terapiei nondirective este considerat C.R.Rogers care prin terapia sa centrată pe

client a impus un sistem filozofic cu privire la schimbare. Terapeutul acceptă necondiţionat

clientul (nu pacientul, deci există o depatologizare), este empatic, îl ascultă activ, realizează

reformulări şi resemnificări astfel încât clientul să se dezvolte, să se accepte emoţional şi să

găsească soluţiile la întrebările sale.

după timpul în care se efectuează:

-terapii de lungă durată-în special terapia psihanalitică care necesită ani pentru ca pacientul să

realizeze o schimbare profundă de personalitate,

7

-terapii scurte-cele mai multe din terapiile moderne sunt terapii scurte, care sunt centrate în

special pe prezent şi pe soluţii ale problemei prezente, având un număr de aproximativ 12-20 de

şedinţe, cu o frecvenţă de una pe săptămână.

după modalitatea de realizare:

-individuală-atunci când există un singur pacient care intră în relaţie cu un psihoterapeut ,

-colectivă-atunci când mai mulţi pacienţi, în general cu aceeaşi categorie de probleme intră în

relaţie cu un terapeut.

în funcţie de locaţie:

-psihoterapia realizată într-un cabinet privat, în care pacientul solicită asistenţă psihoterapeutică şi

achită contravaloarea prestaţiei de specialitate. Este forma cea mai întâlnită şi cu rezultatele cele

mai bune deoarece implică pacientul care îşi asumă responsabilitatea schimbării şi este motivat şi

de preţul pe care îl plăteşte,

-psihoterapie instituţionalizată-se desfăşoară în special în unităţile de asistenţă medicală, în

spitalele de psihiatrie şi eficienţa este în general scăzută datorită lipsei de implicare a pacientului.

Paradigme în psihoterapie

Diversitatea şi dinamica curentelor din psihoterapie ne determină să procedăm la o

prezentare succintă a principalelor curente şi respectiv paradigme pe care acestea le propun.

Aceasta din dorinţa de a putea înţelege multitudinea de tehnici pe care le vom prezenta în

continuare când vom arăta principalele modalităţi psihoterapeutice de acţiune în studiile de caz.

Aşadar principalele paradigme în psihoterapia actuală se structurează astfel:

-paradigma comportamentală,

-paradigma cognitivă,

-paradigma psihodinamică,

-paradigma sistemică,

-paradigma umanist-experienţială.

H.Liddle (1982) propune mai multe aspecte pentru ca fiecare terapeut să îşi definească

poziţia în legătură cu ele şi pentru a exista o bună sistematizare a şcolilor terapeutice.(apud

I.Dafinoiu,2000). Acestea sunt:

-propria definiţie dată psihoterapiei,

8

-care comportament este considerat normal şi care este considerat disfuncţional,

-cum sunt determinate şi stabilite scopurile terapiei,

-cum se produce schimbarea în comportamentul clientului,

-cum se evaluează terapia .(apud I.Dafinoiu,2000)

Paradigma comportamentală

Această paradigmă propune drept teorie a patologiei una conform căreia problemele

pacientului se dezvoltă ca urmare a unor procese de învǎțare neadaptative (apud I.Dafinoiu,2000).

Pacientul învaţă pe parcursul vieţii maniere de a se comporta care par a fi benefice pe termen

scurt dar pe termen lung acestea îi vor aduce dificultăţi de adaptare sau situaţia se schimbă şi

pacientul păstrează aceleaşi comportamente care în situaţia nouă ele devin nepotrivite (de

exemplu copilul mic plânge de câte ori doreşte ceva pentru că la o anumită vârstă este singura

modalitate de a comunica celorlalţi că ceva nu îi place. Dacă şi atunci când va creşte va păstra

acelaşi comportament de a plânge de câte ori nu-i place ceva, pentru noua situaţie, de copil mare

acest comportament nu mai este potrivit şi poate să cauzeze neadaptări). Rolul terapeutului este

de a facilita un proces de reînvăţare activă de noi comportamente mai necesare şi mai potrivite

pentru situaţia prezentă. (în exemplul de mai sus putem învăţa copilul modalităţi mai adaptate

de a comunica ceea ce nu-i place, de exemplu, să-i îmbunătăţim tehnicile de comunicare). În

această paradigmă obiectivele terapiei sunt stabilite în colaborare cu pacientul , dar nu în mod

necesar. Schimbarea se produce prin reînvăţare, iar metoda de evaluare a schimbării se realizează

prin raportările făcute de pacient sau de ceilalţi din jurul pacientului. Relaţia terapeutică este una

de tip şcolar, pacientul având teme pe care trebuie să le realizeze între şedinţele de terapie,

terapeutul evaluează şi discută schimbarile pacientului său din perioada dintre şedinţe. În ce

priveşte rolul inconştientului acesta este negat în terapia comportamentală, important este

răspunsul condiţionat al pacientului şi posibilitatea lui de a învăţa noi răspunsuri, ambele tipuri

fiind condiţionate de experienţele de mediu (şi relaţia terapeutică este tot o relaţie cu mediul

înconjurător pacientului).

Paradigma cognitivă

Această paradigmă propune drept cauze ale simptomului schemele şi automatismele

cognitive neadaptate. Rolul terapeutului este de a învăţa pacientul să exploreze sensul

evenimentelor şi să corecteze automatismele greşite. Practic îl învaţă un nou mod de a gândi,

9

de a găsi alte răspunsuri şi soluţii cognitive. Obiectivele sunt stabilite într-o manieră colaborativă,

iar terapeutul devine un supervizor al schimbării pacientului său. (apud I.Dafinoiu, 2000).

Schimbarea se produce atunci când pacientul găseşte noi sensuri, noi înţelesuri, iar

acestea la rândul lor vor produce noi stări afective care să determine noi comportamente. În ce

priveşte modalitaţile cognitive au fost descrise (apud I.Dafinoiu,2001) trei niveluri cognitive:

-nivelul gândurilor automate-care sunt gândurile pe care pacientul le are în mod spontan în minte,

-nivelul proceselor cognitive-modalităţile de a ajunge la aceste gânduri automate, de exemplu

minimalizarea („Nu este important că am luat o notă mare , profesorul a fost îngăduitor sau

lucrarea a fost uşoară”), maximizarea („Este cel mai grav lucru care mi se putea întâmpla să nu

trec un examen”), inferenţa arbitrară („Dacă nu mi-a zâmbit înseamnă că nu contez deloc pentru

el”)etc.,

-nivelul schemei bazale individuale-ca nivel cel mai profund a unui mod stabil de a gândi (în

termeni de culpabilitate sau inutilitate sau altele) care determină tot restul procesului.

Noile înţelesuri la care poate ajunge persoana ajutată de terapeut pot fi de genul: “am luat

o notă mare pentru că am învăţat şi am făcut impresie bună” sau “picarea unui examen trebuie să

mă determine să învăţ mai mult” sau “dacă nu mi-a zâmbit poate că are o problemă azi, ar trebui

să întreb dacă-l pot ajuta” etc.

Evaluarea se face prin observarea schimbării schemei bazale, adică a celui mai profund

nivel. Inconştientul este negat şi experienţele conştiente sunt singurele importante.

Paradigma psihodinamică

În această paradigmă se pleacă în special de la teoria psihanalitică şi se consideră că sursa

problemelor se află în relaţie cu dezvoltarea timpurie şi în special cu fixarea la un anumit stadiu al

dezvoltării datorită diferitelor traume emoţionale pe care pacientul le-a trăit în acele perioade şi

de care de cele mai multe ori nu mai este conştient. Deci rolul inconştientului în această

paradigmă este unul extrem de important, central, văzut ca înnăscut, animalic, negativ, sursă a

energiei libidinale, plin de impulsuri reprimate, generator de răspunsuri simptomatice. (apud

I.Dafinoiu,2000). Rolul terapeutului este de a furniza securitatea necesară şi o imagine în oglindă

astfel încât pacientul să-şi exploreze sentimentele şi felul de afectare a vieţii prezente.

Obiectivele sunt stabilite de terapeutul ”expert”, schimbarea se produce prin dezvoltarea unor

clarificări complexe ale aspectelor trăite, evaluarea se poate realiza prin studii de caz.

Paradigma sistemică

10

Este una din cele mai noi paradigame, foarte utilizată în prezent, în care problema

pacientului este văzută ca o parte a unui context social mai larg, cu multiple determinante şi rolul

terapeutului este unul specific de implicare activă, de muncă susţinută în cadrul cuplului, familiei.

Psihoterapeutul are strategii, planuri de acţiune, scopurile sunt stabilite într-o manieră

colaborativă, dar terapeutul foloseşte diferite strategii pentru ca să îndrepte pacienţii spre

scopurile utile terapiei. Uneori foloseşte în mod subtil implicarea sa activă în stabilirea

scopurilor. Schimbarea se finalizează atunci când se schimbă aspectele importante în

interacţiunile din cadrul sistemului şi evaluarea schimbării se realizează prin supervizare în vivo,

cu măsurări la niveluri diverse.(apud I.Dafinoiu,2000). Inconştientul este considerat ca fiind

central dar cu un conţinut pozitiv, văzut ca un mare rezervor de resurse la care clientul nu mai

poate avea acces datorită experienţelor conştiente care i-au îngrădit resursele inconştiente. Dacă

problema este la nivel inconştient şi rezolvarea se poate situa la acelaşi nivel, nu este nevoie de

accesul în conştient.

Paradigama experienţială

Considerată a fi o paradigamă umanistă aceasta vede sursa problemelor în neacceptarea

de către ceilalţi a persoanelor aşa cum sunt ele astfel încât pentru ca să fie acceptate acestea

trebuie să joace în permanenţă roluri sociale uneori în contradicţie cu ceea ce simt ele. Se ajunge

la un consum energetic foarte mare, la lipsa imaginii pozitive asupra propriei persoane.

Terapeutul trebuie să faciliteze clientului cunoaşterea propriilor sentimente şi trăiri prin acceptare

necondiţionată, empatie, înţelegere. Obiectivele sunt stabilite de client care este respectat în toate

deciziile pe care le ia. Inconştientul este văzut ca fiind central cu aspecte pozitive de cele mai

multe ori care facilitează schimbarea, oferǎ sensul primar al dezvoltării personale, a integrării

spirit-corp, schimbarea vine prin înlăturarea blocajelor mentale, emoţionale, astfel încât

potenţialul persoanei să se poată manifesta.

În prezent există o tendinţă tot mai accentuată spre o psihoterapie integrativă, care să

folosească tehnicile potrivite în momentele din terapie potrivite şi pe pacienţii potriviţi. Acest

fapt nu înseamnă că terapeutul nu trebuie să se formeze într-o şcoală de terapie şi poate să

amestece tehnici diferite necondiţionat, ci dimpotrivă, presupune formări în mai multe şcoli

pentru a putea discerne ce şi când trebuie folosit şi mai ales pentru o bună stăpânire a tehnicilor

pe care doreşte să le folosească. S-au pus în evidenţă chiar factori comuni tuturor terapiilor,

considerându-se că schimbarea terapeutică se datorează:

11

-40% factorilor extraterapeutici (forţa Eului, motivaţia şi voinţa schimbării, evenimente

exterioare întâmplătoare) care sunt independenţi de participarea la terapie,

-15% aşteptări, efecte placebo, faptul de a şti că eşti tratat, că cineva se ocupă de problemele tale,

-15% tehnici utilizate de terapeut,

-30% factori comuni tuturor terapiilor-empatie, căldură, acceptare, încurajare etc. (apud

I.Dafinoiu,2000).

Acest lucru nu trebuie să ne ducă la concluzia că tehnicile utilizate sunt puţin importante

pentru că de ele depind în mare parte şi obţinerea celorlalţi factori, precum încrederea, atitudinea

faţă de client etc.

Sperăm că acest numar mare de şcoli, curente, paradigme să ofere un spaţiu larg de

învăţare şi perfecţionare profesională şi să nu se constituie într-un impediment în rigurozitatea de

care un terapeut trebuie să dea dovadă, pentru ca efectele practice asupra clienţilor să fie cât mai

bune.

CURS 3.Terapia ericksoniană –o terapie sistemică

a. Caracteristicele terapiei ericksoniene

Folosirea frecventă şi cu rezultate remarcabile a terapiei eriksoniene în terapia

tulburărilor psihologice ne obligă să pătrundem în intimitatea caracteristicilor terapiei

ericksoniene cel puţin din dorinţa ca demersul practic prezentat în ultimul capitol, să fie susţinut

de principiile teoretice de bază ale acestei terapii. Vom prezenta aşadar, încercând să surprindem

esenţialul, principiile acestei terapii. Ca orice demers terapeutic care îşi propune să se adreseze

problemelor psihologice de orice tip, terapia ericksonianǎ se realizează prin participarea

simbolică a tuturor membrilor familiei implicaţi în problemă.

Dacă se constată că problema are o cauzalitate în relaţiile din familie se recurge la o

terapie de familie. Precizăm că nu se poate face o terapie de familie fără participarea tuturor

membrilor ei. Chiar şi atunci când este adus un singur membru din familie “desemnat” ca având

nevoie de terapie este necesar să nu ne lăsăm înşelaţi de cerinţa clientului şi să invităm în terapie

toţi membrii care contribuie sau determină problema.

12

M.Erickson nu a avut o teorie unitară asupra personalităţii, el tratând fiecare pacient ca şi

când ar fi un unicat (apud I.Dafinoiu,2000). Totuşi concepţiile sale generale asupra unor aspecte

ale psihicului uman pot fi extrase din abordările sale terapeutice. Astfel el vede inconştientul, spre

deosebire de S.Freud, ca un imens rezervor de resurse, unde pacientul poate găsi de fiecare dată

resursele necesare schimbării terapeutice şi rezolvării problemelor pe care le are (apud

M.Erickson,1990). Atunci de ce ajunge pacientul la terapeut dacă are toate resursele de care are

nevoie? Răspunsul la această întrebare este dat de Erickson în termenii diferenţei între

inconştient şi conştient şi rolului fiecăreia dintre instanţe, precum şi influenţelor lor reciproce

(apud M.Erickson,1990). El exprima faptul că experienţele conştiente limitează foarte mult

resursele inconştiente. Anumite stereotipuri comportamentale, patternuri pe care indivizii le

adoptă în rezolvarea problemelor lor zilnice şi care le aduc succes se cimentează ca moduri

obişnuite de comportament. Insǎ odatǎ ajunşi într-o situaţie în care modul obişnuit de

comportament nu le mai aduce succes persoanele încearcă să facă acelaşi şi acelaşi lucru, chiar

dacă ei dispun şi de alte resurse care în acea situaţie le-ar aduce succesul. Dar resursele lor

inconştiente uneori pot fi puse în act şi relevate doar prin metode deosebite cum ar fi şi hipnoza.

În consens cu aceasta, M. Erickson vede terapia ca o modalitate de a depăşi limitele conştiente, ca

pe o extensie a ceea ce pacientul ştie deja. (J.Harley). El provoacă prin abordarea sa o disociere

între conştientul şi inconştientul persoanei, adresându-se fiecăreia în maniere de comunicare

specifice.

Aşadar pentru M.Erickson, (spre deosebire de S.Freud care considera conţinuturile

inconştientului ca necesar de adus în conştient şi este obligatoriu acel moment de “insight” pentru

ca pacientul să se vindece), este la fel de bine dacă inconştientul ramâne inconştient (apud

M.Erickson,1990). Dacă pacientul comunică în manieră inconştientă şi terapeutul poate comunica

în aceeaşi manieră. Dacă problemele sunt la nivel inconştient şi răspunsurile pot fi tot la nivel

inconştient. La Erickson, principalul aliat este inconştientul care este pus faţă în faţă cu

conştientul şi astfel terapeutul evită să intre în contradicţie sau în competiţie cu clientul său.

Terapeutul nu poate fi acuzat de manipulare din moment ce el nu dă nimic de la el, inconştientul

şi conştientul clientului sunt cele puse faţă în faţă .

Sesizăm aşadar că Erickson foloseşte o inducţie care presupune modalitaţi diferite de

adresare pentru conştient şi inconştient, autorul punând la baza proceselor de natură inconştientă

activitatea emisferei cerebrale drepte (apud I.Dafinoiu,2000).

13

Emisfera stângă (stare de veghe) Emisfera dreaptă (stare transă)

Nivel lingvistic

Nivel logico-matematic

Nivel raţional

Nivel abstract

Nivel direct

Focalizarea atenţiei

Efort voluntary

Pantomimica

Nivel kinestezic

Nivel muzical

Nivel vizuospaţial

Nivel intuitiv

Nivel perceptiv-sintetic

Activitate spontană

Activitate difuză

Stare de confort

În relaţia cu pacientul Erickson se adresa la fel de uşor conştientului cât şi

inconştientului, utilizând pentru primul metafore, care sunt un mijloc de transmitere de

semnificaţii şi sunt aproape nelipsite din abordările autorului.

b. Trăsături caracteristice abordării ericksoniene

O primă trăsătură specifică se referă la caracterul indirect al abordării ericksoniene-dacă

în hipnoza tradiţională caracterul era unul directiv, care considera omul mai degrabă un robot,

terapia eriksoniană are un caracter indirect prin folosirea de metafore aşa cum a fost prezentat

anterior, prin prescripţii paradoxale, duble legături etc. (apud I.Dafinoiu,2002).

Disocierea dintre conştient şi inconştient este una din caracteristicile abordării

eriksoniene, presupunând comunicarea pe mai multe nivele şi diferenţele existente între

emisferele cerebrale, cum a fost de asemenea prezentat anterior (apud I.Dafinoiu,2002).

O altă caracteristică este utilizarea, vobindu-se chiar de principiul utilizării, care

presupune acceptarea realităţii şi grilei clientului şi folosirea lor în beneficiul terapiei. Aceasta

presupune că în construcţia transei hipnotice să fie înglobat orice comportament, orice reacţie a

subiectului sau stimulii din jur (apud M.Erickson,1990). Toţi oamenii au anumite grile interioare,

anumite sisteme de referinţă, de aceea primul pas în terapie trebuie să fie acela de a identifica şi a

traduce sistemul de referinţă al clientului. Terapia eriksoniană propune ideea că oamenii fac în

orice moment cea mai bună alegere pentru ei înşişi. Asta nu înseamnă că ei nu fac erori de logică,

ci că în cadrul sistemului de referinţă al lor, chiar şi comportamentul problematic este cea mai

14

bună alegere făcută la un moment dat de subiect, dar care în timp îşi pierde scopul. De aceea,

trebuie descoperit care este beneficiul simptomului. Erickson a dezvoltat o atitudine empatică faţă

de client şi respectul pentru orice mesaj care vine de la client. Asta înseamnă existenţa unei

rezonanţe între terapeut şi clientul său pe toate palierele şi mai ales în mod inconştient: tonul

vocii, gesturile, mimica, ritmul respirator etc. Acest aspect l-a determinat pe Erickson să

folosească foarte mult comunicarea ideodinamică, atât în timpul transei cât şi în afara ei, şi în

toate momentele transei, aşa cum va fi prezentată ulterior (apud M.Erickson,1990).

Resursele necesare schimbării se află în interiorul clientului, terapeutul nu face altceva

decât să însoţească clientul şi să -l ghideze în direcţia accesului la aceste resurse. Clientul trebuie

întâlnit pe teren propriu, nu trebuie să i se nege atitudinile, părerile, ideile, ci terapeutul să-şi

însuşească sistemul se referinţă al pacientului şi să modeleze comportamentul acestuia din

interior (apud M.Erickson,1990).

Erickson condidera că o persoană nu poate să nu comunice. Chiar şi noncomunicarea

este o comunicare. Este o comunicare la nivel nonverbal, pe care terapeutul trebuie să o

recepteze şi să o utilizeze. Nu este nevoie ca să existe o conştientizare a noilor comportamente

sau a cauzelor, iar inconştienul poate rămâne inconştient (apud M.Erickson,1990).

M. Erickson foloseşte comunicarea non-verbală şi inconştientă şi în toate fazele transei

hipnotice una din modalităţile de comunicare este cea prin semnalizare ideodinamică. Este o

comunicare reală şi autentică şi permite folosirea tuturor principiilor prezentate anterior. De

asemenea, unul din fenomenele cele mai întâlnite în transa hipnotică şi după care pacienţii cred că

au fost în transă sunt fenomenele ideomotorii (apud M.Erickson,1990). Vom prezenta în

continuare câteva elemente de hipnoză clinică ericksoniană şi de comunicare ideodinamică pentru

o mai bună înţelegere a acestor fenomene specifice transei hipnotice.

CURS 4 Hipnoza de tip ericksonian

Aspecte introductive

Deşi termenul de hipnoza este un termen relativ nou,de doar o suta şi cincizeci de ani,

conceptul vehiculează numeroase credinţe, aşteptări, dintre cele mai diverse. Pe de o parte, aceste

credinţe au un conţinut pozitiv şi se concentrează în jurul unor imagini, aşteptări pozitive,

asociind hipnoza cu stări transcedentale, indivizii considerând că prin hipnoză îşi pot depăşi

limitele pe care ei le cunosc şi pot accede la noi informaţii, trăiri uitate sau trăite chiar în alte

15

vieţi şi aceste lucruri îi atrag, îi incită , iar pe de altă parte, există o serie de concepţii cu

încărcătură negativă, care asociază hipnoza cu manipularea, deposedarea de voinţă proprie şi

intrarea sub influenţa şi puterea hipnotizatorului, fapt care creează frică şi neacceptare a unei

astfel de experienţe. Dar, aşa cum putem observa, oricare din aceste atitudini, fie de negare şi

retragere, fie de supraaşteptări, a creeat un adevarat mit al hipnozei. Aceste atitudini au fost

întreţinute parţial şi de unii hipnotizatori, care îşi atribuiau puteri speciale, deosebite,

magice ,asigurând pacienţii că vor putea trăi experienţe din alte vieţi, că vor putea vedea cu

partea posterioară a capului şi multe altele. Unii din ei erau probabil vrăjiţi ei înşişi de

posibilitatea de a poseda astfel de calităţi.

În situaţiile de boală în care pacientului medicina şi adevărul ştiinţific îi oferă doar

certitudini de multe ori potrivnice, hipnoza ofera pacientului speranţe, mister şi antrenează

credinţe pozitive legate de vindecare.

Primele abordări ştiinţifice ale hipnozei au propus o teorie care vedea hipnoza ca stare

modificată de constiinţă. Caracteristic acestei stări ar fi modificările mnezice şi senzoriale,

creşterea sugestibilităţii, catalepsie, anestezie etc.

Cealaltă teorie asupra hipnozei afirmǎ cǎ transa este o realitate psihologică construită.

Această teorie are în vedere faptul că atitudinile, expectanţele pacientului creează un anumit

cadru. Se iau în considerare conceptele de credinţă, expectanţă, atenţie, concentrare. Pacientul îşi

însuşeşte un anumit comportament şi un anumit rol, văzîndu-se pe sine ca hipnotizat şi atribuie

terapeutului rolul de hipnotizator. De aceea, este foarte importantă câştigarea încrederii clientului,

investiţia pe care clientul o face în hipnotizator, în puterea lui de a induce o transă, dar şi în

puterea pacientului de a creea o transă şi a se comporta ca un subiect hipnotizat. Acest lucru nu

semnifică faptul că trăirile din timpul transei nu sunt autentice şi veritabile ci că ele nu ar putea fi

trăite în absenţa încrederii şi credinţei pacientului. Aceste lucruri îi fac pe anumiţi autori să

considere că hipnoza nu ar exista de fapt, deoarece ceea ce trăieşte pacientul nu sunt lucruri total

străine de ceea ce trăieşte el şi în alte situaţii, ca de exemplu, atunci când citeşte o carte şi este

foarte concentrat sau atunci când este între somn şi veghe şi anumite lucruri pot fi distorsionate.

Totuşi hipnoza este o relaţie specială care se creează între pacient şi terapeut, în care se exercită

anumite roluri, se pun în act anumite credinţe, aşteptări, mituri şi care poate fi folosită în mod

sistematic şi voluntar în atingerea unor obiective terapeutice.

M.Erickson este promotorul a ceea ce se numeşte noua hipnoză. El vede hipnoza ca

nefiind altceva decât un cadru de referinţă ce permite realizarea unor atitudini, aşteptări, credinţe.

Dacă hipnoza clasică, ortodoxă, este una de tip directiv, care impune pacientului anumite idei,

comportamente, care foloseşte sugestii directe, noua hipnoză nu face altceva decât să creeze un

16

cadru propice de manifestare a subiectului. Ea foloseşte în construcţia sa tot ceea ce oferă

pacientul, utilizează credinţele, aşteptările, mişcările şi reacţiile pacientului. În cadrul noii

hipnoze nu se mai vorbeşte de subiecţi rezistenţi pe care terapeutul încearcă să-i modeleze ci toate

reacţiile subiecţilor sunt văzute ca feed-back şi utilizate. Dar aceste principii vor fi prezentate în

continuare mai detaliat.

Tehnici inovatoare în terapia ericksoniană privind rezistenţa

Erickson dezvoltă pe de o parte tehnici de evitare a rezistenţei şi pe de altă parte o

foloseşte în demersurile sale terapeutice.

Dublele legături sunt o manieră originală şi inedită de evitare a rezistenţei subiectului,

care îl pun pe acesta în situaţia unei alegeri iluzorii. I se oferă de către terapeut două alternative

care conţin de fapt ambele ideea la care terapeutul doreşte să ajungă; de exemplu "Vrei să intri în

transă şezând sau culcat?". Pacientul indiferent de alegerea sa răspunde sugestiei implicite a

terapeutului, aceea de a intra în transă.

În tehnica dublei legături se pot pune în conflict diferite paliere ale psihicului individului,

conştient-inconştient şi sunt puse în antiteză dorinţe diferite ale lor. "În timp ce mintea ta

conştientă doreşte să asculte şi să vadă tot ceea ce se întâmplă în jur, mintea ta incoştientă are şi

ea dorinţa ei, aceea de a închide ochii şi a se odihni.".

Pe de altă parte în terapia ericksoniană este folosită rezistenţa pacientului. Aceste tehnici

includ:

-acceptarea şi valorificarea comportamentului manifest,

-folosirea realităţii interne a pacientului,

-folosirea afectelor negative şi a confuziei,

-folosirea simptomului,

-folosirea rezistenţei.

Pacientului i se acceptă realitatea lui interioară, i se permite în transă să gândească ceea

ce gândeşte, să simtă ceea ce simte şi sugestiile iau forme speciale în funcţie de pacient. Folosirea

dezorientării şi confuziei, îndoielii, explorează ambivalenţa în care se află pacientul rezistent.

Chiar prezenţa unui subiect rezistent într-un cabinet de terapie este un nonsens comportamental.

Aceste comportamente de a folosi tot ceea ce oferă pacientul poate fi concis în principiul

utilizării. Acesta presupune mai multe activităţi: ratificarea, care presupune responsabilizarea

pacientului cu privire la transa hipnotică, atribuirea prin care pacientului i se oferǎ înţelesuri

adiţionale pentru unele comportamente mai generale. "Şi acum dai din cap în mod diferit, pentru

17

că inconştientul tău are propriul mod de a fi de acord". De asemenea, utilizarea presupune

încorporarea lucrurilor din situaţia existentă, de exemplu deschiderea întâmplătoare a unei uşi

poate fi încorporată în transa hipnotică, "Poţi deschide în mod constructiv noi uşi capacităţii

minţii tale interioare de a se perfecţiona".

De asemenea, terapeutul poate dezvolta orice comportament pe care pacientul îl are. Dacă

pacientul se mişcă pe scaun terapeutul îi poate spune "Cu cât corpul tău se va mişca cu atât el îşi

va găsi o poziţie comodă iar inconştientul tău va cunoaşte noi şi noi niveluri de relaxare".

Între manifestările specifice hipnozei pot fi menţionate disocierea, fenomenele

ideodinamice, modificările mnezice, distorsiunea timpului, regresia şi progresia de vârstă,

halucinaţiile, catalepsia.

Elementul esenţial al transei hipnotice îl reprezintă disocierea între diferite paliere ale

psihicului, inconştientul fiind implicat într-o căutare transderivaţională. Asupra fenomenelor

ideodinamice ne-am oprit anterior şi am detaliat câteva aspecte. Între modificările mnezice,

considerate ca fiind unele din fenomenele cele mai specifice transei, amnezia este fenomenul cel

mai frecvent şi care constă în uitarea cel puţin pentru o bucată de timp a experienţelor trăite.

Pentru că pacienţii consideră că au trăit o transă profundă dacă uită unele lucruri terapeutul

poate provoca intenţionat amnezia fie prin confuzie fie prin dezorientare. În ce priveşte

distorsiunea timpului acesta poate să se dilate pentru pacient sau să se contracte astfel încât

timpul să pară a fi fie mult mai lung, fie mult mai scurt. Este des utilizat acest lucru în terapia

durerii.

Pentru mulţi autori ai secolului trecut transa era asociată cu regresia sau progresia de

vârstă. Aceste fenomene sunt utilizate pentru a modifica starea afectivă a pacientului asociată

unui eveniment din trecut sau pentru a construi un viitor în care simptomul să nu mai existe sau

să fie modificat. De asemenea, pacientul poate fi regresat sau progresat în anumite momente în

care a avut succes şi ancorat în resurse. În progresia de vârstă pot fi predicţii ce se autoîmplinesc.

Ca tehnici pot fi folosite dezorientarea temporală, inducerea unui proces disociativ sau însuşi

terapeutul poate să-şi însuşească un rol din trecutul pacientului. Este foarte utilizată această

regresie sau progresie în întărirea Eului, fie prin actualizarea unor trăiri benefice, în care pacientul

a avut succes, fie prin modificarea trăirilor negative asociate cu unele evenimente trăite atunci ca

traumatizante.

Concluzii

18

Terapia şi hipnoza de tip ericksonian vin cu o imagine schimbatǎ şi inovatoare asupra

demersului terapeutic, în care fiecare pacient este văzut ca un unicat care nu trebuie să fie

încadrat în unele etichete stricte şi limitative. Aceasta oferă libertate de manifestare individului şi

îl consideră pe acesta principalul agent al schimbării. Se trece de la o hipnoză directivă la una non

directivă şi creativă, care răstoarnă imaginea freudiană asupra inconştientului ca sursă de

conflicte într-o imagine a inconştientului ca mare rezervor de resurse şi potenţialităţi care prin

hipnoză pot fi folosite şi descoperite.

Comunicarea idiodinamică în terapia ericksoniană

a.Recunoaşterea semnalizării idiomotorii spontane

În viaţa de toate zilele se observă o multitudine de comportamente nonverbale care

acompaniază orice conversaţie. Vasta literatură din jurul conceptului de "limbaj corporal" a fost

reactualizată de puţini ani deşi se poate spune că a început ştiinţific odată cu lucrarea lui Darwin

"Expresiile emoţionale la om şi animale". Hipnoterapeuţii pot studia această literatură pentru a

învăţa mai multe despre diferitele sisteme de semnalizare importante în relaţionarea cu pacienţii.

Comunicarea non verbală devine în terapie principala cale de comunicare cu pacientul. Toate

formele de limbaj corporal pot fi înţelese prin sistemele de semnalizare ideomotorie, care sunt tot

atâtea surse de informaţii despre pacient. Unele din formele de comunicare idiomotorie din viaţa

cotidiană pot fi folosite cu succes în terapie.

În viaţa de zi cu zi înclinările şi clătinările din cap sunt adesea prezente în comunicarea

verbală. Ele susţin sau contrazic mesajul verbal în mod inconştient. De asemenea, ele pot fi

prezente şi în lipsa comunicării verbale. De exemplu: soţia observă că soţul său clatină sau

apleacă capul într-o conversaţie imaginară în aceeaşi manieră în care a făcut-o şi în conversaţia

lor de dimineaţă. Un vânzător, urmărind mişcările capului clientului poate să-şi dea seama de

opiniile acestuia şi să-şi adapteze comportamentul, să continue în aceeaşi manieră, cu acelaşi

produs, atunci când clientul dă din cap uşor în semn de "da" sau să-i prezinte o alternativă la

produs când înclină capul în sens de "nu". La şcoală, în clasele mici, mişcările elevilor implică

mişcări ale feţei şi corpului lor, în sens de "da" sau "nu" atunci când doresc să răspundă sau nu

sau când înţeleg sau nu. Mai târziu, înaintând în vârstă, mişcările devin din ce în ce mai discrete,

uşoare, semn că ele se automatizează şi devin inconştiente.(apud I.Dafinoiu,2002)

Atunci când sunt gata să vorbească, oamenii îşi ridică capul, îşi umezesc buzele, îşi

înclină corpul în faţă, îşi focalizează privirea. În viaţă recunoaştem spontan, uneori inconştient,

19

semnalizările corporale şi ne modelăm răspunsurile în funcţie de ele. Pentru terapie însă trebuie

să învăţăm iniţial conştient să recunoaştem semnele inconştiente ale pacienţilor şi să le

transmitem mesaje de acelaşi tip. (apud M.Erickson,1990)

Trebuie observat că mişcările oamenilor sunt orientate în direcţia în care doresc să se

întâmple lucrurile, chiar dacă nu există nici o speranţă să se întâmple aşa. De exemplu, pasagerul

din dreapta, şofer şi el, apasă cu piciorul în podea atunci când sesizează un pericol, încercând să

frâneze şi să oprească maşina, deşi ştie conştient că nu are cum să frâneze prin acţiunea sa .

În terapie şi în mod special în hipnoză, pentru ca mişcările de răspuns să fie reale,

inconştiente, pacientul trebuie să fie disociat prin transa hipnotică.(apud I.Dafinoiu,2002)

Putem spune că în viaţa de zi cu zi mişcările corporale însoţesc obligatoriu şi în mod

spontan toate mesajele pe care dorim să le transmitem în mod convergent sau divergent, uneori

transmiţând şi lucruri pe care conştient nu am dori să le transmitem, nefiind conştienţi nici măcar

că le-am comunicat şi acest lucru este important de urmărit în timpul terapiei.

b. Tipuri de răspunsuri idiodinamice

În mod firesc, în viaţa zilnică toţi oamenii folosesc un mod de comunicare specific, diferit

de cel verbal, pe care îl denumim "limbajul corporal". El pune în evidenţă foarte sugestiv

existenţa a două nivele ale fiinţei umane: conştient-inconştient. În timp ce partea conştientă

menţine aproape în permanenţă un control asupra faptelor exterioare care necesită un efort

raţional de prelucrare, partea inconştientă exprimă prin manifestări motorii propriile idei.

Exprimarea motorie inconştientă poate fi în acord sau nu cu ceea ce în mod conştient susţinem

sau exprimăm. De aceea, spunem că pentru a afla adevăratele idei, sentimente, ale unei persoane

este mai uşor să-i urmărim acest limbaj non verbal decât comunicarea logică, raţională, verbală.

Şi acest lucru este atât mai valabil cu cât se urmăresc părţile corpului care sunt mai puţin

controlate: picioarele, mâinile, vis a vis de limbajul feţei care poate fi controlat într-o oarecare

măsură. Aceste manifestări motorii inconştiente au de obicei o intensitate slabă, abia sesizabilă.

(apud M.Erickson,1981)

Fenomenele idiodinamice pot fi clasificate în: (apud Dafinoiu,2002)

-răspunsuri idiomotorii,

-răspunsuri idiosenzoriale,

-răspunsuri idioafective,

-răspunsuri idiocognitive.

20

Aceste tipuri de răspunsuri pot fi folosite în raport cu hipnoza fie pentru a induce transa,

fie ca aprofundare a transei, fie ca o mărire a sugestibilităţii sau ca o comunicare directă cu

inconştientul persoanei hipnotizate.

În raport cu creşterea sugestibilităţii este clasic "testul pendulului". Rezultatele acestui

"test", explicate prin fenomenul idiomotricităţii, transformarea ideii în act, cresc pe de o parte

sugestibilitatea persoanei, iar pe de altă parte informează terapeutul cu privire la gradul de

sugestibilitate al pacientului.

În inducerea transei poate fi folosit răspunsul idiodinamic fie al apropierii mâinilor sub

acţiunea ideii de câmp magnetic între palme, fie ca levitaţie a braţului etc.(apud I.Dafinoiu,2002)

În aprofundarea transei pot fi folosite în special răspunsuri idiosenzoriale, cum ar fi

senzaţiile de greutate, căldură sau răspunsuri idioafective: amintiri, speranţe, vise etc. (apud

I.Dafinoiu,2002).

Uneori hipnoterapeutul poate folosi tehnica chestionării cu răspunsuri idiomotorii pentru

o comunicare directă cu inconştientul. Această comunicare directă poate fi prin răspunsuri de tip

"da" sau "nu" care pot fi exprimate convenţional prin mişcări ale degetelor, capului sau chiar a

unui pendul aflat între degete. Aceste semnalizări idiomotorii trebuie să fie cât se poate de simple

pentru a nu avea nevoie de o prelucrare conştientă, raţională, care să facă pacientul să iasă din

transă. Pacientului i se poate spune să semnalizeze "da " cu degetul arătător de la mâna dreaptă şi

"nu" cu degetul arătător de la mâna stângă. În acest caz este preferabil ca pacientul să fie atins pe

degete pentru identificarea lor uşoară sau i se poate spune să semnalizeze doar "da" prin ridicarea

degetului arătător, iar "nu" fiind arătat prin lipsa ridicării.

Alteori, acest tip de răspunsuri idiodinamice sunt folosite şi ca manifestări post-hipnotice.

Lui M.Erickson nu-i scăpau nici cele mai mici mişcări involuntare ale mimicii corporale ale

pacienţilor, nici indiciile minimale ale schimbărilor fiziologice (tonusul muscular, pulsul,

frecvenţa respiraţiei sau ale mişcărilor idiomotrice ale capului, privirii, membre), informaţii pe

care el nu le obţinea niciodată prin interviuri prelungite şi conştientizate de către pacient, dar pe

care le folosea apoi în intervenţiile sale de comunicare directă cu inconştientul.(apud

D.Gogleaza,2002)

Cel mai frecvent el exprima verbal ceea ce pacientul exprima nonverbal aprofundând

astfel transa sau oferindu-i aspectul de veridicitate. Terapeutul nu are cum să vină în dezacord cu

pacientul său când nu face altceva decât să exprime ceea ce pacientul tocmai a comunicat.

De exemplu:"când suntem obosiţi ochii noştri încep să clipească lent şi uneori se închid fără ca

noi să ne dăm seama", în cazul în care pacientul tocmai a început să clipească privind un punct

21

fix. În acest mod , M.Erickson nu are pretenţia de la clientul său să înveţe vreun tip de limbaj

specific terapiei pentru că M.Erickson se străduia să înveţe el limbajul pacientului său, urmărind

exprimarea inconştientă.(apud I.Holdevici,1998)

Un alt aspect al manifestărilor idiodinamice este acela că terapeutul le foloseşte şi el

pentru a comunica cu pacientul. Dacă pacientul îi comunică terapeutului în acest mod şi la nivel

inconştient şi terapeutul poate răspunde tot în acest nivel. Este aşa numita comunicare pe două

niveluri. Terapeutul poate comunica şi el prin diferite mişcări minimale ale corpului, capului,

reducând astfel rezistenţa pacientului şi provocând schimbarea. Este ceea ce se numeşte

sincronizare şi desincronizare. Terapeutul "vorbeşte acelaşi limbaj cu pacientul său,

sincronizându-se şi apoi desincronizându-se, aşteptând sincronizarea pacientului cu el."(apud

I.Dafinoiu,2002)

De asemenea, aspectele idiomotorii pot fi folosite şi pentru a produce duble legături. De

exemplu: "Dacă se va ridica mâna dreaptă înseamnă că inconştientul dumneavostră este pregătit

să intre în transă. Dacă însă se ridică mâna stângă atunci inconştientul nu este pregătit."(ambele

alternative presupun aspecte de transă spontane, adică activităţi idiomotorii care preced orice

fenomen hipnotic).(apud M.Erickson,1976)

c. Comunicarea la nivele multiple

Precizam că o comunicare poate fi pe mai multe niveluri, conştient-inconştient, folosind

manifestări idiodinamice. În terapia ericksoniană precum şi în hipnoza de acest tip, este folosită

adesea confuzia. Ea poate fi provocată folosind şi mişcări motorii. De exemplu: poate fi

provocată confuzia cerând pacientului să răspundă idiomotor dând din cap în sens de "da" dacă

răspunsul la sugestia terapeutului este negativă şi în sens de "nu" în caz contrar. Asfel se poate

produce o nonconcordanţă între idee şi exprimare, dezorientând pacientul, care va aprofunda

transa. Pentru a fi în mod adevărat aceste manifestări inconştiente şi involuntare pacientul trebuie

să fie în transă sau distras în vreun fel pentru a nu avea posibilitatea să-şi observe propriile

mişcări. Pacientul nici nu-şi aduce aminte uneori la ieşirea din transă de faptul că a făcut unele

mişcări. Acest lucru demonstrează că pacientul nu a fost conştient când a facut acele mişcări şi că

nu ştie de ele.

M.Erickson prefera să observe înclinările sau clătinările din cap ale pacienţilor săi decât

să le urmărească limbajul verbal. Este surprinzător cât de des pacienţii înclină sau clatină capul

în sens opus, contrazicând mesajul pe care îl transmit în mod verbal. Frecvent, înclinările sau

clătinările din cap sunt atât de uşoare şi greu sesizabile, dar persistente, ceea ce arată un nivel

22

inconştient de comunicare. Atunci când mişcările devin largi şi rapide este evident că se află la un

nivel conştient şi vor să fie în acord cu comunicarea verbală.

Aceste răspunsuri idiomotorii pot apărea în diferite părţi ale corpului: mişcări ale capului,

ale ochilor(clipit), ale mâinilor şi degetelor, schimbări ale poziţiei generale ale corpului, mişcări

ale picioarelor, umezirea buzelor, mişcări ale muşchilor mimicii (încordări, cute, destinderi etc.).

(apud M.Erickson,1981)

d. Importanţa comunicării idiomotorii

Desigur că se pune problema de ce este atât de importantă acest fel de comunicare în

hipnoză. De ce nu poate terapeutul să comunice cu pacientul doar în mod verbal?

În primul rând comunicarea inconştientă este mai autentică, mai reală, nefiind influenţată

de rezistenţele pacienţilor. De asemenea, este important să ştim în ce fază este pacientul în

fiecare moment. Ritmul său respirator, semnalizările nonverbale ne informează despre starea de

relaxare şi disociere a pacientului fără ca acesta să depună vreun efort să facă acest lucru, care l-

ar scoate din această stare.

De asemenea, mulţi pacienţi sunt reticienţi la a vorbi în transă, iar atunci când o fac au o

schemă, un pattern după care se conduc. Subiecţii spun că este mult mai comod în transă să

mişte un deget sau să încline capul decât să vorbească. Mulţi sunt surprinşi să constate că fac

mişcări în mod automat pe care nu şi le-au propus să le facă. Acest lucru le creşte încrederea în

terapie. De asemenea, pacienţii experimentează în mod idiodinamic-ideosenzorial diferite

senzaţii. Ei simt căldură, greutate, plutire sau alte senzaţii în diferite segmente ale corpului care

vor semnaliza. Acest lucru le creşte impresia de veridicitate a transei. Terapeutul va cunoaşte

indicii după care un pacient "arată" că este în transă: imobilitatea corpului, relaxarea muşchilor

faciali, încetinirea respiraţiei, a reflexelor de clipire şi înghiţire. Este deci o comunicare autentică

pe care pacientul nu o poate controla şi care îi oferă terapeutului informaţii utile. Aceste

manifestări idiosenzoriale pot apărea în orice parte a corpului, sub diferite forme, sunt trăite

specific, unic de fiecare persoană în parte. Ele sunt cel mai adesea primele semnale inconştiente.

Totodată, persoana hipnotizată, care simte acele schimbări nu poate să spună, să nege că nu se

întâmplă ceva important din moment ce acele lucruri nu le-a mai simţit până atunci, înainte de

transă. Ele dau credinţa pacientului că a fost în transă şi îl pregatesc pentru o transă viitoare.(apud

M.Erickson, 1990).

Vom oferi exemple de astfel de sugestii care exprimă manifestări ideosenzoriale: "Sunt

persoane care trăiesc starea de relaxare ca o senzaţie de greutate..., altele ca o senzaţie de

23

amorţeală uşoară şi plutire..., altele ca şi cum sunt cuprinse de o senzaţie plăcută de căldură care

difuzează în tot corpul. Descoperă felul în care corpul tău trăieşte senzaţia de relaxare"

(I.Dafinoiu, 2002 p.139).

Tot în cadrul răspunsurilor ideodinamice se încadrează şi răspunsurile ideoafective. Ele

sunt foarte importante în transa hipnotică, schimbarea terapeutică fiind în special o schimbare

afectivă. De aceea, ceea ce simte pacientul în transă va fi o bază pentru schimbare.

În orice transă hipnotică pacientul realizează asociaţii de trăiri afective îmbinând amintiri,

speranţe, emoţii negative sau pozitive (plăcere, bucurie sau teamă, culpabilitate etc.). În primul

rând, aceste răspunsuri ideoafective reflectă experienţa internă a pacientului, acolo unde

terapeutul trebuie să acţioneze pentru a produce schimbarea şi totodată experienţele din timpul

transei hipnotice vor sta din punct de vedere afectiv la baza schimbării terapeutice viitoare,

propuse de pacient.

Dacă am precizat câteva noţiuni generale despre folosirea răspunsurilor ideomotorii în

diferite modalităţi în hipnoză, vom evalua, mai amănunţit în cele ce urmează folosirea acestora.

e. Utilizarea semnalizării ideomotorii

· Inducerea transei

În inducerea transei este important ca psihoterapeutul să recunoască şi să valorifice

semnalizările pacientului care indică dezvoltarea transei: corp imobil, relaxarea muşchilor feţei,

fixarea atenţiei, reducerea pulsului şi a ritmului respirator, reducerea clipitului şi a înghiţitului.

( apud M.Erickson,1976)

Terapeutul poate verbaliza aceste mesaje pentru a induce convingerea pacientului că se

poartă ca un om hipnotizat, fapt care va facilita transa. Pentru a chestiona pacientul cu privire la

trăirile sale i se poate cere să semnalizeze prin ridicarea unui deget. Se poate întâmpla ca în mod

inconştient şi curios mişcarea să apară într-un alt segment al corpului. În acest caz terapeutul

trebuie să verbalizeze această semnalizare. Terapeutul trebuie să permită manifestarea automată,

inconştientă, a pacientului său, permiţându-i acestuia orice manifestare, de orice tip.

Subiecţii pot raporta apoi o multitudine de experienţe spontane, clasificate ca fenomene

ale stării hipnotice: amnezia, anestezia, regresia, distorsiunea timpului, frânturi de vis, percepţia

senzorială modificată, având forme diferite de intensitate.

· Adăncirea transei

24

Cu subiecţii care sunt receptivi şi pregătiţi potrivit pentu a explora transa cu toate

manifestările sale, este un pas scurt între semnalizarea ideomotorie şi adâncirea transei.

Terapeutul întreabă simplu dacă subiectul ar dori să adâncească transa, trăind o stare confortabilă

de relaxare sau absorbţie interioară. Dacă se obţine un răspuns pozitiv prin semnalizare

ideomotorie, terapeutul spune pacientului să continuie să adâncească transa până când

inconştientul său ajunge la o stare de confort satisfacătoare şi să semnalizeze acest lucru în

aceeaşi manieră. Terapeutul poate utiliza orice modalitate de adâncire a transei, levitaţia braţului,

închiderea ochilor, greutate sau căldură şi poate folosi semnalizarea ideomotrică pentru a urmări

efectele acţiunilor sale. Folosind "mişcarea mâinilor", inconştientul pacienţilor este pus să joace

un rol important în determinarea transei, semnalizând când trăieşte experienţa.

Diferitele sugestii pe care terapeutul le poate folosi pot lua forma unor negaţii "Nu lăsaţi

degetul arătător al mâinii drepte să se mişte încă", (apud I.Dafinoiu, 2002, pg.90) sau al unor

truisme "Degetele noastre se mişcă ori de câte ori doresc să facă un lucru", (apud I.Dafinoiu,

2002, pg.91) a unor duble legături "Nu ştiu dacă mişcarea degetului mâinii drepte va veni imediat

după ce veţi închide ochii sau mai târziu", a unor sugestii directe "Degetul mâinii drepte va

începe să se mişte atunci când veţi atinge o stare confortabilă" etc. (apud I.Dafinoiu, 2002,

pg,93).

Orice răspuns al subiectului poate fi transformat într-un răspuns rezultat din transa

hipnotică. Dacă pacientul nu mişcă segmentul de corp indicat iniţial, nu apare nici o altă mişcare

într-un alt segment al corpului indicat ulterior, atunci, non răspunsul său poate fi convertit în

manifestare a catalepsiei, care este specifică transei. "Sunt persoane care în transă nu mai pot să-şi

mişte deloc corpul. Cât timp puteţi menţine rigid corpul, fără să apară nici o mişcare? Străduiţi-

vă să menţineţi corpul cât mai imobil şi rigid pentru că nu ştiu dacă ştiţi sau aţi observat, dar în

transa hipnotică pot apărea uneori manifestări paradoxale, răspunsurile pot fi total opuse cu ceea

ce pacientului i se cere să facă şi corpul devine complet imobil, pentru o perioadă mai scurtă sau

mai lungă, sau o parte a corpului devine imobilă, în timp ce se poate mişca o alta, căreia nici nu-i

cerem să se mişte. Descoperiţi cum trăiţi dumneavoastră această transă." (apud M.Erickson,

1990, pg.102).

Terapeutul poate continua sugerând pacientului că inconştientul său continuă să lucreze

pentru el, în problema pe care o are, în timp ce corpul său rămâne imobil, exact ca într-un somn

sau într-o stare adâncă de concentrare.

Prin folosirea fenomenelor ideomotrice se poate face diferenţa între antagonismul care

există între conştient şi inconştient. "În timp ce mâinile tale vor continua să se mişte încet, uşor,

25

împreună, vor indica că inconştientul te va adânci mai mult, şi mai mult, într-o transă din ce în ce

mai profundă. Poate te vei întreba ce se întâmplă dacă vei încerca să te opui acestei mişcări? Este

posibil ca mintea ta conştientă să se opună forţei inconştientului tău? Cu cât vei încerca mai mult

acest lucru, este posibil ca mişcările să devină din ce în ce mai vizibile." (apud M.Erickson,

1990, pg.98).

Acest lucru poate oferi pacientului ocazia să observe existenţa a două părţi din el, una

conştientă şi una inconştientă, dar oferă şi terapeutului posibilitatea de a cunoaşte subiectul.

Dacă subiectul nu întrerupe mişcările mâinilor, dar apare un zâmbet, o grimasă a feţei,

înseamnă că este atât de posedat de mişcarea ideomotorie încât nu i se poate opune. Un astfel de

pacient este un pacient talentat care va răspunde bine la sugestiile hipnotice şi va trăi experienţele

transei. Dacă subiectul continuă mişcarea mâinilor, dar fără nici o expresie a feţei, înseamnă că nu

este dispus să facă nici un efort, că este mai degrabă o persoană pasivă, căruia va trebui să i se

administreze sugestii mai directe, care să-l pună pe el în poziţia de pasivitate şi care nu îi cer

efort. Este mai degrabă tipul de pacient care răspunde la o hipnoză mai clasică şi mai directivă.

Dacă subiectul face eforturi să oprească mişcarea, care încetineşte, terapeutul trebuie să

folosească sugestii indirecte care să nu pună subiectul în situaţia de a răspunde prin opoziţie şi

rezistenţă.

Folosirea adaptată a sugestiilor va garanta succesul transei, fiind determinată de tipul de

pacient, care poate fi cunoscut şi prin folosirea semnalizării ideomotorii.

· Măsurarea adâncimii transei prin semnalizare ideomotorie.

Conceptul de adâncime a transei este un concept controversat în istoria hipnozei. Teoria

modernă asupra hipnozei defineşte adâncimea transei ca o stare de concentrare sau absorbţie în

asocierea relevantă a proceselor mentale pe care subiectul le poate experimenta. Adâncimea

trebuie înţeleasă ca o manieră particulară de răspuns şi nu ca o manieră generală de a experimenta

fenomenele transei. Fenomenul specific adâncimii transei nu constă în senzaţiile fizice, de

relaxare, greutate, căldură, ci în special în disocierea conştient inconştient.

S-a încercat realizarea şi folosirea unei scale de a "măsura" adâncimea transei, de

semnalizare de către subiect a stării sale prin răspunsuri ideomotorii. Erickson a sugerat că

degetele mâinii pot semnaliza terapeutului starea de adâncime a transei la care se află pacientul,

prin mişcări ale acestora. Ei au folosit termenul impersonal de "degete" pentru că folosirea

denumirilor de "deget mic, inelar, mijlociu, arătător" ar presupune o prelucrare conştientă prea

mare. Pacienţii pot folosi orice mâna pentru a semnaliza ideomotor.

26

Concret, pentru a indica adâncimea transei pacienţii au următoarea schemă:

- primul deget -exprimă adâncimea transei între 0-25% care implică relaxare, confort, fenomene

ideosenzoriale şi semnalizarea ideomotrică este posibilă;

- al doilea deget -între 25-50%-exprimă o stare de introspecţie interioară, sentimente, amintiri,

dorinţe, vise, culori, imagini. Fenomenele transei sunt experimentate uşor, automat, fără efort,

atunci când terapeutul sugerează, de exemplu , levitaţia braţului, căldură, greutate, percepţie

senzorială schimbată;

- al treilea deget-între 50-75%-atunci când subiectul are toţi indicatorii unei transe hipnotice,

trăiri care sunt capabile să exploreze transa, regresii, amnezii parţiale sau totale. Subiecţii sunt de

obicei entuziasmaţi de trăirile pe care le-au avut, spunând că au trăit sentimente unice, spontane,

că transa lor a fost mai adâncă decât până atunci. Ei acordă un sens adânc trăirilor de automatism

şi disociere;

- al patrulea deget -75-100%-atunci când pacientul raportează pierderea prizei de conştiinţă, a

timpului, a orientării spaţiale. Specifică este deci disocierea, cu unele momente de vis, de aţipire,

şi de revenire, adesea însoţite de amnezie. Ei raportează că nu-şi amintesc că au auzit cuvintele

terapeutului deşi au urmat sugestiile acestuia. Nu pot repovesti multe din trăirile lor. Uneori

durează până la 30 de minute până îşi recapată de tot orientarea.

Acest model poate fi folosit şi pentru adâncirea transei considerându-se că primul deget e

cel mai mic, care semnalizează o transă de 0-25% şi aşa mai departe până la degetul arătător, al

patrulea, ce exprimă o transă adâncă, de 75-100%, având în vedere faptul că degetul arătător este

cel mai uşor de mişcat, accentuând prin mişcarea sa, impresia şi credinţa în adâncimea transei.

f. Concluzii

Utilizarea clinică a semnalizării ideomotorii presupune cunoaşterea amănunţită a

aspectelor motorii ale omului, a automatismelor sale.

Răspunsurile ideomotorii şi ideosenzoriale sunt automatisme care exprimă trăirea

disocierii conştient-inconştient specifică transei hipnotice. Aceste manifestări exprimă în mod

spontan, natural şi real trăirile pacientului şi pot fi utilizate, sub diferite forme, în diferite etape

ale transei, în inducerea ei, în adâncirea ei, în sugestii post hipnotice. Aceste manifestări trebuie

cunoscute, iar terapeuţii cu experienţă se folosesc cu succes de ele, obţinând rezultate utile.

27

Comunicarea ideomotorie, folosită atât de pacient cât şi de terapeut, este o comunicare

care poate însoţi exprimarea şi comunicarea verbală sau poate fi folosită separat, în atingerea

scopurilor terapiei.

CURS 6 Metafora terapeutică- un mod de intervenţie specific terapiei ericksoniene

a. Metafora în contextul social actual

Metafora poate fi definită ca o figură de stil care presupune o comparaţie implicită între

două elemente care nu sunt asemănătoare, cel puţin la prima vedere.

Metafora sub diverse forme, poveşti, basme, parabole biblice, fabule, a fost folosită încă

din cele mai vechi timpuri ca o modalitate de a transmite anumite înţelesuri, valori, atitudini, fără

a provoca la ascultător posibilitatea de a riposta prin rezistenţă sau afectându-i imaginea de sine

în vreun fel.

În toate cărţile sfinte, fie cele creştine, budiste, musulmane, toate valorile, credinţele sunt

transmise în formă metaforică, o formă care se adresează direct inconştientului şi care nu depinde

de factori de timp, spaţiu, contexte sociale. Ele transced toţi aceşti factori care se modifică,

păstrând în interiorul lor aspectele permanente, valabile indiferent de evoluţia socială.

Metafora are un caracter intuitiv şi iraţional care este în contrast cu modelele pe care le

propune şi le valorifică societatea actuală. Acestea din urmă sunt caracterizate mai degrabă de o

raţionalitate externă, tehnologie avansată şi materialism sporit.

Ne punem întrebarea dacă în acest context, în care omul este prins în aceste rigori logice,

o terapie care foloseşte metafora ar fi potrivită, acceptată şi utilă pacientului. Mai sunt oameni

dispuşi sã apeleze la fantezie şi să accepte sau ar considera că "poveştile sunt pentru copii, ei sunt

oameni serioşi, cu probleme serioase"?

Noi tindem să considerăm poveştile, basmele, epopeile şi miturile ca fiind domeniul

copiilor.

Există credinţe învechite legate de ele. Bunica, care spune poveşti înainte de a adormi

copilul, pare să aparţină mai degrabă trecutului, de altfel ca şi povestitorul profesionist. Pare ca

28

filmele SF şi computerul să fi înlocuit poveştile. Copiii par a fi mult mai ancoraţi în problemele

existenţiale, mult mai logici şi mai puţin sensibili la fantezie.

Şi totusi, dacă privim mai atent, nu s-au schimbat poveştile, s-au schimbat mai degrabă

personajele.

Calculatorul este tot o evadare în fantezie, într-o lume unde sunt posibile alte lucruri

decât în realitate, iar extratereştrii nu au făcut altceva decât să înlocuiască vechile personaje din

poveşti.

Astfel că, sarcina terapeutului devine acea de a modela povestirea în funcţie de credinţele

şi mediul pacientului. Gruparea capacităţilor omului în capacităţi secundare şi capacităţi primare

(emoţii) a fost confirmată de către o serie de descoperiri neurofiziologice. Acestea au

identificat funcţii diferite ale emisferei stângi faţă de emisfera dreaptă. Emisfera stângă este

responsabilă pentru concluziile logice, paşii analitici şi componentele verbale ale comunicării.

Emisfera stângă contine aşadar capacităţi secundare şi este reprezentativă pentru înţelegere şi

raţiune.

Emisfera dreaptă, care de regulă nu este dominantă, furnizează pentru gândire înţelegerea

unitară, imagini metaforice şi emoţionale, asociaţii mai puţin cenzurate. Ea conduce capacităţile

primare orientate emoţional şi astfel este sediul intuiţiei şi fanteziei. (N. Paseschkian,1998).

Văzută în această lumină, metafora pare a fi universală şi niciodată depăşită. Există,

aşadar, o aplecare naturală a omului, indiferent de timpul şi spaţiul geografic sau social în care

trăieşte spre fantezie, mister, intuiţie.

Metafora vine să acţioneze pe un teren pe care conştientul şi raţiunea au dat greş sau nu

mai găsesc soluţii viabile, care să ducă la rezultate.

Trebuie să subliniem faptul că cel care vine la terapeut este în situaţia de a nu mai găsi

soluţii logice la problemele pe care le are. Uneori, de fapt, cel mai adesea, el a încercat câteva din

astfel de soluţii dictate de raţiune dar acestea nu i-au oferit o soluţie. Astfel, metafora terapeuticǎ

are rolul de a-i oferi alternative, de a-l îndepărta de rigorile şi necazurile superlogice, de a-i oferi

soluţii apelând la resursele inconştientului pacientului, acolo unde, conform concepţiei lui M.

Erikson este un depozit inimaginabil de resurse.

Tocmai acesta este motivul pentru care poveştile, miturile, fabulele au fost folosite

constant de-a lungul timpului. Au folosit în scop pedagogic, pentru educarea persoanei într-un

mod în care să nu-i fie lezată imaginea.

Ele au vehiculat valori morale şi modele comportamentale care au fost transmise şi

ancorate în conştiinţa omului. Ele au arătat că şi cea mai amară lecţie poate fi îndulcită fiind

29

transmisă într-un mod aluziv. Morala poveştilor este exprimată în diferite moduri, uneori apare

imediat, uneori este deghizată, deci sugerată.

Totodată, prin poveste se pot transmite unele învăţăminte mult mai uşor unor persoane

care în alt mod nu ar înţelege-o, copiilor, persoanelor rigide şi blocate emoțional sau celor mai

puţin dotaţi intelectual. Ele transpun omul în situaţie, creşte astfel empatia şi posibilitatea de a

înţelege. Este o modalitate de transmitere naturală. Erikson vorbeşte de "comunicare pe două

niveluri" - conştient, inconştient.

Conştientul este pregătit pentru descifrarea logică raţională, în timp ce inconştientul

procesează sub aspect imagistic şi emoţional (I. Dafinoiu, 2000).

Iată de ce metafora, ca modalitate de a interveni terapeutic nu este niciodată depăşită, ea

are sfera ei de acţiune bine precizată şi care foloseşte alte modalitãţi în afara celor conştiente.

b.Funcţiile metaforei terapeutice

a) Funcţia de oglindă

Pacientul "se vede" în poveste, el empatizează cu personajele sau cu relaţiile din poveşti.

Pacientul se apropie mai mult de conţinuturile poveştii prin imaginile multiple pe care aceasta le

produce. El poate să proiecteze nevoile şi aşteptările sale, având libertate de mişcare, nefiind

încadrat în nişte limite rigide. Comprehensiunea şi receptivitatea la poveşti este mai uşoară

prin schiţarea fanteziilor şi amintirilor pacientului (N. Peseschkian,1998).

De asemenea, prin poveste se pune o distanţă faţă de problemele pacientului. El vede ca şi

cum ar lua distanţă faţă de ele, ca şi cum ar privi din exterior şi ar fi un spectator. Este o distanţă

afectivă necesară pentru a găsi alternative. Astfel, este mai accesibil ca problema să fie supusă unui

examen raţional, când este reprezentată de personajele şi evenimentele poveştii (I. Dafinoiu,

2000). Semnificaţiile pe care le acordă pacientul pot fi întruchipate în poveste de fiecare dată

diferit.

b) Funcţia de model

Poveştile sunt prin ele însele un model. Ele au jucat dintotdeauna o funcţie de

promovare de învăţăminte. Pildele existente în toate religiile au evident un astfel de rol. Ele

promovează anumite conflicte, pun în balanţă binele cu răul, creează situaţii problematice şi

30

redau maniere surprinzătoare uneori de rezolvare a lor. Poveştile transmit soluţii într-o manieră

indirectă, de obicei şi implicită.

Dar acest lucru nu înseamnă că poveştile şi soluţiile promovate de ele sunt rigide.

Dimpotrivă, fiecare persoană este liberă să interpreteze totul în manieră proprie, să facă conexiuni

din cele mai variate. Povestea este un test în care pacientul poate încerca cele mai

neobişnuite soluţii, sentimente şi gânduri şi apoi le poate aplica la conflictele sale reale. El poate

evada în fantezie, acolo unde riscurile încercărilor nu există. Acolo el poate încerca orice, oricât

de aventuros sau periculos poate părea.

În mod normal, pacientul manifestă o opoziţie faţă de procesul terapeutic. Nu este uşor să

renunţe la propriile lui idei, fie bune sau rele şi să le înlocuiască cu unele venite din partea

terapeutului, pacientul nefiind sigur că ceea ce i-ar transmite terapeutul ar fi mai valoros şi mai util

decât ceea ce încercase sau ştie el. Povestea însă evită acest lucru, ea propune un model faţă de

care pacientul nu poate manifesta o opoziţie directă şi agresivă, pe de o parte pentru că nu îl

vizează în mod direct pe el, ci sunt descrise alte personaje care se confruntă cu probleme sau

conflicte asemănătoare, pe de altă parte pentru că povestea nu se adresează spiritului conştient

raţional, astfel ca pacientul să poată să se opună prin cunoştinţele sale conştiente, ci se

adresează inconştientului, care se conduce după reguli diferite de cele ale conştientului.

c) Funcţia de mediator

Subliniam anterior că pacientul poate crea rezistenţe în relaţia terapeutică, care se pot

manifesta în diferite forme: tăcere, întârziere, eşecul de a apărea la întâlnire, dubii în legătură cu

valoare terapiei, exprimat prin comentarii cu privire la timpul şedinţei, numărul de şedinţe,

preţul terapiei. De asemenea, nu este prea plăcut pentru pacient ca să fie puse la îndoială valorile,

credinţele şi ideile sale existente până atunci.

Acest atac la valori ar putea avea ca răspuns din partea pacientului punerea în acţiune a

mecanismelor defensive, de diferite intensităţi, mergând uneori până la renunţarea la

terapie. Această confruntare directă şi această contradicţie între lumea pacientului şi lumea

terapeutului poate fi evitată folosind metafora.

Povestea se interpune între pacient şi terapeut, formând un teritoriu al nimănui sau mai bine

zis un teritoriu al ambelor părţi (I. Dafinoiu, 2000) în care atât pacientul cât şi terapeutul pot

construi. Se evită astfel un conflict, este ca intermediar între cele două fronturi. Este, de asemenea, şi

31

un semn de respect pentru pacient iar aceste poveşti vorbesc dorinţelor sale narcisiste (R. Bottegoy,

1977)

d) Funcţia de transmitere a tradiţiei

Poveştile conţin în ele ceea ce timpul a filtrat şi a promovat: obiceiuri, reguli, modele care s-

au dovedit utile şi care au rezistat de-a lungul timpului.

În cuvântul tradiţie trebuie să închidem nu doar ceea ce ţine de o anumită societate, care

este un termen mult mai larg şi adaptat la mai multe niveluri: familie, cuplu, cultură, societate sau

tradiţie individuală.

Dacă poveştile care se transmit de la generaţie la generaţie par a fi întotdeauna la fel,

transmise de la o persoană la alta, judecând în acest cadru, ele capătă de fiecare dată o altă semnificaţie

în funcţie de cel ce ascultă.

Conceptele psihoterapeutice clasice includ mitologii istorice comparabile cu poveştile

noastre. Un exemplu este complexul Oedip, unde povestea lui Oedip, schiţată din machetele

tradiţionale este, în primul rând o metaforă pentru comportamentul faţă de autoritate. Această

metaforă a fost ulterior aplicată la teoria şi practica psihanalitică a complexului Oedip. (N.

Peseschkian,1998)

e) Funcţia de transmitere a valorilor transculturale

Ca purtătoare ale tradiţiei, poveştile sunt reprezentantele unei culturi. Acestea poartă în ele

modelele unei culturi, ale unui grup. Poveştile fiecărei culturi reflectă normele, regulile necesare şi

utile într-o anumită cultură, dar care ar putea fi nepotrivite unei alte culturi. De aceea, terapeutul

trebuie să fie informat cu privire la mediul cultural al pacientului său. Totuşi, pe de altă parte,

dacă poveştile sunt atât de îndepărtate pentru a fi respinse, ele pot aduce noi reguli, noi

alternative care pot demonta vechile norme şi modele şi care pot deschide noi orizonturi şi

să extindă repertoriul de concepte, valori şi soluţii.

Acest proces este legat de demontarea barierelor emoţionale şi a acelora care opun

rezistenţă căilor ciudate ale gândului şi comportamentului, provocând noi gânduri. (N. Peseschkian,

1998).

f) Funcţia de regresie

32

Poveştile şi atmosfera în care acestea sunt spuse duc imediat cu gândul la vârsta

copilăriei. Acea vârstă este cea dominată de poveşti, de imaginaţie debordantă şi fantezie.

Copilului i se transmit învăţături, cu intenţie sau nu, prin poveşti pentru că se consideră că el nu

poate "înţelege" în alt mod. Asfel, copilul este obişnuit cu acest mod de comunicare. Adultul, în

general, "uită" această modalitate de comunicare, fiind constrâns de rigorile logice, raţionale,

fiind prins între limite rigide. Atmosfera în care terapeutul spune povestea terapeutică este una

caldă, deschisă, prietenoasă, cooperativă, care duce pacientul cu gândul şi trăirile la perioada

copilăriei.

Ceea ce i se propune pacientului este fantezie şi imaginaţie. Aceasta capătă semnificaţia

expresiei, o întoarcere la perioada poveştii, când orice era posibil, când barierele logice nu

îngrădeau spiritul persoanei.

Astfel, povestea permite adultului să renunţe la mijloacele abişnuite de a acţiona şi de a

găsi idei noi, amuzante, absurde chiar. Dar tocmai acest lucru face ca adultul să poată găsi noi

variante, inaccesibile până atunci. Povestea este cea care lasă loc curajului: de a încerca noi

lucruri, deschide uşa spre fantezie, spre senzaţia de confort şi siguranţă. Această întoarcere către

copilărie este ghidată pe de o parte de conţinuturi, teme, pe de altă parte de personaje, dar şi de

modul de a transmite povestea ; ton ,voce, intonaţie, structura frazei etc.

g) Funcţia de acoperire a conceptelor contrare (opuse)

Terapeutul oferă pacientului un concept, o idee care poate să nu stârnească în pacient o

semnificaţie utilă.

Poveştile pot acoperi întreaga realitate. Ca în exemplul "Contrariile se atrag" sau "Cine se

aseamănă se adună", povestitorul promovează întreaga gamă de soluţii alternative. Ele, fără

a stârni contradicţii logice, prezintă pacientului sfera întreagă şi oferă pacientului posibilitatea de

a alege.

Pacientul are acum o perspectivă largă, el poate alege în cunoştinţă de cauză, ştiind

ambele variante sau toate variantele. Uneori apare o schimbare de perspectivă atât de interesantă,

încât stârneşte surpriza şi suprinderea, reacţia pacientului fiind cea de "Aha!"

h) Funcţia de resemnificare - (I. Dafinoiu, 2000)

33

Pentru a înţelege această funcţie a metaforei, trebuie făcută distincţia între lucrul în sine şi

lucrul pentru sine.

Imaginea pe care cineva o are despre un lucru şi lucrul în sine nu este acelaşi lucru.

Fiecare vede dintr-un anumit unghi şi acordă o anumită semnificaţie. Funcţia acestei metafore

este cea de a schimba punctul de vedere, de a schimba unghiul astfel încât să-şi arate o altă faţetă.

Terapeutul nu trebuie să schimbe neaparat lucrurile, este uneori de ajuns să schimbe imaginea pe

care pacienţii o au despre unele lucruri. A resemnifica înseamnă ca pacientul să găsească o altă

semnificaţie care să nu-l mai deranjeze, care să nu se mai afle în conflict.

i) Funcţia de căutare transderivaţională (I. Dafinoiu, 2000)

Principala caracteristică a metaforei este cea de a fi izomorfă cu realitatea

pacientului. Pacientul trebuie să se regăsească la un anumit nivel, în poveste. Astfel, povestea

se transformă într-o punte, între realitatea obiectivă a pacientului şi lumea metaforei.

Prin metaforă se propune o anumită soluţie pe care pacientul poate apoi să o transpună

la propriul său conflict.

Din ceea ce am prezentat până acum se poate vedea că poveştile pot fi uşor reţinute şi

puse în aplicare în diferite situaţii reale. Dar pacienţii nu-şi reamintesc neapărat povestea care

s-ar potrivi cu o anumită situaţie reală pentru ca apoi să pună în aplicare rezolvarea poveştii. Acest

lucru are mai degrabă loc într-un mod intuitiv şi de cele mai multe ori pacientul va interpreta

povestea într-un mod diferit. El extinde semnificaţiile originale ale poveştii şi actualizează noi

concepte, care îl ajută să diferenţieze propria sa mitologie, în acest fel povestea funcţionează ca un

depozit. Ea afectează pacientul o perioadă lungă de timp şi îl face independent de terapeutul său.

Desigur că funcţiile pe care le îndeplineşte metafora au fost privite mai ales într-o

perspectivă în care se impunea o clasificare, care, desigur, poate fi extinsă sau condensată.

Aceasta acţionează într-un mod unitar şi spontan, de aceea o parte din funcţii se ating în unele

locuri sau chiar se suprapun parţial.

c. Sursele de inspiraţie pentru metaforele terapeutice

Terapeutul care foloseşte metafore în demersul său terapeutic are fie posibilitatea de a-şi

crea propriile metafore după anumite modele propuse de diferiţi autori, fie îşi pot inspira

poveştile din diferite surse. Sursele de inspiraţie predilecte pentru metafore terapeutice sunt

basmele, fabulele, parabolele, poveştile orientale.

34

Parabolele biblice sunt prezente în toate religiile ca formă de transmitere a învăţăturilor şi

a valorilor promovate de ele. Rabinii erau transmiţătorii învăţăturilor Vechiului Testament,

părinţii bisericii şi preoţii romano-catolici au devenit propovăduitorii Noului Testament. În Islam,

imanul şi la un nivel mai coborât muezinul au comunicat conţinuturi religioase. În toate aceste

religii există ideea că învăţăturile lor nu sunt rezervate doar înţelegerii unor grupuri restrânse de

discipoli, ci trebuie înţelese de toţi cei din societăţile respective. Prin modul de transmitere

metaforic este implicită ideea că oricine poate pătrunde concepţiile religioase. Poveştile servesc

în religie pentru a elucida conceptele religioase ale profeţilor. Una din cele mai importante

grupări ale metaforei se află în exprimarea celor 10 porunci care sunt identice atât în iudaism şi

creştinism, cât şi în islamism şi religia budistă. Ele trec astfel dincolo de nivelul abstract al

poruncilor “Să nu ….”. Este mult mai dificil sǎ faci să fie înţeleasă o regulă, o normă explicând

consecinţele negative ale nerespectării sale într-un mod abstract şi consecinţele pozitive ale

respectării.

Povestea include în ea aceste consecinţe, într-un mod concretizat, implicit, în care fiecare

se poate identifica şi care determină o modificare afectivă, având astfel o rezonanţă mult mai

puternică în individ.

Parabolele de acest tip sunt foarte numeroase în Noul Testament. Isus, de altfel, foloseşte

întotdeauna pentru învăţăturile pe care le transmite astfel de metafore.

Multe din parabolele biblice pot fi adaptate cu uşurinţă şi folosite în terapie (N.

Peseschkian).

Fabulele sunt o altă sursă importantă pentru terapie. Ele pot fi cu uşurinţă folosite în

timpul terapiei, cu condiţia ca terapeutul să se asigure că există un izomorfism între situaţia

problematică a clientului său şi situaţia reprezentată în fabulă. Fabulele folosesc pentru a

transmite o anumită învăţătură iar personajele care sunt reprezentate în special de animale,

modelează lumea oamenilor într-o lume a animalelor, cu reguli oarecum asemănătoare. Fabulele

oferă rezultate sau finaluri de multe ori surprinzătoare şi folosesc uneori aluzia şi sarcasmul sau

ironia fină. Fabulele lui La Fontaine sau Tolstoi sunt adevărate metafore terapeutice care surprind

fenomenal multe conflicte umane.

Fabulele, în literaturã, sunt clasificate în funcţie de tipul de final pe care îl au, în fabule

perfecte şi imperfecte.

Fabulele perfecte sunt cele care au în final o morală explicită, care de cele mai multe ori

se aseamănă cu un sfat.

35

Cele imperfecte nu au această parte finală. Considerăm că au un efect terapeutic mai

mare fabulele imperfecte, ţinând cont de faptul că metaforele terapeutice nu trebuie explicate, ele

nu se adresează spiritului conştient, deşi nu trebuie să fie total inaccesibile acestuia.

În fabulele imperfecte persoana trebuie să continue singură semnificaţia conţinutului şi

nu este nevoie de a fi explicată pentru a fi “bine înţeleasă”, ca în fabulele perfecte.

Basmele populare sunt, de asemenea, modalităţi de a transpune conflictele într-o formă

accesibilă şi de a oferi soluţii posibile într-o mare diversitate de probleme. În multe culturi se

obişnuieşte să se adune oameni, cu diferite ocazii, fie sărbători, fie perioade de timp în care nu se

poate munci şi sǎ se cânte sau sǎ se spunǎ poveşti. Ele au un important rol de transmitere de

modele, de învăţături, precum şi un rol de echilibrare afectivă între membrii grupului. Şi la noi, la

şezători sau clacă, se spuneau astfel de poveşti. De asemenea, în momentele nefericite, ca la

priveghi, oamenii povestesc cu scopul terapeutic de liniştire şi desprindere de real.

De asemenea, în popor, tot în scop terapeutic, se folosesc descântecele care sunt

adevărate teste proiective în care clientul se regăseşte şi devin predicţie ce se autoîmplineşte.

Poveştile orientale sunt un izvor nesecat de metafore terapeutice. Acestea sintetizează în

ele înţelepciunea a zeci de generaţii, învăţăminte din timpuri străvechi, experimentate în practică

şi dovedite utile. Ele conţin reguli, norme, valori, precum şi o relativizare a normelor pentru a

ilustra mobilitatea şi libertatea spiritului.

Povestile terapeutice au fost folosite aşadar în scop de tratament din cele mai vechi

timpuri, dar metafora în demersul trapeutic este folosită intenţionat într-o anumită fază a

tratamentului, bine orientat şi ţinând cont de izomorfismul dintre problema pacientului şi poveste.

Deşi terapeutul se poate inspira din toate aceste surse şi să le folosească intenţionat şi orientat, el

este pus în situaţia de a crea propriile poveşti pentru că fiecare pacient este unic, problema sa

este unică, trăită în modul său propriu, dar şi pentru că nu poate cunoaşte poveşti pentru fiecare

situaţie problematică.

De aceea, construirea propriilor metafore terapeutice este un proces ce a preocupat

autorii, un proces important pentru care se folosesc reguli astfel încât metafora să fie eficientă.

Practica de cabinet confirmă eficienţa acestui mod de abordare care se vrea indirectă,

subtilă, lăsând pacientul să tragă concluziile necesare pentru problema lui.

O altă tehnică utilizată în terapia ericksoniană este paradoxul terapeutic pe care îl vom

prezenta în aceastǎ lucrare.

CURS 7 Metafora – metodă utilă în practica clinică

36

Modele de metafore în terapie

În subcapitolele anterioare am prezentat mecanismele teoretice de acţiune ale metaforei

terapeutice, în acest subcapitol dorim doar să concretizăm prin exemple modul în care o metaforă

acţionează în diferite situaţii clinice.

Este cunoscut faptul că la vârsta adolescenţei relaţia părinţi–copii (deveniţi adolescenţi)

ia o turnură nouă (apud L.Iacob,1998),de cele mai multe ori cu numeroase obstacole şi care pot fi

depăşite doar prin aplecarea părinţilor spre înţelegerea adolescentului. În cazul pacientului pe

care îl vom prezenta în continuare, a cărui relaţii cu părinţii săi se deterioraseră foarte mult,

comunicarea devenise aproape inexistentă. Părinţii au observat foarte bine că băiatul lor are

probleme mult mai extinse decât relaţia cu ei, că toate relaţiile lui cu exteriorul se înrăutăţiseră şi

au identificat corect că tânărul avea o problemă legată de stima de sine şi aspectul său fizic. În

aceste condiţii s-au adresat psihologului şi l-au convins pe băiat să participe la terapie.

În cazul acestui pacient, adolescent, care trăia stări intense de nemulţumire şi dispreţ faţă

de fizicul său, adus la psiholog de familia sa care era îngrijorată de faptul că tânărul nu mai

comunica cu ei şi că se izolase foarte mult, am folosit o metaforă terapeutică, integrată firesc într-

o terapie mai largă, inspirată dintr-o fabulă a lui Tolstoi.

Urmează să prezentăm în continuare forma folosită de poveste:

"Îţi voi spune o poveste despre un cerb tânăr care trăia într-o pădure frumoasă. El stătea şi

se oglindea adesea într-un râu care trecea prin pădure şi privindu-se în apa râului constata de

fiecare dată că are picioarele prea slabe şi prea lungi. Era foarte nemulţumit de picioarele sale,

considerând că sunt atât de urâte. Dar îşi aprecia foarte mult coarnele, urmărind zilnic ce ramuri

le mai creşteau, cât de mari deveneau şi ce frumos îi împodopeau capul. Zilnic admira coarnele şi

îşi ura mai tare picioarele. Însă , într-o zi, în timp ce se privea în oglinda apei, dintr-un tufiş a ieşit

un lup care dorea să mănânce cerbul. Cerbul a luat-o la fugă şi lupul după el până când cerbul şi-

a prins coarnele în coroana unui copac. Atunci cerbul a crezut că acela va fi sfârşitul pentru că

lupul se apropia iar el nu se mai putea desprinde. Trăgând cu putere, cerbul a reuşit să se

elibereze, lăsând o parte din coarne în copac şi fugi cât îl ţinu picioarele sale lungi şi subţiri (şi

urâte bineînţeles !) până scăpă de lup. Şi atunci cerbul se gândi:"Iată coarnele, pe care atât le

admiram erau să-mi aducă pieirea, iar picioarele pe care atât le uram mi-au adus scăparea."

Adolescentul, care îşi dispreţuia aspectul fizic, considerând că este prea înalt şi slab şi

mergea adesea aplecat încercând să mascheze acest "defect", se îngrijea însă de accesorii

vestimentare care trebuiau să fie la modă considerând probabil că în acest mod va ieşi în

evidenţă. Am considerat că el va trage concluzia din poveste, singur, că totul depinde de punctul

37

de vedere din care priveşti şi că oricând un defect poate fi văzut ca o calitate, şi o calitate ca un

defect. Tânărul a învăţat treptat să-şi vadă corpul ca o resursă şi în câteva luni s-a apucat să facă

sport iar relaţiile cu părinţii s-au îmbunătăţit simţitor.

Un alt caz în care am folosit tot o abordare de tip ericksonian, incluzând şi metafore, este

al unui cuplu de studenţi, căsătoriţi de doi ani care s-au adresat cabinetului pentru că erau mereu

neînţelegeri între ei şi certuri frecvente. Chiar ei recunoşteau că se certau adeseori din lucruri nu

tocmai importante, dar se acuzau în permanenţă de egoism şi individualism. Întradevăr, ei nu erau

orientaţi deloc spre dorinţele celuilalt, ci mai degrabă doreau ca fiecare să-şi impună punctul de

vedere şi să-i fie dorinţele împlinite. De asemenea, ofereau de fiecare dată explicaţii de genul

"dar mie mi-ar fi plăcut ca el (ea) să fi procedat cum am făcut eu, nu înţeleg de ce nu-i convine".

Ei erau de multe ori bine intenţionaţi, dar conflictele existau mai ales datorită faptului că se

orientau în acţiunile lor doar după imaginile proprii cu privire la lucruri. În acest caz, mai întâi

am negociat rolurile fiecăruia care nu erau bine stabilite, apoi am provocat la cunoaşterea

diferenţelor normale dintre ei. Am utilizat şi cu ei, într-o şedinţă, o metaforă adaptată şi inspirată

dintr-o altă fabulă.

"A fost odată într-o pădure o veveriţă şi un cocor care au hotărât să fie prieteni. Şi îşi

doreau acest lucru cu adevărat şi pentru a sărbători acest început de prietenie, veveriţa s-a gândit

să cheme cocorul la masă pentru a-i oferi din bunătăţile ei. Ea s-a pregătit cu multe feluri de

mâncare şi l-a invitat la masă. Acesta a fost încântat de feluritele bunătăţi, însă nu a putut mânca

nimic pentru că veveriţa a pus toată mâncarea în vase întinse de pe care cocorul cu ciocul său

lung nu putea apuca nimic. Abia a putut ciuguli cocorul câteva firimituri când veveriţa termină

tot. Veveriţa s-a tot întrebat de ce nu i-o fi plăcut cocorului mâncarea sa dar nu-şi dăduse seama

că el nu putea apuca mâncarea. Iar cocorul se întreba de ce a vrut veveriţa să râdă de el.Totuşi, s-

a hotărât şi cocorul să invite la el veveriţa şi să-i arate cum se poate mânca comod. Acesta a

adunat şi el toate bunătăţile de care credea că veveriţa ar fi încântată, însă cocorul le-a pus în vase

adânci, în care botul veveriţei nu ajungea. Şi aşa au început să se acuze de rea intenţie şi a fost

necesar să ceară judecarea nemulţumirii lor de la alt animal din pădure pentru a înţelege de ce nu

puteau să se împace”. S-a dorit ca cei doi soţi să facă o analogie cu povestea şi să vadă greşelile

pe care le fac neţinând cont de individualităţile fiecăruia.

Un alt caz în care am folosit tot o astfel de metaforă inspirată dintr-o fabulă este a unei

femei care avea o imagine şi o stimă de sine scăzută în urma unui divorţ recent, şi din acest

motiv femeia căuta să imite comportamentul şi atitudinile prietenelor ei pe care le aprecia. Era

practic mereu altfel şi niciodată ea însăşi. Considera că îşi pierduse soţul datorită modului ei de a

fi neatrăgător şi că dacă ar învăţa să se comporte mai provocator va putea în viitor să îşi

38

păstreze partenerul lângă ea. Toate aceste lucruri presupuneau efort din partea ei şi era mereu

nemulţumită de rezultat. A ajuns în cabinetul psihologului acuzând o stare de anxietate crescută şi

pierdere a identitaţii. Pe lângă alte tehnici, de creştere a stimei de sine, de întărire a Eului, tehnici

cognitiv-comportamentale, am folosit şi o metaforă pe care i-am sugerat-o în timpul unei transe

hipnotice.

"Un cal avea o viaţă liniştită pe lângă casa unui om gospodar. Avea mâncare, omul îl

preţuia pentru munca pe care o făcea, îl îngrijea şi-i facuse şi un culcuş. Dar treptat, calul a

considerat că munceşte prea mult, că el ca animal nu este destul de preţuit şi că celelalte animale

sunt mai preţuite ca el. Atunci a hotărât că vrea să-şi schimbe viaţa şi să fie un lup înfricoşător,

pe care sătenii îl respectă, îl evită şi se tem de el. De asemenea, lupul este liber, nu munceşte

pentru nimeni şi de aceea calul a fugit de la om. S-a dus în pădure, a îmbrăcat o piele de lup pe

care a găsit-o şi a început să se poarte ca un lup.Venea în sat să sperie sătenii, dar aceştia îl

alungau cu furcile. S-a dus în pădure şi şi-a dat seama că nu are ce mânca, nu vorbea cu nimeni,

era singur mereu. Nici lup nu devenise, nici cal nu mai era. A dorit să se întoarcă acasă la om,

dar, dorind să dezbrace pielea de lup nu a mai putut pentru că se lipise de el. Era disperat,

înfometat şi singur. Regreta că nu mai ştia nimeni cine este, nu mai ştia să facă nimic şi nici lup

nu devenise. A avut totuşi noroc că a venit o ploaie puternică,a stat în ploaie şi pielea de lup s-a

înmuiat şi şi-a dat drumul. Astfel calul s-a întors acasă şi după rugăminţi omul l-a primit înapoi.

I-au trebuit calului câteva luni să reînveţe ce uitase între timp, dar lucrurile au revenit la

normal."

Se detaşează cu uşurinţă că s-a făcut o analogie cu situaţia femeii, cu efectele pe care le

are shimbarea nepotrivită şi cu faptul că regăsirea este dificilă de multe ori, dar că este posibilă.

De la metaforă la obiect metaforic în terapie

Unul din reprezentanţii importanţi din terapia sistemică care foloseşte metafora ca

element important în cadrul terapiei este C.Madanes, care afirma că “Comunicarea metaforică

ocupă un loc central în terapia de familie” (apud I.Dafinoiu,2000). Această autoare considera că

pacientul comunică în manieră metaforică simptomul, însuşi comportamentul care se doreşte a fi

schimbat prin psihoterapie este comunicat în această manieră. Sigur că dacă pacientul comunică

în manieră simbolică, metaforică, atunci şi terapeutul trebuie să comunice în aceeaşi manieră cu

pacientul său. Terapeutul va modela dificultăţile membrilor familiei într-o poveste, un joc sau o

scenetă şi aceştia vor primi drept sarcină să găsească soluţii, rezolvări ale problemelor din

39

poveste, care de fapt sunt problemele lor. Altădată pot fi puşi pacienţii să conceapă poveşti care

să includă situaţia lor prezentă şi rezolvările posibile. Într-o terapie de familie avantajul poveştii

este în primul rând acela că evită rezistenţele clientului, acesta nu se simte atacat, învinuit, pus în

postura proastă de a i se cere socoteală. Avantajul poveştii este şi acela că externalizează

conflictul, problema, ea aparţine personajelor din poveste şi dificultăţile bine cunoscute ale

introspecţiei dispar, pacientul putând să vadă din afară şi să aibă o libertate de a găsi soluţii mult

mai mare, nefiind implicat el direct (apud C.Madanes,1991). Toate poveştile vehiculează

obligatoriu atât problema cât şi posibilităţile de rezolvare, dar acestea nu li se impun pacientului

şi el nu poate să le perceapă ca venite dinafara lui şi să manifeste rezistenţă. În terapie sunt

folosite şi comportamente simbolice, metaforice, ca de exemplu să care în permanenţă o piatră în

geantă, ca simbol al greutăţilor vieţii pe care le cărăm în permanenţă şi să decidă când doreşte să

renunţe la piatra din geantă, ca simbol al dorinţei de a începe schimbarea(apud C. Madanes,1990).

Desigur că pacienţilor nu li se oferă explicaţiile reale ale actelor metaforice solicitate, terapeutul

comunică în acest fel cu inconştientul pacientului şi nu cu conştientul său.

Pacientul poate dori în mod conştient să renunţe la simptom, dar inconştient să aibă

beneficii de pe urma lui şi ca terapeut trebuie să ne informăm despre dorinţele şi beneficiile

inconştiente. De exemplu, soţia ar putea dori în mod conştient să se vindece de depresia de care

suferă, dar inconştient să aibă beneficii de pe urma ei şi să nu dorească schimbarea (putem

presupune cǎ ea fiind depresivă soţul se îngrijeşte mai mult decât înainte de copii, vine mai

devreme acasă din moment ce ea este bolnavă, o ajută la treaba gospodărească deşi înainte nu o

făcea şi toate aceste lucruri, nefiind prezente înainte de existenţa depresiei sunt beneficii care

menţin inconştient problema).

Altădată terapeutul poate să ofere poveşti terapeutice pacienţilor săi care ilustrează

situaţia problematică a lor şi să lase povestea fără sfârşit, cerând să creeze fiecare un final

pentru poveste, evident pentru că fiecare membru al familiei să poată să transpună în finalul ales

propriile soluţii cu privire la problemă şi să se discute despre finalurile alese atunci când acestea

sunt semnificativ diferite sau să se pună în discuţie cum ar fi posibil, în comportamente imediate

şi posibile, să se realizeze soluţiile vehiculate de poveste(apud C.Madanes,1990). De asemenea,

pot fi folosite obiecte metaforice cu caracter simbolic pentru a provoca o schimbare clienţilor.

Astfel se poate folosi, de exemplu, un plic ce conţine o foaie de hârtie care circulă pe la toţi

membrii familiei şi fiecare trebuie să vorbească despre ce conţine scrisoarea din plic...care este o

foaie goală. Este utilizată în situaţiile în care comunicarea între membrii familiei este absentă şi li

se transmite acest lucru prin foaia goală pe care o primesc, cerânduli-se totodată să iniţieze o

conversaţie despre lucrurile nespuse până atunci (apud I.Dafinoiu,2000).

40

În terapia de cuplu metafora este foarte întâlnită pentru că ea permite terapeutului să

transmită informaţii fără să pară că este de partea unui partener sau a celuilalt, îi asigură o

distanţă şi nici partenerii nu se simt atacaţi. Povestea poate să schimbe foarte uşor punctul de

vedere şi să privească situaţia din diferite puncte de vedere în acelaşi timp. Povestea determină o

înţelegere la nivel afectiv, un nivel mult mai profund decât cel raţional şi o schimbare afectivă. Se

poate explica unui cuplu că fiecare are dorinţele lui şi că trebuie să se cunoască dorinţele şi

aşteptările celuilalt, că trebuie ca fiecare să ofere ceea ce ştie că celalalt doreşte şi nu ceea ce

consideră că trebuie să ofere sau vrea el sǎ primeascǎ (apud C.Madanes,1991). Acest lucru este

logic, raţional, dar puţin probabil să provoace schimbare pentru că schimbarea terapeutică este

una afectivă, emoţională şi nu una raţională. Putem însă să transmitem printr-o poveste în care

soţul şi soţia la sărbătorirea nunţii de argint s-au dus la un restaurant şi au comandat de mâncare.

Soţia a luat o chiflă, a tăiat-o în două şi i-a oferit soţului partea de deasupra pe care o considera

moale şi fără gust. În general îi oferea soţului său partea de dedesubt pe care ea o considera bună

şi crocantă. De această dată însă, pentru că era sărbatoare şi 25 de ani de convieţuire îi oferise lui

partea cea bună s-a hotărât să îşi oprească ea, măcar de data asta, partea care îi plăcea. Însă

surpriza a fost că soţul i-a mulţumit şi s-a bucurat că în sfârşit se gândeşte şi la el şi îi oferă

partea bună şi gustoasă de deasupra după 25 de ani în care i-a oferit partea tare şi uscată de

dedesubt şi îşi lua ei partea bună (apud I.Dafinoiu,2000).

În domeniul sexualităţii metafora este foarte utilă pentru că subiectele tabu şi greu de

abordat cu unii subiecţi devin accesibile. M.Erickson descrie cazul unei femei frigide care nu

aborda subiectul sexualităţii în mod deschis şi pe care Erickson a pus-o să descrie cu amănunte

cum îşi dezgheaţă frigiderul şi congelatorul (apud I.Dafinoiu,2002).

Metafora devine aşadar o resursă importantă la care terapeutul poate să apeleze atunci

când alte metode au dat greş sau atunci când comunicarea simbolică ar fi mult mai indicată. În

terapia de familie metafora implică toţi membrii şi reuşeşte să modeleze situaţia fiecaruia în

parte, reuşind să determine exprimarea fiecărui membru fără ca ceilalţi să-l dezaprobe, să-l

blameze sau să-l contrazică şi terapeutul reuşeşte să rămână departe de implicarea faţă de un

anumit membru sau să facă alianţă cu vreunul (apud C.Madanes,1991).

În bolile psihosomatice uneori metafora ia forma unei incursiuni în organul bolnav,

acordarea unei culori, forme şi imaginarea unui proces vindecare cu respectivul organ. O altă

manieră este de a folosi scenarii în care se face o asociere a organului bolnav cu un alt lucru şi

sugerarea funcţionării la fel de liniştite. Aşa este metafora râului care curge în cazul colonului

iritabil sau matafora metronomului.

41

Poveştile terapeutice au fost folosite aşadar în scop de tratament din cele mai vechi

timpuri, dar metafora în demersul trapeutic este folosită intenţionat într-o anumită fază a

tratamentului, bine orientat şi ţinând cont de izomorfismul dintre problema pacientului şi poveste.

CURS 8.Paradoxul în terapia ericksoniană

Problematica paradoxului, încă de la început impune câteva precizări teoretice, aceasta şi

pentru că utilizarea sa în terapie comportă reguli aparte.

În primul rând, trebuie precizat că paradoxul este unul din tipurile de intervenţie în

terapiile scurte strategice, printre care se numără şi terapia ericksoniană. M.Erickson a fost un

maestru neîntrecut al folosirii paradoxului, de mic copil folosind astfel de demersuri în viaţa sa

de zi cu zi. Mai târziu a constatat că acest tip de intervenţie poate fi util în practica terapeutică.

Pentu a înţelege paradoxul aşa cum este el utilizat în terapie tebuie să ne întrebăm ce este

realitatea, ce este real şi ce nu. Astfel vom constata că există o realitate obiectivă (lucrul în sine la

Immanuel Kant) şi o realitate subiectivă, aşa cum percepem fiecare dintre noi lucrurile (lucrul

pentru sine la Immanuel Kant). Trebuie precizat de la început că pentru terapie important este să

cunoaştem realitatea subiectivă a pacientului nostru pentru că acea realitate este cea care

determină strările sale de suferinţă, de dezamăgire şi durere şi tot în acea realitate subiectivă se

regăsesc şi resursele lui pentru a determina schimbarea. Mai trebuie precizat că deşi este

arhicunoscută expresia că “omul este o fiinţă raţională”, deci logică şi cu clară judecată,

psihologii afirmă că “omul este mai degrabă o fiinţă raţionalizatoare”(apud I.Dafinoiu,2000).

Acest lucru semnifică că omul are nevoie de o coerenţă internă, are nevoie de a percepe lucrurile

ca fiind logice şi nu de a fi neaparat logice, susţine L.Festinger (apud Doise, 1997). Astfel că

omul va percepe ca reală o situaţie dacă i se prezintă coerent,cu explicaţii convenabile, care mai

ales să nu intre în contradicţie cu vechile lui credinţe sau informaţii (altfel nici nu ne-am putea

explica de ce oameni învăţaţi şi educaţi cred în horoscop, astre, energii de tot felul-doar nimeni nu

le oferă explicaţii cu adevărat raţionale şi ştiinţifice pentru ele). Astfel că terapeutul trebuie să

ofere o abordare care să vină în acord cu credinţele pacientului, să le explice şi să pară veridice.

Paradoxul terapeutic se bazează tocmai pe aceste două niveluri ale fiecăruia, unul conştient şi

logic şi unul inconştient şi afectiv. Este un joc între ce este ascuns şi ce se spune. De exemplu

unui pacient cu insomnii i se prescrie , în mod paradoxal “Nu dormi! De fiecare dată când nu poţi

42

adormi, va trebui să te scoli şi să speli vasele”. Paradoxul există doar pentru pacient, pentru că

terapeutul ştie foarte bine ce urmăreşte. Atunci când pacientul are insomnii, el se chinuie să

adoarmă, îşi pune perna pe cap, încearcă mai mult din acelaşi lucru, din aceeaşi metodă care nu îi

reuşise anterior. Dar a adormi este un comportament spontan care nu poate să fie determinat

conştient. Comportamentele spontane sunt automatisme de la nivel inconştient şi toate încercările

de a le provoca conştient sunt sortite eşecului. Nu pot să fiu atent la momentul când adorm şi să

adorm! Terapeutul îi propune practic eşecul (nu dormi, adică inversul a ceea ce doreşte el să

obţină). Dar nu face asta oricum ci punându-l să facă un comportament neplăcut (să spele vase de

exemplu) (apud I.Dafinoiu,2000). În acest fel pacientul este oprit să mai încerce să adoarmă

obligatoriu care determină în mod obişnuit neputinţa mai mare de a adormi şi inconştientul său

este pus în situaţia de a alege între un comportament neplăcut (să spele vase) şi comportamentul

spontan de a adormi. Probalil că după câteva seri de spălat vase va alege inconştient să adoarmă.

Desigur că pacientul nu ştie explicaţiile prescripţiilor terapeutului, el trebuie doar să se supună.

Paradoxul se bazează pe schimbarea ordinii obişnuite a lucrurilor. De exemplu, dacă într-o

familie copilul şantajează tot timpul părinţii plângând pe stradă pentru a i se lua diverse lucruri şi

părinţii îl liniştesc de fiecare dată pentru că le este ruşine de trecători, astfel încât copilul obţine

întotdeauna ceea ce vrea şi astfel comportamentul este recompensat, li se poate spune că

urmǎtoarea dată când copilul începe să plângă pe stradă cerând un lucru, să întrebe liniştiţi

copilul dacă doar atât de încet poate plânge, dacă doar atât de puţin şi să îşi continue conversaţia.

Evident că după câteva reprize de plâns copilul va constata că părinţii săi nu mai sunt

impresionaţi de plâns şi că deci nu mai are sens să plângă.

În una din cărţile de referinţă din terapia strategică autorii (R.Fisch şi J.H.Weakland) au

sistematizat câteva intervenţii paradoxale specifice care sunt utile şi unele au în vedere

intervenţiile în cadrul familiei, reluate şi sistematizate şi de I. Dafinoiu (2000), cum ar fi:

a)Tehnica”sabotajul binevoitor”. Este utilă în cazul conflictelor părinţi-copii sau între cei

doi parteneri ai cuplului, în care fie părinţii fie unul din parteneri cere în permanenţă un

comportament pe care copilul sau celălalt partener nu îl face. Apar mustrări, plângeri, ameninţări

cu consecinţe care de cele mai multe ori nu sunt duse la capăt sau dacă sunt duse lucrurile şi

relaţiile se agravează pentru că şi conflictul excaladează. Astfel terapeutul poate cere părinţilor

(care în mod normal deţin poziţia de forţă ) să se manifeste slabi şi să facă copilul să îşi asume

responsabilitatea. De exemplu dacă părintele cere copilului să îşi facă patul, să îşi facă ordine în

cameră, să vină acasă la o anumită oră şi acesta nu se supune, de obicei apar certuri, ameninţări,

părintele se manifestă prin forţă, copilul se revoltă şi se opune. Terapeutul spune părintelui că ar

43

putea de exemplu să îi facă el patul copilului dar să-i lase firimituri şi resturi de mâncare

argumentând că a mâncat în timp ce făcea patul din lipsă de timp (o poziţie deci de inferioritate ),

să-i strângă lucrurile din cameră dar să le pună într-o asemenea “ordine” încât să nu le găsească

motivând că aşa i s-a părut comod de găsit lucrurile din punctul lui de vedere, să “uite”cheia în

uşă şi să se culce, atunci când copilul nu a ajuns acasă până la ora la care a spus că ajunge,

astfel încât să stea pe lângă uşă. Toate aceste lucruri vor schimba relaţiile în familie determinând

copilul să respecte nişte norme de bună voie pentru a evita neplăcerile ulterioare şi totodată fără

să se excaladeze conflictele prin ceartă şi nervi.

b)Tehnica “negociatorul iraţional”. Este o tehnică foarte utilă în terapie atunci când avem

de-a face cu un triunghi format din cei doi părinţi şi un copil. De cele mai multe ori în orice

familie fiecare joacă roluri specifice, unul este mai conciliant, altul mai revendicativ, altul mai

certăreţ şi fiecare se bazează în rolul său pe rolurile celorlalţi. Este o situaţie des întâlnită cea în

care tatăl, mai autoritar, impune reguli, copilul le ignoră sau se revoltă şi mama este cea care în

mod raţional încearcă să medieze şi să concilieze. Problema este că în acest mod se formează un

triunghi în care fiecare îşi joacă rolul şi se bazează pe jocul celorlalţi. Copilul şi tatăl se ceartă în

permanenţă, se acuză, pentru că ştiu că nu se va ajunge niciodată prea departe pentru că mama va

interveni şi în acest fel îşi permit ca ei să nu comunice niciodată autentic, ci doar prin intermediul

mamei. În aceste condiţii terapeutul propune mamei, în mod paradoxal, pentru că ea vine la

terapie să ceară soluţii pentru ca să-i împace mai bine pe ceilalţi doi, să devină iraţională.

Următoarea dată când ceilalţi doi se ceartă (fără ca ei să ştie ce urmează să facă mama) să

înceapă să pună paie pe foc, adică să incite şi mai mult la ceartă, afirmând că tatăl este mai rău

decât spune copilul (ţine partea copilului), imediat spune, când acuză tatăl, că copilul este mult

mai rău decât spune tatăl (ţine partea tatălui) şi în toată discuţia agravând lucrurile astfel încât cei

doi să fie uimiţi de ce se întâmplă, să nu mai recunoască jocul şi apoi mama să plece şi să-i lase

singuri să discute. Cu siguranţă vor fi nevoiţi să se întrebe ce s-a întâmplat cu mama, vor trebuie

să comunice autentic între ei din moment ce nu-i mai mediază nimeni şi să o împace eventual şi

pe mamă.

c)Simularea simptomului–Este foarte întâlnită situaţia când comportamentul

simptomatic sau inadecvat al copilului are funcţia inconştientă de a-şi ajuta părinţii. Se spune în

terapia de familie că de cele mai multe ori simptomul copilului este o expresie a situaţiei

familiale. În mod firesc părinţii sunt într-o poziţie superioară copilului şi copilul poate interveni

doar indirect, prin simpom, care controlează părinţii, aceştia ajungând de fapt într-o poziţie

44

inferioară copilului prin faptul că sunt controlaţi de simptom. Este clasică situaţia când copilul se

îmbolnăveşte şi inconştient refuză să se facă bine pentru că părinţii lui au probleme între ei şi

copilul prin boala sa îi obligă să stea împreună şi să aibă grijă de el. Copilul ştie în mod

inconştient că atâta timp cât el va fi bolnav părinţii lui vor rămâne împreună şi vor comunica

pentru a găsi soluţii pentru copil. Terapeutul trebuie să redea părinţilor poziţia de superioritate şi

să restabilească ordinea firească pentru ca astfel copilul să nu mai aibă beneficii de pe urma

simptomului. Acest lucru îl poate face terapeutul punând copilul să simuleze prezenţa

simptomului (pentru a clarifica desfaşurarea lui, de exemplu) iar părinţii astfel nu vor şti când

copilul simulează şi când este adevărat astfel încât nu vor mai face front comun pentru a linişti

copilul. De exemplu, copilul care are coşmaruri noaptea şi ţipă şi umblă prin casă după unul din

părinţi, este pus să se scoale noaptea şi să facă la fel chiar dacă nu are coşmaruri, iar părinţii

trebuie să nu se neliniştească din moment ce nu mai ştiu dacă copilul simulează sau nu.

d) Părinţii cer copilului să îşi manifeste simptomul - Este utilă în situaţia în care

simptomul copilului este o încercare de a-şi ajuta părinţii să uite de problemele lor şi totodată o

încercare a copilului de a cere atenţie părinţilor săi. Cerinţa manifestă de a manifesta simptomul

determină ca acest tip de ajutor să dispară şi simptomul să nu mai fie util. De exemplu copilul

poate avea migrene atunci când tatăl trece printr-o situaţie grea la servici şi migrenele copilului

sunt un mod de a-i distrage atenţia de la problemele sale. Atunci când copilul este pus să

manifeste simptomul (părinţii trebuie de exemplu să facă gălagie pentru a provoca acest lucru)

simtomul copilului nu mai are de ce să se mai manifeste deoarece nu mai există o înlăturare a

grijilor părintelui prin atenţia dată copilului.

De asemenea, în terapiile strategice de familie sunt folosite multiple alte lucruri şi

strategii cum ar fi divizarea comportamentului în bucăţi mai mici, de exemplu unui cuplu i s-a

cerut să se certe în scris, evident acest lucru duce la scăderea intensităţii stării afective negative

datorită calmării în timp ce celălalt scrie (apud I.Dafinoiu,2000), modificarea locului de

desfaşurare a simtomului, de exemplu putem cere unui cuplu să se certe în timp ce ea stă în cadă

şi el pe toaletă (evident că cearta nu mai poate avea loc în aceste condiţii) (apud I.Dafinoiu,2000),

legarea unor evenimente de altele neplăcute, de exemplu timpul pe care un soţ îl întârzie acasă

trebuie să-l petreacă la cumpărături prin magazine pentru soţie (apud I.Dafinoiu,2000) sau tehnica

“mai puţin din acelaşi lucru” (apud I.Dafinoiu,2000) în care în loc clientul să se opună

presiunilor celorlalţi, le cere să facă mai mult, pentru ca ei să renunţe. De exemplu, părinţii

supraprotectivi care vin la tinerii căsătoriţi pentru a le face mâncare, curat şi de a verifica dacă

totul este în regulă, iar tinerii încearcă să scape de ei şi să le arate că pot să -şi aibă singuri de

45

grijă, li se recomandă să se poarte cu părinţii cerându-le să le facă mai mult, să fie încântaţi că

sunt ajutaţi, să le ceară ajutor suplimentar constant şi ei să nu mai facă nimic, astfel încât părinţii

să ajungă la concluzia că tinerii sunt cam iresponsabili, ei au obosit şi că ar trebui să aibă singuri

grijă de ei. Desigur că intervenţiile paradoxale nu se rezumă la ceea ce am prezentat în acest

capitol, dar invităm cei interesaţi să consulte numeroasele cărţi din domeniu.

Terapiile sistemice, strategice şi-au dovedit eficacitatea în ameliorarea relaţiilor familiale

sau în tratarea anumitor probleme de origine psihosomatică, urmând ca şi în ţara noastră să

educăm oamenii astfel încât să apeleze la psihoterapeut pentru o viaţă mai bună şi mai fericită.

.Sugestibilitate şi hipnoză ericksoniană. Experimente şi rezultate.

Pentru a evidenţia caracteristica de sugestibilitate pe care şi lucrarea de faţă doreşte să o

investigheze, precum şi rolul curativ al hipnozei ericksoniene în tratarea anumitor afecţiuni,

psihologice sau psihosomatice, vom prezenta câteva experimente care abordează aceste aspecte.

Aceste experimente îşi propun să obţină rezultate în ce priveşte diferenţele existente între gradul

de hipnotizabilitate al femeilor vis-a vis de bărbaţi, al copiilor vis-a vis de adulţi, precum şi

corelaţii existente între factori cognitivi, factori ai personalităţii şi sugestibilitatea crescută.

Relaţia dintre hipnotizabilitate şi afecţiunile somatice a fost măsurată la 45 de studenţi de

colegiu. La câteva săptămâni după completarea scalei de grup C Waterloo- Stanford ( WSGC)

participanţii au completat o listă de simptome somatice şi măsurători psihopatologice. Rezultatele

au indicat o corelaţie pozitivă între hipnotizabilitate şi boală somatică, iar relaţia a fost mai

puternică pentru participanţii de sex feminin. În contrast cu modelul cvadratic propus de

Wickramasekera, datele actuale demonstrează relaţia liniară dintre hipnotizabilitate şi simptomele

somatice. Analiza ulterioarǎ a arătat că simptomele somatice sunt asociate cu itemii de halucinaţie

şi imagerie, corespondenţi ai factorului perceptual- cognitiv identificat în analiza factoriala a lui

Woody, Barnier şi McConkey asupra scalei de susceptibilitate hipnotică Stanford, forma C.

Rezultatele pun în discuţie dacǎ hipnotizabilitatea înaltă ar fi o trăsătură sănătoasă şi adaptativă. 

Literatura sugerează că aspecte ale hipnotizabilităţii pot fi implicate în etiologia şi

menţinerea mâncatului cu scop de auto-înfrângere. Oricum, interpretarea rezultatelor cercetărilor

publicate a fost complicată de utilizarea instrumentelor care par să fi măsurat faţete diferite sau în

cel mai bun caz doar legate de constructele de la baza lor. Aceste experimente raportează care

sunt relaţiile dintre greutate, formă corporalǎ, preocupările dietetice, hipnotizabilitate, capacitatea

46

disociativă şi înclinaţia spre fantezie. Sunt discutate implicaţiile pentru un rol cheie al hipnozei în

tratamentul comportamentului alimentar, atitudinilor şi grijilor. 

Într-un studiu se investighează eficacitatea hipnozei în reducerea hipertensiunii arteriale

esenţiale uşoare. Treizeci de participanţi au fost desemnaţi întâmplător în grupul tratat prin

hipnoză ( standardizat, 8 şedinţe de tratament hipnotic individual ) sau în grupul de control ( fără

tratament). Rezultatele arată că hipnoza este eficace în reducerea presiunii sangvine pe termen

scurt , dar şi pe termen mediu şi lung. Nu s-a găsit nici o relaţie între practica auto- hipnozei şi

evoluţia presiunii sangvine, anxietăţii, factorilor de personalitate şi rezultatelor terapeutice. Sunt

discutate implicaţiile rezultatelor tratamentului psihologic în hipertensiune. 

Într-o investigare a rolului efortului cognitiv în răspunsul hipnotic, participanţii înalt şi

slab hipnotizabili au produs imagerie neutră din punct de vedere emoţional la sugestia hipnotică,

atât fără cât şi cu mare efort. Creşterea frecvenţei cardiace a servit drept indice obiectiv al

efortului cognitiv, şi au fost colectate date despre cotarea subiectivă a intensităţii imageriei,

absorbţiei, efortului şi controlului. În comparaţie cu cei puţin hipnotizabili, cei înalt hipnotizabili

au trăit imageria ca fiind mai vie, cu toate că frecvenţa cardiacă nu a indicat un efort cognitiv mai

mare decât în cazul celor slab hipnotizabili. În comparaţie cu sugestiile puse în cuvinte fără efort,

cele cu efort considerabil au dus la creşterea efortului cognitiv la cei slab hipnotizabili, măsurat

prin creşterea frecvenţei cardiace, şi nu au avut nici un efect asupra celor înalt hipnotizabili.

Cotarea controlului subiectiv a fost înalt corelată cu efortul subiectiv în cazul celor puţin

hipnotizabili, neexistând corelaţii pentru cei înalt hipnotizabili. Aceste rezultate sprijină teoria

hipnotică a disocierii controlului mai degrabă decât experienţa disociată din teoriile social-

cognitive. 

În mod obişnuit se crede că sugestibilitatea directă, care se referă la influenţa deschisă, şi

sugestibilitatea indirectă, în care intenţia de a influenţa este ascunsă, se corelează slab. Acest

studiu demonstrează că ele sunt substanţial corelate, având în vedere că fac apel la aceleaşi zone

de influenţă. Rezultatele testelor efectuate pe 103 studenţi, din care 55 de femei şi 48 de bărbaţi

au fost analizate ca regresie. Sugestibilitatea indirectă, măsurată cu Scala de susceptibilitate

senzorială pentru grupuri, şi complianţă, măsurată de Scala de complianţă Gudjonsson, au fost

predictive pentru sugestibilitatea directă, evaluată cu ajutorul scalei de sugestibilitate Barber.

Analiza spectrală a arătat că sugestibilitatea indirectă este mai degrabă legată de sarcinile dificile

la BSS, dar complianţa este mai degrabă legată de sarcinile uşoare pe această scală. 

Studiile efectuate de-a lungul timpului au relevat faptul că cei mai susceptibili la hipnoză

sunt copiii, cel mai înalt nivel de hipnotizabilitate fiind atins între 9 şi 12 ani, valorile scăzând,

apoi, odată cu vârsta.

47

În ceea ce priveşte diferenţele dintre sexe, studiile mai recente au evidenţiat faptul că nu

există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte gradul de hipnotizabilitate al femeilor faţă de

bărbaţi, ideea mai veche conform căreia femeile ar fi mult mai hipnotizabile decât bărbaţii

dovedindu-se falsă, deoarece era bazată pe stereotipul social conform căruia femeile sunt mai

supuse şi mai sugestibile.

Deoarece încercările de mărire/antrenare a gradului de hipnotizabilitate nu au dat

rezultate, s-a ajuns la concluzia că hipnotizabilitatea reflectă anumite trăsături ale personalităţii.

Astfel, în mod stereotip, persoanele cu un grad înalt de hipnotizabilitate sunt văzute şi

caracterizate ca persoane influenţabile, ce pot fi uşor dominate, cu deschidere către imitaţie

(victime ale sectelor), hiperemotivitate, labilitate psihică, automatism al ideilor, imaturitate

emoţional – afectivă, hipersensibilitate, prezenţa unor traumatisme psihologice, o anumită

îngustare a câmpului conştiinţei, etc.

Cu toate acestea, în hipnoză cea mai importantă este dorinţa pacientului de a coopera.

Hipnoterapeutul are sarcina de a verifica disponibilităţile pacientului şi de a-şi adapta demersul în

funcţie de nivelul real al hipnotizabilităţii acestuia.

Indiferent de gradul mai mare sau mai mic de hipnotizabilitate, s-a constatat că se pot

obţine succese psihoterapeutice chiar dacă este indusă doar o relaxare, o transă uşoară sau doar

prin autohipnoză.

Pentru a putea înţelege aspectele legate de abordarea cazurilor și explicarea cauzalităţii

simptomelor, am considerat necesar să facem câteva precizări teoretice asupra dezvoltării

affective a individului. Acest lucru se impune prin faptul că nerezolvarea unui conflict dintr_o

anumită etapă va determina probleme psihologice în etapele următoare până in momentul

rezolvării lui.

CURS 9 Elemente de psihanaliza

. Principalele abordări ale stadiilor de dezvoltare ale individului

Aşa cum am arătat mai sus, mulţi psihologi sau psihanalişti s-au ocupat de cercetări în

domeniul psihosomaticii, dar cele mai importante şi în acelaşi timp contradictorii au fost ale lui

S.Freud şi teoria lui E. Erikson care este, de asemenea, de o mare importanţă, prin introducerea

unei variabile importante şi anume rolul psihosocial. Psihanalişti de formaţie, aceştia au

concluzionat că aşa cum omul trece prin anumite etape fizice normale de dezvoltare de la naştere

până la bătrâneţe, aşa şi din punct de vedere psihic, parcurge anumite etape de dezvoltare a

48

personalităţii, în care omul îndeplineşte sau trebuie să îndeplinească anumite roluri specifice

pentru o anumită perioadă de vârstă, iar nesoluţionarea adecvată a acestora duce la diverse

tuburări în perioada adultă.

Stadiile dezvoltării psihosexuale după Freud ( A. Munteanu, 1998)

Freud a fost primul cercetător care a identificat o serie de stadii denumite de autor

psihosexuale (libidinale) şi sunt conturate în funcţie de fiecare caracteristică a dezvoltării

personalităţii copilului, în care energia sexuală (libidoul) se concentrează asupra unor regiuni ale

corpului: gură, anus, zona genitală. După Freud, evoluţia satisfăcătoare a acestor etape ale

copilariei are o mare importanţă asupra profilului personalităţii ulterioare a viitorului adult şi

inclusiv a stării sale de sănătate.

Fiecare stadiu poate să determine un set de probleme, care urmează să fie rezolvate în

stadiile următoare de dezvoltare. Eşecul în parcurgerea unui stadiu va avea ca rezultat

fixaţia (stagnarea dezvoltării la nivelul acelui stadiu). Aceasta determină menţinerea unora dintre

caracteristicile stadiului respectiv şi în etapele ulterioare, iar în cazuri mai grave poate determina

instalarea nevrozelor la vârsta adultă.

Stadiul oral (0-1 ani)

În acest stadiu, inconştientul, care este singura instanţă înnăscută, (Id-ul) este predominant.

Plăcerea fizică (libidinală) este concentrată asupra gurii şi aparatului bucal, copilul obţinând

satisfacerea prin supt, în special în primele şase luni şi muşcat după şase luni când începe să apară

dentiţia. Obiectul libidinal pentru copil este în acest stadiu sânul mamei sau biberonul dacă

copilul este alăptat artificial. Freud spunea că fixaţia în acest stadiu poate fi dat de

suprasatisfacerea nevoilor orale ale copilului, dar şi de o frustraţie a acestuia faţă de nevoile orale

care mai târziu se poate manifesta prin vicii ca fumatul, alcoolismul, folosirea excesivă a

sarcasmului sau lăcomia.

Stadiul anal (1-3 ani)

Energia libidinală se concentrează asupra senzaţiilor de plăcere din zona rectului prin

eliminarea sau reţinerea fecalelor, astfel poate satisface părinţii sau dimpotrivă îi poate enerva şi

49

astfel apare nevoia de multe ori exagerată a acestora de a le forma deprinderile de igienă, iar

fixaţia rezultă tocmai din conflictul dintre părinţi şi copil în timpul instruirii igienice. Este indicat

ca deprinderile de igienă să nu fie impuse înainte de o maturitate fiziologică a copilului care să îi

permită să realizeze acest lucru deoarece copilul se va simţi vinovat şi frustrat în acest caz, al

nereuşitei învăţării, dar nici prea tărziu atunci când copilul va trăi cu sentimentul de ruşine indus

de adulţi. Fixarea la acest stadiu poate duce la apariţia de mai târziu a unei personalităţi excesiv

preocupată de curăţenie sau a unei personalităţi refractare, avare, obsesive (efectul retenţiei).

Tipul de personalitate în care se găsesc astfel de trăsături este denumită personalitate obsesiv-

compulsivă.

Stadiul falic (3-6 ani)

În acest stadiu, plăcerea fizică (energia libidinală) se concentrează asupra zonei genitale, când

sentimentele, trăirile, devin sexuale. Freud a descris atât pentru băieţi, cât şi pentru fete trăirile

emoţionale prin care trec copiii la această vârstă. Astfel, pentru băieţi autorul a descris complexul

lui Oedip când fanteziile băiatului cuprind dorinţe de intimitate cu mama sa, când apare

sentimentul de gelozie asupra relaţiei intime pe care tatăl o are cu mama lui. Am prezentat acest

complex mai pe larg, ca şi complexul Electra, atunci când am discutat separat complexele din

psihanaliză. Complexul lui Oedip se încheie odată cu identificarea copilului cu tatăl lui şi când

apare dorinţa de a relaţiona, de a fi şi în prezenţa altor copii şi nu doar în prezenţa mamei.

În cazul fetiţelor, apare complexul Electra, caracterizat de un sentiment puternic faţă de tată

(când doreşte să se căsătorească cu el). În final, fetiţa se va identifica cu mama ei.

Rezolvarea satisfăcatoare a acestor complexe permite identificarea copilului cu părintele de

acelaşi gen, adoptă standardele morale ale părinţilor, dar şi standardele morale ale societăţii

transmiţându-se astfel valorile morale şi culturale de la o generaţie la alta, dând naştere super-

egoului (supraeul, conştient dar şi inconştient). Fixaţia din acest stadiu apare ca urmare a unei

abordări neadecvate ale părinţilor, iar nedepăşirea corespunzătoare a acestui stadiu stă la baza

majorităţii nevrozelor din perioada adultă.

Perioada de latenţă (6 ani-pubertate)

Este o perioadă de un calm relativ în care energia sexuală este într-o stare latentă, fără a se

mai concentra pe o anumită parte a corpului. Este o perioadă de dezvoltare a ego-ului (eul,

conştientul), mai ales în sfera deprinderilor sociale şi intelectuale. În general, în această perioadă

50

nu apar probleme decât dacă copilul traversează evenimente traumatizante cum ar fi divorţul

părinţilor, agresiuni, violenţe, decesul unui membru al familiei etc. De aceea, nici nu este tratat

mai pe larg acest stadiu.

Stadiul genital (pubertatea)

În acest stadiu, modificările hormonale stimulează trezirea libidoului (energie sexuală), creşte

interesul pentru plăcerea sexuală, urmând a se integra în setul de interese şi atitudini sexuale

asemănătoare adultului.

CURS 10 complexele in psihanaliza

Vom prezenta în continuare cele mai importante complexe care pot să apară pe perioada

acestor stadii şi care pot avea consecinţe negative asupra sănătăţii psihologice şi somatice a

individului.( coord. Cosmovici, Iacob, 1998) :

-Complexul de abandon- este un complex al copilului raportat la mama sa, având drept cauză

abandonul real sau mascat al copilului în perioada primei copilarii de către mama sa . Acest

lucru va determina o permanentă aviditate afectivă a copilului care va căuta în toate relaţiile sale

ulterioare securitatea neoferită de mamă. Persoana va manifesta permanent angoase, agresivitate,

sentimente de non-valoare, tendinţe regresive şi va putea dezvolta în cazuri extreme nevroza de

abandon. Este un complex care are şanse să apară din ce în ce mai frecvent în zilele noastre, în

care ambii părinţi sunt implicaţi în viaţa profesională, iar copilul este lăsat în grija unor instituţii

cu program prelungit (grădiniţe, cămine) sau în grija bonelor care se ocupă uneori aproape

exclusiv de creşterea şi educaţia copilului.

-Complexul de autoritate- este un complex al copilului în raport cu sursele de autoritate care

sunt reprezentate la această vârstă în special de părinţi .

Are drept cauză experienţe dureroase care sunt trăite în copilarie în raport cu autoritatea

părinţilor şi a căror efecte sunt refulate. Copilul se va manifesta mai târziu prin atitudini rebele

sau exagerat de submisive în faţa autorităţii.

-Complexul Cain- au ca actori fraţii, având ca şi temă teama de a nu pierde sau a nu împărţi

dragostea parentală din cauza unui alt frate. Acest complex se defineşte ca o rivalitate între fraţi

51

care poate conduce la sentimente de ostilitate, agresivitate. O mare importanţă în acest caz este

modul de raportare al părinţilor la această rivalitate. Dacă părinţii au tactul necesar aplanării

conflictelor atunci este posibil ca acest complex să se rezolve, transformându-se rivalitatea în

sentimente pozitive. Poate afecta atât copilul mai mare care la naşterea unui alt frate în special se

poate simţi neglijat, deposedat de dragostea şi atenţia exclusivă a părinţilor săi sau poate apărea la

fratele mai mic care consideră că părinţii favorizează pe cel mai mare, neţinând cont de diferenţa

de vârstă dintre el şi frate, de nevoile specifice fiecăruia în parte. Oricum atitudinea părinţilor este

esenţială în evoluţia acestui complex.

-Complexul de castrare- este unul din cele mai importante complexe, fiind strâns legat de

Complexul Oedip şi Electra şi de formarea unei noi instanţe pentru copil-Supraeul. Este un

complex al copilului în raport cu agentul castrator (tatăl pentu băieţi şi mama pentru fete). Cauza

acestui complex este dezvoltarea de către copil a fantasmei castrării. Iniţial copilul, fată sau băiat,

sesizează diferenţele de organizare externă a organelor genitale şi îşi explică această organizare

prin existenţa unui singur fel de organ genital (cel masculin). Deci, pentru copil în această

perioadă nu există feminin şi masculin ci masculin şi castrat (perioada falică, 3-6 ani). Din acest

moment lucrurile stau diferit la fată şi la băiat. Fetele, constatând aceste diferenţe se consideră

castrate şi se orientează cu ură spre mama care a permis ca fata să se nască castrată. La fete

complexul de castrare duce la complexul Electra. La băieţi complexul castrării este un efect al

complexului Oedip. Consecinţa acestui complex în plan psihic duce la fobii, obsesii, sentimente

de inferioritate. La băieţi nerezolvarea complexului conduce la atitudini de oroare faţă de femei

fie la un sentiment de superioritate. La fete conduce la invidie faţă de sexul opus, orientarea

interesului faţă de tată.

-Complexul Oedip- este complexul băiatului în raport cu mama şi cu tatăl său. Reprezintă un

ansamblu de sentimente ambivalente, pozitive şi negative, inconştiente, care se organizează într-

un anumit model de relaţie părinţi -copii. Băiatul manifestă rivalitate inconştientă faţă de

părintele de acelaşi sex cu el şi atracţie faţă de părintele de sex opus. Băiatul depăşeşte acest

complex prin complexul de castrare (îşi imaginează că tatăl îl va castra dacă continuă atracţia

faţă de mama sa ) şi totodată reprezintă un moment extrem de important, acela al formării

Supraeului, prin interiorizarea inconştientă a interdicţiei de incest. Nerezolvat, acest complex

poate duce la imposibilitatea unei relaţii autentice a băiatului devenit adult cu o altă femeie.

52

-Complexul Electra- este complexul fetei care se manifestă printr-o orientare inconştientă a

iubirii şi a atenţiei spre tată în urma complexului de castrare şi ostilitate faţă de mamă. Complexul

dispare ca urmare a fricii fetei de a nu fi rănită de tată şi începe identificarea cu mama sa . Toate

aceste procese psihice, ca de altfel toate complexele sunt la un nivel inconştient. Şi la fată

nerezolvarea acestui complex duce la imposibilitatea unei relaţii erotice mulţumitoare în viaţa

adultă; iar depăşirea complexului Electra semnifică debutul formării Supraeului.

-Complexul Cenuşăreasa- este complexul copilului în raport cu părinţii săi. Are drept cauză o

structură de personalitate a părinţilor care sunt mereu depăşiţi de evenimente şi care inhibaţi şi

timizi acţionează represiv asupra iniţiativelor copilului. Copilul va căpăta o structură de

personalitate de tip evitant datorită inhibării precoce. Va minimaliza şi devaloriza propria

persoană.

-Complexul Dalila- este complexul fetei în raport cu tatăl ei şi cu partenerul marital, prin care

fata perturbă inconştient relaţia maritală prin exacerbarea imaginii tatălui datorită faptului că fata

îşi percepe difuz feminitatea şi se identifică cu imaginea paternă pe care o promovează în relaţia

sa. Efectul este desigur o relaţie maritală inadecvată care merge spre distrugerea ambilor

parteneri.

-Complexul Fedra- este de această dată complexul părinţilor faţă de copiii lor adoptivi. Se

manifestă printr-un ataşament inconştient fantasmatic între părinţi şi copiii adoptaţi, mai ales

mamă-fiu şi se aseamănă cu complexul Oedip cu inversarea personajelor.

-Complexul de feminitate- este complexul băiatului raportat la mama sa şi constă în dorinţa

inconştientă a băiatului de a fi la fel ca mama sa , de a-i semăna şi duce la feminizarea psihică a

băiatului, cu atitudini feminine din partea lui,ce pot duce la tendinţe agresive faţă de copiii de sex

masculin şi homosexualitate.

-Complexul Griselda- este complexul tatălui în raport cu fiica sa. Este un refuz inconştient al

tatălui de a accepta casătoria fiicei sale din dorinţa de a o păstra doar pentru el şi poate fi generat

de un complex Oedip nerezolvat al tatălui, de imaturitate afectivă sau de o structură nevrotică.

Tatăl se poate manifesta prin supraprotecţie şi grijă exagerată .

53

-Complexul Jocasta- este complexul mamei în raport cu fiul ei şi constă în dorinţa inconştientă a

mamei de a-şi păstra fiul doar pentru ea. Este o pervertire a sentimentelor materne având ca efect

un ataşament inconştient incestuos al mamei faţă de fiu şi pune în evidenţă o structură de

personalitate nevrotică a mamei şi relaţii deficitare în cuplu. În plan conştient se manifestă ca

tandreţe exagerată şi critica oricărei iubite a fiului şi poate avea ca efect celibatul fiului.

-Complexul matern- este complexul copilului faţă de mamă şi se manifestă ca ataşament

exagerat al copilului faţă de mamă, este legat de arhetipul mamei format în prima copilarie iar

consecinţele sunt diferite la băiat faţă de fată. La băiat el generează angoasa, apare o sexualizare

nenaturală, psihic feminin, homosexualitate, donjuanism sau apare sublimat în sentimente estetic-

religioase, iar la fată se manifestă prin exacerbare sau stingere a instinctelor materne şi poate avea

4 forme evolutive: apare femeia redusă la maternitate, femeia care refuză maternitatea,

identificarea cu mama şi refuzul identificării.

-Complexul Oreste- este complexul băiatului în raport cu mama sa şi reprezintă dorinţa

inconştientă a băiatului de a-şi ucide mama ca o depăşire şi nu rezolvare a complexului Oedip, un

complex Oedip negativ sau un complex de abandon.

-Complexul parental- este complexul părinţilor în raport cu copiii şi reprezintă o proiectare în

copil a propriului destin nerezolvat şi care complică rezolvarea complexelor copiilor datorită

dominării şi posesiei copilului. Pe măsură ce copiii cresc se produce o criză a părinţilor şi poate

avea ca rezultat o lipsă de independanţă a copiiilor.

-Complexul patern- este un complex al copilului faţă de tată şi în special al fetei şi reprezintă o

relaţie ambivalentă cu tatăl care poate conduce la tulburări nevrotice.

-Complexul Sigismond- este complexul copilului nedorit şi care după naştere este respins şi care

va dezvolta un comportament tip psihotic care va justifica decizia anterioară a părinţilor. El va

suporta descărcările de anxietate ale părinţilor săi şi va duce la izolarea copilului, lipsa

sociabilităţii, sentiment de greşeală, durere psihică.

Cu toate că teoria lui Freud a întâmpinat numeroase critici şi pe bună dreptate, această teorie

este totuşi punctul de plecare pentru toţi neo-freudienii ca C. Jung sau E. Erikson.

Teoria freudiană a fost criticată deoarece Freud a folosit un eşantion limitat format din adulţi care

54

sufereau de anumite tulburări de natură psihologică prin metoda studiului de caz şi notarea

selectivă a problemelor pacienţilor; pe de altă parte procesele descrise nu pot fi observate direct,

iar teoria nu este capabilă să prezică dezvoltarea socială a individului spre deosebire de alte teorii.

Dar se pune problema de ce este atunci prezentată această teorie dacă întâmpină atât de multe

critici.

Teoria lui Freud nu are suport experimental, dar nici nu poate fi infirmată, motiv pentru

care autorii care au preluat ideile lui Freud au fost de acord cu anumite aspecte şi anume existenţa

impulsurilor instinctuale şi a mecanismelor de apărare, mecanisme folosite inconştient de orice

om pentru a face faţă problemelor vieţii, pentru a se proteja de anxietate, vină, durere etc.

Stadiile dezvoltării după teoria identităţii a lui E. Erikson

( A. Munteanu, 1998)

Teoria identităţii a lui E. Erikson, a fost elaborată în a doua jumătate a secolului XX şi şi-a

bazat întreaga dezvoltare ontogenetică pe eforturile psihicului de a-şi contura identitatea.

Astfel, Erikson considera că fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente şi

conflicte, sarcini specifice de rezolvat pe care copilul, şi mai târziu adolescentul, adultul trebuie

să le parcurgă şi să le soluţioneze adecvat pentru fiecare vârstă sau etapă specifică. Erikson

consideră că individul care nu îşi soluţionează corespunzător un stadiu de dezvoltare nu poate să

se dezvolte armonios şi să îşi satisfacă stadiile următoare, dar că totodată el are şansa să îşi

rezolve problema în stadiile următoare astfel încât să îşi continue dezvoltarea normală.

Erikson a stabilit opt paliere ale dezvoltării identităţii:

 -primul stadiu al vieţii, cel de după naştere, implică psihicul în conturarea  unor atitudini de

încredere versus neîncredere faţă de ofertele de răspuns la cerinţele exprimate de psihicul noului

născut.

În funcţie de atitudinea părinţilor care îl îngrijesc ca efecte pozitive pot să apară

sentimentul de încredere în ceilalţi şi în el, copilul răspunde prin comportamente de deschidere

faţă de anturaj sau dimpotrivă dacă copilul este privat de susţinere emoţională şi de o relaţie de

încredere solidă vor apărea reacţii negative, de neîncredere, de suspiciune, nesiguranţă. Aceste

lucruri se pot manifesta şi în planul sănătăţii viitorului adult.

 -în faza a doua are loc constituirea de autonomie ca expresie a independenţei dobândite (relativ)

versus simţul ruşinii ca expresie a trăirii incapacităţii de independenţă;

55

Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului sentimentul de

siguranţă şi încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le poate

întâmpina (în stadiile următoare).

Rezultate negative apar când părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii, mai

ales prin ridiculizarea unei fapte sau lipsa susţinerii, când copilul va începe să se ruşineze de

propriile acţiuni, dar va pierde şi încrederea în propriile decizii.

 -faza a treia, coincide cu perioada preşcolară şi apoi cu începutul şcolarizării se caracterizează

prin consolidarea structurilor adaptative anterioare şi dezvoltarea cooperării şi a unei prime

hărnicii ca expresie a simţului de independenţă. Acum se dezvoltă iniţiativa sau dimpotrivă

îndoiala şi ruşinea.

Rolul decisiv îl au tot părinţii care pot încuraja copilul să exploreze, să caute, să ia

propriile decizii pe măsura anilor săi. Copilul este acum în situaţia în care are autonomie de

spaţiu, el ştie să meargă, să caute, să tragă, să exploreze. Dacă părintele nu îi oferă posibilitatea de

a fi încurajat copilul va deveni evitant şi lipsit de iniţiativă. Dacă părintele încurajează iniţiativele

copilului acesta va deveni independent, va avea iniţiativă şi va lua singur decizii. Acest lucru se

va întâmpla şi ca adult.

 - în stadiul patru se va dezvolta mai pregnant hărnicia sau competenţa sub presiunea solicitărilor

şcolare versus trăirea inferiorizării datorită nenumăratelor dificultăţi legate de solicitările vieţii

şcolare nu întotdeauna foarte uşoare. Se trece pentru prima dată la o comparaţie mai lărgită şi la

un mediu competitiv. Dacă părintele compară în permanenţă rezultatele şcolare ale copilului cu

alţii mai buni vor obţine un copil cu un sentiment de inferioritate.

Aceste comparaţii şi reacţii nefavorabile, nu fac decât să adâncească sentimentul de

inferioritate şi inadecvare, fiind o rezolvare necorespunzătoare a acestui stadiu. Acest fapt va

cântări decisiv în rezolvarea satisfăcătoare sau nu a următoarei perioade de criză, deosebit de

importantă în viziunea lui Erikson şi anume, criza adolescenţei.

Abordarea corectă a părintelui este de susţinere emoţională şi de exprimare a încrederii în

forţele copilului pentru ca el să poată să intre în competiţie cu alţii.

- după 12 ani, se intră în stadiul cinci, până la 18 ani, în care trece pe prim plan conştientizarea

eului versus confuzia rolurilor ( şcolare, familiale, grupale, etc. );

56

În această perioadă, adolescentul caută să-şi formeze şi să-şi dezvolte o identitate

personală şi vocaţională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. În acelaşi timp se

formează comportamente specifice rolului sexual prin crizele parcurse de adolescent.

Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, considera că adolescenţa reprezintă criza

centrală a întregii dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul conflict

puternic pe care o persoană îl are de înfruntat în această viaţă, iar depăşirea într-un mod

satisfăcător se poate realiza în condiţiile în care şi celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă.

Acum se stabilesc rolurile pe care adolescentul le va juca în viaţă, cele personale, profesionale,

sexuale. Acestea sunt parţial achiziţionate deja din stadiile anterioare, acum devenind stabile şi

conştiente.

Ca efecte pozitive se dezvoltă capacitatea de a se percepe ca o persoană consecventă, cu o

identitate personală puternică, cu roluri clare şi stabile.

Dimpotrivă, ca efecte negative apare o confuzie în legătură cu cine este şi ce reprezintă,

incapacitatea de a lua decizii şi a alege în mod special în privinţa vocaţiei, a orientării sexuale etc.

Presiunile puternice din partea părinţilor sau a societăţii, care cer sau impun chiar

adolescentului anumite rigori, roluri nedorite, pot determina dezorientarea şi disperarea

adolescentului; acestea au ca rezultat înstrăinarea fizică sau psihică de mediile normale, iar în

cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul poate adopta o identitate negativă.

 - în perioada tinereţii se dezvoltă intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus izolarea.

Intimitatea se revarsă în prietenii, dragoste, simpatii, etc. Este un stadiu foarte important în

devenirea omului şi care determină în mare parte fericirea sau neîmplinirea. Este stadiul în care

importantă este căutarea unui partener stabil şi formarea propriei familii. Toţi avem nevoie de

dragoste şi dincolo de roluri sociale, profesionale, relaţia de iubire ne determină în principal

fericirea şi împlinirea. Este un stadiu al adultului tânăr între 20- 35 de ani. Dacă partenerul este

găsit şi relaţia de cuplu este armonioasă se dezvoltă intimitatea urmată de împlinire. Dacă

dimpotrivă nu se găseşte partenerul potrivit sau se produce o separare poate să

apară, desigur cumulativ cu achiziţiile stadiilor anterioare, o izolare socială, trăirea sentimentului

de singurătate. Este perioada în care pot să apară pe fondul neîmplinirii personale numeroase

afecţiuni psihosomatice, cazurile de apelare la psihoterapeut sunt numeroase în acest stadiu, cu

invocarea singurătăţii şi efectelor ei psihologice.

 - în stadiul şapte se dezvoltă opoziţia dintre atitudinile expansive altruiste cu sentimentul de

realizare umană sau egoismul cu sentimentul stagnării.

57

Este stadiul în care personalitatea simte nevoia să se manifeste în exterior, să se

externalizeze. În general adultul simte nevoia în acest stadiu să împărtăşească din experienţa sa,

să ofere şi altora. Apariţia copiilor, dacă până în acest stadiu nu există, este în general considerată

ca fiind imperios necesară. Este nevoia adultului de a avea grijă, a transmite mai departe. În

condiţiile în care nu există copii nevoia poate fi suplinită prin meserii ca cea de profesor,

educator, medic, în care să ne externalizăm şi să oferim. Apare acum altruismul şi sentimentul de

productivitate şi realizare. Dacă conflictul acestui stadiu nu este rezolvat atunci apare sentimentul

de stagnare, omul apare ca egoist sau chiar egocentric. Stadiul cuprinde perioada 35- 65 de ani.

 - în stadiul opt, al bătrâneţii, se trăieşte sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea

faţă de şansele ratate. Este un stadiu în care se pune în balanţă ce s-a realizat până atunci şi ce

regrete şi neîmpliniri sunt. Este practic o balanţă a achiziţiilor tuturor stadiilor anterioare. Dacă

balanţa arată o viaţă cu realizări şi împliniri persoana poate să accepte mai uşor bătrăneţea şi să

trăiască cu sentimentul realizării, implicându-se în activităţi utile cum ar fi să crească nepoţi, să

facă activităţi de care nu a avut timp. Dacă balanţa arată neîmpliniri apare disperarea în faţa

morţii, ca imposibilitate de a se împlini. Este perioada ieşirii la pensie, care elimină rolul

profesional, de plecare a copiilor în propriile familii cu diminuarea rolului parental, eventual

poate să survină şi moartea partenerului .

          Teoria identităţii a lui Eric Erickson, constituie un câştig şi interesant pas al psihologiei

moderne, mai ales că aduce în discuţie rolul social, neglijat de alte teorii dar şi o viziune asupra

individului de la naştere până la moarte şi nu doar în prima perioadă a vieţii, cum arată S. Freud.

Viaţa este văzută ca un permanent conflict şi luptă de a câştiga în fiecare stadiu o nouă achiziţie

care să împlinească omul.

CURS 11 Terapia cognitiv – comportamentală

1.Modelul Beck

Terapiile cognitiv – comportamentale reprezintă un ansamblu de tehnici bazate pe

teoriile învăţării şi pe descoperirile psihopatologice cognitive. Multe dintre afirmaţiile

teoriilor cognitiv – comportamentale se referă la faptul că comportamentele sunt învăţate

58

pe baza condiţionării clasice sau operante, astfel încât terapiile trebuie să acţioneze tot

prin acest gen de intervenţii.

Dacă în multe alte terapii demersul terapeutului este non-directiv, în terapiile

cognitiv – comportamentale se foloseşte o relaţie de ghidare, directivă. Intervenţia

terapeutului în terapiile cognitiv – comportamentale este oarecum algoritmizată: el culege

date, explică, informează, defineşte simptomul ţintă, alege strategia terapeutică,

stimulează motivaţia de participare, aplică tehnica terapeutică, pune capăt relaţiei

terapeutice.

În terapia cognitiv – comportamentală se consideră că există diferite niveluri

psihologice unde se produc alterări funcţionale ale raţionamentului în diferite

tulburări.Modelul cel mai cunoscut este modelul Beck,care ne propune o ierarhie a

nivelurilor psihologice unde au loc modificări patologice.

a. Nivelul cogniţiilor

Este un nivel superficial direct reperabil de subiect. El cuprinde evenimente

cognitive cum sunt gândurile şi comportamentele inadaptate. Este nivelul specific al

cogniţiilor numite gânduri automate sau gânduri disfuncţionale.

Ele nu reţin atenţia subiectului pentru că sunt în raport cu sistemul său de

credinţe, contrar ideilor obsesive vehiculate de anxietate.

b. Nivelul proceselor cognitive

Cogniţiile caracterizate prin temă şi conţinut sunt traduceri ale erorilor sistematice

de raţionament sau a proceselor cognitive. Aceste erori logice intervin în interpretarea

datelor provenind din lumea exterioară sau a percepţiilor interne. Avem în vedere aceste

diferite alterări care constituie al doilea nivel psihologic subiacent cogniţiilor. Procesele

cognitive sunt fapte ale reprezentărilor mentale şi ale tratamentului informaţiilor. În ce

priveşte informaţia simbolică reprezentările sunt cunoştinţe şi interpretări, tratamentele

sunt interferenţe şi judecăţi orientate fie faţă de activitatea de înţelegere fie faţă de

deciziile practice. Strategiile cognitive utilizate de subiect depind de cunoştinţele şi de

reprezentările pe care el le are despre situaţie şi de modelele de raţionament pe care le

utilizează.

59

Există o enumeraţie ce cuprinde erori patologice şi greşeli de stil. El prezintă 6

varietăţi de erori.

- suprageneralizarea – este faptul de a considera un caz singular ca o regulă

generală. Această regulă va fi aplicată prin urmare în tot felul de situaţii. exemplu

în fobia socială, dacă o dată a avut loc un eveniment care să -i determine o stare

de jenă, va generaliza că în toate situaţiile va fi la fel.

- abstracţia selectivă – este extragerea unui detaliu negativ, şi apoi utilizat în afara

contextului iniţial. Această percepţie selectivă neglijează alte aspecte importante

dintr-o situaţie trăită.

- inferenţa arbitrară – este emiterea unei concluzii fără legătură logică cu

realitatea. exemplu „dacă voi mânca în public, lumea va râde de mine”

- personalizarea – este atribuirea lui însuşi a evenimentelor nefaste. Ea evocă un

mecanism de atribuire cauzală.

- maximalizarea – este extragerea unui eveniment minor pentru subiect.

- minimalizarea – constă în deprecierea resurselor personale şi a reuşitelor.

c. Nivelul schemei depresogene

În această conceptualizare, tulburarea de gândire va fi prima şi va preceda

tulburarea de afect. Schema va fi o structură cognitivă ideosincrotică care inactivă pe o

lungă perioadă de viaţă va fi reactivată de anumite evenimente. O dată schema activată ea

va modifica percepţiile realităţii. Schemele vor fi componente stabile construite pornind

de la experienţe din mica copilărie. Ele nu sunt direct observabile. Sunt construcţii

ipotetice pe care pacientul şi terapeutul le deduc din atitudini, din conţinutul gânduilor.

Terapia cognitiv – comportamentală are o largă aplicabilitate în depresie, iar o

altă direcţie este cea a fobiilor.

În relaţie cu fobiile Pascal remarca că: „Cel mai mare filozof din lume, aflat pe o

scândură mai lată decât ar fi necesar, dacă are dedesubt o prăpastie, cu toate că raţiunea îl

convinge de siguranţa sa , va fi prizonierul imaginaţiei sale. Cei mai mulţi nu şi-ar putea

ţine firea, fără să pălească sau să transpire de teamă.”.

60

Astfel, fobiile sunt consecinţa anticipării neplăcute a unei situaţii, care nu prezintă

apriori nici un risc deosebit. Persoana atinsă de fobie îşi organizează activitatea în aşa fel

încât să evite obiectul angoasei sale, ceea ce poate avea grave handicapuri în viaţa sa

cotidiană. În plus, frica şi evitările sale nu fac decât să -i întărească temerile

bolnăvicioase, ca şi cum ar avea următoarele raţiuni: „Frica este reacţia în faţa unui lucru

periculos. Aşadar dacă fug înseamnă că acest lucru este periculos”

Terapeutul poate interveni prin reformularea acestui gând, introducând elemente

de „obiect conceput ca periculos”, „ce mi se pare periculos”.

Cea mai bună tehnică pentru a elimina temerile iraţionale este cea a expunerii,

înfruntarea obiectului fricii. Pentru subiecţii ce consideră expunerea în faţa obiectului

prea violentă se poate începe cu exerciţii de expunere imaginară, într-o fază de relaxare

care favorizează îndrederea. La expunerea reală subiectul înfruntă gradat situaţia temută,

urmând un grad progresiv fixar de comun acord între pacient – terapeut. Pacientul poate

fi însoţit pe parcursul primelor expuneri pentru a scădea tensiunea.

A înregistra sistematic nivelul neliniştii în timpul expunerii la situaţia temută este

un exerciţiu remarcabil. El permite detaşarea emoţiilor care asaltează pacientul ( se trece

şi la postura de observator, nu doar de victimă). Expunerea nu este nici uşoară şi nici

plăcută, de aceea unele persoane preferă să -şi păstreze fobiile atunci când nu sunt foarte

deranjate de acestea.

Practic se cere pacienţilor să listeze situaţiile de care le este cel mai frică de la

cele care provocă frica cea mai mică la cele care provoacă frica cea mai mare. Se listează

şi alte variabile. Expunerea se face gradat în funcţie de listare.

61

CURS 12 si CURS 13 .Fobia socială-un model de terapie cognitiv-

comportamentală

2.1.Descriere clinică

Fobia socială se caracterizează prin anxietate şi evitarea situaţiilor sociale, este o

frică de a face, spune ceva care ar putea fi jenant sau ruşions. Importantă este frica de a fi

evaluat negativ iar anticiparea acestei evaluări negative este exagerată.

Aspectele implicate în această fobie sunt de ordin cognitiv, comportamental,

fiziologic. Multe studii au pus accent pe modificările fiziologice care apar. Multe din ele

sunt comune cu cele din agorafobie. Dintre modificările fiziologice care în urma studiilor

au fost relevate (şi incluse apoi în DSM III) sunt: palpitaţii (79%), tremurături (75%),

transpiraţii (74%), nod în stomac (63%) uscăciunea gurii (61%), înroşire. Cele mai

frecvente modificări prezentate sunt prezente şi în agorafobie. Totuşi înroşitul este mai

frecvent în fobia socială decât în agorafobie. Majoritatea pacienţilor au mai multe

manifestări de acest fel, combinate, iar ideea că acestea vor fi observate de către ceilalţi le

măreşte pacienţilor anxietatea. Ei sunt îngrijoraţi că vor fi evaluaţi negativ dacă aceste

manifestări se vor observa. Evitarea este cel mai întâlnit şi predominant comportament al

acestor pacienţi. Situaţiile care cauzează fobia socială includ: a vorbi în public în orice

grup social, a scrie sau a semna numele în faţa celorlalţi, să mănânce sau să bea în

public, să folosească telefonul când sunt şi alţi oameni, a face cumpărături în magazine,

să folosească transportul public, sau să folosească toalete publice. Majoritatea

pacienţiolor prezintă mai mult de o singură teamă.

Fobia socială a fost recent reconsiderată şi inclusă ca etichetă diagnostică

dinstictă. Probleme de anxietate socială au fost tratate un timp ca şi aspecte ale

tulburărilor de personalitate. O descriere mai detaliată a simptomelor a adus argumente

pentru a fi distinct etichetată. Totuşi sunt aspecte care fac greu de separat fobia socială de

personalitatea evitantă.

62

2.2.Relaţia fobiei sociale cu timiditatea şi anxietatea socială

Timiditatea nu a fost încă suficient definită. Şi timiditatea cuprinde o frică de a fi

evaluat negativ dar ce nu corelează suficient de semnificativ cu evitarea situaţiilor sociale

şi nici cu stres intens. Anxietatea socială debutează în adolescenţă. În anxietatea socială

există un obiectiv social predominant.

2.3.Relaţia între fobie socială şi personalitatea evitantă

Personalitatea evitantă este descrisă în DSM III R ca un pattern de disconfort

social, teamă de evaluare negativă, timiditate care debutează înainte de viaţa adultă.

Personalitatea evitantă şi fobia socială pot fi diagnosticate concomitent şi are o

comorbiditate cu fobia socială de 22-84%.

Deosebirea este că personalitatea evitantă are o gravitate mai mare a anxietăţii şi

stresului şi o mai largă cuprindere a personalităţii.

De asemenea în cazul personalităţii evitante există un sentiment de inferioritate

faţă de ceilalţi.

2.4.Epidemiologie

Studiile asupra prevalenţei bolii la femei şi bărbaţi dau date contradictorii. Unele

arată că prevalenţa este de 0,9 - 1,7% pentru bărbaţi şi 1,5 – 2,6% pentru femei. Alte

studii arată că prevalenţele sunt egale pentru bărbaţi şi femei (studii care au avut criteriu

de diagnosricare DSM III). Alte studii dau rezultate de 2,3% pentru bărbaţi şi 3.2%

pentru femei. Altele arată procente de 2% pentru bărbaţi şi 3.2% pentru femei. Totuşi, în

final se consideră că procentele la boală între bărbaţi şi femei sunt aproximativ egale.

În privinţa vârstei de debut, unele studii raportează a fi 19 ani, altele 16 ani, altele

23 ani. Alte studii raportează vârsta de debut la 30-41 ani. De asemenea, studiile au arătat

că durata prezenţei bolii este de mulţi ani (ex. 22 ani, 6 ani, 5 ani depinzând de tipul de

tratamente etc) Alte studii arată că majoritatea pacienţilor prezintă boala pe durata întregii

vieţi.

63

În final, se consideră că fobia socială este o boală cronică, cu frecvenţă

asemănătoare la bărbaţi şi femei.

2.5.Diagnostic diferenţial

Axa I

În primul rând fobia socială poate fi confundată cu agorafobia având multe

simptome comune şi având în comun evitarea ca caracteristică de bază. Dar ceea ce le

deosebeşte este motivul evitării. Dacă persoanele cu fobie socială evită contextul social

datorită fricii de a fi evaluaţi negativ, şi fricii de situaţii jenante, ruşinoase, penibile, în

cazul agorafobiei evitarea se face datorită fricii de rău fizic. O distincţie utilă este între

frica pacientului de a fi complet singur în spaţii largi (agorafobie) şi frica de rău fizic şi

teama de a fi evaluat de ceilalţi (în fobia socială).

Fobia socială poate fi confundată şi cu o fobie simplă atunci când apare frica de o

singură situaţie socială. Atunci când teama este de a fi evaluat, când apare jena, ruşinea

este vorba de o fobie socială. De asemenea, interviul clinic arată dacă în istoria

individului nu există şi alte situaţii de evitare.

Fobia socială poate fi confundată şi cu tulburările care apar în cazul unei părţi ale

corpului dizarmonică când apare preocuparea de a acoperi un defect fizic. Şi în acest caz

apare evitarea situaţiei sociale din frica de a nu i se vedea defectul. Dacă anxietatea este

determinată doar de a acoperi un defect mai îndreptăţit este un diagnostic de corp

dizarmonic.

Axa II Tulburări de personalitate.

Deosebirea între personalitatea evitantă şi fobia socială a fost prezentată. Se mai

poate face diagnostic diferenţial şi între personalitatea narcisistă şi fobia socială atunci

când teama este de a nu fi suficient de evident pentru ceilalţi superioritatea sa şi între

personalitatea paranoică şi fobia socială atunci când persoanele evită conflictul social din

teama ca ceilalţi să nu le facă rău.

64

2.6.Etiologie

Teoriile etiologice se împart în două direcţii: o teorie ce propune că fobia socială

este determinată genetic/biologic şi o altă teorie ce propune că fobia socială este

determinată de un anumit mod de gândire şi comportament învăţat.

Studiile au arătat că există o vulnerabilitate ridicată pentru anxietate. Studiile

recente arată că factorii genetici explică (determină) 30% din labilitatea care dezvoltă

fobia socială. Alte studii s-au axat pe comportamentul învăţat. S-a arătat că timiditatea

prezentă la 2 ani este predictivă pentru timiditatea de la 7 ani. Multiple tipuri de

interacţiuni sociale sunt învăţate social. Multe interacţiuni învăţate sunt greşite,

patologice. Familia are un rol foarte important în învăţarea acestor tipuri de interacţiuni.

S-a arătat că există o asociere între severitatea fobiei sociale şi depriderile sociale sărace.

Există o schemă cognitivă care presupune că evaluările negative făcute de ceilalţi

sunt o catastrofă. O astfel de interpretare, criticism exagerat, creşte probabilitatea fobiei

sociale şi acordă o responsabilitate scăzută la factorii exteriori.

Mai trebuie arătat că studiile pun în evidenţă că adesea fobia socială se asociază şi

cu alte boli. Când se întrunesc criteriile pentru fobia socială, 59% prezintă criterii şi

pentru o fobie simplă, 44.9% au şi criterii pentru agorafobie, de asemenea se asociază şi

cu depresia (50%), tulburări obsesiv-compulsive, tentativele de suicid sunt cu 14% mai

multe în fobia socială decât în restul populaţiei normale.

Abzul de alcool este frecvent în fobia socială pentru reducerea anxietăţii (16-

36%), de 3-4 ori mai prezent la femei cu fobia socială decât la bărbaţi, iar 85% au avut

cel puţin o perioadă de abuz de alcool şi 76% droguri.

2.7.Fobia socială tratament

Are ca scop ca persoana cu fobie socială să se angajeze în interacţiuni sociale şi

să fie reintegrată. Nu va fi eliberat pacientul de toată anxietatea.

Tratament:

· psihologic: terapia cognitiv – comportamentală

65

· farmacologic

Psihologic se urmăreşte -

1. Dezvoltarea abilităţilor sociale

Analiza behavioristică ce foloseşte jocul de rol a indicat o proporţie semnificativă

a celor ce consideră că fobia socială este asociată cu deficit de abilităţi sociale sau social

inadecvate.

Dezvoltarea abilităţilor sociale şi-a demonstrat eficacitatea pe pacienţi ce au

terminat tratamente medicale şi s-a propus ca terapia să fie aplicată de la început.

Un factor important a fost legătura între personalitatea evitantă şi fobia socială.

Studiile au împărţit subiecţii în cei cu fobie socială şi inadecvenţă. Social inadecvat a

fost asociat cu personalitatea evitantă. Pacienţii doar cu fobia socială se simt anxioşi şi

ceilalţi se găsesc inadecvaţi dar cu anumite abilităţi sociale. Cei cu personalitate evitantă

au fost găsiţi mult mai clar fără abilităţi sociale.

Pentru pacienţii cu fobia socială trainingul de dezvoltare a abilităţilor sociale este

cel puţin la fel de eficient, dacă nu mai eficient decât desensibilizarea sistematică sau

terapia prin expunere, cu efecte terapeutice în aproximativ 6 luni.

2. Tratamentul comportamental

Studiile privind terapia desensibilizării prin expunere imaginară sunt numeroase.

Aceleaşi tehnici sunt larg folosite în fobia socială cu efect aproximativ similar

trainingului dezvoltării abilităţilor.

Expunerea în vivo este de asemenea o tehnică larg folosită în fobia socială cu

rezultate foarte bune. Expunerea în vivo este mai eficientă decât expunerea imaginară dar

cu dezavantajul realizării ei mai dificilă. Ea presupune o deplasare a terapeutului în afara

cabinetului sau folosirea ca resurse a familiei sau prietenilor.

66

Studiile care au comparat expunerea în vivo, terapia raţional emotivă,

desensibilizarea imaginară, au arătat că expunerea a avut efecte mai mari în plan

comportamental, dar terapia raţională a redus semnificativ credinţele iraţionale.

Alte studii au vrut să compare grupurile de pacienţi expuşi în grup. S-a arătat că

atunci când expunerea se făcea în grup efectele erau mai bune.

3. Tratamentul cognitiv – comportamental

Cuprinde ideea că fobia socială are la bază o învăţare a unor scheme cognitive şi

care în raport cu evenimentele actuale sunt reactualizate. Terapia cognitiv –

comportamentală include o etapă de restructurare cognitivă şi o etapă comportamentală,

de expunere.

În fobia socială se vorbeşte despre „un pachet de managerizare a anxietăţii„ ce

cuprinde restructurare cognitivă, expunere şi relaxare.

Comparând expunerea şi restructurarea cognitivă fără expunere şi un tratament

combinat s-a arătat că rezultatele cele mai bune sunt în cazul combinării acestor tehnici.

Se vorbeşte despre un tratament medical cu diverse componente anti-anxietate, iar

studiile arată că cele mai eficiente terapii sunt cele care îmbină tratamentul medical cu cel

psihologic.

Ghid clinic în fobia socială

Este important de prezentat paşii ce trebuie avuţi în vedere de un clinician în

tratametul unei fobii sociale.

În primul rând este absolut necesar să fie stabilit cu precizie un ghid de urmat. În

primă fază se va stabili diagnosticul corect pentru tulburare. Instrumentele pe care le

poate folosi clinicianul pot fi Scala de evaluare a fricii de evaluare negativă şi Scala de

evitare socială pentru a putea stabili dacă este vorba despre o fobie socială sau o

personalitate evitantă. De asemenea datele vor fi completate şi verificate prin interviul

clinic. Se vor stabili aspectele asociate, alte fobii, alte tulburări; se va stabili în acest mod

şi diagnosticul diferenţial. Clinicianul va stabili dacă terapia pentru fobia socială se va

67

face individual sau în grup. Va stabili un număr de şedinţe, de obicei între 10 – 20 şedinţe

pentru o fobie „necomplicată”. Va stabili frecvenţa întâlnirilor. Va stabili care sunt

persoanele resursă care pot fi implicate în terapie. Va alege tehnicile pe care le va folosi.

În cazul în care se va alege un grup de terapie acesta va avea avantajul de a folosi eficient

timpul terapeutului, de a folosi ca modele pacienţii între ei, de a folosi faptul că prezenţa

altora reduce anxietatea.

Detalii de terapie de grup în fobia socială.

Grupul va conţine 6-8 persoane cu fobie socială. Persoanele trebuie să fie relativ

necomplicate şi uşor asemănătoare. Terapeutul trebuie să aibă o anumită experienţă. Este

indicat să fie atât bărbaţi cât şi femei în grup. În prima şedinţă terapeutul va prezenta

motivul prezenţei lor în respectiva formulă, câteva detalii despre terapie şi asocierea cu

boala lor, se vor cunoaşte între ei şi terapeutul va impune regulile grupului.

Sunt introduşi în principiile terapiei cognitiv – comportamentale şi ale relaxării.

Pacienţii vor prezenta fiecare modificările sale în timp ce este anxios. Pacienţii

vor vedea astfel ce multe au în comun.

În terapia de grup se vor folosi aceleaşi tehnici pentru fobia socială.

Concluzionând, elementele necesare în terapia fobiei sociale sunt:

- controlul anxietăţii şi panicii

- corectarea patternurilor cognitive (schemelor)

- implicarea în interacţiuni sociale

În prima etapă se va cere pacientului să întocmească o listă cu situaţiile care îi

provoacă anxietate şi să le ordoneze de la cel mai puţin grav la cel mai grav.

Se vor folosi relaxarea (antrenament autogen) şi se pot da sugestii în care pacientul

întâlneşte evenimente care-i produc cea mai mare anxietate. Se poate trece la expunerea

în vivo. Se trece astfel prin toate evenimentele până la cel mai anxiogen.

Un alt lucru pe care trebuie pacientul să îl înveţe este legat de hiperventilaţie.

Organismul are nevoie de oxigen. Emoţiile, anxietatea modifică respiraţia. Un deficit

între O2 şi CO2 produce multe din simptomele prezentate la fobia socială.

68

Pacientul trebuie învăţat să -şi controleze respiraţia şi să respire într-un ritm

normal având grijă la frecvenţă, adâncime, etc.

De asemenea pacientul trebuie învăţat să practice singur un antrenament autogen

pentru relaxare şi calmare.

O altă tehnică este cea de resemificare. Pacientul trebuie să vadă şi partea bună a

tulburării sale. Atunci când eşti complet relaxat motivaţia este foarte scăzută şi implicarea

în activităţi scăzută. Trebuie să existe o anumită cantitate de tensiune pentru a avea

rezultate într-o activitate. De asemenea o reacţie foarte fină la stimuli are şi avantajul de

a-i capta pe cei pozitivi. Pozitivarea simptomului poate fi un pas spre succesul în terapie.

Reorganizarea cognitivă implică schimbarea modului de a gândi după schema şi

clasificarea prezentă la cursul anterior (de punere în contact cu consecinţele „Ce se

întâmplă dacă nu voi fi plăcut de ceilalţi”etc, minimalizare, maximizare etc)

ABC gândirii raţionale s-ar putea reduce la a găsi alternative la gândurile care vin

în minte. exemplu „Autobuzul nu a oprit în staţie. Mă simt anxios, furios, mânios.

Alternativa: Voi aştepta altul. Şi aşa vremea este frumoasă.”

În prima fază trebuie identificate modurile obişnuite de a gândi, gândurile

automate.

În a doua fază pacientul e pus să gândească alternative la acele gânduri sau ce

crede că ar putea fi pentru ceilalţi o alternativă în condiţiile în care nu le găseşte pentru el.

Ex. „Cum altfel ai fi putut gândi? sau Alţii cum ar fi putut gândi?”

În ultima fază se va urmări punerea în practică a alternativelor.

Unii autori aduc în discuţie şi fobia de şcoală în cadrul fobiei sociale. Ea afectează

în general copii până în 12 ani şi sunt declanşate de obicei de unele evenimente

traumatizante: decese, schimbarea şcolii, situaţii sociale, relaţii cu colegii, în timpul

orelor manifestă anxietate exagerată ce le perturbă comportamentul.

Ei anticipează, ca şi în fobia socială, o umilinţă socială, publică, anticipând o

critică exagerată din partea colegilor.

Cronicizarea fobiei şcolare depinde de maniera în care se încearcă să se ajute

copilul să devină independent social. Părerile cu privire la includerea fobiei şcolare în

69

fobia socială sunt împărţite, dar reţinem această opinie, conform căreia ar fi o manifestare

a unei fobii sociale generalizate.

Ca aspecte terapeutice autorii cărţii le clasifică în:

a) terapia cognitiv – comportamentală în care intră

desensibilizarea sistematică. Acestă fază cuprinde 3 faze:

antrenament de relaxare, listarea situaţiilor anxiogene în ordinea

intensităţii şi confruntarea imaginară cu ele

expunerea graduală la stimuli anxiogeni

restructurări cognitive şi educarea auto-controlului – este

încercarea de a învăţa pacientul să găsească gânduri raţionale la

gândurile sale iraţionale.

b) terapia de inspiraţie analitică care încearcă să găsească cauza care se

manifestă prin comportamentul prezent.

Terapiile cognitiv comportamentale sunt larg folosite în tratarea fobiilor

de orice fel ar fi ele, cu rezultate în general pozitive şi obţinute în timp relativ scurt

facând aceste terapii să fie de scurtă durată comparativ cu cele analitice.

CURS 14 -SINTEZE

Bibliografie :

1. Back,T.A. 1994 , „Kognitive therapie der depression”, Psychologie, Berlin

2. Beleiu,G., 2000, “Drept civil român”, Ed.Şansa, Bucureşti.

3. Boncu,St.,1999, “Psihologie şi societate”, Ed.Erota, Iaşi.

4. Bowlby ,J.,1961, “Amer, J .Psychiatry”.

5. Bowlby,J., 1980,“Sadness and depression” in Attachement and Loss, Hogarth Press,

London.

6. Chartier,J.P., 1998, “Introducere în psihanaliza lui Freud”,Ed.Trei, București

7. Ciupercă, Cr., 2000, „Cuplul modern între emancipare şi disoluţie”, Bucureşti, Ed.

TIPOALEX.

8. Cosmovici, A., Iacob, L. M. (coord.), 1998, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi

9. Dafinoiu, I., 1993, „Sugestie şi hipnoză”,Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti

70

10. Dafinoiu, I., 2000, “Elemente de psihoterapie integrativă”,Ed. Polirom, Iaşi

11. Dafinoiu, I., 2002, “Personalitatea. Metode de abordare clinică.”,Ed. Polirom, Iaşi

12. Dufour, M., 1993, “Allegories pour guerir et grandir”, Les Editions de l’Homme, Les

Editions JCL, Paris

13. DSM - IV- Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, Ediţia a-IV-a,

14. Erickson,H.M., 1961, „Historical note on the hand levitation and other ideomotor

techniques”.In: American Journal of Clinical Hypnosis

15. Erickson,H.M., , 1964, „Initial experiments investigating the nature of hypnosis” In:

American Journal of Clinical Hypnosis

16. Erickson,H.M., ,1964, „The confusion technique în hypnosis”. In: American Journal of

Clinical Hypnosis

17. Erickson,H.M., , 1965, „The hypnotic corrective emotional experience”. In: American

Journal of Clinical Hypnosis

18. Erickson,H.M., 1965, „The use of symptoms as an integral part of hypnotherapy”.In:

American Journal of Clinical Hypnosis

19. Erickson,H.M., 1966, „Experiential knowledge of hypnotic phenomena employed for

hypnotherapy”. In: American Journal of Clinical Hypnosis

20. Erickson,M.H., 1990, „L’hypnose therapeutique”, ESF, Paris

21. Freud,S., 1980, “Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihologia vieţii

cotidiene” Ed.E.D.P., Bucureşti.

22. Gheorghiu,V.A.,1977, „Hipnoza-realitate şi ficţiune”, Ed.EDP, Bucureşti

23. Gherguţ,A., 1999, „Psihopedagogie specială”, Ed.Polirom, Iaşi

24. Gherguţ,A.,2001, “Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale”, Ed.Polirom, Iaşi

25. Godin,J.,1992,”La nouvelle hypnose:vocabulaire,principes et methode”, Albin Michel,

Paris.

26. Golu,P.,1985, „Învăţare şi dezvoltare”, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

27. Golu,P., 1993, “Dinamica personalităţii”, Ed.Geneze, Bucureşti.

28. Holdevici, I., 1997, “Noua hipnoză eriksoniană”, Ed.INI, Bucureşti

29. Holdevici,I., 1996, Elemente de psihoterapie, Ed.ALL, Bucureşti

30. Iacob, L., Lungu, O., 1999,”Imagini identitare”, Ed. Eurocard, Iaşi

31. I.B. Iamandescu,2002, “Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică”

- Ed. Infomedica, Bucureşti (capitolele despre Psihosomatică)

71

32. I.B. Iamandescu, 1999, “Elemente de psihosomatică generală şi aplicată”, Editura

Infomedica, Bucureşti

33. I.B. Iamandescu,1996, “Psihologie medicalǎ” - ed. II, integral, Ed. Infomedica,

Bucuresti

34. Ionescu,G., 2000,“Nozologie psihiatrică” , Ed.Academiei, Bucureşti.

35. G. Ionescu ,1990, “Psihoterapie” , Ed. Stiintifica, Bucuresti 1990, pg. 184-200, 202-203,

238-241, 244-246, 251-253, 258-262, 267-268, 302-310

36. Leyens,J.Ph.,1997, “Stereotipuri, doscriminare şi relaţii intergrupuri”, Ed. Polirom, Iaşi

37. Leonhard,K., 1972, “Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură”, Ed.Enciclopedică

Română, Bucureşti.

38. B. Luban-Plozza, W. Poldinger, F. Kroger,2000, “Bolile psihosomatice în practica

medicală “- Ed. Medicala, Bucureşti

39. Malarewicz,J.A.,Godin,J., M.H.Erickson, 1986, „De l’hypnose clinique a la Psyhoterapie

Strategique”, ESF, Paris

40. Mitrofan, I., 1989, „Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie”, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti.

41. Mitrofan, I., Ciupercă, Cr., 1998, „Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia

familiei”, Ed. Presss Mihaela, Bucureşti.

42. Mitrofan, I., Mitrofan, N.,

a. „ Familia de la A la...Z. Mic dicţionar al vieţii de familie”, Ed.

Ştiinţifică ,Bucureşti; 1991

b. „Elemente de psihologie a cuplului”, Casa de cultură şi presă “Şansa” S.R.L.,

Bucureşti; 1996

43. Mitrofan, I., Vasile, D.,2001, „Terapii de familie”, Ed. Sper, Colecţia Alma Mater,

Bucureşti.

44. Mitrofan,I.,(coordonator), 2000, „Orientarea experenţială în psihoterapie”, Ed. SPER,

Bucureşti,

45. Mitrofan,I.,2004, ”Psihoterapia unificării”, Ed.SPER, Bucureşti,

46. Mitrofan,I.,2005, ”Analiza transgeneraţională în terapia unificăriii”, Ed.SPER, Bucureşti,

47. Mitrofan,N., 1997, „Dinamica nivelului de aspiraţie în microgrupul şcolar”, în Revista de

pedagogie,nr.4,Bucureşti.

48. Mitrofan, N., 1984, „Dragoste şi căsătorie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti.

49. Mitrofan, N., Bazele evaluării psihologice, Modul ID, Credis, Univ. Bucureşti, 2006

72

50. Mitrofan, N., Testarea psihologică. Inteligenţa şi aptitudinile (colab.), Ed. Polirom, 2005,

Bucuresti

51. Munteanu, A., 1998, “Psihologia copilului şi adolescentului”, Editura Augusta,

Timişoara

52. Munteanu ,A.,1997, Un început care se numește Freud , Ed. Eurobit, Timișoara.

53. Munteanu ,A., 1998, Neopsihanaliza , Ed. Augusta, Timișoara

54. Nedelcea,C., 2002, „Introducere în programare neurolingvistică”, Ed.SPER, Bcureşti.

55. Nica-Udangiu,St.,Nica-Udandiu,L., 1985, “Prevenirea unor îmbolnăviri psihice”,

Ed.Medicală, Bucureşti.

56. Pesesckian, N., 1998, “Poveştile orientale în psihoterapie”(traducere)

57. Pirozynski,T.,1995, “Psihiatria în societate”, Ed.PsihOmnia, Iaşi.

58. Rădulescu,S.,Piticariu,M.,1989, “Devianţa comportamentală şi boala psihică”,

Ed.Academiei RSR, Bucureşti.

59. Rașcanu R., 1994, ‘’Psihologia comportamentului deviant’’ , Editura Universitatii din

Bucuresti, București

60. Rașcanu R.,1995,  ‘’Elemente de psihologia comunicarii’’, Editura Universitatii din

Bucuresti, București

61. Rașcanu R.,2000,  ‘’Introducere in psihologie aplicata ‘’, Editura "Ars Docendi",

București.

62. Rașcanu R., 2001, ‘’Psihologie si comunicare’’ , Editura Universitatii din Bucuresti,

București.

63. Rașcanu R., 2004, ‘’Introducere in Psihodiagnoza clinica’’ , Partea I, Editura

Universitatii din Bucuresti, București.

64. Rosen,S., 1986 , ‘’ Ma voix t’accompagnera...M.Erickson raconte’’ , Hommes et Groupes

Edit, Paris

65. Sălăvăstru,D.,1999, “Aplicaţii ale logicii operatorii în sistemul relaţiilor sociale” în

Analele Ştiinţifice ale Univ.Al.I.Cuza, tomul VIII, Ed.Univ.Al.I.Cuza, Iaşi

66. Stănciulescu,E.,1997,”Sociologia educaţiei familiale”, Ed.Polirom, Iaşi.

67. Şchiopu, U., Verza, E., 1997, “Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii”, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

68. Verza,E., 1991,” Dimensiunea personalităţii la handicapaţi”, Ed.EDP, Bucureşti

69. Waack DeLucia,J, Gerrity,D, Kalodner,C, Riva,M, 2003, “ Handbook of Group

counseling and Psychotherapy”, Ed. Sage Publications, California

73

70. Zlate,M.,1999, „Psihologia mecanismelor cognitive”, Ed.Polirom, Iaşi.

71. Zlate, M.,2000, „Introducere în psihologie”, Ed. Polirom, Iaşi.

74