UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞIMEDICINĂ VETERINARĂ DIN CLUJ-NAPOCA

DEPARTAMENTULÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Prof. dr. RUSU TEODOR

AGROTEHNICA

Editura AcademicPres

Cluj-Napoca, 2009

CUPRINSpag.

Cap.1. Obiectivele şi rolul agrotehnicii în dezvoltarea agriculturii ..................... 4

1.1. Rolul agrotehnicii în dezvoltarea agriculturii ................................................ 4

1.2. Obiectivele agrotehnicii ................................................................................. 6

1.3. Bazele agrotehnice ale producţiei agricole .................................................... 7

1.3.1. Factorul biologic al producţiei agricole ......................................................... 7

1.3.2. Factorul tehnologic al producţiei agricole ...................................................... 8

Cap.2. Fondul funciar şi problemele agrotehnicii contemporane........................ 11

2.1. Fondul funciar al României, structură şi calitate ........................................... 11

2.2. Agrotehnica în relaţie cu fenomenele de degradare a terenurilor .................. 14

Cap.3. Mediul de viaţă al plantelor ........................................................................ 23

3.1. Condiţiile de mediu ........................................................................................ 24

3.2. Factorii de vegetaţie – baze ştiinţifice ale producţiei vegetale ....................... 27

3.2.1. Clasificarea factorilor de vegetaţie ................................................................. 27

3.2.2. Caracteristicile factorilor de vegetaţie ........................................................... 28

3.2.3. Căldura ca factor de vegetaţie ........................................................................ 31

3.2.4. Lumina ca factor de vegetaţie ........................................................................ 36

3.2.5. Apa ca factor de vegetaţie .............................................................................. 38

3.2.6. Aerul ca factor de vegetaţie ............................................................................ 41

3.2.7. Elementele nutritive ca factor de vegetaţie .................................................... 43

3.2.8. Activitatea biologică din sol ca factor de vegetaţie ........................................ 46

Cap.4. Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a acesteia ................................ 52

Cap.5. Lucrările solului ........................................................................................... 55

5.1. Definiţie, obiective şi clasificare .................................................................... 55

5.2. Procesele tehnologice ale prelucrării solului .................................................. 57

5.3. Lucrările de bază ale solului .......................................................................... 58

5.3.1. Aratul .............................................................................................................. 58

5.3.2. Afânări fără răsturnarea brazdei ..................................................................... 71

5.3.3. Afănarea adâncă (scarificarea) şi execuţia drenurilor cârtiţă ......................... 72

5.3.4. Săpatul şi modelatul solului ........................................................................... 75

5.3.5. Desfundarea .................................................................................................... 77

5.4. Lucrările de pregătire a patului germinativ .................................................... 78

1

5.5. Lucrările solului pentru întreţinerea ogoarelor şi după semănat .................... 86

Cap.6. Sistemele de lucrare a solului ...................................................................... 91

6.1. Definiţie şi caracteristici ................................................................................. 91

6.2. Variante ale sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului ........................ 95

Cap.7. Buruienile din culturile agricole ................................................................. 105

7.1. Definiţii şi clasificare ..................................................................................... 105

7.2. Pagubele produse de buruieni culturilor agricole ........................................... 109

7.3. Factorii care influenţează pagubele produse de buruieni ............................... 109

7.4. Sursele de îmburuienare ale culturilor agricole .............................................. 109

Cap.8. Metode de combatere a buruienilor ........................................................... 112

8.1. Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole .............................. 112

8.2. Metode de combatere a buruienilor ................................................................ 113

Cap.9. Erbicidele şi utilizarea lor ............................................................................ 115

9.1. Noţiuni generale despre erbicide .................................................................... 115

9.2. Clasificarea erbicidelor .................................................................................. 116

Cap.10. Asolamentele ................................................................................................. 120

10.1. Noţiuni despre asolamente ............................................................................. 120

10.2. Condiţiile care stau la baza întocmirii asolamentelor .................................... 123

10.2.1. Condiţiile naturale .......................................................................................... 123

10.2.2. Condiţiile economico-organizatorice ............................................................. 125

10.2.3. Condiţiile agrobiologice ................................................................................. 126

10.3. Clasificarea asolamentelor ............................................................................. 129

10.4. Etapele elaborării asolamentelor .................................................................... 130

Cap.11. Agrotehnica diferenţiată .............................................................................. 136

11.1. Necesitatea diferenţierii măsurilor agrotehnice .............................................. 136

11.2. Agrotehnica în zona de stepă ......................................................................... 138

11.3. Agrotehnica în zona de silvostepă .................................................................. 140

11.4. Agrotehnica în zona forestieră şi alpină ......................................................... 141

11.5. Sisteme agrotehnice antierozionale ................................................................ 144

2

Capitolul 1

OBIECTIVELE ŞI ROLUL AGROTEHNICII ÎN

DEZVOLTAREA AGRICULTURII

1.1. ROLUL AGROTEHNICII ÎN DEZVOLTAREA AGRICULTURII

Multe milenii, în perioada evoluţiei umane, ecosistemele naturale au constituit baza

alimentaţiei. De-a lungul timpului omenirea a dezvoltat o strategie pentru cultura plantelor şi pentru

valorificarea mediului înconjurător în aşa manieră încât să obţină o maximă convertire a energiei

solare în hrană, în frunze sau în alte produse; această strategie se numeşte agricultură. Pe măsura

dezvoltării societăţii umane, a creşterii nevoilor de hrană şi îmbrăcăminte, agricultura s-a dezvoltat

trecând prin diverse orânduiri sociale şi etape istorice, adaptându-se şi perfecţionându-se permanent

prin sistemele proprii aplicate.

În cadrul ştiinţelor agricole AGROTEHNICA ocupã un loc important având ca rol obţinerea

unor producţii agricole mari şi eficiente, în condiţiile menţinerii şi sporirii potenţialului productiv al

solului.

Agrotehnica este ştiinţa care se ocupã cu studiul modului de dirijare, a relaţiilor dintre

factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate, în scopul elaborării procedeelor tehnice de cultivare

a plantelor în condiţiile exploatării raţionale a solului şi conservării mediului înconjurător.

Agrotehnica este tehnica ogoarelor. Denumirea provine de la cuvintele “agros”, de origine

greacã, sau “ager”, de origine latinã, care înseamnă ogor sau pământ care se cultivã şi “techne”, de

origine greacã, cu sensul de meşteşug sau artã. Agrotehnica reprezintă astfel “tehnica” sau

“meşteşugul” prin care cuceririle unor ştiinţe ca: pedologie, agrochimie, microbiologie,

meteorologie, fizicã, chimie, fiziologia plantelor, maşinile agricole, ecologia, protecţia plantelor,

fitotehnie etc. sunt aplicate în practicã şi integrate în agroecosistemele agricole, printr-un ansamblu

de elemente ca: sistem de agriculturã, sistem de lucrare a solului, asolamente, sisteme integrate de

protecţie a plantelor, agrotehnica diferenţiatã etc. Agrotehnica este principala ştiinţã aplicatã care

este chematã sã rezolve problema fundamentalã a unei agriculturi durabile şi anume optimizarea

relaţiei dintre tehnologia aplicată şi conservarea resurselor utilizate în procesul de producţie.

La început agrotehnica avea un conţinut mult mai larg şi era denumitã “Agrologie” sau

“Agriculturã generalã” şi a fost adoptatã, pe plan mondial, de F.A.Fallou, în 1862.

În ţara noastră primul tratat de agrologie a fost publicat în 1897 de Gheorghe Maior, iar în

1925 Marin Chiriţescu Arva publicã un nou tratat de agrologie, mai dezvoltat. Din agrologie s-au

3

desprins treptat discipline noi ca agrochimia, mecanizarea agriculturii, combaterea eroziunii solului

etc.

Agrotehnica – este denumirea acordatã, pentru prima data la noi în ţarã, de către Gheorghe

Ionescu Şişeşti în tratatul – manual “AGROTEHNICA”, publicat în anul 1942. Aşa cum se

precizează în introducerea acesteia, autorul a înlocuit termenul de agrologie, prin cel de agrotehnicã,

deoarece, odata cu progresul tehnic, a apărut necesitatea “de a da o dezvoltare mai mare aplicaţiilor

practice pe ogoare”. Ulterior au apărut noi manuale de „Agrotehnică” cu scopul de a servi

studenţilor, cercetătorilor şi practicienilor.

Agrotehnica este similară, în limba englezã cu “Soil management”, în limba germanã

“Ackerbau”, în rusã “Zemledelie”, în ungarã “Földmuvelestan” etc. şi este consacratã în ştiinţa şi

practica agricolã în ţãrii ca SUA, Anglia, Rusia, Germania, Ungaria, Canada etc.

În cadrul ştiinţelor agricole, agrotehnica ocupã un loc central în privinţa aportului la creşterea

producţiei şi menţinerea fertilităţii solului, loc rezultat din rolul acesteia în abordarea sistemică a

cunoştinţelor acumulate în timp şi integrarea acestora într-un tot unitar, format din elemente în

interdependenţã.

Datoritã diversităţii condiţiilor pedoclimatice, economice, sociale etc. agrotehnica trebuie sã

elaboreze cele mai bune metode pentru fiecare situaţie apărută, îndeosebi în legăturã cu sistemele de

lucrări ale solului, cu întocmirea unor asolamente raţionale, inclusiv pentru noile exploataţii

agricole sau structuri asociative din agricultura României.

La dezvoltarea sistemului de agricultură durabilă participă un mare număr de ştiinţe.

Agrotehnica, prin conţinutul său, reprezintă pivotul central al acestei activităţi. Ea selectează,

sistematizează şi ordonează măsuri agrofitotehnice, în mod diferenţiat în funcţie de condiţiile

concrete, locale ale fiecărei zone agricole, unitate sau exploataţie agricolă. Agrotehnica pune accent

pe diversitatea culturilor agricole, pe organizarea asolamentelor şi utilizarea corespunzătoare a

resurselor regenerabile, consumul energetic redus şi managementul informaţional, care trebuie să

fie componente de bază prin care să se urmărească, reproducerea fertilităţii solului, ameliorarea

condiţiilor de producţie şi nu exploatarea unilaterală a lor.

Restabilirea, conservarea şi menţinerea

echilibrului ecologic specific fiecărui agroecosistem în

parte, printr-o agrotehnică modernă, constituie un

deziderat important pentru agrotehnică dintr-un motiv

simplu: asigurarea hranei unei populaţii în continuă

creştere, ca şi a materiilor prime pentru diferite

industrii, se va face multă vreme de aici înainte, pe baza

resurselor regenerabile din agricultură.

4

Productivitate

Agriculturadurabilă

Calitatea solului

Protecţia mediului

Figura 1.1.Cerinţele agriculturii durabile

Aplicarea tehnologiilor moderne, integrate în sistemul de organizare teritorial, economic şi

social stă la baza dezvoltării rurale durabile prin asigurarea necesităţilor alimentare, a capacităţii de

conservare a terenurilor şi creşterea calităţii vieţii.

Obţinerea unor recolte sporite, de calitate superioară şi cu costuri mai reduse, în condiţiile

conservării resurselor de sol şi mediu folosite (figura 1.1), reprezintă indicatorul activităţii

exploataţiilor agricole privind profitabilitatea şi competitivitatea pe termen lung a acestora, într-o

economie de piaţă.

1.2. OBIECTIVELE AGROTEHNICII

Cursul de AGROTEHNICA este alcătuit pe baza programei de învăţământ cuprinzând

următoarele obiective:

- analiza bazelor agrotehnice ale producţiei agricole;

- analiza evoluţiei şi fundamentarea ştiinţificã a principalelor sisteme de agriculturã în relaţie

cu factorii de vegetaţie şi dezvoltarea socio-economică;

- cunoaşterea mediului de viaţă al plantelor; caracterizarea tehnologică a terenurilor arabile;

- studiul factorilor de vegetaţie, relaţiile dintre ei şi plantele cultivate, dirijarea acestor factori

în vederea sporirii recoltelor şi a fertilităţii solului;

- monitorizarea fertilităţii terenurilor arabile şi reglarea indicatorilor agrofizici, agrochimici şi

agrobiologici în relaţie cu condiţiile culturale;

- lucrările solului şi sistemele de lucrări, rolul acestora asupra însuşirilor fizice, chimice,

biologice şi ale creşterii producţiei plantelor cultivate;

- elaborarea sistemelor convenţionale şi neconvenţionale de lucrare a solului ca mijloace de

optimizare a însuşirilor solului, conservarea resurselor şi eficientizarea procesului de

producţie agricolã;

- studiul particularităţilor biologice ale buruienilor şi a pagubelor produse de acestea;

- combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole prin metode agrotehnice, chimice,

fizice şi biologice;

- descrierea şi cunoaşterea erbicidelor, spectrul de combatere, particularităţile aplicării la

principalele culturi agricole;

- elaborarea asolamentelor şi analiza rotaţiei culturilor în condiţiile unei agriculturi private;

- elaborarea agrotehnicii diferenţiate privind sporirea producţiei agricole pe zone de culturã,

precum şi ridicarea potenţialului productiv al solului pe terenurile slab productive.

5

1.3. BAZELE AGROTEHNICE ALE PRODUCŢIEI AGRICOLE

Creşterea producţiei plantelor de câmp, obţinerea unor producţii stabile în timp şi în condiţii

de eficienţă economică se poate realiza numai prin îmbinarea judicioasă a trei factori importanţi:

1. Factorii naturali de mediu (condiţiile de mediu: relieful, roca, solul etc. şi factorii de

vegetaţie: lumina, apa, aerul, căldura, elementele nutritive şi activitatea biologică din sol), adică

capacitatea de utilizare optimă, în condiţii de conservare şi ameliorare a cantităţii şi calităţii

resurselor naturale. Reproducerea fertilităţii solului, menţinerea calităţii apelor şi a aerului sunt

cerinţe obligatorii în evoluţia agroecosistemelor.

2. Factorul biologic, adică soiul sau hibridul cultivat şi amplasarea acestuia în relaţie cu

„oferta locului”. Menţinerea biodiversităţii este o condiţie de eficienţă pe termen lung a producţiei

agricole şi este condiţia de bază la organizarea asolamentelor.

3. Tehnologia de cultivare, adică rotaţia, asolamentul, sistemul de lucrare a solului,

semănatul, fertilizarea,

lucrările de îngrijire etc.

Gestiunea resurselor

naturale prin corelarea

factorilor de mediu cu

factorul biologic şi

tehnologic, optimizarea

acestora prin intermediul

agrotehnicii aplicate

constituie o prioritate în

condiţiile practicării unei

agriculturi durabile,

„medicinale” şi în acelaşi

timp comerciale. Diversitatea

biologică creşte stabilitatea şi

producţia totală a oricărui ecosistem şi de aceea este o precondiţie importantă şi necesară în

dezvoltarea unei agriculturi durabile. Ecosistemul natural trebuie protejat pentru a conserva astfel

biodiversitatea şi capacitatea sa productivă (figura 1.2).

1.3.1. FACTORUL BIOLOGIC AL PRODUCŢIEI AGRICOLE

6

CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A ECOSISTEMULUI (naturală, culturală)

SOLUL

APA

AERUL

CLIMA

RELIEFUL

GEOLOGIA

INFLUENŢÃ ANTROPICÃ

APA FREATICÃ

BIOSFERA

ECOSISTEMUL

BIOCENOZA, HABITAT

POPULAŢIA

(PRODUCÃTORI, CONSUMATORI, DESCOMPUNÃTORI)

ENERGIE SOLARÃ

TERITORIUL ECOLOGIC OMOGEN

FERTILITATEA SOLULUI

(naturală, culturală)

POTENŢIALUL BIOLOGIC AL PLANTELOR

Figura 1.2.Capacitatea de producţie a ecosistemului

Eficienţa măsurilor agrotehnice întreprinse pentru creşterea producţiei vegetale depinde în

primul rând de factorul biologic disponibil, adică de soiul sau hibridul cultivat. Soiurile şi hibrizii,

aflaţi în producţie pot deveni o frână în creşterea producţiei dacă ei nu pot să valorifice economic

investiţiile ce se efectuează prin lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor, combaterea buruienilor

a bolilor şi dăunătorilor, irigarea etc.

Soiul şi hibridul cultivat într-o zonă corespunzătoare trebuie să valorifice o cantitate cât mai

mare din energia luminoasă, energie ce trebuie materializată într-o producţie cât mai ridicată de

boabe, rădăcini, tulpini, etc. (producţie principală). În afară de capacitatea de producţie ridicată,

soiurile şi hibrizi trebuie să întrunească o sumă de însuşiri, dintre care menţionăm: rezistenţă la boli

şi dăunători, capacitate de a concura cu buruienile, rezistenţă la cădere, rezistenţă la secetă, perioada

de vegetaţie corespunzătoare zonei de cultură, pretabilitate la recoltare mecanizată etc.

Considerând soiul ca factor de tehnologie în concepţia „nici soi fără tehnologie, dar nici

tehnologie fără soi adecvat”, pentru o agricultură performantă trebuie puse în relaţie de potenţare

reciprocă factorul biologic şi tehnologic. Astfel, este necesară alegerea adecvată a soiului şi

hibridului în concordanţă cu condiţiile naturale şi tehnologice, iar apoi aplicarea tehnologiei

specifice însuşirilor morfofiziologice ale materialului biologic ales pentru condiţiile pedoclimatice

date.

1.3.2. FACTORUL TEHNOLOGIC AL PRODUCŢIEI AGRICOLE

Tehnologiile de cultivare a plantelor cuprind un ansamblu de elemente (intervenţii, principii,

reguli) dependente între ele şi care formează un întreg organizat, prin care se asigură ca activitatea

practică din agricultură să funcţioneze potrivit scopului urmărit.

Interacţiunile ce se produc între diferitele elemente de tehnologie (lucrările solului, semănatul,

fertilizarea, combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, irigarea, asolamentul, recoltarea etc.),

diversitatea condiţiilor de mediu şi numărul mare de plante cultivate, motivează gama largă de

tehnologii şi diferenţierile dintre acestea. Tehnologiile de cultivare se diferenţiază în primul rând, în

funcţie de specificul climatic şi relieful zonelor agricole, iar în cadrul acestora, în funcţie de

particularităţile solului, a plantei cultivate şi scopului urmărit, de sistema de maşini agricole şi

impactul elementelor tehnologice asupra mediului.

Recolta oricărei plante cultivate trebuie privită ca rezultat al acţiunii reciproce a numeroşi

factori de producţie, iar dintre elementele de tehnologie aplicată importanţă hotărâtoare pentru

producţia agricolă vegetală le au următoarele 3 componente:

1. Sistema de maşini agricole. Sistema de maşini reprezintă totalitatea tipurilor de maşini,

utilaje, echipamente şi instalaţii folosite pentru mecanizarea tuturor lucrărilor agricole. Acesta

trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:

7

- asigurarea mecanizării complexe a procesului de producţie agricolă;

- lucrările şi operaţiile executate să corespundă cerinţelor tehnologice;

- prin operaţiile executate să pregătească condiţiile optime de lucru celorlalte operaţii ce

urmează în fluxul de producţie.

Mecanizarea şi automatizarea tot mai pronunţată a lucrărilor agrotehnice, dotarea tot mai

susţinută cu tractoare, maşini şi utilaje din ce în ce mai perfecţionate constituie elementul de bază al

unei agriculturi moderne, comerciale. Mecanizarea completă şi complexă a tuturor proceselor de

producţie din agricultură constituie unul din factorii determinanţi ai dezvoltării pe o direcţie

modernă, a agriculturii şi totodată elementul principal pentru asigurarea creşterii producţiei şi

productivităţii muncii.

Prin construcţie şi funcţionalitatea lor, maşinile agricole din punct de vedere agrotehnic

trebuie:

- să asigure indici calitativi şi economici de lucru al solului corespunzător;

- să execute concomitent, la o singură trecere, mai multe procese tehnologie pentru reducerea

tasării şi a poluării;

- să utilizeze raţional sursele de energie disponibile;

- să fie modulate, tipizate şi diversificate în corelaţie cu puterea tractoarelor care le

acţionează;

- să aibă un caracter multifuncţional cu posibilitatea de adaptare la diferite echipamente de

lucru şi condiţii de sol.

2. Lucrările de îmbunătăţiri funciare şi amelioraţii agricole (irigaţii, fertilizare, amendare,

etc.) constituie de asemenea un ansamblu de procese tehnice şi biologice care au drept scop punerea

în valoare a unor terenuri slab productive. Fertilizarea, prin folosirea controlată a îngrăşămintelor,

reprezintă alături de celelalte elemente de tehnologie, un mijloc important de intensificare a

producţiei agricole, asigurând (după datele FAO) 43% din sporul de recoltă la nivel mondial.

Folosirea unor soiuri şi hibrizi cu capacitate mare de bioconversie a energiei solare, coroborat cu

lucrarea corectă a solului prin introducerea completă a mecanizării, folosirea irigaţiei, lucrările de

îmbunătăţiri funciare etc., presupune nu numai menţinerea fertilităţii solului la un anumit nivel, ci

potenţarea efectului acestor elemente de tehnologie, prin aport diversificat de îngrăşăminte organice

şi minerale, aplicate la sol şi foliar. Ameliorarea însuşirilor solurilor slab productive (acide sau a

celor saline şi/sau alcalice, a solurilor hidromorfe etc.) prin mijloace şi metode integrate sistemului

de fertilizare, conjugate cu măsurile tehnice specifice de valorificare şi de sporire a potenţialului

productiv a acestor soluri, conduce în final la îmbunătăţirea tuturor însuşirilor productive ale

agroecosistemului.

8

3. Protecţia culturilor înseamnă obţinerea unor producţii agroalimentare sau furajere mari, de

calitate, superioară, pentru a fi consumate, prelucrate şi păstrate fără riscuri şi cu pierderi minime.

Chimioterapia (folosirea pesticidelor), alături de metodele fizico-mecanice, agrotehnice şi biologice

în cadrul unor măsuri integrate, prezintă mare importanţă în acţiunea de protecţie a culturilor şi

produselor agricole. În mediul de creştere a plantelor cultivate există un număr mare de agenţi

fitopatogeni, specii de insecte şi alţi dăunători, numeroase buruieni care concurează plantele în

procurarea hranei şi apei.

Recoltele realizate peste tot în lume sunt ameninţate sau chiar distruse de o gamă foarte largă

de organisme dăunătoare. Acestea pot duce la pierderi de recoltă de peste 50%: pierderi înaintea

recoltării datorită buruienilor, bolilor şi dăunătorilor (42%) plus pierderi datorită bolilor şi

dăunătorilor în post-recoltă (10%, figura 1.3).

adevărată „poluare verde” a fermelor private din România, în privinţa gradului potenţial de

îmburuienare.

Factorul tehnologic reprezintă astfel

principala direcţie de intensificare a

producţiei agricole prin: cultivarea de

soiuri, varietăţi sau hibrizi cu potenţial

ridicat de bioconversie a energiei solare;

lucrarea corectă a solului prin introducerea

completă a mecanizării; folosirea irigaţiei

şi a altor lucrări de îmbunătăţiri funciare în

scopul reglării regimului hidric şi salin a

solului; utilizarea controlată a

îngrăşămintelor şi a altor produse chimice

ca mijloace esenţiale de sporire a

randamentelor; combaterea bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor prin măsuri integrate etc. După

10

14

13

15

0

10

20

30

40

50

60

15% daunatori

13% boli

14% buruieni

10% post-recolta

Figura 1.3.Pierderi de recoltă de peste 50% datorită buruienilor, bolilor şi dăunătorilor

Prevenirea acestor pierderi,

protecţia ca şi îmbunătăţirea

calităţii recoltelor este unul din

scopurile principale a activităţii din

fermele agricole.

Aceasta cu atât mai mult cu

cât, în ultimii ani, lipsa unei

tehnologii adecvate a condus la o

9

43

1815

85

11

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

Figura 1.4.Influenţa diferitelor elemente de tehnologie asupra

sporului de recoltă (%)

datele FAO, pe plan mondial, dintre elementele de tehnologie influenţa cea mai importantă asupra

sporului general de recoltă revine fertilizării, folosirii pesticidelor şi lucrărilor solului (figura 1.4).

Capitolul 2

FONDUL FUNCIAR ŞI PROBLEMELE

AGROTEHNICII CONTEMPORANE

2.1. FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI,

STRUCTURĂ ŞI CALITATE

Fondul funciar reprezintă totalitatea suprafeţelor de teren (întindere delimitată de pământ),

incluzând şi cele acoperite cu apă, aflate în graniţele unei ţări sau în limitele unei unităţi

administrativ teritoriale ori ale unor unităţi agricole sau aparţinând unor persoane (fizice sau

juridice).

Suprafaţa fondului funciar al României este de 23839000 ha. România deţine 0,18% din

suprafaţa lumii şi se situează pe locul 17, şi 4,81% din suprafaţa Europei şi ocupă locul 12.

Prin natura şi specificul său, fondul funciar este o resursă naturală foarte valoroasă, cel mai

preţios bun economic, diferit de celelalte bunuri.

În funcţie de destinaţia terenurilor se definesc categoriile de folosinţă, astfel sunt:

- terenuri cu destinaţie agricolă, valorificată pentru producţia specifică prin lucrări

agrotehnice adecvate;

- terenuri cu destinaţie forestieră, care contribuie în mare măsură la reglarea

microclimatelor şi reducerea eroziunii solului;

- terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan şi terenuri cu destinaţie specială.

Solul, ca şi component al fondului funciar este o resursă naturală unică, folosit ca mijloc de

producţie, un bun care nu a fost creat sau produs de om şi care este cu întindere limitată

(nemultiplicabil şi de neînlocuit). De aici derivă specificul fondului funciar în ceea ce priveşte

proprietatea terenurilor. Proprietatea terenurilor nu trebuie privită ca un drept absolut, ci ca un drept

condiţionat care presupune şi unele obligaţii (de a cultiva terenul, de a conserva solul etc.), deoarece

este ştiut că acest bun are şi o funcţie socială.

Pământul este o noţiune foarte des întâlnită, dar nu neapărat cu referire la valoarea sa

productivă sau la statutul juridic, ci ca un concept complex, ca un ecosistem, un sistem de tehnici

pentru punerea în valoare a solului, a relaţiilor sociale, cu dimensiuni sacre şi ancestrale, este

expresia apartenenţei la „o ţară”, sau cum s-ar spune un ansamblu de elemente de echilibru şi

dezechilibru care se instaurează între om şi natură şi între toţi locuitorii care pentru a trăi depind de

10

pământ. Termenul de pământ este de origine latină, pavimentum, care înseamnă strat de la suprafaţa

globului pe care cresc plantele (A.Penescu şi C.Ciontu, 2001).

Managementul fondului funciar este, de regulă, determinat de necesitatea valorificării cât mai

eficiente a resurselor de teren şi a conservării lor, de categoria de folosinţă a terenurilor, de natura

produselor vegetale de care este nevoie, de implicarea factorilor de decizie, de influenţa pieţei

asupra producţiei agricole etc.

Fondul funciar al României este prezentat în tabelul 2.1. România dispune de 14856800 ha

teren agricol ceea ce reprezintă 62,3% din suprafaţa totală, revenind pe locuitor 0,65 ha. La nivel

naţional, pe baza bonitării a patru grupe de factori ecologici: solul cu însuşirile sale, clima, relieful

şi apa freaticã, terenurile agricole cu o calitate mijlocie - foarte slabã reprezintă 72,5 %, iar cele

bune şi foarte bune abia 27,5 % (tabelul 2.2, după N.Florea, 2003).

Arabilul este orice suprafaţă de teren care poate fi arată şi cultivată cu diferite plante anuale

sau perene. Terenurile arabile reprezintă în România 9,384 mil ha, respectiv 39,4% din suprafaţă,

pentru un locuitor revenind 0,41 ha. Se întâlnesc în proporţia cea mai mare până la altitudini de

400-500 m, dar se pot întâlni până la 1000-1200 m altitudine. Aceasta este cea mai importantă

categorie de folosinţă deoarece plantele care se cultivă pe astfel de terenuri (cereale, plante tehnice,

culturi legumicole, furajere, medicinale etc.) sunt indispensabile în alimentaţia oamenilor, furajarea

animalelor şi pentru industrie. Terenurile arabile sunt, de regulă, reprezentate de soluri profunde, cu

apa freatică peste 1-2 m adâncime, pantă nu prea mare (sub 12-15%) şi nu conţin săruri şi alte

substanţe vătămătoare pentru plante.

Tabelul 2.1.

Situaţia fondului funciar al României, după categoria de folosinţă

Folosinţa mii ha % din suprafaţa ţării % din suprafaţă pe

categorii de folosinţă

Arabil

Păşuni

Fâneţe

Vii

Livezi

9381,1

3441,6

1507,2

272,3

254,6

39,4

14,4

6,3

1,1

1,1

63,1

23,2

10,2

1,8

1,7

Total agricol 14856,8 62,3 100

Pădure

Ape, bălţi

Alte suprafeţe

6457,3

867,9

1657,1

27,1

3,6

7,0

71,9

9,7

18,4

Total neagricol 8982,3 37,7 100

11

Suprafaţa totală 23839,1 100 -

Tabelul 2.2.

Favorabilitatea terenurilor agricole din România

Clasa de

pretabilitate

Categoria de folosinţă

Arabil Păşuni şi fâneţe Vii şi livezi Total

mii

ha

% mii

ha

% mii ha % mii

ha

%

I – foarte bună 357 3,8 55 1,1 2 0,3 414 2,8

II – bună 3368 35,9 222 4,5 78 14,8 3665 24,7

III – mijlocie 2373 25,3 604 12,2 115 21,8 3092 20,8

IV- slabă 1726 18,4 1772 35,8 120 24,7 3628 24,4

V – foarte slabă 1557 16,6 2296 46,4 202 38,4 4055 27,3

Total 9381 100 4949 100 527 100 14857 100

Terenurile cultivate cu viţă de vie (cca. 272 mii ha) se întâlnesc în câmpii piemontane sau în

regiunea colinară, la mai puţin de 500-600 m altitudine, dar cu o climă mai călduroasă. Versanţii

însoriţi (sudici, sud-vestici) sunt cei mai indicaţi pentru cultura viţei de vie.

Livezile (cca. 255 mii ha) sunt răspândite, ca şi terenurile arabile, până la peste 1000 m

altitudine, dar spre deosebire de acestea şi pe versanţi mai înclinaţi. Diferitele specii de pomi sunt

distribuite diferit pe altitudine în funcţie de cerinţele lor termice. În timp ce prunul se poate dezvolta

până la altitudini de 1000 m, mărul este întâlnit îndeosebi până la 200-300 m altitudine, iar părul

chiar la altitudini mai joase. Piersicul şi caisul, mai pretenţioşi din punct de vedere termic, apar la

altitudini mai joase, în partea mai caldă a ţării.

Pajiştile, incluzând păşunile (3,442 mil ha) şi fâneţele (1,507 mil ha), se întâlnesc practic la

orice altitudine, de la nivelul mării până în zona alpină, dar evident compoziţia lor floristică se

schimbă cu altitudinea. De regulă se întâlnesc pe versanţi puternic înclinaţi sau pe terenuri cu soluri

puţin profunde sau afectate de excese de umiditate sau chiar sărăturate, astfel că nu pot să fie

folosite pentru arabil, pomi sau vie.

Terenurile neagricole sunt reprezentate de ape, construcţii, neproductiv etc. răspândite

neuniform pe întreg cuprinsul ţării. Pădurile (cca. 6,457 mil ha) sunt răspândite îndeosebi în

regiunea montană şi deluroasă, cu relief puternic accidentat.

Toate folosinţele terenurilor agricole ca şi multe alte tipuri de utilizare a terenurilor constituie

de fapt ecosisteme culturale, adică sisteme deschise în care omul încearcă să-şi exercite controlul

12

asupra variabilelor chei din cadrul ecosistemelor, prin intermediul organizării teritoriului, alegerea

modului optim de folosinţă şi agrotehnica aplicată.

2.2. AGROTEHNICA ÎN RELAŢIE CU FENOMENELE

DE DEGRADARE A TERENURILOR

Degradarea terenurilor agricole este definită ca un declin cantitativ şi calitativ al acestora

cauzată de utilizarea necorespunzătoare de către om.

Conservarea terenurilor, combaterea fenomenelor de degradare şi poluare a solurilor se poate

realiza numai în relaţia şi controlul funcţiilor acestuia în ecosistem. Solul îndeplineşte 6 funcţii

importante, dintre care 3 funcţii ecologice şi 3 funcţii legate de folosinţele socio-economice, tehnice

şi industriale (după W.E.H. Blum, 1998):

1. Producerea de biomasă, asigurând hrana, furajele, energia regenerabilă şi materiile prime.

2. Funcţia de filtrare, tamponare şi transformare între atmosferă, hidrosferă şi biosferă,

protejând mediul ambiant, inclusiv fiinţa umană, în special împotriva contaminării apelor

freatice şi a lanţului alimentar (figura 2.1).

3. Solul este habitat biologic şi rezervor de gene, conţinând mai multe specii în număr şi

cantitate decât toate celelalte medii biologice împreună.

4. Folosirea solului ca fundament pentru structurile tehnice, industriale şi socio-economice şi

dezvoltarea lor (construcţii industriale, de locuinţe, căi de comunicaţie, spaţii sportive,

parcuri, rampe de reziduuri etc.).

5. Folosirea solului ca sursă de materii prime (argilă, nisip, pietriş, minereuri în general etc.),

dar şi ca sursă de energie şi apă.

6. Solurile sunt importante vestigii geogenice şi culturale, formând o parte esenţială a

peisajului în care noi trăim.

Utilizarea şi

gospodărirea

resurselor naturale

de către om, şi mai

ales a celor de sol, a

avut şi are o serie de

consecinţe

favorabile, scontate,

dar şi urmări

nefavorabile,

neaşteptate sau

13

Vegetaţia

Solul

Apa freatică

Soluţiasolului

Absorbţia rădăcinilor

Infiltrarea în apa freatică

INPUT - Poluarea cu substanţe organice sau anorganice, solide, lichide sau gazoase

FILTRARE mecanică

ADSORBŢIE şi reţinere fizico-chimică

OUTPUT

TRANSFORMARE prin alterare şi descompunere microbiologică/biochimică

Figura 2.1.Funcţia solului de filtrare, tamponare şi transformare între atmosferă, hidrosferă şi biosferă

nedorite. Degradarea solurilor este un proces străvechi, ea a apărut o dată cu apariţia agriculturii,

dar extinderea ei şi impactul ei asupra mediului ambiant sunt în prezent mai alarmante ca niciodată.

Creşterea populaţiei globului şi, în consecinţă, extinderea agriculturii, adesea prin folosirea unor

soluri puţin pretabile, agricultura intensivă, folosirea uneori incorectă a tehnologiilor de cultură,

deversarea de materiale reziduale din industrie şi alte activităţi sunt principalele cauze care conduc

la degradarea calităţii terenurilor şi solurilor.

Trebuie menţionat că solul poate fi afectat de factori limitativi care degradează starea sa de

calitate. Aceşti factori pot rezulta din procese naturale sau ca urmare a unor activităţi ale omului.

Unii din aceşti factori limitativi au caracter permanent, de aceea nu pot fi îndepărtaţi, în timp ce cu

alţi se poate lupta prin diferite metode agropedoameliorative. Astfel, de exemplu, dacă conţinutul

ridicat de argilă, sau dimpotrivă de nisip reprezintă factori limitativi de origine naturală a căror

efecte nu pot fi eliminate (decât prin măsuri radicale şi extrem de costisitoare), aciditatea poate fi,

atât de origine naturală, cât şi datorată omului, în ambele cazuri ameliorarea solului fiind posibilă.

Spre deosebire de limitare (restricţie), degradarea solului este cauzată de om (indusă de om) care

foloseşte solul fără a ţine seama de restricţiile terenului respectiv şi deci de riscul de degradare.

O sistematizare a proceselor de degradare a solurilor (terenurilor), foarte variate ca natură şi

efecte, este prezentată de N.Florea, 2003 (tabelul 2.3).

Tabelul 2.3. Clasificarea proceselor de degradare a solurilor induse de om

Procese de degradare a solurilor

A. Deteriorarea proprietăţilor solurilor (in situ) prin procese:

1. Fizice DestructurareCompactareFormare de crustă, întărirePlintizarePoluarea radioactivă

2. Chimice Acidifiere prin fertilizare, căderi acide, levigarePoluare cu compuşi toxici (poluare chimică)

3. Biologice Reducerea populaţiei de microorganismeReducerea populaţiei de macro şi mezofaunăPoluarea cu agenţi patogeni

4. Complexe Exces de apă (înmlăştinire) şi anaerobiozăSalinizare şi/sau sodizareDeşertificareEpuizarea fertilităţii

B. Distrugerea solului prin procese de:

5. Dislocare Eroziune prin apăEroziune eolianăDeplasare de mase de pământExcavare

6. Acoperire Acoperire (colmatare) cu sedimente nefertileAcoperire cu deşeuri, steril, cenuşi, deponii etc.

7. Pierdere teren Pierdere de teren prin construcţii, pavaje etc.

14

Pentru agrotehnică cunoaşterea proceselor de degradare a solului este prioritară întrucât în

funcţie de cauzele degradării se elaborează măsurile agrotehnice.

Se disting două mari categorii de procese de degradare în funcţie de acţiunea lor asupra

învelişului de sol. În prima categorie intră procesele care duc la deteriorarea unor însuşiri ale solului

fără a afecta însă succesiunea orizonturilor. A doua categorie include procesele de degradare care

afectează cuvertura de sol, ducând la distrugerea parţială sau totală a solului sau la acoperirea lui ori

scoaterea solului din funcţia sa normală.

Degradarea este un proces care afectează terenuri şi soluri pe tot cuprinsul Terrei. La suprafaţa

totală a uscatului terestru de 13013 mil ha, situaţia este următoarea (GLASOD, 1991):

- terenuri nedegradate prin activitatea umană 5909 mil ha (45,5%),

- terenuri stabile 3671 mil ha (28,0%),

- terenuri degradate ca urmare a activităţii omului 1964 mil ha (15,2%),

- terenurile neproductive reprezintă 1469 mil ha (11,3%).

Cauzele degradării solurilor sunt considerate:

- despădurirea (579 mil ha, 29,8%),

- păşunatul excesiv (679 mil ha, 34,2%),

- tehnologiile neadecvate de cultură (552 mil ha, 28,0%),

- exploatarea intensivă a vegetaţiei naturale (133 mil ha, 6,8%),

- activităţile industriale (23 mil ha, 1,2%).

În ţara noastră cele mai importante cauze ale degradării terenurilor sunt: despădurirea şi

folosirea inadecvată a tehnologiilor agricole. Caracteristic este faptul cã, mari suprafeţe de teren

sunt afectate de unul, doi sau chiar mai mulţi factori limitativi ai producţiei. Cele mai mari

neajunsuri provoacă deficitul sau excesul de umiditate, compactarea sau tasarea, conţinutul scăzut

de humus şi elemente nutritive, eroziunea, textura extremã etc.

Degradarea fizică a solului se constată îndeosebi în cazul solurilor folosite ca arabil, fiind o

consecinţă a lucrărilor agricole pentru mobilizarea stratului arabil şi a traficului pe sol. Formele

principale de degradare fizică a solului sunt: destructurarea (deteriorarea structurii solului),

compactarea solului, întărirea solului, formarea crustei şi plintizarea.

Destructurarea (deteriorarea structurii solului) constă în distrugerea parţială sau chiar totală a

agregatelor structurale din orizontul arabil şi subarabil, provocată de: acţiunea uneltelor de lucrare a

solului, bătătorirea solului de către maşini, efectuarea lucrărilor solului la o umiditate nepotrivită

(prea umed sau prea uscat), impactul picăturilor de ploaie asupra agregatelor structurale de la

suprafaţa solului dezgolit, neprotejat de resturi vegetale, scăderea conţinutului de humus şi levigarea

altor lianţi ai structurii etc.

15

Compactarea solului (sau îndesarea solului) este definită ca starea de comprimare a volumului

masei solului, creşterea densităţii aparente şi reducerea porozităţii solului, provocată de o forţă

exterioară aplicată solului. Compactarea solului este cauzată de aplicarea necorespunzătoare a

tehnologiilor de cultură, circulaţia intensă cu maşini grele etc., fiind asociată cu deteriorarea

structurii solului. Când arătura se efectuează an de an la aceeaşi adâncime, pe soluri umede şi cu

textură mijlocie sau fină, la partea superioară a stratului subarabil se formează hardpanul (podul

brazdei sau talpa plugului). Acesta este un strat foarte compact, foarte greu permeabil pentru apă,

aer şi rădăcini, gros de 5-20 cm, având o structură masivă.

Trecerile repetate ale tractoarelor, remorcilor, maşinilor şi uneltelor agricole, pe solurile

umede şi grele, determină formarea stratului cu îndesare profundă, de 20-50 cm grosime, la partea

superioară a stratului subarabil. Spre deosebire de hardpan, care are aproximativ aceeaşi compactare

pe toată grosimea lui, la stratul cu îndesare profundă gradul de compactare scade progresiv de sus în

jos. Stratificarea profilului şi “compactarea secundară” a solului este una din cauzele apariţiei de

sisteme alternative de lucrare a solului, care urmăresc să asigure continuitatea pe verticală a

însuşirilor solului, o mai bună elasticitate şi suportabilitate la trafic a solului.

Întărirea solului şi formarea crustei sunt forme de degradare a solurilor rezultate ca efect

direct al deteriorării structurii solului. Întărirea solului se manifestă, prin uscarea solurilor, cu

textură luto-argiloasă şi argiloasă, destructurate, cu formarea unor bulgări, îndesaţi şi rigizi, cu

crăpături foarte mari între ei, lucrarea solului fiind îngreunată sau practic imposibilă până la

umectarea solului. Formarea crustei este tot un fenomen similar dar se manifestă pe solurile cu

textură lutoasă, luto-nisipoasă. Formarea crustei imediat după semănat poate să împiedice sau să

întârzie răsărirea culturilor. Crusta solului se formează numai la suprafaţă şi se poate desprinde uşor

de restul materialului de sol.

Plintizarea este un proces de degradare specific solurilor din zonele umede tropicale.

Plintizarea este un proces complex şi apare în condiţii de anaerobioză (hidromorfism) şi alternanţa

cu aerobioza, favorizând mobilizarea ionilor de Fe++ şi Mn++, depunerea lor sub formă de pete,

concreţiuni sau reţele, împreună cu argila, cuarţul şi alţi constituenţi minerali, rezultând agregate

colorate în roşu neuniform şi de consistenţă tare. Volumul de sol şi rezerva nutritivă este diminuată,

iar rădăcinile nu se mai pot dezvolta.

Poluarea radioactivă apare în sol şi mediu ca urmare a producerii unor accidente nucleare.

Foarte cunoscut în acest sens este accidentul nuclear de la Cernobâl (Ucraina, 1986). Solurile au o

radioactivitate naturală redusă, care nu ridică probleme, deşi a crescut în ultimele decenii cu 10-

30%, ca urmare a experienţelor cu bombe nucleare. Efectele poluării radioactive depinde de natura

substanţelor radioactive ajunse accidental în sol şi de perioada lor de înjumătăţire. Unele elemente

radioactive au o perioadă de înjumătăţire foarte scurtă şi dispar repede; altele însă rămân active timp

16

îndelungat ca de exemplu Cs-137 şi Sr-90, care au perioada de înjumătăţire de 50 ani şi respectiv 27

ani. Cs-137, care nu există în solurile naturale, a fost identificat în solurile din ţara noastră (provine

din căderi atmosferice radioactive, explozii nucleare), dar nu depăşeşte limitele admisibile

(N.Florea, 2003).

Degradarea chimică se referă la modificări nefavorabile ale unor însuşiri chimice, îndeosebi

acidifierea şi poluarea chimică.

Acidifierea solurilor. Solurile acide se dezvoltă în mod natural în climatele umede şi în special

pe roci-mamă acide. În România suprafeţe apreciabile, cca.15% din cele arabile şi 25% din cele

agricole, au o stare de aciditate inadecvată obţinerii unor producţii corespunzătoare. Aciditatea se

poate intensifica prin folosirea excesivă, pe unele soluri, a anumitor îngrăşăminte, de exemplu a

azotatului de amoniu (fertilizare necorespunzătoare), prin căderi acide generate de unele emisii

industriale (SO2, SO3, SH2 etc.), prin drenarea solurilor mlăştinoase care conţin pirită (prin oxidare

se formează acid sulfuric) etc.

Poluarea chimică este o formă de degradare care se manifestă prin acumularea în sol a unor

substanţe chimice, ajunse în urma unor activităţi antropice. Poluarea chimică poate apare îndeosebi

prin folosirea necorespunzătoare a îngrăşămintelor minerale (nitraţi, Cl-, Fl-, SO4-2 etc.), a apelor

uzate sau nămolurilor (metale grele, săruri uşor solubile etc.) şi a pesticidelor (cu remanenţă mare).

Poluarea chimică apare nu numai datorită activităţilor necorespunzătoare din agricultură ci şi

datorită unor activităţi industriale necorespunzătoare: poluarea cu metale grele (As, B, Br, Cd, Co,

Cr, Cu, F, Hg, Mo, Ni, Pb, Se, Zn etc.), poluarea cu produse petroliere (în jurul rafinăriilor),

poluarea cu particule solide, pulberi (din jurul fabricilor de ciment, de alumină, de negru de fum, al

haldelor de cenuşă etc.). Se pot menţiona procesele intense de degradare a solului şi vegetaţiei

naturale cultivate, din zonele Copşa Mică, Oarja, Videle şi altele, sau accidente urmate de poluarea

apei cu daune serioase produse pisciculturii sau solurilor şi agriculturii irigate pe cursul Lăpuşului,

Oltului, Argeşului.

Degradarea biologică poate apare ca o consecinţă a degradării fizice sau chimice (reducerea

populaţiei de micro şi macroorganisme din sol), dar poate apare şi ca urmare a poluării biologice

directe (cu agenţi patogeni).

Reducerea populaţiei de microorganisme este o consecinţă a scăderii hranei din sol şi a

conţinutului de humus, sau ca urmare a poluării solului cu pesticide şi alte substanţe toxice.

Degradarea biologică poate apare chiar şi numai prin schimbarea raportului dintre

microorganismele din sol (bacterii, ciuperci, actinomicete etc.), influenţând decisiv sensul

proceselor biochimice din sol.

Reducerea populaţiei de macro şi mezofaună are aceleaşi cauze cu reducerea

microorganismelor cumulat cu modificarea stării fizice şi structurale a solului. O dată cu reducerea

17

acestora se reduce biodiversitatea specifică solului şi se modifică acţiunea favorabilă de

transformare a materiei organice şi reciclare a nutrienţilor, de afânare a solului etc.

Poluarea cu agenţi patogeni apare îndeosebi în jurul centrelor orăşeneşti sau a complexelor

industriale de creştere a păsărilor şi animalelor. Cu toate că solul posedă o capacitate naturală de

autoepurare (datorită microorganismelor autotrofe care descompun reziduurile) unele specii din

aceşti agenţi patogeni pot rezista mai mult timp în sol (Salmonella, 30-40 zile, iar sporii de antrax

pot rezista ani de zile).

Degradarea complexă se manifestă prin asocierea mai multor tipuri de degradare pe acelaşi

sol. Aşa sunt: epuizarea fertilităţii solului, deşertificarea, excesul de apă, salinizarea şi/sau

sodizarea.

Epuizarea fertilităţii solului apare ca urmare a „exportului” continuu de elemente nutritive din

sol şi mineralizarea excesivă a humusului în detrimentul humificării (datorită lipsei fertilizării

organice şi minerale). Humusul, componenta organică a solului, este esenţială pentru a asigura o

bună stare de calitate (fertilitate şi productivitate) a acestuia. O treime din solurile agricole şi din

cele arabile ale României au rezerve de elemente nutritive în forme asimilabile scăzute şi astfel,

nevoie de îngrăşăminte cu azot şi fosfor, iar unele soluri sau culturi necesită şi îngrăşăminte cu

potasiu. În unele cazuri speciale solurile sunt deficitare, pentru nivele ridicate de producţie, şi în

rezerve de microelemente, de exemplu în zinc.

Deşertificarea este un fenomen foarte complex de degradare a terenurilor din zonele aride,

semiaride şi subumede, datorită diverşilor factori, printre care schimbările climatice (secetă

puternică şi prelungită) şi activităţile umane (supraexploatarea terenurilor). Procesele principale de

degradare care contribuie la extinderea deşertificării sunt: degradarea sau distrugerea covorului

vegetal prin supraexploatare şi defrişare, diminuarea rezervelor de apă (secarea izvoarelor de coastă

şi a râurilor), eroziunea solului prin apă şi vânt, poluarea şi destructurarea solului etc. Extinderea

deşertificării este indisolubil legată de creşterea frecvenţei secetei, care de regulă o precede, astfel

că deşertificarea poate să apară şi în regiunile care nu sunt în vecinătatea pustiurilor, dar care sunt

afectate de secete prelungite, iar practicile agricole neadecvate favorizează procesele de

deşertificare.

Excesul de apă şi degradarea prin exces de umiditate a solului se asociază cu modificări de

ordin fizic, chimic, biologic şi implicit ecologic. Apa în exces poate proveni din inundaţii produse

de râuri sau torenţi (cauzate şi de defrişări, eroziune), din apa freatică situată la mai puţin de 1 m

(care poate rezulta şi ca urmare a irigaţiei), sau din băltiri pe terenuri plane sau depresionare pe

soluri cu permeabilitate redusă (compactate, stratificate). În România, 30-40% din suprafaţa

agricolă şi arabilă este afectată de excese de umiditate, în cea mai mare parte având caracter

temporar, fiind deci prezentă numai în unii ani sau în unele anotimpuri.

18

Salinizarea şi/sau sodizarea (alcalizarea) sunt procese de degradare a solurilor induse de om,

asociate de regulă cu exces temporar şi parţial de apă, cunoscute şi sub numele de sărăturare

secundară sau salinizare secundară, în sensul că fenomenele se produc în urma unor acţiuni ale

omului, ca de exemplu îndiguiri sau amenajări de irigaţie, dar fără lucrări de desecare – drenaj

adecvate. Acestea constau în acumularea de săruri solubile în orizonturile superioare ale solului în

cantităţi ce depăşesc pragul de toleranţă al plantelor de cultură (peste 0,1-0,2%) în cazul salinizării

şi/sau în acumularea de sodiu schimbabil, în proporţie de peste 10-15% din capacitatea de schimb

cationic a solului în cazul sodizării (alcalizării). Sărăturarea secundară (sau antropică) apare ca

urmare a ridicării (oscilaţiei) nivelului hidrostatic al apelor freatice (ascensiunea capilară), mai mult

sau mai puţin mineralizate, în urma introducerii irigaţiei, a irigaţiei cu ape mineralizate, a aplicării

unei agrotehnici necorespunzătoare care intensifică ascensiunea capilară, a aportului de apă freatică

din zonele învecinate mai înalte etc.

Degradarea terenurilor prin dislocarea şi acoperirea solurilor, le scot practic din uz,

parţial sau total, solul pierzându-şi funcţiile naturale în biosferă. Ele se referă fie la dislocarea

solului prin eroziune hidrică sau eoliană ori prin deplasarea de mase de pământ (alunecări),

excavare, fie la acoperirea solurilor cu diverse materiale sau construcţii (clădiri, drumuri, pavaje

etc.).

Eroziunea solului prin apă (hidrică) este un fenomen natural care a contribuit şi contribuie la

modelarea scoarţei terestre. Eroziunea naturală se referă atât la eroziunea veche (geologică) ce a

contribuit la geneza formelor de relief şi a reţelei hidrografice, cât şi la procesul care se desfăşoară

în prezent, lent (eroziunea normală actuală), fără a provoca modificări importante în morfologia

profilului de sol. Eroziunea accelerată (antropică) se produce cu intensitate mărită faţă de cea

normală şi este amplificată prin activităţile umane. Prin luarea solului în cultură agricolă (şi deci

înlocuirea vegetaţiei naturale prin culturi agricole), riscul şi rata de eroziune creşte mult datorită

afânării solului şi protecţiei reduse oferite de culturile agricole. Eroziunea solului provoacă pagube

multiple, a căror intensitate depinde de panta terenului şi modul de folosinţa a terenurilor, iar pe

terenurile arabile de sistemul de lucrare a solului, gradul de acoperire a solului şi de condiţiile

pedoclimatice ale zonei. Pagubele produse de eroziune rezultă din modificările însuşirilor solului,

reducerea fertilităţii solului şi fenomene de poluare a mediului înconjurător, cum ar fi: îndepărtarea

straturilor fertile (bioacumulative) de sol, modificarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale

solului, accentuarea fenomenului de secetă pe versanţi şi secarea izvoarelor de coastă, distrugerea

prin inundaţii şi colmatări a solurilor situate pe văi, dezrădăcinarea plantelor, reducerea producţiei

plantelor cultivate, creşterea cheltuielilor de producţie. În România eroziunea prin apă afectează

aproape jumătate din terenurile agricole şi arabile, anual pierzându-se prin eroziune 126 milioane

tone sol fertil.

19

Eroziunea eoliană a solului (deflaţia) este procesul de desprindere, transport şi depunere a

particulelor solide de la suprafaţa solului prin vânt. Eroziunea eoliană apare de la viteza de 3 m/s,

dar devine evidentă de la 5 m/s (pe soluri nisipoase). Se produce prin târârea sau rostogolirea

particulelor de 0,5-3 mm, în salturi sau prin plutire în atmosferă a particulelor mai fine. Eroziunea

eoliană are aceleaşi efecte negative ca şi eroziunea hidrică.

Deplasări de mase de pământ (alunecările de teren) sunt definite ca fenomene fizico-

geografice care constau în desprinderea unor mari volume de sol şi rocă subiacentă şi deplasarea lor

spre părţile mai joase de relief datorită unui complex de factori naturali, mai mult sau mai puţin

modificaţi antropic. Factori care determină alunecările de teren sunt: gravitaţia terestră care

reprezintă factorul activ, forţa motrice; apa (din precipitaţii) care umezeşte solul şi roca subiacentă

în exces, producând atât o reducere a frecării interioare dintre stratele de materiale cât şi o creştere a

greutăţii masei de sol şi rocă; îngheţul solului şi dezgheţul treptat al acestuia care determină o

supraumezire a masei de sol de deasupra stratului rămas încă îngheţat, fapt care favorizează

deplasarea laterală a acesteia pe pante; acţiunea omului asupra mediului căruia îi modifică starea de

echilibru natural prin defrişare, desţelenire, declanşarea sau intensificarea eroziunii în adâncime,

încărcarea versanţilor cu construcţii etc. Prin repetarea în timp a alunecărilor şi suprapunerea lor în

spaţiu rezultă versanţi cu alunecări caracterizaţi prin forme de relief foarte variate, unele pozitive,

altele negative acumulând adesea apă în exces. După grosimea stratului afectat de alunecări se

deosebesc alunecări superficiale (sub 1 m), de adâncime mică (1-5 m), medie (5-10 m), mare 10-20

m) şi foarte mare (peste 20 m). După dinamică, alunecările de teren pot fi stabilizate şi active.

Alunecările pot acea efecte grave asupra caselor, drumurilor şi căilor ferate, construcţiilor

industriale, terenurilor agricole şi silvice; pot de asemenea să obtureze pâraiele.

Excavarea terenului este o categorie de distrugere totală a solului prin îndepărtarea masei de

sol, în scopul exploatărilor miniere la zi, îndeosebi pentru extracţia cărbunelui, balastiere, cariere

diferite, gropi de împrumut etc.

Acoperirea cu sedimente sau colmatarea se referă la procesul de depunere peste soluri a

materialelor rezultate prin procesul de eroziune şi transportate de ape curgătoare (râuri, torenţi etc.)

sau de vânt. Colmatarea este unul din efectele degradării terenurilor prin eroziune şi se constată

adesea pe diferite conuri de dejecţie, în unele piemonturi sau în zone de divagare în care la viituri

mari au loc revărsări ale apelor pe terenurile din apropiere. Suprafeţele colmatate devin de regulă

mai puţin fertile, iar în cazul când sedimentele depuse sunt nisipoase sau pietrişuri devin chiar

nefertile.

Acoperirea cu diferite deşeuri, halde sau reziduuri de orice fel, care rezultă continuu în

cantităţi crescânde din activitatea umană, a devenit în prezent o problemă dificilă şi de mare

însemnătate pentru aspectul şi calitatea mediului ambiant. În ţara noastră peste 20000 ha sunt

20

acoperite cu diverse deşeuri (din care cca. 2000 ha cu cenuşă şi zgură de la centralele termice şi

termoenergetice), suprafeţe scoase din circuitului economic. Tehnologiile specifice aplicate pentru

aceste deşeuri, halde şi reziduuri (recultivare, restaurare sau refacere ecologică) au ca scop fie

copertarea cu sol fertil şi instalarea arborilor, ierburilor, culturilor, fie alte tehnologii de fixare a

acestora, deoarece îndeosebi haldele de steril poluează zonele învecinate (fiind deplasate de apă,

vânt).

Pierderea de teren prin scoaterea din circuitul agricol şi silvic ca urmare a extinderii oraşelor

şi a centrelor industriale (construcţii, drumuri şi căi ferate etc.). Este necesară o grijă deosebită

pentru reducerea ratei de scoatere a solurilor din funcţia lor normală atribuindu-se terenuri cu

fertilitate scăzută pentru scopurile menţionate.

Agrotehnica aplicată pe toate categoriile de folosinţă şi îndeosebi pe terenurile arabile trebuie

să evite manifestarea acestor procese de degradare şi să contribuie prin măsuri specifice de

agrotehnică diferenţiată la ameliorarea şi refacerea acestor soluri.

21

Capitolul 3

MEDIUL DE VIAŢĂ AL PLANTELOR

Plantele de cultură se află în continuă şi strânsă interdependenţă cu mediul înconjurător. De

aici plantele absorb apa şi sărurile nutritive şi primesc energia solară. Nici un atom de carbon, azot,

fosfor etc. care le alcătuiesc corpul şi nici energia pentru sintetizarea materiei organice nu sunt

create de către plante, ci sunt luate din mediul înconjurător.

Producţia oricărei plante cultivate este rezultanta interacţiunii tuturor factorilor care participă,

într-un fel sau altul, la formarea recoltei.

Nivelul recoltei este în raport cu gradul în care fiecare factor şi toţi la un loc se apropie de

valorile optime cerute de biologia plantei. Această condiţie globală este rar întâlnită în mediul

natural de viaţă al plantelor, dar ea poate fi ameliorată prin alegerea soiului sau hibridului care se

cultivă, adaptarea tehnologie de cultivare (rotaţia culturilor, îngrăşăminte, desimea de semănat etc.)

şi dirijarea factorilor de vegetaţie, astfel încât “oferta locului” să fie cât mai apropiată de biologia

plantei cultivate.

Pornind de la concluzia unanim acceptată că plantele de cultură îşi exprimă potenţialul

biologic al soiurilor şi hibrizilor în relaţie directă cu mediul de viaţă şi intervenţia omului este

important de precizat care este locul mediului de viaţă al plantelor în relaţia: plantă cultivată –

mediu de viaţă – tehnologia de cultivare. Abordarea sistemică şi componenta ecologică a producţiei

agricole obligă la analiza complexă a intervenţiilor în mediul de viaţă al plantelor. Astfel,

intervenţiile efectuate pentru optimizarea condiţiilor de mediu trebuie să asigure conservarea şi

reproducerea în timp a acestor resurse, în special cele susceptibile la degradare: solul şi activitatea

biologică a acestuia.

Mediul de viaţă al plantelor este format din două componente:

1. Condiţiile de mediu (cadrul spaţial) – sunt acele componente naturale ale mediului de viaţă al plantelor care caracterizează cadrul spaţial al existenţei vegetaţiei şi în general a vieţii pe pământ fără a avea un rol direct, activ în viaţa plantelor; aceste componente sunt:

a) relieful, b) roca, c) solul – ca spaţiu poros cu o anumită structura.

2. Factorii de vegetaţie (componenta activă) – sunt acele elemente constitutive ale mediului natural care intervin activ în viaţa plantelor, delimitează arealul de cultivare a acestora şi determină capacitatea de sinteză a materialului vegetal; factorii de vegetaţie sunt:

a) căldura, b) lumina, c) aerul, d) apa, e) substanţele nutritive,f) activitatea biologică din sol.

22

3.1. CONDIŢIILE DE MEDIU

RELIEFUL. Formele de relief prin întindere, dimensiuni, complexitate etc. influenţează

semnificativ solurile formate, creează topoclimate specifice şi diferenţiază elementele de

tehnologie.

Formele de relief în ordinea crescândă a dimensiunilor şi complexităţii lor sunt: microrelieful,

mezorelieful şi macrorelieful.

Microrelieful ocupă suprafeţe reprezentând de la câţiva zeci de metri pătraţi până la câteva

sute de metri pătraţi şi are influenţă asupra “împestriţării”, complexităţii învelişului de soluri şi

determină caracterul microcombinărilor.

Mezorelieful reprezintă formele de relief de dimensiunii medii: dealuri, vâlcele, văi, terase,

versanţi, lunci etc. Mezorelieful determină structura învelişului de soluri în limitele teritoriilor

ecologic omogene.

Macrorelieful cuprinde cele mai reprezentative forme de relief, care determină aspectul

global al unui teritoriu: câmpie, platou, sistem muntos. Macrorelieful determină şi reflectă, în

concordanţă cu condiţiile bioclimatice, zonalitatea învelişului de soluri şi caracterul combinărilor

solurilor tipice pentru zona dată. În fiecare zonă climatică solurile se formează şi evoluează până

ajung la un stadiu de echilibru (dinamic) de lungă durată al acţiunii factorilor pedogenetici.

Formele de relief, formate în timp prin eroziune geologică (versanţi, lunci, terase, culmi,

platouri) prezintă importante diferenţieri pedologice, agrotehnice şi microclimatice, care trebuie

cunoscute în scopul cultivării acestor terenuri.

Versanţii (pantele, povârnişurile, malurile văii) reprezintă o parte componentă a unei văii, prin

care aceasta se leagă de formele pozitive înconjurătoare de relief. Ca lungime versanţii pot fi

împărţiţi astfel: scurţi, cu lungime de până la 200 m între axul văii şi cumpăna apelor; mijlocii (200-

400 m) şi lungi, cu peste 400 m între axul văii şi cumpăna apelor.

Mărimea şi părţile componente ale versantului influenţează direct, uneori diferit, asupra

agrotehnicii aplicate. Totodată trebuie înţeles că versantul evoluează unitar, iar segmentele în care

ar putea fi divizat acesta, evoluează nu separat ci în strânsă legătură unul cu altul, influenţându-se

reciproc. Cele patru segmente posibile sunt (figura 3.1):

rectilinii (drepte) – pe aceste segmente scurgerile sunt uniforme, cu tendinţe de a se

accentua totuşi spre baza lor;

concave – eroziunea cea mai puternică se înregistrează în partea din amonte, iar cea din aval

este colmatată cu materialul erodat;

convexe – eroziunea este mai accentuată în avalul acestui segment, adică acolo unde şi panta

este mai mare;

23

sub formă de trepte – scurgerea şi eroziunea este diminuată datorită platformelor existente.

Profilul

versantului poate fi în

întregime reprezentat

de un singur segment

sau poate fi format

dintr-o succesiune de

forme diferite. Astfel

în funcţie de situaţia

concretă profilul

versantului poate fi simplu (când unul din cele patru segmente ocupă peste 90% din lungimea

versantului) şi complex (când în lungul versantului apar mai mult decât unul din cele patru

segmente).

Expoziţia versanţilor interesează în mod deosebit la stabilirea corectă a modului de folosinţă a

terenurilor, la culturile incluse în rotaţie şi tehnologia de cultivare şi în special adâncimea şi epoca

de semănat.

Versanţii cu expoziţie sudicã, sud-esticã, sud-vesticã sunt însoriţi, abrupţi, (cu înclinare de 10-

25-45°), sunt scurţi sau mijlocii (de circa 200-400 m), în partea superioarã cu segmente drepte sau

convexe erodate şi partea inferioarã de regulã concavã şi colmatatã.

Versanţii nordici, nord-estici, nord-vestici sunt umbriţi şi mai reci, cu pante line (înclinare de

3-15 °), mai lungi (circa 800 m), cu segmente concave şi convexe dând aspectul vălurit al reliefului.

Frecvente pe versanţii nordici, în special la terenurile folosite ca arabil sunt fenomenele de

hidromorfism şi în special pseudogleizarea favorizatã atât de relief cât şi de litologie (materiale

parentale cu texturã finã) şi hidrogeologie (izvoare de coastã).

Versanţii cu orientare vesticã şi esticã sunt intermediari între primele douã categorii privind

căldura şi umiditatea. Versanţii estici sunt încălziţi ziua înainte de amiazã, iar cei vestici după

amiazã.

Versanţii prin pantã şi expoziţie creează divesificarea topoclimatelor, repartiţia solurilor,

sensul şi intensitatea proceselor pedogenetice, troficitatea şi modul de folosinţã a terenurilor.

După gradul de înclinare versanţii se clasifică astfel: plan: 0-3 %, slab înclinat: 3-10 %,

moderat înclinat: 10-15 %, puternic înclinat: 15-25 %, foarte puternic înclinat: 25-35 %, abrupt:

peste 35 %.

Modul de folosinţă a terenurilor influenţează hotărâtor stabilitatea versanţilor. Cultivarea pe

versanţii cu pantă mai mare de 8-10% a plantelor prăşitoare conduce la condiţii favorabile apariţiei

fenomenului de pluvio-denundaţie, atât prin dislocarea particulelor de sol, cât şi prin spălarea

24

drept

convex

concavîn trepte

Figura 3.1. Profile ale versanţilor

Eroziune:-puternică-moderată

materialului. Este astfel necesară reducerea ponderii acestora, pe măsura creşterii înclinării

versanţilor, sporind în acelaşi timp suprafeţele ocupate de cereale păioase şi plante furajere.

Creşterea suprafeţelor arabile pe terenurile în pantă, ca urmare a desţelenirilor şi defrişărilor,

cumulat cu

aplicarea unei

agrotehnici

neadecvate

conduce la

consecinţe negative

asupra învelişului

de sol.

Structura

culturilor pe versanţi, felul plantelor cultivate şi lucrările efectuate (figura 3.2) contribuie la apariţia

şi amplificarea proceselor morfogenetice, atât prin închegarea slabă pe care o au unele din ele, cât şi

prin lucrările agrotehnice de întreţinere, care slăbesc coeziunea particulelor de sol.

De asemenea pe versanţii cu înclinare mai mare de 10-12% trebuie folosit sistemul de cultură

în fâşii şi sistemul de cultură cu benzi înierbate, alături de aplicarea unor lucrări agrotehnice şi

antierozionale adecvate. Formele de microrelief rezultate prin eroziunea de adâncime (şiroirea,

rigola, ogaşul, ravena, torentul) generează diferenţieri tehnologice importante pentru producţia

agricolă.

Lunca reprezintă fundul sau talvegul unei văi, locul unde reţeaua hidrografică transportă şi

depune material sub formă de aluviuni. Măsurile agrotehnice în luncă sunt condiţionate, în special,

de inundabilitate şi adâncimea apei freatice.

Terasele - reprezintă formele de relief dispuse succesiv şi etajat deasupra luncii, iar prin

caracteristicile lor geomorfologice constituie cele mai uniforme şi favorabile terenuri pentru

agriculturã în aceastã zonã. Terasele sunt slab înclinate în sensul cursului apei şi au un drenaj global

defectuos.

Culmile - sunt în general înguste şi prelungi, cu înşeuări din loc în loc, cu orientări şi nivele

diferite în funcţie de reţeaua hidrograficã aferentã. Acestea sunt supuse vânturilor puternice,

favorizând eroziunea şi au un drenaj extern rapid şi foarte rar lent.

ROCA. Litologia reprezintă un factor pedogenetic dominant, influenţând caracterul reliefului,

diversificarea şi repartizarea teritorialã a solurilor, caracteristicile tehnologice ale solului etc.

Influenţa acestuia se reflectã în textura, profunzimea, fertilitatea şi regimul de umiditate a solurilor,

fiind în acelaşi timp principala cauzã a proceselor de pantã.

25

eroziuneasolului

Figura 3.2.Influenţa stării culturale a solului asupra eroziunii

În zona colinară agrotehnica aplicată trebuie raportată substratului litologic care, imprimã

formele de pantã şi controlează în mare parte etajarea pe verticalã a solurilor. În partea inferioarã a

versanţilor fiind prezente marnele, argilele marnoase, coluviile etc. iar în partea superioarã gresii,

nisipuri, conglomerate, tufuri etc. În lunci factorul litologic este reprezentat de coluvii, aluvii,

proluvii etc. Pe porţiunile unde rocile au aceeaşi rezistenţã pe toatã suprafaţa versantului se

realizează aceeaşi înclinare pe toatã lăţimea lui, când rocile sunt foarte tari formează convexităţi, iar

rocile moi dau naştere la formele concave. Forma în trepte este favorizatã de succesiuni de straturi

rezistente şi friabile, de prezenţa alunecărilor care creează şi formele concav-convexe.

SOLUL. Solul ca formaţiune naturala de la suprafaţa litosferei care evoluează permanent prin

transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugata a factorilor fizici, chimici şi

biologici, influenţează în mod decisiv agrotehnica aplicată. Fiind locul de transformare continuă a

materiei organice, având o compoziţie biochimică complexă, într-un corp poros ce reţine apa şi

aerul, solul printr-o proprietate nouă faţă de roca din care s-a format şi anume “fertilitatea”, asigură

relaţia cu plantele cultivate şi condiţionează măsurile agrotehnice.

Structura solului ca determinant ecologic (şi implicit însuşirile care decurg din aceasta)

reprezintă atât un indice morfologic, caracterizând diferite tipuri genetice de sol, respectiv

orizonturile acestora, cât şi un indice agronomic, determinând în mod indirect fertilitatea solului.

Valoarea agronomicã a structurii solului este datã în special de influenţa acesteia asupra stării de

aşezare a solului şi implicit asupra regimului de apã, aer, nutritiv, termic şi biologic al solului.

3.2. FACTORII DE VEGETAŢIE – BAZE ŞTIINŢIFICE

ALE PRODUCŢIEI VEGETALE

3.2.1. CLASIFICAREA FACTORILOR DE VEGETAŢIE

În abordarea problemelor de cunoaştere, modificare şi dirijare a factorilor de vegetaţie aceştia

au fost numiţi, în dependenţă de specialitatea cercetătorului: factori de mediu, factori naturali,

factori ecologici, factori agrofitotehnici, factori nutriţionali, factori de biotop, factori abiotici, mediu

natural, condiţii de mediu etc.

Pe baza elementelor comune mai multor definiţii şi clasificări se poate reţine că factorii de

vegetaţie sunt elemente componente ale mediului natural care acţionează atât asupra acestuia cât şi

asupra plantelor, determinând individualitatea locului şi oferta de favorabilitate pentru diverse

plante.

După originea şi modul de acţiune factorii de vegetaţie se clasifică astfel:

1. Factori abiotici (lipsiţi de viaţă):

- factori climatici (cosmico – atmosferici): lumina, căldura, aerul, apa atmosferică;

26

- factori edafici: substanţele nutritive şi apa cu toate formele sale aflate în sol.

2. Factori biotici (cu viaţă): organismele vii din sol şi interacţiunile dintre elementele

constitutive ale biocenozei.

Rezultanta acţiunii factorilor abiotici este diferită de la un loc la altul în funcţie de condiţiile

de mediu, cu repetabilitate în timp, dar în final nu obţinem identitate, ci numai similaritate. Relieful

prin panta terenului şi expoziţia suprafeţelor influenţează în mod semnificativ factorii apă, căldură

şi lumină.

Rezultanta acţiunii factorilor biotici, îndeosebi a microfaunei şi microflorei din sol, este în

principal succesionistă, corelată cu anotimpul, planta cultivată şi tehnologia de cultivare, ducând în

final la modificări cantitative şi calitative în sol. Astfel evoluţia normală a solului este afectată de

diverşi poluanţi ajunşi în sol sau de rotaţii inadecvate de plante cultivate.

Legăturile de interdependenţă sunt atât între grupele de factori cât şi între factorii aparţinând

aceleiaşi grupe. Astfel, factorii climatici exercită influenţă hotărâtoare atât asupra creşterii şi

dezvoltării plantelor, cât şi asupra factorilor edafici, accelerând sau reducând desfăşurarea

proceselor vitale dintre sol şi plantă. Natura cosmico-atmosferică îngreunează modificarea acestor

factori, dirijarea acţiunii acestora bazându-se în principal, pe valorificarea interacţiunilor dintre

diverşi factori cât şi a celor dintre factorii de vegetaţie şi condiţiile de mediu (relief, expoziţie etc.).

Legătura dintre factorii de vegetaţie aparţinând aceleiaşi grupe este deosebit de bine exprimată

de relaţia dintre resursa termică şi hidrică. Astfel, de exemplu, în zonele aride ale Mesopotamiei,

unde temperatura medie anuală este de circa 200C, iar precipitaţiile însumează abia 100 mm,

biomasa realizată nu depăşeşte câteva sute de kg/ha. Prin irigarea acestor zone, cu norme de 1000-

1500 mm apă, se obţin recolte de fân de circa 25-35 t/ha. În zona de stepă a României, cele mai

adaptate plante de cultură abia realizează 300-400 kg s.u. /ha pe când prin suplimentarea apei, prin

irigaţii, se obţin producţii de plante furajere de peste 25-32 tone/ha s.u. (P.Guş şi colab., 1998).

3.2.2. CARACTERISTICILE FACTORILOR DE VEGETAŢIE

Stabilirea modului de acţiune şi a posibilităţilor de dirijare a factorilor de vegetaţie, bazată pe

valorificarea teoriei sistemice pornind de la oferta locului - cerinţele specifice fiecărei plante

cultivate - posibilităţile tehnologice, conduc la sintetizarea următoarelor caracteristici ale factorilor

de vegetaţie:

1. Factorii de vegetaţie nu au valori constante, ele variază în timp şi spaţiu, în cadrul unor

limite de minim-maxim.

2. Factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă, se influenţează şi acţionează printr-o

rezultantă medie, comună.

27

3. Factorii de vegetaţie trebuie dirijaţi spre valori optime (intervalul optim) în funcţie de

specie, soi sau hibrid şi perioadă de vegetaţie.

4. Nesubstituirea, adică nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi înlocuit printr-un alt

factor.

Factorii de vegetaţie nu au valori constante, ele variază în timp şi spaţiu, în cadrul unor

limite de minim-maxim. În timp, modul de variaţie şi de acţiune poate avea periodicitate şi o

anumită amplitudine, astfel încât modificarea factorilor lumină, căldură, umiditate este lentă,

treptată, dând posibilitatea plantelor să se adapteze în limitele potenţialului lor genetic. Asemenea

variaţii au caracter de regim, cu o anumită frecvenţă şi de o anumită amploare, de regulă fără

repercusiuni negative asupra producţiei.

Tehnologiile de cultivare, în cazul acţiunii de regim a factorilor de vegetaţie, pot să contribuie

la valorificarea mai intensă a factorului deficitar. Spre exemplu, în zonele cu temperaturi medii

anuale mai mari de 90C, şi cu evapotranspiraţie ridicată, prin completarea apei până la limita de

650-700 mm pentru cereale păioase, 800-900 mm pentru porumb, soia, 900-1000 mm pentru sfecla

de zahăr şi lucernă, se contribuie la valorificarea cu maximă eficienţă a luminii şi căldurii.

Factorii de vegetaţie au şi variaţii fără periodicitate, care apar neaşteptat şi depăşesc limitele

de adaptabilitate ale plantelor (temperatură neobişnuit de scăzută în unele primăveri, în perioada

când porumbul are 2-3 frunze, seceta pedologică, îngheţ timpuriu etc.). În cazul unor astfel de

variaţii, tehnologiile de cultivare vizează în primul rând reducerea perioadei cât se menţine starea de

stres şi menţinerea cât mai aproape de optim a celorlalţi factori de vegetaţie.

Semnificativ este faptul că în cazul variaţiilor bruşte recolta poate fi compromisă, întrucât

procesele biologice sunt ireversibile, deoarece planta îşi reprogramează existenţa în condiţiile

minime existente, iar sistemul enzimatic de apărare programează intrarea în repaus sau într-o stare

latentă, a o serie de procese, ca cele de respiraţie, de oxido-reducere, de sinteză a proteinelor, de

fructificare, pentru a face faţă acţiunii de stres. Mobilizarea solului prin prăşit primăvara după o

perioadă cu temperaturi scăzute favorizează încălzirea solului şi reducerea perioadei de stres la frig

a plantelor.

Factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă, se influenţează şi acţionează printr-o

rezultantă medie, comună, fiind greu sau chiar imposibil de precizat contribuţia fiecăruia la

sporirea producţiei vegetale. Această subliniere motivează ca intervenţiile prin tehnologiile de

cultivare să fie complexe şi nu unilaterale. Orice intervenţie printr-o tehnologie cu inputuri

unilaterale (fertilizare numai cu azot, tasarea solului, monocultura, irigarea) amplifică efectul

limitativ al factorilor de vegetaţie şi în final are consecinţe nefavorabile asupra recoltei.

Factorii de vegetaţie trebuie dirijaţi spre valori optime (intervalul optim) în funcţie de

specie, soi sau hibrid şi perioadă de vegetaţie. Fiecare factor de vegetaţie are cea mai favorabilă

28

influenţă asupra plantei atunci când, în mediul de viaţă, el se află într-o anumită doză (sau

intensitate), conform cu cerinţele plantelor. Pentru

condiţiile de mediu din producţie este greu să întâlnim o

astfel de doză precisă şi constantă a unui factor de

vegetaţie, de aceea este mai practic să vorbim de intervalul

optim al fiecărui factor de vegetaţie.

Prezenţa factorului sub (în minim) sau peste (în

maxim) intervalul optim, influenţează negativ plantele şi

determină scăderea producţiei. În aceste condiţii el este

factorul limitativ al producţiei. În figura 3.3 este prezentat,

după A.Dobenek, modul cum factorii de vegetaţie

limitează producţia. Doagele ciubărului au nivele diferite,

fiecare reprezentând un factor de vegetaţie. Producţia este

limitată, în acest exemplu, în primul rând de nivelul

fosforului. Acţionând asupra factorului limitativ (în

minim) pentru a-l aduce în intervalul optim, alt factor rămâne în minim şi limitează producţia.

Nesubstituirea, adică nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi înlocuit printr-un alt

factor, chiar dacă în anumite situaţii funcţiile de ordin secundar al unui element nutritiv pot fi

compensate într-o oarecare măsură de un alt element nutritiv.

Acceptând idea că toţi factorii de vegetaţie (apa, lumina, căldura, aerul, substanţele nutritive,

activitatea biologică din sol) sunt la fel de necesari şi prin aceasta egali ca importanţă, orice lipsă

sau exces a vreunuia devine factor limitativ al producţiei. Întrucât rolul hotărâtor pentru nivelul

producţiei îl are factorul limitativ, orice tehnologie de cultivare trebuie să-i atenueze efectul. Uneori

se pot ivi situaţii de coincidenţă a acţiunii limitative a doi factori de vegetaţie, ca de exemplu

insuficienţa substanţelor nutritive şi a apei.

Efectele pozitive şi chiar negative ale factorilor de vegetaţie depind de nivelul factorilor

tehnologici, biologici şi antropogeni (managementul deciziilor, calitatea lucrărilor, a inputurilor,

reglarea corespunzătoare a maşinilor etc.).

Factorii de vegetaţie sunt bazele ştiinţifice ale producţiei vegetale atât datorită rolului pe care

îl îndeplinesc cât şi datorită metodelor de dirijare a lor. Dirijarea factorilor de vegetaţie trebuie să

aibă în vedere caracterul de regim al acestora şi caracteristicile fiecărei plante privitoare la condiţiile

de mediu. Caracterul de regim al factorilor de vegetaţie presupune pe lângă înţelegerea variaţiilor

periodice şi de o anumită amplitudine şi cunoaşterea sursei de unde provin, a modului cum

acţionează asupra plantei, posibilitatea de conversie, conservare sau eliminare a surplusului.

29

3.2.3. CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Căldura este o condiţie obligatorie pentru viaţa plantelor şi are o importanţă deosebit de mare

şi variată. Căldura ca factor de vegetaţie condiţionează, în mod direct sau în corelaţie cu alţi factori

de vegetaţie, desfăşurarea proceselor fundamentale din plantă şi din sol, delimitează aria de

răspândire a fiecărei specii cultivate şi nivelul producţiilor obţinute.

Surse de energie calorică şi factorii de influenţă

Sursele de energie calorică utilizabile în activitatea de producţie agricolă sunt următoarele:

1. Radiaţia solară – reprezintă principala sursă de căldură, a cărei valoare de 0,8-1,5

calorii/cm2/minut, în drumul spre sol este valorificată astfel: 40% rămâne în spaţiul cosmic, 17%

este absorbită de către atmosfera mai apropiată de sol (îndeosebi în straturile cu mult praf, nori,

ceaţă), 10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă, 33% contribuie la încălzirea solului.

Radiaţiile solare care emit căldură (radiaţiile calorice) sunt cele cu lungime de undă mare:

roşii (0,65-0,75 µ), infraroşii (0,76-600 µ), electromagnetice (2 mµ).

2. Descompunerea microbiologică a materiei organice. Căldura de care beneficiază plantele

provine şi ca urmare a unor procese exoderme din sol: descompunerea resturilor organice, a

gunoiului de grajd, condensarea vaporilor de apă etc. Din descompunerea unei tone de gunoi de

grajd rezultă 3-4 milioane calorii energie.

3. Utilizarea unor surse de încălzire sau de reducere a pierderilor de căldură din sol. În spaţii

protejate: sere, solarii, răsadniţe se folosesc diferite surse pentru reglarea factorului căldură.

Folosirea perdelelor de protecţie, mulcirea solului, irigarea etc., sunt măsuri indirecte de reglare a

regimului termic al solului şi atmosferei apropiate.

Cantitatea de căldură pe care o primeşte şi o înmagazinează solul depinde de un număr mare

de factori, cum sunt: latitudinea, altitudinea, expoziţia terenului, umiditatea atmosferică,

nebulozitatea, curenţii de aer, ploile, stratul de zăpadă, alternanţa zi – noapte, anotimpul, însuşirile

termice ale solului (capacitatea de absorbţie a razelor solare, căldura specifică, conductivitatea

termică).

Cantitatea de căldură pe care o poate primi fiecare suprafaţă de teren la o anumită latitudine şi

moment al anului sau zilei, depinde de rezultanta: expoziţie – formă de relief. Valoarea medie a

insolaţiei este de 1 calorii/cm2/minut pentru suprafeţele de teren plane şi creşte sau descreşte pe

versanţi. Pe cei sudici, însorirea începe de la răsăritul soarelui şi continuă până la apus, crescând în

intensitate până către orele 12, după care scade. Aceşti versanţi sunt cei mai calzi, realizează mai

repede temperatura minimă de germinaţie, semănatul începând pe aceştia cu 5-6 zile mai devreme.

Adâncimea de semănat va fi cu 1-2 cm mai mare decât pe ceilalţi versanţi, deoarece apa (îndeosebi

pe adâncimea de semănat) se pierde în cantitate mai mare.

30

În cursul zilei versanţii vestici sunt mai calzi după amiaza decât cei estici. Pe versanţii estici şi

sud-estici, plantele suferă mai mult din cauza îngheţului decât pe cei vestici. În consecinţă,

primăvara semănatul culturilor sensibile la temperaturi scăzute se va realiza în ordinea: versanţii

sudici, vestici, sud-vestici, sud-estici, terase, terenurile plane, lunci şi văi, versanţii nordici.

Pe versanţii nordici, care se încălzesc mai greu, rezultate bune se obţin la plantele furajere,

cereale păioase, in pentru fibră, cartof.

În văi şi depresiuni, temperatura este mai scăzută decât pe versanţi din cauza scurgerilor şi

stagnării maselor de aer rece.

Umiditatea atmosferică şi nebulozitatea diminuează atât afluxul de căldură către sol, cât şi

pierderea acesteia, diminuând fluctuaţiile de temperatură, micşorând astfel riscul de îngheţ la sol.

Curenţii de aer şi ploaia, contribuie la modificarea temperaturii în funcţie de natura acestora

(calzi sau reci).

Stratul de zăpadă – fiind slab conducător de căldură, constituie un strat izolator. Cu cât este

mai gros (10-30 cm) şi mai afânat, cu atât efectele lui pozitive sunt mai evidente. Un strat de zăpadă

prea gros, peste 60-80 cm şi tasat poate avea efecte negative asupra stării fitosanitare a culturii.

Capacitatea solului de absorbţie a radiaţiilor solare influenţează temperatura din sol. Solurile

închise la culoare absorb mai multă căldură decât cele deschise la culoare, terenul lucrat se

încălzeşte mai bine decât cel cu mirişte, iar solul acoperit cu zăpadă proaspătă mai puţin decât cel

acoperit cu zăpadă veche, murdară. Prezenţa mulciului diminuează amplitudinea oscilaţiilor termice

în alternanţa zi-noapte sau perioade climatice.

Fluxul termic provenit din radiaţia solară şi pătruns în sol se răspândeşte în cuprinsul acestuia

şi produce modificări în temperatura solului în condiţii care depind de unele caracteristici specifice

ale solului. Comportarea sub aspect termic a solului este influenţată în principal de două însuşiri

termice ale acestuia: capacitatea calorică (căldura specifică) şi conductibilitatea termică

(difusibilitatea termică sau capacitatea de încălzire a solului).

Metode agrotehnice de dirijare a regimului de căldură.

Pentru ca influenţele temperaturii asupra plantelor de cultură şi, în consecinţă asupra mărimii

şi calităţii recoltei să fie cât mai favorabile este necesar să se intervină prin metode de dirijare.

Pornind de la faptul că există anumite limite de temperatură în care plantele se dezvoltă, că acţiunea

căldurii este complexă, directă sau indirectă, prin intermediul atmosferei şi a solului metodele de

dirijare vizează două direcţii:

folosirea cât mai eficientă a radiaţiei solare,

reglarea regimului termic al solului.

Metode de folosire eficientă a radiaţiei solare:

31

1. Zonarea şi amplasarea plantelor pe teritoriu în concordanţă cu cerinţele acestora faţă de

resursa energetică. Astfel plantele cu cerinţe mari faţă de căldură se vor cultiva în zonele de stepă şi

silvostepă sau în alte microzone, în care este mai cald şi se realizează suma gradelor utile de

temperatură necesare. În cadrul zonelor şi microzonelor se face chiar o zonare a soiurilor şi

hibrizilor cultivaţi, urmărindu-se asigurarea căldurii necesare pentru a ajunge la maturitate. În

zonele colinare cantitatea maximă de energie calorică se realizează pe terenurile cu expoziţie

sudică.

2. Semănatul la epoca optimă şi desimi normale. Corelarea datei de începere a semănatului la

culturile de primăvară cu temperatura minimă de germinaţie şi pregătirea corespunzătoare a patului

germinativ pentru a semăna la aceeaşi adâncime, asigură o răsărire “explozivă” şi plantele nu se

umbresc în fazele tinere când sunt foarte sensibile la lipsa de lumină şi temperatura aerului, de

regulă, este scăzută. Dispunerea uniformă pe rând a plantelor prăşitoare evită autoumbrirea şi

concurenţa interspecifică, a două plante apropiate.

3. Combaterea buruienilor şi orientarea rândurilor de plante prăşitoare pe direcţia N-S

favorizează ajungerea la plantele de cultură a unor cantităţi mai mari de energie calorică. Orientarea

rândurilor de plante pe direcţia N-S (dacă terenul permite) favorizează un plus de căldură dimineaţa

şi spre seară, când razele de soare cad perpendicular pe rânduri şi fereşte culturile de călduri

excesive la amiază când plantele de pe acelaşi rând se umbresc reciproc. În solele îmburuienate

temperatura solului este mai mică cu 2-30C, decât în cele fără buruieni.

4. Adaptarea adâncimii de semănat, în funcţie de mersul vremii. Astfel toamna când solul

începe să se răcească de la suprafaţă, dacă se întârzie cu semănatul şi atmosfera s-a răcit, se

seamănă mai adânc, către limita maximă a adâncimii de semănat pentru ca seminţele să beneficieze

de căldura solului. Pentru cerealele de toamnă adâncimea de semănat influenţează şi modul cum

acestea suportă temperaturile scăzute din timpul iernii. Grâul de toamnă semănat mai adânc,

formează nodul de înfrăţire la o adâncime mai mare şi astfel rezistă mai bine la ger. Primăvara

procesul de încălzire se face de la suprafaţă spre adâncime, încât dacă se seamănă timpuriu,

adâncimea va fi mai mică. Întârzierea semănatului din motive obiective impune semănatul mai

adânc pentru a asigura seminţelor umiditatea necesară, temperatura fiind asigurată în această

perioadă. Semănatul se poate realiza cu 5-6 zile mai repede pe versanţii sudici şi la o adâncime mai

mare, decât pe versanţii nordici, unde se seamănă la adâncimea minimă din intervalul recomandat

fiecărei culturi. Adâncimea de semănat trebuie astfel corelată cu cerinţele plantei, intensitatea

pierderii apei din sol şi riscul de eroziune. La cartofi, în zonele mai puţin favorabile pentru cultura

acestei plante, din cauza temperaturilor ridicate în perioada iulie – august, plantarea tuberculilor la o

adâncime mai mare (15-16 cm) diminuează acţiunea temperaturilor ridicate.

32

5. Încolţirea seminţelor şi tuberculilor la cartofi permite scurtarea perioadei de vegetaţie şi

modificarea regimului termic în care sunt puse să crească şi să se dezvolte plantele. Prin scurtarea

perioadei de vegetaţie din teren, materialul de semănat şi plantat încolţit foloseşte mai bine

condiţiile de temperatură şi precipitaţiile din lunile mai-iunie şi ca urmare producţiile sunt mai

sigure, mai mari şi obţinute într-un interval de timp mai scurt.

6. Menţinerea în regim optim a celorlalţi factori de vegetaţie concomitent cu folosirea de

soiuri şi hibrizi de plante care să valorifice mai bine resursa calorică. Spre exemplu, porumbul are

nevoie de o temperatură activă mai mare de 8 0C, ceea ce face ca prima parte a sezonului de

vegetaţie, în anumite zone, să nu fie utilizată. Unele soiuri de cereale păioase îşi încetează ciclul

vital prea repede în vară (datorită lipsei umidităţii) când potenţialul termic al zonei rămâne deosebit

de activ pentru multe plante de cultură.

Metode de reglare a regimului termic al solului.

1. Încorporarea în sol a gunoiului de grajd nefermentat şi a altor materii organice care prin

descompunere eliberează căldură. Gunoiul de grajd pe lângă eliberarea a 2-4 milioane calorii/tonă,

favorizează şi îmbunătăţirea structurii, a drenajului intern al solului, determinând încălzirea acestuia

(inclusiv prin culoarea mai închisă a solului).

2. Drenarea solului de un eventual exces de apă determină creşterea temperaturii din sol.

Solurile cu un raport echilibrat între porozitatea capilară şi cea pentru aer se încălzesc mai uşor

asigurând în acelaşi timp şi circulaţia corespunzătoare a apei în sol. Pe solurile umede reglarea

regimului termic se face prin lucrări de afânare adâncă, drenaj, şanţuri de scurgere etc.

3. Lucrările solului contribuie, în general, la încălzirea solului ca urmare a faptului că în urma

aratului, a lucrărilor de pregătire a patului germinativ şi a celor de întreţinere, solul se afânează, se

modifică raportul apă/aer, solul devine mai permeabil pentru aerul mai cald din atmosferă. Arătura

afânează solul pe adâncimea 15-30 cm şi astfel înlesneşte schimbul dintre aerul din sol şi aerul

atmosferic, care contribuie la încălzirea sau răcirea solului în funcţie de temperatura pe care o are

aerul atmosferic. Un rol important pentru încălzirea solului, revine arăturii pe solurile argiloase,

nestructurate, umede şi compacte. Tăvălugitul, prin îndesarea ce o realizează în stratul de la

suprafaţă, modifică termoconductibilitatea şi capacitatea calorică a solului, diminuând amplitudinea

oscilaţiilor termice între noapte şi zi. Lucrările de grăpat şi prăşit ce se fac pentru îngrijirea

culturilor, prin afânarea pe care o realizează contribuie la încălzirea stratului lucrat de sol. În ceea ce

priveşte prăşitul acesta este indicat să fie mai adânc pe solurile umede şi reci şi mai puţin adânc pe

solurile situate în zonele calde şi secetoase. În primul caz, prin praşile mai adânci se urmăreşte

distrugerea buruienilor, încălzirea şi zvântarea unui strat mai profund de sol, iar în al doilea caz

praşilele urmăresc pe lângă distrugerea buruienilor şi crearea la suprafaţă a unui strat izolator pentru

păstrarea umidităţii şi a unei temperaturi moderate.

33

4. Reţinerea zăpezii, cu ajutorul parazăpezilor, are efecte favorabile în protejarea

semănăturilor de toamnă împotriva îngheţului. Datorită slabei sale conductibilităţi, care este

aproape de zero, zăpada are un efect izolator foarte bun. Stratul de zăpadă constituie un strat rău

conducător de căldură, menţine o temperatură mai ridicată în sol şi la suprafaţa solului şi astfel

protejează semănăturile împotriva gerurilor puternice. În plus zăpada reţinută îmbunătăţeşte regimul

apei din sol. Ca urmare a condiţiilor ce le creează în zona de stepă de unde zăpada căzută este

puţină şi uşor spulberată de vânt şi unde se înregistrează temperaturi foarte scăzute, reţinerea

zăpezii duce la obţinerea de sporuri de recoltă. Adunarea zăpezii la sfârşitul iernii, în jurul pomilor,

menţine pământul mai rece ceea ce face ca aceştia să pornească mai târziu în vegetaţie şi să fie feriţi

de îngheţurile târzii de primăvară.

5. Mulcirea solului (acoperirea solului) cu diverse materiale modifică regimul termic. Dacă

materialele sunt de culoare închisă: folii de material plastic, mraniţă, gunoi, turbă etc. solul absoarbe

căldura în plus şi se încălzeşte. Dacă materialele împrăştiate sunt albe: var, cuarţ etc. datorită

indicelui de refracţie a acestora, solul absoarbe mai puţină căldură. Acoperirea solului cu strat de

mulci (resturi vegetale tocate) fereşte solul de variaţii mari ale temperaturii şi reduce amplitudinea

oscilaţiilor termice. Folia de polietilenă măreşte temperatura solului cu cel puţin 30C pe timpul zilei

şi diminuează intervalul de oscilaţie dintre noapte şi zi cu 20C (Catherine de Silguy, 1994). Culoarea

foliei de polietilenă influenţează comportarea în relaţie cu radiaţia solară. Când se doreşte încălzirea

solului se foloseşte folie de culoare neagră, roşie, cărămizie, verde şi transparentă, iar când se

urmăreşte numai menţinerea umidităţii şi combaterea buruienilor se foloseşte folia de culoare albă.

6. Irigarea cu apă cu temperatura mai ridicată decât a solului sau mai scăzută modifică

regimul termic al solului. Este de dorit ca apa de irigaţie să aibă temperatura mediului înconjurător,

folosirea unei ape mai reci duce la prelungirea perioadei de vegetaţie. Irigaţia micşorează

amplitudinea variaţiilor de temperatură a solului şi menţine solul mai rece, datorită capacităţii

calorice a apei mai mare decât a aerului. Intensificarea evaporaţiei, ca urmare a irigaţiei duce la

micşorarea temperaturii stratului superior de sol.

7. Plantarea de perdele de protecţie a câmpului. Perdelele de protecţie formate din fâşii de

arbori de 6-8 m lăţime, asigură adăpost împotriva vânturilor reci din timpul iernii, favorizează

depunerea zăpezii în strat mai gros şi apără solul de îngheţ.

8. Semănatul sau plantarea pe biloane are avantajul că temperatura solului din bilon creşte

mai repede, ca urmare a scurgerii apei din partea superioară a acesteia, fiind posibil semănatul cu 6-

7 zile mai devreme decât pe terenul cultivat în sistem clasic.

9. Pentru spaţiile protejate (sere, solarii) se pot folosi diferite surse de încălzire. Vopsirea cu

var alb a trunchiurilor de copaci determină întârzierea pornirii timpurii în vegetaţie a pomilor şi

evită distrugerea mugurilor de îngheţurile târzii din primăvară. De asemenea în livezi, în

34

primăverile când există pericolul îngheţurilor târzii, se ard substanţe fumigene care formează nori

de fum ce opresc radiaţia căldurii şi, ca urmare, în livadă se menţine o temperatură mai ridicată.

3.2.4. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Lumina este factorul de vegetaţie prin care, energia solară este acumulată în plantă sub formă

de energie potenţială sau energie acumulată în substanţă organică (biomasă).

Lumina intervine în: procesele de fotosinteză, procesele de creştere, procesele de înflorire,

procesele de fructificare, procesele ce imprimă rezistenţa la cădere a plantelor, procesele implicate

în determinarea calităţii recoltei etc. Energia luminoasă, transmisă de la soare prin particule de

fotoni, este absorbită de clorofilă, care apoi, prin procesul de fotosinteză transformă CO2 luat din

frunze şi apa din rădăcini, în substanţe organice din ce în ce mai complexe (monozaharide, apoi

polizaharide).

Energia solară s-a acumulat în cantităţi imense de-a lungul epocilor geologice şi se găseşte

concentrată în zăcămintele organice. De asemenea humusul înglobează o mare cantitate de energie

solară. Energia necesară fotosintezei este practic inepuizabilă şi gratuită. Dacă s-ar opri fotosinteza,

primele ar dispărea plantele, apoi animalele erbivore, urmate de cele carnivore şi, la urmă, omul.

Intensitatea fotosintezei, respectiv, utilizarea energiei solare şi convertirea în biomasă depinde

de un complex de factori care pot fi grupaţi astfel:

caracteristicile luminii recepţionate de plante - cantitate, calitate (componenţă spectrală),

durata iluminării (alternarea luminii cu întunericul),

capacitatea biologică a soiurilor şi hibrizilor cultivaţi de a utiliza energia luminoasă,

posibilităţile tehnice, economice şi organizatorice ale cultivatorului de a regla acest factor

de vegetaţie şi de a menţine în optim ceilalţi factori de vegetaţie.

Metode agrotehnice de dirijare a factorului lumină.

1. Zonarea plantelor şi amplasarea în teren în concordanţă cu cerinţele acestora faţă de

sursă. Plantele cu cerinţe mari faţă de factorul lumină se amplasează în zona de stepă şi silvostepă,

cele cu cerinţe mai reduse – în zona de silvostepă şi forestieră. Plantele cu cerinţe mari se

amplasează pe versanţii sudici (viţa de vie, tutun, soia, floarea soarelui, porumb etc.), iar pe

versanţii nordici: ovăz, cartof, inul, trifoi etc.

2. Semănatul la epoca optimă pentru ca perioada înfloritului să corespundă din punct de

vedere calendaristic cu cerinţa plantei faţă de lumina zilei. Semănatul la desimi optime pentru

fiecare cultură permite valorificarea eficientă a cantităţii de lumină disponibilă pe unitatea de

suprafaţă în funcţie de perioada calendaristică şi expoziţia terenului. Semănatul des favorizează

creşterea în înălţime, alungirea plantei, iar semănatul rar favorizează ramificarea. Epoca şi desimea

35

de semănat trebuie să asigure uniformitatea semănatului. Dacă plantele sunt dese se umbresc unele

pe altele, iar dacă sunt rare sau cu goluri, rămân neinterceptate şi deci nefolosite de către frunze

cantităţi mari de energie solară.

3. Combaterea buruienilor – îndeosebi în primele faze de vegetaţie a plantelor de cultură,

când ritmul de creştere al acestora este mai scăzut decât al buruienilor. Buruienile necombătute

umbresc plantele de cultură şi reduc foarte mult cantitatea de lumină interceptată.

4. Orientarea rândurilor de plante pe direcţia nord – sud, exceptând terenurile în pantă, unde

se recomandă orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel pentru a asigura protecţia solului.

Orientarea rândurilor pe direcţia N-S determină ca dimineaţa şi seara razele solare, care cad

aproximativ perpendicular pe rânduri, să lumineze mai bine plantele, iar la prânz plantele se

umbresc reciproc şi sunt ferite în acest fel de efectul căldurii excesive.

5. Practicarea culturilor succesive, mai ales pe terenurile irigate şi zonele cu sol fertil,

reprezintă o metodă importantă pentru valorificarea la maximum a duratei de iluminare şi a

intensităţii luminii în zonele favorabile din acest punct de vedere.

6. Culturile intercalate, de exemplu, fasolea şi dovleacii prin porumb, amestecul de plante

furajere etc. permit ca lumina neinterceptată de unele plante să fie folosită de altele, care la rândul

lor se dezvoltă mai bine în aceste condiţii de umbrire.

7. Menţinerea în regim optim a celorlalţi factori de vegetaţie. Fertilizarea, irigarea şi alte

lucrări de îngrijire favorizează creşterea viguroasă a plantelor, cu frunze mari, bogate, care captează

mai multă lumină.

8. Ameliorarea însuşirilor de fotosinteză ale plantelor de cultură. În cercetările de

ameliorare a plantelor de cultură se urmăreşte crearea unor soiuri sau hibrizi de plante cu direcţia

frunzelor apropiată de verticală (cu port semierect), pentru a fi mai bine luminate, iar întreaga plantă

să capteze o cantitate mai mare de energie luminoasă.

9. Utilizarea unor surse suplimentare de lumină. O dirijare propriu-zisă a factorului lumină

se poate realiza în sere, solarii, răsadniţe şi mai ales în fitotroane, case de vegetaţie, prin utilizarea

unor surse suplimentare (becuri cu neon etc.). Lumina de la becurile obişnuite (lumina

incandescentă) cuprinde raze galbene, roşii şi infraroşii şi are puţine raze albastre şi violete. Această

lumină provoacă alungirea plantelor şi creşterea slabă a aparatului foliar. Ea satisface numai

plantele cum sunt tomatele, fasolea, castraveţii şi nu este corespunzătoare pentru plante cum sunt:

varza, ridichea, salate care necesită mai multe raze albastre şi violete. Sunt recomandate lămpile cu

mercur şi becurile cu neon, a căror lumină cuprinde raze albastre, violete şi ultraviolete, cu

lungimea de undă de 300-450 milimicroni, care împiedică alungirea plantelor. Prin utilizarea

surselor suplimentare de lumină se pot regla, după cerinţe, atât intensitatea sursei de energie

luminoasă, calitatea luminii, cât şi durata fluxului de lumină.

36

Dirijarea luminii pentru spaţiile protejate se poate realiza în următoarele direcţii:

a. Mărirea intensităţii luminii naturale prin: utilizarea unei sticle de calitate specială, cu grad

mare de transparenţă; elementele de susţinere (şproturile) să ocupe cât mai puţin spaţiu, menţinerea

curată a sticlei etc.

b. Mărirea duratei luminii prin: iluminarea artificială în continuarea perioadei de lumină,

respectând fotoperiodismul specific plantelor (dimineaţa şi seara), folosind mai multe tipuri de

lămpi electrice, în instalaţii speciale, fixe sau mobile. Lumina artificială este eficace numai la o

intensitate de 3000-5000 lucşi, ceea ce presupune o putere instalată de 150-200 W/m2. La

amplasarea lămpilor se va ţine seama de tipul acesteia şi de faptul că intensitatea luminii se reduce

cu pătratul distanţei (dacă la 1 m distanţă se realizează 3000 lucşi, la 2 m nu se reduce lumina la

1500 lucşi, ci la 750 lucşi). Lămpile fluorescente se vor amplasa la 0,5 m distanţă faţă de vârful de

creştere a plantelor. Lămpile cu vapori până la 400 W se vor amplasa la cel puţin 1,3 m, iar cele

peste 400 W, la o distanţă de peste 1,5-2 m.

c. Diminuarea intensităţii luminii prin stropirea sticlei la exterior cu emulsii din praf de cretă,

var stins, rezidii cu calciu de la industria zahărului, humă etc.

d. Împiedicarea accesului luminii (pentru etiolarea unor părţi de plantă: lăstari de sparanghel,

cicoarea de Bruxelles, peţioli de ţelină etc.) prin: acoperirea sticlei cu materiale opace,

netransparente.

10. Crearea unui aflux suplimentar de CO2. În spaţii protejate, sere, solarii, răsadniţe, prin

îngrăşarea cu cantităţi mari de îngrăşăminte organice, care prin descompunere eliberează CO 2, se

creează un aflux suplimentar de dioxid de carbon. O cantitate mai mare de CO 2 în jurul plantelor

sporeşte procesul de fotosinteză.

3.2.5. APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Existenţa vieţii pe pământ este indisolubil legată de apă, care, datorită însuşirilor sale fizice şi

chimice reprezintă un factor de prim ordin în desfăşurarea proceselor vitale din plantă şi sol .

Implicaţiile pozitive sau negative ale apei sunt determinate de relaţiile cu ceilalţi factori de vegetaţie

şi cu modul de intervenţie al omului, deoarece apa este factorul de vegetaţie cel mai variabil în

perioada unui an calendaristic, sezon sau perioadă de vegetaţie.

Apa este cel mai important component al tuturor organismelor, ajungând la unele specii la

98% din masă şi în rare cazuri scade sub 50%. Frunzele conţin în medie 80 – 90% apă, iar

rădăcinile 70 – 80%.

Rolul apei ca factor de vegetaţie se manifestă prin:

37

1. Apa ca mediu intern al plantelor, participant la metabolismul plantei, implicată în procesele

fundamentale ale lumii vii, fotosinteză, respiraţie, transpiraţie prin:

- atenuarea oscilaţiilor temperaturii corpului şi uşurarea proceselor de termoreglare,

- dizolvarea unui mare număr de substanţe datorită faptului că apa reprezintă mediul ideal

pentru desfăşurarea proceselor metabolice; apa face posibil transportul acestor substanţe şi

asimilarea de către plante; apa realizează circuitul geochimic şi biogeochimic al unui mare

număr de elemente şi compuşi.

2. Apa ca element de mediu, asigură formarea soluţiei solului şi mediază absorbţia

substanţelor nutritive în plantă (figura 3.11), având următoarele particularităţi:

- apa din sol şi precipitaţiile, prin cantitate şi repartiţia lor în timp determină specificitatea

tehnologiilor de cultivare a plantelor, agrotehnica diferenţiată şi limitele de valorificare a

celorlalţi factori de vegetaţie,

- participă în sol la realizarea şi desfăşurarea proceselor fizico-chimice şi biochimice,

condiţionând şi influenţând transportul substanţelor nutritive în sol şi plantă sub formă de

soluţii, regimul aerohidric, termoaerohidric şi activitatea microorganismelor.

Metode agrotehnice de dirijare a factorului apă.

Menţinerea regimului de apă al solului în intervalul optim presupune două grupe de măsuri:

- măsuri de înmagazinare şi păstrare a apei în sol,

- măsuri de evacuare a excesului apei din sol.

Metodele prin care se poate interveni pentru a asigura necesarul de apă al plantelor au ca

obiective următoarele:

- suplimentarea resurselor de apă,

- favorizarea pătrunderii apei în sol (creşterea permeabilităţii solului pentru apă),

- mărirea capacităţii de înmagazinare a solului pentru apă,

- reducerea pierderilor şi consumul neproductiv de apă.

1. Irigaţia reprezintă principala metodă de completare a cerinţelor plantelor pentru apă.

Prezintă avantajul că administrarea se face când şi cu câtă apă este necesară. Irigarea este o lucrare

complexă, pentru care sunt necesare cantităţi enorme de apă (2000 – 20000 m3/ha) şi amenajarea

teritoriului. Normele de udare şi frecvenţa udărilor depind de deficitul de umiditate, textura şi

structura solului.

2. Sistemul de lucrare a solului trebuie astfel conceput încât să favorizeze infiltraţia şi

reţinerea apei în sol. Sistemul de lucrare a solului trebuie să evite afânările excesive, degradarea

structurală, prăfuirea şi compactarea solului. Conservarea „arhitecturii” fizice a solului,

îmbunătăţirea structurii solului, a stabilităţii agregatelor structurale, are ca urmare micşorarea

evaporării apei. Grăparea arăturilor de vară şi cele din toamnă devreme, realizează o uşoară aşezare

38

a solului, nivelarea suprafeţei şi implicit reducerea suprafeţei de evaporare a apei din sol. Lucrările

superficiale prin care se realizează la suprafaţa solului un strat măzărat, izolator, contribuie la

întreruperea curentului ascendent al apei prin capilarele solului şi reducerea evaporării neproductive

a apei din sol.

3. Aplicarea îngrăşămintelor organice favorizează afânarea, structurarea solului şi ca urmare,

îmbunătăţirea regimului hidrofizic al solului.

4. Mulcirea solului poate fi realizată cu diferite materiale pentru a împiedica evaporarea apei

din sol. Metoda se pretează îndeosebi în legumicultură, sau în cazul culturilor tehnice foarte

valoroase, preţul de cost fiind ridicat. Metoda este aplicabilă de asemenea în cazul practicării

sistemelor neconvenţionale cu mulci.

5. Distrugerea buruienilor are ca efect stoparea consumului de apă al acestora şi folosirea

apei de către plantele de cultură.

6. Cultivarea de specii sau soiuri mai rezistente la secetă care asigură o folosire raţională a

apei şi evită seceta din perioada înfloritului.

7. Semănatul în epoca optimă şi la desimi optime pentru ca plantele să se dezvolte rapid,

valorificând apa din rezerva solului, acumulată înainte de semănat şi parcurgând în optim fazele de

vegetaţie până la înflorire, încât să nu ajungă în perioada de secetă accentuată. Stabilirea desimii

plantelor se face în funcţie de nivelul de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive al solului.

Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de umiditatea solului, astfel încât atunci când terenul

este uscat se va semăna mai adânc.

8. Rotaţia culturilor alegerea sortimentului de specii, soiuri sau hibrizi potriviţi pentru

condiţiile de aprovizionare cu apă, alternanţa în timp a speciilor cu consum specific diferit, astfel

încât să nu se ajungă la secătuirea solului numai pe o anumită adâncime.

9. Folosirea raţională a îngrăşămintelor într-un raport de fertilizare echilibrat cu

macroelemente face să crească eficienţa valorificării apei, economisind apa/unitatea de produs.

Aplicarea îngrăşămintelor determină micşorarea consumului specific de apă al plantelor (acestea

folosesc cantităţi mai mici de apă / masă organică sintetizată).

10. Pe terenurile în pantă se fac amenajări antierozionale, în cadrul cărora se alege

sortimentul de plante potrivit, lucrările se fac pe curba de nivel şi se caută ca resturile vegetale să

constituie un mulci. Se practică sisteme de lucrări neconvenţionale: cu cizel, cu paraplow, minim pe

biloane, semănat direct etc., pentru a nu răsturna brazdele şi a expune solul descoperit la spălare în

perioadele ploioase.

11. Lucrări de afânare a orizonturilor de sol impermeabile pentru apă. În ţara noastră sunt

suprafeţe mari cu soluri având în subarabil (40-50 cm) orizonturi (Bt) impermeabile pentru apă, cu

o densitate aparentă peste 1,5 g/cm3. Aceste soluri au un regim aerohidric defectuos, suferă în

39

perioadele ploioase de deficit de aer, iar în cele secetoase de deficit de apă. Afânarea adâncă

(periodică) a acestora contribuie la creşterea capacităţii de înmagazinare a solului şi reglarea

regimului aerohidric.

12. Tăvălugirea pentru a favoriza ascensiunea capilară a apei în sol. Sunt şi situaţii când

trebuie să favorizăm urcarea apei din profunzime prin capilare. Aşa de exemplu, primăvara când se

seamănă seminţe mici şi solul este mai uscat. Prin tăvălugire se apropie particulele de sol unele de

altele, se micşorează spaţiile necapilare, apa se urcă şi întâlneşte seminţele favorizând încolţirea

acestora. În toamnele, dar mai ales în primăverile secetoase, se poate observa că plantele răsar mai

repede pe urmele lăsate de om şi tractor.

13. Perdele forestiere de protecţie sunt destinate să apere regiuni mari împotriva vânturilor

puternice şi persistente. Aceste perdele sunt fâşii de arbori forestieri, late de 10-20 m, plantate în

calea vânturilor dominante la distanţe de 200-400 m. În intervalul dintre perdele climatul se

ameliorează evident. Perdelele reduc viteza vânturilor şi, ca urmare, se reduc procesele de evaporare

a apei din sol, de transpiraţie a plantelor şi de spulberare a zăpezii pe timpul iernii.

Metodele de îndepărtare a excesului de apă din sol sunt următoarele:

1. Desecarea şi drenajul. Desecarea presupune înlăturarea excesului de apă de la suprafaţa

solului şi din sol, astfel încât să se formeze un regim de apă şi aer favorabil plantelor agricole.

Desecarea se realizează printr-un sistem de canale deschise, la suprafaţa solului. Drenajul presupune

colectarea şi îndepărtarea apei în exces printr-o reţea de canale acoperite, reţea de tuburi de

ceramică sau galerii.

2. Îndiguirile împotriva revărsărilor de apă. Zonele susceptibile la inundare în România sunt

luncile riverane râurilor interioare.

3. Metode agrotehnice de eliminare a excesului de apă, cum ar fi trasarea de şanţuri care să

conducă apa în afara terenului agricol, arături şi afânări adânci, aplicarea îngrăşămintelor organice

pentru a mări permeabilitatea solului etc.

3.2.6. AERUL CA FACTOR DE VEGETATIE

Aerul ca factor de vegetaţie îşi manifesta acţiunea, direct sau indirect, condiţionând

desfăşurarea proceselor vitale din plantă şi sol. Fără aer viaţa plantelor nu poate exista, fiind necesar

atât aerul atmosferic, cât şi aerul din sol. Atmosfera conţine cantităţi suficiente de aer, pentru ca

plantele să vegeteze, dar nu întotdeauna corespunzătoare sub aspectul calităţii, care este afectată de

poluare.

În sol aerul se constituie în una din cele trei faze, respectiv gazoasă, fiind în permanentă

mişcare ca urmare a interacţiunii cu celelalte două faze: solidă şi lichidă, şi cu ceilalţi factori de

vegetaţie. Aerul din sol ocupa spaţiul poros lăsat liber de apa întrucât între apa şi aerul din sol exista

40

o relaţie antagonistă. Volumul aerului scade sau creşte în măsura în care volumul apei scade,

respectiv creşte.

Aerul îşi manifestă rolul de factor de vegetaţie prin cantitate şi prin componentele calitative,

îndeosebi oxigen, dioxid de carbon şi azot. Componentele calitative acţionează prin mărime,

raportul dintre ele, intensitatea de primenire şi rolul specific al fiecărei componente a aerului pentru

plantă şi sol. În privinţa limitelor de mărime, se apreciază că un conţinut de oxigen de sub 10%

reprezintă limita inferioara, sub care procesele din sol şi din plantă sunt afectate, iar un conţinut de

dioxid de carbon ce depăşeşte 5% reprezintă limita la care plantele suferă. Rolul specific al

componentelor aerului este pus în evidenţă pe parcursul întregii perioade de vegetaţie a plantelor.

Metode agrotehnice de dirijare a regimului de aer.

Metodele de reglare a regimului de aer urmăresc:

- asigurarea calităţii şi cantităţii de aer din atmosferă,

- asigurarea calităţii şi cantităţii de aer din sol.

Pentru aerul din atmosferă nu se pune problema reglării cantităţii, aceasta fiind suficientă, ci

numai a calităţii. Îmbunătăţirea calităţii aerului din atmosferă porneşte de la înlăturarea treptată a

surselor de poluare şi îmbunătăţirea sistemelor de reducere a noxelor şi limitarea răspândirii

acestora în teritoriu.

Întrucât aerul din sol este în relaţie strânsă cu apa, reglarea cantităţii şi calităţii aerului se face

prin mijloace agrotehnice asemănătoare cu reglarea factorului apă, cu următoarele particularităţi:

1. Lucrările solului ca aratul, grăpatul, discuitul, prăşitul, urmăresc scopuri bine precizate în

procesul de producţie vegetală. Unul din scopurile principale este afânarea solului, primenirea

aerului din sol, prin distrugerea crustei, a hardpanului, reducerea densităţii aparente, refacerea

structurii solului. În special în perioadele de încolţire a seminţelor, trebuie să se asigure oxigenul

prin patul germinativ creat. Aceasta presupune să realizăm până la adâncimea de semănat un strat

de sol afânat, bine aerisit care să aibă la bază un strat ceva mai îndesat şi umed, care conduce

umiditatea spre sămânţă. Germinaţia decurge în condiţii optime dacă introducem sămânţa între cele

două straturi. Afânarea adâncă îmbunătăţeşte condiţiile de aeraţie ale solului. Lucrărilor solului şi

cele de recoltare trebuie executate la momentul optim de umiditate pentru a evita tasarea şi

compactarea solului. Reducerea aeraţiei se realizează prin lucrarea de tăvălugire.

2. Menţinerea şi îmbunătăţirea structurii solului. Toate măsurile agrotehnice care contribuie

la crearea în sol de agregate stabile sau la menţinerea celor existente au indirect o acţiune favorabilă

şi asupra regimului aerului din sol.

3. Folosirea îngrăşămintelor organice şi a amendamentelor ameliorează starea fizică a

solului şi în acelaşi timp regimul de aer.

41

4. Lucrări de afânare a orizonturilor de sol cu compactare de adâncime. Aceste soluri au un

regim aerohidric defectuos, suferă în perioadele ploioase de deficit de aer, iar în cele secetoase de

deficit de apă. Afânarea adâncă (periodică) a acestora contribuie la creşterea capacităţii de

acumulare a fazei lichide şi gazoase şi reglarea regimului aerohidric.

5. Favorizarea activităţii biologice din sol prin sistemul de lucrare şi de cultivare a solului

astfel încât prin activitatea acesteia (râme, larve etc.) să se asigure o structură stabilă şi o reţea de

pori care să contribuie la aerisirea solului.

6. Îndepărtarea excesului de apă prin desecare şi drenaj, îndiguiri împotriva revărsărilor de

apă, metode agrotehnice de eliminare a excesului de apă şi reglarea regimului aero-hidric al solului.

7. Irigarea raţională cu norme mici caracteristice fiecărei specii de plante cultivate şi evitarea

umezirii în exces a solului.

8. Măsuri agrotehnice de înlăturarea a acţiunii vătămătoare a vânturilor, cum sunt: culturii

în fâşii, perdele de protecţie etc.

3.2.7. ELEMENTELE NUTRITIVE CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Hrana plantelor o reprezintă elementele chimice, numite şi nutritive, care sunt absorbite sub

formă de anioni şi cationi sau combinaţii ale acestora. Elementele nutritive, alături de apă, aer,

lumină şi căldură participă la realizarea recoltei, determinând cantitatea şi calitatea acesteia.

Din cele circa 60 de elemente chimice detectate în compoziţia plantelor, aproximativ 15 sunt

considerate esenţiale pentru nutriţia plantelor. În funcţie de locul de unde sunt procurate şi

cantităţile în care sunt necesare elementele nutritive se pot clasifica astfel:

procurate din aer şi apă: carbonul, hidrogenul şi oxigenul;

procurate din sol:

- macroelemente: azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul, sulful;

- microelemente: manganul, cuprul, zincul, molibdenul, borul, clorul, fierul;

- ultramicroelemente: celelalte elemente chimice inclusiv unele elemente radioactive

(U, Th, Ac).

Cele trei elemente luate din aer şi apă: C, H şi O reprezintă 90% din greutatea uscată a

plantelor. Aceste elemente sunt necesare în special în fotosinteză.

Plantele de cultură au cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, atât sub aspect cantitativ, cât

şi calitativ.

Metode agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie al plantelor.

1. Folosirea îngrăşămintelor – este principala metodă de completare a elementelor nutritive

din sol; alături de cantitatea şi felul acestora, modul şi perioada de administrare asigură creşterea

coeficientului de folosire a acestora.

42

Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor agricole se folosesc

următoarele categorii mari de îngrăşăminte:

- îngrăşăminte organice naturale,

- produse reziduale de natură minerală sau organică,

- îngrăşăminte minerale (chimice),

- îngrăşăminte complexe şi mixte.

Îngrăşămintele organice naturale rezultă din diferite produse reziduale naturale, de origine

organică, printr-o anumită pregătire sau prelucrare. Exemple sunt: gunoiul de grajd, urina, mustul

de gunoi, compostul, gunoiul de păsări, apele uzate, turba, îngrăşăminte verzi etc.

Produse reziduale de natură minerală sau organică, rezultă de la diferite industrii, cu

compoziţie chimică complexă şi care sunt folosite sub formă de pulberi sau făinuri.

Îngrăşămintele chimice se obţin în urma prelucrării prin procedee fizice sau chimice a unor

produse de natură anorganică.

Îngrăşămintele complexe se obţin prin reacţii chimice, iar cele mixte, prin amestec, conţin

două sau mai multe elemente, condiţionate sub formă lichidă sau solidă rezultate din produse

organice, minerale, reziduale.

La alcătuirea sistemului de fertilizare trebuie să se ţină seama de o serie de factori locali,

printre care:

- însuşirile fizice, chimice şi biologice ale parcelei,

- caracteristicile nutriţiei plantelor din asolament,

- condiţiile climatice şi favorabilitatea de cultură pentru fiecare plantă,

- particularităţile tehnologice ale fiecărei culturi,

- compoziţia şi caracteristicile agrochimice ale îngrăşămintelor folosite,

- măsurile organizatorice şi economice legate de utilizarea, păstrarea şi aplicarea

îngrăşămintelor.

Criterii de diagnosticare a nevoii de îngrăşare a sistemului sol-plantă sunt: analiza

agrochimică a solului, simptoamele de carenţă a plantelor şi diagnoza foliară a plantelor.

Utilizarea îngrăşămintelor, dozele aplicate trebuie încadrate în contextul general al

agrotehnicii aplicate în contextul armonizării sistemului de fertilizare cu organizarea asolamentului,

cu dirijarea factorilor de vegetaţie, trofici şi tehnologici, în scopul optimizării relaţiei: sol – plantă -

tehnologie de cultură – eficienţă.

Dozele de îngrăşăminte organice se calculează în funcţie de asolament, însuşirile agrochimice

şi compoziţia granulometrică a solului întrucât acestea influenţează favorabil atât starea de aşezare

cât şi compoziţia chimică a solului. Pentru a avea efecte maxime fertilizarea organică se asociază

cu cea minerală.

43

Recolta creşte cu creşterea cantităţii de îngrăşământ adăugat solului până la o valoare maximă

după care scade (adaosul excesiv de îngrăşământ având efect negativ). Ecuaţia matematică care

reflectă creşterea recoltei maxime (optime) şi care arată că creşterea de recoltă nu depinde direct de

creşterea cantităţii de îngrăşământ adăugată, ci de diferenţa dintre recolta maxim posibilă şi

recolta actuală este ecuaţia lui Mitscherlich. Creşterile de recoltă a1, a2, a3, .... an obţinute cu 1, 2,

3, ....n doze de îngrăşământ iau valori descrescânde pe măsură ce creşte doza de îngrăşământ

tinzând spre zero.

2. Folosirea de produse bacteriene. Acestea constau din culturi de bacterii care duc la

îmbogăţirea solului în azot pe seama azotului fixat din aer (azotobacterinul, nitraginul), în fosfor pe

seama solubilizării fosforului din compuşii greu solubili (fosfobacterium) şi în potasiu pe seama

descompunerii aluminosilicaţilor din sol (silicobacterium).

3. Aplicarea de amendamente. Amendamentele sporesc cantitatea de calciu din sol (calciul

măcinat, oxidul de calciu), de sulf (sulfatul de fier, sulfatul de aluminiu etc.), de calciu, azot, fosfor

şi potasiu (spuma de defecaţie) de calciu şi de fosfor (fosfogipsul etc.). În acelaşi timp,

amendamentele îmbunătăţesc însuşirile chimice (reacţia solului) şi fizice (structura solului) şi astfel,

indirect, regimul mineral al plantelor.

4. Rotaţia culturilor. Prin consumul diferit cantitativ şi calitativ al plantelor din rotaţii se

asigură păstrarea unui echilibru în sol între substanţele nutritive; sunt explorate straturile diferite de

sol, în funcţie de adâncimea la care se dezvoltă masa principală de rădăcini şi se evită epuizarea

solului pentru o anumită substanţă nutritivă preferată, spre exemplu, de planta din monocultură.

Cultivarea plantelor în cadrul unor asolamente adecvate, cu rotaţii raţionale, asigură

valorificarea efectului prelungit al gunoiului de grajd şi folosirea de către anumite plante (muştar,

lupin, hrişcă, ovăz, secară, mazăre) a substanţelor nutritive din compuşii greu solubili. Introducerea

în asolament după leguminoase, care lasă în sol cantităţi mari de azot, a culturilor cu cerinţe mari

faţă de acest element (cereale păioase) asigură producţii mari şi eficienţă economică ridicată.

5. Lucrările solului – modifică însuşirile fizice, termice, chimice şi biologice ale solului cu

repercusiuni favorabile asupra absorbţiei elementelor nutritive; încorporează îngrăşăminte şi

amendamente la adâncimea la care absorbţia de către rădăcinile plantelor este maximă; favorizează

dezvoltarea sistemului radicular al plantei şi acumularea apei în sol, ceea ce conduce la absorbţia

unor cantităţi mai mari de elemente nutritive.

6. Combaterea buruienilor – înlătură principalul concurent al plantelor de cultură pentru

substanţele nutritive. În medie buruienile extrag din sol de două ori mai multe substanţe nutritive:

azot, potasiu şi fosfor, decât plantele cultivate.

7. Combaterea eroziunii solului pe terenurile în pantă, aceasta constituind cel mai drastic

proces de îndepărtare a stratului bioacumulativ şi de scădere a fertilităţii solului.

44

3.2.8. ACTIVITATEA BIOLOGICĂ DIN SOL CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Biologia solului, care provine de la cuvintele greceşti bios = viaţă şi logos = vorbire, este cea

care studiază modul cum se manifestă viaţa în sol şi legile după care ea se desfăşoară. Biologia

solului a început să se consolideze ca domeniu unitar de cunoaştere ştiinţifică şi de activitate

practică abia în anii ‛60 ai secolului XX, după ce microbiologia şi enzimologia solului şi-au

realizat şi conturat metodologiile şi concepţiile generale. Biologia solului a apărut din

necesitatea de a cunoaşte în intimitate procesele şi legile obiective după care se asigură

reciclarea substanţelor din natură. În sol se află un număr mare de microorganisme, dar şi

macroorganisme, precum şi rădăcini şi alte organe subterane.

Solul conţine:

- 93% partea minerală

- 7% partea organică, reprezentată de:

85% humus,

10% rădăcini de plante,

5% totalitatea vieţuitoarelor din sol (edafon), reprezentat de:

40% bacterii,

40% ciuperci,

12% râme,

8% macro şi microfaună.

Totalitatea vieţuitoarelor din sol reprezintă astfel 0,35% din greutatea totală a solului, dar

importanţa ei esenţială pentru fertilitatea solului, justifică preocupările majore de protejare a

echilibrului biologic din sol.

Reprezentanţii vieţuitoarelor din sol aparţin atât florei cât şi faunei din sol şi se pot grupa

astfel:

- microflora: alge, ciuperci, actinomicete şi bacterii;

- macroflora: plantele prin organele lor subterane (rădăcini, tulpini);

- microfauna: protozoare (rhizopode, flagelate, ciliate);

- macrofauna: viermi plaţi şi cilindrici, nematozi, enchitreide, lumbricide, insecte, vertebrate.

În această comunitate de fiinţe vii se stabilesc relaţii foarte diverse: convieţuiesc, se succed

(metabioză), se sprijină reciproc (simbioză) sau unele parazitează pe altele etc. Procesele care se

petrec ca urmare a activităţii organismelor din sol au influenţă hotărâtoare asupra fertilităţii acestuia

şi, ca urmare, asupra producţiei vegetale. Astfel din multitudinea de procese biologice şi

biochimice, deosebit de dinamice, din sol esenţiale din punct de vedere agrotehnic sunt:

- procesul de formare a humusului (humificare),

45

- mineralizarea materiei organice şi eliberarea de elemente folosite în nutriţia plantelor

(amonificarea, nitrificarea, denitrificarea),

- activitatea enzimatică a solului,

- relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol (fixarea azotului atmosferic),

- relaţiile dintre microorganismele din sol (comensualismul, protocoperarea, simbioza,

competiţia, amensulaismul, parazitismul, predatorismul),

- relaţiile dintre rădăcinile diverselor plante (favorabile sau antagoniste, allelopatie).

Cunoaşterea vieţuitoarelor din sol, a proceselor şi relaţiilor care le determină permite aplicarea

măsurilor agrotehnice de dirijare şi reglare a factorului biologic şi implicit să asigure menţinerea sau

ameliorarea fertilităţii biologice a solului şi prin urmare obţinerea unor producţii stabile în timp.

Metodele agrotehnice de dirijare şi reglare a activităţii biologice din sol sunt extrem de

complexe, efectul acestora se observă doar pe timp mediu şi lung şi din acest motiv aceste metode

sunt uneori neglijate în practica agricolă, atunci când se urmăreşte producţia din anul curent şi nu se

ia în considerare şi o altă caracteristică a tehnologiei aplicate şi anume conservarea în timp a

fertilităţii solului. Deşi aceste metode se intercondiţionează iar efectele lor sunt în interdependenţă,

în scop practic reglarea activităţii biologice poate fi diferenţiată astfel:

- metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării vieţuitoarelor din sol,

- metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării rădăcinilor plantelor de cultură şi a

relaţiilor cu microorganismele,

- metode agrotehnice de dirijare a proceselor biologice din sol.

Metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării vieţuitoarelor din sol.

Dezvoltarea microorganismelor din sol depinde de o serie de factori dintre care importanţă

deosebită prezintă: prezenţa hranei, reacţia solului, umiditatea, porozitatea (aeraţia, conţinutul de

CO2 şi O2), temperatura, lipsa substanţelor inhibitoare etc. Dacă numărul de microorganisme din sol

sunt influenţate în special de cantitatea de hrană şi rădăcinile plantelor (prin rizosferă), calitatea şi

proporţia dintre microorganisme precum şi consecinţa acestora, adică activitatea enzimatică, sunt

influenţate mai mult de aeraţie, reacţia solului şi calitatea compuşilor organici şi minerali.

1. Asigurarea materialului energetic – hrana. Lipsa de hrană sau sursă accesibilă pentru

energie este factorul limitativ principal al dezvoltării microorganismelor. De aceea, orice adaos de

material energetic (resturi vegetale, îngrăşăminte organice, îngrăşăminte verzi etc.) ca şi a

îngrăşămintelor minerale determină intensificarea activităţii microorganismelor. Esenţial este

stimularea activităţii bacteriilor folositoare(simbiotice şi a celor nitrificatoare). Activitatea acestora

poate fi limitată de insuficienţa unuia sau a mai multor elemente nutritive esenţiale. Acest fenomen

se constată mai ales în procesul de descompunere a hidraţilor de carbon sau a resturilor organice cu

46

un raport mare C/N. De aceea, adaosul de elemente minerale (azot, fosfor, sulf etc.) în procesul

descompunerii stimulează activitatea microbiologică.

În descompunerea resturilor bogate în hidraţi de carbon elementul principal solicitat de

bacterii este azotul. O parte însemnată din resturile organice conţin peste 1,5% N ceea ce satisface

cerinţele bacteriilor. În procesul descompunerii substanţelor sărace în azot, cum sunt paiele, cocenii

etc. (care conţin circa 0,5% N) bacteriile îşi procură azotul din sol, lipsind plantele de cultură în

sezonul respectiv de acest element. În asemenea situaţii, adaosul de îngrăşăminte cu azot este o

măsură obligatorie.

2. Rotaţia culturilor, aplicarea amendamentelor etc., au ca scop evitarea fenomenului de

“oboseală a solului”. Oboseala solului apare ca urmare a practicării monoculturii şi acumulării

microorganismelor fitopatogene şi dăunătoare (bacterii şi ciuperci parazite) în rizosferă. Alte cauze

ale fenomenului de oboseală a solului mai pot fi: consumul unilateral al substanţelor nutritive din

sol şi acumularea de substanţe toxice secretate de către microorganismele inhibitoare sau ca rezultat

al descompunerii incomplete a materiei organice (metan, hidrogen sulfurat, indol şi alţi acizi

organici dăunători).

Aplicarea amendamentelor şi corectarea reacţiei acide a solurilor, eliminarea excesului de

umiditate a solului determină dezvoltarea bacteriilor folositoare, algelor şi protozoarelor în

detrimentul ciupercilor fitopatogene.

3. Reglarea regimului de umiditate, a porozităţii şi temperaturii solului. Pentru majoritatea

organismelor din sol cerinţele legate de aceşti factori sunt aproape aceleaşi ca şi pentru plantele

superioare. Activitatea maximă se desfăşoară la o umiditate optimă cuprinsă între 50-80% din

intervalul umidităţii active şi la o temperatură de 25-35 0C. Porozitatea şi aeraţia solului trebuie să

asigure în volumul aerul din sol 10-20% oxigen şi 0,5-5% CO2.

4. Combaterea organismelor dăunătoare. Combaterea microorganismelor fitopatogene, a

nematodelor, a insectelor etc., dăunătore plantelor de cultură se face prin diverse metode

agrotehnice de ameliorare a însuşirilor fizice şi hidrice ale solului, prin metode fitopatologice şi

entomologice specifice.

Metode agrotehnice pentru dirijarea dezvoltării rădăcinilor plantelor de cultură şi a

relaţiilor cu microorganismele. Pentru a realiza funcţia de absorbţie rădăcinile plantelor trebuie să

fie foarte bine dezvoltate şi în contact intim cu solul. Volumul şi masa rădăcinilor este în general

specific speciei, soiului sau hibridului cultivat. Prin lucrările de ameliorare se pot crea soiuri sau

hibrizi cu diferite însuşiri ale sistemului radicular. Dezvoltarea acestuia poate fi însă dirijată şi prin

diferite metode agrotehnice.

1. Reglarea regimului de umiditate şi termic al solului. Creşterea rădăcinilor are loc când apa

este reţinută în sol cu o forţă care variază între 1/3 şi 15 atmosfere. Prin urmare creşterea rădăcinilor

47

încetează când conţinutul de apă depăşeşte capacitatea de apă în câmp sau este sub coeficientul de

ofilire. Adâncimea de pătrundere a rădăcinilor poate fi dirijată prin aplicarea irigaţiei. Aşa de

exemplu, udările dese şi cu norme mici determină creşterea unui sistem radicular superficial, iar

normele mari de udare, dar aplicate la intervale mai îndepărtate, favorizează creşterea rădăcinilor

mai în profunzime.

Mulcirea solului şi menţinerea unei umidităţi adecvate la suprafaţa solului creează condiţii

pentru dezvoltarea unui sistem radicular superficial, ceea ce are o mare importanţă în condiţiile în

care substanţele nutritive sunt concentrate la suprafaţa solului.

Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinilor este în jur de 20-25 0C, la majoritatea

plantelor, deci cu câteva grade mai mică decât cea necesară părţilor aeriene.

2. Fertilizarea şi lucrările solului. Plantele îşi dezvoltă sistemul radicular în funcţie de

abundenţa substanţelor nutritive. Acestea pătrund în stratele mai fertile unde se ramifică foarte mult.

Rădăcinile cresc intens în perioada în care părţile aeriene ale plantelor stagnează sau au o creştere

lentă. Aceasta deoarece rădăcinile folosesc hidraţii de carbon când aceştia nu sunt utilizaţi de părţile

aeriene. Pe solurile fertile efectul îngrăşămintelor aplicate este în special asupra părţii aeriene iar pe

solurile sărace determină creşterea atât a sistemului radicular cât şi a părţii aeriene. S-a dovedit

totodată că aplicarea într-un raport echilibrat a îngrăşămintelor şi în special a celor cu bor şi calciu

favorizează dezvoltarea normală a rădăcinilor plantelor cultivate. Astfel în funcţie de adâncimea de

încorporare, tipul şi dozele de îngrăşăminte aplicate se poate dirija adâncimea şi volumul sistemului

radicular, precum şi relaţiile rădăcinilor cu microorganismele din sol.

Încorporarea mai adâncă, prin lucrările solului, a îngrăşămintelor şi în special a celor cu

fosfor, determină alungirea rădăcinilor şi, prin urmare, sporirea rezistenţei plantelor la secetă în anii

cu deficit de umiditate.

Prin sistemul de lucrare al solului trebuie să se asigure un grad de afânare corespunzător

dezvoltării rădăcinilor pe toată durata perioadei de vegetaţie a culturii. În general sistemul radicular

la majoritatea plantelor de cultură se dezvoltă bine la o densitate aparentă de 1-1,4 g/cm3. La aceste

valori ale densităţii aparente se asigură o porozitate corespunzătoare şi o compoziţie normală a

aerului din sol în privinţa O2 şi a CO2.

3. Tratarea seminţelor cu preparate care conţin bacterii simbiotice şi stimularea procesului

simbiotic. Este o metodă folosită în practica agricolă, la plantele leguminoase, pentru intensificarea

procesului de fixare a azotului atmosferic pe cale biologică. Metoda se foloseşte atât în cazul când

plantele respective nu au mai fost cultivate pe solul respectiv dar şi pentru a introduce tulpini de

bacterii mai active (eficiente) decât cele existente spontan în solul respectiv. Un astfel de produs

este Nitraginul, reprezentat de un substrat nutritiv solid care conţine un număr mare de bacterii

48

simbiotice. Bacteriile cu însemnătate practică sunt: Rhizobium phaseoli pentru fasole, R.japonicum

pentru soia, R.leguminosarum pentru mazăre, bob, linte, R.trifolii pentru trifoi etc.

Formarea nodozităţilor şi fixarea biologică a azotului este favorizată de existenţa în sol a unei

cantităţi relativi mici de azot (15-20 kg N / ha). Prezenţa fosforului asimilabil în sol, în cantitate

suficientă şi a microelementelor (molibden, fier, bor, cobalt) determină dezvoltarea mai intensă a

sistemului radicular şi a bacteriilor simbiotice. Corectarea reacţiei acide a solului şi menţinerea unei

umidităţi adecvate a solului sunt esenţiale pentru favorizarea activităţii bacteriilor simbiotice.

Metode agrotehnice de dirijare a proceselor biologice din sol. Anual solul primeşte materie

organică: rădăcini, frunze, resturi vegetale, animale moarte etc. care se descompun, se transformă

într-un proces continuu. Aceste transformări au loc mai mult sau mai puţin rapid dependente de o

serie de factori cu acţiune directă ca: existenţa microorganismelor, condiţiile de mediu (temperatură,

umiditate, prezenţa aerului, a oxigenului etc.), compoziţia chimică şi structura anatomică a resturilor

organice, precum şi de factori cu influenţă indirectă cum sunt cei climatici şi agrotehnici care

intervin şi îi modifică pe cei precedenţi, aşa sunt: precipitaţiile, aportul de fertilizanţi azotaţi, de

materie organică, sistemul de lucrare a solului, irigarea etc.

1. Sistemul de lucrare a solului şi aportul de materie organică modifică procesele biologice

din sol. Aceasta se realizează prin factorii fizici, hidrofizici şi alte elemente specifice sistemului.

Aportul de materie organică trebuie să fie corespunzător producţiei recoltate.

Sistemul clasic de lucrare a solului folosit în agricultura convenţională foloseşte preponderent

îngrăşarea minerală, coroborat cu afânările energice repetate conduce la intensificarea proceselor de

oxidare a rezervelor de materie organică, mineralizarea şi nitrificarea fiind intense, de asemenea şi

levigarea nitraţilor pe profilul solului. Lipsa materiei organice determină organismele din sol să

consume şi să epuizeze rezerva de humus a solului.

Ionul NO3- nu este fixat în sol datorită faptului că sarcinile negative ale acestuia sunt respinse

de sarcinile negative ale complexului argilo-humic, fiind supus levigării. Aceasta este relativ redusă

sub culturile permanente şi mai mare la culturile cu acoperire discontinuă a terenului (sistemul

radicular al plantei controlează nitraţii din sol). Levigarea este intensificată de lucrarea excesivă a

solului în perioada “nudă” a solului. Arătura de vară, comparativ cu arătura de toamnă, conduce la o

cantitate mai mare de nitraţi în sol. Denitrificarea creşte mult la culturile irigate unde se întâlnesc

mai multe condiţii optime, cum sunt: nivelul mai ridicat al umidităţii, a fertilizanţilor minerali şi a

resturilor organice.

Sistemele de conservare a solului (neconvenţionale) susţin prelucrarea minimă a solului şi

creşterea procentului de resturi vegetale rămase şi încorporate în sol, la cel puţin 30-50%. Procentul

mai mare de resturi vegetale, o stare de aşezare mai puţin afânată a solului, o mai bună structurare şi

deci o creştere a porozităţii capilare au ca rezultat o echilibrare între humificare şi mineralizare, cu

49

creşterea procentului de carbon organic. Mulciul de la suprafaţa solului favorizează temperaturi mai

reduse şi diminuarea amplitudinilor (denitrificarea este favorizată de temperaturi în jur de 25 0C iar

nitrificarea de temperaturi de 30-320C). Teoretic aceasta ar însemna o levigare mai redusă a

nitraţilor. Procesul de nitrificare are o intensitate maximă atunci când valorile densităţii aparente

sunt mici, cuprinse între 1,11 şi 1,15 g/cm3, conţinutul de nitraţi se reduce la jumătate când

densitatea aparentă este mai mare de 1,4 g/cm3. Activitatea enzimatică a solului, se modifică

diferenţiat în funcţie de sistemul de lucrare a solului.

Numărul de microorganisme şi activitatea enzimatică este stimulată în grade aproximativ

egale de cantitatea de materie organică şi activitatea rădăcinilor plantelor iar calitatea populaţiilor

de microorganisme şi procesele biologice sunt controlate mai mult de aeraţie, reacţia solului şi

calitatea compuşilor organici şi minerali din sol. Pe adâncimea de 0-20 cm, aeraţia este asigurată la

sistemul clasic şi minim de lucrare a solului la un nivel asemănător şi nu influenţează spectrul

microorganismelor. Reacţia solului este uşor modificată în sensul acidifierii la variantele lucrate

neconvenţional, în special, ca urmare a acumulării fosforului la suprafaţa solului şi ca urmare are

influenţă în creşterea mai semnificativă a numărului de ciuperci la aceste variante. Calitatea

resturilor vegetale fiind aceeaşi nu influenţează diferenţiat calitatea microorganismelor din sol. O

alta cauză a creşterii numărului de microorganisme şi a activităţii biologice din sol la variantele

lucrate neconvenţional poate fi prezenţa şi concentrarea rădăcinilor plantelor la suprafaţa solului (0-

20 cm), aici găsind elemente nutritive şi determinând astfel o rizosferă microbiană mai bogată şi

totodată un conţinut sporit de enzime.

2. Rotaţia culturilor, eliminarea excesului de apă, corectarea reacţiei solului, combaterea

eroziunii solului şi folosirea îngrăşămintelor sunt măsuri agrotehnice de echilibrare a raporturilor

dintre humificare şi mineralizare de dirijare a activităţii enzimatice din sol. Folosirea

îngrăşămintelor cu eliberare lentă a azotului (ureoform, izodur, crotodur) sunt măsuri de evitare a

poluării cu azot. Textura solului are influenţă mare asupra acumulării azotului din sol. Un sol

argilos sau lutoargilos conţine în general de trei-patru ori mai mult azot, decât conţine în aceleaşi

condiţii climatice un sol nisipos.

Aplicarea amendamentelor cu calciu pentru corectarea reacţiei acide până la slab acid-neutru,

are ca urmare creşterea activităţii ureazei, proteazei, dehidrogenazei, polifenoloxidazei şi scăderea

activităţii invertazei şi peroxidazei.

Aplicarea îngrăşămintelor organice determină sporirea activităţii enzimelor hidrolitice şi a

enzimelor oxido-reducătoare şi prin urmare a proceselor biochimice care participă la sinteza

humusului. Efecte similare se constată şi în cazurile practicării unor rotaţii raţionale a culturilor şi

îndeosebi când se cultivă leguminoase perene.

50

Capitolul 4

FERTILITATEA SOLULUI ŞI METODELE

DE DIRIJARE A ACESTEIA

Solul, formaţiunea naturala de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin transformarea

rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici. Fiind

locul de transformare continuă a materiei organice, având o compoziţie biochimică complexă, într-

un corp poros ce reţine apa şi aerul, solul capătă o proprietate nouă faţă de roca din care s-a format

şi anume “fertilitatea”. Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin acumularea

progresivă în roca dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor.

Fertilitatea este însuşirea solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea

plantelor prin acumularea factorilor de vegetaţie (lumină, apă, aer, căldură, elemente nutritive şi

activitate biologică) şi asigurarea condiţiilor pentru ca aceşti factori să fie folosiţi în cantităţi

îndestulătoare.

Fertilitatea sau rodnicia pământului este o însuşire esenţială a solului care-l deosebeşte radical

de rocă, aceasta având o evoluţie dinamică în timp, sub impactul activităţii umane. Fertilitatea are

un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor însuşirilor sale.

Fertilitatea fiind rezultanta tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico-mecanice,

hidrofizice, chimice, biologice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii de vegetaţie şi plantele

cultivate este studiată şi de alte discipline (pedologie, agrochimie etc.). Din punct de vedere

agrotehnic este importantă abordarea unitară, sistemică a fertilităţii solului în vederea modelării

conservative a acesteia, cu accent pus pe cerinţele plantelor de cultură. Abordarea unitară a

corelaţiei dintre fertilitatea solului, cerinţele plantelor şi măsurile agrotehnice presupune

cunoaşterea următoarelor:

- categoriile şi indicatorii fertilităţii solului,

- aprecierea în teren, determinarea în laborator şi parametrizarea indicatorilor fertilităţii

solului în raport cu cerinţele plantelor de cultură,

- monitorizarea şi modelarea fertilităţii solului.

Categorii de fertilitate. În literatura de specialitate se întâlnesc formulate mai multe categorii

de fertilitate a solului printre care: naturală, artificială, relativă şi potenţială.

Fertilitatea naturală este aceea care se formează ca rezultat al procesului natural de formare a

solului şi depinde de toţi factori naturali care au condus la formarea solului respectiv: roca mamă,

clima, vegetaţia, timpul etc. Prin fertilitatea naturală sau iniţială se înţelege deci fertilitatea solului

respectiv înainte ca acesta să fie luat în cultură.

51

Fertilitatea artificială (culturală, efectivă, potenţial agroproductiv) apare în urma intervenţiei

omului prin diferite măsuri pedo-hidro-ameliorative sau agrofitotehnice: fertilizare, amendare,

irigare, desecare, terasare, îndiguire, desfundare etc., efectuate în scopul potenţării fertilităţii

naturale. Însă dacă aplicarea acestor măsuri este defectuoasă, neraţională, se produce diminuarea

fertilităţii naturale a solului prin diferite procese nedorite (salinizare secundară, acidifiere,

înmlăştinire, eroziune etc.).

Fertilitatea relativă apare în urma raportării fertilităţii la cerinţele speciilor de plante cultivate,

la condiţiile de climă, la verigile tehnologice de cultură aplicate etc. De exemplu, psamosolurile

sunt mai puţin recomandate pentru soia, sfeclă de zahăr, porumb etc. şi mai favorabile pentru

arahide, sorg, pepeni, năut, viţă de vie etc. Solurile halomorfe se pretează numai pentru anumite

culturi (orez, iarbă de Sudan, muşeţel, sorg etc.). Deci fertilitatea este relativă, adică un sol este mai

puţin fertil pentru unele specii de plante de cultură şi mai fertil pentru altele.

Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea maximă a unui sol de a asigura plantele de

cultură cu apă, substanţe nutritive, căldură şi aer, dar numai după anumite intervenţii ale omului. De

exemplu, solurile mlăştinoase, cu o bogată rezervă de materie organică, după desecare (sau

drenare), după lucrarea lor energică etc. asigură recolte mari, comparabile cu cele realizate pe

solurile fertile. În acest caz a existat un factor limitativ şi anume apa în exces, care după eliminare

permite solului să-şi manifeste întregul potenţial.

Fertilitatea solului trebuie caracterizată din punct de vedere tehnologic (agroproductiv)

împreună cu condiţiile ecologice ale terenurilor (condiţiile de mediu şi factorii de vegetaţie) printr-o

Fişă de caracterizare agrotehnică a terenului agricol (tabelul 4.1). Având fişele de caracterizare

tehnică a tuturor terenurilor agricole dintr-o exploataţie agricolă se poate trece la organizarea

teritoriului, stabilirea folosinţelor optime şi a măsurilor pedoameliorative, a lucrărilor de

îmbunătăţiri funciare, organizarea asolamentelor, stabilirea sistemului de lucrare a solului, a

sistemului de fertilizare şi protecţie integrată a culturilor. Datele înregistrate în fişa de caracterizare

agrotehnică a terenului agricol se referă uneori la valori anuale, dar în cea mai mare parte la

caracteristici şi valori din perioada de vegetaţie a culturilor.

52

Tabelul 4.1.

Fişa de caracterizare agrotehnica a terenului agricol

Nr.crt.

Factor agroproductiv Indicator, unitate de măsură, valoare şi interpretare

1. Clima(date medii pe ultimii 20 de ani)

Precipitaţii medii anuale mmVariaţia în timp a precipitaţiilor mmDurata de strălucire anuală a soarelui oreIntensitatea luminii lucşi/cm2

Temperatura medie anuală 0CNumărul zilelor fără îngheţ dintr-un an nr.Suma T0>100C dintr-un an 0CEvapotranspiraţia medie lunară mmDeficit sau excedent de umiditate mmUmiditatea relativă a aerului %Vânturile – frecvenţă, tărie %, m/s

2. Relieful Forma reliefului (mezo- şi microrelief) anexa*

Altitudine mStarea de fragmentare, alunecări, eroziune -Înclinare, expoziţie %

3. Hidrografia Reţea hidrografică, debite, calitatea apei anexă4. Hidrologia Adâncimea apei freatice m5. Roca Roca de solificare (tip şi compoziţie) anexă6. Folosinţa Tipul de folosinţă şi asolamentul din ultimii 5 ani anexă7. SOLUL Tipul de sol, subtipul etc. (SRCS 1980 şi SRTS 2003) anexă7.1 Descriere

morfologicăTipurile şi adâncimea orizonturilor de sol (cm) anexăDescrierea orizonturilor de sol (structură etc.) anexă

7.2 Indicatori agrofizici Volumul edafic util cmTextura – grosieră, mijlocie, fină (argilă, praf, nisip) %Structura (tipul şi gradul de dezvoltare / degradare) anexăDensitatea aparentă g/cm3

Porozitatea totală, capilară şi necapilară %Porozitatea minimă necesară şi gradul de tasare %Rezistenţa la penetrare (daN/cm2) kPa

7.3 Indicatori hidrofizici Indicii hidrofizici: CH, CO, Pm, CC, Cc, CT %Intervalul umidităţii active – IUA, IOUP, IOULS anexăPermeabilitatea solului pentru apă (drenaj global, infiltraţie, filtraţie, ascensiune capilară)

anexă

7.4 Indicatori agrochimici

Reacţia solului (pH-ul solului) pH-ulCapacitatea de reţinere şi schimb a ionilor (SB, SH, T – me/100 g sol şi V în %)

anexă

Conţinutul de elemente nutritive mobile (N-%, indicele de azot-IN P-ppm, K-ppm, microelemnte etc.)

%, ppm

7.5 Indicatori agrobiologici

Conţinutul şi rezerva de humus (%, t/ha – 50 cm) %Activitate biologică (nr. micro- şi vieţuitoarelor din sol, activitatea enzimatică, indici biologici etc.)

anexă

Stare fitosanitară (buruieni, boli, dăunători, poluare) anexă

* Se anexează fişele cu descrierea profilului de sol etc.

53

Capitolul 5

LUCRÃRILE SOLULUI

5.1. DEFINIŢIE, OBIECTIVE ŞI CASIFICARE

Lucrările solului sunt intervenţii (operaţii) efectuate cu unelte şi maşini agricole pentru a-i

modifica însuşirile şi a dirija factorii de vegetaţie (apă, aer, căldură, elemente nutritive şi

activitate biologică), creând astfel condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor cultivate. De

asemenea, prin lucrările solului se creează premizele pentru execuţia de calitate a celorlalte

elemente tehnologice cum ar fi: realizarea la suprafaţa terenului a condiţiilor pentru semănat,

administrarea erbicidelor preemergente şi chiar pentru recoltarea mecanizată a unor culturi.

Lucrarea pământului asimilată de multe ori cu înţelesul de agricultură, a evoluat de la uneltele

de piatră, grapa obişnuită de lemn şi până la plugurile şi agregatele complexe de azi, fără a-şi pierde

din importanţă şi actualitate. Dacă la început forţa de tracţiune a fost cea umană, treptat s-a trecut la

cea animală, iar astăzi majoritatea lucrărilor solului sunt efectuate cu tracţiune mecanică. În prezent,

mai mult ca oricând, prin efectuarea judicioasă a lucrărilor solului, în deplina armonie cu ceilalţi

factori de vegetaţie, inginerul agronom poate menţine şi spori fertilitatea solului şi dirija procesul de

producţie agricolă, astfel încât să obţină rezultate economice favorabile şi produse de calitate.

În comparaţie cu vegetaţia naturală şi cu buruienile, plantele de cultură au capacitate mai

redusă de a asimila elementele nutritive din forme greu solubile, iar productivitatea lor este

condiţionată de oscilaţiile ecologice (de climă, sol etc.). Fără ajutorul omului, culturile nu se pot

instala, nu pot rezista concurenţei buruienilor, iar cerinţele lor faţă de însuşirile solului sunt mult

mai mari. Ca urmare, solurile cultivate sunt supuse la diferite intervenţii tehnologice (lucrări,

îngrăşăminte, combaterea buruienilor etc.) cu scopul ca însuşirile lor să corespundă cerinţelor

plantelor de cultură. Lucrările solului determinã în primul rând modificări ale însuşirilor fizice care

în continuare influenţează însuşirile chimice şi biologice ale solului.

Este necesar a se sublinia cã tehnica şi momentul (perioada) în care se executã lucrările solului

sunt subordonate cerinţelor plantelor, scopului pentru care se cultivã, precum şi condiţiilor

ecologice, de climã, sol şi de relief.

Obiective.

Având în vedere aceste condiţii de diferenţiere, obiectivele concrete ale lucrărilor solului pot

fi următoarele:

- reglarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice, concomitent cu crearea condiţiilor optime pentru încorporarea seminţelor, germinarea acestora, cât şi pentru creşterea ulterioară a plantelor;

54

- menţinerea şi sporirea fertilităţii solului prin refacerea periodică a afânării statutului arat si încorporarea în sol a resturilor vegetale rămase după recoltarea plantelor, a gunoiului de grajd, a îngrăşămintelor verzi, îngrăşămintelor minerale, amendamentelor etc.;

- eliminarea sau diminuarea însuşirilor negative ale solurilor afectate de factori limitativi (exces de umiditate, salinizare, secetă, eroziune) prin îmbunătăţirea drenajului intern al solului, fragmentarea hardpanului, mărunţirea crustei, favorizarea procesului de spălare a sărurilor;

- combaterea buruienilor precum şi unele boli şi dăunători care au ciclurile de dezvoltare în legătură cu solul;

- potenţarea efectului celorlalte elemente tehnologice; vigoarea plantelor şi eficacitatea îngrăşămintelor, a apei de irigat, a rotaţiei culturilor este strâns legată de modul cum s-a pregătit solul; sistemul radicular al plantelor tinere se dezvoltă mai uşor într-un strat afânat, decât în unul compact; la fel şi activitatea microorganismelor este mai intensă în solurile lucrate;

- depoluarea solului prin intensificarea activităţii microorganismelor, favorizarea proceselor de oxidare.

Eficienţa economică a unei culturi este strâns legată de modul cum sunt executate şi de ce

calitate sunt lucrările solului. Lucrările solului constituie componenta tehnologică care prin

raţionalizare conduce la reducerea substanţială a consumului de combustibil, deoarece pregătirea

solului necesită 35-65 % din totalul energiei consumate în tehnologia unei culturi.

Clasificare.Lucrările solului se clasifică după scopul principal astfel (figura 5.1):

- lucrări de bază: aratul, afânarea fără răsturnarea brazdei (paraplow, cizel), afânarea adâncă, arătura de desfundare;

- lucrări de pregătire a patului germinativ: nivelarea, tăvălugitul, lucrarea cu grapa, lucrarea cu combinatorul, lucrarea cu freza, lucrarea cu agregate complexe;

- lucrări de întreţinere a culturilor şi a ogoarelor: tăvălugitul, lucrarea cu grapa, prăşitul, bilonatul.

Figura 5.1. Clasificarea lucrărilor solului

55

Lucrări de întreţinere post-recoltă Lucrări de bază Lucrări de pregătire a patului germinativ Lucrări de întreţinere a culturilor

Î PN LÃ AL NŢ TI EM LE OA R

A DD EÂ N LC UI CM RE UA

- mărunţirea resturilor vegetale, combaterea buruienilor, ameliorarea structurii solului - pregătirea condiţiilor optime pentru semănat şi dezvoltarea sistemului radicular al plantei - pregătirea patului germinativ, combaterea buruienilor, aplicarea îngrăşămintelor, pesticidelor - combaterea buruienilor, distrugerea crustei, afânarea şi aerarea solului, reducerea evaporaţiei

Aratul

Afânarea adâncă

Lucrările de bază, au ca scop principal mobilizarea solului la adâncimi de peste 15 cm şi până

la 120 cm. Au fost denumite de bază, nu pe considerentul că ar fi mai importante decât celelalte

categorii de lucrări, ci pe baza ordinii de executare, întotdeauna executându-se înaintea celorlalte

lucrări, formând baza de aplicare a tuturor verigilor tehnologice. Calitatea lucrărilor de bază se

regăseşte întotdeauna la executarea lucrărilor de pregătire a patului germinativ şi a lucrărilor de

întreţinere. Lucrările de bază a solului de obicei se asociază cu fertilizarea cu îngrăşăminte organice

naturale (gunoiul de grajd trebuie încorporat în sol prin arătură), eliminarea excesului temporar de

umiditate şi reducerea tasării (afânarea adâncă), schimbarea destinaţiei terenului de la arabil la

plantaţii pomicole, viticole, hameişti (arătura de desfundare).

Lucrările de pregătire a patului germinativ au ca rol mobilizarea solului pe adâncimea de

semănat (maxim 10-12 cm), în scopul asigurării condiţiilor optime de semănat, germinat şi creşterea

plantelor în primele lor stadii de dezvoltare.

Lucrările de întreţinere a culturilor şi a ogoarelor urmăresc mărunţirea şi afânarea

superficială a solului, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor, mărunţirea resturilor vegetale

rămase de la cultura precedentă. Întreţinerea ogoarelor include dezmiriştirea şi grăpatul ogoarelor la

desprimăvărare. Lucrările de întreţinere a culturilor se efectuează după însămânţare pentru îngrijirea

culturii, menţinerea solului în stare fizică optimă, combaterea buruienilor etc. Principalele lucrări

de întreţinere sunt: dezmiriştitul, grăparea, tăvălugirea, prăşitul.

5.2. PROCESELE TEHNOLOGICE ALE PRELUCRĂRII SOLULUI

Fiecare lucrare a solului conduce la realizarea în sol a unuia sau a mai multor procese

tehnologice majore, cum ar fi: afânarea, mărunţirea, întoarcerea, amestecarea, nivelarea, tasarea,

modelarea, formarea de brazde etc. În funcţie de necesităţile din teren se aleg utilajele agricole cu

care se va executa lucrarea (tabelul 5.1).

Afânarea are principalul rol în mobilizarea fertilităţii potenţiale a unui sol. Ca rezultat al

afânării, creşte porozitatea de aeraţie şi se intensifică procesele microbiologice aerobe din sol,

favorizează infiltrarea apei şi pătrunderea rădăcinilor plantelor de cultură, stimulează aerisirea şi

încălzirea solului, s.a.

Mărunţirea este un proces care într-o măsură mai mare sau mai mică, are loc concomitent cu

afânarea. În solul mărunţit seminţele plantelor de cultură pot fi îngropate la adâncimea optimă,

sporeşte contactul dintre sistemul radicular al plantelor şi sol şi deci suprafaţa de nutriţie. Prin

mărunţire se distruge crusta sau structura bulgăroasă formată la suprafaţa solului, diminuându-se

pierderea apei prin evaporare.

56

Mărunţirea excesivă are, de asemenea, urmări negative: sunt distruse agregatele structurale,

are loc prăfuirea, degradarea şi compactarea solurilor.

Întoarcerea este un proces cu însemnătate mai mare în zonele umede. Apa care se infiltrează,

antrenează sărurile minerale şi coloizii de sol de la suprafaţă către adâncime. Prin întoarcerea

solului, acestea sunt readuse la suprafaţă. Prin întoarcere (lucrarea de arat) sunt îngropate în sol

îngrăşăminte organice, minerale, amendamente, resturi vegetale, structura prăfuită de la suprafaţă,

seminţe de buruieni, agenţi fitopatogeni, dăunători etc., lucrarea având astfel rol multiplu şi

complex, prin care se asigură condiţii optime în vederea pregătirii patului germinativ şi a

semănatului.

Amestecarea este necesară pentru a obţine un strat de sol omogen ca fertilitate. Prin

amestecare se distribuie uniform îngrăşăminte, amendamente, resturi vegetale, erbicidele volatile.

Tasarea este necesară pe solurile prea afânate pentru apropierea agregatelor de sol cu

seminţele sau rădăcinile plantelor cultivate, creşterea porozităţii capilare şi reducerea evaporării.

Modelarea solului sub formă de coame, brazde, biloane etc. se practică în special în

legumicultură şi în special în zonele mai umede cu scopul eliminării excesului de apă şi încălzirea

mai rapidă a solului.

5.3. LUCRĂRILE DE BAZĂ ALE SOLULUI

5.3.1. ARATUL

Aratul este lucrarea de bază a solului prin care pe o adâncime determinată din stratul

arabil, o fâşie de sol numita brazdă este tăiată, desprinsă de stratul subarabil, mărunţită, întoarsă

şi afânată.

De modul cum stratul arabil, sub acţiunea plugului, este întors, mărunţit şi lăsat să se reverse

în urma agregatului de arat, depinde calitatea arăturii şi efectele favorabile ale acesteia.

Prin arat resturile vegetale de la suprafaţa solului şi îngrăşămintele organice naturale sunt

amestecate cu solul şi încorporate, asigurându-se prin aceasta hrana pentru microorganisme, condiţii

mai bune pentru dezvoltarea rădăcinilor şi păstrarea respectiv sporirea fertilităţii solului.

În urma arăturii, pe solurile cu strat arabil bine structurat, bogat în humus, se aduce la

suprafaţă sol cu structură bună şi este îngropat stratul de la suprafaţă, mărunţit, prăfuit, cu structura

degradată, realizându-se prin aceasta condiţiile de restructurare a solului.

Arătura contribuie direct la combaterea buruienilor, îndeosebi a celor perene, cu înmulţire

vegetativă prin muguri de pe rădăcină, rizomi, stoloni. Mulţi practicieni consideră că rolul principal

al arăturii este combaterea buruienilor şi încorporarea resturilor vegetale.

57

Arătura asigură condiţii pentru pregătirea patului germinativ atât prin încorporarea resturilor

vegetale de la cultura anterioara cât şi prin afânarea solului. Prin arătură se diminuează atacul unor

boli prin îngroparea în profunzime a resturilor vegetale pe care s-au dezvoltat ciuperci patogene şi

care constituie surse de infecţie pentru anul următor, precum şi la combaterea dăunătorilor prin

distrugerea cuiburilor rozătoarelor şi insectelor găsite în diferite stadii de dezvoltare.

În sinteză obiectivele urmărite la lucrarea de arat sunt următoarele:

- refacerea stării de aşezare afânată a solului şi îmbunătăţirea drenajului intern al acestuia,

- întoarcerea, mărunţirea şi afânarea brazdei,

- încorporarea stratului prăfos de la suprafaţă, a resturilor vegetale, îngrăşămintelor,

amendamentelor etc.,

- reglarea chimismului şi biologiei solului,

- combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,

- conservarea apei în sol prin mărirea capacităţii de înmagazinare,

- pe terenurile în pantă împiedicarea scurgerilor de apă şi favorizarea infiltraţiei,

- asigurarea condiţiilor pentru pregătirea patului germinativ.

Prin toate aceste obiective importante şi efecte favorabile arătura este considerată, în sistemul

convenţional de lucrare a solului, lucrarea de bază a solului în cadrul rotaţiei culturilor şi a

sistemului de lucrare.

Tipuri de arătură după adâncimea la care se execută

Executarea arăturii la adâncimea optimă presupune stabilirea acesteia în funcţie de două

cerinţe complementare: una agrotehnică şi una energetică.

După adâncimea la care se execută arăturile se clasifică astfel:

dezmiriştirea,

arătură superficială,

arătura normală,

arătura adâncă,

arătura foarte adâncă.

Din punct de vedere agrotehnic adâncimea arăturii se stabileşte pentru fiecare parcelă în

parte, în funcţie de condiţiile locale de sol sau de climă, de starea culturală a terenului şi cerinţele

plantelor pentru adâncimea lucrării. În fiecare parcelă, de la un an la altul e nevoie de schimbarea

adâncimii de arat pentru evitarea formării hardpanului. Acesta se formează datorită tasării solului,

sub talpa plugului, interpus între stratul arat şi cel nearat, fiind o consecinţă a execuţiei arăturii an

de an la aceeaşi adâncime.

Caracteristicile arăturilor în funcţie de adâncimea la care se execută constituie fundamentul

ştiinţific pentru alegerea în practică a tipului de arătură, acestea fiind prezentate în continuare.

58

Dezmiriştirea se execută pe terenurile cu mirişte rămasă după recoltarea unei cereale păioase

sau orice altă cultură care lasă multe resturi vegetale. Se execută cu plugul, discul (figura 5.2),

cultivatorul etc., de obicei la adâncimea de 10-12

cm sau chiar mai puţin. Lucrarea se poate executa

şi pe terenuri care au fost cultivate cu alte culturi

iar după recoltarea acestora, din cauza umidităţii

reduse din sol, nu se poate executa arătura de

vară, constituindu-se într-o lucrare intermediară,

cu multiple avantaje agrotehnice. Dezmiriştirea

are multiple avantaje: mobilizează solul şi intensifică activitatea microorganismelor, favorizează

pătrunderea apei în sol şi conservarea mai bună a acesteia, distruge buruienile de la suprafaţa

terenului. Lucrarea solului la adâncime mică favorizează germinaţia seminţelor de buruieni, iar

după răsărire buruienile şi samulastra sunt distruse prin arătura de vară sau de toamnă care urmează.

Avantajele enunţate se obţin dacă dezmiriştirea se face imediat după recoltare, deoarece solul are

umiditatea necesară prelucrării. Întârzierea acesteia reduce semnificativ indicii de calitate.

Bazele producţiei oricărei culturi agricole se pun începând cu primele zile după recoltarea

culturii premergătoare. Pentru practica agriculturii din zonele agricole de stepă şi silvostepă

lucrările executate în perioada de vară au o importanţă mare în ceea ce priveşte conservarea apei în

sol dar şi în ceea ce priveşte combaterea preventivă a buruienilor. Practica actuală încetăţenită în

ţara noastră printre fermierii fără experienţă prin care terenul, după recoltarea culturii

premergătoare, este lăsat fără lucrări de întreţinere pe timpul verii, fiind lucrat numai toamna târziu,

este una din marile greşeli de tehnologie care se practică. Vara după recoltarea culturilor, în condiţii

de umiditate suficientă, buruienile vor invada terenul, consumând elementele nutritive din sol, apa

şi în acelaşi timp vor infesta solul cu seminţe sau organe vegetative de înmulţire. Buruienile se vor

instala chiar şi în condiţii de secetă deoarece sunt mai bine adaptate condiţiilor de climă şi mult mai

agresive în concurenţa pentru factorii de vegetaţie, decât plantele de cultură. Conservarea apei şi a

elementelor nutritive în sol impune, astfel, combaterea buruienilor şi pe perioada când terenul este

fără cultură. După recoltarea culturilor, vara sau la începutul toamnei, pentru fiecare parcelă de

teren trebuie gândit asolamentul practicat şi în funcţie de condiţiile culturale şi cerinţele culturii

postmergătoare se stabilesc tipul şi caracteristicile lucrărilor curente de întreţinere.

Arătura superficială se execută la adâncimea de 12-18 cm. Adâncimea mică este determinată

de condiţiile de sol, scopul lucrării şi cerinţele plantei care urmează a se cultiva.

Arăturile superficiale se folosesc în următoarele cazuri:

- pe terenurile afânate, curate de buruieni, cu puţine resturi vegetale, pe aluviunile din luncile

râurilor şi pe terenurile în pantă ca strat arabil subţire;

59

Figura 5.2.Dezmiriştirea solului cu discul

- primăvara (pe terenuri nisipoase), îndeosebi în zonele colinare - montane când se încorporează

gunoiul de grajd şi terenul nu a fost arat din toamnă;

- la pregătirea terenului pentru culturi duble şi pentru semănat, pe terenurile pe care culturile au

fost compromise (depunere de aluviuni, colmatări la baza versanţilor, grindină) şi este

necesară reafânarea pentru a putea semăna;

- pe terenurile pe care nu s-a făcut dezmiriştirea şi nu se poate executa nici arătura de vară;

- la întoarcerea pajiştilor naturale şi cultivate pentru distrugerea buruienilor, urmată de arătura

adâncă;

- la pregătirea solului pentru semănatul cerealelor de toamnă, pe terenurile care au fost arate

vara devreme şi care din cauza ploilor sau din alte cauze se prezintă toamna bătătorite,

îmburuienate şi nu pot fi pregătite în bune condiţii cu ajutorul grapei cu discuri şi nu există

grape rotative.

De asemenea, în toamnele foarte uscate, pe terenurile argiloase care vor fi semănate cu cereale

de toamnă, pentru a evita arăturile bulgăroase, este indicată arătura superficială la 18 cm adâncime.

Întotdeauna arătura superficială se execută în agregat cu grapa stelată sau cu grapa cu colţi.

Arătura normală se execută la adâncimea de 18-20 cm vara sau toamna, întotdeauna în

agregat cu grapa. Arăturile normale se execută cât mai aproape de data când a fost recoltată planta

premergătoare. Limita inferioară de adâncime (18 cm) este preferată pe solurile uşoare, cu resturi

vegetale puţine şi mirişte cu înălţime mică. Pe solurile compacte, argiloase, precum şi pentru

încorporarea gunoiului de grajd, este preferată limita superioară de adâncime.

Arăturile normale se folosesc în următoarele situaţii:

- vara, pe terenurile eliberate de culturi, atât pentru semănăturile de toamnă cât şi pentru

semănăturile de primăvară;

- toamna, pe terenurile eliberate de soia, cartof, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, porumb şi

care urmează să fie semănate cu grâu, orz de toamnă, secară;

- arătura normală se poate folosi şi pentru culturi succesive, pe solurile profunde şi bine

lucrate.

Arătura adâncă se execută la adâncimea de 21-30 cm, vara, la 2-3 săptămâni de la

dezmiriştire şi de regulă, toamna pentru culturile prăşitoare care se seamănă primăvara. Arăturile

adânci sunt indicate pe soluri cu strat arabil mai gros de 35 cm, pe terenurile cu multe resturi

vegetale, mirişte înaltă şi buruieni perene, pe soluri argiloase şi compacte. Cu acest tip de arătură se

încorporează cel mai bine gunoiul de grajd. Alternarea, în timp, pe acelaşi teren a arăturilor normale

cu cele adânci evită formarea hardpanului şi asigură amestecarea unui volum mai mare de sol şi

implicit o bună gestionare a nutrienţilor în raport cu rădăcinile plantelor. Arăturile adânci prezintă

aceleaşi avantaje ca şi arăturile normale, dar la intensitate mai mare. Astfel, pe terenurile arate

60

adânc se acumulează o cantitate mai mare de apă, seminţele de buruieni şi resturile vegetale sunt

încorporate mai adânc, volumul de sol amestecat şi supus îngheţului şi dezgheţului este, de

asemenea mai mare. Dăunătorii şi bolile sunt distruşi în procent sporit. La opţiunea pentru arătura

adâncă trebuie reţinut consumul sporit de combustibil şi intensitate sporită a proceselor de oxidare

din sol – mineralizarea fiind accentuată. Arăturile adânci executate frecvent impun aplicarea unor

cantităţi sporite de materie organică pentru a menţine un echilibru între humificare şi mineralizare

în sol.

Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 30-40 cm. Se utilizează numai în cazuri

deosebite şi urmăreşte îmbunătăţirea radicală, pentru o durată de 3-4 ani sau mai mult, a însuşirilor

fizice nefavorabile a unor soluri. În literatura de specialitate arătura foarte adâncă este numită şi

arătura ameliorativă. Arăturile foarte adânci se execută vara sau toamna, pe terenurile care vor fi

însămânţate primăvara. Arăturile foarte adânci se recomandă pe lăcoviştile argiloase care au nevoie

de afânări profunde pentru aerisire şi pătrunderea rădăcinilor plantei. Prin arat la adâncime foarte

mare, de 35-40 cm, pe solurile cu exces de umiditate, în orizontul Am, sub stratul arabil, din cauza

condiţiilor anaerobe se produce bisulfură de fier care adusă la suprafaţă se oxidează şi rezultă acid

sulfuric şi sulfat de fier, compuşi foarte dăunători pentru plante. De asemenea, arătura foarte adâncă

este eficientă pe soluri brune luvice şi luvisoluri albice îmbunătăţindu-le regimul aerohidric, dar

numai dacă orizontul arabil este suficient de gros şi prin arat nu se aduce la suprafaţă orizontul

iluvial. Pentru a evita aceste riscuri arătura foarte adâncă se poate înlocui cu arătură adâncă +

subsolaj (plugul prevăzut cu scormonitor).

Tipuri de arătură după perioada de executare

După perioada în care se execută deosebim arături de vară, de toamnă şi de primăvară.

Arătura de vară se situează pe primul loc în ordinea favorabilităţii pentru menţinerea

fertilităţii solurilor, a calităţii stratului arat atât, pentru pregătirea patului germinativ cât şi a

condiţiilor oferite la germinarea seminţelor şi dezvoltarea plantelor. Arăturile de vară se execută

după recoltarea culturilor timpurii, cum sunt borceagurile, rapiţa, cartoful timpuriu, mazărea, orzul,

grâul etc., dar nu mai târziu de 15 august în zonele din sudul ţării, respectiv până la 30 august în

zonele din nord. Adâncimea până la care se execută arăturile de vară depinde de mai mulţi factori

dintre care mai importanţi sunt:

- umiditatea solului şi intervalul de timp care mai rămâne până la pregătirea patului germinativ

şi semănat;

- planta care urmează a fi cultivată;

- starea culturală a terenului (îmburuienare, înălţimea miriştii şi desimea acesteia, dacă se

încorporează gunoiul de grajd sau nu);

- destinaţia arăturii (pentru culturile succesive, de toamnă sau de primăvară).

61

În cazul în care arătura de vară se execută pentru a semăna culturi succesive, se lucrează la

adâncimea de 15-18 cm, pentru cerealele de toamnă la 20-25 cm pe solurile mijlocii şi grele,

respectiv 20-25 cm când se cultivă floarea-soarelui, soia, porumb, respectiv 28-30 cm pentru sfecla

de zahăr şi cartof. La arat vara, plugul lucrează în agregat cu grapa obişnuită sau grapa stelată

pentru mărunţirea bulgărilor şi nivelarea solului.

Cantităţile mari de apă acumulate în sol ca urmare a efectului arăturii de vară, fac ca grâul

semănat toamna să răsară repede, să înfrăţească bine, să reziste la ger, iar primăvara să-şi continue

vegetaţia în condiţii bune. Arăturile de vară, favorizează regimul aerohidric care, fiind favorabil

microorganismelor, stimulează activitatea acestora şi ca urmare în sol creşte cantitatea de nitraţi.

Prin arătura de vară acidul azotic şi acidul carbonic formaţi ca rezultat al activităţii mai intense a

microorganismelor contribuie la o mobilizare mai mare şi a fosforului din sol. În toamnă, în solurile

arate din vară se găseşte de 1,5-2 ori mai mult fosfor accesibil plantelor (tabelul 5.2, după

A.Lăzureanu, 1994). Cantităţi mai mari se găsesc şi la celelalte elemente nutritive, ca potasiu,

calciu, magneziu etc. Din aceste considerente culturile de grâu şi orz de toamnă de pe terenurile

arate vara sunt mai viguroase, de culoare mai închisă, mai bine înfrăţite, mai rezistente la ger şi

secetă, iar recoltele mult mai mari şi de mai bună calitate. Arătura de vară poate aduce sporuri de

producţie, la cultura de grâu, de până la 1000 kg/ha pe solurile compacte.

Arăturile de vară contribuie la combaterea buruienilor, îndeosebi a celor perene. Prin arat o

parte din rizomi şi stoloni rămân la suprafaţa arăturii unde se epuizează, usucă şi mor. În literatură

se citează reduceri cu 40-60% a numărului de buruieni faţă de arătura efectuată cu întârziere.

Arăturile de vară favorizează descompunerea bună a miriştilor şi a celorlalte resturi organice

încorporate în sol. Eficacitatea arăturii de vară creşte dacă înainte de arat pe miriştea de grâu se

administrează 30-40 kg/ha azot şi scade odată cu întârzierea epocii de executare.

Tabelul 5.2.

Influenţa arăturii de vară asupra NO3, P2O5 şi K2O din sol

Adâncimeacm

NO3, mg/100 g sol

P2O5, mg/100 g sol

K2O, mg/100 g sol

Arat vara15 cm

Arat toamna15 cm

Arat vara15 cm

Arat toamna15 cm

Arat vara15 cm

Arat toamna15 cm

0-10 25,86 18,29 2,87 2,46 27,58 23,9210-20 14,71 11,07 2,42 2,00 23,83 21,3320-30 11,78 9,36 2,17 1,58 21,60 20,17Media 17,46 12,90 2,49 2,01 24,33 21,80

Arătura de toamnă se practică, de regulă după culturile care se recoltează toamna sau pe

terenurile care sau eliberat vara şi din diferite motive nu au fost arate. Arăturile de toamnă (ogoarele

de toamnă) sunt destinate, în principal, pentru culturile care se seamănă primăvara, dar se menţin în

62

proporţie mare şi pentru semănăturile de toamnă ca urmare a diversităţii reduse a culturilor şi

imposibilitatea organizării unor asolamente optime. Această situaţie este determinată de lipsa unor

rotaţii corespunzătoare, care obligă la semănatul cerealelor de toamnă uneori cu întârziere. Arăturile

de toamnă pentru semănăturile de toamnă se efectuează imediat după recoltarea plantei

premergătoare, dar nu mai târziu de 15 septembrie în zonele din nordul ţării, respectiv 25

septembrie în sudul ţării. Arăturile de toamnă pentru semănăturile de toamnă se execută în agregat

cu grapa stelată, cu cel puţin 10-15 zile înainte de semănat, pentru ca stratul de sol mobilizat să se

aşeze şi să se poată pregăti patul germinativ în mod corespunzător. Adâncimea arăturilor de toamnă

pentru semănăturile de toamnă este de 18-22 cm, diferenţiat, în funcţie de sol.

Pe solurile cu textură lutoasă, lutoargiloasă, cu grad redus de îmburuienare, cu tasare redusă

(densitatea aparentă sub 1,4 g/cm3) şi permeabilitate bună, care au fost cultivate cu sfeclă pentru

zahăr, cartof şi soia, arătura de toamnă pentru cereale de toamnă poate fi înlocuită cu lucrarea cu

discul, grapa rotativă, grapa cu rotoare îngemănate etc., efectuate la adâncimea de 15-18 cm. La

înlocuirea arăturilor de toamnă cu lucrări fără răsturnarea brazdei, este important ca acestea să se

facă imediat după recoltarea culturii, nu mai târziu de 2 zile după recoltare.

Arăturile de toamnă sau ogoarele de toamnă, destinate pentru culturile care se seamănă

primăvara se execută până la 15 noiembrie. Plugul nu este necesar să lucreze în agregat cu grapa, pe

terenurile în pantă, întrucât denivelările de la arătură au efecte favorabile asupra acumulării apei şi

reducerea eroziunii. Pe terenurile plane arăturile de toamnă trebuie grăpate, pentru a fi mai bine

nivelate, astfel încât primăvara să se usuce uniform, intrarea în teren fiind posibilă mai devreme.

Adâncimea arăturilor de toamnă este de 22-30 cm, diferenţiat la: 22-25 cm, pe terenurile unde se

cultivă floarea-soarelui, porumb, leguminoase anuale şi 28-30 cm pentru culturile de sfeclă pentru

zahăr, cartof şi plante furajere rădăcinoase.

Efectele favorabile ale arăturilor de toamnă sunt mai reduse comparativ cu arăturile de vară,

dar mult mai mari decât a arăturilor de primăvară. Avantajele mai mari ale arăturilor de vară faţă de

cele de toamnă se explică prin perioada mai scurtă de la arat la semănat, condiţii de viaţă mai puţin

favorabile pentru microorganisme (şi o activitate mai redusă a acestora) şi umiditatea solului mai

redusă.

Arăturile de toamnă care se execută pentru culturile de primăvară sunt mai favorabile decât

arăturile de primăvară din următoarele motive:

- toamna când se execută arăturile solul este mai aproape de starea optimă de lucru, iar în cursul

iernii în procesul de îngheţ-dezgheţ calitatea arăturii se îmbunătăţeşte;

- îngrăşămintele organice şi resturile vegetale încorporate în sol prin arătura de toamnă

îmbunătăţesc drenajul intern al solului şi primăvara stratul arat se drenează uşor, favorizând

63

încălzirea, În consecinţă pregătirea patului germinativ poate începe mai devreme, semănatul

de asemenea, prelungindu-se intervalul de timp în care planta asimilează şi producţia creşte;

- în solul arat toamna se infiltrează uşor precipitaţiile căzute în perioada de toamnă-iarnă;

- în urma aratului din toamnă rizomii, stolonii şi alte organe vegetative ale buruienilor perene

rămân la suprafaţa solului şi sunt distruse prin îngheţ. Dăunătorii şi germenii bolilor sunt

îngropaţi în profunzime, unde majoritatea pier, iar o altă parte, rămaşi la suprafaţa arăturii

îngheaţă.

Arătura de primăvară. Pe toate tipurile normale de sol din ţara noastră, amânarea efectuării

arăturilor din vară şi toamnă pentru primăvară, duce la degradarea solului, cheltuială suplimentară şi

producţii mai mici. Solul intrat în iarnă nearat, iese în primăvară cu rezerve mai mici de apă şi cu o

stare fizică mai puţin prielnică pentru arat şi pentru culturile agricole. Arăturile de primăvară nu se

pot executa decât târziu, după ce solul s-a zvântat pe adâncimea de lucru, fapt care duce adesea la

întârzierea semănatului culturilor de primăvară. Arăturile de primăvară sunt de regulă bulgăroase,

favorizează pierderile din apă din sol şi necesită multe lucrări pentru pregătirea patului germinativ.

Combaterea buruienilor se realizează în proporţie redusă, întrucât au crescut nestingherite vara şi

toamna, au fructificat şi au sporit rezerva de seminţe din sol sau a organelor vegetative de înmulţire.

Solurile arate primăvara, datorită unei activităţi biologice reduse, ca urmare a regimului nefavorabil

de căldură şi apă, dispun de rezerve mici de substanţe nutritive uşor solubile în special de nitraţi.

Resturile vegetale ajunse în sol sunt transformate greu şi incomplet.

Când din motive obiective terenul a intrat nearat în iarnă, primăvara trebuie arat cât mai

timpuriu şi în agregat cu grapa. De obicei adâncimea arăturii este de 18-20 cm şi corespunde în

principal pentru cereale de primăvară şi plante furajere.

64

Tipuri de arătură după felul plugului

Caracteristicile arăturii sunt influenţate de felul plugului şi reglarea corectă a acestuia, pentru

fiecare tip de arătură fiind indicat un anumit tip de plug. Plugurile care au cormane cilindrice sunt

recomandate pe solurile uşoare. Cormanele culturale (universale) se folosesc pe soluri mijlocii, iar

cormanele semielicoidale pe soluri uşoare şi mijlocii cu resturi vegetale bogate. Cormanele

combinate (cultural - semielicoidale) se utilizează pe soluri grele şi compacte, iar cormanele

elicoidale pe soluri înţepenite. Completările făcute la plug prin suplimentarea cormanei, montarea

antetrupiţei sau a scormonitorului (subsolier) îmbunătăţesc calitatea arăturii. Astfel, cormana

suplimentară montată pe bârsă, deasupra cormanei, preia o parte din stratul superior al brazdei şi îl

aruncă pe fundul brazdei. La arăturile efectuate cu pluguri care au cormană suplimentară, creşte

gradul de acoperire a masei vegetale din sol, se îmbunătăţeşte gradul de răsturnare a brazdei şi pot fi

efectuate arături cu până la 8 cm mai adânci cu aceeaşi cormană. Antetrupiţa, montată în faţa

trupiţei, asigură o răsturnare mai bună a solului. Ea preia o parte din stratul superior al brazdei şi îl

răstoarnă pe fundul brazdei, fără a mesteca straturile de sol superioare cu cele inferioare.

Scormonitorul, denumit subsolier, montat în spatele trupiţei, afânează solul situat sub stratul lucrat

de trupiţă, la o adâncime de până la 15 cm.

În funcţie de felul plugului se deosebesc următoarele tipuri de arătură:

65

Arătura cu

plugul reversibil

(figura 5.3), s-a

dovedit ca fiind

cea mai bună, atât

pe terenurile plane

cât şi pe cele în

pantă. Pe terenurile în pantă se pot efectua arături, cu

aceste pluguri la adâncimi cuprinse între 15-30 cm, la

culturile de câmp, până la o înclinare de 200,

condiţionat doar de stabilitatea tractorului. Pe pante

până la 14-150, brazda poate fi răsturnată fie în aval, fie

numai spre amonte. Pe pante peste 150 se recomandă

răsturnarea numai spre amonte, pentru a asigura

stabilitatea plugului şi a spori gradul de reţinere a apei

pe versant. Calitatea este dată, în principal, de

răsturnarea succesivă a brazdelor în două părţi, spre

dreapta şi stânga. Introducerea în producţie a plugurilor

reversibile şi creşterea numărului de trupiţe (4-8) s-a realizat în principal din raţiuni economice

pentru creşterea randamentului de lucru şi a fost coroborată cu utilizarea unor tractoare puternice.

Arătura cu plugul normal cu cormană (figura 5.4), la care răsturnarea brazdei se face într-o

singură parte, spre dreapta, se practică încă pe suprafeţe mari în ţara noastră. În timpul aratului,

cuţitul lung sau cuţitul disc, delimitează lăţimea brazdei pe partea nearată, tăind solul vertical.

Brăzdarul taie, în acelaşi timp, stratul arabil pe dedesubt, la nivelul adâncimii arăturii. Brazda trece,

pe măsura înaintării plugului, pe suprafaţa curbată a cormanei, unde se fragmentează şi în timpul

răsturnării se mărunţeşte, se amestecă şi solul arat rămâne

afânat. Reglajul plugului, viteza de lucru, umiditatea din sol

şi starea culturală a terenului sunt elemente care

condiţionează calitatea arăturii executate cu plugul normal.

Arătura cu plugul cu antetrupiţă. Antetrupiţa (figura

5.5) este o trupiţă de dimensiuni mai mici, montată în faţa

trupiţei obişnuite cu rol de a îmbunătăţi calitatea arăturii.

Arătura cu plugul cu antetrupiţă este superioară calitativ

celei executate cu plugul normal, întrucât contribuie în

măsură mai mare la refacerea structurii solului prin

66

Figura 5.4.Lucrarea solului cu plugul normal cu cormană

Figura 5.5.Trupiţa, antetrupiţă şi subsolierul montate pe cadru: 1 – trupiţa, 2 – subsolierul 3 – antetrupiţă

3

2

1

Figura 5.3. Lucrarea solului cu plugul reversibil

întoarcerea şi încorporarea mai bună a stratului de la suprafaţă. Stratul de sol de la suprafaţă, cu

structura degradată şi resturi vegetale este încorporat pe fundul brazdei şi este acoperit cu strat de

sol mărunţit de cormană. Totodată, sunt încorporate la adâncime mai mare buruienile, larvele

dăunătorilor, germenii ciupercilor, care pier sub stratul gros de sol. Arătura cu plugul cu antetrupiţă

consumă cantitate mai mare de combustibili, rezistenţa la tracţiune a plugului creşte cu 5-8%, însă

consumul suplimentar de energie este compensat de calitatea superioară a arăturii. Plugurile cu

antetrupiţă sunt recomandate în special pe solurile înţelenite (desfiinţarea lucernierelor, trifolienelor,

pajiştilor naturale etc.) sau pe cele cu buruieni perene pentru încorporare în adâncime a resturilor

vegetale şi a buruienilor. În prezent majoritatea plugurilor care lucrează la o adâncime mai mare de

20 cm sunt echipate cu antetrupiţe, acestea lucrând la adâncimea de 10-12 cm.

Arătura cu plugul prevăzut cu subsolier (scormonitor) realizează în plus faţă de arătura

obişnuită afânarea foarte bună a solului în adâncime, la 5-15 cm sub adâncimea arăturii, mobilizând

stratul subarabil fără ca acesta să fie întors. Avantajele afânării stratului subarabil sunt deosebite pe

solurile care au orizonturi impermeabile, compacte, la adâncimi de 35-40 cm. Afânarea solului cu

ajutorul subsolierului fragmentează hardpanul, înlesneşte pătrunderea uşoară a rădăcinilor, înlătură

inconvenientul ramificării rădăcinilor de sfeclă şi asigură intensificarea proceselor microbiologice

aerobe în subarabil.

Arătura cu subsolaj se face vara devreme pentru culturile de toamnă şi toamna pentru culturile

de primăvară. Ea se repetă odată la 2-3 ani.

Arătura cu plugul cu cormana lamelară. În procesul de perfecţionare plugul a suferit cu

timpul o serie de modificări legate de cerinţele economice şi naturale folosindu-se diferite forme de

cormane. Plugurile reversibile cu cormana formată din segmente (figura 5.6) asigură o bună

mărunţire şi încorporare a resturilor vegetale, fiind recomandată în special pe soluri grele, umede

deoarece frecarea şi lipirea solului de cormană este redusă cu 15-20%.

Arătura în straturi sau etaje se execută cu pluguri speciale şi în anumite cazuri. Solul lucrat,

este împărţit în

straturi care îşi

schimbă locul între

ele sau sunt întoarse

şi rămân în acelaşi

loc sau în sfârşit

sunt numai afânate.

Arătura în două

etaje se face până la

adâncimea de 60

67

Figura 5.6.Arătura cu plugul cu cormana lamelară

cm, iar în trei etaje ajunge până la adâncimea de 80 cm. Avantajele sunt afânarea solului în

profunzime, încorporarea la mare adâncime a seminţelor de buruieni şi mărirea capacităţii pentru

apă şi aer a solului.

Arătura cu plugul cu discuri. La plugurile cu discuri trupiţele au organele de lucru sub forma

unor discuri de formă concavă, aşezate oblic pe direcţia de înaintare (40-450) şi înclinate faţă de

planul vertical (15-250). Pătrunde în sol până la 15-20 cm, îl mărunţeşte, întorcându-l parţial. Sunt

recomandate pe soluri grele, compacte, pe cele cu mult schelet, pe suprafeţe defrişate, deoarece sunt

rezistente la uzură, se întreţin uşor şi necesită o forţă de tracţiune mai redusă. Dintre dezavantaje

menţionăm tendinţa redusă de pătrundere în sol, mărunţirea şi încorporarea resturilor vegetale mai

redusă decât plugurile cu cormane.

Arătura cu pluguri speciale. Plugurile pentru vii (PCV 1,8; PCV 2,25) au cadrul cu lăţime

reglabilă şi execută arături la adâncimea de 12-18 cm pentru plantaţiile cu distanţa între rânduri de

1,5-2,5 m. Aceste pluguri pot răsturna brazdele spre rândurile viţei de vie (îngroparea) sau

răsturnarea brazdei spre mijlocul intervalului dintre rânduri (dezgroparea), dar pot fi echipate şi cu

alte organe de lucru (săgeţi, gheare de afânare) fiind folosite ca şi cultivatoare.

Plugurile pentru livezi (PDL) au ca şi caracteristică principală dispozitivul de dezaxare fată de

tractor astfel încât plugul să poată pătrunde cât mai aproape de pomi fără a le deteriora coroana.

Aceste pluguri lucrează la o adâncime de 12-18 cm, iar răsturnarea brazdei se poate realiza fie spre

rândul de pomi, fie spre interval, alternând sensul răsturnării brazdei se va evita formarea coamelor

şi a şanţurilor.

Alegerea metodei de arat urmăreşte reducerea la maximum a deplasărilor în gol şi creşterea

timpului efectiv de lucru în brazdă. Cursele în gol, reprezentate, în principal, de întoarcerile la

capetele parcelei în vederea repunerii agregatului în poziţie de lucru, cu toate că sunt o necesitate,

reduc randamentul agregatului. De aceea, în alegerea metodei de arat trebuie avut în vedere

modalitatea de întoarcere cea mai operativă şi consumul de timp cel mai scurt. Lungimea parcelei

de lucru în zonele de şes este de 600-1200 m iar în zona de deal lungimea parcelei şi mărimea

acesteia sunt determinate de limite naturale. În consecinţă, în zonele colinare alegem metoda de arat

în funcţie de relieful terenului, mărimea şi forma parcelei. În zonele de şes, împărţim terenul pentru

arat încât să folosim din plin puterea tractorului, să reducem întoarcerea în gol şi terenul să rămână

fără şanţuri şi coame la terminarea lucrării. Pentru a evita întoarcerile în gol, lăţimea parcelelor

trebuie să fie un multiplu al lăţimii agregatului de arat.

În parcelele delimitate arătura se realizează folosind următoarele metode de arat, după caz:

Arătura la cormană (figura 5.7) (arătura la mijloc sau arătura înăuntru). Agregatul de arat

intră la mijlocul parcelei, la capăt se întoarce şi se ară o a doua brazdă lângă prima, cu care se

68

formează o coamă. La sfârşit, parcela va avea la mijloc o coamă şi la fiecare margine câte un şanţ.

La această metodă, agregatul se deplasează în sensul acelor de ceasornic.

Arătura „în lături” (figura 5.8), denumită şi arătură „în părţi”, arătură în afară, se execută

prin începerea aratului

din marginea dreaptă a

parcelei şi deplasarea

agregatului în sens

invers acelor de

ceasornic. La capătul

parcelei, plugul este

scos din brazdă, se

deplasează în gol şi este

introdus în brazdă pe

partea stângă a parcelei.

Se continuă astfel până ce se termină de arat întreaga parcelă. La sfârşit, parcela va avea la fiecare

margine câte o coamă, iar la mijloc un şanţ.

Prin efectuarea mai mult timp a arăturii prin una din aceste metode, răzoarele şi coamele se

măresc prea mult şi după câţiva ani terenul devine denivelat. Acest neajuns se poate evita prin

folosirea, pe aceiaşi parcelă, într-un an a metodei de arat în lături, iar în anul următor a metodei de

arat la cormană.

Arătura „combinată” prin alternarea parcelelor sau alternarea arăturii la cormană cu arătura

în lături reducându-se la jumătate numărul coamelor şi şanţurilor. Varianta este posibilă atunci când

terenul se poate împărţi în mai multe parcele egale între ele. Mai întâi se ară la cormană parcelele cu

număr impar (1, 3, 5 etc.), apoi se ară în lături parcelele cu număr par (2, 4, 6 etc.). O coamă de la

metoda în lături acoperă un şanţ de la metoda la cormană.

Arătura prin completare (sau prin împrumut, figura 5.9) este posibilă atunci când avem cel

puţin două parcele egale ca mărime (A şi B) care se ară prin metoda de arat în lături. Se ară mai

întâi prima parcelă (A) la margini până când apare necesitatea întoarcerii cu buclă, după care se

trece la parcela a doua (B) până în aceeaşi fază, iar în final mijlocul parcelelor este arat prin

alternanţă cu un parcurs în fiecare parcelă.

Arătura în spinări este rezultatul denivelării terenului ca urmare a folosirii timp de mai mulţi

ani a metodei de arat la cormană. Terenul va arăta ca o solă mixtă cu mai multe parcele de lucru,

fiecare parcelă având la mijloc o coamă iar la margini şanţuri pentru scurgerea surplusului de apă.

Denivelarea terenului produsă la arat la cormană este folosită pentru scurgerea apei de la suprafaţa

solului, îndeosebi primăvara şi toamna, pe terenurile plane din zonele cu soluri de exces temporar

69

Figura 5.7.Arătura la cormană Figura 5.8.Arătura în lături

intrareieşireieşire

intrare

de umiditate. Fâşiile lucrate este necesar să aibă o lăţime de 30-50 m, pentru a avea asigurată panta

de scurgere spre marginile parcelei, din care apă poate fi dirijată. Pe terenul denivelat se schimbă

periodic direcţia de executare a lucrărilor.

Arătura într-o singură parte, „în suveică” (figura 5.10) constă în răsturnarea brazdei într-o

singură parte

atât la dus cât şi

la întors.

Terenul arat

rămâne uniform,

cu o coamă la

început şi un

singur şanţ la

marginea

parcelei unde se

termină aratul. Această metodă se foloseşte pe terenurile în pantă folosind plugurile reversibile. În

acest caz odată cu întoarcerile la capete se face şi reversarea plugului. Pe terenurile în pantă

deplasarea se va face de-a lungul curbelor de nivel. Răsturnarea brazdei este bine să se facă atât cât

este posibil spre amonte asigurându-se reglările corespunzătoare legate de adâncimea, lăţimea de

lucru şi forţa de tracţiune.

5.3.2. AFÂNĂRI FĂRĂ RĂSTURNAREA BRAZDEI

Lucrarea cu grapa cu discuri grele (figura 5.11). Se poate spune cã în ţara noastră varianta

discuitã a fost cel mai mult cercetatã, ca înlocuitor al arăturii cu plugul cu cormană, datoritã dotării

relativ bune cu aceastã unealtã. Se folosesc discuri cu grape grele. Piesele lor active sunt dotate cu

discuri de formã concavã, aşezate oblic pe direcţia de înaintare şi înclinate faţã de planul vertical.

Pătrund în sol până la 18-20 cm., taie şi mărunţesc solul, întorcându-l parţial. Este cunoscut cã

discul contribuie cel mai mult la deteriorarea structurii, fapt pentru care se evitã folosirea lui

excesivã, iar atunci când se impune trebuie ales momentul optim de umiditate al solului. În urma

lucrării numai cu discul solul se îmburuienează în mod simţitor, mai ales cu buruienile ce se

înmulţesc prin rizomi, întrucât aceştia sunt fragmentaţi. Lucrarea cu grapa cu discuri în alternanţã

cu arătura prezintă avantajul realizării economiei de combustibil şi în anumite condiţii, obţinerea

unor producţii practic egale cu cele obţinute în tehnologia clasicã.

70

Deal Vale

Figura 5.9.Arătura prin completare Figura 5.10.Arătura în suveică

AB

intrareieşire

Lucrarea cu cizelul. Cizelul (figura 5.12) este o

unealtã care afânează solul până la adâncimea de 16-20

cm. (maxim 35 cm). Organul de lucru este rigid sau

elastic având la vârf un cuţit de tip ghearã, daltă etc.

Lucrarea cu cizelul, realizează o afânare a solului, fără

a implica amestecarea, răsturnarea sau inversarea

straturilor de sol. Lucrarea cu cizelul este de bunã calitate dacã se executã când solul este relativ

uscat. Este recomandat în special la cerealele păioase,

soia şi porumb, înlocuind arătura total sau periodic.

Lucrarea cu plugul paraplow (PFRB) (figura

5.13). Plugul Fără Răsturnarea Brazdei, este un plug la

care trupiţele obişnuite sunt înlocuite cu organe active

care afânează solul fără sã-l întoarcă. Adâncimea de lucru

este de 22-25 cm. (maxim 35 cm.). Folosirea acestora

este oportunã pe terenurile în pantã, asigurând protecţie

antierozionalã (prin păstrarea resturilor vegetale la

suprafaţa solului), pe soluri cu orizont arabil scurt, pe

soluri nisipoase supuse eroziunii eoliene şi pe terenuri

sărăturate (pentru a nu aduce sărurile din adâncime, la

suprafaţă).

Prelucrarea solului cu cizelul şi plugul paraplow

realizează în timpul procesului de lucru mărunţirea şi

afânarea solului pe adâncimea lucrată, fără a întoarce

stratul de sol, realizând o încorporare foarte mică a resturilor vegetale. Resturile vegetale râmase la

suprafaţa solului sau încorporate parţial realizează o bună protecţie împotriva eroziunii eoliene şi

hidrice. Pentru a evita înfundarea organelor de lucru resturile vegetale trebuie mărunţite înainte de

efectuarea lucrărilor. Pentru semănatul folosind semănătorile obişnuite după lucrarea cu paraplowul

şi cizelul pregătirea patului germinativ trebuie efectuată cu grapa rotativă.

5.3.3. AFÂNAREA ADÂNCĂ (SCARIFICAREA)

ŞI EXECUŢIA DRENURILOR CÂRTIŢÃ

Afânarea adâncă a solului este lucrarea care se face la adâncime mai mare (30-80 cm) decât

arătura, fără răsturnarea brazdei şi urmăreşte permeabilizarea orizontului Bt sau a oricărui orizont

impermeabil în scopul optimizării raportului dintre volumul fazei solide şi cel al spaţiului poros.

În funcţie de adâncimea la care se execută, afânarea se clasifică astfel:

71

Figura 5.11.Lucrarea solului cugrapa cu discuri grele

Figura 5.12.Lucrareasolului cu cizelul

Figura 5.13.Lucrarea soluluicu plugul paraplow

- afânarea de mică adâncime cu plugul obişnuit la care se montează piese de tip subsolier

sau utilizându-se cizelul, până la 30-45 cm;

- afânarea la adâncime mijlocie şi mare, utilizându-se scarificatoare, între 40-80 cm.

Afânarea la adâncime mijlocie şi mare se realizează cu unelte care au organe de lucru

vibratoare sau cu organe de scarificare (figura 5.14 şi figura 5.15), care pătrund în sol, fragmentează

orizonturile impermeabile şi înlătură starea de tasare a solului prin fisurarea acestuia sub acţiunea

pieselor active, dar fără a realiza amestecarea, mărunţirea sau inversarea orizonturilor. Eficacitatea

afânării adânci creşte dacă se aplică concomitent îngrăşăminte organice şi chimice iar lucrările

solului care se fac în continuare se execută în condiţii corespunzătoare.

Criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea necesităţii de permeabilizare a orizonturilor

subarabile ale solului pentru ai regla regimul aerohidric sunt:

- argilă în Ap peste 40%,

- densitatea aparentă frecvent peste 1,4 g/cm3,

- rezistenţa la penetrare peste 30-50 kgf/cm2,

- gradul de tasare a solului mai mare de 18%.

Criteriul pedologic esenţial pentru stabilirea cerinţei de afânare adâncă este impermeabilizarea

şi tasarea accentuată a orizontului Bt, respectiv a deficitului de porozitate totală raportat la textura

solului, exprimat prin gradul de tasare (GT) determinat cu relaţia:

Pmn – PT GT = x 100 Pmn unde: GT – gradul de tasare, în % din volumul solului,

PT – porozitatea totală, în % din volumul solului,

Pmn –porozitatea minim necesară, în % din volumul solului,

Pmn = 45 + 0,163 A,

A–conţinutul de argilă (Ǿ sub 0,002 mm), în % din masa solului.

72

În aceste

formule

porozitatea minim

necesară este

considerată ca

valoarea minimă a

porozităţii totale,

care la un conţinut

de argilă dat,

poate asigura în

sol condiţii fizice

satisfăcătoare.

Gradul de

tasare, pe lângă

utilizarea lui ca

indicator general

al stării de aşezare

(tabelul 5.3) se

foloseşte în

practică pentru

stabilirea necesităţii lucrărilor de afânare a solurilor excesiv tasate. Din scara de interpretare a

valorilor gradului de tasare rezultă că valoarea “o” separă solurile afânate de cele tasate.

Tabelul 5.3.

Clase de valori ale gradului de tasare şi urgenţa de afânare

Denumire – necesitatea lucrărilor de afânare Valori, %extrem de mic –sol foarte afânatfoarte mic – sol moderat afânatmic – sol slab afânatmijlociu – sol slab tasat – urgenţa IIImare – sol moderat tasat – urgenţa IIfoarte mare – sol puternic tasat – urgenţa I

sub -17-17 …. –10

-9 …. 01 …. 1011 ….18peste 18

Pe solurile compacte, indiferent de originea acestui proces, se ridică problema combaterii

compactării. Aceasta se poate realiza pe cale mecanică, prin lucrări executate la adâncimea stratului

compactat: lucrări de subsolaj (scormonire) la 30-45 cm adâncime pe solurile cu compactare de

73

a

Figura 5.14. Scarificatore pentru afânarea solului la adâncimea de 50-70 cm (a şi b); c - cizel + scarificator pentru solurile cu compactare de suprafaţă şi adâncime.

Figura 5.15. Scarificator pentru afânarea adâncă (80 cm) a solului cu două organe active: 1 – cuţit, 2 – brăzdar oscilant, 3 – suportul organului activ, 4 – suportul pentru sprijin.

b

c

a

mică adâncime şi lucrări de scarificare (afânare adâncă) la adâncime de 40-80 cm pe soluri cu

compactare de adâncime.

Regulile de execuţie a afânării adânci, în baza criteriilor menţionate sunt:

- se execută pentru terenurile situate în zone cu pondere agricolă, favorabile culturilor

valoroase, culturi recunoscătoare în mod eficient la această lucrare;

- se execută pentru terenuri afectate succesiv, în cadrul aceleiaşi perioade de vegetaţie, de

deficit şi exces de umiditate;

- nu se execută pe terenurile afectate de alunecări sau care au substrat (şi pantă) care

favorizează alunecările;

- se execută pe terenurile cu apă freatică sub adâncimea de 1,5 m;

- umiditatea solului la care se efectuează afânarea adâncă este cuprinsă între 60 şi 80% din

intervalul umidităţii active (nici excesivă, deci înainte ca solul să devină plastic, nici prea

mică, deci înainte ca solul să devină prea tare, prea uscat); în această stare de umiditate,

solul se rupe după cât mai multe planuri, se afânează bine, iar rezistenţa la tracţiune este

minimă;

- lucrarea se execută vara sau toamna la adâncimea de cel puţin 60-80 cm (în raport de

adâncimea la care apare orizontul compact), iar distanţa între trecerile pieselor active este de

45-150 cm;

- orientarea liniilor de afânare adâncă urmează să fie paralele cu panta (în cazul pantelor mici

care nu favorizează eroziunea) sau cu un unghi adecvat de incidenţă cu panta (în cazul

pantelor care pot favoriza eroziunea); terenurile să aibă o pantă sub 15%;

- înainte de afânare, resturile vegetale cum sunt tulpinile de porumb, floarea-soarelui etc. se

mărunţesc pentru a fi introduse în sol;

- lucrarea se cere repetată la un interval de 3-5 ani.

Lucrările de afânare pe cale mecanică a solurilor compacte nu reprezintă un remediu de

durată, deoarece solurile astfel afânate se recompactează uşor, ceea ce face necesară revenirea

periodică cu astfel de lucrări şi prezintă pericolul ca, în timp, intensitatea recompactării şi

destructurării să crească. Lucrările mecanice de afânare şi reafânare a solurilor compactate trebuie

de aceea însoţite de lucrări de prevenire a compactării.

Este necesar ca lucrările de scarificare să fie asociate cu rotaţii de lungă durată cu culturi

amelioratoare, să se asigure fertilizare raţională şi bilanţ pozitiv al humusului, să se optimizeze

sistemul de lucrare al solului asigurându-se calitate superioară a lucrărilor. Totodată sistema de

maşini trebuie astfel concepută încât să se reducă efectele negative asupra solului, îndeosebi prin

limitarea presiunii pe sol. În exploatare se va urmări reducerea numărului de treceri şi în mod

deosebit eliminarea lucrărilor şi traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate.

74

Execuţia drenurilor cârtiţă este necesară pe solurile cu exces de umiditate în orizonturile

subarabile. Excesul de umiditate din solurile hidromorfe nu dăunează plantelor în mod direct ci mai

ales prin faptul că ocupând spaţiul lacunar al solului înlătură aerul, reducându-l cantitativ. Mai mult,

în această situaţie se schimbă şi compoziţia aerului, scade conţinutul de oxigen; procesele de

reducere determină şi o scădere a raportului dintre Fe3+ şi Fe2+. În acelaşi timp solurile hidromorfe

se încălzesc greu, primăvara rămân reci, iar zăpada se topeşte anevoie. Excesul de apă şi lipsa de aer

în profunzime fac ca rădăcinile plantelor să se dezvolte mai mult la suprafaţă, deoarece în

perioadele ploioase acestea suferă de exces de apă, iar în cele secetoase suferind din lipsă de apă.

Excesul de apă determină înrăutăţirea însuşirilor fizice, chimice,

termice şi biologice ale solului. Excesul de apă favorizează

dezvoltarea buruienilor, precum şi extinderea bolilor şi a

dăunătorilor.

Ameliorarea solurilor hidromorfe prin drenaj (canale închise

care să înlăture excesul de apă din orizonturile impermeabile) şi în

special drenajul cârtiţă se recomandă pe solurile cu orizont

argiloiluvial, cu cel puţin 25% argilă, tasate, pseudogleizate şi

impermeabile. Această lucrare constă în executarea prin presare a unor galerii tubulare cu diametrul

de 8-12 cm, la adâncimea de 0,40-0,80 m şi la distanţa de 2-5 m între ele, cu ajutorul unui plug

cârtiţă prevăzut cu o piesă activă în formă de “ghiulea” (figura 5.16). După execuţia drenurilor

cârtiţă se recomandă aratul superficial transversal pe direcţia acestora. Aceste drenuri se refac la 2-4

ani.

5.3.4. SĂPATUL ŞI MODELATUL SOLULUI

Săpatul solului constituie lucrarea de bază a solului în două

situaţii cu o largă utilizare, în special, în horticultură şi silvicultură:

- săpatul gropilor (cu adâncimea de 0,4-1 m) în vederea

plantării viţei de vie, a fixării spalierilor, a puieţilor de pomi

fructiferi, dar şi pentru execuţia gropilor stâlpilor de garduri;

- săpatul solului ca lucrare de bază la adâncimea de 18-50 cm

în pomicultură, legumicultură, peisagistică, în

sere, solarii, orezării etc.

Săpatul gropilor se poate executa cu maşini

universale (figura 5.17) purtate la care organul de

lucru este un burghiu cu avans forţat sub acţiunea

unui cilindru hidraulic, groapa fiind executată prin

75

Figura 5.16.Execuţia drenurilor cârtiţă

Figura 5.17.Maşini dezaxabile de săpat

gropi

Figura 5.18.Săpatul solului (a) şi săpatul combinat cu subsolaj (b)

a

b

Figura 5.19.Realizarea diferitelor scheme de modelare a solului

introducerea de mai multe ori a burghiului (acţiune discontinuă), sau folosind maşini cu burghie cu

destinaţie specială. Maşinile de săpat gropi necesită tractoare de 15-40 CP, fiind de regulă

dezaxabile şi executând gropi cu un diametru cuprins între 0,25-1 m şi cu o adâncime de 0,4-1 m.

Săpatul solului se execută cu maşini la care organul de lucru este o sapă cu mişcare plană

(imitând procesul săpării manuale a solului fără încorporarea resturilor vegetale, figura 5.18) sau cu

mişcare de rotaţie când sapele sunt de forma unor cormane (imitând săparea manuală cu cazmaua şi

încorporând resturile vegetale). Maşinile de săpat solul lucrează în agregat cu tractoare a căror

putere este de 25-200 CP în funcţie de numărul sapelor (4-10), lăţimea de lucru (0,9-3,2 m) şi

adâncimea de lucru. Pentru realizarea afânării, mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale în sol

agregatul lucrează cu o viteză cuprinsă între 0,7-2 km/h.

Modelarea solului (figura 5.19) se realizează în special în legumicultură, în scopul imitării

realizării „straturilor” manuale din micile grădini cu toate avantajele acestora legate de încălzirea şi

aerisirea straturilor înălţate şi menţinerea umidităţii pe rigole.

Modelarea solului asigură posibilitatea irigării prin

rigole, uşurează deplasarea agregatelor în teren,

executarea lucrărilor de întreţinere şi recoltarea

legumelor. Modelarea solului prezintă şi alte

avantaje agrotehnice, astfel primăvara straturile de

sol se încălzesc mai repede fiind posibil semănatul

mai timpuriu, iar legumele nu se vor sprijini pe un

sol umed, deoarece chiar în perioadele ploioase apa

se va scurge în rigole. Modelarea solului se

realizează cu maşini purtate sau tractate care de

obicei au şi organe de prelucrat solul (cel mai adesea

freză) urmate de rariţe, plăci şi borduri de profilare a solului afânat, care modelează solul după

profilul dorit. Adâncimea de lucru este de cca. 18-25 cm, iar distanţa dintre rigole egală cu

ecartamentul roţilor tractorului, putându-se alege mai multe scheme de modelare şi dimensiuni ale

straturilor (cca. 45-94 cm).

5.3.5. DESFUNDAREA

Desfundarea este arătura care se execută la adâncimi foarte mari, de obicei la 50-80 cm, cu

răsturnarea brazdei, în scopul ameliorării radicale a solului.

Desfundarea se deosebeşte de arătură prin: adâncimea foarte mare la care se execută,

influenţele mult mai energice pe care le are asupra solului, intervalul mare de timp (5-20 de ani)

între două lucrări de desfundare şi scopul pentru care se face. Arătura de desfundare are un efect

76

ameliorator pronunţat asupra solului. Scopul desfundării este complex, fiind asociată cu fertilizarea

organică, amendarea sau alte măsuri de ameliorare a fertilităţii solului. Desfundarea se deosebeşte

de afânarea adâncă prin aceea că, la afânarea adâncă se face mobilizarea solului fără întoarcerea

brazdei.

Desfundarea se execută numai în situaţii deosebite, înainte de înfiinţarea pepinierelor şi a

plantaţiilor de pomi, vie şi hamei, ori pentru ameliorarea crovurilor din zona solurilor brune roşcate.

Arătura de desfundare are următoarele efecte: sporeşte afânarea solului pe adâncime mare,

realizează amestecarea orizonturilor de sol cu îngrăşăminte şi amendamente (daca este cazul), ceea

ce conduce la sporirea fertilităţii solului, la mărirea capacităţii de infiltrare şi înmagazinare a apei în

sol. Prin arătura de desfundare se combat buruienile în totalitate întrucât prin încorporarea

seminţelor la adâncime mare acestea nu mai germinează, iar buruienile aflate în curs de vegetaţie

sunt distruse complet (inclusiv cele perene). Efectul desfundării, în ceea ce priveşte distrugerea

buruienilor se menţine 3-4 ani, iar în ce priveşte afânarea solului 5-7 ani.

Odată cu executarea arăturii de desfundare este necesar să se încorporeze îngrăşăminte

organice în cantităţi mai mari. Desfundarea se execută cu pluguri speciale pentru desfundat, PBD-

60 (plug balansier pentru desfundat cu lăţimea de lucru a trupiţei de 60 cm) şi PBD-80, care

lucrează în agregat cu tractoare de 100-200 CP. La capătul parcelei pentru întoarcerea agregatului

de lucru plugul nu este întors ci numai tractorul care se cuplează prin balansarea plugului (scoaterea

din sol a unui grup de organe de lucru şi introducerea în sol a celuilalt grup de organe de lucru) la

partea opusă a acestuia. Cu toate efectele pozitive pe care le are, arătura de desfundare rămâne o

lucrare limitată ca extindere din cauză că este costisitoare.

Pentru evitarea unor efecte negative ale arăturii de desfundare, cum ar fi aducerea la suprafaţa

solului a unor orizonturi de sol cu fertilitate foarte scăzută sau care conţin săruri, pietriş, orizonturi

gleice etc., este necesar ca în prealabil să fie efectuată o documentare pedologică.

Desfundarea se face, de regulă, vara sau toamna. Este necesar ca după desfundare şi până la

plantare sau semănatul plantelor prăşitoare, să treacă o perioadă de 1-2 luni în care să se producă

oxidarea substanţelor neasimilabile, uneori toxice, aduse din orizontul B, CCa, şi W.

Trebuie menţionat că solurile desfundate acumulează mai multă apă şi primăvara nu se pot

lucra în urgenţa a-I-a. În zonele afectate de izvoare de coastă şi alunecări active sau stabilizate, este

recomandat să evităm lucrările de desfundare.

5.4. LUCRĂRILE DE PREGĂTIRE

A PATULUI GERMINATIV

77

Patul germinativ este stratul de pământ, gros de obicei de 5-10 cm, de la suprafaţa solului,

pregătit prin lucrările solului în vederea realizării condiţiilor optime pentru semănat, încolţirea

seminţelor, răsărirea şi creşterea plantelor.

Pregătirea unui pat germinativ corespunzător culturii ce urmează a fi semănate reprezintă

condiţia de bază pentru germinaţia în cel mai scurt timp a seminţelor şi dezvoltarea normală a

plantelor, într-un teren curat de buruieni.

Pregătirea patului germinativ în sistemul clasic (convenţional) de lucrare a solului, se

realizează pe toată suprafaţa terenului folosind următoarele agregate: grape cu discuri, grape cu

colţi, grape stelate, grape rotative, combinatorul, cultivatorul, freza, tăvălugul etc.

Pregătirea patului germinativ este

fundamentată pe următoarele cerinţe:

1. Stratul de sol care acoperă seminţele

trebuie să fie mai afânat. În partea superioară a

stratului trebuie să predomine macroagregatele

mari (Ø 1-5 mm), iar la nivelul seminţelor

macroagregatele mici (Ø 0,25-3 mm, 70%) şi

microagregatele (30%). Astfel se întrerupe

curentul capilar de apă către suprafaţa de

evaporare (suprafaţa solului) şi se micşorează

pierderile de apă. Se ştie că stratul de sol afânat

(lucrat) se usucă şi se încălzeşte mai repede

pentru că aici aerul circulă mai uşor, dar la

nivelul seminţelor el rămâne suficient de umed.

2. Sub adâncimea de încorporare a

seminţelor solul să fie aşezat şi umed astfel

încât primele rădăcini ale seminţei să găsească

apa şi elementele nutritive necesare dezvoltării

în primele faze de viaţă.

3. Brăzdarele semănătorilor trebuie să plaseze seminţele în stratul aşezat, la partea superioară

a lui (figura 5.20 şi figura 5.21). Aceasta asigură contactul intim al seminţelor cu solul. Apa urcă

prin capilare până la seminţe şi împreună cu aerul şi căldura din stratul afânat determină germinarea

acestora. Aceste cerinţe sunt pentru majoritatea plantelor de cultură.

Lucrările de bază şi cele de pregătire a patului germinativ specifice sistemului clasic de

lucrare a solului au ca scop realizarea unui pat germinativ “perfect”, în care seminţele să aibă “o

plapumă” curată de resturi vegetale, buruieni, mărunţit şi afânat pe toată suprafaţa, şi “un pat” mai

78

Figura 5.21. Pregătirea patului germinativ necorespunzător şi neuniformitatea semănatului

Figura 5.20. Patul germinativ pregătit uniform şi corespunzător în relaţie cu adâncimea semănatului

Figura 5.22. Influenţa calităţii patului germinativ asupra germinării seminţelor: a-pat germinativ ideal,

b-adâncimea de lucru mare, c-structură degradată prin mărunţire prea mare, d-sol insuficient mărunţit.

a b c d

aşezat, aerat şi umed. Un principiu agrotehnic ideal care asigură o germinare optimă şi o desime de

răsărire corespunzătoare. Orice abatere de la acest principiu agrotehnic are efecte nefavorabile

asupra germinaţiei seminţelor (figura 5.22).

Nivelarea solului contribuie la îmbunătăţirea drenajului extern şi intern al solului, întrucât

prin netezirea denivelărilor apa nu bălteşte, primăvara terenul se usucă uniform, mai repede, se

poate lucra şi semăna mai devreme. Nivelarea asigură încorporarea seminţelor la aceeaşi adâncime,

şi ca urmare răsărirea va fi uniformă şi desimea plantelor la limite normale. Pe terenurile nivelate

lucrările de întreţinere şi recoltare se execută mai uşor. Pe un teren denivelat semănatul se

realizează necorespunzător, adâncimea de semănat fiind neuniformă.

Nivelarea terenurilor agricole se realizează printr-o nivelare capitală efectuată la amenajarea

ternului pentru producţia agricolă, irigaţii, desecare etc. folosind buldozere şi screpere, urmată de

finisare şi întreţinere printr-o nivelare de exploatare. Nivelarea de exploatare se execută periodic, la

2-3 ani, după ce terenul a fost arat şi grăpat, folosind nivelatoare simple (la care organul de lucru

este o bară, lamă sau cupă fixate rigid pe cadru) sau nivelatoare automate (la care cupa este montată

articulat pe cadrul nivelatorului. Acestea au lăţimea de lucru de 2,15-4,25 m (PL 215; NT 2,8; NT

4,25 etc.).

Pentru grăparea solului se foloseşte o foarte mare varietate constructivă de grape, acestea

constituind cea mai dinamică şi mai numeroasă grupă de maşini pentru lucrarea solului. Prin

grăparea solului stratul superficial (3-12 cm) se mobilizează, afânează, mărunţeşte, nivelează şi se

tasează. Lucrarea solului cu grapele s-a extins foarte mult datorită productivităţii sporite şi a

efectelor de mărunţire, afânare şi nivelare a arăturilor, distrugerea buruienilor, mărunţirea resturilor

vegetale rămase de la cultura precedentă etc.

Lucrarea cu grapa se execută atât pe terenurile arabile, înainte şi după răsărirea semănăturilor

(ca lucrări de întreţinere), la grăparea păşunilor, fâneţelor, gazonului, plantaţiilor pomicole, viticole,

prelucrarea miriştilor, precum şi la încorporarea erbicidelor şi a îngrăşămintelor. În funcţie de felul

pieselor active sunt mai multe tipuri de grape: cu colţi ficşi, cu colţi reglabili şi colţi oscilanţi; cu

discuri uşoare, mijlocii şi grele; rotative; stelate; cu vergele lanţate etc., fiecare folosindu-se în

funcţie de obiectivul urmărit (cerinţele plantei cultivate), starea terenului, textura solului şi gradul

de tasare.

Grapele cu colţi se folosesc pentru uniformizarea suprafeţelor arate, afânarea solului şi

mărunţirea bulgărilor, distrugerea crustei, aerisirea pajiştilor şi combaterea buruienilor (grapele cu

colţi elastici). Adâncimea de lucru este mică, în mod obişnuit 2-8 cm. Pentru pregătirea patului

germinativ grapele cu colţi se folosesc rar ca utilaj independent pentru lucrarea solului, ele fiind mai

mult integrate în cadrul unor agregate complexe de pregătire a patului germinativ.

79

Grapele stelate se folosesc pentru nivelarea arăturilor în momentul executării, lucrând în

agregat cu plugul. Lucrează la adâncimea de 3-6 cm, organul de lucru – stelele (cu 4-5 colţuri), fiind

antrenate prin angrenarea cu solul.

Grapele lanţate se folosesc în agregat cu semănătoarea, pentru nivelarea terenului şi eventual

acoperirea seminţelor rămase la suprafaţa solului.

Grapele cu discuri sunt cele mai folosite utilaje la pregătirea patului germinativ, în ţara

noastră, datorită acţiunii energice pe care o au asupra solului (mărunţind bulgării şi resturile

vegetale) şi asupra combaterii buruienilor. Având o construcţie simplă, grapele cu discuri sunt la un

preţ de cost redus şi se exploatează uşor. Folosirea grapelor cu discuri trebuie limitată deoarece

indicii calitativi de lucru sunt la un nivel redus, iar folosite excesiv acestea conduc la degradarea

structurii solului şi la pierderea unor cantităţi mari de apă din sol, îndeosebi primăvara la pregătirea

patului germinativ. Grapele de câmp folosite pentru prelucrarea arăturilor pot avea o lăţime de lucru

de 1,8-8 m (până la 72 discuri; crenelate – în faţă, şi lise – în spate), pentru reducerea gabaritului în

transport cadrul fiind realizat modular. Grape speciale sunt cele utilizate în pomicultură, care permit

dezaxarea lor faţă de tractor, pentru a lucra cât mai aproape de pomi, precum şi cele pentru vie –

DPV 1,2.

Grapele cu organe de lucru rotative neantrenate se folosesc la pregătirea patului germinativ

în special pe soluri cu multe resturi vegetale. Sunt uşor de exploatat şi sunt caracterizate de

adaptabilitate la cele mai diverse condiţii de lucru, putând fi integrate în diferite agregate complexe

de prelucrat solul. Organul de lucru este sub forma unor calote sferice decupate, pentru o bună

mărunţire fiind necesare mai multe treceri la o viteză mare de deplasare a agregatului (10-12 km/h).

Grapele aeratoare purtate sau semipurtate, prin organele active sub forma unor cuţite

verticale sau colţi tip ţeapă montate pe 1-2 rotoare şi acţionate prin angrenarea cu solul, realizează o

bună afânare şi aerisire a solurilor arabile compacte, a păşunilor şi a gazonului. Pentru aerisirea

gazonului se folosesc numai grapele aeratoare cu ţepi, tip „arici”, care prin înţepare realizează

numai aerarea fără a distruge gazonul.

Grapele cu rotoare îngemănate realizează în special mărunţirea şi afânarea solului, prin

organe active sub forma unor colţi montaţi pe discuri, acestea la rândul lor fiind fixate pe 2-3 rotare,

angrenate prin contact cu solul şi fiind legate între ele printr-o transmisie în lanţ. Organele active

sunt montate intercalat, astfel încât viteza de deplasare a agregatului şi raportul de transmisie dintre

rotoare exercită asupra solului un pronunţat efect de mărunţire, procesul de lucru fiind finisat de un

tăvălug elicoidal, care are şi rolul de reglare a adâncimii de lucru. Sun folosite în special la lucrările

de pregătire a patului germinativ pe soluri cu textură uşoară şi mijlocie.

80

Grapele cu inele fixe şi mobile (montate în alternanţă pe rotor) realizează mărunţirea, afânarea

solului şi pregătirea patului germinativ condiţionat de viteza mare de

deplasare şi umiditatea redusă a solului.

Grapele oscilante cu colţi realizează o bună mărunţire şi afânare

uniformă a solului pe întreaga adâncime de prelucrare (10-18 cm).

Colţii pot fi de diferite forme şi lungimi, montaţi pe bare port-colţi şi

antrenate de la priza de putere a tractorului ceea ce face ca intensitatea

prelucrării să crească cu reducerea vitezei de deplasare a agregatului.

Sunt folosite la pregătirea patului germinativ pentru culturi

pretenţioase la mărunţire şi afânare cum sunt: legumele, cartofii, sfecla

de zahăr etc.

Grapele rotative cu rotor orizontal execută o operaţie similară

frezelor, cu deosebirea că rotorul lor (plasat orizontal) este echipat cu organe active de tipul unor

colţi (de forme diferite) care, prin antrenare de la priza de putere, sparg solul pe porţiuni mici fiind

apoi aruncat în carcasa grapei (figura 5.23, A şi B - poziţionarea carcasei reglează gradul de

mărunţire dorit, precum şi prelucrarea optimă în condiţii de umiditate ridicată sau multe resturilor

vegetale), mărunţirea fiind finalizată de nivelarea cu tăvălugul elicoidal (care reglează şi adâncimea

de lucru). Grapele rotative cu rotor orizontal realizează un patul germinativ cu indici calitativi foarte

buni, pe toate tipurile de sol şi condiţii culturale foarte diferite, datorită posibilităţilor de reglare prin

turaţia motorului, viteza de deplasare şi forma organelor

active. Grapele rotative cu rotor orizontal şi vertical sunt

componente foarte importante la maşinile pentru lucrări

minime, care prelucrează şi seamănă la o singură trecere.

Grapele rotative cu rotor vertical (combinate)

realizează la o singură trecere un pat germinativ bine

pregătit, mărunţit şi nivelat (figura 5.24). Desface bulgării

din sol prin lovire şi desprindere după suprafeţele de contact de minimă coeziune, protejându-se

astfel structura naturală a solului. Grapele rotative în agregat cu tractoare puternice pot realiza un

pat germinativ optim atât într-un teren arat dar pot pregăti patul germinativ chiar şi pe teren nearat.

Prelucrarea foarte bună a solului în condiţii culturale diferite este dată de construcţia complexă a

acestora (grapă rotativă, lamă nivelatoare, tăvălug) şi posibilităţile de reglare. Organele active pot

avea forme diferite: lamă, trident (pentru solurile lutoargiloase şi argiloase) sau eliptice (pentru

solurile lutoase şi cu pietre), la fel şi tăvălugul grapei poate fi de tip „Packer” (pentru soluri grele)

sau elicoidal (pentru soluri uşoare). Acestea, împreună cu reglarea adâncimii de lucru (cu ajutorul

tăvălugului), modificarea turaţiei rotoarelor şi modificarea vitezei de înaintare a agregatului

81

Figura 5.24. Prelucrarea solului cu grapa rotativă cu rotor vertical

Figura 5.23.Prelucrarea solului cu grapa rotativă cu

rotor orizontal

realizează indici superiori de calitate la pregătirea patului germinativ în cele mai diferite condiţii

culturale.

Cultivatorul se foloseşte pentru pregătirea solului arat în vederea semănatului (cultivaţia

totală) şi pentru întreţinerea culturilor prăşitoare (prăşit, afânat solul, bilonat, fertilizare

suplimentară etc.). Lucrarea se execută în mod obişnuit până la adâncimea de 5-18 cm. Cultivaţia

este eficientă pe terenuri uşoare, cu textură lutoasă, luto-nisipoasă, fără schelet la suprafaţă, arate în

condiţii corespunzătoare şi cu un grad redus de

îmburuienare.

Cultivatorul poate fie echipat cu diferite organe

active în scopul executării unor operaţii tehnologice

diferite (figura 5.25): pentru tăierea buruienilor şi

afânarea solului se folosesc cuţite sub formă de săgeată

cu aripi egale (1) şi unilaterale cu tăişul pe dreapta sau

pe stânga (2); pentru afânare se folosesc cuţite daltă (3)

şi gheară cu suport flexibil (4); pentru fertilizare

suplimentară se folosesc brăzdare pentru încorporarea

în sol a îngrăşămintelor chimice solide (5) şi brăzdare

pentru încorporarea îngrăşămintelor chimice lichide (6);

pentru bilonat se folosesc organe de tip rariţă (7).

Cultivaţia totală pentru întreţinerea arăturilor,

mărunţirea bulgărilor, nivelarea brazdelor şi distrugerea

buruienilor se realizează prin echiparea cultivatorului

cu cuţite de tip săgeată sau daltă, care trebuie să realizeze nu numai afânare (10-18 cm) ci şi

nivelarea solului. La pregătirea patului germinativ cultivatorul va lucra în agregat cu o grapă

elicoidală care va tasa uşor solul.

La prăşitul culturilor cultivatorul va fi echipat cu organe active de tip săgeată şi unilaterale,

montate pe cadru la distanţe dependente de distanţa dintre rândurile plantei de cultură. Schema

prăşitului mecanic trebuie făcută o dată cu aceea a semănatului, pentru ca ambele agregate să

lucreze pe aceleaşi urme. Astfel, se elimină pericolul de tăiere a plantelor, mai ales de pe rândurile

marginale de la două curse vecine. Indici agrotehnici buni realizează cultivatoarele echipate cu

organe active de tip steluţe şi discuri cu colţi curbaţi (figura 5.26) de diferite forme şi dimensiuni,

care realizează prelucrarea solului pe adâncimea de 5-6 cm şi distrugerea buruienilor în primele faze

de vegetaţie. Combinaţiile dintre organele active tip săgeată şi cele sub formă de steluţe / discuri cu

colţi curbaţi asigură o gamă foarte variată de cultivatoare (figura 5.27) care pot lucra în cele mai

diverse condiţii culturale.

82

Figura 5.25.Organe active ale cultivatorului

7

Figura 5.26.Prelucrarea solului cu steluţe şi discuri cu colţi

La deschiderea de rigole pentru irigarea

prin brazde sau executarea de biloane cultivatorul

este echipat cu organe de tip rariţă care lucrează

la adâncimea de 10-16 cm. Acestea deplasează

solul în ambele părţi, formând brazde la suprafaţa

solului, respectiv biloane la culturile care

necesită bilonarea.

Lucrarea solului cu tăvălugul (tăvălugirea) se foloseşte la tasarea stratului prea afânat,

nivelarea solului şi mărunţirea bulgărilor. Acţiunea de tasare se înregistrează până la adâncimea de

5-8 cm, pe solurile lutoase şi argiloase şi 8-12 cm pe solurile nisipoase. Gradul de tasare, în cadrul

aceleiaşi categorii texturale, sunt determinate de greutatea, diametrul şi felul tăvălugilor, respectiv

umiditatea solului.

În practică se folosesc două tipuri de tăvălugi: neted şi inelar.

Tăvălugi cu suprafaţa netedă execută îndeosebi tasarea solului, bulgării sunt apăsaţi în sol şi

suprafaţa lucrată rămâne netedă.

Tăvălugi cu suprafaţa denivelată (inelari, elicoidali cu vergele, cu bare, spiralaţi, tip

„Packer” etc.) se folosesc în principal pentru mărunţirea bulgărilor, distrugerea crustei şi pentru

nivelarea terenului. Sunt folosiţi uzual în agregat cu alte utilaje pentru lucrarea solului (grape,

cultivatoare etc.), finisând lucrarea de pregătire a patului germinativ şi având un rol important în

reglarea adâncimii de lucru.

Tăvălugirea se execută în următoarele cazuri:

1. Pentru pregătirea patului germinativ pe terenuri în care urmează să fie semănate plante cu

seminţe mici (mac, muştar, in, lucernă, rapiţă etc.).

2. Pe terenuri bulgăroase care urmează să fie semănate cu sfeclă de zahăr, orz, ovăz şi chiar

grâu

3. Primăvara este necesară tăvălugirea culturilor de toamnă care au suferit de îngheţ; astfel,

dacă se observă că plantele sunt dezrădăcinate, cultura se tăvălugeşte şi rădăcinile plantelor se pun

din nou în contact cu solul; la această lucrare solul trebuie să fie zvântat, să nu adere la tăvălug şi

răzuitorii să fie reglaţi la 3-5 mm pentru curăţirea de pământ; lucrarea începe după ce s-a ridicat

rouă, când plantele nu sunt ude.

4. Înainte de încorporarea în sol a plantelor destinate pentru îngrăşământ verde, acestea se culca

la pământ prin tăvălugire, apoi se lucrează cu grapa cu discuri pentru mărunţire şi se încorporează în

sol prin arătură.

Agregatele complexe pentru lucrarea solului s-au dezvoltat foarte mult, în ultimul timp, din

necesitatea realizării mai multor operaţii tehnologice şi a unor indici calitativi superiori la o singură

83

Figura 5.27.Cultivatoare cu diferite combinaţii ale organelor active

trecere. Agregatele complexe sunt formate din 2-3 unelte şi maşini agricole, îmbinând avantajele

acestora şi clasificându-se astfel:

- combinatoare – fiind fără antrenare de la priza de putere a tractorului şi folosindu-se la

lucrarea de pregătire a patului germinativ;

- agregate multiple – fiind o combinaţie între o maşină antrenată de la priza de putere, unelte

trase sau târâte şi uneori semănătoare, folosindu-se la

sistemul de lucrări minime, semănat direct, modelat +

mulcit, modelat + mulcit + semănat / plantat etc.

Combinatorul se caracterizează prin aceea că nu au organele

active antrenate de la priza de putere a tractorului, fiind

un agregat complex format din 2-3 unelte trase sau târâte,

cum ar fi: vibrocultorul (cultivator cu piese active din oţel

în formă de “S” prevăzute cu cuţite daltă), grapa cu colţi

rigizi, grapa elicoidală şi tăvălug. Combinatorul (figura

5.28, după RAU Agrotehnic) afânează solul pe

adâncimea de 5-10 cm, taie buruienile, mărunţeşte

bulgării, lăsând solul afânat pe adâncimea de semănat (A) şi mai aşezat sub această adâncime (B şi

C), contribuind astfel la o bună pregătire a patului germinativ.

Folosirea combinatorului este avantajoasă întrucât la o singură trecere se realizează mai multe

operaţii tehnologice, în funcţie de uneltele care intră în componenţa combinatorului, creşte

productivitatea la pregătirea patului germinativ şi se reduce numărul de treceri peste teren. Lucrând

un strat de sol mai subţire, sămânţa este pusă pe strat de sol aşezat şi umed, fiind asigurată în acelaşi

timp căldura şi aerul necesar germinării. Combinatorul are diferite variante de constituire: cultivator

+ grapă elicoidală + tăvălug crestat; grapă cu colţi rigizi + grapă elicoidală + tăvălug; vibrocultor +

tăvălug inelar; vibrocultor + grapă elicoidală + tăvălug inelar; grapa cu rotoare îngemănate + grape

cu colţi ficşi de diferite tipuri; cultivator cu organe active tip săgeată + organe tip disc + tăvălug

elicoidal; cultivator + 2 câmpuri cu steluţe rotative (figura 5.29, după RAU Agrotehnic) etc.

84

Figura 5.28.Lucrarea soluluicu combinatorul

Din punct de

vedere energetic,

economic şi

ecologic

combinatorul utilizat

la pregătirea patului

germinativ pentru

sfeclă de zahăr, în

solurile lutoase, este

recomandată în

detrimentul grapei cu

discuri, asigurând o

productivitate cu 20%

mai mare, consum de

combustibil cu 10% mai redus, costuri cu 8% mai mici şi elimină dezavantajul formării crustei.

Frezele agricole se folosesc pentru mărunţirea solului la adâncimi cuprinse între 6-25 cm, atât

pentru culturile de câmp cât şi în plantaţiile pomicole, viticole, în legumicultură şi pe pajişti.

Lucrarea cu freza se efectuează pe soluri mijlocii şi grele nearate unde înlocuieşte arătura şi pe

terenuri arate, în vederea pregătirii patului germinativ. Pe terenurile nearate, lucrarea se execută pe

toată suprafaţa folosind freza pentru culturile de câmp (F-18) sau pentru lucrarea solului pe intervalul

dintre rândurile de pomi sau viţă de vie utilizând freza dezaxată FDL-1,3, respectiv freza pentru vie

FV-1, FV-1,5. În legumicultură, lucrarea solului între rândurile de legume situate la 45-90 cm, se

face cu freza de prăşit în legumicultură (FPL-4), iar pe pajişti cu FPP-1,3.

Prin lucrarea cu freza se realizează o mărunţire bună a solului, o bună încorporare a

erbicidelor, precum şi o mărunţire şi încorporare bună a resturilor vegetale în sol. Calitatea lucrărilor

executate cu freza este condiţionată de umiditatea solului şi caracteristicile frezei (forma cuţitelor şi

turaţia rotorului etc.). Deosebit de important este alegerea momentului de lucru, întrucât la umiditate

mare solul este tăiat în felii, fără a fi mărunţit şi freza se înfundă frecvent. Trebuie avut în vedere

faptul că dacă este folosită prea des, freza provoacă mărunţirea excesivă a solului şi degradarea

structurii.

Freza se foloseşte cu precădere în legumicultură, pomicultură şi viticultură.

Nu se utilizează pe soluri cu exces de umiditate şi pe terenurile cu pietre.

85

Figura 5.29.Variante constructive (a), prelucrarea progresivă a combinatorului şi posibilităţile de adaptare la sistemul fără (b) sau cu mulci (c)

b

c

a

5.5. LUCRĂRILE SOLULUI PENTRU ÎNTREŢINEREA

OGOARELOR ŞI DUPĂ SEMĂNAT

Lucrările pentru întreţinerea ogoarelor. După recoltarea culturilor, vara sau la începutul

toamnei, pentru fiecare parcelă de teren trebuie gândit asolamentul practicat şi în funcţie de

condiţiile culturale şi cerinţele culturii postmergătoare se stabilesc tipul şi caracteristicile lucrărilor

curente de întreţinere. Lucrările solului pentru întreţinerea ogoarelor au ca scop principal reducerea

pierderilor de apă din sol, distrugerea buruienilor şi favorizarea activităţii microorganismelor.

Întreţinerea ogoarelor înseamnă şi prima etapă de pregătire a patului germinativ, ca urmare a

mărunţirii bulgărilor şi a nivelării solului. Lucrările de întreţinere a ogoarelor sunt: grăpatul,

cultivaţia totala şi nivelarea terenului.

Modul de gestionare a solului în perioada de ogor, adică atunci când este lipsit de cultură, are

o influenţă hotărâtoare asupra întregului potenţial productiv al acestuia. Bazele producţiei oricărei

culturi agricole se pun începând cu primele zile după recoltarea culturii anteriore. Pentru terenurile

îmburuienate şi pentru zonele secetoase lucrările executate pentru întreţinerea ogoarelor au o

importanţă foarte mare, în ceea ce priveşte combaterea preventivă a buruienilor şi conservarea apei

în sol. Practica actuală încetăţenită în ţara noastră printre fermierii fără experienţă prin care terenul,

după recoltarea culturii premergătoare, este lăsat fără lucrări de întreţinere pe timpul verii, fiind

lucrat numai toamna târziu, este una din marile greşeli de tehnologie care se practică. Vara după

recoltarea culturilor, în condiţii de umiditate suficientă, buruienile vor invada terenul, consumând

elementele nutritive din sol, apa şi în acelaşi timp vor infesta solul cu seminţe sau organe vegetative

de înmulţire. Buruienile se vor instala chiar şi în condiţii de secetă deoarece sunt mai bine adaptate

condiţiilor de climă şi mult mai agresive în concurenţa pentru factorii de vegetaţie, decât plantele de

cultură. Astfel, de exemplu în comparaţie cu porumbul, pentru producerea unei unităţi de substanţă

uscată buruienile consumă de 3 ori mai multă apă, de 2 ori mai mult azot, de 1,5 ori mai mult fosfor,

de 3 ori mai mult potasiu şi de 6 ori mai mult calciu. Conservarea elementelor nutritive în sol

impune, astfel, combaterea buruienilor şi pe perioada când terenul este fără cultură.

Lucrările solului după semănat au ca scop completarea pregătirii patului germinativ prin

tăvălugire, favorizarea proceselor fizico-chimice şi biologice din sol prin grăpat, prăşit şi combaterea

buruienilor.

Lucrările solului după semănat se aplică diferenţiat, la culturile de toamnă şi la cele de

primăvară, în funcţie de starea de îmburuienare, gradul de tasare sau afânare a solului, specificul

tehnologic (semănat în rânduri apropiate sau distanţate la 45-70 cm) şi sistemul de agricultură

86

practicat. În agricultura biologică lucrările solului după semănat constituie metodele de bază pentru

combaterea curentă a buruienilor, având o pondere mult mai mare decât în agricultura convenţională.

În tehnologia cerealelor păioase de toamnă şi primăvară, lucrările solului după semănat au o

pondere redusă şi caracter facultativ. Principalele lucrări care se pot aplica, după caz, sunt

tăvălugitul, grăpatul, combaterea buruienilor grape cu colţi reglabili sau elastici şi eliminarea

excesului de umiditate.

Tăvălugitul după semănat, îndeosebi la cerealele de toamnă, este util pe terenurile care au

rămas bulgăroase după pregătirea patului germinativ şi cu sămânţa neîncorporată. Tăvălugitul este

util şi după semănatul cerealelor de primăvară, dar trebuie urmărit ca solul să fie bine zvântat, altfel

aderă la tăvălug şi se tasează excesiv. Se utilizează tăvălugul inelar. În cazul cultivării plantelor cu

seminţe mici (muştar, rapiţă, in, trifoi, lucernă), se foloseşte tăvălugul, dacă la semănat solul este

prea afânat, atât înainte cât şi după semănat. La desprimăvărare, pe parcelele cu plante dezrădăcinate,

se va lucra cu tăvălugul neted pentru a pune în contact cu solul rădăcinile plantelor, imediat ce

suprafaţa solului s-a zvântat şi pământul nu aderă la tăvălug.

Grăpatul semănăturilor dese, de toamnă sau de primăvară, cu grape cu colţi (ţesala de

buruieni) sau cu grapa stelată şi combaterea buruienilor trebuie adaptate condiţiilor culturale şi

încadrate în sistemul tehnologic practicat. Grăparea culturilor se aplică numai în condiţii de

necesitate (crustă, sol tasat), cu sapa rotativă sau grapa cu colţi, care vatămă mai puţin plantele de

cultură. La grăparea semănăturilor de toamnă trebuie să se ţină seama ca direcţia de lucru să fie

perpendiculară sau oblică pe direcţia rândurilor de plante, pentru a se evita distrugerea lor. Grăparea

trebuie să se execute înaintea întăririi crustei, şi să nu se aplice pe culturile dezrădăcinate, deoarece

plantele pot fi smulse.

Eliminarea apei de pe semănăturile de grâu este necesară, deoarece băltirea apei provoacă

moartea plantelor din lipsă de aer. Pentru prevenire, imediat după semănat sau la desprimăvărare, se

trasează brazde pentru scurgerea apei. Pe terenurile pe care se cunoaşte că în mod obişnuit stagnează

apa este bine ca aceste şanţuri să se deschidă înainte de semănat.

În tehnologia culturilor prăşitoare, lucrările solului executate după semănat sunt foarte

importante şi vizează deopotrivă păstrarea solului în stare afânată şi distrugerea buruienilor. Chiar

dacă combaterea buruienilor se face cu ajutorul erbicidelor, eficacitatea acestora se completează prin

praşile mecanice care au şi rolul de afânare a solului pe adâncimea de lucru, stimulând astfel

dezvoltarea plantelor.

Lucrarea cu grapa este una din cele mai folosite metode de combatere a buruienilor şi

afânare a solului din culturile de prăşitoare, pomicultură, legumicultură şi pajişti. Înainte de răsărirea

87

plantelor sunt mai eficiente grapele cu colţi iar după înălţimea de 5-6 cm a plantelor se recomandă

sapa rotativă.

Utilizarea grapelor pentru combaterea buruienilor după semănatul culturilor presupune

respectarea următoarelor cerinţe:

- alegerea tipului de grapă în funcţie de faza de vegetaţie a buruienilor, condiţiile de sol şi

starea culturii;

- combaterea buruienilor cu grape se poate realiza până în faza de maxim 4 frunze a

buruienilor;

- lucrarea se execută numai când solul este uscat şi nu aderă de organele active ale grapei;

- la nici o cultură lucrarea cu grapa nu se execută în perioada răsăririi;

- pentru lucrarea înainte de răsărirea culturii,

adâncimea de lucru este cu 1-2 cm mai mică decât

adâncimea de semănat, iar după răsărire grapele

trebuie să lucreze astfel încât să protejeze rândurile,

- după răsărirea culturilor lucrarea cu grapa se va

executa după ce s-a ridicat roua pentru ca plantele

cultivate să fie mai puţin sensibile la rupere.

Pentru combaterea eficientă a buruienilor lucrarea cu grapa trebuie repetată de 2-3 ori sau

trebuie integrată cu alte metode de combatere. Pe lângă combaterea buruienilor (în stadiu de

germinaţie, cotiledonat sau de plantulă) lucrarea cu grapa

este şi una de provocaţie (determinând germinaţia

seminţelor), precum şi de distrugere a crustei, aerisire a

solului, stimulare a mineralizării materiei organice şi

conservare a apei în sol.

Combaterea buruienilor prin grăpare se poate realiza

utilizând următoarele tipuri de grape:

Grapa cu colţi – pieptene, este grapa cu dinţi articulaţi, ficşi, verticali (figura 5.30).

Adâncimea de lucru este 2-5 cm. Sunt necesare mai multe treceri, repetate la 5-7 zile, astfel încât

buruienile să fie prinse în faza de germinare şi cotiledoane. Viteza de lucru este de 2-7 km/oră.

Capacitatea de lucru este de 2-3 ha/oră în funcţie de lăţimea de lucru.

Grapa cu colţi

elastici – ţesala de

buruieni, la care dinţi

sunt mai lungi şi

flexibili prinşi pe cadru

88

Figura 5.30.Lucrarea cu grapa-pieptene

Figura 5.31.Lucrarea cu ţesala de buruieni

Figura 5.32.Lucrarea de combatere a buruienilor cu grape rulante

rigid (figura 5.31). Adâncimea de lucru se reglează prin

poziţia dinţilor în raport cu solul şi poate fi de 5-7 cm.

Viteza de lucru este de 8-12 km/oră. Combate buruienile în

faza cotiledonată şi până la apariţia primei frunze adevărate.

Capacitatea de lucru este de cca. 2,5 ha/oră.

Grapa cu colţi elastici şi cadru flexibil – tip plasă,

realizată din colţi cu secţiune circulară şi având lăţimea de

lucru de 2-3 m.

Grapa – rulantă, la care organele de lucru sunt discuri / steluţe cu colţi curbaţi (diferite forme,

lungimi şi

dimensiuni) şi rulează

pe sol (figura 5.32).

Lucrează la o

adâncime de 3-7 cm.

Într-un sezon sunt

necesare 3-5 lucrări.

Viteza de lucru este

de 2-10 km/oră. Capacitatea de lucru este de cca. 1 ha/oră. Combate buruienile până în faza de 2

frunze.

Grapa – vibratoare (figura 5.33), la care dinţii sunt montaţi rigid pe un cadru vibrator, astfel

încât efectul este mult mai agresiv asupra solului şi buruienilor. Sunt necesare zone mai mari de

protecţie a rândurilor în comparaţie cu ţesala de buruieni şi grapa – pieptene. Lucrează la o

adâncime de 5-10 cm şi combate buruienile până în faza de 2-3 frunze. Viteza de lucru este de 1-3

km/oră. Capacitatea de lucru este de 0,7-1 ha/oră.

Grapa rotativă cu rotor vertical (figura 5.34) şi cu rotor orizontal - rotocultorul (figura 5.35),

sunt grape cu o acţiune mult mai agresivă asupra solului şi asupra buruienilor. Lucrează până la

adâncimea de 10-15 cm şi sunt necesare apărători rigide de protecţie a rândurilor de plante. Viteza

de lucru este de 1 km/oră, iar capacitatea de lucru este de cca.0,7 ha/oră.

Grapa cu perii rotative, la care combaterea buruienilor se realizează prin smulgerea

buruienilor cu ajutorul unor perii acţionate pentru o mişcare rotativă.

Sapele rotative prin intermediul discurilor cu dinţi curbaţi montaţi pe 2 rotoare succesive,

realizează prin tractare spargerea crustei, afânarea superficială şi combaterea buruienilor. Adâncimea

de lucru poate fi mărită prin ataşarea pe platforma sapei rotative a unor greutăţi suplimentare.

Prăşitul este lucrarea care se execută mecanic printre rândurile de plante, folosind cultivatoare

89

Figura 5.34.Lucrarea cu grapa rotativă Figura 5.35.Lucrarea solului cu în pomicultură rotocultorul

Figura 5.33.Grapa vibratoare

echipate cu organe active tip săgeată şi manual pe rând. Praşilele se execută după răsărirea plantelor,

la apariţia buruienilor, respectând cerinţele agrotehnice de calitate.

Bilonarea se execută pe terenurile pe care se cultivă cartof şi are ca scop combaterea

buruienilor şi realizarea unui strat de sol afânat, drenat, în care să se poată forma tuberculii.

Lucrarea se face la 10-14 zile de la plantat şi se repetă la alte 10-14 zile, după care se erbicidează.

Lucrarea se recomandă numai în zonele umede – semiumede. În zonele secetoase este

contraindicată din cauză că măreşte suprafaţa de evaporare, solul se încălzeşte excesiv şi se usucă

repede.

Tăvălugitul se poate executa şi la culturile de primăvară, îndeosebi la cele care au seminţe

mici sau seminţele sunt în fruct (sfecla pentru zahăr). Se cer respectate cerinţele agrotehnice

menţionate la lucrarea solului cu tăvălugul.

Fertilizarea suplimentară, pentru culturile prăşitoare, se aplică la sol concomitent cu prăşitul

mecanic, când se administrează îngrăşămintele cu ajutorul cultivatorului hrănitor, sau prin aplicare

foliară. Fertilizarea suplimentară, la culturile semănate în rânduri

dese, este necesară la începutul primăverii. În acest scop se

foloseşte azotatul de amoniu, care este cel mai uşor solubil.

Mulcirea este lucrarea prin care se acoperă solul folosind

diferite materiale: folii de polietilenă, paie şi resturi vegetale

tocate, mraniţă, gunoi de grajd bine fermentat, turbă, hârtie

specială pentru mulci etc. Mulcirea solului (acoperirea solului)

cu diverse materiale (figura 5.36 şi figura 5.37) modifică regimul

termic. Dacă materialele sunt de culoare închisă: folii de material plastic, mraniţă, gunoi, turbă etc.,

solul absoarbe căldură în plus şi se încălzeşte. Dacă

materialele împrăştiate sunt albe: var, cuarţ etc., datorită

indicelui de refracţie a acestora, solul absoarbe mai

puţină căldură. Acoperirea solului cu strat de mulci

(resturi vegetale tocate) fereşte solul de variaţii mari ale

temperaturii şi reduce amplitudinea oscilaţiilor termice.

Mulcirea influenţează pozitiv şi asupra combaterii

buruienilor, a regimului de apă, aer, hrană, vieţuitoarelor din sol, şi îndeosebi reduce eroziunea

solului. Buruienile sunt înăbuşite, nu au luminã, nu pot creşte, iar evaporarea apei din sol este mult

diminuatã.

Capitolul 6

90

Figura 5.36.Plasticultura la porumb

Figura 5.37.Plasticultura în legumicultură

SISTEMELE DE LUCRARE A SOLULUI

6.1. DEFINIŢII ŞI CARACTERISTICI

Sistemul, în sensul larg, reprezintă un ansamblu de elemente, materiale sau abstracte, legate

între ele prin forme de interacţiune sau interdependenţă, care fac ca acesta să se comporte ca un tot

faţă de mediul înconjurător.

Sistemul de lucrare a solului înseamnă aplicarea în complex a mai multor lucrări, pe baza

cunoaşterii acţiunii şi a proceselor tehnologice pe care le realizează, cu indicarea numărului a

succesiunii şi a timpului în care se execută.

Analiza sistemului de lucrare a solului prin prisma teoriei sistemelor se impune cu necesitate

datorită următoarelor aspecte:

- lucrările solului acţionează asupra unor structuri organizate prin intermediul cărora îşi

manifestă efectul atât asupra plantei cât şi asupra sistemului iniţial; astfel, solul ca sistem

organizat şi iniţial pentru lucrările solului preia efectul acestora, le amplifică sau le

micşorează acţiunea în relaţie cu celelalte sisteme (clima, planta, microorganisme);

- lucrările solului influenţează numeroasele procese “în lanţ” care se nasc, direct sau

indirect, în timpul executării lucrării;

- calitatea lucrărilor solului este influenţată de celelalte elemente de tehnologie

(combaterea buruienilor, irigaţii, fertilizare, desimea culturii, etc.) aflate în raporturi de

interdependenţă.

Chiar dacă pentru fundamentare lucrările solului au fost analizate separat, pentru o activitatea

practică durabilă trebuie gândite într-un sistem, programate într-o succesiune şi analizate

întotdeauna în relaţia: sol – plantă – zonă climatică – condiţii socio-economice – recoltă.

Raportat la procesele tehnologice urmărite a se realiza prin lucrările solului, sistemele de

lucrări cuprind două grupe mari:

1. Sistemul clasic (convenţional) de lucrări, a cărui caracteristică principală este arătura cu

plugul cu cormană prin care se întoarce brazda, efectuat anual. Acest sistem este aplicat, pe plan

mondial, pe cca. 55% din suprafaţa arabilă. Avantajele sistemului sunt: obişnuinţa în lucrarea

solului, încorporarea resturilor vegetale, a buruienilor şi a seminţelor acestora, siguranţa în

funcţionare datorită construcţiei simple a plugului, efectul de afânare (mobilizarea intensă a

fertilităţii solului) etc.

Raportat la plantele cultivate şi specificul unor situaţii date de calamităţile naturale sau greşeli

tehnologice, sistemele de lucrări ale solului se grupează în:

- sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă

- sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară

91

- sistemul de lucrări pentru culturile succesive

- sistemul de lucrări după culturile compromise

2. Sistemul neconvenţional, care înseamnă renunţarea la arătura cu plugul cu cormană total

sau periodic, raţionalizarea numărului de lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului a cel puţin 15-30%

din totalul de resturi vegetale. Acest sistem se aplică pe cca. 45% din suprafaţa arabilă pe plan

mondial şi se estimează o extindere la 60% în următorii 20 de ani. Acest sistem este cunoscut şi sub

denumirea de “Sistem de lucrări pentru conservarea solului - SLCS”.

În ultimul timp pentru definirea sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului s-au

conturat următoarele trei direcţii:

A. Semănatul direct (zero-tillage, no-till) se referă la introducerea seminţelor în solul care

practic este nelucrat, deoarece lucrarea solului este limitată doar la deschiderea unor şănţuleţe foarte

mici cu ajutorul unor cuţite (tip disc, daltă etc.) montate direct pe semănătoare.

B. Lucrări minime, “lucrări reduse” sau “minimum tillage” porneşte de la idea, că

numeroase tipuri de sol manifestă o anumită cerinţă de afânare pentru asigurarea condiţiilor

favorabile desfăşurării normale a unor procese din sol şi deci a dezvoltării culturilor. Lucrările

minime cuprind afânarea de bază fără întoarcerea brazdei sau prelucrarea numai la suprafaţa solului.

Adâncimea de lucru în cazul lucrărilor minime cu paraplow şi cizel este aceeaşi ca şi la sistemul cu

plug (20-25 cm), dar se reduce la 8-18 cm la lucrările minime cu grape rotative, combinatore etc.

De asemenea, în unele cazuri, un minim de lucrări poate fi necesar pentru combaterea mecanică a

buruienilor, facilitarea unor procese biologice şi dezvoltarea sistemului radicular. Caracteristica

generală a unui astfel de sistem este combinarea mai multor lucrări la o singură trecere, reducerea

consumului energetic şi a ponderii de timp alocat efectuării tuturor lucrărilor comparativ cu

sistemul convenţional.

C. “Lucrarea în rotaţie” constituie o altă posibilitate de reducere a intensităţii afânării solului.

Acest lucru este foarte bine corelat cu asolamentul şi rotaţia culturilor şi este justificat de

următoarele:

- plantele cultivate în sistem de rotaţie au cerinţe diferite faţă de modul de lucrare al solului,

- cerinţa solului faţă de lucrare nu este constantă,

- caracteristicile solului se modifică treptat cu consecinţe pozitive sau negative.

De aceea, în permanenţă lucrarea solului trebuie să se adapteze noilor condiţii în raport cu

cerinţele plantelor cultivate.

Fiecare sistem din cele două grupe are mai multe variante, la care lucrările de bază şi pregătire

a solului pentru semănat se fac într-o anumită succesiune, care depinde de tipul de sol, mersul

vremii, planta premergătoare, planta care urmează să fie cultivată, starea de îmburuienare a solului

şi caracteristicile terenului (pantă, expoziţie, salinizare, alunecări etc.).

92

Semănatul direct şi lucrările minime pot fi considerate, din punct de vedere istoric, ca primă

modalitate de lucrare a solului şi instalare a culturilor, atunci când omul la începuturile sale în

agricultură, realiza mici deschideri sau prelucrări superficiale pentru introducerea seminţelor.

Arătura a apărut mai târziu, atunci când lupta cu buruienile şi resturile vegetale, din ce în ce mai

numeroase, au impus-o. Cu ajutorul tehnologiei arătura poate deveni în prezent doar o lucrare

aplicată în scop ameliorativ. Aceasta deoarece, sistemul clasic de lucrare a solului, bazat pe

executarea anuală a lucrării de bază cu plugul şi pregătirea patului germinativ prin 1-3 lucrări cu

discul, pe lângă consecinţele pozitive imediate, a şi generat procese negative ale căror efecte

remanente s-au acumulat în timp conducând la accentuarea degradării solurilor în special în stratul

arabil şi chiar subarabil. În practica anilor `50-`70 şi-a făcut loc idea de adâncire a arăturii pentru

afânarea mai bună a solului, combaterea buruienilor şi acumularea apei din precipitaţii, având drept

rezultat creşterea producţiei agricole. Rezultatele experimentale ulterioare (Gh.Eliade, 1966;

N.Hulpoi şi colab., 1968; Gh.Ştefanic şi colab., 1975; I.Picu şi colab., 1979) au arătat că arăturile şi

în special cele adânci accelerează consumul de elemente nutritive din sol fără a asigura refacerea

rezervei acestora şi conservarea unei cantităţi mai mari de apă. Creşterea producţiei nu este datorată

managementului mai bun al apei prin practicarea sistemului clasic de lucrare a solului (Gh.Eliade şi

colab., 1983) ci mai degrabă aceasta se datorează intensificării mineralizării şi în special a

amonificării. De asemenea solul arat şi afânat excesiv produce prin nitrificare cantităţi importante

de nitraţi care pot să fie levigaţi şi să polueze subsolul şi apele freatice. Astfel C.Hera şi colab.,

1972, lucrând cu îngrăşăminte marcate au stabilit că cea mai mare parte a nitraţilor levigaţi provin

din sol prin mineralizarea humusului şi nu din îngrăşăminte. În aceste condiţii se vede clar care este

direcţia spre care se îndreaptă evoluţia solului arat anual adânc: epuizarea humusului acumulat în

timp, cu influenţă directă asupra destructurării solului, compactării, înrăutăţirea stării hidrofizice şi

termice a solului.

Problemele care se pun pentru a găsi formule optime relaţiei productivitate înaltã - mediu

înconjurător salubru, sunt în domeniul agriculturii, deosebit de numeroase şi în prezent este unanim

recunoscut cã dezvoltarea socio-economicã trebuie sã-şi schimbe concepţia pentru a fi mai puţin

distructivã, din punct de vedere ecologic, cã aceasta trebuie sã se bazeze pe un nou concept -

conceptul global de dezvoltare durabilã - ca un imperativ pentru progresul continuu în dezvoltarea

societăţii umane. De mii de ani s-a arat - aceasta constituind lucrarea de bazã pentru înfiinţarea

culturilor - datoritã avantajelor incontestabile ale acesteia. O datã cu evaluarea şi a unor consecinţe

negative ale aratului, practicat îndeosebi într-o agriculturã intensivã, a apărut idea reducerii

numărului de lucrări - minimum tillage - sau eliminarea acestora - no tillage. Acestea au apărut în

SUA şi s-au dezvoltat generând diverse variante, adaptate pe zonele pedo-climatice. Principala

93

motivaţie de apariţie şi dezvoltare, ca şi caracteristica esenţialã a acestora le defineşte şi le

încadrează în sistemele „alternative”, „neconvenţionale” sau de conservare a solului.

Lucrările neconvenţionale ale solului reprezintă astfel o expresie generică utilizată pentru a

defini diferite modalităţi de lucrare a solului. Dezvoltarea acestor sisteme noi de lucrare a solului a

fost susţinută, pe de o parte, de progresele înregistrate în domeniul mecanizării, în construcţia de

maşini agricole performante, atât pentru afânarea solului, cât şi pentru semănat, iar pe de altă parte,

de progresele din domeniul agrochimiei şi agrotehnicii care permit modalităţi eficiente şi alternative

de fertilizare, combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Noile sisteme de lucrare a solului

caută pentru diferite zone pedoclimatice şi condiţii locale concrete alternative care să înlăture

factorii de risc şi consecinţele lor negative asupra agroecosistemelor agricole. Creşterea preţurilor

carburanţilor şi necesitatea reducerii inputurilor energetice în scopul creşterii eficienţei economice a

cultivării solurilor a fost o altă cauză care a condus la modificări majore în conceptul de lucrare a

solului.

Consecinţele pozitive aşteptate prin aplicarea sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului

în comparaţie cu sistemul convenţional sunt diferite de la o zonă geografică la alta. Astfel, în funcţie

de procesul dominant de degradare, ne putem referi la reducerea eroziunii solurilor (în special pe

terenurile în pantă), la conservarea apei în sol, la reducerea compactării solurilor, la stoparea

declinului materiei organice humificate, a degradării structurale şi prăfuirii solului etc.

Criteriile ştiinţifice pentru extensia sistemelor neconvenţionale sunt considerate cele 10

beneficii obţinute prin aplicarea acestora:

- se reduce timpul cu lucrările solului de 2-4 ori,

- consumul de combustibil pe unitate de suprafaţa se reduce cu 30-50%,

- se reduce necesarul de maşini agricole la unitate de suprafaţa,

- se reface structura solului şi se diminuează compactarea de suprafaţa şi adâncime,

- creste conţinutul de materie organica din sol,

- creste permeabilitatea solului pentru apa şi se îmbunătăţeşte drenajul global al solului,

- se reduce eroziunea solului,

- resturile vegetale ramase la suprafaţa solului sau încorporate la 10-15 cm adâncime

(acolo unde activitate biologica este maxima) contribuie la creşterea faunei şi florei din sol,

- menţine calitatea apei freatice şi de suprafaţă (nutrienţi şi pesticidele aplicate nu mai sunt

spălate prin eroziune iar activitatea biologica mai intensa - asociata materiei organice din

sol – utilizează şi descompun aceşti intranţi),

- menţine calitatea aerului prin reducerea emisiilor de combustibili fosili (motorina)

utilizaţi în traficul pe teren şi prin reducerea carbonului eliminat în atmosferă (fiind fixat

prin creşterea materiei organice din sol).

94

În prezent lucrările neconvenţionale ale solului definesc procedee extrem de variate, de la

semănat direct în sol neprelucrat până la afânarea adâncă fără întoarcerea brazdei. Între aceste două

extreme se regăsesc variante ca: lucrări reduse (clasic raţionalizat), lucrări minime (cu acoperire sub

30%), lucrări minime cu mulci vegetal (cu acoperire peste 30%), semănat pe biloane, lucrări

parţiale sau în benzi, etc. Această terminologie evidenţiază caracterul specific care defineşte acel

procedeu aplicat la un moment dat, într-o zonă oarecare, în acord cu specificul local şi

disponibilitatea maşinilor agricole modulare, multifuncţionale şi cu o gamă cât mai largă de reglaje.

6.2. VARIANTE ALE SISTEMELOR NECONVENŢIONALE

DE LUCRARE A SOLULUI

Literatura de specialitate citează, cel mai frecvent, următoarele variante ale sistemului

neconvenţional sau de conservare a solului:

a. Sistemul raţionalizat de lucrare a solului;

b. Sistemul de lucrări minime (minimum tillage; acoperire 15-30%);

c. Sistemul de lucrări minime cu mulci (mulch tillage; acoperire > 30%);

d. Sistemul “fără lucrări” sau semănatul direct (no-tillage, direct drill);

e. 5.Sistemul de lucrări cu strat protector (cover crops; catch crops);

f. Sistemul de lucrări cu biloane (ridge-tillage).

A. SISTEMELE RAŢIONALIZATE DE LUCRARE A SOLULUI constau în păstrarea

arăturii cu plugul cu cormanã ca lucrare de bazã a solului, dar în comparaţie cu sistemul clasic,

presupun utilizarea de agregate de maşini care la o trecere executã mai multe procese tehnologice

(figura 6.1). Sistemul raţionalizat de lucrare a solului are ca avantaje principale eliminarea

lucrărilor repetate cu discul pentru pregătirea patului germinativ, creşterea eficienţei economice şi

a indicilor agrotehnici de calitate la lucrarea solului şi semănat. Sistemul raţionalizat de lucrare a

solului este recomandat în special pe terenuri grele care necesită lucrarea de arat dar care, prin

utilizarea unui agregat complex de pregătire a terenului şi semănat, elimină 3-4 lucrări tradiţionale

cu grape cu discuri, colţi vibrocultori, colţi ficşi şi tăvălugi.

Sistemul raţionalizat de lucrare a solului are două variante:

Sistemul raţionalizat – cu 1 trecere. Presupune executarea într-o singurã trecere cu ajutorul

unui agregat complex a lucrărilor solului (arat şi pregătirea patului germinativ) şi a semănatului.

Agregatele realizate pot fi de tip echilibrat – cu plugul frontal sau tractate – montate succesiv în

spatele tractorului. Agregatul poate fi prevăzut şi cu dispozitive de aplicat îngrăşăminte, erbicide şi

de tasat solul pe rândul de semănat.

95

Sistemul raţionalizat – cu 2 treceri. Constã în executarea a douã lucrări. La 1-a trecere se

execută lucrările solului, iar la a 2-a trecere se pregăteşte patul germinativ concomitent cu

semănatul (agregat

complex: grape +

semănătoare +

tăvălugi). Se poate

ataşa şi dispozitiv

de aplicat

îngrăşăminte, erbicide etc.

Caracteristic pentru sistemul raţionalizat de lucrare a solului este folosirea agregatelor

complexe de semănat cu brăzdare şi aşezate întotdeauna înaintea tăvălugului deoarece, după plug,

terenul este fără resturi vegetale şi afânat.

Reducerea numărului de treceri de la 4 (la sistemul convenţional) la 1 cel mult 2 treceri,

menajează solul, economiseşte timp şi cheltuieli. Se exclude riscul datorat timpului nefavorabil,

lucrarea netrebuind repetată, deoarece pregătirea patului germinativ se realizează simultan cu

semănatul. Prin acesta se reduc cheltuielile şi se îmbunătăţesc rezultate economice. Reducerea

tasării activează fertilitatea naturală a solului şi permite economisirea de îngrăşăminte.

B. SISTEMUL DE LUCRĂRI MINIME este caracterizat de prelucrarea solului fără

întoarcerea brazdei, păstrarea resturilor vegetale în proporţie de 15-30 % la suprafaţa solului sau

încorporate superficial prin lucrările executate, îndeplinind rolul de mulci şi executarea lucrărilor

solului + semănatul prin 1 sau cel mult 2 treceri. În funcţie de agregatele folosite, adâncimea de

afânare şi numărul de treceri acest sistem poate avea mai multe variante:

1. Sistemul de lucrări minime cu afânare de bază fără întoarcerea brazdei. Se pretează la o

gamă foarte variată de tipuri de sol, fiind recomandat pe soluri cu cerinţă de afânare medie spre

mare, caracterizate de un conţinut de argilă de 30-43%, densitate aparentă frecvent peste 1,3-1,4

g/cm3, structură slab dezvoltată şi cu un regim aerohidric defectuos pe adâncimea stratului arabil.

Aceasta deoarece sistemul minim este unul conservativ cu lucrarea de bază fără întoarcerea brazdei

caracterizată de afânarea solului şi păstrarea în

acelaşi timp a continuităţii porilor şi a legăturii

intime dintre stratul arabil şi cel subarabil.

Resturile vegetale sunt încorporate în primii 15-

20 cm de sol, funcţie de agregatele folosite pentru

prelucrarea solului şi semănat:

96

Figura 6.2.Construcţia generală a cizelului: 1-cadru, 2-triunghi de cuplare la tractor, 3-suport,

4-organ activ

+sau

Figura 6.1. Sistemul raţionalizat de lucrare a solului

1.1. Lucrat cu cizelul + agregat complex (grapă + semănătoare + tăvălug). Lucrările se

realizează prin 2 treceri. Profilul cultural al solului rezultat după lucrarea cu cizelul depinde foarte

mult de distanţa dintre piesele active (cel mai frecvent între 25-28 cm). Pentru o lucrare de calitate

lungimea şi distanţa dintre piesele active trebuie astfel reglate pentru a mobiliza uniform solul

pentru aceeaşi adâncime sau dacă se impune afânarea pe o adâncime mai mare. Gradul de mărunţire

şi încorporarea resturi vegetale este în funcţie de geometria cuţitelor, distanţa dintre ele (figura 6.2),

viteza de deplasare a agregatului, de adâncimea de lucru, de textura şi umiditatea solului.

Avantajele folosirii cizelului sunt:

- afânarea solului păstrând continuitatea pe verticală a porozităţii solului,

- încorporează resturile vegetale în primii 20 cm de sol, efect conservativ,

- capacitatea de lucru este mai mare şi consumul de carburant mai mic în comparaţie cu

sistemul convenţional.

1.2. Lucrat cu plugul paraplow (PFRB) + agregat complex (grapă + semănătoare +

tăvălug). Lucrările se realizează prin 2 treceri. Folosirea acestora este oportunã pe terenurile în

pantã, asigurând protecţie antierozională, pe soluri cu orizont arabil scurt, pe soluri nisipoase supuse

eroziunii eoliene, pe terenuri sărăturate etc. Trupiţele de tipul paraplow realizează o încorporare la

15 cm a resturilor vegetale, contribuind astfel la reducerea eroziunii.

Avantajele folosirii plugului paraplow sunt:

- afânarea solului prin sfărâmare şi fragmentare pe linia de minimă rezistenţă şi nu prin

compresiune ca în cazul plugului cu cormană,

- fragmentează straturile compacte ale solului, păstrează continuitatea porilor şi îmbunătăţeşte

drenajul solului, efect conservativ,

- capacitatea de

lucru este mai

mare şi

consumul de

carburant mai

mic în

comparaţie cu

sistemul

convenţional.

Paraplowul

trebuie echipat cu

cuţite tip disc (figura 6.3) care au rolul de a mărunţi resturile vegetale şi de a tăia brazda în plan

vertical, realizându-se astfel o prelucrare continuă a solului.

97

Figura 6.3.Prelucrarea solului cu plugul paraplow

Lucrarea solului cu cizelul şi plugul paraplow se realizează în toamna, când se încorporează o

parte din resturile vegetale, care se descompun mai repede decât resturile vegetale rămase la

suprafaţă, iar primăvara se execută printr-o singură trecere pregătirea patului germinativ şi

semănatul cu un agregat complex. După lucrarea cu cizelul şi plugul paraplow pregătirea patului

germinativ se realizează în condiţii bune dacă se foloseşte un agregat complex cu grapă rotativă.

1.3. Sistemul minim cu agregate complexe cu decompactor. Acestea sunt alcătuite, în

general, dintr-un scarificator (despicător), o grapă rotativă sau frezã, un tăvălug, iar unele scheme

constructive au şi semănătoare. Astfel, „decompactarea” solului (afânarea), pregătirea patului

germinativ şi

semănatul se

poate realiza

printr-o singură

trecere (figura

6.4) sau prin 2

treceri (figura

6.5). Există şi

foarte multe

variante constructive, pentru prelucrat solul şi semănat la o singură trecere, la care decompactorul

este montat frontal la tractor (figura 6.6), iar pentru finisarea lucrării şi semănat în agregat intră un

sistem tractat format din grapă, semănătoare şi tăvălug.

Brăzdarul (decompactorul) este de regulă sub formă

de daltă şi poate fi

reglat pentru a afâna

solul până la

adâncimea maximă

de 40 cm fără a

răsturna brazda. Aripioarele brăzdarului prezintă unghiuri

foarte ascuţite şi determină astfel o fragmentare, mărunţire şi afânare a solului de-a lungul liniilor

naturale de frângere (şi nu prin compresiune ca în cazul plugului). Resturile vegetale sunt

încorporate în primii 10-15 cm de sol.

Agregatele complexe cu decompactor reprezintă o alternativă polivalentă pentru prelucrarea

de bază, pregătirea patului germinativ şi semănat, care pentru terenurile şi culturile cu cerinţe pentru

afânarea de bază, este tehnologia optimă de: raţionalizare, activarea fertilităţii naturale a solului,

reducerea eroziunii, mărirea capacităţii de acumulare a apei şi posibilitatea intrării timpurii în câmp

primăvara.

98

Figura 6.4.Prelucrarea solului şi semănatul cu agregate complexe

+

Figura 6.5.Prelucrarea solului cu agregat complex cu decompactor

urmat de semănat Figura 6.6.Agregat pentru sistemul de lucrări minime cu decompactor frontal

2. Sistemul de lucrări minime cu

pregătirea patului germinativ. Încorporarea

resturilor vegetale şi prelucrarea solului se

realizează până la adâncimea maximă de 10-18

cm. Pregătirea minimă a solului pe adâncimea

de semănat este necesară la multe soluri pentru

a realiza condiţiile minime de germinaţie. Se

pretează pentru culturile de cereale păioase,

porumb, sorg, soia, fasole, rapiţă, bumbac etc.

O condiţie importantă pentru reuşita

sistemului minim de lucrare a solului este

tocarea şi împrăştierea uniformă a resturilor

vegetale odată cu recoltarea. Pentru aceasta combinele de recoltat trebuie echipate cu un echipament

special pentru tocarea şi împrăştierea resturilor vegetale secundare.

2.1. Sistemul de lucrări minime cu grape cu discuri. Lucrarea cu grapa cu discuri (GDG 3,2;

GDG 6,4 etc.) în alternanţã cu arătura prezintă avantajul realizării economiei de combustibil şi

obţinerea unor producţii practic egale cu cele obţinute în tehnologia clasicã dar se pretează numai la

culturi cu cerinţe reduse faţă de afânarea solului. La lucrarea cu grapa cu discuri trebuie

monitorizate atent structura solului şi îmburuienarea

culturilor.

2.2. Sistemul de lucrări minime cu agregate

„multilucrări”, de tip modular şi multifuncţional

executat cu agregate complexe formate dintr-un combinator + semănătoare + tăvălug (figura 6.7).

Acestea sunt concepute special pentru a lucra pe soluri cu multe resturi vegetale de aceea în

componenţa combinatorului intră organe de lucru care au acţiune bună în mărunţirea resturilor

vegetale (discuri „riflate”, steluţe rotative, cuţite tip daltă etc.). Aceste agregate, fiind modulare, pot

fi folosite în diferite scopuri, remarcându-se prin mânuire uşoară, productivitate mare, eficienţă

sporită, robusteţe şi siguranţă în funcţionare, precum şi amortizare rapidă a investiţiei. Astfel, de

exemplu, combinatorul din figura 6.7 poate fi folosit separat la dezmiriştit, iar prin integrare în

agregatul complex la lucrările minime, semănat, fertilizat şi erbicidat – printr-o singură trecere.

2.3. Sistemul de lucrări minime cu grape rotative şi cu agregate complexe cu grape rotative,

cu rotor orizontal sau vertical, reprezintă varianta cea mai folosită în estul şi sud-estul Europei.

Grapa rotativã este un utilaj combinat, acţionatã de la tractor, pentru realizarea unei mişcări de

rotaţie pe orizontalã sau verticală a pieselor sale active, urmate de tăvălug. După ea terenul rămâne

mărunţit, pe adâncimea de 10-18 cm., nivelat şi aşezat. Agregatele cu tuburi prezintă o mare

99

+

Figura 6.8.Sistemul de lucrări minime cu grapa rotativă cu rotor orizontal – 2 treceri

Figura 6.7.Sistemul de lucrări minime cu agregate multifuncţionale

posibilitate de reglare a poziţionării

seminţelor în sol: poziţionare în stratul de

sol prelucrat (4-5 cm) – pentru cerealele

păioase, poziţionare la suprafaţa (2-3 cm)

– pentru rapiţă, poziţionate adânc în

contact cu stratul umed (5-6 cm) – pentru fasole etc.

Sistemul de lucrări minime cu grapa rotativă se

poate realiza prin 2 treceri (figura 6.8, lucrarea solului +

semănatul) sau 1 trecere (figura 6.9, după RAU

Agrotehnic) folosind grape rotative cu rotor orizontal,

sau grape rotative combinate (cu rotor vertical, figura

6.10).

La sistemul de lucrări minime se execută lucrări

mecanice de întreţinere a culturilor după aceleaşi reguli şi cerinţe agrotehnice ca şi la sistemul

convenţional de lucrare a solului.

C. SISTEMUL DE LUCRĂRI MINIME CU MULCI. Lucrarea solului se efectuează în

aceleaşi condiţii cu sistemul de lucrări minime dar prevede ca resturile vegetale rămase la suprafaţa

solului să fie de cel puţin 30-80% din totalul acestora. Se recomandă în zonele agricole cu

precipitaţii medii anuale sub 700 mm. Ca urmare producţia secundară vegetală (paiele cerealelor

păioase, cocenii de porumb, vreji de cartof şi soia, tulpinile de floarea soarelui etc.) nu mai sunt

îndepărtate de pe teren. Acestea sunt mărunţite, tocate şi împrăştiate uniform la suprafaţa solului.

Agregatele pentru lucrări minime cu mulci trebuie să aibă organe de lucru cu capacitate mare

de mărunţire a resturilor vegetale, cum sunt cuţitele disc, steluţele rotative etc., montate în faţa

brăzdarelor tip cizel, paraplow, daltă etc. Această variantă este recomandată în special în zonele

secetoase şi pe terenuri susceptibile la degradare structurală şi eroziune, dar cu cerinţă pentru

afânare.

La sistemul de lucrări minime cu mulci nu se execută lucrări mecanice de întreţinere a

culturilor.

D. SEMĂNATUL DIRECT este tehnologia cea mai

performantă, dezvoltată în agricultură, la nivelul actual de

cunoştinţe acumulate. Acest sistem presupune semănatul într-

un teren neprelucrat, care rămâne aşa până la recoltare, fiind

fără lucrări mecanice de întreţinere şi combatere a

100

Figura 6.11.Plasarea seminţelor în sol la maşinile de semănat direct

Figura 6.9.Sistemul de lucrări minime cu grapa rotativă cu rotor orizontal – 1 trecere: a-cu tuburi, b-cu brăzdare

a b

buruienilor. Semănatul direct nu poate fi aplicat decât într-un sistem modern şi performant de

agricultură fiind bazat pe inputuri manageriale de calitate, având cerinţe stricte de îndeplinit, pentru

a obţine rezultat. Trebuie precizat că sistemul de semănat direct este o tehnologie la care prezenţa

mulciului este obligatorie, deoarece numai aşa se asigură conservarea apei în sol. În aceste condiţii

sunt necesare maşini de precizie pentru semănat, măsuri de combaterea integrată a buruienilor,

bolilor şi dăunătorilor, şi un sistem adecvat de fertilizare.

101

Semănatul se face direct în mirişte sau pe terenul cu

resturi vegetale ale plantei premergătoare. Organele active

ale maşini de

semănat executã

deschideri înguste

în care sunt

introduse seminţele

(figura 6.11,

brăzdar tip disc) şi

uneori şi

îngrăşămintele. Maşinile de semănat direct se diferenţiază faţă de cele folosite în tehnologia clasică,

în principal, prin utilizarea altor tipuri de brăzdare şi unele organe auxiliare suplimentare pentru

îndepărtarea resturilor vegetale, iar apoi pentru acoperirea seminţelor cu sol etc. Se folosesc, în

general, brăzdare cu cuţite tip disc şi brăzdare cu cuţite tip daltã, dar şi variante constructive de

brăzdare combinate.

102

Figura 6.12.Semănatul direct cu maşina No-Till 750A John Deere

Figura 6.14.Semănatul direct cu maşina No-Till TYE 2020

Figura 6.13.Plasarea în sol a seminţelor la semănatul direct cu

brăzdare disc

Figura 6.15.Construcţia maşinii de semănat direct: a-sistemul de curăţire a zonei prelucrate,

b-modul de acţiune a roţilor de tasare

Cercetările şi practica agricolã au arătat cã semănătorile cu discuri, eliminã pericolul

înfundării, chiar şi în cazul unor cantităţi mari de resturi vegetale (figura 6.12, figura 6.13 şi figura

6.14). S-au constatat deficienţe în funcţionare pe terenurile umede, unde discul nu taie resturile

vegetale, ci se rostogoleşte peste acestea, apăsându-le în fundul brazdei şi aşezând sămânţa peste

ele. În cazul unor cantităţi mari de resturi vegetale şi secetã după semănat, are loc înrăutăţirea

germinaţiei, până când rădăcinile plantei străpung

stratul vegetal. În vederea uşurării acţiunii cuţitelor

disc de deschidere a rigolei secţiile maşinilor de

semănat direct sunt prevăzute cu organe de curăţire a

zonei prelucrate (figura 6.15, după Al. Naghiu şi

colab., 2004).

Se remarcã, eficienţa, cuţitului tip disc “riflat”,

care asigurã o mai bunã mărunţire a resturilor vegetale în zona rândurilor. Maşina de semănat direct

trebuie sã fie astfel construitã, sub aspectul masei generale, ca sã poată lucra în condiţiile existenţei

unor cantităţi mari de resturi vegetale. Pentru ca, cuţitele disc sã poată pătrunde în sol, la adâncimea

de semănat doritã, trebuie sã aibă o forţã de apăsare pentru fiecare brăzdar de cca. 270 daN. Aceasta

înseamnă pentru o maşinã de semănat cereale păioase, cu lăţimea de lucru de 3 m, cel puţin o

greutate de 3 t. Ca urmare maşinile pentru semănat direct necesită tractoare cu putere mare pentru

acţionare. Pentru reducerea masei generale a maşinilor de semănat direct şi menţinerea forţei de

apăsare a brăzdarului s-au realizat maşini de precizie (figura 6.16) la care se transferă forţa de la

ridicătorul hidraulic la brăzdar cu ajutorul unor mecanisme cu pârghii şi arcuri.

Maşinile de semănat cu cuţite tip daltã (figura 6.17) necesitã o încărcare mai redusã şi pot fi

mai uşoare. Aceste maşini realizează o amestecare mai puternicã a solului în zona rândului, o aerare

mai bunã a acestuia, favorizând totodată încălzirea şi infiltrarea mai bunã a apei în jurul seminţei.

Însă în cazul unor cantităţi ridicate de paie deseori nu este

asiguratã o funcţionare sigurã a maşinii.

O atenţie sporitã, în cazul semănatului direct,

necesitã protecţia fitosanitară a culturilor, unde

caracterul preventiv trebuie sã predomine. Erbicidele

folosite sunt diferite de cele clasice deoarece cele cu

administrare ppi sunt excluse din tehnologie, iar

asolamentul este „coloana vertebrală” a sistemului.

Semănatul direct se pretează pe toate tipurile de

sol cu condiţia ca drenajul acestora să fie în relaţie cu

103

Figura 6.18. Sistemul de lucrăricu strat protector

Figura 6.16.Semănatul direct cu o maşină de precizie cu sistem de încărcare a secţiilor

Figura 6.17.Procesul de lucru al maşinii de semănat direct cu brăzdar daltă

plantele cultivate. Această tehnologie poate fi aplicată la toate culturile cu excepţia celor

rădăcinoase şi tuberculifere.

E. SISTEMUL DE LUCRĂRI CU STRAT PROTECTOR se poate aplica pentru toate

culturile pretabile la lucrări minime cu mulci şi semănat direct. Diferenţa faţă de sistemul cu lucrări

minime şi semănat direct constă în asigurarea mulciului de la suprafaţa solului prin semănatul unor

culturi intermediare iar lucrările solului se efectuează cu unelte care afânează solul fără a îngropa

stratul protector vegetal sau se seamănă direct. Se recomandã pe terenurile în pantã pentru a stăvili

eroziunea hidrică şi eoliană, şi ca mijloc de limitare a destructurãrii agregatelor de sol datoritã

picãturilor de ploaie. Cultura intermediară are acelaşi rol cu îngrăşămintele verzi, asigurând

protecţia solului pe perioada când acesta este fără cultură şi contribuind la creşterea materiei

organice din sol. Pe solurile nisipoase din nordul Germaniei se practică acest sistem care presupune

următoarele: după recoltarea cerealelor păioase se afânează solul şi se seamănă culturi protectoare –

Sinapis alba, Raphanus sativa, Phacelia tanacetifolia – care protejează solul în vară – toamnă -

iarnă, primăvara sunt erbicidate, iar ulterior se seamănă direct în mulci vegetal porumb sau sfeclă de

zahăr folosind un agregat complex de semănat (figura 6.18) care este formată dintr-o grapă rotativă

combinată, tăvălug şi semănătoare de precizie.

F. SISTEMUL DE LUCRĂRI CU BILOANE se practicã pentru plantele prăşitoare,

porumb, soia etc. A fost elaborat la Universitatea Statului Iowa (SUA). În urma cercetărilor din

România, tehnologia de cultivare recomandatã este următoarea: deschiderea biloanelor folosind

cultivatorul prevăzut cu cormane (Heiniker);

semănatul se face prin tăierea coamei bilonului (cu

cuţite tip disc rotative, săgeată cu deflectoare

lateral, discuri orizontale cu tăiş continuu etc.), în

urma căreia brăzdarele îngroapă sămânţa (maşina

Kinze). Resturile vegetale şi buruienile sunt

îngropate la micã adâncime între biloane. Dintre

avantaje se menţionează deseori faptul cã biloanele

se încălzesc mai repede, semănatul se face la timp şi plantele

cresc mai viguros; se practică în special pe solurile reci cu un

drenaj intern slab; pe terenurile în pantã, orientarea biloanelor

pe direcţia generalã a curbelor de nivel, reţine apa din

precipitaţii, între biloane, favorizând infiltrarea şi reducerea

eroziunii.

104

Figura 6.19.Sistemul de lucrări pe biloane

Figura 6.20.Cultivator utilizat la lucrările pe biloane

Pentru sistemul de lucrări minime pe biloane s-au realizat în ultimii ani maşini combinate care

realizează la o singură trecere prelucrarea superficială a solului, realizarea bilonului şi semănatul

(figura 6.19).

Cultivarea pe biloane reduce eroziunea prin intermediul resturilor vegetale şi a bilonului.

Resturile vegetale rămân la suprafaţa solului până când se realizează semănatul, după care acestea

vor fi neuniform distribuite, suprafeţele acoperite cu resturi vegetale dintre rânduri vor alterna cu

benzile semănate de pe biloane - fără resturi vegetale. Pe terenurile situate în pantă, pentru un

control eficient al eroziunii datorate apei şi vântului, biloanele trebuie să fie orientate după direcţia

curbelor de nivel.

Pentru ca lucrarea de semănat să se desfăşoare în condiţii optime, trebuie ca biloanele să aibă

înălţimea de 15-20 cm iar partea lor superioară să fie uşor rotunjită sau teşită. Prin aplicarea acestui

sistem mai mulţi ani biloanele se menţin corespunzător, se întreţin anual şi se evită să fie distruse de

roţile utilajelor, mai ales la recoltare. Pentru întreţinerea biloanelor se folosesc cultivatoare speciale

(figura 6.20) echipate cu organe tip disc (unul drept şi două curbate) urmate de un organ tip rariţă

pentru bilonare.

Pe solurile cu textură lutoargiloasă şi argilolutoasă sistemul de cultivare pe biloane se poate

asocia cu irigarea prin brazde.

105

Capitolul 7

BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

7.1. DEFINIŢII ŞI CLASIFICARE

Buruienile sunt plante nedorite într-o cultură agricolă, străine de specia, soiul sau hibridul

cultivat, care produc pagube, consumând apa, substanţele nutritive din sol şi ceilalţi factori de

vegetaţie, determinând scăderea calitativă şi cantitativă a recoltelor plantei cultivate.

Din punct de vedere agrotehnic, buruienile sunt plantele pătrunse în mod spontan sau

introduse în mod involuntar în terenurile cultivate, pajişti etc., fiind plante nedorite, fără valoare

economică, stânjenitoare sau dăunătoare când depăşesc un anumit grad al desimii şi care generează

unele prejudicii concretizate în deprecieri ale calităţii şi reducerea producţiei plantelor agricole.

Definirea buruienilor presupune precizarea cel puţin a patru situaţii:

Buruienile din flora spontană (sau buruienile propriu-zise), adaptate la condiţiile

pedoclimatice locale, au o capacitate mult mai mare de a ocupa habitatul pentru hrană şi apă, decât

plantele de cultură instalate de om, pe care la stânjenesc în creştere şi dezvoltare, ajungând chiar să

le elimine din lan, fără ocrotirea omului.

Buruienile condiţionate, reprezentate de plantele de cultură sau chiar spontane, apar în culturi

în special datorită unor greşeli de tehnologie, fiind în această situaţie fără valoare economică, pentru

procesul de producţie agricolă şi ca urmare ele sunt tratate ca şi orice altă buruiană (floarea soarelui

în grâul de toamnă, secara în grâu etc.).

Încadrarea unei plante în grupa buruienilor depinde de locul unde apare. Unele buruieni ca

de exemplu Agropyron repens, Cynodon dactylon etc. sunt foarte periculoase în culturile agricole,

dar când apar în pajişti naturale sunt considerate plante furajere. Pe terenurile în pantă şi erodate

prezenţa acestor plante este chiar favorabilă, deoarece protejează solul împotriva eroziunii.

Implicaţiile economice ale prezenţei şi combaterii buruienilor este dependentă de fiecare

situaţie în parte. Nivelul de îmburuienare de la care se justifică economic combaterea acestora

depinde de cultură, buruienile prezente (pragul economic de dăunare – PED), metodele de

combatere etc. Pe de altă parte unele buruieni au utilizări medicinale (rizomii de Agropyron repens,

Veratrum album etc.), în alimentaţia umană, cosmetică şi apicultură. În acţiunea de combatere a

buruienilor nu se urmăreşte distrugerea ultimului exemplar din cultură. Aceasta ar fi o măsură foarte

106

costisitoare şi inutilă. În acelaşi timp ar fi contrară regulilor privind menţinerea echilibrului ecologic

şi a biodiversităţii.

Se consideră că prezenţa buruienilor în culturile agricole duce la diminuarea producţiei cu 20-

60% şi poate chiar compromite culturile respective.

Pentru realizarea unei combateri metodice, organizate şi eficiente a buruienilor este necesară

cunoaşterea temeinică a biologiei şi particularităţilor biologice, precum şi clasificarea şi încadrarea

acestora în anumite categorii sau clase în funcţie de aceste particularităţi.

Astfel buruienile se pot clasifica după mai multe criterii (botanic, după locul unde cresc,

după preferinţele faţă de hrană, după biologia lor, după modul de procurare a hranei, după modul de

răspândire a seminţelor etc.).

Clasificarea buruienilor după locul unde cresc (habitat) cuprinde:

Buruieni ruderale (rudus, ruderis = moloz, dărâmătură) cresc în locuri necultivate: marginea

drumurilor, pe lângă garduri, pe terenuri virane, taluzuri, în curţi etc.: Lamium purpureum, Balota

nigra, Malva neglecta, Malva pusilla, Onopordon acanthium, Carduus nutans, Arctium lappa,

Leonorus cardiaca, Hordeum murinum, Erigeron canadensis etc.

Buruieni segetale (seges, segetis = semănătură, lan, ogor) îmburuienează culturile agricole

(arabile). Din această categorie fac parte speciile cele mai numeroase: Avena fatua, Lolium

temulentum, Sinapis arvensis, Agrostemma githago, Galinsoga parviflora, Cirsium arvense etc.

Specific terenurilor arabile sunt în special buruienile segetale dicotiledonate anuale: Amaranthus

retroflexus, Chenopodium album etc. care în cazul terenurilor lucrate după sistemul minim sau

semănate direct, mai mulţi ani la rând, se reduc semnificativ schimbându-se proporţia în favoarea

buruienilor segetale monocotiledonate şi a dicotiledonatelor perene.

Buruieni care cresc în pajişti: Euphorbia sp., Coronilla varia, Taraxacum officinale, Salvia

verticillata etc.

Buruienile nu se încadrează strict în această clasificare unele fiind şi segetale şi ruderale:

Lamium amplexicaule, Lathyrus tuberosus etc., sau specii ruderale şi de pajişti: Arthemisia

absinthium, Taraxacum officinale, Euphorbia agraria etc.

Clasificarea buruienilor din punct de vedere botanic, sistematic, ne oferă cunoştinţe

anatomo - morfologice despre buruieni, unitatea de bază în această clasificare fiind specia, urmată

de gen, familie, ordin şi clasă (sistemul propus de botanistul suedez Carl von Linné, 1707-1778).

Clasificarea sistematică este mai puţin utilă pentru practica agricolă de combatere deoarece, în

aceeaşi familie botanică pot fi incluse specii foarte diferite ca biologie, anuale sau perene, iar

măsurile de combatere a acestora vor fi foarte diferite. De exemplu, în familia Gramineae sunt

încadrate atât specii anuale (Echinochloa sp., Setaria sp.) cât şi specii perene (Agropyron sp.,

Sorghum halepense etc.), foarte diferite ca biologie, mod de dăunare şi posibilităţi de combatere.

107

Genul Sonchus, cuprinde specii anuale (Sonchus asper, Sonchus oleraceus) şi specii perene

(Sonchus arvensis); de asemenea, specii segetale (buruieni de culturi): Sonchus asper, Sonchus

oleraceus, Sonchus arvensis şi specii palustre (cresc pe soluri umede şi mlăştinoase): Sonchus

palustre. Genul Cirsium cuprinde specii perene şi anuale, unele segetale, altele ruderale, altele de

pajişti.

Clasificarea buruienilor după preferinţele faţă de hrană. În funcţie de acest criteriu

deosebim grupe de buruieni în care sunt încadrate specii de buruieni indicatoare ale unor însuşiri ale

solului sau procese de solificare:

Buruieni nitrofile (azotofile), care preferă solurile bogate în azot: Amaranthus retroflexus,

Chenopodium album, Solanum nigrum, Datura stramonium, Urtica dioica etc.

Buruieni calcicole, se dezvoltă bine pe soluri bogate în calciu: Melilotus officinalis, Rubus

caesius, Linaria vulgaris, Bifora radians, Carduus nutans. Consolida regalis, Coronilla varia etc.

sau indicatoare de bioacumulare: Chenopodium sp., Urtica dioica, Sambucus ebulus, Atriplex

patula etc.

Buruieni calcifuge, evită solurile calcaroase: Rumex acetosella, Equisetum arvense, Bromus

secalinus etc.

Buruieni halofile, specii care se dezvoltă bine pe solurile sărăturate: Salicornia herbacea,

Suaeda maritima, Salsola maritima, Salsola ruthenica, Arthemisia salina, Atriplex litoralis,

Lactuca salina, Spergula salina, Kochia hirsuta, Chenopodium rubrum, Leuzea salina, Statice

gmelini, Lepidium ruderale, Aster tripolium etc. şi soloneţizate: Statice gmelini, Atropis distans,

Obione portulacoide, Arthemisia maritima, Pucinelia distans, Petrosimonia triandra, Aster

tripolium etc.

Buruieni acidofile, se dezvoltă pe soluri cu reacţie acidă: Rumex sp., Ranunculus sp.,

Equisetum sp., Carex sp., etc. sau pe terenuri levigate: Trifolium arvense, Reseda lutea etc.

Buruieni hidrofile, se dezvoltă pe soluri cu exces de umiditate: Symphytium officinalis,

Equisetum arvense, Deschampsia caespitosa, Polygonum hydropiper, Colchicum autumnale,

Ciperaceae, Typha, Phragmites, Iris, Equisetum, Juncus etc., înmlăştinire: Glyceria aquatica,

Scirpus sp., Phragmites comunis etc.

Clasificarea buruienilor după biologie. Această clasificare are în vedere modul de înmulţire,

durata vieţii şi desfăşurarea ciclului biologic. Această clasificare cuprinde trei grupe principale:

Buruieni terofite – cuprinde buruieni anuale ale căror organe vegetative apar şi dispar în

fiecare an, cu înmulţire exclusiv prin seminţe (răsar, se dezvoltă şi fructifică în acelaşi an, după

care mor).

Buruieni hemiterofite – cuprinde specii de buruieni bianuale.

108

Buruieni criptofite – cuprinde speciile de buruieni perene, care se înmulţesc prin seminţe,

dar, în special, cu ajutorul organelor vegetative (trăiesc şi fructifică mai mulţi ani).

Clasificarea buruienilor după modul de procurare al hranei, după care buruienile se

împart în trei grupe: autotrofe, semiparazite şi parazite.

Buruienile autotrofe au clorofilă şi îşi procură şi sintetizează singure hrana. În această grupă

se găsesc marea majoritate a buruienilor care infestează culturile agricole.

Buruieni heterotrofe, care pot fi semiparazite au clorofilă şi se pot hrăni şi autotrof, dar cel

mai bine se dezvoltă când parazitează alte plante de la care absorb apa şi substanţele nutritive

(Melampyrum arvense, Rhinanthus rumelicus, Odontites rubra). Aceste buruieni îşi fixează

organele de sugere numite haustori în vasele lemnoase ale plantei gazdă. Parazite - nu posedă

clorofilă, deci nu sunt capabile să-şi sintetizeze hrana. Ele îşi procură hrana de la plantele pe care le

parazitează, în care pătrund organe speciale de sugere, numite haustori (Cuscuta sp., Orobanche

sp.).

Clasificarea buruienilor după numărul de cotiledoane. Cotiledoanele sunt o parte

componentă a embrionului unei seminţe şi anume, primele frunzişoare ale viitoarei plante. După

numărul de cotiledoane se disting două grupe mari de buruieni:

Buruieni monocotiledonate, sunt plante care au sămânţa formată dintr-un singur cotiledon.

Buruieni dicotiledonatele, sunt plante care au sămânţa formată din două cotiledoane.

Clasificarea agrotehnică a buruienilor. Pentru desfăşurarea cu succes a activităţii de

combatere a buruienilor din culturile agricole acestea trebuie clasificate astfel încât să ofere

practicianului cât mai multe indicii despre modul de hrănire a acestora, despre sensibilitatea

buruienilor faţă de metodele de combatere (forma frunzelor) şi particularităţile morfo-biologice

(număr de cotiledoane, durata vieţii, cerinţele faţă de temperatura de germinaţie etc.). Această

clasificare este denumită clasificarea agrotehnică a buruienilor şi ea exprimă cel mai bine

potenţialul de concurare al grupelor de buruieni faţă de diferitele culturi agricole şi de asemenea,

permite alegerea metodei sau metodelor optime de combatere.

Clasificarea agrotehnică a buruienilor cuprinde 3 grupe mari şi mai multe subgrupe, astfel:I. Buruieni autotrofe (au clorofilă şi îşi sintetizează hrana).1). Buruieni monocotiledonate (au sămânţa formată dintr-un singur cotiledon):

1.1.). Anuale: - cu germinaţie primăvara timpuriu; - cu germinaţie primăvara târziu; - care pot ierna.

1.2.). Perene: - cu rizomi; - cu bulbi.

2). Buruieni dicotiledonate (au sămânţa formată din 2 cotiledoane): 2.1.). Anuale: - efemere;

- cu germinaţie primăvara timpuriu; - cu germinaţie primăvara târziu; - care pot ierna.

109

2.2.). Bienale. 2.3.). Perene: - cu înmulţire predominant prin seminţe;

- cu stoloni; cu drajoni; cu rizomi.II. Buruieni semiparazite (au clorofilă şi îşi pot sintetiza hrana dar când întâlnesc planta gazdă

preferă să o paraziteze – le absorb apa şi substanţele nutritive).III. Buruieni parazite (nu au clorofilă şi îşi procură hrana de la plantele gazdă prin intermediul

haustorilor – organe speciale de sugere).7.2. PAGUBELE PRODUSE DE BURUIENI

CULTURILOR AGRICOLE

Pagubele pe care buruienile le aduc agriculturii nu se manifestă numai prin scăderea recoltei

(20-100%) ci şi prin deprecierea calităţii acestora, creşterea costurilor de producţie, uzura maşinilor

şi calitatea slabă a lucrărilor, generarea unor dificultăţi organizatorice, economice, ecologice şi chiar

sanitare etc.

Pagubele pe care buruienile le aduc producţiei agricole sunt împărţite în pagube directe şi

indirecte:

Pagubele directe apar în principal prin pierderile de recoltă a plantelor cultivate datorate

concurenţei buruienilor pentru factorii de vegetaţie, prin înrăutăţirea calităţii lucrărilor solului şi

micşorarea efectului tuturor elementelor de tehnologie.

Pagube indirecte, cu manifestare în timp, prin deprecierea fertilităţii solului, reducerea

potenţialului trofic al acestuia, reducerea eficienţei economice a investiţiilor făcute pentru irigarea,

fertilizarea, amendarea, semănat, tratamentele cu pesticide, reducerea productivităţii muncii

agregatelor – concomitent cu ridicarea consumului de energie, impunerea de lucrări suplimentare,

constituirea de focare de transmitere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor pentru culturile învecinate

şi nu în ultimul rând prin cheltuielile suplimentare necesare pentru transportul şi condiţionarea

recoltelor.

7.3. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PAGUBELE

PRODUSE DE BURUIENI

Pagubele produse de buruieni pe acelaşi teren nu sunt aceleaşi în fiecare an, sau pentru fiecare

cultură, ele depinzând de diferiţi factori. Unii dintre aceştia au un impact mai puternic asupra

producţiei, iar alţii au un impact mai slab. Cunoaşterea factorilor implicaţi în nivelul pagubelor

induse de buruieni culturilor agricole constituie principiul de bază al sistemului de management

integrat al buruienilor.

Cei mai importanţi factori care influenţează pagubele produse de buruieni sunt: planta

cultivată, faza în care se află cultura când are loc îmburuienarea, gradul de îmburuienare, natura

buruienilor, condiţiile pedoclimatice, tehnologia aplicată.

7.4. SURSELE DE ÎMBURUIENARE ALE

110

CULTURILOR AGRICOLE

Principalele surse de îmburuienare ale culturilor agricole sunt: nerespectarea elementelor de

tehnologie, rezerva de seminţe de buruieni din sol, terenurile necultivate, folosirea îngrăşămintelor

organice infestate cu seminţe de buruieni şi factorii naturali, fizici şi biologici.

Nerespectarea elementelor de tehnologie. Sursa cea mai importantă de îmburuienare o

constituie însăşi buruienile existente în culturile agricole şi care, în lipsa aplicării cu precizie a

elementelor de tehnologie, sunt lăsate să ajungă la maturitate, când scutură şi răspândesc sute şi mii

de seminţe la fiecare exemplar. Rotaţiile raţionale, sistemul de lucrare a solului, sămânţa

condiţionată, lucrările de îngrijire corespunzătoare etc. contribuie la reducerea numărului de

seminţe de buruieni din sol.

În cazul în care se foloseşte la semănat sămânţă necondiţionată sau selectată necorespunzător,

aceasta prezintă o sursă de îmburuienare. De exemplu, o plantă de cuscută (Cuscuta campestris) îşi

poate răspândi uşor seminţele infestând într-un sezon o suprafaţă de cca. 300 m2.

Predominarea în asolament a păioaselor favorizează îmburuienarea, datorită posibilităţii de

maturare a buruienilor înainte de recoltarea cerealelor şi de scuturare a seminţelor cu ocazia

recoltării, iar pe miriştile nearate se dezvoltă o vegetaţie foarte puternică de buruieni care, în lipsa

lucrărilor specifice de combatere, produc seminţe şi diseminează până toamna.

Prin comerţul intern sau extern de seminţe se pot răspândi unele buruieni. O serie întreagă de

buruieni au venit din Asia în Europa în timpul migraţiei popoarelor. Prin comerţul cu cereale şi alte

produse agricole s-au adus în Europa din America un număr mare de specii de buruieni, după cum

şi un număr de specii din Europa au fost duse în continentul american. Astăzi, prin sistemul de

carantină sunt împiedicate pătrunderea unor specii de buruieni dintr-un loc în altul.

Apa de irigat nefiltrată corespunzător favorizează de asemenea creşterea şi răspândirea

buruienilor, îndeosebi a speciilor a căror seminţe îşi păstrează facultatea germinativă o perioadă mai

lungă de timp, în apă. În apă, seminţele de buruieni îşi păstrează însuşirea de a germina 8-44 luni şi

chiar mai mult, în funcţie de specie, proprietăţile apei etc. Chiar şi apa care se scurge pe suprafaţa

solului (îndeosebi, pe terenurile în pantă) poate transporta un număr imens de seminţe de buruieni.

Una din sursele importante de îmburuienare o constituie maşinile şi utilajele agricole

necurăţate (în special combinele de recoltat) atunci când se deplasează de la o parcelă la alta.

Rezerva de seminţe de buruieni din sol (banca de seminţe) reprezintă principala sursă de

îmburuienare a culturilor agricole, rezervă completată anual cu seminţele speciilor de buruieni ce

infestează o anumită parcelă, datorită capacităţii ridicate de înmulţire a acestora, posibilităţii

autodiseminării buruienilor, astfel încât, anual, la suprafaţa solului ajung cantităţi impresionante de

seminţe de buruieni. Seminţele buruienilor scuturare la suprafaţa solului sunt încorporate şi

amestecate cu solul prin diferite căi, an de an adăugându-se alte seminţe.

111

La suprafaţa de 1 ha, pe adâncimea stratului arabil se pot găsi de la câteva milioane până la 2-

3 miliarde de seminţe de buruieni. Numărul de seminţe de buruieni este mai mare în stratul de sol

de la suprafaţă, depinzând mai ales de adâncimea arăturii şi de alţi factori. Cea mai mare cantitate se

găseşte în stratul lucrat la 0-20 cm, la o adâncime mai mare de 20 cm numărul seminţelor se

împuţinează pentru ca la 40-60 cm să existe foarte puţine seminţe de buruieni.

Terenurile necultivate reprezentate de drumuri, şanţuri, limite de parcele, greşuri de cultură,

sole necultivate (pârloage), terenuri virane, constituie o altă sursă importantă de îmburuienare. Pe

aceste suprafeţe buruienile cresc nestingherite şi ajung la maturitate. Seminţele lor purtate de vânt,

animale, apă etc., ajung pe terenurile cultivate din zonele învecinate, pe care le infestează.

Îngrăşămintele organice infestate cu seminţe de buruieni. Furajele care se dau animalelor

nu sunt în întregime lipsite de buruieni. Seminţele de buruieni nu-şi pierd în întregime facultatea

germinativă când trec prin tubul digestiv al animalelor. De asemenea, aşternutul animalelor când

ajunge în gunoiul de grajd, este o sursă de seminţe de buruieni, dacă paiele din aşternut provin din

lanuri îmburuienate. Facultatea germinativă a seminţelor de buruieni trecute prin tubul digestiv al

animalelor, se păstrează într-o măsură mai mare sau mai mică, după felul seminţelor de buruieni şi

în funcţie de specia animalelor. Astfel la porci îşi păstrează facultatea germinativă cca. 24% din

seminţe, la bovine 23%, la cabaline 12,9%, la oi 10,7%. Conţinutul de seminţe de buruieni cu

capacitate germinativă din gunoiul de grajd este influenţat şi de gradul de fermentare al gunoiului.

Prin fermentare, temperatura se ridică la 60-700C ducând la distrugerea în parte a seminţelor de

buruieni. Sunt mai rezistente şi se răspândesc cu gunoiul de grajd mai ales spanacul alb -

Chenopodium album, ştirul - Amaranthus sp., zârna - Solanum nigrum, Plantago lanceolata şi

P.media, Ranunculus sp., Cuscuta sp., Polygonum sp. etc. Rezistă, îndeosebi, seminţele mici, apoi

cele netede şi rotunde, dar sunt şi alte categorii de seminţe foarte rezistente la trecerea prin tubul

digestiv al animalelor.

Factorii naturali, fizici şi biologici, contribuie şi ei la îmburuienarea culturilor agricole.

Factorii fizici cum sunt: vântul, apa râurilor şi fluviilor. Factorii biologici sunt: animalele care

transportă seminţele în blana lor, în tubul digestiv, păsările migratoare transportă seminţe la distanţe

foarte mari.

112

Capitolul 8

METODE DE COMBATERE A

BURUIENILOR

8.1. COMBATEREA INTEGRATÃ A BURUIENILOR

DIN CULTURILE AGRICOLE

Buruienile, numite şi inamicul verde al culturilor agricole, produc pagube enorme, atât de

ordin cantitativ, mergând până la compromiterea culturilor, cât şi calitativ, depreciind calitatea

recoltei, a laptelui, impurificând lâna sau blana animalelor; unele sunt toxice pentru om şi animale

sau produc stări alergice etc. Buruienile se întâlnesc la tot pasul, în cele mai variate condiţii de sol,

climă, relief şi culturi, datorită particularităţilor lot biologice (vitalitate, longevitate, plasticitate,

adaptabilitate, posibilităţi mari de înmulţire, germinarea eşalonată a seminţelor etc.). De aceea,

combaterea lor are o importanţă deosebită, fiind o preocupare majoră, permanentă, a agricultorilor

în toate timpurile. Practic, la majoritatea culturilor nu se pot obţine producţii satisfăcătoare,

profitabile, fără a aplica un minim de măsuri de combatere a buruienilor.

Deşi nu există date certe, despre primele unelte confecţionate, pentru distrugerea buruienilor,

care concurau plantele cultivate, este cert faptul că lupta împotriva acestora a început din ziua în

care omul a devenit agricultor. Combaterea buruienilor este o măsură aproape tot atât de veche ca şi

agricultura. În decursul istoriei agriculturii, baza combaterii buruienilor au constituit-o la început

metodele agrotehnice apoi se constată o creştere a ponderii metodelor preventive, iar dintre cele

curative a tratamentelor cu erbicide.

Întrucât lupta împotriva buruienilor nu poate fi realizată prin măsuri unice, aşa cum s-a considerat

la un moment dat şi în domeniul combaterii buruienilor şi-a făcut loc noţiunea de combatere

integrată. Practica şi cercetarea ştiinţifică agricolă au demonstrată că este imposibilă menţinerea

sub control a gradului de îmburuienare printr-o singură metodă. Lupta împotriva buruienilor este

eficace şi eficientă numai prin îmbinarea judicioasă a mai multor metode, adică printr-o combatere

integrată, printr-un complex de măsuri complementare. Astfel, „lupta integrată” enunţată pentru

prima dată de Kennedy, în 1953, iar mai târziu sub redacţia lui J.D.Fryer şi Sh.Matsunaka, 1967, sunt

publicate în Japonia, lucrările unui simpozion pe tema combaterii integrate a buruienilor din

culturile agricole.

113

Combaterea integrată a buruienilor trebuie fundamentată pe cunoaşterea caracteristicilor

ecologice ale fiecărei parcele, precum şi pe baza continuităţii în combatere, atât în timp cât şi în

spaţiu, completat cu operativitate, oportunitate şi eficacitate în alegerea mijloacelor şi metodelor de

combatere.

Strategia de combatere trebuie să aibă în vedere:

- factori strategici (pe termen lung) care au în vedere obiectivul fermei, organizarea

teritoriului, a asolamentului şi rotaţia culturilor, sistemul de lucrare a solului, diminuarea sau

eliminarea factorilor limitativi (umiditatea în exces, salinizare etc.);

- factori tactici (pe termen scurt) care se referă la tehnicile de întreţinere a culturilor, semănatul

în epoca optimă, desimea corespunzătoare, soiul, sistemul de fertilizare etc.;

- factori operaţionali (din sezonul de vegetaţie) care constau în măsuri de combatere curative

(metode agrotehnice, chimice, biologice, mecanice şi fizice).

Dacă factorii strategici şi cei tactici au un caracter preventiv şi urmăresc evitarea ajungerii

seminţelor de buruieni în sol sau eliminarea condiţiilor de apariţie şi dezvoltare a buruienilor,

factorii operaţionali au un caracter de intervenţie pentru a menţine îmburuienarea sub pragul

economic de dăunare.

Managementul Integrat al Buruienilor - M.I.B. (Integrated Weed Management) reprezintă

un sistem de măsuri integrate, în primul rând preventive, agrotehnice şi biologice, dar fără a exclude

pe cele chimice, având ca obiective menţinerea gradului de îmburuienare sub nivelul pragului

economic de dăunare şi menţinerea echilibrului ecologic în cadrul ecosistemului agricol respectiv.

8.2. METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Metodele preventive urmăresc prevenirea înmulţirii buruienilor şi răspândirea acestora, fiind

cunoscut cã este mai uşor şi mai ieftin sã previi îmburuienarea decât sã combaţi buruienile. Pentru a

preveni îmburuienarea culturilor, specialistul agricol trebuie sã cunoască particularităţile biologice

ale buruienilor, condiţiile de climã şi sol, proprietăţile morfologice ale seminţelor, precum şi

particularităţile tehnologice ale plantelor cultivate. Ca să fie eficientă, metoda preventivă trebuie

aplicată permanent şi urmărite toate secvenţele. Metodele preventive de combatere a buruienilor

sunt: carantina, folosirea la semănat a seminţelor condiţionate, pregătirea corespunzătoare a

gunoiului de grajd folosit la fertilizare, evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul

animalelor, distrugerea focarelor suplimentare de infestare cu buruieni, curăţarea apelor de irigat de

seminţe de buruieni, recoltarea corectă şi la timp a culturilor agricole

Metodele curative combat efectiv buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Ele pot fi

agrotehnice, termice, biologice şi chimice. Metodele curative sunt fundamentate pe de o parte pe

114

cunoaşterea potenţialului de îmburuienare a terenurilor prin cartarea buruienilor, iar pe de altă parte

pe determinarea gradului de îmburuienare al culturilor şi alegerea celor mai adecvate metode de

combatere pentru menţinerea îmburuienării sub pragul economic (optim) de dăunare.

Metodele agrotehnice sunt cele mai vechi metode de combatere a buruienilor, dar foarte

importante şi în prezent. Cele mai importante metode din această categorie sunt: rotaţia culturilor,

lucrările solului, fertilizarea, amendarea şi semănatul corespunzător, distrugerea buruienilor prin

grăpat, plivit şi prăşit, cositul buruienilor, inundarea, mulcirea şi altele.

Metodele biologice cuprinde două grupe de metode:

- Crearea de soiuri şi hibrizi competitivi şi asigurarea condiţiilor optime de dezvoltare.

- Distrugerea buruienilor prin fenomene allelopatice, unele specii de insecte, agenţi patogeni

(viruşi, ciuperci, bacterii) iar uneori rozătoare, gâşte, raţe, melci, peşti etc.

Metodele termice (fizico-mecanice) de combatere a buruienilor se bazează pe folosirea

temperaturilor cuprinse între 50-8000C pentru uscarea („opărirea”), arderea buruienilor şi

sterilizarea solului la suprafaţă.

În fază tânără celula vegetală este foarte sensibilă la temperaturi ridicate, conţinând 95% apă.

Astfel o temperatură de 70-800C provoacă coagularea proteinelor şi distrugerea buruienilor, chiar

dacă la această temperatură acestea nu sunt arse. Chiar la temperaturi mai mici, de 50-600C,

menţinute o perioadă mai îndelungată buruienile sensibile sunt distruse.

Combaterea termică a buruienilor este recomandată în următoarele situaţii: în sere şi solarii;

pe terenurile umede unde grăpatul şi prăşilele nu se pot aplica; în pomicultură şi viticultură; pentru

culturile rezistente la căldură (ceapă, praz etc.) dacă acestea nu au răsărit dar există buruieni; pentru

culturile prăşitoare (porumb) etc.

Metodele chimice de combatere a buruienilor din culturile agricole presupune aplicarea

produselor fitofarmaceutice, a erbicidelor, în amestec cu apa, sub formă de „stropiri” prin care

„amestecul” realizat este pulverizat spre suprafaţa tratată. Pe lângă aceste amestecuri aplicate,

există şi situaţii (foarte puţine) când erbicidele sunt aplicate sub formă uscată (glomerule, tablete).

Denumirea de erbicid provine de la cuvintele latineşti herba = iarbă şi cedo-cedere = a ucide.

Combaterea chimicã a buruienilor a progresat mult în ultimul timp, ca urmare a dezvoltării

producţiei de erbicide, a scăderii numărului populaţiei active cuprinse în agriculturã şi a creşterii

gradului de îmburuienare a terenurilor.

115

Capitolul 9

ERBICIDELE ŞI UTILIZAREA LOR

9.1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ERBICIDE

Erbicidele, în sensul larg al cuvântului, sunt mijloace chimice de protecţia plantelor,

obţinute prin formularea şi condiţionarea unor ingrediente biologic active care, aplicate pe sol

sau pe plante, provoacă moartea acestora.

Aceste ingrediente active biologic sunt de natură toxică. Această toxicitate impune utilizarea

lor cu mare grijă şi pe baza cunoaşterii acestora. În raport cu plantele de culturã la care se aplicã,

aceste erbicide nu trebuie sã dăuneze creşterii şi dezvoltării acestora, ci sã aibă efecte cât mai

pronunţate asupra buruienilor.

Una din principalele condiţii pentru elaborarea unui program de combatere integratã a

buruienilor este cunoaşterea amănunţită a erbicidelor, mai precis:

- clasificarea erbicidelor,- proprietăţile fizico-mecanice, fiziologice, biochimice,- mecanismul de acţiune,- selectivitatea faţã de diverse plante cultivate,- spectrul de combatere al buruienilor,- domeniul de utilizare,- aspecte de toxicitate etc.

Erbicidele – produsul comercial, sunt formate din substanţa activă combinată, în procesul de

fabricaţie prin – formulare, condiţionare – cu diferiţi solvenţi, diluanţi şi adjuvanţi. Aceste

substanţe complementare au rolul de a uşura amestecarea sau dispersarea erbicidului cu apa şi

pentru sporirea rezistenţei produselor la păstrare. Amestecul de erbicid + apă se realizează în

vederea obţinerii unui volum mai mare de soluţie care să poată fi repartizat uniform pe suprafaţa ce

urmează a fi tratată, precum şi pentru uşurarea manipulării în procesul aplicării

Substanţa activă erbicidă, are denumirea în conformitate cu compoziţia moleculară şi

chimică a substanţei erbicide, înscrisă ISO (pe baza căreia se clasifică erbicidele) şi este, de regulă,

scrisă cu literă mică. Noţiunea de “substanţă activă” este folosită cu precădere în scopuri

agronomice, chimiştii şi toxicologii preferă termenul de “compuşi chimici”.

Formularea – condiţionarea, este forma sub care un erbicidul urmează a fi comercializat şi

reprezintă o combinaţie a substanţei active cu diverşi compuşi (solvenţi, surfactanţi, cosurfactanţi,

muianţi, adezivi, agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară etc.) al cărei scop final

este de a face produsul utilizabil în mod eficace.

116

Denumirea comercială a erbicidului. Numărul acestora este cu mult mai mare decât a

substanţelor active omologate (în funcţie de firma producătoare, doza de substanţă activă, forma de

condiţionare a erbicidului etc.), iar acestea, de regulă, sunt scrise cu litere mari. Denumirile

comerciale sunt generice, cu rezonanţe specifice şi nu exprimă (decât în puţine cazuri) compoziţia

moleculară a erbicidului. Denumirea comercială trebuie însoţită obligatoriu de iniţialele care arată

forma de condiţionare a erbicidului, conţinutul şi substanţa activă şi recomandări privind tehnologia

de aplicare.

Tehnologie de aplicare a erbicidelor reprezintă procesul fizic prin care erbicidele sunt aduse

în contact cu buruienile. Aplicarea erbicidelor se face prin tratamente, care sunt fie tratamente în

vegetaţie (stropiri cu diferite volume de lichid şi cu mijloace terestre sau aeriene) fie tratamente la

sol.

Toate pesticidele (erbicide, fungicide, insecticide etc.) utilizate pe plan mondial sunt înscrise

ISO (Organizaţia Internaţională pentru Standardizare) fiind apoi folosite în literatura de specialitate

şi pe etichetele produselor comerciale. Substanţele noi sunt aprobate provizoriu iar după aprobarea

definitivă acestea sunt înscrise în ISO Standard şi publicate în „Manualul Pesticidelor” care apare

la un interval de 3-4 ani.

În ţara noastră sunt omologate erbicide (produse comerciale) care cuprind peste 100 substanţe

active erbicide sau diferite amestecuri grupate, de regulă, în 20 grupe chimice (19 familii chimice +

1 amestecuri). Toate erbicidele omologate în România sunt trecute în „CODEXUL produselor de

uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România”, editat periodic de Comisia

Interministerială de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar, sub egida Ministerului Agriculturii

şi Alimentaţiei.

 

9.2. CLASIFICAREA ERBICIDELOR

Datoritã numărului mare de erbicide sintetizate în ultimele trei decenii, apare ca o necesitate

ştiinţificã şi practicã o clasificare a erbicidelor.

Clasificarea erbicidelor, întâlnitã în literatura de specialitate, diferă foarte mult de la autor la

autor şi de la ţarã la ţarã. Singura clasificare care evitã confuzii prin încadrarea unui erbicid în mai

multe categorii este clasificarea după natura chimicã a substanţei active.

Clasificarea chimică, după natura moleculară a substanţei active este folosită cel mai

mult şi presupune încadrarea substanţelor cu asemănări chimice (familia chimică). Erbicidele care

nu se pot încadra în grupe sunt prezentate separat. Clasificarea chimică realizată de ISO Standard -

Organizaţia Internaţională pentru Standardizare, cuprinde 36 grupe chimice şi 491 substanţe

erbicide.

117

Erbicidele omologate în ţara noastră aparţin (au fost clasificate) următoarelor 20 grupe (18

familii chimice + 2 - diverse şi amestecuri; după CODEXUL produselor de uz fitosanitar

omologate pentru a fi utilizate în România):

1. Ariloxiacizi (fenoxi-carboxilice) - sunt săruri şi esteri a unor acizi (2,4D, MCPA, MCPB-

Na etc.). Combat în special buruienile dicotiledonate, fiind cu aplicare postemergentă. O parte a

substanţelor erbicide din această grupă sunt cu acţiune hormonală. Se aplică pe frunze şi de

deplasează cu produşii de fotosinteză. Remanenţa lor în sol este redusă. Se folosesc în cea mai mare

parte pentru combaterea buruienilor din culturile de cereale, pajişti şi terenuri necultivate.

2. Benzonitrili (nitrili) – combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate, fiind cu aplicare

preemergentă sau postemergentă.

3. Difenil eteri – combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale, fiind cu aplicare

preemergentă sau postemergentă.

4. Carbamaţi – sunt derivaţi ai acidului carbonic (NH2COOH) cuprinzând mai multe

subgrupe: fenilcarbamaţi, tiocarbamaţi, ditiocarbamaţi. Combat în special buruieni

monocotiledonate, dar şi unele dicotiledonate, cele mai multe erbicide din această grupă fiind cu

aplicare ppi, iar unele preemergente sau foarte puţine postemergente. Se absorb prin coleoptil în

timpul încolţirii şi mai puţin prin rădăcini. Inhibă diviziunea celulară. Acţionează în stadiul de

germinare şi de plantulă.

5. Ureice substituite – sunt derivaţi ai ureei şi combat buruieni monocotiledonate şi

dicotiledonate prin aplicare preemergentă sau postemergentă. Se absorb prin rădăcini şi se

deplasează prin xilem. Inhibă reacţia Hill din procesul de fotosinteză.

6. Diazine – sunt derivaţi ai uracilului şi combat buruienile dicotiledonate şi unele

monocotiledonate, fiind cu aplicare în special preemergentă şi unele postemergentă. Se absorb prin

rădăcini şi se deplasează prin xilem. Inhibă reacţia Hill din procesul de fotosinteză.

7. Triazine şi triazinone – cuprinde erbicide cu structură chimică caracterizată printr-un inel

aromatic format din 3 atomi de azot şi 3 de carbon (de unde şi denumirea de triazine), de care se

leagă gruparea alifatică sau halogenii. Combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate. Această

grupă de erbicide nu conţine substanţe volatile, dar în funcţie de condiţiile de umiditate există în

această grupă erbicide cu aplicare ppi/preemergentă sau unele postemergente. Este grupa de

erbicide cu persistenţa cea mai mare în sol. Se absorb în special prin rădăcini şi se deplasează prin

xilem. Inhibă reacţia Hill din procesul de fotosinteză.

8. Imidazolinone – sunt erbicide cu aplicare postemergentă şi combat cu precădere buruieni

monocotiledonate dar şi unele dicotiledonate.

118

9. Amide – sunt derivaţi ai acizilor amidici şi combat în special buruieni monocotiledonate şi

unele dicotiledonate anuale. Din această grupă fac parte substanţe erbicide cu aplicare, în marea lor

majoritate, ppi/preemergente şi puţine postemergente (propanil).

10. Toluidine – denumite şi dinitroaniline, sunt în majoritate volatile şi combat buruieni

monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale, fiind cu aplicare ppi. Sunt uşor descompuse de

razele solare. Cele nevolatile se aplică ppi/preemergent (pendimetalin). Se absorb prin rădăcini şi

lăstarii tineri, se deplasează puţin în plante. Inhibă diviziunea celulară în rădăcini şi lăstarii tineri în

timpul germinării.

11. Derivaţi picolinici – sunt substanţe erbicide care combat buruieni dicotiledonate, fiind cu

aplicare postemergentă.

12. Derivaţi ai benzofuranului – combat buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate,

fiind cu aplicare ppi/preemergentă.

13. Ciclohexan dione – cuprinde substanţe erbicide cu aplicare postemergentă pentru

combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene din culturile dicotiledonate.

14. Sulfonilureice – sunt substanţe erbicide care conţin în structura chimică sulfonilureea.

Combat buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate, fiind cu aplicare postemergentă.

15. Arilfenoxi propionaţi – sunt substanţe erbicide cu aplicare postemergentă pentru

combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene.

16. Isoxazoli – din această grupă la noi se găseşte isoxaflutol, cu aplicare preemergentă pentru

combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate.

17. Triazolopirimidin sulfonilidă – cuprinde substanţe erbicide care combat în special

buruieni dicotiledonate.

18. Defolianţi şi desicanţi – sunt substanţe erbicide cu un spectru larg de combatere şi cu

efectul cel mai puternic (toxic) asupra plantelor. Se aplică postemergent şi cuprinde erbicide din

mai multe grupe chimice: compuşi cu amoniu quaternar, aminofosfonaţi etc. Acţionează numai în

prezenţa luminii şi a oxigenului.

19. Diverse – cuprinde substanţe erbicide aparţinând altor familii chimice.

20. Amestecuri – cuprind amestecuri de substanţe active din diverse familii chimice.

Clasificarea după mecanismul de acţiune al erbicidelor:

- erbicide reziduale care sunt absorbite prin părţile subterane (rădăcini, stoloni, rizomi) şi

transport prin xilem (vasele lemnoase) spre părţile aeriene;

- erbicide sistemice care sunt absorbite prin organe aeriene şi transportate prin floem

(vasele liberiene) spre rădăcini;

- erbicide de contact care acţionează asupra organelor plantei cu care ajung în contact.

119

Erbicidele reziduale şi sistemice ajunse în plantă acţionează asupra acesteia în mod diferit, în

funcţie de specificitatea fiecărui erbicid, astfel: acţiune asupra fotosintezei, transferului de electroni,

respiraţiei, asupra sintezei de proteine, acizilor nucleici şi a lipidelor, asupra absorbţiei apei şi a

substanţelor nutritive, asupra structurii morfologice sau anatomice, acţiune combinată etc.

Clasificarea după spectrul floristic de acţiune erbicidele:

- erbicide cu acţiune totală, care distrug orice plantă cu care vin în contact;

- erbicide cu acţiune selectivă, care distrug numai anumite specii sau familii de buruieni.

Clasificarea după metoda de aplicare a erbicidului:

- ppi-preemergent (înainte de semănatul sau răsăritul culturii);

- postemergent (aplicarea în timpul vegetaţiei, după răsăritul culturii şi a buruienilor).

Clasificarea erbicidelor după principalele procese metabolice asupra cărora acţionează:

- asupra germinaţiei seminţelor,

- asupra fotosintezei şi producerii clorofilei,

- asupra respiraţiei,

- erbicide cu acţiune de stimulatori de creştere etc.

Produsele pesticide se încadrează în diferite grupe de toxicitate în funcţie de doza letală – 50%

(DL 50%), care reprezintă doza unică de substanţă activă (s.a.) exprimată în mg/kg corp care

administrată oral la şobolani albi, supuşi în prealabil la un post timp de 24 ore, provoacă moartea la

50% din lotul experimental, în cursul perioadei de observaţie de 14 zile.

Grupele de toxicitate sunt:

Grupa a I a – cuprinde produse extrem de toxice la care DL 50% este de până la 50 mg

s.a. / kg corp; se etichetează cu roşu.

Grupa a II a – cuprinde produse puternic toxice la care DL 50% este cuprins între 50-

200 mg s.a./kg corp; se etichetează cu verde.

Grupa a III a – cuprinde produse moderat toxice la care DL 50% este cuprins între 200-

1000 mg s.a./kg corp; se etichetează cu albastru.

Grupa a IV a – cuprinde produse cu toxicitate redusă la care DL 50% este peste 1000

mg s.a./kg corp; se etichetează cu negru.

Menţionăm că din cele cca. 330 erbicide (produse comerciale) omologate în România 81%

se încadrează în grupa a IV-a de toxicitate, iar 19% în grupa a III-a de toxicitate.

După punerea pe piaţă, cadrul legislativ clasifică pesticidele utilizate în două categorii:

- produsele din grupa de toxicitate III şi IV (slab toxice) sunt comercializate şi utilizate în

mod liber;

120

- produsele din grupa I şi II de toxicitate (înalt toxice şi foarte toxice) sunt utilizate numai de

către personal specializat, autorizat de autorităţile competente (inclusiv de către Serviciul

Arme, Muniţii şi Substanţe toxice din cadrul IGP).

Aplicarea erbicidelor se face conform unor tehnologii recomandate şi sub controlul

specialiştilor agricoli.

Capitolul 10

ASOLAMENTELE

10.1. NOŢIUNI DESPRE ASOLAMENTE

Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole (tarlale, figura 10.1) pe care plantele de

cultură se succed în spaţiu şi în timp într-o ordine bine stabilită şi pe care se aplică in complex

sisteme raţionale de lucrare a solului, de fertilizare şi de protecţie a culturilor în vederea creşterii

fertilităţii solului, a sporirii calitative şi cantitative a producţiilor agricole.

În practica agricolă noţiunea de asolament se confunda cu cea de rotaţie, însă aceasta este

succesiunea plantelor în timp pe o singură

solă, deci asolamentul include rotaţia care este

aceeaşi pentru toate solele aceluiaşi

asolament.

La întocmirea asolamentelor şi în

practicarea acestora se operează cu

următoarele noţiuni:

Sola (tarlaua) este suprafaţa de teren din

cadrul asolamentului, cu sol cât mai omogen pe care se cultivă o singură specie. Sola este delimitată

de şosele, drumuri, căi ferate, vetre de sat, păduri, canale etc. Suprafaţa unei sole depinde de zonă,

relief, tipul asolamentului etc.; pentru a permite organizarea eficientă a activităţii de producţie, la

cultura mare, aceasta ar trebuie să fie de cel puţin 50-100 ha.

Sola mixtă (combinată) este suprafaţa de teren din cadrul asolamentului, cu sol cât mai

omogen, pe care se cultivă două-trei specii cu însuşiri biologice şi tehnologii asemănătoare (de

exemplu mazărea, soia şi fasolea pe aceeaşi solă). În cadrul solei mixte plantele pot ocupa suprafeţe

egale sau diferite.

Parcela este o subdiviziune a solei mixte delimitată de limite naturale sau antropice, având o

singură categorie de folosinţă şi pe care se cultivă o singură specie. În cazul terenurilor plane

121

1

2

3

2

3

1

3

1

2

2005

2006

2007

Figura 10.1.Asolamentul

Rotaţiaculturilor

parcela poate corespunde solei, iar în cazul terenurilor frământate mai multe parcele la un loc

formează o solă mixtă.

Rotaţia culturilor reprezintă ordinea de cultivare a plantelor, în timp, pe o sola şi se prezintă

prin indicarea numerelor de ordine ale fiecărei culturi.

Exemplu (tabelul 10.1):

1. Soia;2. Grâu de toamnă;3. Cartof;4. Porumb.

Tabelul 10.1.

Schiţa asolamentului de 4 ani

Sola

Anul

I II III IV

2005 soia grâu cartof porumb

2006 grâu cartof porumb soia

2007 cartof porumb soia grâu

2008 porumb soia grâu cartof

Durata rotaţiei - numărul de ani după care o cultura revine pe aceeaşi sola sau timpul în care

o cultură trece prin toate solele asolamentului. Durata rotaţiei este egala cu numărul de sole.

Exemplu: în cazul de mai sus rotaţia are o durată de 4 ani; după porumb se cultivă soia,

cultura cu care începe un nou ciclu de rotaţie.

Cultura principala ocupă o anumită sola în anul de referinţă.

Cultura premergătoare s-a cultivat în anul precedent, deci înaintea culturii principale.

Cultura antepremergătoare este premergătoare premergătoarei culturii principale deci s-a

cultivat cu 2 ani mai înainte.

Cultura postmergătoare urmează după cultura principală (în anul următor).

Cultura dubla (succesivă) se însămânţează în acelaşi an, pe aceeaşi solă cu cultura principală,

după recoltarea acestuia. Cultura dublă poate fi pentru boabe, îngrăşământ verde sau furaj.

Exemplu de asolament de 5 ani cu 2 ani culturi duble:

1. Soia + fasole;

2. Grâu de toamnă (cultura I) + porumb masă verde (cultura II);

3. Sfeclă de zahăr;

4. Orz de toamnă (cultura I) + porumb boabe (cultura II);

5. Floarea – soarelui.

122

Cultura intercalată reprezintă cultivarea unei specii de plante printre rândurile plantei

principale. Recoltarea şi valorificarea culturilor se face separat. Exemplu: fasole prin porumb.

Cultura în amestec constă in cultivarea a 2-3 specii de plante amestecate chiar de la semănat

care se recoltează şi se valorifică împreună. Exemplu: borceagul de toamnă, borceagul de

primăvară, amestecuri de leguminoase şi graminee perene (la înfiinţarea pajiştilor) etc.

Cultura ascunsă (protejată) este o specie de plantă care vegetează o perioadă alături de

cultura principală şi care îşi continuă vegetaţia şi anul viitor. De exemplu trifoiul semănat primăvara

în culturile de grâu, orz, ovăz.

Exemplu:

1. Grâu de toamnă + trifoi;

2. Trifoi;

3. Grâu de toamnă;

4. Porumb boabe;

5. Sfeclă pentru zahăr.

Cultura amelioratoare este o specie de leguminoasă anuală sau perenă care îmbogăţeşte solul

în N fixat pe cale biologica, prin intermediul bacteriilor simbiotice.

Veriga rotaţiei este reprezentată de 2 culturi care se succed într-o rotaţie.

Planul de cultura reprezintă indicarea suprafeţelor (în hectare) ocupate de fiecare specie din

cadrul asolamentului respectiv.

Structura culturilor reprezintă specificarea ponderii fiecărei culturi din cadrul unui

asolament. Suprafaţa totala a asolamentului echivalează cu 100%.

În asolamentul:

1. Soia;

2. Grâu;

3. Sfeclă de zahăr;

4. Porumb.

Soia este în acelaşi timp cultură amelioratoare, premergătoare pentru grâu,

antepremergătoare pentru sfecla de zahăr, postemergătoare pentru porumb, cultură principală pentru

prima solă (pentru anul respectiv), iar împreună cu grâul formează o verigă a rotaţiei. Ea are o

pondere de 25% în cadrul asolamentului respectiv.

Cultura repetata reprezintă cultivarea pe aceeaşi solă a unei plante timp de 2, 3 ani

consecutivi. Ea este admisă numai pentru plantele care se autosuporta: orezul şi cânepa 3-4 ani,

tutunul, porumbul şi grâul 2-3 ani. Următoarele plante nu se autosuportă: floarea-soarelui (poate să

revină pe aceeaşi suprafaţă după 5-6 ani), sfecla (după 4 ani), mazărea, inul, ovăzul, plantele

legumicole (după 2-4 ani).

123

Tipul şi schema de asolament. Când într-un asolament se prezintă concret plantele de cultură

care se succed este vorba despre un tip de asolament. Prezentarea asolamentului sub forma grupelor

de plante reprezintă schema de asolament.

Exemplu:

Tipul de asolament: Schema de asolament:

1. Grâu 1. Cereale de toamnă

2. Porumb boabe 2. Prăşitoare

3. Trifoi I 3. Leguminoase perene

4. Trifoi II 4. Leguminoase perene

5. Grâu 5. Cereale de toamnă

6. Porumb boabe 6. Prăşitoare

7. Cartof + sfeclă pentru zahăr 7. Prăşitoare

Solă săritoare reprezintă sola care temporar este scoasă din rotaţia culturilor, timp în care se

cultivă cu o plantă perenă (lucernă, trifoi).

Monocultura reprezintă cultivarea unei singure plante, mai mulţi ani pe acelaşi teren şi

anume, cel puţin atâţia ani cât durează rotaţiile în zona respectivă.

10.2. CONDIŢIILE CARE STAU LA BAZA

ÎNTOCMIRII ASOLAMENTELOR

Organizarea unui asolament raţional, care să realizeze sporuri de producţie şi eficienţă

economică maximă, trebuie să ţină seama de condiţiile naturale ale fermei, cerinţele economico-

organizatorice şi cerinţele agrobiologice ale plantelor.

10.2.1. CONDIŢIILE NATURALE

Condiţiile de ordin natural se referă la tipul şi însuşirile solului, relieful, expoziţia, adâncimea

apei freatice, ca şi la clima locală cu precipitaţiile, temperatura, lumina, umiditatea atmosferică,

curenţii de aer, brume, îngheţul, grosimea şi stabilitatea stratului de zăpadă. Tot la factori naturali se

consideră şi sursele de apă, curgătoare sau stătătoare, care de asemenea pot influenţa plantele care

se încadrează în asolament. Aceste date geomorfologice, pedoclimatice şi hidrogeologice fac ca

unele plante să reuşească relativ uşor, pe când pentru alte plante condiţiile naturale locale nu

corespund decât în mică măsură şi în acest caz se cer mai multe intervenţii agrotehnice pentru a le

crea condiţii favorabile de vegetaţie.

124

Pornind de la aceste informaţii de natură pedoclimatică au fost întocmite hărţi ecologice la

nivelul ţării, pentru majoritatea culturilor, pe baza cărora s-a făcut zonarea producţiilor agricole.

Ulterior, prin irigare, fertilizare, erbicidare etc. s-a dovedit că zonarea are un caracter dinamic, este

susceptibilă la îmbunătăţiri, iar arealul unor plante s-a extins.

Relieful, prin mărimea pantei, expoziţie şi gradul de erodare, influenţează structura culturilor,

mărimea solelor asolamentelor, ordinea lor, agrotehnica folosită în cultura plantelor, etc. Astfel, pe

terenurile în pantă, creşte în asolament procentul plantelor care se seamănă des şi al celor perene şi

scade procentul plantelor prăşitoare care favorizează eroziunea solului. Amplasarea solelor faţă de

relief are un rol deosebit de mare, ştiut fiind faptul că pe pante se află 65% din terenul agricol şi

35% din arabil la nivelul ţării. Relieful influenţează decisiv învelişul de sol (pedosfera), regimul de

umiditate, căldura, aeraţia, textura şi în ultimă instanţă potenţialul de fertilitate al solului

(capacitatea productivă a terenului). Influenţa nefavorabilă a reliefului asupra producţiei agricole

poate fi mărită sau micşorată în funcţie de structura culturilor din asolament şi metodele adoptate

pentru executarea lucrărilor agrotehnice. Direcţia de executare a lucrărilor solului şi amplasarea

rândurilor de plante cultivate, influenţează intensitatea menţinerii apei din precipitaţii şi în

consecinţă influenţează fenomenul de eroziune.

Amplasarea culturilor dese, semănatul şi lucrările solului pe curba de nivel (de-a curmezişul

pantei), are drept consecinţă micşorarea vitezei de scurgere a apei pe versant, menţinerea umidităţii

solului şi scăderea simţitoare (până la anularea completă) a procesului de eroziune. Pentru folosirea

în cele mai bune condiţii a terenului în pantă şi a realizării unor producţii sporite, sola sau parcela

care se lucrează independent trebuie amplasată în direcţia curbelor de nivel, pentru a se putea

asigura toate lucrările agrotehnice de-a curmezişul pantei.

Relieful variat la nivelul fermei impune diversificarea asolamentelor şi stabilirea mai multor

tipuri de asolamente: de câmp, antierozionale, furajere etc.

Clima determină în mare măsură structura speciilor de plante care pot fi introduse în

asolamente. Dintre factorii climatici, temperatura şi precipitaţiile dintr-o anumită zonă au un rol

determinant la stabilirea sortimentului de culturi şi chiar a soiurilor sau hibrizilor cultivaţi.

Frecvenţa îngheţurilor târzii, prezenţa şi grosimea stratului de zăpadă sunt condiţii foarte

importante pentru zonarea grâului şi a rapiţei de toamnă mai ales când aceste culturi sunt amplasate

pe versanţii expuşi vânturilor sau pe culmi şi platouri.

Tipul de sol şi însuşirile acestuia, în special textură şi reacţie, în strânsă legătură cu condiţiile

climatice determină speciile de plante ce se introduc în asolament şi agrotehnica folosită în cadrul

asolamentului. Necesitatea de refacere a stării de fertilitate a solului şi în special a structurii solului

condiţionează introducerea în asolament a culturilor cu influenţă amelioratoare. Astfel, organizarea

de asolamente mixte în care culturile furajere (leguminoase şi graminee perene) să fie integrate în

125

asolamentele agricole, reprezintă idealul pentru menţinerea însuşirilor de fertilitate a solului,

realizarea condiţiilor de exploatare eficientă a terenurilor şi de aplicare a unor tehnologii

performante, inclusiv pentru cultura ierburilor. Acest lucru este demonstrat de sistemul de

asolamente practicat în Uniunea Europeană, unde majoritatea culturilor furajere sunt integrate în

terenurile arabile.

Apa freatică prin adâncimea la care se găseşte poate determina folosinţa terenului şi satisface

diferit cerinţele plantelor cultivate şi astfel constituie un factor de care trebuie să se ţină seama la

întocmirea asolamentelor. Astfel, prezenţa apei freatice la adâncime mai mică de 1 m obligă la

folosinţa fâneaţă, iar prezenţa franjului capilar într-un interval de 2-4 m adâncime poate asigura un

surplus important de apă (prin ascensiune capilară) pentru plantele cultivate, potenţând atât efectul

fertilizării cât şi al asolamentului (dă posibilitatea amplasării unui asolament cu plante mari

consumatoare de apă).

10.2.2. CONDIŢIILE ECONOMICO-ORGANIZATORICE

Condiţiile economico-organizatorice sunt reprezentate de cerinţele economiei de piaţa, de

reţeaua de drumuri, de necesitatea folosirii raţionale a forţei de munca şi a mijloacelor mecanice, de

existenţa în zona a unor fabrici de zahăr, de ulei, de conserve, de distanţa faţa de centrele populate,

de preţurile şi posibilităţile de valorificare a producţiilor agricole.

Piaţa de desfacere influenţează alcătuirea asolamentului prin distanţă, accesibilitate, cerere

etc. O unitate agricolă pentru a fi rentabilă şi pentru a putea organiza asolamente adecvate trebuie

astfel proporţionată încât să cuprindă posibilităţi certe de valorificare atât a producţiei principale cât

şi a producţiei secundare, masă verde etc. Pentru a avea la nivelul fermei cheltuielile şi încasările

eşalonate asolamentul trebuie astfel organizat pentru a răspunde şi acestei cerinţe.

Specializarea şi nivelul de informare al fermierului privind cerinţa pe piaţă şi rentabilitatea

culturilor, puterea financiară a acestuia sunt elemente care condiţionează în mare măsură

asolamentul organizat.

Dimensiunea exploataţiei, forma de relief şi reţeaua de drumuri impune mărimea şi forma

solelor ca şi structura asolamentului. Asolamentele raţionale nu se pot organiza pe suprafeţe mici, în

exploataţiile mici. Un asolament raţional în cultura plantelor de câmp se organizează pe minimum

patru grupe de culturi, fiecare în suprafaţă de minimum 10 ha. Dimensiunea exploataţiei trebuie să

facă posibilă rotaţia culturilor, organizarea asolamentului şi îmbinarea ramurilor cu cele mai bune

efecte cantitative, calitative şi de eficienţă generală a producţiei agricole. Acestea, pentru că numai

aşa se creează condiţii pentru fertilizare prin procese naturale a solului, păstrarea calităţii mediului

înconjurător, ceea ce se reflectă în calitatea produselor agroalimentare şi în sănătatea populaţiei.

126

După unele cercetări ale ASAS privind proiectarea dimensiunilor exploataţiilor agricole din ţara

noastră, în principalele zone din sectorul vegetal s-au estimat (indiferent de forma de proprietate) la

minimum 50-100 ha pentru cultura cerealelor şi plantelor tehnice în zona de câmpie. Dimensiunile

actuale ale exploataţiilor ţărăneşti sunt în medie de 2,5 ha, ale societăţilor agricole simple de cca.

115 ha, iar ale asociaţiilor agricole de 450 ha, fiind destul de departe de cele apreciate ca fiind

corespunzătoare cerinţelor de organizare modernă, eficientă a asolamentului şi a procesului de

producţie agricolă (I.Dincu şi Gh.Lăcătuşu, 2002).

Organizarea procesului de producţie şi executarea corespunzătoare a elementelor de

tehnologie între două culturi succesive presupune stabilirea asolamentului în funcţie de durata de

vegetaţie a plantelor. Este nevoie de timp între recoltarea plantei premergătoare şi până la semănatul

plantei care urmează în rotaţie, care să permită executarea în bune condiţii a lucrărilor solului, a

fertilizării etc. Astfel, după culturi care eliberează terenul târziu în toamnă nu se vor amplasa grâul

şi rapiţa de toamnă. Asigurarea unei productivităţi a muncii prin asolament presupune delimitarea

unor sole mari de formă regulată, capabile să înlesnească efectuarea cu cea mai mare productivitate

a lucrărilor agricole. Sunt potrivite din acest punct de vedere solele de 75-150 ha pentru culturile de

câmp situate pe terenurile plane şi numai pe terenurile în pantă se delimitează sole mai mici, de 50-

60 ha sau chiar mai mici. Forma regulată a solelor, dreptunghiulară în special, asigură de asemenea

o productivitate mai mare a agregatelor mecanice de lucru. Astfel, această formă reduce mersul în

gol la capete şi asigură mersul în lucru al agregatelor. Asolamentele trebuie să asigure luarea în

cultură a suprafeţelor neproductive şi să reducă la minimum suprafeţele neutilizate la capătul

parcelelor, pe lângă drumuri, etc.

Atenuarea riscului calamităţilor cum sunt: secetă excesivă, grindină, îngheţuri, furtuni, este

mai uşor realizabilă prin variaţia plantelor şi a soiurilor sau hibrizilor cultivaţi şi impune diversitatea

asolamentelor stabilite. Chiar atunci când aceste calamităţi survin pe tot teritoriul fermei, nu pot

dăuna tuturor plantelor de cultură în aceeaşi măsură, fiindcă le găsesc în diferite faze de vegetaţie.

Acest lucru ajută, de asemenea, şi la repartizarea mai bună a muncii cu maşinile şi utilajele agricole.

Sistema de maşini agricole disponibilă, posibilităţile de reglare şi adaptare a acesteia,

planificarea lucrului şi a celorlalte mijloace de producţie disponibile la nivelul fermei sunt aspecte

de care trebuie să se ţină seama la stabilirea plantelor din asolament.

10.2.3. CONDIŢIILE AGROBIOLOGICE

Cerinţele agrobiologice se referă la cerinţele plantelor cultivate faţă de rotaţie în funcţie de

particularităţile lor biologice şi asigurarea unei rotaţii raţionale a plantelor în asolament.

127

Rotaţia trebuie alcătuită în aşa fel încât orice cultură, inclusă în structura asolamentului, să

urmeze după o bună premergătoare, iar ea însăşi să fie la rândul ei o bună premergătoare pentru

cultura din anul următor. Există mai multe criterii agrobiologice de care trebuie să se ţină seama în

mod obligatoriu la stabilirea rotaţiei. Modul de nutriţie impune cunoaşterea cerinţelor plantelor din

cadrul asolamentului, faţă de substanţele nutritive, profunzimea sistemului radicular, fenomenele de

alellopatie etc. Rotaţia culturilor trebuie să evite consumul unilateral al substanţelor nutritive şi al

apei.

Condiţiile agrobiologice au în vedere, de asemenea, cerinţele plantelor şi specificul legat de

elementele de tehnologie: fertilizare, amendare, lucrările solului, combaterea buruienilor, bolilor şi

dăunătorilor, lungimea perioadei de vegetaţie etc.

Recomandările generale sunt următoarele :

1. Instalarea la începutul rotaţiei a unei culturi cu efect ameliorator asupra întregului ciclu de

rotaţie. Rotaţia începe, de regulă, instalând culturi cu efect ameliorator asupra însuşirilor solului

(leguminoase anuale) şi încadrate în grupa culturilor bune premergătoare. O altă regulă generală

este instalarea la începutul rotaţiei a unei culturi la care să se aplice cantităţi mari de îngrăşăminte

organice şi care să valorifice bine acest îngrăşământ iar totodată se ameliorează pe timp îndelungat

însuşirile solului.

2. Alegerea în rotaţie a celor mai bune premergătoare conform aprecierilor din tabelul 7.14.

3. Protecţia solului împotriva degradării structurii şi a eroziunii. Plantele bune şi foarte bune

protectoare împotriva eroziunii solului (ierburile perene, leguminoasele anuale, cerealele păioase)

vor alterna cu plantele prăşitoare care sunt rele protectoare. Proporţia prăşitoarelor în asolamentele

de pe terenurile în pantă depinde de valoarea pantei.

După plantele prăşitoare, care degradează structura, accentuează mineralizarea humusului,

trebuie să urmeze cerealele păioase. Acestea favorizează îmburuienarea, de aceea trebuie să

alterneze cu prăşitoarele care combat mai bine buruienile.

4. Optimizarea folosirii rezervelor de substanţe nutritive din sol. Plantele de cultură se

deosebesc între ele în ceea ce priveşte cantitatea totală de elemente chimice nutritive extrase din sol,

adâncimea de sol de la care folosesc elementele chimice nutritive şi puterea de solubilizare a

sistemului radicular. Plantele mari consumătoare de elemente nutritive cum sunt sfecla pentru zahăr,

floarea soarelui trebuie să alterneze cu plantele cu consumuri reduse, cum sunt cerealele. Fiecare

specie extrage din sol substanţele nutritive în cantităţi şi proporţii diferite.

5. Optimizarea consumului de apă din sol. În privinţa consumului de apă, plantele cultivate se

deosebesc în: plante mari consumatoare de apă (lucernă, porumb, sfeclă, floarea soarelui, cânepă

etc.) şi plante cu un consum redus (cerealele păioase, inul) şi, plante care consumă apa din straturile

profunde de sol datorită sistemului radicular puternic dezvoltat (lucerna, trifoiul, floarea soarelui,

128

sfecla), sau plante care consumă apa din stratul arabil (cereale, in, cartof etc.). De exemplu, grâul

care se însămânţează toamna nu poate urma după lucernă, care lasă solul foarte uscat. Se recomandă

după lucernă cerealele de primăvară care consumă apa din rezervele acumulate peste iarnă din

stratul arabil.

6. Rotaţia rădăcinilor. Pentru exploatarea raţională a straturilor de sol se recomandă ca după

plantele cu înrădăcinare profundă (lucerna, trifoi, sfecla, floarea-soarelui) să urmeze plante cu

înrădăcinare mai superficială (fasole, in, cartofi, mazăre, grâu) realizându-se astfel “rotaţia

rădăcinilor”.

7. Bilanţul humusului în sol. La întocmirea asolamentelor se ţine cont de bilanţul humusului

din sol, de diferenţa dintre humusul nou format şi cel mineralizat. Aceasta depinde de cantitatea şi

compoziţia resturilor organice vegetale şi animale supuse humificării, de condiţiile pedoclimatice,

de intensitatea lucrărilor solului etc. Ierburile perene grâul, porumbul, ovăzul, leguminoasele

anuale, lucerna etc. lasă în sol cantităţi mai mari de resturi organice, iar altele ca inul, bumbacul,

cânepa, tutunul, sfecla de zahăr lasă cantităţi mai mici. În asolamentele în care predomină

prăşitoarele, îndeosebi, în zonele mai umede sau în condiţii de irigare, bilanţul humusului este

negativ.

8. Sistemul de lucrare a solului trebuie să alterneze în cadrul asolamentului, “rotaţia

sistemului de lucrare a solului“, asigurând optimizarea însuşirilor solului cu cerinţele plantelor de

cultură, cu efecte favorabile asupra fertilităţii solului şi creşterea eficienţei economice a procesului

de producţie agricolă. Se va alege sistemul clasic de lucrare a solului pentru culturile care preferă un

sol foarte afânat (sfeclă de zahăr, cartof, morcovi etc.) şi sisteme minime sau chiar semănat direct

pentru culturi pretabile la aceste tehnologii (soia, cereale păioase, porumb).

9. Combaterea buruienilor. Unele plante cultivate au ca însoţitori fideli anumite buruieni, sau

unele plante cultivate sunt compromise uşor de buruieni (orzul, macul, inul), iar altele înăbuşesc

buruienile (secara, cânepa, după ce plantele au început să se ridice, lucerna începând cu anul al

doilea). Cultivarea fără întrerupere a unei plante pe aceeaşi sola determină înmulţirea buruienilor

specifice plantei de cultură. Culturile prăşitoare care acoperă repede terenul la începutul vegetaţiei

înăbuşă buruienile (cânepa, secară, rapiţa) altele sunt uşor înăbuşite de buruieni în prima parte a

vegetaţiei (inul, lucerna, sparceta, sfecla de zahăr, sorgul, macul, porumbul etc.). Lucerna, începând

cu al doilea an de vegetaţie, înăbuşă pirul. Asolamentele trebuie sa conducă la evitarea sau cel puţin

la diminuarea pericolului îmburuienării.

10. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Din cauza unor boli şi dăunători comuni, la

întocmirea asolamentelor sunt câteva cerinţe restrictive. Pentru a limita răspândirea lor şi astfel

pagubele produse, este necesar ca în rotaţii să nu revină pe acelaşi teren plante care suferă de atacul

aceloraşi boli şi dăunători. De exemplu gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) şi ruginile se

129

răspândesc mult şi provoacă pagube mari când cerealele păioase se cultivă în monocultură sau revin

la intervale scurte în rotaţie. Tot aşa următoarele culturi nu pot alterna una după alta: grâul şi orzul;

ovăzul şi orzul de primăvară; trifoiul roşu şi lucerna sau mazărea; rapiţa şi sfecla de zahăr sau varza;

mazărea şi inul; soia şi floarea soarelui; tutunul şi cânepa sau floarea-soarelui (în cazul atacului de

lupoaie).

11. Evitarea fenomenului de oboseală a solului care se poate datora acţiunii concomitente a

mai multor cauze ca urmare a netoleranţei anumitor plante de cultură. Netolerarea unor plante de a

se cultiva mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren sau la un interval prea scurt de ani, reprezintă un

element de care trebuie să ţinem seama la elaborarea rotaţiilor din asolamente. Nu se suportă în

cultură repetată, sau să revină des pe acelaşi teren: inul, decât după 6-7 ani, sfecla de zahăr, decât

după 4 ani, mazărea după 4-6 ani, etc.

Se autosuportă (cultură repetată): porumbul, cânepa dacă terenul se fertilizează, cartoful timp

de 2 ani dacă terenul se fertilizează şi nu este pericol de boli şi dăunători, tutunul, fasolea, soia câte

2 ani. Pot reveni des pe acelaşi teren alături de plantele care se autosuportă doi sau mai mulţi ani în

cultură repetată şi cerealele păioase, cu condiţia fertilizărilor suplimentare şi controlului buruienilor,

bolilor şi dăunătorilor.

În concluzie pentru a organiza cele mai raţionale şi eficiente asolamente pentru o anumită

exploataţie agricolă trebuie să se îmbine toate aceste cerinţe menţionate anterior pentru a realiza cea

mai bună optimizare între necesitatea de a produce alimente sănătoase, într-un proces de producţie

eficient, situaţia socio-economică a zonei şi condiţiile ecologice.

10.3. CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR

Asolamentele se pot clasifica după mai multe criterii, cum sunt: numărul de sole, structura

culturilor şi destinaţia producţiei principale (culturi pentru boabe, tehnice, culturi pentru furaj,

culturi legumicole etc.).

După numărul de sole, asolamentele poate fi cu 2, 3, 4, 5 etc. sole. Numărul de sole trebuie să

permită alcătuirea unei rotaţii raţionale a culturilor, deoarece durata unei rotaţii coincide cu numărul

de sole. Dacă numărul de sole este prea mic, culturile vor reveni prea des pe acelaşi teren, ceea ce

contravine regulilor agrotehnice ale unei rotaţii raţionale. Asolamentele cu durată prea lungă de

rotaţie sunt mai greu de elaborat şi de aplicat. În condiţiile ţării noastre, unde ponderea cerealelor şi

a unor plante tehnice este mare, cele mai raţionale sunt asolamentele cu o durată de rotaţie de 4-6

ani.

130

Clasificarea asolamentelor după structura culturilor şi destinaţia producţiei principale este

clasificarea cea mai potrivită din punct de vedere organizatoric şi al realizării asolamentului. După

acest criteriu asolamentele pot fi:

- asolamentele de câmp (pentru cultura mare, agricole);

- asolamentele cu solă săritoare;

- asolamentele furajere;

- asolamentele legumicole;

- asolamentele mixte (agricol – furajer, agricol – legumicol etc.);

- asolamentele speciale: de protecţie antierozională, pentru ameliorarea fertilităţii solului,

asolamentele pe soluri cu nevoi speciale (hidromorfe, soluri acide, nisipuri, sărături), cu

plante medicinale şi aromatice, cu plante melifere, asolamente din orezării etc.

Pentru oricare din grupele de asolamente, durata rotaţiei poate varia între 2 şi 6 ani, sau chiar

mai mult. Pentru fiecare fermă durata rotaţiei şi tipul de asolament se va stabili în funcţie de

suprafaţa de teren (caracteristicile acestuia), numărul de sole delimitate (de mărime optimă),

structura culturilor şi ponderea necesară din fiecare cultură.

10.4. ETAPELE ELABORĂRII ASOLAMENTELOR

Elaborarea şi introducerea asolamentului într-o unitate agricolă (asociaţie agricolă, fermă

agricolă) se face concomitent cu lucrările de organizare a teritoriului.

Organizarea teritoriului este o activitate tehnico-organizatorică care are ca obiectiv, pe de o

parte, studiul condiţiilor naturale de climă, sol, relief, hidrografie, vegetaţie etc., iar pe de altă parte

condiţiile sociale şi economico-organizatorice în scopul valorificării optime a fondului funciar

existent, a stabilirii modului de folosinţă a terenurilor, a agrotehnicii aplicate, a lucrărilor de

mecanizare, a integrării sectorului culturilor de câmp cu cel zootehnic, legumicol, a întreprinderilor

anexe etc. Organizarea teritoriului este prima problemă care trebuie rezolvată în oricare exploataţie

agricolă şi ea determină direcţiile şi succesul dezvoltării ulterioare a acesteia, deoarece urmăreşte

ameliorarea şi folosirea adecvată a fiecărei parcele de teren.

Problemele îmbunătăţirii caracteristicilor solului şi a terenurilor este o componentă a

organizării teritoriului care se pune în special la folosinţele cultivate pentru a apropia condiţiile din

teren de cerinţele ecologice ale plantelor.

Clasificarea lucrărilor de amenajare şi ameliorare a solurilor, poate fi realizată astfel:

lucrări agrotehnice curente:

- lucrări de bază, de pregătire a patului germinativ,

- lucrări de înfiinţare şi întreţinerea culturilor, fertilizare, protecţia plantelor etc.,

131

- lucrările de recoltare a culturilor.

lucrări pedoameliorative:

- amendarea cu calcar şi gips,

- afânarea adâncă (scarificare),

- fertilizarea ameliorativă (radicală),

- combaterea poluării.

lucrări de îmbunătăţiri funciare:

- îndiguire,

- desecare (de suprafaţă),

- drenaj (de adâncime),

- irigaţie,

- combaterea salinităţii şi alcalinităţii,

- prevenirea şi combaterea eroziunii (fără terasare),

- terasarea terenurilor arabile în pantă.

Organizarea asolamentului în cadrul exploataţiilor agricole are ca scop valorificarea optimă,

raţională a fondului funciar existent, exploatarea eficientă a terenurilor şi stă la baza dotării şi

echipării tehnice a fermei.

Etapele principale de lucru în vederea introducerii asolamentelor raţionale în unităţile agricole

sunt:

A.Inventarierea resurselor, a mijloacelor de producţie, stabilirea modului de folosinţă a

terenului, a măsurilor şi lucrărilor pregătitoare. Întocmirea asolamentelor este precedată de o serie

de lucrări pregătitoare, care constau în cartarea solurilor, comasarea terenurilor în trupuri mari,

stabilirea măsurilor ameliorative (irigare, desecare, combaterea eroziunii etc.), trasarea drumurilor

principale de exploatare etc. În acest scop se face mai întâi un studiu privind condiţiile naturale

(relief, sol, adâncimea apei freatice, manifestarea fenomenelor de eroziune, degradare, poluare a

solurilor etc.), social-economice (pieţe de desfacere, aşezări urbane, căi de comunicaţie etc.). În

funcţie de favorabilitatea terenurilor (stabilită prin lucrările de bonitare) şi de condiţiile de

microclimă, pentru fiecare folosinţă şi cultură, sunt delimitate pe teritoriul fermei zone mai mult sau

mai puţin favorabile.

Stabilirea modului de folosinţă a terenului constă în analizarea agrotehnică a suprafeţelor care

vor fi destinate a fi folosite ca arabil, plantaţii de vii, pomi, păşuni, fâneţe, terenuri pentru

împădurire etc. Câteva recomandări generale în alegerea folosinţei sunt prezentate în continuare:

- arabil (are cele mai mari cerinţe): volum edafic minim 25-30 cm, panta maximă 20-22%,

pH între 5-8, suprafaţa terenului nivelată;

132

- pajişte (fîneţe, păşuni): terenuri neindicate pentru celelalte culturi dar fără eroziune

puternică, covor vegetal bine încheiat, pantă maximă 40-50 %;

- plantaţii viticole: volum edafic minim 20-25 cm, pantă maximă 25-30 %, suprafeţe terasate,

pH între 6-7,8, expoziţii sudice, sud-est, sud-vest;

- plantaţii pomicole: volum edafic 25-30 cm, pH între 5,5-7,5, panta maximă 35 %, terenul

poate fi neuniform;

- împăduriri: teren frământat care nu se pretează la alte folosinţe, panta 30-50 %, terenuri cu

alunecări, erodate; specii recomandate: stejar, plop, pin negru, salcâm, ulm, frasin, arţar, păr

sălbatic, porumbar, alun, păducel, cătină, sălcioară, lemn câinesc etc.

Fiecare masiv de teren trebuie apreciat şi din punct de vedere al pretabilităţii lui pentru o

anumită folosinţă, în scopul obţinerii unui randament maxim.

Pentru stabilirea celor mai adecvate folosinţe terenul va fi analizat parcelă cu parcelă iar în

funcţie de complexitatea lucrărilor, pentru amenajări şi transformări agricole, se va eşalona pe ani

execuţia acestora.

Modul de folosire a terenului şi ca urmare măsurile tehnico-organizatorice care urmează să se

aplice trebuie să asigure prevenirea eroziunii solului, a inundaţiilor, a poluării, păstrarea

patrimoniului genetic al florei şi faunei naturale etc.

B.Stabilirea structurii culturilor. Alcătuirea unor asolamente raţionale şi eficiente presupune

stabilirea structurii culturilor pornind de la considerente economice, organizatorice şi agronomice.

Plantele ce urmează a se cultiva şi deci produsele ce se vor obţine trebuie să aibă posibilităţi certe

de valorificare, conform cu necesităţile fermei, economiei locale şi naţionale. Foarte important este

în acest caz realizarea unui studiu de marketing pentru a evalua posibilităţile de valorificare a

viitoarelor produse agricole, horticole, zootehnice etc.

În sinteză structura culturilor la nivelul exploataţiei agricole este impusă de următoarele:

- necesităţile economice şi posibilităţile de valorificare a produselor obţinute cu eficienţă şi

profit;

- condiţiile locale de sol şi climă, modul cum acestea satisfac cerinţele plantelor de cultură;

- forţa de muncă şi baza tehnică existentă care trebuie să asigure executarea la timp şi de bună

calitate a tuturor lucrărilor pentru plantele ce urmează a fi cultivate;

- asigurarea sectorului zootehnic (dacă acesta există) cu furajul necesar;

- diversitatea speciilor de plante pentru a asigura posibilitatea organizării rotaţiilor raţionale şi

evitarea vârfurilor de muncă;

- existenţa plantelor amelioratoare a fertilităţii solului;

- eşalonarea cheltuielilor şi a încasărilor;

- evitarea efectului calamităţilor prin diversitatea culturilor etc.

133

C.Stabilirea numărului şi mărimii asolamentelor şi delimitarea teritorială a acestora.

Condiţiile de fertilitate, relieful, adâncimea apei freatice, mărimea exploataţiei şi altele impun în

mod obiectiv organizarea mai multor tipuri de asolamente. Într-o unitate agricolă de dimensiuni

mari se organizează mai multe asolamente chiar dacă acestea sunt de acelaşi tip (asolamente de

câmp, legumicol) sau sunt asolamente mixte, speciale etc. În exploataţiile mici se organizează, de

regulă, un asolament mixt pe întreaga suprafaţă.

Tipurile de asolamente, numărul şi suprafaţa lor, structura culturilor pentru fiecare, precizarea

tuturor activităţilor de organizare a activităţii, reprezintă sistemul de asolamente al exploataţiei

respective.

Organizarea sistemului de asolamente la nivelul exploataţiei agricole are în vedere câteva

cerinţe generale, cum ar fi:

- încadrarea fiecărui tip de asolament în prevederile stabilite pentru sistematizarea teritoriului,

corelarea cu lucrările de îmbunătăţiri funciare,

- într-un asolament se încadrează suprafeţe de teren cu sol cât mai omogen, din punctul de

vedere al fertilităţii, reliefului, adâncimea apei freatice etc.

- fiecare asolament să cuprindă, pe cât posibil, sole aproximativ egale ca dimensiuni,

- în primul rând se delimitează asolamentele speciale (asolamentele antierozionale,

asolamentele pentru soluri cu nevoi speciale etc.),

- se delimitează apoi terenul pentru asolamentele legumicole, care trebuie să fie cu o fertilitate

corespunzătoare, aproape de sursele de apă şi căile de acces, cu posibilităţi de irigare,

- se dimensionează apoi asolamentele furajere şi se amplasează aproape de fermele de

animale, se organizează asolamentele de câmp, mixte etc.

D.Stabilirea numărului de sole şi a mărimii lor. Delimitarea solelor şi a parcelelor de lucru

în cadrul fiecărui asolament, amplasarea drumurilor de câmp. După stabilirea numărului şi a

tipului de asolament se trece la elaborarea fiecărui asolament în parte. În acest scop se grupează

culturile stabilite, pentru fiecare asolament, pe grupe conform cerinţelor agrobiologice şi

tehnologiei de cultivare.

După gruparea plantelor pe grupe de culturi se calculează valoarea procentuală a fiecărei

grupe. Pe baza procentului de participare al fiecărei grupe la suprafaţa totală destinată asolamentului

se stabileşte numărul de sole şi respectiv mărimea acestora. La stabilirea numărului de sole pentru

un asolament este necesar să avem în vedere durata rotaţiei (3-6 ani) şi egalitatea dintre numărul de

sole şi durata rotaţiei.

De menţionat faptul că sola este veriga de bază în organizarea teritoriului şi a asolamentelor,

în executarea lucrărilor agricole şi în desfăşurarea procesului de producţie agricolă. De aceea

delimitarea solelor în cadrul fiecărui asolament trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

134

- fiecare solă trebuie să cuprindă terenuri cât mai omogene ca favorabilitate pentru culturi şi

potenţial de producţie, pentru a permite aplicarea unor tehnologii unitare pe întreaga

suprafaţă;

- pentru a asigura o mai bună dozare şi organizare a elementelor tehnologice şi a inputurilor

este bine ca solele unui asolament să fie pe cât posibil egale, fără abateri de 3-5 % faţă de

sola medie;

- forma şi dimensiunile laturilor solelor trebuie să permită folosirea cu randament a

tractoarelor şi agregatelor la executarea lucrărilor agricole; pe terenurile în pantă trebuie să

permită executarea lucrărilor pe curba de nivel precum şi alte măsuri de combatere şi

prevenire a eroziunii solului.

Mărimea solelor depinde de tipul, suprafaţa şi numărul de sole ale asolamentului, de relief

(sole mai mari pe terenurile plane şi mai mici pe terenurile în pantă) şi de alţi factori. În terenurile

amenajate pentru irigat, la asolamentele legumicole, suprafaţa solelor este mai mică fiind

condiţionată de amenajările existente, metodele de irigare, lungimea şi lăţimea instalaţiei de udare.

Trebuie avut în vedere faptul că la suprafeţe mici ale solelor se pierd suprafeţe mari de teren cu

drumuri, iar pe solele cu suprafeţe mari tehnica modernă poate fi folosită eficient. Mărimea solei

depinde în primul rând de mărimea exploataţiei agricole sau asolamentului respectiv.

În funcţie de factorii precizaţi mai sus, mărimea solelor poate varia pentru asolamentele

legumicole între 5-50 ha, pentru cele furajere 10-100 ha, pentru cele agricole 20-200 ha.

Lungimea solelor determină lungimea traseului lucrării cu agregatele de maşini şi, ca urmare,

mărimea pierderilor de timp în gol la întoarcerea acestora la capetele solei pe care se lucrează. Din

activitatea practică s-a constatat că cea mai potrivită formă a solei este cea dreptunghiulară cu

lungimea laturii mari cuprinsă între 500-2000 m. Pe măsura creşterii lungimii, scade numărul de

întoarceri în gol la capetele parcelelor de lucru, scade timpul de mers în gol şi consumul de energie,

ceea ce determină reducerea cheltuielilor efectuate cu agregatele de maşini. Sub 500 m lungimea de

lucru a solei, productivitatea agregatelor de maşini scade cu 9%, iar sub 250 m, cu 17% (I.Dincu şi

Gh.Lăcătuşu, 2002). Lăţimea solelor are dimensiunile optime de 400-500 m.

În condiţiile unui relief complex cu pante, lungimi şi expoziţii diverse lucrările nu se mai

execută pe sole formate dintr-o singură parcelă. Pe terenurile în pantă sola este formată, de regulă,

din mai multe parcele, care, trebuie să aibă mărimea şi configuraţia potrivită pentru mecanizare, să

fie apropiate, de formă regulată şi cu laturi paralele. Egalitatea parcelelor care compun o solă este

necesară pentru a asigura anual aceeaşi producţie pentru fiecare cultură şi a se folosi aceleaşi

mijloace de producţie şi de transport. Pe terenurile în pantă, parcelele se trasează cu latura lungă de-

a lungul curbelor de nivel sau pe direcţia generală a acestora. Limitele lor sunt determinate de

necesarul de drumuri, benzi înierbate sau perdele antierozionale, terase banchetă etc. Suprafaţa

135

optimă a parcelei este de 10-100 ha cu lungimea de 500-1500 m şi lăţimea de 20-200 m. Pe pante

mai mari de 18% suprafaţa optimă a parcelei variază între 5-30 ha.

Drumurile de câmp se proiectează ca o completare a drumurilor comunale, în aşa fel, încât,

reţeaua de drumuri din teritoriul exploataţiei agricole să permită circulaţia maşinilor agricole şi

transporturile necesare în şi din teren. Amplasarea drumurilor trebuie să îndeplinească mai multe

cerinţe: să asigure legătura dintre solele asolamentului şi centrele de producţie, amplasarea

drumurilor să fie în acord cu limitele solei, cu perdelele de protecţie a câmpului, cu reţelele de

desecare, irigaţie etc.

E.Stabilirea rotaţiei culturilor pe fiecare asolament, a elementelor de tehnologie specifice

fiecărei culturi şi întocmirea registrului de evidenţă a asolamentelor. După ce s-a stabilit mărimea

solelor şi a numărului acestora în cadrul asolamentelor se trece la proiectarea schemelor şi a

tipurilor de asolamente.

Este necesară cunoaşterea istoriei fiecărei sole cu privire la planta premergătoare, lucrările

solului executate în anul precedent (arătură adâncă, afânare adâncă, etc.), erbicidele folosite şi care

au efect remanent, îngrăşămintele folosite etc.

În cadrul fiecărui asolament se stabilesc mai multe variante de succesiuni a culturilor în

funcţie de cerinţele plantelor faţă de lucrările agrotehnice, asigurarea celor mai bune premergătoare

pentru plantele din rotaţie, combaterea buruienilor a bolilor şi dăunătorilor etc. În final din

variantele analizate se alege varianta cea mai potrivită pentru condiţiile concrete din fermă. Pentru

fiecare solă şi cultură se stabileşte sistemul de lucrare a solului, modalităţile de fertilizare, măsurile

de combatere integrată a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, prognozarea producţiilor şi a

posibilităţilor de valorificare a acestora, precum şi alte elemente ale organizării procesului de

producţie agricolă.

Se întocmeşte apoi registrul cu evidenţa asolamentului care cuprinde toate solele cu suprafaţa,

solul, textura acestuia, conţinutul în humus, indicii hidrofizici, gradul de aprovizionare cu elemente

nutritive, rotaţia culturilor, sistemul de lucrări la sol, soiuri şi hibrizi folosiţi, fertilizanţii aplicaţi,

pesticide, unele observaţii utile pentru fermier.

Fiecare măsură agrofitotehnică influenţează cu o intensitate şi durată mai mare sau mai mică

asupra însuşirilor solului şi asupra dezvoltării plantelor de cultură. În registru de evidenţă a

asolamentului se înregistrează pentru fiecare cultură tehnologia planificată, iar în funcţie de

condiţiile concrete din teren, tehnologia realizată. Evidenţa trebuie ţinută atât pentru întregul

asolament cât şi pentru fiecare solă în parte.

Registrul cu istoria asolamentului şi a celorlalte elemente de tehnologie (în format scriptic sau

electronic) are un rol foarte important la evaluarea eficacităţii tehnologiilor aplicate, la justificarea

producţiilor obţinute în fiecare an, la stabilirea cauzelor unor greşeli tehnologice şi evitarea repetării

136

lor, la perfecţionarea tehnologiilor, în mod diferenţiat pe sole, pentru plantele de cultură sau chiar

pentru soiuri şi hibrizi.

Capitolul 11

AGROTEHNICA DIFERENŢIATÃ

11.1. NECESITATEA DIFERENŢIERII

MÃSURILOR AGROTEHNICE

Agrotehnica diferenţiată reprezintă aplicarea măsurilor agrotehnice raportat la

particularităţile distincte ale fiecărei parcele şi condiţii pedoclimatice locale.

Obţinerea de producţie vegetală în acelaşi timp cu păstrarea biodiversităţii este posibilă doar

prin tratarea specială a fiecărui teritoriu ecologic omogen şi găsirea de soluţii raţionale pentru acesta

– ceea ce reprezintă obiectivul agrotehnicii diferenţiate. Factorii climatici, biotici şi edafici care

determină creşterea plantelor, mărimea şi calitatea recoltelor se manifestă foarte diferit în cuprinsul

diferitelor zone din ţara noastră. Ştiinţa agricolă dă explicaţia fenomenelor şi legilor generale ale

producţiei vegetale, dar tehnica cea mai bună trebuie descoperită pentru fiecare zonă, localitate,

teritoriu ecologic omogen, după condiţiile naturale, sociale şi economice locale.

Fiecare dintre factorii de vegetaţie, fie el din grupa celor climatici, biotici sau edafici, poate să

afecteze pozitiv sau negativ recoltele, după condiţiile în care se desfăşoară. Din acest punct de

vedere, România are o situaţie geografică specifică şi anume:

Teritoriul României este situat în partea de sud-est a Europei Centrale, la răscrucea acţiunii

câtorva centre de mare şi mică presiune ce se formează cu regularitate la graniţele ţării.

Influenţa acestor mase de aer este modificată de prezenţa în centrul ţării a lanţului Munţilor

Carpaţi rezultând astfel un climat divers cu suma precipitaţiilor medii multianuale între 350-

1400 mm şi temperaturii medii multianuale între 2-11,50C.

La nivelul ţării avem un adevărat „muzeu de soluri”, fiind prezente aproape toate solurile din

sistemele internaţionale de clasificare, fiecare tip de sol având proprietăţi şi caracteristici

specifice.

Pe aproximativ 12,5 milioane hectare, din care 7,5 milioane hectare arabil, fertilitatea solului

este afectată negativ, într-o măsură mai mare sau mai mică, de fenomene nefavorabile:

eroziune, aciditate, conţinut scăzut de humus, textură extremă (argiloasă, nisipoasă), exces de

apă, poluare chimică etc.

137

Toate acestea fac ca factorii naturali şi antropici care influenţează procesul de producţie

agricolă şi îndeosebi solul, clima, relieful, expoziţia etc. să varieze mult pe teritoriul ţării, dar şi pe

zone mai mici sau chiar în interiorul aceleiaşi ferme agricole.

Aceste diferenţieri trebuie avute în vedere în activitatea de elaborare a sistemului de

agricultură diferenţiată. Cu alte cuvinte tehnologia aplicată trebuie diferenţiată în funcţie de

condiţiile în care se află ferma agricolă.

Relieful, specificul climatic al zonelor agricole şi solul impun zonarea culturilor, a soiurilor şi

hibrizilor, urmat de adaptarea elementelor de tehnologie pentru a reduce la minim acţiunile

limitative ale factorilor zonali (deficit sau exces de umiditate, conţinut redus de humus şi elemente

nutritive etc.).

Relieful, prin formele reprezentative de macrorelief (câmpie, platou, sistem muntos) şi

mezorelief (dealuri, vâlcele, văi, terase, versanţi, lunci etc.), prin întindere, dimensiuni,

complexitate etc. influenţează semnificativ solurile formate, creează topoclimate specifice,

favorabile anumitor culturi şi diferenţiază elementele de tehnologie.

Specificul climatic al zonelor agricole şi în special condiţiile de temperatură, umiditate şi

lumină delimitează arealul de cultivare al plantelor. Utilizarea de către plante a îngrăşămintelor, a

spaţiului de nutriţie, a lucrărilor solului etc., se face cu un randament mai ridicat în condiţii

climatice corespunzătoare optimului biologic al plantelor şi cu un randament mult mai mic în

condiţii climatice şi edafice necorespunzătoare.

Aplicarea unei agrotehnici diferenţiate şi zonarea plantelor de cultură este necesară deoarece

teritoriul ţării noastre se caracterizează printr-o mare variaţie a condiţiilor ecologice. Precipitaţiile

atmosferice de exemplu, variază de la 250 mm anual în Delta Dunării până la peste 1000 mm anual

în Carpaţii din nordul ţării.

Solul format într-un anumit teritoriu, reflectă influenţa în timp a condiţiilor de mediu şi a

factorilor de solificare printr-o serie de însuşiri (structură, conţinutul de humus, textură, pH-ul,

gradul de saturaţie în baze etc.) şi ca urmare influenţează adaptabilitatea plantei şi a tehnologiilor de

cultură. Aceste însuşiri influenţează în primul rând asupra dezvoltării sistemului radicular şi asupra

absorbţiei de elemente nutritive, dar implicit şi asupra randamentului şi eficienţei cultivării

plantelor.

În strânsă legătură cu diversitatea condiţiilor de climă şi vegetaţie, variază solul, atât sub

aspect morfologic, cât şi în privinţa însuşirilor lui agroproductive, exprimate sub noţiunea de

fertilitate.

În cuprinsul României, se întâlnesc pe un spaţiu geografic relativ restrâns, aproape toate

tipurile de sol din climatul temperat; de la cernoziomuri şi soluri brune argiloiluviale, până la soluri

sărace, levigate, podzoluri, brune acide – din regiunile cele mai reci ale ţării.

138

Fertilitatea naturală a solurilor scade treptat din zona de câmpie către zona montană mai rece,

pe măsură ce se intensifică procesele de argiloiluviere şi levigare. Sortimentul de plante ce-şi găsesc

condiţii optime de creştere şi dezvoltare se restrânge din zona de câmpie spre zona montană, iar

cultura plantelor de câmp devine mult mai costisitoare.

Adaptarea tehnologiei de cultivare, crearea de noi soiuri şi hibrizi, reprezintă instrumente de

modificare a zonării plantelor agricole, ca urmare a diminuării sau eliminării unora din factorii

limitativi şi modificarea stării de favorabilitate a teritoriilor ecologic omogene (TEO).

Agrotehnica trebuie diferenţiată în primul rând în funcţie de cele patru mari zone agricole:

stepă, silvostepă, forestieră (de pădure) şi alpină, dar şi în funcţie de alte limitări şi restricţii întâlnite

(soluri hidromorfe, saline, alcaline, erodate, nisipoase etc.).

11.2. AGROTEHNICA ÎN ZONA DE STEPÃ

Zona de stepă cuprinde în principal relief de câmpie şi de podiş, reprezentând cea mai mare

parte din a Câmpiei Române, a Câmpiei de Vest şi Podişului Dobrogei. Asociaţia de soluri este

reprezentată prin cernoziomuri, soluri bălane, lăcovişti, soluri aluviale, vertisoluri, soluri gleice,

soloneţuri, psamosoluri etc.

Zona de stepă aridă este caracterizată de o temperatură medie anuală de 10,7-11,4oC,

indicele de ariditate de 17-21 şi precipitaţii anuale de 350-420 mm. Zona de stepă aridă include

suprafeţele irigate din Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Lunca şi Delta Dunării şi Platforma

Cotmeana. Factorii climatici limitativi, care impun direcţia diferenţierilor agrotehnice sunt:

perioadele lungi de secetă, resursa termică sporită, frecvenţa mare a vânturilor, umiditatea relativă

a aerului mică, geruri aspre în perioada iernii. Cuprinde suprafeţe cu relief, în general, plan sau

uşor înclinat, câmpie nefragmentată, crovuri izolate, substratul loessoid, complexul coloidal al

solului saturat cu cationi bazici (V% = 90-100), clasa de calitate a terenurilor este I – IV pentru

folosinţă arabil, temperaturi ridicate, precipitaţii deficitare. Climatul zonei are caracter continental,

cu temperaturi excesive vara (>35oC), viscole şi ger iarna, perioade de secetă lungi. Resursele

termice sunt cuprinse între 3800-4200oC (>5oC) şi 3400-3800oC (>10oC). Regimul pluviometric este

cuprins între 350-450 mm, diferenţiat pe microzone. Radiaţia solară 132-136 kcal/cm2 în Dobrogea

şi 124-132 kcal/m2 în celelalte microzone. Solurile dominante sunt cernoziomurile şi

kastanoziomurile (solurile bălane). Culturile specifice zonei de stepă aridă din sudul şi sud-estul

ţării sunt: grâul de toamnă, plantele furajere (borceag cu mazăre), soia, orzul şi orzoaica de toamnă,

porumbul, floarea soarelui şi sfecla. Pe suprafeţe mici se cultivă sorgul, fasolea, mazărea, ricinul, iar

în partea de sud a Câmpiei Române orezul şi bumbacul.

139

Zona de stepă tipică este caracterizată de o temperatură medie anuală de 9,6 – 11,4 oC,

indicele de ariditate de 20 – 25, precipitaţii anuale de 380 – 560 mm. Zona are favorabilitate bună şi

foarte bună pentru majoritatea culturilor agricole, diferenţierea agrotehnicii realizându-se pe baza

elementelor specifice zonelor calde-secetoase. Subzona caldă neirigată din sudul şi sud-estul ţării

cuprinde nordul Dobrogei, Câmpia Română, până în Câmpia Siretului şi nord-vestul Câmpiei

Burdea. Subzona caldă din vestul ţării cuprinde teritoriul din partea vestică a Câmpiei Timişului şi o

parte din Câmpia Aradului. Formele de relief sunt reprezentate de câmpia de divagare,

nefragmentată, cu grinduri şi arii depresionare, frecvent cu aport freatic. Potenţialul termic este

cuprins între 3800-4000oC, temperatura medie lunară pe perioada de vară 21-22oC, precipitaţiile

anuale 350-550 mm, indicele de ariditate anual 25. Solurile dominante sunt cernoziomurile,

kastanoziomurile, dar se întâlnesc şi vertisoluri, salsodisoluri (solonceac şi soloneţ) şi hidrisoluri.

Fenomenele naturale negative cele mai des întâlnite în această zonă sunt sărăturarea, excesul de

apă, deficitul temporar de precipitaţii, aprovizionarea slabă şi foarte slabă cu humus, fosfor şi

potasiu, factori care limitează capacitatea de producţie a plantelor şi, în acelaşi timp, impun

diferenţierea sistemelor tehnologice. Culturile care întâlnesc condiţii favorabile în această zonă:

porumbul pentru boabe, plantele furajere, grâul de toamnă, orzul şi orzoaica de toamnă, floarea

soarelui, soia, sfecla pentru zahăr, fasolea, inul pentru ulei, cânepa etc.

Zona cu nisipuri irigate. În Câmpia Română există 73000 ha din care 56500 ha în folosinţă

agricolă, care se deosebesc radical de restul zonei, prin aceea că relieful este reprezentat prin dune

de nisip şi interdune, iar asociaţia de soluri prin psamosol (80%) şi cernoziom (20%). Acestea sunt

nisipurile irigate din Oltenia care, alături de însuşirile pedologice specifice nisipurilor şi solurilor

nisipoase, prezintă şi unele particularităţi climatice: suma anuală a precipitaţiilor este cuprinsă între

500 şi 550 mm, suma temperaturilor aerului este de 3800-4200 ºC. În această zonă, agricultorii se

confruntă foarte des cu deficitul de apă, eroziunea eoliană şi aprovizionarea foarte slabă a

solurilor cu humus şi forme asimilabile de fosfor şi potasiu. Având în vedere specificul solului,

predominant nisipos şi că întreaga suprafaţă este irigată, se apreciază că aceste condiţii sunt bine

valorificate dacă se respectă următoarea structură de culturi:

pe nisipuri cu mai puţin de 0,7% humus: secară, sorg, fasoliţă, tutun, ricin, arahide, pepeni,

plante furajere;

pe nisipuri cu 0,71-1,2% humus: triticale, secară, sorg, fasoliţă, ricin, tutun, arahide, pepeni,

plante furajere;

pe nisipuri cu mai mult de 1,2l% humus: grâu, porumb, soia, legume, cartofi, pepeni, plante

furajere.

Principalul factor de vegetaţie care limitează producţia în această zonă este apa. Producţii mari

şi sigure se realizează numai în condiţii de irigare. Prin lucrările solului trebuie asigurată

140

înmagazinarea apei în sol, iar dozele de fertilizare şi desimea culturilor trebuie puse în relaţie cu

aplicarea irigării.

Arăturile de vară trebuie efectuate imediat după recoltarea plantelor de cultură, iar plugul va

lucra în agregat cu grapa stelată, pentru reducerea suprafeţei de evaporare.

Arăturile de toamnă se execută de obicei mai adânc (25-30 cm), mai ales pentru culturile

prăşitoare, pentru a acumula mai multă apă.

Semănatul culturilor de primăvară se realizează cât mai timpuriu, pentru a profita de

umiditatea timpurie şi la adâncimea maximă specifică fiecărei culturi. În toamnele şi primăverile

secetoase semănăturile se lucrează cu tăvălugul pentru a pune seminţele în contact cu solul.

11.3. AGROTEHNICA ÎN ZONA DE SILVOSTEPÃ

Zona de silvostepă, rezultă din întrepătrunderea zonelor cu vegetaţie de pădure cu zona de

stepă la care se adaugă o parte compactă din Câmpia Transilvaniei. Clima zonei de silvostepă

reprezintă o tranziţie de la clima secetoasă către clima zonei umede cu temperaturi medii anuale de

8,3 – 11,4oC, indicele de ariditate de 23 – 30, precipitaţiile anuale de 460 – 600 mm. Ocupă spaţiul

cuprins între 100 şi 500 m altitudine, cuprinzând suprafeţe în nordul Câmpiei Române, Câmpia

Buzăului, Câmpia Jijiei, Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei. Asociaţia de soluri este

reprezentată prin cernoziomuri, faeoziomuri, regosoluri, aluviosoluri, preluvosoluri, erodosoluri etc.

Aceste soluri au textură lutoargiloasă, volumul edafic util foarte mare, reacţia slabă acidă (pH = 5,8-

6,8) şi rezerva de humus variabilă, în funcţie de tipul de sol, de la mare la foarte mică. Diferenţierea

agrotehnicii este mai complexă decât în zonele de stepă aridă şi stepă tipică, întrucât condiţiile de

mediu, relieful şi solul sunt mai heterogene, iar factorii limitativi sunt în număr mai mare: seceta,

relieful frământat, eroziunea, excesul temporar de umiditate, tasarea solului, panta terenului,

expoziţia, adâncimea apei freatice, perioada apariţiei brumelor, îngheţurilor timpurii şi târzii;

clima, este de asemenea, foarte variabilă de la o subzonă la alta.

Silvostepa din sudul ţării cuprinde nordul Câmpiei Române şi Câmpia Buzăului. În această

subzonă temperatura medie anuală este 10-11oC, resursa termică mai mare de 5oC are limite

cuprinse între 3200-3400oC, indicele de ariditate 27, precipitaţiile anuale de 460-550 mm, cu o

pondere de 60% în cursul perioadei de vegetaţie a culturilor şi un deficit de umiditate din aprilie

până în septembrie; deficit maxim în iunie. Vânturi frecvente şi geruri puternice în perioada

decembrie-ianuarie.

Silvostepa din Moldova cuprinde Câmpia Jijiei, şi Podişul Bârladului. Are un climat mai

aspru decât silvostepa din sudul ţării; temperatura medie anuală este de cca. 9oC, resursa termică

mai mare de 5oC este de 2800 – 3200oC. Precipitaţiile anuale 500-600 mm, din care 65-68% cad în

141

cursul perioadei de vegetaţie. Îngheţurile târzii toamna şi îngheţurile timpurii primăvara sunt mai

frecvente decât în silvostepa din sudul ţării.

Silvostepa din Câmpia Transilvaniei este asemănătoare din punct de vedere climatic cu

silvostepa din Moldova; temperaturile medii fiind de 8-9oC, resursa termică mai mare de 5oC,

cuprinsă între 3200-3400oC, suma precipitaţiilor anuale între 550-600mm, din care 63-65% cad în

perioada de vegetaţie. Variaţiile bruşte de temperatură sunt mai puţin frecvente comparativ cu

silvostepa din Moldova, zăpada este spulberată mai puţin, iar gerurile din decembrie-ianuarie, mai

domole.

Silvostepa din Câmpia de Vest este cea mai favorabilă subzonă silvostepică din ţară, pentru

cultivarea plantelor. Condiţiile climatice sunt cele mai favorabile, temperatura medie anuală fiind de

10-11oC iar regimul pluviometric oscilează între 560-600mm anual. Perioadele de uscăciune sunt

mai scurte, seceta are intensitate mai redusă, zăpada este spulberată puţin, solurile au capacitate

mai mare de acumulare a apei.

În funcţie de potenţialul productiv al terenurilor arabile, zonei de silvostepă îi este specifică o

structură de culturi în care predomină porumbul, cereale păioase urmate de plantele de nutreţ, în

special lucernă şi trifoi. Condiţii bune găsesc soia, mazărea, fasolea, floarea-soarelui, sfecla pentru

zahăr, cânepa, tutunul, inul de ulei, inul de fuior, rapiţa etc.

Regimul precipitaţiilor mai favorabil în silvostepă decât în stepă, determină o valorificare mai

bună a îngrăşămintelor organice şi minerale, majoritatea plantelor reacţionând cu sporuri

semnificative de producţie. Sunt necesare în special îngrăşăminte cu azot şi fosfor.

Irigaţia şi măsurile de conservare a apei în sol au un rol foarte important şi în zona de

silvostepă. Majoritatea terenurilor din zona de silvostepă fiind situate pe pante sistemul de lucrare a

solului trebuie subordonat cerinţelor agrotehnicii antierozionale. Prinderea momentului optim de

lucrare este foarte important pentru evitarea compactări secundare a solului.

Combaterea integrată a buruienilor trebuie accentuată deoarece buruienile creează în zona de

silvostepă reduceri importante de producţie. Perioadele ploioase din primăvară îngreunează

aplicarea praşilelor, iar în unii ani ploile din lunile iunie pot îmburuiena puternic culturile de cartof,

chiar şi cele erbicidate cu substanţe având persistenţă mai mică de 2 luni.

11.4. AGROTEHNICA ÎN ZONA FORESTIERÃ ŞI ALPINÃ

Zona forestieră de câmpie este caracterizată de temperaturi medii anuale de 7,8-11,7 oC,

indicele de ariditate de 28-36, precipitaţii anuale de 515-660 mm. Se învecinează pretutindeni cu

zona de silvostepă şi se extinde de la câmpie până la etajul colinelor şi dealurilor. Clima este mai

caldă în partea de sud a ţării şi ceva mai aspră în celelalte regiuni. În această zonă există

142

favorabilitate pentru cultivarea porumbului, grâului, sfeclei pentru zahăr. Culturile de mazăre,

fasole, linte, cânepă, cartof, găsesc de asemenea, condiţii prielnice. Pe suprafeţe mai restrânse se

cultivă orzul şi secara de toamnă. Factorii restrictivi ai zonei sunt: relief frământat, suprafaţa

solelor redusă, exces de umiditate la suprafaţă, fertilitatea solurilor mai redusă comparativ cu

zonele anterioare, eroziunea solului, spectru divers de buruieni şi posibilităţi de dezvoltare

vegetativă accentuată a acestora comparativ cu zonele anterioare.

Zona forestieră (de pădure) este cea mai întinsă zonă de vegetaţie din ţara noastră. Pe

ansamblu zona cuprinde terenuri delimitate la exterior de zona de silvostepă şi către interior de

etajul montan boreal. Zona forestieră cuprinde o diversitate de forme de relief şi de condiţii

climatice care au favorizat formarea unei diversităţi de soluri zonale în care ponderea o au

preluvosolurile (brune roşcate, solurile brune argiloiluviale) şi luvosolurile (solurile brune luvice,

luvisolurile albice) etc.

Zona forestieră de deal şi montană inferioară (zona de piemonturi şi dealuri) este

caracterizată de temperaturi medii anuale de 5,9-10,2 oC, indicele de ariditate de 35-55, precipitaţii

anuale de 600-1000 mm.

Piemontul Getic sudic şi nordic, cu relief variat de la câmpie piemontană şi până la dealuri şi

piemonturi fragmentate în partea nordică, cu pante slab până la mijlociu – puternic înclinate.

Climatul este călduros, resursa termică este cuprinsă între 3600-3800 oC în sud şi 2800-3200 oC în

nord; temperatura medie anuală oscilează între 9-11 oC; iar precipitaţiile anuale între 600-650 mm.

Factorii limitativi imprimă acestei zone favorabilitate mai redusă pentru culturile agricole şi

determină diferenţieri agrotehnice evidente, care să atenueze starea scăzută de fertilitate a solurilor,

eroziunea, compactarea primară şi secundară a solurilor, excesul temporar de umiditate şi

aciditatea solurilor. Relieful frământat impune sole cu suprafaţă mică, fiecare solă fiind constituită

din mai multe parcele. Alţi factori limitativi ai producţiei vegetale sunt gerurile târzii de primăvară

şi buruienile foarte răspândite şi cu posibilitate de invadare a culturilor înainte de răsărirea

acestora. Pe solurile cu aciditate corectată şi fertilizate corespunzător cu îngrăşăminte organice şi

chimice se pot cultiva, cu rezultate bune şi chiar foarte bune, grâu şi triticale, orz, porumb, cartoful

şi plantele furajere, îndeosebi lucernă şi trifoi, iar pe suprafeţe mai mici, leguminoase pentru boabe,

floarea-soarelui etc.

Piemonturile vestice, Podişul Someşan, Podişul Târnavelor şi Podişul Moldovenesc prezintă

ca forme dominante de relief dealurile şi podişurile moderat-puternic fragmentate, cu pante mijlocii

puternic înclinate, afectate de eroziune, alunecări, izvoare de coastă, procese de pseudogleizare şi

chiar salinizare. Temperatura medie anuală variază între 7,5 şi 9oC, precipitaţiile anuale fiind

cuprinse între 600 şi 800 mm. Resursa termică este cel mai bine asigurată în regiunea piemonturilor

vestice 2800-3600oC (>5oC), urmată fiind de Podişul Moldovenesc (2600-3000oC). Precipitaţiile

143

cele mai abundente se întâlnesc în Podişul Someşan: 650-800 mm anual. Relieful frământat şi pe

alocuri accidentat, solurile grele şi acide, clima rece şi ploioasă favorizează apariţia unor fenomene

ca: eroziunea, excesul de apă, alunecările de teren, compactarea primară, scăderea pH-ului şi a

conţinutului de humus şi a formelor asimilabile de fosfor şi potasiu etc.

Acestea impun un anumit mod de folosinţă, limitează potenţialul productiv al terenurilor şi

necesită eforturi deosebite din partea cultivatorilor. Astfel, terenul agricol, este reprezentat în

proporţie de 62% arabile, iar restul sunt ocupate de păşuni naturale (23%), fâneţe (10%), vii (1,5%)

şi livezi (4%). În ceea ce priveşte modul de folosinţă al terenurilor se consideră cea mai bună

favorabilitate pentru cerealele păioase, trifoiul, porumbul pentru boabe şi cartoful, legume

(îndeosebi pe solurile din lunci şi de pe terase). Pe suprafeţe mai mici, pe solurile cu reacţie

corectată prin aplicarea de amendamente calcaroase, se cultivă sfecla de zahăr, iar în Podişul

Târnavelor soia şi floarea-soarelui.

Lucrările de bază ale solului trebuie executate în complex cu alte lucrări cum sunt:

scarificarea straturilor compacte subarabile (orizontul Bt), executarea drenurilor cârtiţă (pe anumite

soluri), fertilizarea organică, minerală şi aplicarea amendamentelor. Diferenţierea texturală,

argilozitatea şi conţinutul scăzut de humus al solurilor din zona forestieră accentuează tendinţa de

tasare, compactare şi destructurare a acestora. Reducerea traficului pe teren şi executarea lucrărilor

la momentul optim sunt foarte importante pe aceste soluri. Pentru culturile de primăvară arătura de

toamnă de pe terenurile în pantă se lasă negrăpată până în primăvară.

Sporuri mari de producţie se obţin la fertilizarea cu îngrăşăminte organice (în doze de 20-30

t/ha), îngrăşăminte verzi, dar şi la aplicarea îngrăşămintelor minerale cu azot, fosfor (în raport de

2:1) şi potasiu.

Semănatul culturilor de toamnă se face mai devreme pentru a intra bine dezvoltate în iarnă, iar

a culturilor de primăvară mai târziu, pentru a evita brumele şi îngheţurile târzii. Este necesară

combaterea energică a buruienilor care creează pagube mari în aceste zone.

Zona forestieră montană mijlocie şi superioară este caracterizată de temperaturi medii

anuale de 2,9-6,0oC, indicele de ariditate de 45-110, precipitaţii anuale de 800-1300 mm. Este zona

cuprinsă între 800 şi 1400 m altitudine. De la 1000 m în sus clima este foarte rece, astfel că doar

timp de 1-4 luni în decursul unui an, temperatura medie a aerului depăşeşte 10oC. La această

altitudine încep pădurile de conifere, condiţiile pentru agricultură fiind foarte mult diminuate.

Singurele plante care pot fi cultivate în această zonă sunt secara, cartoful, trifoiul şi în unele regiuni

inul pentru fibră. Elementele restrictive se referă la climatul rece, excesul pluviometric, terenul

frământat, pante mari şi abrupte, soluri grele, fertilitate scăzută a solurilor, procesele de levigare,

eroziunea de suprafaţă şi adâncime, condiţii prielnice pentru invazia buruienilor etc.

144

Zona alpină este caracterizată de temperatura medie anuală <2,9oC, indicele de ariditate 180,

precipitaţiile peste 1400 mm anual. Altitudinea de la care începe zona alpină este în jur de 1600 m.

În această zonă agroecologică, cele mai frecvente fenomene negative sunt temperatura aerului şi

lumina solară foarte scăzută, volumul edafic mic, eroziunea puternică, acidifierea şi

aprovizionarea slabă şi foarte slabă a solurilor cu materie organică şi alte elemente nutritive.

Structura terenurilor agricole este dominată de păşuni şi fâneţe (~85%) şi arabil (sub15%).

Condiţiile pedo-climatice ale acestei zone sunt valorificate bine de plantele de nutreţ, în special de

trifoi şi de cerealele păioase: grâu sau secară, ovăz, orz şi orzoaică de primăvară. În structura

culturilor acestei zone intră în proporţii reduse, de asemenea, cartoful, inul de fibră şi fasolea pentru

boabe.

11.5. SISTEME AGROTEHNICE ANTIEROZIONALE

Pe terenurile situate pe pante se pot practica mai multe sisteme antierozionale de cultură a

plantelor. Denumirea fiecăruia provine de la măsura principală (care intră în alcătuirea sa) pentru

combaterea eroziunii. Aplicarea fiecăruia devine necesară şi eficientă în funcţie de panta terenului.

Principalele sisteme sunt: sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel, sistemul de cultură în

fâşii, sistemul de cultură cu benzi înierbate, sistemul de cultură cu terase pe arabil (agroterase) şi

plantarea perdelelor de protecţie.

Sistemul de cultură pe direcţia generală a curbelor de nivel. Prin lucrări agrotehnice se

mobilizează mari mase de sol, schimbându-se condiţiile de aerare, de regim hidric şi termic. În

zonele unde sistemul de parcelare a terenului corespunde cu orientarea generală a curbelor de nivel

şi se aplică o agrotehnică antierozională corespunzătoare, solurile nu se erodează, iar în timp se

formează agroterase. Acolo unde parcelele sunt amplasate din deal în vale, iar lucrările solului se

execută pe aceeaşi direcţie, se favorizează declanşarea şi accentuarea procesului de eroziune a

solului.

Sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel, constă în efectuarea tuturor lucrărilor pe

direcţia curbelor de nivel. Practicarea lui este

obligatorie pe orice pantă dar, folosind şi o structură

raţională a culturilor asigură o bună protecţie a solului

numai pe terenurile cu pante de până la 5%. Se

recomandă, de asemenea, aplicarea în complex cu alte

sisteme antierozionale pe pante mai mari de 5-8%.

Sistemul de cultură în fâşii. Sistemul de cultură

în fâşii se recomandă pe pante de până 10-12%. Este posibilă practicarea acestui sistem pe versanţii

145

borceag grâu porumb grâu porumb

20 m 20 m 40 m 80 m 20 mFigura 11.1.Sistemul de cultură în fâşii

lungi care permit accesul agregatelor agricole şi din părţile laterale. Sistemul este potenţat

întotdeauna cu sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel. Plantele se cultivă pe suprafeţe sub

formă de fâşii, orientate de-a lungul curbelor de nivel alternând fâşiile de plante slab protectoare

(ex. porumb) cu fâşiile de plante mai bune protectoare (ex. grâu, figura 11.1). Apa din precipitaţii

care cade pe suprafaţa (fâşia) de teren cultivată cu plante prăşitoare se scurge cu solul erodat, dar se

opreşte în fâşia cu plante semănate mai des. Aici apa se infiltrează, iar solul se depune.

Lăţimea fâşiilor variază în funcţie de înclinaţia terenului, între 20-150 m, fiind mai mică pe

terenurile cu înclinaţie mai mare. Pentru ca lucrările mecanizate să se execute uşor este necesar ca

lăţimea fâşiilor să fie egală pe toată lungimea lor, să se evite clinurile şi să corespundă cu un

multiplu al lăţimii agregatelor de lucru,

îndeosebi cu al celor de semănat. Numărul

fâşiilor creşte cu lungimea versantului de la 2-3

până la 6-7 fâşii pe un versant. De la un an la

altul, plantele de cultură trec pe alte fâşii

conform rotaţiei asolamentului.

Sistemul de cultură cu benzi înierbate.

Sisteme de cultură cu benzi înierbate se practică

de regulă, pe pantele cuprinse între 12-18%

singure sau în complex cu sistemul antierozional în fâşii, fiind preponderente în zonele mai umede

unde pericolul de eroziune fiind mai mare, protecţia solului nu mai poate fi asigurată, decât prin

cele două sisteme prezentate mai sus. Benzile înierbate sunt fâşii înguste de teren, de 4-10 m lăţime,

orientate pe direcţia curbelor de nivel care se cultivă cu ierburi perene (figura 11.2). Între aceste

benzi se lasă fâşii de teren care se cultivă cu plante. Benzile înierbate numite şi benzi tampon, au

rolul de a reţine apa împreună cu solul erodat care se scurge pe fâşia vecină. Apa se infiltrează, iar

solul se depune. Lăţimea benzilor înierbate diferă în funcţie de forma versantului şi caracterul

precipitaţiilor. Pe lungimea versantului, benzile din amonte vor fi de 4-6 m lăţime, cele de la

mijlocul versantului, de 6-8 m, iar în aval, lăţimea benzilor înierbate va fi de 8-10 m.

Distanţa între benzi (deci lăţimea fâşiilor pe care se cultivă plantele), variază între 20-150 m,

fiind mai mică pe terenuri cu o înclinaţie mai mare. Pe versant numărul de benzi înierbate şi deci şi

numărul de fâşii cultivate, creşte cu lungimea versantului şi cu înclinarea sa. Pe pante medii de 12-

15%, fâşiile cultivate între benzi vor fi de 80-150 m lăţime; iar la pante medii de 15-18%, fâşiile

cultivate vor fi mai înguste (50-80 m lăţime), în timp ce lăţimea benzilor înierbate este mai mare.

Distanţa dintre benzile înierbate este determinată şi de forma versanţilor. Astfel, pe versanţii

cu profil drept, benzile se amplasează la distanţe egale; pe versanţii cu profil convex, benzile

înierbate vor fi amplasate la distanţe mai mari în partea superioară a versantului şi mai mici, în

146

teren cultivat: 20-150 m lăţime

bandă bandă bandă înierbată 4-6 m înierbată 6-8 m înierbată, 8-10 m

Figura 11.2.Sistemul de cultură cu benzi înierbate

partea inferioară; pe versanţii cu profil concav, benzile înierbate vor fi la distanţe mai mici în partea

superioară şi mai mari în partea inferioară.

Poziţia benzilor înierbate se schimbă la 3-4 ani pe versanţi cu pante de 8-18% şi se menţin

benzile înţelenite pe pante mai mari pentru a realiza în timp agroterasarea versanţilor.

Este necesar ca lăţimea fâşiilor cultivate să fie aceeaşi pe toată lungimea lor, pentru a uşura

executarea mecanizată a lucrărilor. Pentru a realiza acest deziderat, dacă este nevoie, poate să

varieze lăţimea benzilor, pe lungimea lor.

Ca ierburi ce se pot semăna: lucerna, sparceta, ghizdeiul, golomăţul, obsiga nearistată şi altele,

o singură specie sau 2-4 în amestec (tabelul 11.1).

Benzile înierbate se pot înfiinţa numai după nivelarea terenului prin acoperirea

formelor negative de relief, desfundarea drumurilor cu traseu necorespunzător etc.

Sistemul de culturi în benzi înierbate se deosebeşte de sistemul de cultură în fâşii, prezentat

anterior, atât prin prezenţa benzilor înierbate cât şi prin faptul că fâşiile cultivate pe un versant pot

să aparţină la aceeaşi plantă de cultură, chiar şi prăşitoare, deoarece stăvilirea eroziunii solului este

asigurată de către benzile înierbate.

Tabelul 11.1.Amestecuri de ierburi perene recomandate pentru înierbarea

fâşiilor din sistemele antierozionale

Precipitaţii medii anuale (mm)

Intensitatea eroziunii

Speciile şi proporţiile acestor specii în amestecurile formate

< 500 mmModerată Lucernă 60% + golomăţ, ovăscior sau pir 40%Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40% sau Sparcetă,

ghizdei 60% + obsigă nearistată 40%

> 500 mmModerată Sparcetă 60% + golomăţ 40%Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40%

Sistemul de cultură cu terase. Terasele sunt suprafeţe orizontale amenajate pe pantă pentru a

permite executarea mecanizată a lucrărilor şi orientate de-a curmezişul versanţilor (figura 11.3).

Terasele de pe terenurile arabile sunt folosite pentru cultivarea plantelor, iar cele de pe pantele mai

mari se plantează cu pomi şi viţă de vie.

Terasele se amenajează cu maşini speciale sau prin arătură.

Agroterasele sunt terase executate prin arătură - pe terenuri arabile cu înclinaţie cuprinsă între

12-25%. Ele devin obligatorii pe pante mai mari de 18%, pe care sistemele de cultură prezentate

anterior nu mai pot asigura o bună protecţie a solului. Agroterasele se formează treptat, în decurs de

10-20 de ani astfel:

- versantul se împarte în fâşii de teren pe care se fac arăturile cu răsturnarea brazdei numai în

aval;

147

- după primul arat al fâşiei, se formează în partea de sus un şanţ, iar în partea de jos o coamă;

- în anii următori cu fiecare arătură, coama de jos se înalţă din ce în ce mai mult, iar fâşia se

transformă treptat în terasă;

- se poate grăbi formarea teraselor arând de mai multe ori în acelaşi an;

- fâşiile dintre platformele viitoarelor terase se înierbează, iar în timp se transformă în taluzuri

care se întreţin prin cosiri.

Agroterase: - 15-40 m lăţime - 10-12 % pantă - fertilizare de bază masivă Taluzuri:

- 2-3 m lăţime- pantă peste 30%- consolidare prin înierbare- supraînsămânţări regulate

Figura 11.3.Sistemul de cultură cu terase

În unele zone din ţara noastră (Podişul Transilvaniei, Podişul Someşan) a existat o veche

tradiţie în realizarea agroteraselor pe terenurile arabile în pantă după procedeul precizat mai sus.

Lăţimea teraselor este de 8-30 m (în funcţie de pantă) şi aceasta, trebuie să fie un multiplu al

semănătorilor folosite. Pe pante de 15-20% se recomandă lăţimi de 30-40 m., pe pante de 20-25% -

lăţimi între 20 şi 25 m, iar pe pante de 25-30% - lăţimi ale platformelor de 15-20 m.(după M. Moţoc

şi colab., 1975, citaţi de G. Jităreanu, 1998).

În funcţie de înclinarea terenului, terasarea prin arătură repetată se realizează în decurs de 8-12

ani.

Terasele se amenajează pe direcţia curbelor de nivel.

Se poate practica şi următorul sistem de formare a teraselor:

- se amenajează mai întâi terase banchetă care sunt nişte platforme orizontale sau înclinate,

orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel cu lăţimea de 4-6 m şi taluzuri înierbate;

terasele banchetă se realizează cu buldozerele şi după o tehnică specială;

- între terasele banchetă rămân fâşii de teren de lăţimi variabile în funcţie de panta terenului,

natura solului, climă etc.; aceste fâşii de teren se ară an de an prin răsturnarea brazdei

numai spre aval şi cu timpul se formează agroterase.

La executarea teraselor banchetă se poate utiliza buldozerul, înclinând lama acestuia spre aval,

iar la 2-3 treceri ale buldozerului care împinge pământul, se realizează o umplutură spre partea de

aval de 0,5-0,7 m, urmând ca finisarea taluzului să se facă manual. După această tehnologie, timpul

de formare a agroteraselor se scurtează mult.

Perioada de executare a teraselor este toamna, după recoltarea plantelor.

148

Lucrări agrotehnice specifice pe terase. Consolidarea taluzurilor prin înierbare. Înierbarea se

realizează folosind amestec de ierburi graminee şi leguminoase perene, încă din primul an al

executării teraselor. În anii următori se fac supraînsămânţări pentru refacerea vegetaţiei de pe taluz

şi pentru corectarea amestecului de specii în cazul în care unele nu corespund condiţiilor slabe de

sol mobilizat la terasare. Întreţinerea taluzurilor se face prin cosiri repetate, fertilizări şi tratamente

fitosanitare.

Lucrările ocazionate de aplicarea tehnologiilor culturilor însămânţate pe terase se fac pe

lungimea terasei, întoarcerea tractoarelor şi maşinilor făcându-se numai la capetele terasei, pe zone

special amenajate, care se înierbează pentru prevenirea eroziunii. Nivelarea rigolelor rezultate

îndeosebi în primii ani de la executarea teraselor, în urma precipitaţiilor intense care provoacă

scurgeri de suprafaţă. Lucrarea se repetă după fiecare scurgere care lasă denivelări marcante

Arăturile pe terase se fac la adâncimi diferite. Astfel, arăturile adânci (28-30cm) se realizează

numai la jumătatea superioară a platformei terasei, partea dinspre taluz fiind mobilizată prin lucrări

superficiale, până la 15-20cm.

Fertilizarea se face diferenţiat pe suprafaţa platformei, datorită fertilităţii mai scăzute a solului

din jumătatea superioară a platformei, unde se aplică din primii ani îngrăşăminte organice şi

minerale, în doze mai mari decât pe jumătatea dinspre aval.

Plantarea de perdele de protecţie. Perdelele de protecţie anitierozională folosite în agricultură

sunt plantaţii în formă de fâşii lungi care se amplasează pe teritoriul agricol în scopul stăvilirii

eroziunii, regularizării scurgerii, reducerii vitezei vântului şi fixării alunecărilor.

Speciile care pot intra în componenţa perdelelor de protecţie depind de condiţiile de sol, în

special, fiind folosite cu rezultate bune: salcâmul, dudul, plopii negri, plopul cenuşiu, pinul negru

etc. Perdelele de protecţie pentru regularizarea scurgerilor sunt orientate paralel cu curbele de nivel,

admiţându-se abateri de 2-4%. În componenţa acestora acestor perdele trebuie să intre cât mai mulţi

arbuşti.

Pentru protecţia solului împotriva eroziunii eoliene, ca şi pentru protecţia culturilor agricole

pot fi folosite perdele de protecţie, pomi cultivaţi în rânduri sau garduri vii. Perdelele de protecţie

conduc la reducerea vitezei vântului cu până la 30–50%; cu cât distanţa dintre perdeaua de protecţie

şi terenul protejat este mai mare cu atât sunt mai eficiente. Este recomandat, însă ca această distanţă

să nu fie mai mare de 20 de ori înălţimea perdelei de protecţie. Eficienţa perdelei de protecţie

depinde, de asemenea, de direcţia curenţilor de aer, a vântului dominant. Informaţii utile privind

frecvenţa, direcţia vânturilor ce contribuie la declanşarea şi intensificarea acestui proces de

degradare pot fi obţinute de la serviciile meteorologice locale şi apoi se poate decide unde se vor

amplasa aceste cordoane sau perdele de protecţie.

149

Perdelele de protecţie, de asemenea, au rol pozitiv important în menţinerea şi dezvoltarea unui

mediu sănătos pentru animalele sălbatice şi astfel de încurajare a biodiversităţii.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Rusu,T., 2005, Agrotehnică. Editura Risoprint Cluj-Napoca.

2. Guş., T.Rusu, Ileana Bogdan, 2004, Agrotehnica. Editura Risoprint Cluj-Napoca.

3. Guş,P., T.Rusu, Ileana Bogdan, 2003, Agrotehnică – Îndrumător de lucrări practice (ediţia a –

II-a). Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Rusu, T., I.Albert, A. Bodis, 2007, Ecotehnica culturilor de camp. Editura Risoprint Cluj-

Napoca.

2. Rusu, T., Laura Paulette, H. Cacovean, V. Turcu, 2007, Fizica, hidrofizica, chimia şi respiraţia

solului – Metode de cercetare. Editura Risoprint Cluj-Napoca.

3. Rusu, T., P.Guş (coordonatori), 2007, Compactarea solurilor – procese şi consecinţe. Editura

Risoprint Cluj-Napoca.

4. Guş,P., T.Rusu, 2005, Dezvoltarea durabilă a agriculturii. Editura Risoprint Cluj-Napoca.

5. Guş,P., Ileana Bogdan, T.Rusu, I.Drocaş, 2004, Combaterea buruienilor şi folosirea corectă a

erbicidelor. Editura Risoprint Cluj-Napoca.

6. Guş,P., T.Rusu, Ileana Bogdan, 2003, Sisteme convenţionale şi neconvenţionale de lucrare a

solului. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

7. Guş,P., T.Rusu, S.Stănilă, 2003, Lucrările neconvenţionale ale solului şi sistema de maşini.

Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

8. Guş,P., N.Cordoş, I.Mihaiu, T.Rusu, I.Ivan, 2003, Rapiţa – tehnologie de cultivare; aliment şi

combustibil. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

9. Guş,P., T.Rusu, Ileana Bogdan, M.Haţegan, 2001, Sisteme neconvenţionale de lucrare a solului.

Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

10. http://attra.ncat.org/attra-pub/soilmgmt.html

11. http://www.rolf-derpsch.com/notill.htm

12. http://www.ncsu.edu/sustainable/tillage/tillage.html

150

13. http://www.usamvcluj.ro/SMDT/

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE – EXEMPLEAlegeţi răspunsurile care se potrivesc cel mai bine:

1. Cauzele care contribuie la dezechilibrarea agroecosistemelor şi care pot fi atenute prin măsuri agrotehnice, sunt: (a) Poluarea, degradarea, deşertificarea.(b) Fertilizarea organică.(c) Organizarea asolamentelor.

2. Eficienţa măsurilor agrotehnice întreprinse pentru creşterea producţiei vegetale depinde de:(a) Calitatea apei de irigat.(b) Soiul sau hibridul cutivat..(c) Respectarea legislaţiei în vigoare.

3. Influenţa lucrărilor solului asupra sporului de recoltă, după datele FAO, este de:(a) 15%.(b) 25%.(c) 35%.

4. Terenurile arabile reprezintă în România cca.:(a) 62% din suprafaţa ţării.(b) 45% din suprafaţa ţării.(c) 39% din suprafaţa ţării.

5. Eroziunea cea mai puternică se înregistrează pe versanţii cu profil:(a) Drept.(b) Convex.(c) Concav.

6. Mulcirea solului cu materiale de culoare închisă modifică temperatura solului, astfel:(a) Menţine aceeaşi temperatură.(b) Scade temperatura solului cu 30C.(c) Creşte temperatura solului cu 30C.

7. Intensitatea medie a luminii preferată de grâu şi orz este de:(a) 1800-2200 lucşi.(b) 2500-4500 lucşi.(c) 4600-6500 lucşi.

8. Din grupa plantelor de tipul C4 fac parte:(a) Grâul şi orzul.(b) Secara.(c) Porumbul.

9. Plantele se dezvoltă bine când în sol umiditatea este cuprinsă între:(a) 30-40% din IUA.

151

(b) 50-60% din IUA.(c) 60-90% din IUA.

10. Structura solului se poate reface prin:(a) Aplicarea îngrăşămintelor chimice.(b) Aplicarea îngrăşămintelor organice.(c) Irigarea culturilor.

11. Cerinţa optimă pentru densitatea aparentă a solului la cultura de porumb este de:(a) 0,9-1,1 g/cm3.(b) 1,2-1,3 g/cm3.(c) 1,3-1,4 g/cm3.

12. Cea mai favorabilă arătură pentru menţinerea fertilităţii solului este:(a) Arătura de vară.(b) Arătura de toamnă.(c) Arătura de primăvară.

13. Pregătirea patului germinativ se execută:(a) Cu 2 săptămâni înaintea semănatului.(b) Cu o săptămână înaintea semănatului.(c) În ziua sau preziua semănatului.

14. Sistemul de semănat direct (no-tillage) presupune:(a) Prelucrarea solului numai cu discul.(b) Prelucrarea solului cu cizelul.(c) Semănatul într-un teren neprelucrat.

15. Culturile extrem de sensibile la îmburuienare sunt:(a) Grâul de toamnă, orzul de toamnă, mazărea, secara, orzoaica, inul, cânepa.(b) Soia, bobul, năutul, porumbul.(c) Sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, cartoful, lucerna, trifoiul-anul I.

16. Erbicidele din grupa ariloxiacizilor (fenoxi-carboxilice) combat:(a) În special buruienile dicotiledonate, fiind cu aplicare postemergentă.(b) În special buruienile dicotiledonate, fiind cu aplicare preemergentă.(c) În special buruienile monocotiledonate, fiind cu aplicare postemergentă.

17. Aplicarea postemergentă a erbicidelor presupune:(a) Aplicarea acestora înainte de semănat.(b) Aplicarea acestora concomitent cu semănatul.(c) Aplicarea acestora după răsărirea culturii şi a buruienilor.

18. În cadrul asolamentului plantele mari consumatoare de azot sunt:(a) Cerealele păioase.(b) Leguminoasele anuale.(c) Porumbul şi floarea soarelui.

19. Pe terenurile situate pe pante semănatul se execută:(a) Pe direcţia Nord-Sud.(b) Pe direcţia generală a curbelor de nivel.(c) Pe direcţia pantei.

152

Răspunsuri la întrebările de autoevaluare

1. a2. b3. a4. c

5. a6. c7. a8. c

9. c10. b11. b12. a

13. c14. c15. b16. a

17. c18. a19. b

153