I

Capitolul I

Circulatia monetara si rolul

Bancii Centrale in cadrul acesteia1.1 Continutul, functiile circulatiei monetare, in general

Circulatia monetara este un proces economic extrem de complex care se bazeaza pe miscarea marfurilor si serviciilor, intre miscarea marfurilor si cea a monedei existand o stransa conexiune. In general, miscarea monedei (in timp si spatiu) este determinata de miscarea marfurilor, in acelasi timp existand, insa, si o conexiune inversa in sensul ca circulatia monetara influenteaza uneori , la randul sau, cu destula intensitate, circulatia marfurilor.

Principala acceptiune atribuita circulatiei monetare consta in aceea ca ea constituie procesul de miscare a banilor in cadrul sferei circulatiei marfurilor si serviciilor. Este, deci, necesar ca o cantitate determinata de moneda sa ramana in mod obiectiv, in permanenta, in circulatie de unde rezulta ca marfurile si serviciile care se gasesc intr-o perioada de timp determinata in circulatie, nu se pot comensura decat cu ajutorul monedei; de aceea, pentru ca procesul sa se poata desfasura apare necesitatea asigurarii a doua conditii: in primul rand, sa existe in circulatie cantitatea de marfuri si servicii care urmeaza sa se schimbe pe bani, iar in al doilea rand, sa existe o vantitate de moneda suficienta pentru a mijloci schimbul de marfuri.

Dedublarea actelor de schimb in marfuri si in moneda justifica existenta a doua faze complementare si opuse aceluiasi proces, in sensul ca moneda se gaseste alternativ cand in mana cumparatorului, cand in mana vanzatorului, in acest context intrand in actiune functia monedei ca mijloc de circulatie; moneda necesara satisfacerii miscarii marfurilor si serviciilor a patruns in circulatie pe calea emisiunii.

Ea nu poate sa ramana in totalitate in circulatie intrucat ar peturba prin capacitatea permanent sporita, circulatia normala a marfurilor, aparand deci, necesitate asigurarii unui circuit invers, justificat intre altele, prin aceea ca pe masura ce are loc schimbul de marfuri, o parte importanta din moneda respectiva, fie ca revine la banca, fie este pastrata la casele de economii sau la populatie; in circulatie va trebui sa ramana constant o cantitate de bani-numerar si moneda de cont care sa permita realizarea marfurilor si serviciilor pe o perioada de timp determinata si in conditii normale ale circuitului.

Cea mai mare parte a schimburilor care au loc imbraca forma monedei de cont, in aceste conditii intrand in actiune si functia banilor ca mijloc de plata, care amplifica intregul proces. Moneda de cont influenteaza, de regula, numerarul, in sensul scaderii relative a volumului acestuia, amplificandu-se astfel tendintele si factorii care genereaza circulatia monetara, unii dintre acestia putand conditiona sporirea monedei in circulatie, in timp ce altii contribuie la diminuarea volumului lor; de exemplu calitatea marfurilor si a serviciilor , perioadele de inflatie, preturile, raportul cerere-oferta, starile conjucturale, puterea de cumparare, concurenta pot influenta cantitatea de moneda in circulatie.

Rezulta asadar, ca circulatia monetara este dependenta relativ de procesele materiale, de factorii conjucturali, carora se adauga cei de natura subiectiva ( politica monetar-financiara).

Circulatia monetara se defineste ca fiind un mecanism social-economic complex, prin intermediul caruia se desfasuara miscarea banilor in procesul realizarii marfurilor si serviciilor - , care este dependenta in mod relativ de procesele materiale si guvernata de un complex de legitati specifice economiei de piata.

Circulatia monetara poate avea un caracter mai mult sau mai putin stabil. In epoca contemporana, tarile lumii sunt antrenate, in virtutea diviziunii mondiale a muncii, intr-un permanent schimb de valori materiale si spirituale, circulatia monetara fiind la randul sau, pe plan mondial, puternic influentata de caracterul stabil sau instabil al economiei din cadrul fiecarei tari. Suprematia catorva tari supradezvoltate din punct de vedere economic influenteaza circulatia monetara internationala, afectand cu intensitate mai mare sau mai mica, circulatia monetara din toate tarile lumii.

Economia de piata, productia si circulatia marfurilor imprima si circulatie monetare caracteristici si trasaturi specifice. Sfera si dimensiunile circulatiei monetare sunt conditionate de insasi desfasurarea productiei si circulatiei marfurilor. Transformarea marfii in bani se desfasoara in trei directii principale si presupune, implicit, un anume comportament al instrumentelor de schimb: in primul rand, o parte din marfuri si servicii se vand si se cumpara cu ajutorul numerarului, situatie in care moneda functioneaza, in principal, ca masura a valorii si ca mijloc de circulatie; in al doilea rand, o cantitate importanta de marfuri si servicii sunt vandute pe credit, iar moneda incepe sa functioneze ca mijloc de plata, in legatura cu aceasta directie impunandu-se cateva precizari:

Circulatia monetara cuprinde in structura ei doua componente de baza:

a) sfera numerarului;

b) sfera banilor de cont ( scripturali), aceasta din urma realizandu-se cu ajutorul viramentelor, adica al acelor operatiuni bancare prin care un beneficiar nu plateste cu numerar marfurile si serviciile pe care le-a cumparat, ci dispune virarea contravalorii lor din contul sau in contul furnizorului. Ceea ce este caracteristic, specific si esential in cadrul intregului proces este faptul ca schimbul are loc in timp si presupune scindarea actului vanzarii de cel al cumpararii; totodata, vanzatorul accepta sa I se plateasca marfa de catre cumparator dupa o perioada oarecare de timp ( luna, trimestru, an), plata, conform intelegerii sau contractului devenind exigibila la un termen convenit intre cele doua parti, termen care a intrat in literatura si in uzanta sub denumirea de scadenta. In conditiile functionarii monedei ca mijloc de plata, schimbul se desfasoara cu ajutorul creditului, instrumentele de schimb imbracand in aceste conditii forma cambiei, cecului, etc

De asemenea, trebuie precizat faptul ca sfera monedei de cont pieseaza asupra sferei numerarului, o ingusteaza, imprimandu-I o tendinta (relativa) de restrangere.

Analiza sferei monedei de cont are o importanta deosebita, atat pentru aprecierea dimensiunilor pe care le are in circulatia monetara, cat mai ales pentru intelegerea legitatilor care guverneaza acest mecanism.

Cea de-a treia directie principala in cadrul transformarii marfii in bani o reprezinta vanzarea unei importante cantitati de marfuri si servicii in cadrul comertului cu late tari. De aceea, trebuie avute in vedere toate functiile monedei. Caracterului complex al vanzarilor intertari i se adauga cele care se manifesta in cadrul economiei diferitelor state, punandu-si ampreta si influentand puternic si circulatia monetara interna.

In concluzie, circulatia monetara reprezinta unitatea contradictorie dintre cele trei mari modalitati mai sus aratate in care are loc miscarea de ansamblu a monedei.

Abordarea sistematica a problemei ajuta, pe de o parte, la intelegerea sferei circulatiei monetare, iar pe de alta parte, la faptul ca aceasta trebuie precis delimiata in circulatia interna a monedei si in circulatia ei pe plan international; aceluiasi scop i se subordoneaza si dubla acceptiune care trebuie data circulatiei monetare: pe de o parte, circulatia monetara trebuie conceputa ca un proces, ca un mecanism complex cu un continut si functii bine determinate, iar pe de alta parte, trebuie conceputa su aspectul ei concret, materializat, adica formele pe care le imbraca miscarea monetara, asa cum se desfasoara si se prezinta ea la suprafata, in viata de toate zilele.

Tendintele pe care le imprima miscarii banilor, mutatiile care au loc in cadrul proceselor materiale pun in evidenta doua functii pe care le indeplineste circulatia monetara.

a) prima functie a circulatiei monetare o constituie aparitia, dezvoltarea si perfectionarea sistemului monetar cu toate elementele componenete ale acestuia;

b) a doua functie a circulatie monetare o constituie emisiunea conceputa, atat ca punere de bani in circulatie, cat si ca retragere a acestora in conditiile determinate de cerintele desfasurarii proceselor economice.

Asadar, circulatia monetara apare ca o variabila dependenta, in mod relativ, de o complexitate de factori dintre care mai importanti sunt circulatia marfurilor inclusiv serviciile), considerata atat pe plan intern al unei tari, cat si in relatiile acesteia cu celelalte tari ale lumii; preturile, luate in aceasi acceptiune, adica cele care exprima valoarea nationala a marfurilor si serviciilor, cat si preturile mondiale care se formeaza pe pietele externe; situatia balantei de plati externe; puterea de cumparare a monedei si gradul de stabilitate a acesteia; productivitatea muncii si situatia ecionomica a tarii respective; structura masei monetare; politica adoptata de tara respectiva in materie de circulatie monetara, formele si modalitatile (inclusiv valuta folosita ) de plati care se practica in relatiile cu alte tari; marimea si calitatea depozitelor si portofoliilor detinute de catre banci, situatia bugetului de stat; obligatiile externe ale tarii respective; volumul cheltuielilor militare; raportul dintre moneda nationala si moneda cu circulatie internationala in care au loc schimburile; situatia valutar-monetara pe plan mondial; etc.

Circulatia monetara in ansamblul ei se extinde la scara intregului circuit al economiei mondiale, unde rolul, functionalitatile, metodele de dirijare, instrumentele de schimb etc. imbraca forme si mai complexe, dintre acestea prezentandu-le pe cele care au o pondere hotaratoare .

Astfel, in virtutea diviziunii internationale a muncii, a diversificarii schimburilor intertari, instrumentele specifice circulatiei monetare sau amplificat foarte mult ducand la complicarea acestui proces pe plan international; in primul rand, retine atentia faptul ca functiile clasice ale banilor ca mijloc de circulatie si de plata universal au suferit mutatii esentiale, ele nu mai putand indeplini decat partial (mai mult ca element de evidenta si statistica ), rolul de masura a valorii universale si, respectiv, destingere a obligatiilor dintre tarile lumii, astfel, in conditiile crizei sistemului monetar international rolul aurului ca metal monetar a scazut foarte mult. De fapt, una din consecintele grave cu care s-a soldat criza economica mondiala din anii 1929-1923 o constituie prabusirea etalonului standard-aur, de la care nu s-a mai putut restabili o oarecare ordine in circulatia monetara.

Incercarile care au dus in cadrul Conferitei Mondiale de la Bretton-Woods, in 1994, la adoptarea unui sistem monetar international sa-u dovedit ineficiente, cu toate ca ideea de la care sa pornit urmarea o reglementare relativ rezonabila in acesta directie; astfel, majoritatea reformelor, interventii ale statelor, devalorizari, etc, la care s-a apelat in domeniul circulatiei monetare in ultimii 45 ani, nu si-au dovedit eficienta si valabilitatea.

O problema deosebita in legatura cu circulatia monetara internationala o constituie fara precedent a relatiilor de credit, in epoca contemporana gigantii bancilor acumuland uriase capitaluri, dispun de disponibilitati mari de a acorda credite diferitelor monopoluri si chiar statelor. De asemenea, o situatie deosebita care s-a creat dupa cel de-al doilea razboi mondial o constituie formarea unor complexe si a unor piete ale creditului unde se intrepatrund interese ale multor tari capitaliste, ale marilor monopoluri, corporatiilor transnationale, etc. Centrul Mondial al unor asemenea piete se afla la Londra; de asemenea, au luat amploare piete ale creditului la Frankfurt pe Main, Paris, Ancara, Tokio, NewYork si in alte parti ale lumii, fapt ce dovedeste o accentuata destindere pe care relatiile de credit au luat-o in perioada postbelica. Daca la aceasta se adauga exportul de capital, imprumut pe care-l contracteaza diferitele tari, marile obiective care s-au construit in tarile capitaliste si care au necesitat fonduri de sute de miliarde credite, avem o data in plus, posibilitatea intelegerii si justificarii dimensiunilor crescande ale relatiilor de credit in epoca contemporana.

Din cele pezentate rezulta ca circulatia monetara si creditul, luate in sens larg, general, la scara internationala, datorita schimbarilor mari aparute in lume, dupa razboi, au generat sensibile mutatii in functionalitatile circulatiei monetare de ansamblu: moneda si creditul, ca principale parghii ale mecanismului circulatie monetare, nu-si mai pot indeplini integral rolul si functiile pe care le aveau pana la sfarsitul secolului al XX lea, datorita acestui fapt, fiind puternic afectate si cele doua mari functii ale circulatie monetare: sistemul monetar si emisiunea monetara, in aceste conditii, mecanismul circulatiei monetare trece printr-o criza acuta care- i zdruncina temeliile in ceea ce priveste dezechilibrele economice dar si cele monetare care devin frecvente, fapt ce pune sub semnul intrebarii insasi existenta uui anume sistem monetar international.

Legitati care actioneaza in sfera

circulatiei monetareIn conditile productiei si circulatiei de marfuri dezvoltate, moneda si pretul sunt forme necesare de manifestare a legii valorii. Cerintele acestei legi, care se manifesta chiar in productia si circulatia marfurilor bazate in principal pe proprietatea privata, se realizeaza prin intermediul pietei, adica in sfera circulatiei marfurilor si a monedei. Actiunea legii valorii este insa, in acelasi timp legata de legea circulatiei monetare.

Cu ajutorul conexiunilor care apar in mod obiectiv intre cantitatea banilor in circulatie pretul marfurilor si serviciile supuse realizarii si valoarea monedei, putem formula o explicatie stiintifica conform careia raportul dintre suma preturilor marfurilor si serviciilor supuse realizarii intr-o perioada data si viteza de circulatie a banilor are caracter de legitate, aceasta conexiune fiind obiectiva, pune in evidenta una din legile economice importante, formularea modificandu-se si amplificandu-se in conditiile in care in procesul circulatiei apar si se folosesc mijloace de plata care creeaza premise sensibile de economisire a banilor pe calea trecerii in cont a obligatiunilor de plata reciproce.

Cantitatea de moneda necesara circulatiei, in acesta situatie, capata semnificatii complexe, in sensul ca se refera concomitent la functia ca mijloc de plata a monedei, teoria monetara pornind in acest caz de la premisa ca masa (cantitatea) totala de moneda aflata in circulatie depinde de pretul marfurilor si servicilor supuse realizarii intr-o perioada determinata de timp.

Daca presupunem ca viteza de circulatie a monedei introdusa de Fisher si economia de plati raman neschimbate, suma preturilor marfurilor care se afla in circulatie la un moment dat si masa de bani care sunt pusi in circulatie in aceasi perioada de timp, nu pot sa coincida, justificarea acestei neconcordante rezida in aceea ca, in circulatie se afla in permanenta o cantitate determinata de marfuri al caror pret se realizeaza pe bani ulterior, trebuind sa ramana in circulatie, totodata, o masa de moneda care teoretic sa coincida masei marfurilor care au parasit mai de mult sfera circulatiei.

Dependenta monedei in circulatie de volumul platilor (si de structura lor), pe de o parte, si de viteza de circulatie a monedei, pe de alta parte, cade sub incidenta obiectiva a legii circulatiei monetare.

Un alt element structural il constituie creditul cu toate formele pe care le imbraca, el reprezentand o amanare a platii, dupa cum economiile populatiei sunt la randul lor o amanare a consumului; in aceste conditii, moneda propriu-zisa care ar trebui sa se afle in sfera circulatiei, imbraca forme de credit.

Miscarea creditului in economia de piata separa in timp actele de vanzare de cele de cumparare, contribuind corespunzator la reducerea semnelor monetare ce ar fi trebuit emise.

De asemenea, aceluiasi fenomen i se circumscrie si raportul dintre cantitatea de semne monetare pusa in circulatie intr-o perioada data si masa monedei de cont intre care sxista conexiuni directe; daca presupunem ca acest raport este, intr-o economie data, de 15 pentru semnele monetare si de 85 pentru moneda de cont, unei cresteri a actelor de schimb nu poate sa nu-I corespunda o crestere a masei totale de moneda. De regula, moneda de cont preseaza asupra celei de hartie, ingustandu-i (in mod relativ) sfera de cuprindere. Accelerarea platilor fara numerar este si ea una din cauzele acestor mutatii structurale de ordin economic si monetar, cand intra in functiune pe langa viteza de circulatie si viteza de rotatie a monedei.

Accentul acestor laturi ale lagii circulatiei monetare cade insa pe elementul pret. Hume, Fisher, Keynes au construit chiar o serie de modele statistico- matematice in legatura cu influenta pretului asupra masei monetare in stransa legatura cu volumul de marfuri si servicii destinat vanzarii si cu viteza de circulatie a monedei.

Formuland unele interpretari ale mecanismelor monetare care au un mod de manifestare obiectiv si care le imprima un mod specific de existenta, monetaristul roman C.C.kiritescu ajunge la concluzia ca legea circulatiei monetare are un comportament diferit in cazul diferitelor forme monetare. Astfel, in conditiile circulatiei aurului, legea respectiva a actionat in mod automat, regland prin mecanismele tezaurizarii cantitatea de moneda necesara circulatiei.

O alta concluzie este aceea ca, in timp ce cantitatea aurului in circulatie depinde de pretul marfurilor (acestea ramanand constante ), iar cantitatea de moneda de hartie neputand avea capacitatea de a se adapta automat, se recurge la emisiune suplimentara care influenteza pretul marfurilor si serviciilor; in conditiile in care se emite moneda in circulatie, aceast, fie si in proportii determinate si conditionate de multi factori economici si mai ales subiectivi, va trebui sa se reintoarca la banci.

De asemenea, referindu-ne la circulatia bancnotelor, daca acestea sunt emise conform necesarului obiectiv cerut de circulatia marfurilor si al serviciilor, masa monetara sporeste in functie de nevoile economiei si se reduce prin reintoarcerea bacnotelor la banca odata cu rambursarea la termen a creditului.

Cu toate ca aceste judecati au o profunda semnificatie teoretica si mai ales didactica, analiza pune in evidenta existenta, pentru fiecare sistem monetar si structura lui, o lege specifica; in circulatia monetara din diferite tari; sfera si laturile acestor legitati au capatat valente si semnificatii noi: astfel, organismele bancare folosesc pe scara larga cuceririle stiintei si tehnicii moderne nu numai pentru economisirea de munca legata de complexitatea operatiunilor bancare, ci si pentru accelerarea vitezei de circulatie si a celei de rotatie a mijloacelor monetare. Totodata, folosirea telegrafului, radiolului etc. contribuie in mod substantial la accelerarea relatiei mijloacelor de plata, atat pe scara nationala, cat si internationala, astfel de tehnici aplicandu-se de catre banci la incasarea banilor, la efectuarea operatiunilor de casa (masini automate pentru sortarea si numararea banilor) etc, permitand concentrarea zilnica la banci a celei mai mari parti a incasarilor care provin din operatiunile comerciale, iar pe seama lor urmand sa se efectueze plati pentru salarii, pensii etc..

Toate aceste operatiuni servesc circuitele continue ale monedei in cele doua functii ale sale: masura a valorii si mijloc de circulatie.

De asemenea, la calcularea marimii cantitatii de bani in circulatie nu se tine seama de moneda care indeplineste functia de tezaurizare, in schimb, rezerva aflata in casele de circulatie ale intreprinderilor, institutiilor financiare bancare, diferitilor agenti economic cat si sumele aflate asupra populatiei sunt luate obligatoriu in calcul deoarece ele constituie o componenta a cantitatii generale de moneda care se afla in circulatie; aceasta marime se poate exprima: in aur (in conditiile functionarii libere a banilor de aur), in moneda nationala sau in mijloace de plata internationale (in conditiile circulatie banilor de credit care nu se pot schimba).

Odata cu renuntarea la etalonul standard-aur si inlocuirea lui cu semne monetare, marimea cantitatii de moneda in circulatie (cresterea sau micsorarea ei) devine un factor esential care influenteaza asupra proportiilor acestei cantitati. Determinarea (teoretica) a marimii cantitatii de moneda necesara circulatiei marfurilor si serviciilor in conditiile circulatiei semnelor monetare comporta doua momente: astfel, pe de o parte, se tine seama de cantitatea de semne monetare necesara la nivelul preturilor care s-au format in mod obiectiv in perioada data, iar pe de alta parte, se tine seama, partial, de pretul aurului, adica de valoarea reala cat si de puterea de cumparare a monedei de hartie.

Ca urmare a fenomenelor inflationiste, in procesul formarii preturilor se folosesc, fara exceptie unitati monetare depreciate, ceea ce afecteaza mai devreme sau mai tarziu, pretul marfurilor.

In aceste conditii, cand au loc importante mutatii in intreaga circulatie monetara, modul de actiune a legitatilor care guverneaza acest proces sufera si el modificari substantiale, ele facandu-se simtite atat in cantitatea de moneda necesara asigurarii actelor vanzare-cumparare cat si in valoarea reala a semenelor banesti, fiind puternic afectata, totodata, si functia monedei ca masura a valorii.

1.2 Sistemul bancar in economia de piata: continutul, atributiile si verigile sistemului bancar

Sistemul bancar al economiei de piata reprezinta totalitatea bancilor care functioneaza intr-o economie intr-o anumita perioada. Aceste banci sunt privite ca fiind intreprinderi specializate in circulatia capitalului de imprumut si care au drept mobil al activitatii obtinerea unui profit.

Este alcatuit din doua subsisteme: sistemul bancii centrale si sistemul bancilor de credit.

Calitatea de sistem decurge din legaturile ce se nasc intre cele doua subsisteme. Aceste relatii imbraca forma relatiilor de cont corespondent, intelese in dublu sens:

a) in conditiile in care sesursele de creditare ale bancilor de credit prisosesc nevoilor lor de credite, surplusul respectiv este luat de banca centrala;

b) in conditiile in care nevoile de credite ale bancilor de credit sunt superioare resurselor pe care acestea le au, banca centrala competeza aceste resurse, acordand imprumuturi bancilor de credit;

Atributiile sistemului bancar pot fi impartite in doua categorii: atributii comune tuturor bancilor sau mai multor banci si atributii specifice anumitor categorii de banci.

In cele comune intra:

1) atributiile pe care le indeplinesc bancile in calitatea lor de mijlocitoare ale creditului in economie, in care sens ele organizeaza si realizeaza procesul de formare a mijloacelor de lucru, precum si procesul de indrumare a acestor mijloace de lucru, pentru acoperirea anumitor necesitati ale economiei. In aceasta calitate bancile elaboreaza strategii de creditare si metodologia de creditare.

2) Atributiile ce decurg din calitatea bancilor de mijlocitoare ale platilor in economie, in care sens bancile organizeaza si realizeaza miscarea banilor in conturi.

3) Atributiile ce decurg din calitatea bancilor privind colaborarea cu alte organisme bancare internationale. In aceasta calitate bancile dintr-o tara pot sa acorde garantie pentru creditele luate in strinatate sau sa primeasca garantii pe care bancile straine le iau de la bancile din aceea tara.

Atributiile specifice mai importante sunt:

1) cele indeplinite de banca centrala, in calitatea ei de casier a statului, calitate in care banca centrala primest, pastreaza, elibereaza mijloace bugetare, realizand executia de casa a bugetului statului.

2) Cele realizate de banca centrala, pe linia dirijarii operative a miscarii numerarului in circulatie;

3) Cele pe care unele banci le realizeaza in calitatea lor de emitente de titluri de credit (de bancnote sau inscrisuri funciare);

4) Atributii pe care le realizeaza casele de economii in indeplinirea rolului lor de atragere a veniturilor si economiiilor populatiei;

5) Atributii relizate de banca centrala in indeplinirea rolului valutar pe care ea il are, privind stabilirea cursului monedei respective si privind organizarea efectiva a acestui schimb valutar.

Sistemul bancar al economiei de piata cuprinde urmatoarele categorii de banci: banca centrala si bancile de credit, care pot fi: banci comerciale, banci specializate si banci de afaceri.

1.3. Bancile centrale si operatiunile lorDe regula, bancile centrale sunt banci ale statului, dar sunt cazuri in care ele apar ca banci rezultate din participarea celor mai importante banci din economie (de exemplu Banca Italiei).

Trecerea in proprietatea statului a bancilor centrale s-a realizat, in mare masura, in primii ani de dupa al doilea razboi mondial, situatie in care statul a preluat de la detinatori actiunile acestor banci, inlocuindu-le cu obligatiuni de stat la un curs de cateva ori mai mare decat valoarea actiunilor.

In Romania etatizarea Bancii Nationale s-a realizat in anul 1946 prin preluarea actiunilor gratuit.

Calitatea de Banca Centrala decurge din faptul ca asemenea banci realizeaza pentru stat o serie de politici monetare si de credit. Daca in trecut bancile centrale erau doar banci de emisiune, in prezent bancile centrale realizeaza si alte laturi ale politicii economice a statului.

Bancile centrale prezinta anumite caracteristici:

sunt, de regula, banci ale statului;

au calitatea de banci ale bancilor, calitate decurgand din faptul ca toate celelalte banci din economie isi pastreaza resursele disponibile la banca centrala;

bancile centrale sunt cele care organizeaza si reglementeaza circulatia monetara a tarii respective (sunt cele care emit moneda si cele care realizeaza reglarea operativa a miscarii numerarului);

bancile centrale promoveaza in numele statului diferite politici monetare si de credit.

In ansamblul sistemului bancar al economiei de piata bancile centrale sunt veriga centrala si realizeaza o serie de operatii.

Operatiile bancilor centrale

A. Operatii pasive

1.- constituirea si completarea capitalului propriu;

2.- depuneri bancare;

3.- emisiuni de bancnote;

B. Operetii active

1.- operatii de credit

a) operatiuni cambiale de reescont sau de imprumut pe gaj de cambii si pensiunea cambiilor;

b) imprumut pe gaj de actiuni si efecte publice.

2.- operetiuni comerciale

a) cumparare de aur si devize;

b) cumpararea de actiuni si efecte publice

C. Alte operatii.

Vom analiza in continuare aceste operatii

A. Operetiile pasive:

1. De constituire si completare a capitalului propriu, au o pondere relativ mica in ansamblul operatiilor pasive. Completarea capitalului propriu se realizeaza prin capitalizarea unei parti din profit, iar constituirea, prin mijloace bugetare.

2. Operatiile de depuneri. La bancile centrale depun:

a) bancile comerciale sub forma rezervei minime obligatorii;

b) bancile centrale din alte tari sunt deponente la banci centrale mai mari, ]n masura in care-si constituie mijloace de lucru, in vederea efectuarii operatiilor de plati internationale sau urmaresc interventia pe piata valutara din anumite tari.

c) trezoreria publica, banca centrala realizand pentru stat primirea pastrarea, eliberarea mijloacelor bugetului de stat;

d) marile monopoluri, indeosebi din industria de armament, a caror activitate este strans legata de cheltuielile statului;

Emisiunea de bancnote este operatia principala a bancilor centrale.

Ponderea ei mare a determinat si denumirea anterioara de banci de emisiune. Emisiunea de bancnote s-a realizat dupa mai multe sisteme. Se cunosc trei sisteme de contingentare a volumului de bancnote.

a) sistemul contingentarii directe in care bancile aveau posibilitatea de a emite bancnote fara acoperire metalica in anumite limite;

b) sistemul contingentarii indirecte, in care bancile aveau dreptul sa emita bancnote cu acoperire in cambii comerciale, dar si obligatia de a detine un stoc minim de aur, ca baza de acoperire a bancnotei;

c) sistemul contingentarii mixte, in care bancile aveau obligatia sa detina un stoc minim de aur dar era limitat si volumul emisiunii de bancnote.

In prezent nu se mai practica niciunul dintre acestea, emisiunea de bancnote nu se realizeaza dupa criterii ce tin de credit, ci dupa criterii ce tin de marimea cheltuielilor statului.

B. Operatii active

1. Volumul rescontului arata la nivelul bancilor centrale masura in care aceste banci pun in circulatie bani. Rescontul are o proportie insemnata in cadrul operatiilor active.

2. Operatiile comerciale cu aur si devize sunt realizate de bancile centrale mai ales in scopul sustinerii cursului monedei nationale pe pietele valutare.

3. In unele tari ale lumii operatiile comerciale cu efecte sunt operatii de proportii insemnate. De exemplu, in SUA, peste 70% din operatiile active sunt realizate, de Bancile Rezervei Federale, cu asemenea efecte.

C. In categoria altor operatii se include operatiile de compensare realizate de bancile centrale intre bancile comerciale din tara respectiva.

Ele se realizeaza frecvent si inregistreaza evolutii crescande, astfel incat din activitatea unor banci centrale din lume sau separat compartimente ce relizeaza aceste operatii (de exemplu, din Banca Angliei s-a desprins Casa de Compensatii din Londra).

Capitolul II

2.1. Obiectivele politicii monetare

O prima definitie a politicii monetare o reprezinta recunoasterea posibilitatilor de a actiona prin moneda asupra monedei.

In epoca contemporana s-a renuntat de mult la conceptul de neutralitate monetara care in trecut ascundea, ca un voal, esenta relatiilor monetare, astfel ca, politica monetara este recunoscuta ca o componenta esentiala a politicii economice.

In economia de piata, politica economica este o interventie deliberata a statului in domeniul economic in scopul de a infaptui anumite obiective de ordin structural sau conjuctural.

Prin politica economica statul isi propune sa constranga subiectele economice private sa accepte orientarile si deciziile subordonate interesului public supunand sub control principalele variabile economice si sociale.

Pentru arealiza obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente de interventie:

control direct (preturi, salarii, comert exterior);

politicile financiare, bugetare, fiscale, a veniturilor, a echilibrului banesc.

Intre acestea din urma politica monetara este unul din instrumentele cele mai frecvent utilizate, ea fiind exprima esential ca: ansamblul masurilor luate, prin banca centrala sau autoritatile monetare, pentru a exercita o anumita influenta asupra dezvoltarea economiei sau pentru a asigura stabilitatea preturilor si a cursurilor valutare.

Autoritatile monetare sunt organismele care exercita un control si afirma o responsabilitate asupra agentilor economici care utilizeaza moneda; astfel, controlul lichiditatii economiei este asigurat prin organisme de control ale creditului (tip Consiliul National al Creditului in Franta) si organismele de control asupra bancilor ( tip Comisia de Control a Bancilor in Franta) prin intermediul carora banca centrala exercita o influenta stabilita ca atare, prin staturul bancii centrale si prin norme legale.

In derularea ei, politica monetaraa trebuie sa tina cont de actiunea sistemului bancar, care reprezintaa si exprima nevoile economiei si de actiunea tezaurului, care reprezinta si exteriorizeaza cerintele statului, domeniul de actiune este totodata foarte larg si foarte precis: prin moneda, prin reglarea cantitatii de moneda, se actioneaza pentru a controla lichiditatea si a satisface nevoile economiei.

Obiectivele politicii monetare se confunda cu cele ale politicii economice, pentru realizarea carora aceasta actioneaza ca un instrument; aceasta, implica, pe de o parte, necesitatea de a asigura un maximum de coerenta intre tehnicile politicii monetare si celelalte instrumente ale interventiei.

De asemenea, este necesar sa subliniem ca exista o ordine in actiunea si manifestarea lor: obiectivele strict monetare apar ca un stadiu preliminar realizarii obiectivelor economice. Corelatia intre politica monetara si politica economica si ratiunile interconditionarii lor au o anumita iteratie semnificativa.

Majorarea volumului de moneda in circulatie insoteste sporirea volumului de bunuri si servicii, acest fapt datorandu-se rolului activ, universal recunoscut al monedei. Expansiunea economica este favorizata prin injectie de mijloace de plata. Intr-o economie in stare de subfolosire a fortei de munca, majorarea lichiditatilor poate favoriza relansarea activitatii, insa pentru aceasta este necesar ca investitorii si consumatorii sa solicite aceste lichiditati, de regula, prin exprimarea unor cereri de credit.

Daca un asemenea proces nu apare spontan, actiunea statului va deveni preponderenta si efectul de antrenare se va manifesta prin cresterea investitiilor si cheltuielilor publice, finantate prin deficitul bugetar, deci prin crearea de moneda de catre Tezaur.

Sub un alt aspect, atunci cand majorarea masei monetare este foarte rapida nu poate sa nu antreneze dezechilibre si reactii in lant; o distribuire a creditului, prea generoasa, antreneaza o cerere de bunuri de consum si de mijloace de productie, determinand un fenomen de expansiune cumulativa si in general, dupa epuizarea stocurilo, in cazul in care oferta nu poate creste in acelasi ritm cu cererea, o crestere a preturilor si un deficit al comertului exterior.

Un alt obiectiv al politicii monetare condusa de banca centrala este controlul mijloacelor de plata, pentru a evita un dezechilibru inflationist sau deflationist.

Potrivit orientarilor monetariste, adica avand in vedere relatia considerata, relatie relativ stabila, intre volumul lichiditatilor si Produsul Intern Brut, se urmareste ca obiectiv central al politicii monetare armonizarea in acest sens a cresterii regulate a lichiditatilor functie de dezvoltarea activitatii economice, de variatiile vitezei de circulatie a monedei si de rata de crestere a preturilor, considerata acceptabila.

Realizarea obiectivelor politicii monetare se face in stransa legatura cu concordantele politici economice; semnificatia politicilor monetare nu poate fi deplina daca nu exprima aceasta corelatie.

Astfel in formularea ei deplina, politica monetara poate fi definita ca ansamblul interventiilor bancii centrale sau autoritatilor monetare care se efectueaza asupra lichiditatii economiei, in scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.

Instrumentele utilizate in influentarea economiei sunt:

instrumentele si tehnicile de interventie indirecta;

instrumentele si tehnicile de interventie directa sau reglementarile bancare.

Tehnicile interventiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de moneda limitand, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea bancii centrale. Tehnicile de interventie globala si indirecta se sprijina pe un triplu fundament:

dependenta sistemului bancar bancar fata de banca centrala;

corelatia existenta intre volumul de credit si nivelul activitatii economice;

caracterul elastic al cererii de credit fata de nivelul dobanzii.

Tehnicile de interventie directa asupra lichiditatii actioneaza prin modificarea

valorii si volumul lichiditatii detinute de banci si intermediarii financiari.

Reglementarile bancare, in principal, tehnici de interventie directa asupra operatiilor de credit, actioneaza asupra unor sfere determinate a relatiilor de credit, sprijinind deopotriva liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor insusi sistemului bancar, a functionalitatii si eficientei sale.

2.2. Instrumentele politicii Bancii Centrale

Analiza procesului de emisiune monetara a relevat faptul ca, in primul sau stadiu, creatia monetara imbraca forma scripturala.

Este vorba aici, in principal, despre moneda de cont creata cu ocazia operatiunilor de scont si a altor operatiuni de creditare efectuate de bancile comerciala la cererea intreprinderilor.

In continuare, in stadiul al doilea aceasta moneda noua circula si, respectiv, este tinuta in rezerva de catre utilizatori. De asemenea, in functie de preferintele utilizatorilor, o parte mai mare sau mai mica din moneda scripturala nou creata este transformata in moneda legala.

Consecinta transformarii depozitelor bancare in numerar este reducerea lichiditatilor bancilor. Gradul de lichiditate al bancilor comerciale este ridicat in cazul in care acestea primesc o cantitate mare de valute (devize), care echivaleaza cu moneda legala, precum si in cazul in care colectivitatea umana respectiva apreciaza mai putin numerarul.

Insa, in general, lichiditatea bancilor comerciale nu este suficienta, iar, ca urmare, acestea incearca sa se refinanteze fie de pe piata monetara, fie de la banca centrala pe cale rescontului sau a angajarii de credite numite de refinatare. Astfel, creatia de moneda scripturala a bancilor comerciale antreneaza creatia de moneda leagala a bancii centrale. In cazul in care lichiditatea bancilor comerciale este insuficienta, aceasta relatie dintre emisiunea monetara a bancilor comerciale si emisiunea monetara a bancii centrale este inevitabila; ori, acesta este cazul normal, intalnit in prezent in multe tari, printre care si Romania.

In aceste conditii, atitudinea bancii centrale constitue un factor important care determina bancile comerciale sa duca o politica de credite mai mult sau mai putin facila.

Cu toate acestea, bancile comerciale dispun si de o putere autonoma de creatie monetara, care, in anumite imprejurari, poate fi excesiva si, deci, poate duce la inflatie. In acest din urma caz, banca centrala intervine intr-o maniera sa reduca mutiplicarea creditelor, cerute de sectorul nebancar. Astfel, ea poate actiona asupra multiplicatorului, adica asupra lichiditatilor bancilor comerciale, lichiditate pe care o sterilizeaza sub forma de rezerve obligatorii pe care bancile comerciale sunt nevoite sa le detina in cont la banca centrala. De asemenea, banca centrala poate diminua sau augmenta lichiditatea bancilor comerciale prin interventiile sale pe piata monetara, precum si prin modificarea conditiilor rescontului.

In fine, banca centrala poate actiona asupra multiplicatorului prin politica deja amintita in materie de rezerve obligatorii.

Rezulta ca, in principiu exista trei tipuri de actiuni politice pe care banca centrala le poate intreprinde pentru a dirija sistemul monetar:

1.a) in domeniul recontului;

1.b) in domeniul pietei monetare;

1.c) in domeniul rezervelor obligatorii.

1.a Politica de rescont

Politica de rescont determina modalitatile si conditiile in care se realizeaza refinantarea bancilor comerciale la banca centrala. Existenta acestui tip de actiune a bancii centrale reflecta faptul ca in numerioase tari printre care si Romania bancile comerciale nu sunt capabile sa emita moneda in mod autonom, ci sunt nevoite sa ceara bancii centrale sa le inlocuiasca partial in rolul lor de centru creator de moneda; expresia consacrata pentru a desemna o asemenea situatie este: bancile sunt in banca.

1.a.1 Efectele politicii de rescont

Politica de rescont exercita doua genuri de efecte:

1.a.1.1) un efect cantitativ, asupra marimii masei monetare in circulatie;

1.a.1.2) un efect valoric, asupra structurii ratelor dobanzii existente in economie.

1.a.1.1 Efectul cantitativ

Rescontul constitue conditia necesara pentru ca bancile comerciale aflate in banca sa realizeze o creatie monetara la multiplu.

Intr-adevar, operatiunea de rescont are urmatoarele consecinte:

a) bancile comerciale emit moneda scripturala prin operatiunile lor de creditare sau prin celelalte operatiuni prin care achizitioneaza active financiare;

b) o parte din aceasta moneda scripturala este transformata in moneda legala, ceea ce face ca structura activelor bancilor comerciale sa nu mai fie adecvata: ele trebuie sa detina mai multa moneda a bancii centrale si mai putine active financiare;

c) in consecinta, bancile comerciale cedeaza bancii centrale o parte din portofoliul lor de scont.

Operatiunea de rescont, cu consecintele amintite, este ceruta de agentii din sectorul nebancar. Intr-adevar, nevoia de refinantare a bancilor comerciale este determinata de preferinta pentru numerar a agentilor din sectorul nebancar, si anume, in cazul in care aceasta preferinta este importanta si nu poate fi satisfacuta prin lichiditatea autonoma (obtinuta pe calea primirii de valute/ devize) a bancilor comerciale.

Aceasta operatiune, care apare ca o inlocuire a creditorului final (in sensul ca banca centrala se substitue in acest rol bancilor comerciale), antreneaza o emisiune de moneda legala in favoarea bancilor comerciale ceea ce permite acestora din urma sa sporeasca la multiplu volumul creditelor pe care le acorda sistemului nebancar.

Concluzia este ca rescontul constitue conditia necesara pentru ca o banca comerciala cu datorii fata de banca centrala sa fie in masura sa emita moneda.

Acest mod de refinantare exercita un puternic efect cantitativ asupra masei monetare. In subsidiar, el are si o alta influenta si anume asupra modalitatilor de creditare. Astfel, ca urmare a posibiltatii de a recurge la rescont, bancile comerciale pot acorda inclusiv credite pe termene mai lungi, desi sursele de creditare de care dispun sunt pe termene scurte. Acest efect, cunoscut si sub denumirea de efect finantare, este suficient de important in unele tari dezvoltate ceea ce explica motivul pentru care, in tarile respective sunt admise la rescontul bancii centrale si anumite efecte comerciale pe termen mediu (pana la cinci ani) asa zisele creditele de mobilizare a creantelor.

1.a.1.2 Efectul pret

Banca centrala resconteaza efectele prezentate de bancile comerciale in schimbul unei dobanzi pe care o stabileste in mod unilateral. Intrucat aceasta dobanda fixata de banca centralajoaca un rol director in materie de cost al creditului, modificarea sa constitue elementul esential al politicii de rescont. Intr-adevar rata dobanzii practicata la operatiunile de rescont taxa de rescont influenteaza direct celelate rate ale dobanzii aferente creditelor bancare, creditelor private si creditelor publice.

Dintre diversele rate ale dobanzii formate in economie si diferentiate in functie de tehnica de creditare utilizata, termene, garantii, etc, taxa de rescont influenteaza mai ales ratele dobanzii practicate mai ales la creditele pe termen scurt, Aceasta, dearece taxa de rescont se afla la baza determinarii ratelor dobanzii debitoare, pe care bancile comerciale le aplica, la randul lor, la operatiunile lor de scont si de crediare in cont.

Intr-adevar, faptul ca trebuie sa se refinanteze la banca centrala impiedica bancile comerciale sa practice o politica de creditare independenta; ca urmare, acestea din urma calculeaza ratele dobanzii pe care le aplica in relatiile cu clientii lor, folosind ca o prima informatie taxa de rescont a bancii centrale, la care adauga o anumita prima de risc. In modul acesta, banca centrala are posibilitatea sa modifice gama ratelor dobanzii pe termen scurt aferente unor credite intersarjabile.

In ceea ce priveste ratele dobanzii pe termen lung, acestea sunt legate si ele de ratele dobanzii pe termen scurt, insa legatura respectiva nu se stabileste prin substituirea instantanee a plasamentelor pe termen scurt si a plsamentelo pe termen lung, ci prin interventia, ca factor distinct, a elementului durata (scadenta, maturitate).

Ca urmare, influenta taxei de rescont asupra ratelor dobanzii pe termen lung este mult mai redusa. Cu toate acestea, simplul fapt ca taxa de rescont influenteaza intens ratele dobanzii pe termen scurt este suficient pentru a conferi politicii de rescont o considerabila putere.

De asemenea, prin faptul ca stabileste taxa de rescont, banca banca centrala influenteaza rata dobanzii aferenta datoriei publice pe termen scurt. Astfel, in situati in care trezoreria statului ar dori sa plaseze la banci bonuri de tezaur, ea va trebui sa confere bonurilor respective un randament sensibil egal cu taxa de rescont.

In cazul in care rata randamentului (rata rata dobanzii plus prima de risc) bonurile de tezaur ar fi mai mica decat taxa de rescont, bancile comerciale aflate in fata alternativei de a subscrie aceste bonuri sau de a rambursa o parte din datoriile pe care le au fata de banca centrala vor prefera sa-si utilizeze lichiditatile pentru al doilea scop, caci aceasta le va permite sa-si reduca datoriile cele mai costisitoare. In caz contrar, bancile comerciale vor fi tentate sa se indatoreze la banca centrala si sa subscrie totodata bonuri de tezaur mai remuneratoare.

Ca urmare, intre uaxa de rescont si rata dobanzii aferente datoriei publice, mai ales cea aferenta datoriei publice pe termen scurt (asa-zisa datorie publica flotanta) exista o legatura foarte stransa.

Valaditatea analizei de mai sus depinde de doua conditii: prima este aplicarea unei politici simple de rescont, adica o politica bazata pe o taxa de uscont unica si pe un acces la rescont neplafonat. A doua conditie este ca banca centrala sa fie cea care sa-si defineasca politica sa de uscont, si nu trezoreria statului sa fie cea care sa-si impuna propria rata a dobanzii la datoria publica.

Deci, conditia este ca banca centralasa fie realmente independenta fata de guvern, si in special fata de ministerul de finante.

In concluzie, taxa de uscont stabilita de banca centrala in cadrul politicii sale monetare generale are un rol director in formarea intregului esafodaj al ratelor dobanzii practicate in economie.

1.a. 2. Aplicarea politicii de rescont

Prin efectele sale cantitative si valorice, politica de rescont pare a fi foarte eficace. In realitate, exista o serie de factori care diminueaza eficacitatea politicii de rescont ca mijloc de control al lichiditatii bancare si, deci, eficacitatea sa ca instrument de control al ofertei de moneda a sistemului bancar.

1.a. 2. 1. Eficacitatea politicii de rescont

- Un prim factor care diminueaza eficacitatea politicii de rescont este cat se poate de evident, intrucat este legat de faptul ca la banca centrala exista rescont numai in masura in care bancile comerciale au nevoie de refinantare.

Astfel, acest control a posteori reprezentat de rescont necesita ca bancile comerciale sa nu fie suficient de lichide pentru a face fata cererilor de conversie in numerar a monedei scripturale pe care ele o emit. Drept urmare, in cazul in care sistemul bancar comercial nu are nevoie de refinantare din partea bancii centrale, politica de uscont este lipsita de orice semnificatie.

Insa, pe de alta parte, o cerere de credite bancare excendentare face ca lichiditatea bancilor comerciale sa fie insuficienta, restaurand, astfel, autoritatea bancii centrale, insa aceasta cu pretul unei inflatii monetare, al carei control ar fi mult mai bine sa se realizeze la nivelul la care este generata, adica la nivelul bancilor comerciale. Inseamna ca, chiar si in tarile in care bancile sunt in Banca, acest tip a posteori de control care este rescontul nu constituie- oricat ar fi el de efectiv- un panaceu contra inflatiei.

- Al doilea factor care diminueaza eficacitatea politicii de uscont este si mai grav, deoarece compromite aproape total acest instrument. Acest factor face ca, chiar si in care bancile comerciale se refinanteaza la banca centrala, politica de uscont a acesteia din urma sa ramana fara influenta asupra activitatii sectorului bancar comercial ( toate aceste consideratii avand in vedere cazul in care banca centrala duce o politica de rescont simpla, adica o politica cu o taxa unica si fara plafon).

- un prim motiv este faptul ca banca centrala nu are intotdeauna puterea de a stabili o taxa de uscont cu adevarat penalizatoare, adica o taxa de uscont care sa descurajeze realmente cererea excesiva de credite.

- al doilea motiv insa, decurge din doua aspecte. Pe de o parte, in cadrul bancilor comerciale, variatiile taxei de rescont se repercuteaza asupra costului creditelor pe care le acorda, ceea ce face ca nivelul profitului pe unitatea de credit si respectiv, vointa bancilor comerciale de a oferi sa nu fie afectate.

- Pe de alta parte, cererea de credite din partea sectorului nebancar are adesea o elasticitate nula in raport cu costul,(dobanda); ori; aceatsa face ca, indiferent care ar fi costul datoriei fata de banci, vointa de a se imprumuta a sectorului nebancar sa ramana neschimbata.

Rezulta ca o politica a bancii centrale care urmareste reducerea volumului creditelor prin majorarea ratelor dobanzilor debitoare ale bancilor comerciale este practic condamnat la esec; ( ceea ce nu inseamna ca bancile nu realizeaza profituri mai mari in perioadele de politica a banilor ieftini.

Este necesar, asadar, un control exercitat printr-o actiune nu asupra cererii de credite a sectorului nebancar, ci asupra capacitatii comerciale de a oferii credite. Ori, prin natira sa, politic de rescont nu permite obtinerea acestui rezultat, ceea ce inseamna ca nu este utila.

- Al treilea factor care ciminueaza eficacitatea politicii de rescont tine de faptul ca banca centrala se poate afla in imposibilitatea de a o practica datorita aparitiei mintitului efect de finantare. Astfel, in cazul in care bancile comerciale nu doresc prea mult sa acorde anumite genuri de credite, banca centrala le poate stimula acceptand la rescontul sau efectele comerciale care reprezinta creditele respective. Ca atare intr-o serie de tari exista demult timp anumite credite pe termen, care, la cererea bancilorcomerciale sunt monetizate de catre banca centrala. Este insa evident ca, in acest caz, banca centrala este pusa in fata unei alegeri dificile: ea accepta sas creeze moneda pe baza unor credite acordate pe mai multi, permitand astfel, finantarea unor investitii pe termen mediu, fie refuza sa duca aceasta politica generatoare de inflatie monetara, blocand insa investitiile la un nivel insuficient. Ori, dintre aceste doua obiective economice unul de crestere, iar celalalt de stabilitate de obicei, este considerat mai important primul, ceea ce constrange banca centrala sa renunte la politixca sa de rescont.

- Al patrulea factor care creaza dificultati in aplicarea politicii de rescont este legat de faptul ca, in perioadele de crestere a preturilor, decizia bancii centrale de a majora texa de rescont nu numai ca nu franeaza refinantarea bancilor comerciale la banca centrala,ci o face chiar mai putin necesara. Intr-adevar, majorarea taxei de rescont si, deci, a tuturor dobanzilor atrage capitalurile flotante internationale, aflate in cautare de plasamente mai bune remunerate, ceea ce face ca bancile comerciale sa gaseasca cu usurinta fonduri, pe cai independente de banca centrala, de a carei tutela se pot, astfel elibera partial.

Urmarea este totala ineficacitate a unei politici de rescont caracterizate printr-o taxa de rescont unica si prin absenta oricarui plafon in ceea ce priveste accesul la rescont, singurul sau impact fiind de natura psihologica: modificarea taxei de rescont semnaleaza ca banca centrala judeca intr-un anumit mod conjunctura economica existenta si ca, pentru a corecta dezechilibre constatate valua masurile necesare, masuri care nu constau neaaparat exclusiv intr-o anumita politica de rescont.

Acest semnal, transmis prin publicitatea facuta deciziei de modificare a taxei de rescont luate de banca centrala, nu este lipsit de importanta practica: el modifica realmente comportamentele bancare si moneatare.

Cu toate aceste, pentru a fi cu adevarat eficace, politica de rescont nu trebuie aplicata nici singura si nici in forma simplificata prezentata mai sus.

1.a. 2.2 Practica rescontului in tarile dezvoltate

Aplicarea practica a politicii de rescont presupune in primul rand, stabilirea de catre banca centrala alistei efectelor eligibile la rescontul sau. De regula, acestea sunt:

1) Efectul comercial avand trei semnaturi si cu scadenta de pana la 90 zile;

2) Bonul de tezaur cu scadenta pana la 90 zile;

3) Efecte reprezentand anumite credite cu destinatie speciala (pentru constiruirea stocurilor de cereale, pentru procurarea de echopament profesional, pentru anumite tipuri de investitii industriale, agricole, imobilizare, etc.) s.a.m.d.

Banca centrala poate influenta prezentarea la rescont a acestor efecte printr-o actiune fie asupra volumului lor fie asupra facultatilor de a fi rescontate.

Controlul volumului efectelor rescontabile se realizeaza in diverse moduri. O varianta este instituirea regulei conform careia nu pot fi prezentate la rescont decat efectele reprezentand creditele acordate cu consimtamantul prealabil al bancii centrale. Aceasta procedura are avantajul ca permite bancii centrale sa participe la distribuirea creditelor, atenuand, astfel, caracterul a posteori al operatiunii de rescont; de asemenea, in modul acesta, este posibila exercitarea nu numai a unui control cantitativ asupra volumului creditelor, ci si a unui control calitativ asupra activitatii economice careia ii sunt destinate acreditele respective.

O alta modalitate de limitare ale cursului la rescont este stabilirea unor coeficienti obligatorii, referito la plasamentele bancilor comerciale (cantitatea de titluri de stat pe care bancile suunt constranse sa le retina, coeficientul de trezorerie, gradul de expunere, pozitia valutara, etc.). este evident ca titlurile detinute pentru satisfacerea acestor cerinte isi pierd total facultatea de a fi prezentate la rescont.

In al doilea rand, aplicarea politicii de rescont presupune stabilirea de catre banca centrala a rate dobanzii pe care o percepe pentru operatiunile respective (taxa de rescont). Ceea ce este important de notat este ca, in prezent, bancile centrale din tarile dezvoltate practica nu o singura taxa de rescont, ci o intrega gama de asemenea taxe.

Principalul motiv pentru care existenta acestei structuri diferentiate de taxe este ca recursul la rescontul bancii centrale este supus actualmente unor plafoane flexibile. Ca urmare, bancile comerciale pot resconta la taxa considerata normala pana la o anumita suma, care constituie plafonul si care este stabilit de banca centrala.

Peste acest plafon, operatiunile de rescont sunt supuse unei taxe penalizatoare , al carei nivel poate fi el insusi in crestere progresiva; rescontul nu se mai realizeaza; asadar, la o taxa data si fara restrictii: el poate depasi plafonul sau plafoanele insa numai cu un cost marginal crescator.

Alaturi de gama de taxe mentionate, exista adesea si alte game, diferentiate in functie de destinatia creditelor, scadente etc.

Rescontul se efectueaza, deci, la o taxa marginala crescatoare, mai mult sau mai putin ridicata, in functie de obiectivele bancii centrale si de necesitatile de refinantare ale bancilor comerciale.

Totusi, instituirea acestor plafoane de rescont este considerata, in general, ca fiind foarte constrangatoare. In multe tari, bancile comerciale se gasesc adesea in situatia de a recurge aproape tot timpul la rescontul la taxa penalizatoare, ceea ce practic, le anuleaza accesul al refinantarea bancii centrale.

De aceea, pentru a permite bancilr sa se refinanteze la un cost care sa nu fie prohibitiv, a fost prevazute derogatorii de la regula plafoanelor. Astfel anumite operatiuni de rescont nu sunt plafonate, ceea ce permite bancilor comerciale sa mobilizeze la cea mai scazuta taxa practicataa de banca centrala bonurile de tezaur detinut peste plafon, efectele reprezentand credite pe termen mediu detinute peste coeficientul de trezorerie.

Este important de notat faptul ca utilizarea unor txe de rescont succesive urmareste sa nu blocheze la o valoare data rata dobanzii de pe piata monetara, ci, dimpotriv, sa faca politica de rescont compatibila cu politica de open market.

Dupa cum am aratat, rescontul urmeaza intr-un mod sau altul piata omnetar careia nu-i anuleaza cu totul flexibilitateadesi introduce anumite paliere succesive in nivelul dobanzilor formate pe piata monetara.

Cu toate acestea observatiile arata ca, in cazul in care lichiditatea bancara este foarte abundenta, iar bancile comerciale dispun de marje neutilizate din plafoanele lor de uscont, rata dobanziide pe piata moneatara tinde sa se formeze in functie de taxa de rescont. Diferentierea plafoanelor face ca rata dobanzii de pe piata monetara sa oscileze in jurul taxei de rescont practicate la efectele rescontabile cu scadentele cele mai mici.

Dupa epuizarea plafoanelo rata dobanzii de pe piata monetara creste pana spre taaxa de rescont penalizatoare, cea mai frecvent practicata, unde tinde sa se stabilizeze. Numai dupa ce si aceste posibilitati de rescont au fost epuizate, rata dobanzii de piata monetara creste din nou, osciland in jurul taxei de rescont penalizatoare celei mai ridicate practicate de banca centrala.

Rezulta ca o practica de rescont cu taxe crescatoare permite, pe de o parte, evitarea unei taxe unice de penalizare bancara, ceea ce este important intr-o tara in care bancile sunt in Banca, iar pe de alta parte asigurarea flexibilitatii necesare pietei monetare pentru a forma un pret semnificativ al lichiditatii bancare; aceasta caracteristica a uscontului este, deci, primordiala.

Un ultim aspect general care caracterizeaza aplicarea taxei de rescont in tarile dezvoltate este ca, desi mult timp taxa de rescont a servit ca baza pentru determinarea conditiilor in care bancile comerciale acorda credite clientilor lor, in prezent se observa o tendinta de detasare a acestor elemente.

Aceasta tendinta se explica prin masurile legislative si de alt ordin adoptate intre timp pentru restabilirea situatiei de concurenta in care clientii si bancile isi pot negocia liber clauzele contractelor de credit pe care le incheie. Insa, desi legatura dintre taxa de rescont si rata dobanzii la creditele bancare nu mai este actualmente foarte stransa din punct de vedere juridic, ea continua sa fie stransa din punct de vedere statistic. Aceasta deoarece crsterea taxei de rescont continua sa se repercuteze asupra dobanzilor bancare, ceea ce face sa subziste elementul de ineficacitate al politicii de rescont amintit anterior, si anume indiferenta pietei creditelor bancare fata de costul datoriilor catre banci.

Este necesar totusi, sa se tina seama de un important corectiv: numai exista variatia unei taxe de rescont unice, ci o intraga scara de taxe, dintre care ultimele sunt realmente penalizatoare. Ori, aceste taxa penalizatoare sunt efectiv repercutate de banci asupra clientilor lor, nu folosite pur si simplu ca baza de calcul pentru dobanzile practicate.

Consecinta este ca, in prezent, eficacitatea politicii de rescont depinde nu de variatiile taxei de rescont de referinta-care este cea mai cunoscuta-, ci de variatiile taxei marginale de rescont, adica de variatiile taxei de rescont situate cel mai sus pe scara respectiva.

Concluzia este ca, in prezent, in masura in care se mai practica in tarile dezvoltate, politica de rescont se realizeaza cu plafoane multiple si elastice si cu taxe diferentiate. Aceasta ii confera o eficacitate sporita si o face intr-o anumita masura compatibila cu politica de open market.

1.b. Politica de open market

Teoretic, politica de open market se deosebeste de politica de rescont din doua puncte de vedere.

In primul rand, politica de open market este de natura contractuala, nu reglementara. Ea se realizeaza pe o anumita piata, unde se formeaza un anumit pret, si anume pe piata monetara. Pe aceasta piata unde se schimba pe titluri lichiditatile create de banca centrala , aceasta din urma initiaza vanzarea sau cumpararea unor titluri, generand astfel, o cerere sau o oferta de moneda legala.

Initiativa respectiva nu intalneste insa adeziunea la schimb a celorlalte parti decat la un anumit nivel al preturilor, a carui variatie reflecta starea lichiditatii pietei; prin aceasta , procedura se deosebeste mult de cea a rescontului, care cel putin in forma sa simpla- este mai rigida, in sensul ca banca centralamonetizeaza toate efectele comerciale care sunt prezentate, la o dobanda pe care o stabileste unilateral.

In al doilea rand, politica de open market este aplicabila deopotriva bancilor comerciale aflate in Banca sau aflate in afara Bancii; pe cand politica de rescont se aplica decat bancilor aflate in prima situatie; politica de open market este , deci, reversibila; achizitionarea de efecte de catre banca centrala duce la cresterea lichiditatii bancare, iar vanzarea de efecte, la reducerea sa. Prin aceasta, politica de open market este superioara politicii de rescont, care nu poate decat sa inchida sau sa deschisa robinetul de alimentare ci lichiditati a sistemului bancar comercial.

Astfel, cele doua deosebiri esentiale dintre politica de open market si politica de rescont sunt, pe de o parte, flexibilitatea efectului pre al celei dintai si rigiditatea efectului pre al celei din urma, iar pe de alta parte, reversibilitatea efectului cantitativ al celei dintai si ireversibilitatea efectului cantitativ al celei din urma.

1.b.1. Efectele politicii de open market

Asemeni politicii de rescont, politica de open market exercita doua efecte:

1. Un efect cantitativ, asupra marimii masei monetare in circulatie;

2. Un efect-pre, asupra ratei dobanzii predominante in economie.

1.b.1.1. Efectul cantitativ

Efectul cantitativ al politicii de open market este evident:banca centrala cumpara sau vinde titluri pe piata monetara, titluri pa care, in modul acesta, le monetizeaza sau demonetizeaza. Rezultatul acestor tranzactii este, dupa caz, cresterea cantitatii de moneda legala in crculatie (cumpararea de titluri) sau scaderea acestei cantitati (vanzarea de titluri); ori, moneda bancii centrale este o moneda fundamentala (high-powered money) in raport cu moneda bancilor comerciale, iar ca urmare, variatiile cantitatilor de moneda legala se traduc, prin jocul multiplicatorului creditelor, prin variatii ale intregii mase monetare.

Consecintele exacte ale acestor operatiuni efectuate pe piata monetara sunt insa diferite, dupa cum banca centrala tranzactioneaza titluri cu bancile comerciale sau cu agentii din sectorul nebancar. Se presupune ca banca centrala cumpara titluri; in cazul in care titlurile sunt cumparate de la bancile comerciale, operatiunea respectiva determina cresterea lichiditatii in moneda legala a acestora din urma, cu o suma egala cu valoarea titlurilor achizitionate si, in consecinta, cresterea la multiplu a posibilitatilor bancilor comerciale de a acorda noi credite; in cazul in care titlurile sunt cumparate de la agentii din sectorul nebancar, va creste lichiditatea in moneda legala a agentilor nebancari, si nu lichiditatea bancilor comerciale.

Insa sectorul nebancar nu are puterea de crea moneda, si, prin urmare, respectiva emisiune de moneda legala nu poate servi ca baza pentru emisiune ulterioara de moneda scripturala, aceasta avand loc numai in masura in care clientii bancilor depun in conturile lor curente bancare aceasta cantitate noua de moneda legala, conferind, astfel, bancilor comerciale posibilitatea unei cresteri la multiplu a creditelor pe care le acorda.

Trebuie precizat insa ca posibilitatea bancilor comerciale de a creste la multiplu volumul creditelor acordate este mai redusa decat in cazul precedent, deoarece bancile trebuie sa sterilizeze sub forma de rezerve obligatorii o parte din moneda bancii centrale pe care o primesc sub forma de depuneri; de asemenea, deoarece agentii nebancari manifesta, de obicei, o preferinta marginala pozitiva pentru moneda legala, este de asteptat ca bancile comerciale sa nu recupereze sub forma de depuneri intreaga cantitate de moneda legala emisa de banca centrala cu ocazia cumararii de titluri de la agentii nebancari, ceea ce reduce si mai mult capacitatea de creatie monetara a bancilor comerciale.

Rezulta ca efectul cantitativ exercitat asupra marimii masei monetare este mai puternic in cazul in care banca centrala monetizeaza titluri achizitionate de la bancile comerciale, si mai slab, in cazul in care monetizeaza titluri achizitionate de la agentii nebancari.

Astfel, efectul cantitativ al politicii de open market se exercita asupra lichiditatii bancare, atat la inceput, cat si ulterior, prin jocul multiplicatorului creditelor.

Exista o deosebire esentiala fata de politica de rescont, care nu face altceva decat sa insoteasca pasiv cresterea masei monetare.

Politica de open market este o politica preventiva, spre deosebire de politica rescont, care este una de conformare, ceea ce constituie un evident a avantaj, deoarece bancile comerciale nu mai dispun de o marja de manevra in afara spatiului controlat de banca centrala; intr-adevar, chiar si o banca in afara Bancii, care poate iesi de sub incidenta politicii de rescont a bancii centrale, se afla tot timpul sub incidenta politicii sale de open market.

1.b. 1. 2. Efectul-pre

La fel ca efectul cantitativ, efectul-pre al politicii de open market este evident.

Banca centrala intervine pe piata monetara fie in calitate de vanzator de titluri, fie in calitate de cumparator de titluri, influentand, astfel, pretul de echilibrual pietei respective; astfel, in cazul in care banca centrala vinde titluri, preturile (cursurile) acestora scad, iar in cazul in care cumpara titluri, preturile (cursurile) lor cresc. Nu exista, asadar, nici o deosebire fata de comportamentul altor piete.

In situatia de echilibru, stocul de titluri existent este distribuit in mod ideal in portofoliul institutiilor bancare. In cazul in care, din diverse motive, un agent doreste sa-si modifice marimea sau structura portofoliului sau de titluri, el va incerca sa vanda sau sa cumpere titluri, modificand, astfel oferta sau cererea de pe piata. Echilibrul pietei se restabileste in cazul in care oferta de titluri din partea agentului in cauza gaseste o cerere corespunzatoare de titluri din partea altor agenti-sau invers : cererea de titluri din partea agentului in cauza gaseste o oferta corespunzatoare de titluri din partea altor agenti. esTe evident ca aceasta modificare a stocurilor de titluri detinute in portofoliu de catre diversi agenti economici, cu actele de cerere si oferta carora le dau nastere, deteremina variatii ale preturilor (cursurilor) titlurilor.

Preturile (cursurile) titlurilor sunt legate insa de rata dobanzii aferenta creantelor respective. Dupa cum se stie, aceasta legatura este exprimata prin relatia:

R= i x P

Unde:

R venitul adus de un anumit titlu;

P cursul (pretul) titlului;

I randamentul titlului (exprimat, de obicei, sub forma ratei dobanzii).

Venitul adus de un anumit titlu, R, este o marime predeterminata, iar ca urmare

ix P = constant, ceea ce inseamna ca, in conditii caeteris paribus, cresterea pretului (cursului) unui titlu determina o scadere de egala valoare a randamentului (ratei dobanzii) sau, si invers.

Rezulta ca efectul pre al politicii de open market se exercita atat asupra cursului titlulurilor negociate pe piata monetara, cat si asupra rate dobanzii aferente acestora.

De astfel, in practica, bancile centrale isi definesc politica de open market prin stabilirea nivelului de interventie atins de rata dobanzii de pe piata monetara. In cazul in care banca centrala decida sa reduca acest nivel de interventie, ea va incita bancile comerciale sa se refinanteze de la banca centrala, ceea ce se duce la ameliorarea lichiditatii bancare, invers, in cazul in care banca centrala decide sa majoreze nivelul de interventie, ea va frana cererea bancilor comerciale de a se refinanta de la banca centrala.

O prima consecinta a efectului-pre descris mai sus este modificarea costului datoriilor agentilor economici, la fel ca in cazul politicii de rescont. Pe de o parte, variatiile ratei dobanzii de pe piata monetara, la care bancile comerciale pot obtain lichiditatile bancii centrale , (ce le sunt necesare, reamintim, pentru operatiunile lor de creditare), se repercuteaza asupra dobanzilor pe care bancile comerciale le pretind de la clientii lor pentru operatiunile de scont si de acordare de credite pe care le efectueaza cu acestia din urma.

Pe de alta parte, variatile ratei dobanzii de pe piata monetara se repercuteaza asupra dobanzilor aferente datoriei publice, intrucat statul, care la ora actuala nu-si mai plaseaza, de regula, bonurile de tezaur in sistemul bancar pe calea constrangerii, ci pe calea contractuala a adjudecarii, trebuie sa confere bunurilor de tezaur un randament comparabil cu randamentul plasamenetelor pe piata monetara. De exemplu, daca randamentul bonurilor de tezaur este prea mic, bancile comerciale, care dispun de lichiditati, vor prefera sa cumpere titluri prin open market de la banca centrala, mai degraba decat de la trezoreria statului, care ramane, astfel cu bonurile de tezaur neplasate.

In modul acesta, rata dobanzii de pe piata monetara este strans legata de celelalte rate ale dobanzii formate in economie. In acest caz, legatura respectiva este insa mult mai precisa, deoarece rata dobanzii de pe piata monetara reprezinta in mod sigur costul marginal reprezentativ al refinantarii bancilor comerciale.

A doua consecinta a efectului-pre este modificare costului optiunii ( opportunity cost) aferent plasamentelor bancare. La urma urmelor, bancile comerciale au ales intre, pe de o parte, a cumpara titluri de la banca centrala ( sau de la ceilalti participanti la piata monetara), iar pe de alta parte, a accepta creante asupra sectorului nebancare pe calea scontului si a acordarii de credite.

In cazul in care rata dobanzii de pe piata monetara este indicata, iar ratele dobanzii pe care le pot incasa de la clienti sunt relativ mici (tinand seama si de prima de risc aferenta creditelor pe care le acorda), bancile comerciale isi vor reduce oferta de credite si, deci, creatia lor monetara, cumparand in schimb titluri prin open market.

Invers, in cazul in care ratele dobanzii de pe piata monetara sunt relativ mai mici decat ratele dobanzii pe care le pot practica in relatiile cu clientii lor, bancile comerciale vor vinde titluri la open market si vor folosi lichiditatile obtinute pe aceasta cale pentru a se angaja in operatiunile de creditare solicitate de sectorul nebancar.

In modul acesta, politica de open market modifica elemente de calcul ale optiunilor pe care bancile comerciale le fac, pe de o parte, acordarea de credite agentilor nebancari si cedarea de titluri catre banca centrala, iar, pe de alta parte, achizitionarea de titluri de la banca centrala si neacordarea de credite sectorului nebancar. Este usor de inteles, ca daca rata dobanzii de pe piata monetara creste, bancile vor dori sa-si utilizeze lichiditatile (daca le au) pentru plasamente pe aceasta piata si ca, deci, din cauza cresterii generale a dobanzilor, vor acorda, probabil, mai puine credite sectorului nebancar. Invers, daca piata monetara se destinde, bancile comerciale vor dori sa faca mai puine plasamente pe piata respectiva, utilizandu-si lichiditatile pentru a efectua operatiuni de creditare a sectorului nebancar pe o scara crescatoare la multiplu.

Implicatia efectului-pre asupra costului optiunii, descrisa mai sus, este insotita si de o consecinta patrimoniala asupra valorii tirlurilor detinute in portofoliu, care intensifica efectul amintit. Astfel, cresterea rate dobanzii de pe piata monetara determina scaderea valorii titlurilor detinute in portofoliu, si, in consecinta, refuzul bancilor de a vinde in pierdere si, dimpotriva, dorinta lor de a cumpara titluri, pentru ca in ipoteza ca anticipeaza o apropiata inversare a situatiei sa poata efectua o optiune favorabila.

Invers, scaderea rate dobanzii determina reprecierea titlurilor negociabile si, in consecinta, refuzul bancilor de a cumpara si dorinta lor de a vinde titluri, pentru a realiza un castig. Rezulta ca efectul-avere, rezultat din consecintele patrimoniale pe care rata dobanzii le exercita asupra valorii portofoliului de titluri (reprecierea sau deprecierea portofoliului ), confirma bancilor corectitudinea politicilor de creditare pe care le-au adoptat ca urmare a efectului-pre, sporind, astfel, intensitatea acesteia din urma.

In concluzie, efectul-pre influenteaza intr-o maniera conjugata atat vointa de a acorda credite a sectorului bancar, cat si vointa de a angaja credite a sectorului nebancar, atat costul optiunii aferent plasamentelor bancare, cat si costul datoriilor fata de banci ale sectorului nebancar.

1.b. 2. Aplicarea politicii de open market

1.b. 2.1. Eficacitatea politicii de open market

Eficacitatea politicii de open market este mult mai mare decat cea a politicii de uscont.

Intensitatea mai mare a efectului cantitate exercitat de politica de open market comparativ cu efectul cantitate exercitat de politica de rescont se explica prin caracteristicile deja mentionate ale acestor doua instrumente: rescontul nu este decat o modalitate de refinantare a bancilor comerciale, in timp ce open market este o modalitate de control a lichiditatii bancare.

Politica de open market afecteaza tot timpul supralichiditatea bancara, conferind, astfel, bancii centrale posibilitatea de a influenta destinatia excedentelor respective de lichiditati:

1) cumparari de titluri de la banca centrala, fara creatie monetara;

sau

2) acordarea de credite economiei-cu creatie monetara. Insa, in tarile in care bancile sunt traditional in Banca, operatiunile de open market ale bancii centrale sunt importante nu atat pentru ca fac posibila reglarea lichiditatii bancare, cat prin aceea ca permit atingerea rapida a ameliorarilor dorite in ceea ce priveste lichiditatea autonoma a bancilor, ale carei prezumtive consecinte inflationiste au fost mentionate in capitolul anterior.

Intensitatea mai mare a efectului-pre exercitat de politica de open market in comparatie cu efectul similar exercitat de politica de rescont decurge din flexibilitatea celei dintai si rigiditatea celei din urma. Taxa de rescont impusa de banca centrala pentru refinantarea bancilor comerciale nu tine seama de acuitatea nevoilor de fonduri ale acestora din urma, desi, prin modificarile sale discontinue, banca centrala incearca sa adapteze taxa de uscont la situatia lichiditatii bancilor.

Insa adaptarea aceasta este foarte aproximativa: un nivel prea mic al taxei de rescont nu pune nici un fel de probleme de lichiditate bancilor comerciale si, deci, nu are nici un efect, in vreme ce un nivel prea ridicat creeaza mai multe probleme decat rezolva. Din aceasta cauza, in unele tari, refinantarea bancara se realizeaza la o scara de taxe de uscont crescatoare, a carei structura se reamenajeaza periodic, in functie de conjunctura.

Inovatia respectiva, desi folositoare, nu anuleaza insa valabilitatea afirmatie ca politica de open market este mai fertila.

Intr-adevar, fiind o politica de natura contractuala, nu reglementara, politica de open market se realizeaza pe o piata specifica, (piata monetara), la a carei conjuctura se adapteaza instantaneu. Astfel, restrangerea lichiditatii pietei monetare determina crestera dobanzilor de pe piata respectiva, ceea ce face ca bancile sa fie, pe de o parte, mai putin inclinate sa vanda titluri la liber pentru a finanta creditele distribuite economiei, iar pe de alta parte, mai putin inclinate sa cumpere titluri la liber pentru a-si plasa sigur si rentabil excedentele de trezorerie. Insa banca centrala poate nu numai sa se adapteze la situatia pietei monetare, ci poate sa o modifice in sensul obiectivelor sale.

De exemplu, in cazul in care considera ca lichiditatea pietei este prea mare, banca centrala va face sa creasca dobanda pietei, si anume prin vanzarea de titluri pana cand bancile incep sa efectueze plasamente pe piata monetara si, astfel, sa-si epuizeze lichiditatile excesive. In caz contrar, cand are loc cresterea lichiditatii pietei monetare, aceasta duce la scadrea dobanzilor, ceea ce face ca bancile, acum mai putin doritoare sa cumpere titluri la liber, sa incerce sa-si amplifice creditele acordate economiei.

Totusi, banca centrala poate si in acest caz sa creeze situatia dorita apietei monetare. Astfel, in ipoteza ca apreciaza ca lichiditatea pietei monetare este prea mica, banca centrala va cumpara titluri la liber pana in momentul in care bancile comerciale vor incepe sa dispuna de rezerve excedentare, iar dobanzile de pe piata monetara vor scadea suficient de mult pentru a deveni mai putin interesante decat dobanzile aferente creditelor acordate economiei.

Politica de open market poate, deci, sa modifice, prin mici aproximari succesive, conditiile de echilibru ale pietei monetare, ceea ce politica de uscont, cu actiunea sa discontinua, nu poate face. Din aceasta cauza, in tarile in care bancile sunt in Banca, iar, ca urmare, uscontul ramane important, acesta este practicat impreuna cu operatiunile de open market, ceea ce permite o anumita modulare a retelor dobanzii.

Cu toate ca politica de open market este mai eficace decat politica de uscont, ea se bazeaza, la fel ca rescontul, pe procesul de refinantare bancara; de aceea, eficacitatea sa poate fi diminuata de factorii deja mentionati ca fiind in general susceptibili sa reduca eficacitatea efectului-pre:

1) inelasticitatea cererii de credite in raport cu dobanda;

2) afluxurile de capitaluri flotante straine, atrase de dobanzile ridicate de pe piata autohtona.

1.c. Politica rezervelor obligatorii

Politica rezervelor obligatorii consta in obligatia pe care banca centrala o impune bancilor comerciale de a detine o parte din activele lor sub forma de moneda legala.

Ca urmare, in masura in care o anumita fractiune din resursele lor sunt indisponibilizate sub forma de rezerve in moneda legala, bancile comerciale nu se pot angaja in operatiuni de creditare generatoare de moneda.

In aceste conditii, cresterea coeficientului rezervelor obligatorii apare ca o masura deflantionista, care tinde sa duca la reducerea ritmului de crestere a masei monetare, in timp ce reducerea coeficientului apare ca o masura inflationista, de natura sa duca la accelerarea cresterii masei monetare.

1.c. 1. Efectele politicii rezervelor obligatorii

Efectele politicii rezervelor obligatoriu pot fi evidentiate cu ajutorul formulei multiplicatorului creditului:

DM = 1

r + b- r x b

unde, reamintim:

DM- cantitatea de moneda nou creata;

DE- volumul rezervelor lichide excendentare;

r- coeficientul rezervelor obligatorii;

b- preferinata pentru moneda scripturala ( gradul de ramanere a fondurilor in sistemul bancar).

Rezulta ca o variatie oarecare a coeficientului rezervelor obligatorii, r, va afecta atat marimea multiplicandului DE, cat si marimea multiplicatorului,k.

Intr-adevar, diminuarea lui r face ca rezervele lichide excedentare ale bancilor, DE, sa creasca, deoarece o parte din cantitatea de moneda legala detinuta anterior ca rezerve obligatorii este eliberata, devenind disponibila pentru acordarea de credite. Invers, cresterea lui r face ca rezervele lichide excedentare ale bancilor,DE, sa scada, deoarece o parte din aceste rezerve lichide facultative devin rezerve obligatorii.

Insa modificarea lui r duce totodata si la o modificare in acelasi sens a valorii multiplicatorului k, ceea ce face ca efectele deflationiste sau inflationiste exercitate asupra lui DE sa fie multiplicate prin diminuarea sau sporirea corespunzatoare alui k.

Pentru a ilusta cele de mai sus, sa presupunem ca, in momentul initial, coeficientul rezervelor obligatorii, r, este 0.15, iar bilantul consolidat al sistemului bancar comercial este urmatorul:

ACTIVPASIV

Rezerve obligatorii

150 mil. U.m

Rezerve excedentare

30 mil. U .m

Credite diverse

800 mil U .m Depozite

1.000 mil. U. m

TOTAL 1.000 mil. U. mTOTAL 1.000 mil U. m

Fig. nr. 1: Efectele politicii rezervelor obligatorii

(momentul initial)

Sa mai presupunem ca preferinta pentru moneda scripturala si, respectiv, pentru numerar este b= 0.50 si ca aceasta ramane neschimbata.

Multiplicatorul ,k, are deci, valoarea:

K=

1

= 1.74 0.15+0.50-0.15x0.50

In ceea ce priveste creatia potentiala de moneda, aceasta este:

50 x 1.74 = 87 mil U.m.

Sa presupunem acum ca r se reduce, devenind 0.10; ca urmare, bilantul consolidat al sistemului bancar comercial dobandeste urmatoarea forma:

ACTIVPASIV

Rezerve obligatorii

100 mil. U.m

Rezerve excedentare

100 mil. U .m

Credite diverse

800 mil U .m Depozite

1.000 mil. U. m

TOTAL 1.000 mil. U. mTOTAL 1.000 mil U. m

Fig. nr. 2: Efectele politicii rezervelor obligatorii

(momentul final)

Daca se mai presupune ca preferinta pentru numerar,b, nu se modifica, valoarea multiplicatorului, k, creste, datorita scaderii lui r, devenind:

K=

1

= 1.82 0.10+0.50-0.10x0.50

La randul sau, creatia monetara maxim posibila devine:

100 x 1.82 = 182 mil u.m.

Se observa ca potentialul de creditare si, deci, de creatie monetara, se dubleaza, ceea ce se explica prin faptul ca efectul inflationist exercitat asupra lui DE ( care devine de doua ori mai mare) este amplificat printr-o crestere a valorii multiplicatorului, care, desi de un amploare mai mica (de la 1.74 la 1.87), schimba scara la care se manifesta actiunea factorului DE.

Exemplul de mai sus arata ca influenta variatiilor lui r este considerabila asupra multiplicandului, DE, dar mult mai slaba asupra multiplicatorului,k, aceasta inseamna ca, desi modifica brutal si in mare masura starea lichiditatii bancare, politica rezervelor obligatorii nu afecteaza sensibil capacitatea de creatie monetara a bancilor comerciale. De aceea, se poate spune ca singurul efect al acestui instrument de politica monetara este efectul cantitativ exercitat asupra lichiditatii bancilor comerciale.

In fine, faptul ca nu are efect pret, la fel ca politica de uscont si politica de open market, ci doar un efect cantitativ, inseamna practic ca politica rezervelor obligatorii nu determina in mod direct dobanda la care bancile comerciale pot obtine moneda legala necesara operatiunilor lor de creatie monetara.

1.c. 2. Aplicarea politiciii rezervelor obligatorii

Datorita faptuluica exercita un efect cantitativ imortant asupra lichiditatii bancilor comerciale, politica rezervelor obligatorii este, teoretic, extrem de eficace; torusi, tocmai aceasta eficacitate face ca respectivul instrument de politica monetara sa fie putin folosit.

Eficacitatea politicii rezervelor obligatorii

Desi politica rezervelor obligatorii este foarte eficace, banca centrala nu poate modifica de cate ori doreste coeficientul rezervelor minimale, deoarece impactul asupra lichiditatii bancilor comerciale face ca echilibrul monetar si echilibrul financiar al economiei sa devina extrem de instabile, cunoscand faze rapide de inflatie monetara (reducerea coeficientului rezervelor obligatorii sau simpla previziune a acestei reduceri) sau de deflatie monetara (cresterea coeficientului rezervelor obligatorii sau simpla anticipare a acestei cresteri).

Aceasta politica este, deci, generatoare de instabilitate; de aceea, modificarile coeficientului rezervelor obligatorii sunt intotdeauna de mica amploare, anuntate din timp si insotite de interventii in sens contrar ale bancii centrale pe piata monetara (penru a atenua gradul de brutalitate specific acestei masuri).

Cu toate acestea, politica rezervelor obligatorii nu este intrutotul contraindicata, si aceasta, din doua motive. Primul tine de o anumita forma convenabila de eficacitate, iar al doilea, de actiunea amintita asupra marimii multiplicatorului, k.

Astfel, in cazul in care miscarile economice pot fi descompuse in doua componente - una pe termen foarte scurt, iar alta pe termen de cateva luni - , aplicarea progresiva a politicii rezervelor obligatorii poate elimina tendinta pe termen lung; cu alte cuvinte, faptul ca politica rezervelor obligatorii nu poate decat sa insoteasca miscarile conjucturale in loc sa le contracareze sistematic, nu inseamna ca acest instrument este inutil, ci doar dificil de utilizat.

Al doilea motiv este destul de paradoxal, tinand, dupa cum s-a mai mentionat, de actiunea politicii rezervelor obligatorii asupra marimii multiplicatorului k. este adevarat ca aceasta actiune este foarte slaba, insa tocmai acest fapt face ca politica rezervelor obligatorii sa fie indicata in anumite cazuri pentru modificarea multiplicatorului; intr-adevar, am aratat ca multiplicatorul k este o masura a independentei bancilor comerciale: el este bun, daca valoarea sa nu este prea ridicata astfel incat banca centrala sa poata impune respectarea disciplinei sale subdiacente. Ori, in tarile in care preferinta pentru numerar este slaba, valoarea multiplicatorului, k este foarte ridicata si nu poate fi redusa decat printr-o crestere a coeficientului rezervelor obligatorii, r.

Se explica, astfel, motivele pentru care tarile in care preferinta pentru numerar este slaba, adopta, de regula, un coeficient de rezerve bancare ridicat, si invers.

Ceea ce este insa cu adevarat important, este faptul ca politica rezervelor obligatoriu este mai adecvata pentru corectarea miscarilor pe termen mediu si lung, decat pentru eliminarea imiediata atentiunilor pasagere. De asemenea, este de retinut ca diverse tari pot avea politici de rezerve foarte diferite sub aspectul nivelului coeficientului practicat, insa nici o tara nu poate modifica foerte mult si foarte rapid politica rezervelor obligatorii pe care o duce la un moment dat.

2.Instrumente secundare ale politicii monetare

Studiul celor trei instrumente generale de interventie a bancii centrale a aratat ca, in anumite cazuri, controlul ratei dobanzii este mult mai sanatos decat controlul luchiditatii bancare; intr-adevar, intr-o serie de tari, bancile sunt in Banca, si, ca urmare, banca centrala are un rol insemnat in furnizarea lichiditatilor necesare sistemului bancar comercial. Ori, tocmai acest rol important al bancii centrale in asigurarea lichiditatilor bancilor comerciale o impiedica sa controleze eficace propria productie de moneda centrala. Pe de alata parte, doua dintre ce trei instrumente monetare analizate exercita o influenta considerabila asupra ratei dobanzii. De aceea, chiar si in actuala epoca de contestare a interventionismului direct al statului in viata economica, autoritatile monetare din unele tari (Franta, Germani,SUA, etc) continua sa practice anumite forme de control direct a volumului creditului si a distributiei sale.

a) Selectivitatea creditelor

Selectivitatea creditelor urmareste controlarea nu a volumului, ci a orientarii creditelor bancare in directia dorita de stat.

Selectivitatea procedeu concordant cu traditia centralista a unor state europene si nu lipsite de asemanari creditarea preferentiala practicata in economia planificata a fost puternic intensificata la inceputul anilor 80, in cadrul programelor de combatere a inflatiei adoptate in acea perioada, intr-o serie de tari dezvoltate.

Pentru a incuraja bancile si celelalte institutii financiare sa finanteze sectoarele numite prioritare (la scara nationala sau regionala), statul utilizeaza diverse formule: avantaje fiscale, dobanzi bonificate, deschiderea unor facilitati de refinantare, garantarea creditelor de catre organizme oficiale, alocarea de fonduri cu dobanda redusa etc.

Astfel, dobanzile bonificate sunt dobanzi mai mici decat cele practicate pe piata financiara. Bancile si celelalte institutii financiare distribuitoare incaseaza o alocatie de la stat sau de la un alt organism public, egala cu diferenta dintre dobanda aplicata in relatiile cu clientii privilegiati si dobanda aplicata in mod curent la operatiunile lor comparabile. Uneori, distribuirea creditelor cu dobanzi bonificate catre anumite ramuri sau sectoare constituie monopolul unor banci sau institutii financiare agreate de stat.

De asemenea, pentru a evita sa intervina in foarte mari proportii statul pune la punct un anumit numar de procedur