CUPRINS

Introducere

1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate

2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale

3. Caractere comune organismelor vegetale

4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală

5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului

5.1. Licheni

5.2. Briofite

6. Cormofite

6.1. Organe vegetative – caractere morfologice

6.1.1. Rădăcina

6.1.2. Tulpina

6.1.3. Frunza

6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată

6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului

6.3.1. Încrengătura Pteridophyta

6.3.2. Încrengătura Pinophyta

6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta

7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice

8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului

9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi

10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie

INTRODUCERE

Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând

studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică

pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului.

Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar

care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a

relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător.

Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de

către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând

desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică.

Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfo-

anatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi

o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele

sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a

rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei,

prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de

plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca

sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt

de asemenea incluse.

Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta

lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor

Bucegi şi Baiului.

Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA

LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE

CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost

înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-

Popovici Bâznoşanu.

Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii

războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce

priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării

posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare.

Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se

afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la

Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să

convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului

Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”.

Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a

obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi

subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese

construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie,

modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de

teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru

finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva

staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată

această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul

dr. Mihai Vlădescu.

Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul

Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei Popovici-

Bâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată:

„Domnule Ministru,

Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei

staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe .

Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale

cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu

observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră.

În ţările din apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile

de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea

Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o

comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti

e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi

fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte

de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C.

Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur

raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii

mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de

unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al

Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând

ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”.

În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind

ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13

m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat

loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la

înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi.

Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de

criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite

din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea

activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din

camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti.

În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată,

caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării

şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii

diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-

Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc)

în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape.

Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare,

aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi

din laborator. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu

susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Knehtel (entomolog),

Gheorghe Brandza, Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape), Constantin

Bogoescu, E. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu.

Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune, este în domeniul zoologiei

nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski,

profesor la Universitatea din Varşovia, lucrare cu un profund caracter monografic, intitulată:

„Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents

en general”. În lucrare sunt analizate sistematic, cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă

majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu

speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Demn de menţionat este faptul că această

monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important

grup de organisme acvatice.

În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie

biologică efervescentă, cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de

începerea cursurilor universitare), la care participau cercetătorii, apropiaţii profesorului Andrei

Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. În afara

celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu.

Despre caracterul formativ al instituţiei, de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare,

încă de la începutul activităţii, nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte

institute de cercetări: Cornelia Hrisafi, Florica Dimitriu Manolache şi Constantin

Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti.

Prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. Radian, Marcel Branza, Th.

Solacolu, Constantin T. Popescu, Gh. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu, Otto

Protescu, Miltiade Filipescu, Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive

atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi.

Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii.

Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare, să lucreze la staţiune: W.

Polinski şi H. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din

Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu); prof. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din

Belgrad – protistolog; Th. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de

specializare; Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim, micologii de la Muzeul Naţional de Istorie

Naturală din Paris.

Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor, precum şi asupra

distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României,

publicând într-un interval de timp scurt, un număr de 14 lucrări ştiinţifice.

În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni

sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”.

Colaboratorul apropiat, asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii

sale, ca domeniu de preocupare, ordinul de insecte acvatice din apele de munte,

Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani, 11 lucrări ştiinţifice. În anul 1932

Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi

biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune, asupra

morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere, autorul punând accent pe importanţa

chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile

de torenţi.

Tot în anul 1932 Mihai A. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la

studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”, această lucrare fiind prima

cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România, introducând de altfel şi

termenul de „frunzar”.

Deşi, în documentele existente, nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică, pentru

perioada 1927–1941, totuşi, se presupune că în perioadele de vară, studenţii, viitori naturalişti

de la Facultatea de Ştiinţe, făceau vizite scurte, de 2–3 zile pentru observarea speciilor de

nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural.

Într-un interval scurt de timp, de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr

de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une

nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss, Acentrella sinaica n.sp.” (Bull. De la Sec. Sc. de l’Acad.

Roumanie, XIV-éme, 1931) autor Constantin Bogoescu; „Polycladodes voinovi, n. sp.;

nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. R. Soc. Biologie Paris, t. XCIII, 1925, p. 1435),

autor Radu Codreanu; „Nouvelles galles pour Roumanie. Note preliminaire” (Publicaţiile

naturaliştilor din România, vol. 10, 1931) autor Th. Geburtig;„Solurile de pe Cumpătu şi

Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor, Nicolae Cernescu

(1932); „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin

Manolache (1932), lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat

intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei –

Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”.

Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care

invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din

Bucureşti şi din alte centre universitare, sau chiar de pe băncile liceului.

Astfel Radu Codreanu, fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă”

încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor, avea să-şi

realizeze teza de doctorat, susţinută în anul 1939 la Paris, şi publicată în Archives de Zoologie

Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius

rhitrogenae (Zavr.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”.

Sub conducerea ştiinţifică a prof. Bâznoşanu, Alexandru V. Grossu îşi elaborează teza de

doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice, ecologice şi biologice asupra

Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. Lucrarea citează 117 specii

de Gastropode, unele dintre ele endemice pentru Carpaţi, iar altele pentru Bucegi.

Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog, la

staţiune, prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra

amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu

Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode, forme salmastre

şi de apă dulce.

Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate, tot în această

perioadă, de Ion Cătuneanu, un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce

cuprind majoritatea speciilor din această zonă.

Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate, cercetări axate

doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre, totuşi

aici s-au desfăşurat încă de la început, activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii

biologice: sistematica cormofitelor, fiziologie vegetală şi animală, petrografie etc.

Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi

elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la

Staţiunea Zoologică. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele

practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse

producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti.

Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu, de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti

face cercetări temeinice, asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii

(„Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”, 1934).

Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi.

Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău.

S. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune.

Naturalistul, medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la

nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa; Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi

protozoologie, în special asupra protozoarelor Ciliate.

Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale, a asociaţiilor vegetale, a pajiştilor

alpine, a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului

trecut, imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof.

Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu, Valeriu Puşcariu,

Alexandru Beldie. Ei au organizat, pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928), un

„alpinetum”, existent şi astăzi, în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor, la altitudinea de

2000 m. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte

specii de plante erbacee, mai rare, de pe platou: Leontopodium alpinum, Gentiana punctata,

Gentiana lutea etc.

Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează, mai ales în primul interval, printr-o

revigorare şi o creştere a personalului, cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a

Universităţii din Bucureşti.

În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a

fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor, Constantin Motaş,

care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945.

În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş, absolvent al Universităţii din

Grenoble, organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă, obţine fonduri

importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei, aducându-le la un grad ridicat de confort şi

dotare. Face nenumărate demersuri, rămase fără succes, pentru realizarea extinderii anexei cu

spaţii de cazare suplimentare, realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat, în cele

din urmă, datorită lipsei fondurilor.

În plan ştiinţific, Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra

acarienilor freatici şi hidracarienilor din România, fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi

viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi, Traian Orghidan).

Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă, cercetări asupra

unor grupe de organisme neabordate, până la vremea aceea. Astfel prof. Willy Ramme de la

Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin, realizează primele cercetări asupra Ord. Ortoptera

(1942).

În afară de tinerii cercetători care activează în continuare, schema este suplimentată cu alţi

tineri absolvenţi. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu

studii de specialitate), în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru

Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi), Bujor Florescu, Gheorghe T. Dornescu,

Adriana Murgoci, Margareta Dumitrescu, Florica Mezincescu, Maria Dornescu, Vasile

D. Homeiu, Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc, iar mai târziu Valeriu Puşcariu, Traian

Orghidan, Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman.

Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj, profesorul Alexandru Borza face cercetări

fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei

„Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a

bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi, încă în anul 1944 în prima lucrare de

fitosociologie apărută la noi, intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei

plantelor vasculare”.

Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu

Puşcariu, Ion Şerbănescu, Alexandru Beldie), a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de

rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948).

În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten

Constantin Bogoescu.

În ciuda urmărilor nefaste ale războiului, activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul

1941–1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate

lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944, vol. I şi 26 articole în intervalul

1944–1948, vol. II). Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a

directorului staţiunii Constantin Motaş.

Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi

Jana Tanasachi, aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul

biospeologiei şi freatologiei.

Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică

după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş, Gh. T.

Dornescu, Elena Chiriac, Nicolae Botnariuc, Adriana Murgoci, Bujor Florescu, Mihai A.

Ionescu, Constantin Bogoescu, Maria Dornescu, Vasile D. Homeiu, Florica

Mezincescu, Mircea-Alexandru Ieniştea, Nicolae Sălăgeanu. Alţii ajung cercetători în

institute nou înfiinţate, cum este cazul lui Traian Orghidan, reorganizatorul Institutului de

Speologie.

Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953, considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii,

se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice, urmare a

consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. Cu toate acestea intervalul 1953–1961

este cunoscut ca o perioadă nouă, atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al

administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune.

În acest interval, în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii, în

persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea, iar ca preparatori sunt angajaţi

permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu, Ştefana Roman, Doina Dinescu, Margareta

Diaconescu.

În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi, tinere, Eugen Şerban, Ion

Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. Ştefan Negru, un foarte bun

cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage, de la care a rămas o

frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. Dintre tinerele

cadre numite, doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la

pensionare (1994).

După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii, faunisticii, sistematicii

vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din

Bucureşti. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu, pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu

activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune.

Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie

Bucureşti.

La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează

primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană, îndrumător valabil nu numai

pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. În lucrare sunt

caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană, lucrarea fiind de mare

importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice

dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti.

Sub egida Academiei Române, în anul 1956, un colectiv format din cercetători botanişti

sistematicieni, fiziologi, unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti

(Dimitrie Puşcaru, Evdochia Puşcaru-Soroceanu, Ana Paucă, Ion Şerbănescu,

Alexandru Beldie, Traian Ştefureac, Nicolae Cernescu, F. Saghin, V. Creţu, L. Lupan şi

V. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care, pentru prima

dată, sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. În lucrare sunt caracterizaţi

detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor

de eroziune, proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat.

Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea

să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre.

În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956), Mircea-Alexandru Ieniştea

reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale, ce avea să crească simţitor confortul şi să

îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii.

În plan local, contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale

din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului, în persoana prof.

Margareta Moşneaga. Începând cu anul 1954, Margareta Moşneaga a făcut nenumărate

deplasări la staţiune, pentru documentare bibliografică, pentru obţinerea unor coli de herbar

cu plante determinate şi exponate zoologice, insecte, nevertebrate etc. identificate de către

specialiştii staţiunii, absolut necesare unui început de muzeu.

Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea

cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă, cu completări şi extinderi a arealelor

şi în celelalte zone ale României; activitate didactică de teren a studenţilor, prevăzută în planul

de învăţământ, cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice.

Perioada 1961–1989 corespunde, în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine

stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a

Universităţii din Bucureşti. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de

Ecologie Generală prof. Adriana Murgoci, ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al

Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval.

În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. Lucian Gruia, timp în care

îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări

comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”.

Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare, punerea

la dispoziţie a diferitelor echipamente, a laboratoarelor, a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea

cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite, de la alte institute de cercetare: I.C.A.S.,

Institutul de Biologie, Institutul de Speologie etc.

Astfel Alexandru Beldie (I.C.A.S.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor

Bucegi” (1967), iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”, lucrări

indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune;

Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune,

Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre

şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc.

De numele prof. Adriana Murgoci şi de cel al dr. Margareta Cantoreanu este legată

omagierea semicentenarului staţiunii, în anul 1972, la care au participat majoritatea biologilor

de la catedrele Facultăţii de Biologie, institute de cercetări de profil din Bucureşti, Cluj şi Iaşi,

cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti, Vălenii de Munte etc.

Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti, la

Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia, printr-o largă sesiune de comunicări

ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie, botanică, genetică, ecologie şi metodica

predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial, preuniversitar şi universitar.

Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970, funcţia îndeplinită de staţiune, aceea de

„pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi

cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti, funcţie îndeplinită de-a

lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii, este complet abandonată. Cauzele acestui

proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme

de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie, a formelor de doctorate cu

frecvenţă şi fără frecvenţă, a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a

„stabilităţii cadrelor cu studii superioare, în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a

scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală.

O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice

ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din

învăţământul superior în general, scăderea numărului de catedre, comasarea unor discipline

etc., în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România,

începând cu anii 1960, apăruse deja disciplina de ecologie.

După pensionarea prof. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns

neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof.

Nicolae Botnariuc, îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de

Ecologie, iar la conducerea staţiunii, a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să

rămână pe post de director până la pensionare (1994).

În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor

ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării, Delta Dunării dar

şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice, montane şi alpine.

Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces, iar o

parte dintre puţinii cercetători din staţiune, Margareta Cantoreanu, Lucian Gruia (care

părăseşte staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1

septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a

Facultăţii de Biologie Bucureşti.

În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată,

la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi

Biochimie.

Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit, în foarte multe momente, această

activitate didactică. În anii 1984–1989, urmare a scăderii excesive a numărului de cadre

didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica

studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două, trei cadre de la staţiune. Pentru

această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii

specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor

diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre, astfel încât se poate spune că nici o

generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică, foarte util pentru

formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie.

În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din

Bucureşti, unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective.

La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii

la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. S. România”. Lucrarea

se axează asupra taxonomiei, morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale

subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României, neabordat până atunci de

cercetătorii români.

În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat, coordonată de prof. Nicolae Botnariuc

membru al Academiei Române, intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus

(Crustacea, Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei, zona Sinaia – Buşteni”. Teza de

doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne, atât din punct de vedere

metodologic, dar mai ales din punct de vedere conceptual, deoarece interpretarea

parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice.

În intervalul 1984–1989, specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. Margareta Cantoreanu şi dr.

Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice, în reviste interne şi în străinătate.

Începând cu anul 1970, staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de

cercetare; centru de practică ştiinţifică a studenţilor, viitori naturalişti sau cadre didactice din

învăţământul gimnazial, liceal şi universitar.

Perioada 1989–prezent. Din anul 1994, după pensionarea dr. Margareta Cantoreanu, se

reânfiinţează funcţia de director şi, urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii

Bucureşti prof dr. Ioan Mihăilescu, în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct

de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea

spaţiilor existente. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie, consolidare,

modernizare, extindere etc. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti.

În anul 1994 este numit în funcţia de director, dr. Constantin Ciubuc.

Aceasta perioadă se caracterizează prin:

– implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al

Universităţii Bucureşti, sub conducerea fondatorului acestui departament, prof. dr. Angheluţă

Vădineanu;

– dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele

staţiunii;

– modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare;

– modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice, printr-o

judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri;

– afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare, cu prilejul realizării unor

proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene;

– crearea în staţiune, a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată,

simpozioane, „workshop”-uri, întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului,

cercetare ştiinţifică, programe TEMPUS, programe de educaţie ecologică de scurtă durată,

susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale.

În staţiune, în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în

cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. dr. Angheluţă Vădineanu şi conf. dr. Anca

Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. La aceste module au participat

specialişti, cadre didactice, experţi, din diferite domenii, din întreaga ţară şi din străinătate.

Staţiunea Zoologică Sinaia, de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante

pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc:

– centru de cercetare;

– centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi

pentru studenţii din alte centre universitare;

– pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite

institute de biologie din România.

Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la

staţiune, prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti, în

special de către dl. prof. dr. Ioan Mihăilescu, Rectorul Universităţii (căruia îi aducem

respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi

a cadrelor didactice, cu 15 camere de locuit, un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de

mese cu toate anexele necesare.

2. MASIVUL BUCEGI - MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA)

Consideraţii generale

Masivul Bucegi*

Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind

cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului.

Privit în ansamblu, masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”, cu deschiderea

către sud. Cele două ramuri ale arcului, de direcţie generală N-S, aproape paralele pe o

distanţă de circa 15 km, cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la

extremitatea lor nordică în Vf. Găvanele (2472 m), nu departe de Vf. Omul (2507 m) punctul

culminant al masivului.

Ramura dinspre răsărit, înălţată deasupra văii Prahovei, este denumită culmea principală a

Bucegilor, iar cea dinspre apus culmea Strunga.

Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi

Ialomiţei şi se caracterizează, în primul rând, prin formele sale de relief puternic contrastante:

versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. 1).

Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt, pe o diferenţă de nivel

de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean

este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi, brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase

brâne, ţancuri ascuţite, creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor.

Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”, pridvoare de regulă

înierbate care înlănţuie pieptul muntelui, adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi

şi care, pe alocuri, sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi.

În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt, în creştetul culmii principale se întinde un

podiş înalt, platoul Bucegilor, larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10

km. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri, este în cea mai mare parte uşor ondulat, înclinat

de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine.

Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage

apele de sub creasta Babele. Valea Izvorul Dorului, cât şi viroaga ce formează în platou obârşia

văii Jepilor, despart două şiruri paralele de înălţimi, spre răsărit şirul prahovean şi spre apus

şirul ialomiţean.

Fig. 1. Munţii Bucegi - Baiului (Gârbova) - Aria de efectuare a practicii botanice

Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi, ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m), Caraiman (2325 m), Jepii Mici (2143 m), Jepii Mari (2071 m), Piatra Arsă (2044 m), Furnica (2103 m), Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE, iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. De la Piatra Arsă în continuare însă, şirul se încovoaie puţin, luând direcţie NNE-SSV, iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică.

Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m), Cocora (2182 m), Pietrosul (1932 m), Lăptici

(1872 m), Blana (1875 m), Nucetu (1861 m), Oboarele (1707 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi

Oboarele, platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş.

 

Şirul prahovean

Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă

ca întindere, bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină, cel mai însemnat munte al masivului. La

nord, muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului, care îl desparte

de muntele Moraru, iar la sud cu muntele Caraiman, de care este despărţit prin Valea Albă.

Caraiman. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor, Caraimanul domină Valea Prahovei

deasupra Buştenilor, oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al

Bucegilor. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o

diferenţă de nivel de 500–700 m. Spre deosebire de celelalte flancuri, versantul sudic şi S-E

dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată

(Brâna Portiţei, Brânele Mici ale Caraimanului, Brâna Mare a Caraimanului). Caraimanul este

despărţit de muntele vecin dinspre sud, Jepii Mici, prin adânca depresiune formată de Valea

Jepilor, numită şi Valea Caraimanului.

Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă

inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Specificul Jepilor este determinat în primul

rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase.

Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. Pe clinele nordice, pâlcurile întunecate ale

jnepenişurilor şi covoarele de smirdar, întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de

larice, se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci, cu

buruienişuri luxuriante. Feţele sudice însă, se deschid luminoase, cu cleanţuri golaşe de stâncă

şi brâne înierbate, împodobite cu nenumărate flori.

Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici, una singură, Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc

întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Această brână prezintă un deosebit

interes prin vegetaţia bogată, remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi

buruienişuri.

Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă, fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin

Valea Babei.

Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica, Colţii lui Barbeş şi Vânturiş, munţii din şirul

prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei, iar versanţii exteriori au înclinări

medii, mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi.

Din Vf. Pintenul Pietrei Arse (2007 m), de la limita platoului, se desprinde coama Plaiul Pietrei

Arse, care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. La circa 1300 m altitudine, plaiul

prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei.

Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica, luând naştere din platoul Pietrei

Arse. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă, unde străbate

câteva mici chei stâncoase. La ieşirea din aceste chei, pârâul Peleş se continuă pe marginea

Sinaiei şi confluează cu Prahova.

Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei, domină oraşul cu clinele

sale domoale, acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Un larg picior de

munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Pe un bot al acestui

plai, la limita superioară a pădurii, se întinde poiana „Sfârşitul lumii”, la marginea căreia se află

hotelul turistic „Cota 1400”.

Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş, al cărui vârf răsăritean este

Vârful cu Dor. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor), care coboară

repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului.

Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă, puternic frământată, a versanţilor

dinspre Valea Izvorul Dorului, adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi

Păduchiosul.

Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi.

Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul, cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi

cel al Ialomiţei.

Munţii Baiului (Gârbova)

În faţa şirului prahovean (spre est), pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig.

1), cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. De la Sinaia spre Buşteni se disting

următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Piscul Câinelui 1658 m), muntele

Cumpătul (Vf. Cumpătul 1651 m), muntele Zamora (Vf. Zamora 1521 m).

Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea, străbătută de pârâul cu acelaşi

nume, afluent al Prahovei.

 

Condiţii climatice

Presiunea atmosferică

Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare,

influenţând în mare măsură, direct şi indirect, asupra celorlalte elemente climatice. Presiunea

atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate, aşa cum se observă şi în

tabelul de mai jos.

Punctul geografic

Altitudine

– m –

Presiunea atmosferică

– mm Hg –

(medii anuale)

Bucureşti  80 752

Sinaia  900 690

Cabana Babele 2200 590

Vf. Omul 2507 560

Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense

radiaţii solare. De aceea, pe culmile înalte, solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. În

nopţile senine însă, pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată, având ca efect răcirea

rapidă a solului. Astfel, rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a

temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia.

Temperatura aerului

În mod normal, temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de

metri). Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie, aşa cum se observă şi în

tabelul de mai jos.

Staţiunea

Temperatura

medie anuală

Temperatura

maximă absolută

Temperatura

minimă absolută

Sinaia + 60 C + 320C – 270C

Vf. Omul – 30 C + 220C – 380C

Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. În regimul normal,

local, al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate, datorită invaziilor

întâmplătoare de aer rece sau cald, ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau

oceanice. Astfel, uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol, iar

iarna zile neobişnuit de călduroase.

Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine, ci şi de

formele de relief. În zilele senine şi fără vânt, în special iarna, aerul mai rece de pe culmi

coboară în fundul văilor. Se produc astfel inversiuni de temperatură, datorită cărora iarna, pe

culmile Bucegilor, la altitudini de peste 2000 m, temperatura aerului este uneori mai ridicată

cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos.

Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul

unor valori medii reduse.

Vântul

Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. Numai în fundul

văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. Intensitatea vântului creşte

odată cu altitudinea. Astfel, pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care

întrec adesea viteza de 30 m/s. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul

iernii şi începutul primăverii, vara fiind anotimpul cel mai liniştit. Transportând grăunţe de nisip

sau ace de ghiaţă, vântul şlefuieşte necontenit stâncile, în special cele din roci friabile (gresii)

modelându-le în forme variate (turnuri, coloane, ciuperci), răscoleşte pământul moale, îmbibat

cu apă, primăvara, producând acele „scurmături de vânt”, rupe pe alocuri covorul vegetal, iar

în timpul iernii spulberă zăpada, depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi

expunând la îngheţ solul dezgolit.

Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor, aproape constantă în tot

timpul anului, este de la V-NV către E-SE. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei,

solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. Astfel, coastele cu expoziţie vestică

de sub Vf. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii, care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi;

către limita superioară a pădurii, ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă

coroana „în drapel”, cu toate ramurile îndreptate unilateral, spre E-SE, apoi, pe platou,

trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE.

Nebulozitatea

Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici, în continuă

agitaţie. Ceaţa (negura), nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol; ceaţa care

învăluie frecvent culmile, nu este altceva decât un nor în contact cu solul.

Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare; acestea, fiind

nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul, se răcesc şi îşi

condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. Din această cauză regiunile înalte ale

masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare.

Iarna, nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie, iar primăvara şi vara

mai ridicată. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină.

Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. Vârful Omul este în

medie 260 zile pe an acoperit de neguri. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor, produsă prin

condensarea vaporilor de apă în aerul rece, ca urmare a inversiunilor de temperatură, în

regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa

norilor.

Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. Astfel, în dimineţile senine de

vară, pe măsură ce soarele se ridică, aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte, devine mai

uşor şi ia o mişcare ascendentă. Ajungând la altitudini mai mari, datorită presiunii atmosferice

mai reduse şi temperaturii mai scăzute, vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează

sub formă de ceaţă, care începe să învăluie crestele, fiind purtată de curenţi. Aşa se explică de

ce negurile se formează adeseori „din senin”. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe

coastele muntelui, sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi

formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială, cu descărcări electrice.

Precipitaţiile

Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual, în medie, între 810–1350

mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti, în medie 588 mm). Cele mai bogate

precipitaţii, în tot cuprinsul masivului, se realizează în luna iulie (168 l/mp), iar perioada cea

mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp).

* Text adaptat din BELDIE AL., 1968.

3. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE

Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune.

Fig. 2. Simetria organismelor vegetale:

1 - simetria radiară (floare de Geranium sp.); 2 - simetria bilaterală (floare de Dicentra

spectabilis); 3 - monosimetria (frunză); 4 - simetria zigomorfă (floare de Viola sp. şi Lamium

maculatum); 5 – simetria dorsiventrală; d - faţa dorsală; v - faţa ventrală.

1. Simetria. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul

respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie.

Simetria radiară (actinomorfă, polisi-metrie). Prin organul respectiv se pot duce mai multe

planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Acest tip de simetrie se

întâlneşte la organe cilindrice, alungite (rădăcină, tulpină, peţiol), unele flori şi fructe (Fig.

2.1.). Semn convenţional: *.

Simetria bilaterală (bisimetrie). Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie,

perpendiculare unul pe altul, ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare, egale

(dreapta – stânga, anterior – posterior). Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini

metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă), unele flori (Dicentra spectabilis –

cerceii Doamnei, Galium aparine – lipicioasă) ş.a. (Fig. 2.2.). Semn convenţional: +.

Monosimetria (simetria dorsiventrală). Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de

simetrie. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. Florile

monosimetrice se numesc zigomorfe. Ex.: organe turtite (talul lichenilor, eutalul hepaticelor,

tulpini modificate, frunzele), unele flori (Fig. 2: 3–5). Semn convenţional: ·|·; ÷.

Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. – ulm), flori (Valeriana sp. – odolean) ş.a.

2. Orientarea în spaţiu. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. În funcţie de

direcţia de creştere se deosebeşte:

– creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală, cu geotropism pozitiv (cresc de sus în

jos; ex. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus; ex. tulpina); în general aceste structuri au

simetrie radiară sau bilaterală;

– creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic)

cu solul. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. Ex.: tulpini repente, ramuri

culcate la pământ, majoritatea frunzelor ş.a.

3. Sisteme de ramificaţie; ramificaţia cormului

Ramificaţia dicotomică (terminală). Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală, comună

(picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I; acestea la rândul lor,

se ramifică, tot din vârf, în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Tip primitiv de

ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp., Selaginella sp.).

Ramificaţia isotomă (eudicotomică, izopodială, monopodială). Axele succesive de diferite

ordine sunt egale (Fig. 3.1.).

Ramificaţia anisotomă (anizopodială, simpodială). Pe picior se formează două axe inegale. De

regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. Axele de vârste diferite

sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. 3.2.).

Ramificaţia laterală. Axele succesive pornesc subterminal, lateral de pe axa principală.

Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce

trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. 3.3.). Ex.:

tulpini de conifere (Abies sp., Picea sp., Pinus sp., Larix sp.). În cazul rădăcinii, rădăcina

principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând

rădăcini de ordin superior.

Ramificaţia simpodială (cimoasă). „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie

ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite; axele au o

creştere determinată (definită) (Fig. 3.4.). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera

vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.

Fig. 3. Sisteme de ramificaţie:

1 - ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială); 2 - ramificaţia dicotomică anisotomă

(simpodială); 3 - ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă);  4 - ramificaţia laterală

simpodială (cimoasă); p - picior; 1-5 - axe succesive de vârste şi ordine diferite.

4. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ

Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi

clasificarea lor, pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor

clasificării). Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este

specia.

Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. subspecia), iar cei de rang superior se

numesc supraspecifici (gen, familie, ordin, clasa etc.).

5. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI

5.1. LICHENI

(Regnul Fungi, Încreng. Lichenophyta)

Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o

ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Corpul

vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural şi fiziologic faţă de cei doi

parteneri care participă la simbioză.

Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni.

Licheni gelatinoşi. Talul gelatinos are aspect subţire, membranos şi foarte friabil la

uscăciune şi gros, gelatinos în stare umedă. Consistenţa talului umed se datorează tecii

mucilaginoase a componentei algale (algă albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte dezvoltată

şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Ex.: Collema sp.

Licheni crustoşi. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau

este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri constituie

singuri vegetaţia stâncilor golaşe.

Licheni frunzoşi (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsi-

ventrală, fixat parţial de substrat (sol, scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare

unor rizoizi (rizine); corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat.

Licheni tufoşi (fruticuloşi). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate, verticale sau pendule cu

simetrie radiară. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos.

Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă,

galbenă, cenuşie, brună, neagră, verde, albăstruie, roşie etc.

După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici

(cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor); corticoli (pe trunchiul şi

ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa

scoarţei); tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol); lignicoli (pe lemne şi putregaiuri);

muscicoli (pe muşchi) etc.

Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş.a.).

Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori, formând corpuri sporifere:

apotecii (frecvent) şi peritecii. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri, cu diametrul de

câţiva milimetri, ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). Culoarea apoteciilor variază,

fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se formează. În apotecii se formează spori care

eliberaţi germinează, dând naştere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga

corespunzătoare, vor da naştere unui nou lichen.

Observaţii. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică,

alimentară, chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice

pe care le formează în cadrul proceselor metabolice, substanţe cunoscute sub numele de acizi

lichenici (termen impropriu deoarece, cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie

acidă, ele nu au compoziţia acizilor).

Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în

staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o

accentuată acţiune corozivă, lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la

formarea unui strat subţire de sol, pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale.

Datorită sensibilităţii lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare

al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare.

Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea

ritidomului arborilor; lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei

stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi.

Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe

radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni

concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în

special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora.

Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva

reprezentanţi din Cls. Ascolichenes, Ord. Discolichenes.

Licheni crustoşi

Graphis sp. (Fam. Graphidaceae). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu

ritidom neted (fag, carpen, tei). Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie,

uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile

caracteristice: liniare, neregulat ramificate, proeminente deasupra talului şi a scoarţei, şanţate,

paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Ex.:

Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag).

Rhizocarpon geographicum (Fam. Lecideaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie, cu

contur neregulat; apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. 4.1.).

Licheni frunzoşi

Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Stictaceae). Lichen corticol rar saxicol. Tal mare (până la 40

cm), adânc lobat, cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Pe faţa superioară are culoare

verde/verde-brunie, iar pe cea inferioară, gălbuie sau brună, cu aspect pâslos (cu excepţia

alveolelor concave, albe şi nude) (Fig. 4.2.).

Parmelia furfuracea (Fam. Parmeliaceae). Lichen corticol. Tal cu lobi dicotomic repetat

ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie,

netedă, cu aspect prăfos; faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. 4.3.). În păduri sunt

frecvente de asemenea: P. caperata, P. cetrarioides ş.a.

Peltigera canina (Fam. Stictaceae). Lichen corticol sau tericol. Vegetează în staţiuni (locuri)

umede şi umbrite. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie), neted şi lucios pe faţa superioară,

alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. 4.4.).

Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Teloschistaceae). Specie frecvent întâlnită pe

scoarţa arborilor, stânci, pietre. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii

mari, portocalii (Fig. 4.5.).

Licheni tufoşi

Cetraria islandica – lichenul de Islanda, lichen de munte (Fam. Parmeliaceae). Specie tericolă

ce creşte în tufe dese, compacte. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi

ciliate de culoare brun-verzuie. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. 4.6.). În zona alpină

vegetează şi Cetraria nivalis.

Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. Cladoniaceae). Lichen tericol cu tal cilindric de

culoare cenuşie cu apotecii brune. Ramificaţii erecte, alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui), netede,

cu ramificaţiile terminale curbate în jos, toate în aceeaşi parte (Fig. 4.7.). Răspândit în zona

montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. 4.8.), Cladonia

sylvatica, Cladonia coniocraea ş.a.

Fig. 4. Licheni crustoşi (1), foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10):

1 - Rhizocarpon geographicum;

2 - Lobaria pulmonaria;

3 - Parmelia furfuracea;

4 - Peltigera canina;

5 - Xanthoria parietina;

6 - Cetraria islandica;

7 - Cladonia rangiferina;

8 - Cladonia pixidata;

9 - Thamnolia vermicularis;

10 - Usnea barbata;

ap - apotecii.

Thamnolia vermicularis (Fam. Usneaceae). Lichen tericol, frecvent întâlnit în pajiştile alpine.

Tal cilindric, fistulos, ascuţit la capete, de culoare albă (alb-cenuşiu), simplu sau cu ramificaţii

puţine şi scurte (Fig. 4.9.).

Usnea florida – mătreaţa bradului, barba ursului (Fam. Usneaceae). Lichen corticol. Tal

filamentos, ramificat, de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor

conifere. Talul poartă la vârf apotecii mari, disciforme, mai închise la culoare. Usnea barbata

(asemănătoare cu prima, dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig.

4.10.).

5.2. BRIOFITE (MUŞCHI)

(Regn Plantae, Subregn. Bryobionta, Încreng. Bryophyta)

Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri

umede: păduri, pajişti, zone mlăştinoase etc.

Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Pe gametofit (monoic sau

dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii

(oosfera şi anterozoizi). După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior

sporofitul/sporogon. Sporofitul mic, de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit.

După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol), saxicoli (pe stânci) şi

corticoli (pe scoarţa copacilor).

Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic.

Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. Hepaticae).

Ex.: Marchantia polymorpha – fierea pământului, coada rândunicii (Ord. Mar-chantiales, Fam.

Marchantiaceae). Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec, în biotopuri foarte umede

şi răcoroase. Tal foliaceu, lamelar, de culoare verde-închis, ramificat dicotomic şi prins de

substrat prin rizoizi. Plantă dioică.

La maturitate, pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung

şi o formaţiune cu aspect discoidal, situată apical, cu marginile ondulate (Fig. 5.1.). Anteridiile

se diferenţiază pe faţa superioară a discului, în camere anteridiale (Fig. 5.2.).

Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de

forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. 5.3.). Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază

arhegoane (Fig. 5.4.). Sporogonul de dimensiuni reduse, este alcătuit dintr-o capsulă ovală

susţinută de o setă scurtă (Fig. 5.4.).

Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care

se formează pe gametofit (Fig. 5.1.). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format,

propagulele pot genera noi indivizi.

Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum, Metzgeria conjugata ş.a.

Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Bryatae/Musci).

Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe.

Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă, simplă sau ramificată, scurtă sau lungă (până la circa 30

cm) este fixată de substrat prin rizoizi. Frunzuliţele sunt simple, mici, sesile, ascuţite sau

obtuze, cu marginea întreagă sau dinţată.

Fig. 5. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 - fragment de tal % cu un anteridiofor; 2

- secţiune longitudinală prin anteri-diofor; 3 - fragment de tal &cu arhegoniofori; 4 - sec-ţiune

longitudinală prin arhegoniofor; an - anteridie; ar - arhegon; lb - lobi; pc - picior (peduncul); per

- pericheţiu; pp - pseudo-periant; pr - propagule; rzi - rizoizi; sp - sporogon cu setă şi

capsulă eliberând sporii; st - stomate.

Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Majoritatea

muşchilor frunzoşi sunt dioici, prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici

decât cei femeli.

Ex.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae). Pe

tulpiniţa lungă, cilindrică, erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la

vârf (Fig. 6.1.).

Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor), setă şi capsulă (Fig. 6: 1a, 1b). Piciorul

se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Seta este cilindrică, lungă şi are

rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Capsula este

alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). În urnă se formează celule mame ale

sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele

arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. 6:

1a).

Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. Dicranales, Fam. Dicranaceae),

Hylocomium proliferum (Ord. Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Hypnum cupressiforme (Ord.

Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Mnium affine, Mnium punctatum (Ord. Eubryales, Fam.

Mniaceae), Neckera crispa (Ord. Isobryales, Fam. Neckeraceae), Polytrichum juniperinum (Ord.

Polytrichales, Fam. Polytrichaceae), Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. Hypnobryales, Fam.

Rhytidiaceae) (Fig. 6: 2–7).

Fig. 6. Briofite cu tal cormoid: 1 - Polytrichum commune; 1a - fragment de gametofit & cu

sporofit/sporogon; 1b - sporogon (detaliu); ap - apofiza; op - opercul; sc - scufie; s - setă; ur -

urna; 2 - Dicranum scoparium; 3 - Hylocomium sp.; 4 - Hypnum cupressiforme; 5 -

Mnium affine; 6 - Neckera crispa;  7 - Rhytidiadelphus triquetrus.

 

Tulpini supraterane metamorfozate

Tuberule şi bulbile. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai

inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. Într-o anumită

perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă, cad pe pământ, se

înrădăcinează şi generează noi plante.

Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.

Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în

alternanţă cu sepalele. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară,

îngustată a petalei, cu care aceasta se prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte

corola.

Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea

alba); 3 - unguiculată (Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată

(Lychnis flos-cuculi). Petale transformate în organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer

la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7) şi Trollius europaeus (8); 9 - pinten nectarifer la Viola

odorata.

Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), oval-

lanceolată (Nymphaea alba), unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media),

tetralobată (Lychnis flos-cuculi), emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).

Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis

arvensis; 3 - Stellaria media. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de

fabacee (Pisum sativum); 4a - corola etalată; al - alae/aripi (petale laterale); ca - carena (petale

inferioare); ve - vexilum (petala superioară); 5 - Veronica polita.

La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la

Ranunculus sp. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa

superioară, bazal, câte o glandă nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag,

Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci); pinten nectarifer provenit din petala

anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). La Helleborus sp. toate petalele sunt

transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate

frecvent în floare elaborează nectarul.

Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae,

Fabaceae, Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şi gamopetală, când petalele sunt concrescute

(Solanaceae, Ericaceae, Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.).

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam.

Rosaceae), Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină

(Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana

tabacum (1) şi Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă

(Calystegia  sepium);  5 - globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula

rotundifolia).

Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig.

60.5.). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5

petale libere: o petală superioară mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale

laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa,

carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a -

floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la

Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul

inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare

ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior;

lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil.

Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub

forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa

vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia

sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula

sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre

bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61).

Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi:

– personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti

(persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig.

62.1.);

– bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium

superior, alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din

petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt

caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp.

(Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la

Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P

alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la

Eriophorum angustifolium; l - labelum.

– ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula,

rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.

Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5).

Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale,

Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute

(Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3).

La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul

extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară,

nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala

anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.).

Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica

sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi

absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).

Androceu

Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O

stamină este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 - Carex

sp., floare %; 2a - floare &.

Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă,

simplu sau ramificat (Fig. 65: 1,2).

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au

lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi

şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai

Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au

filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam.

Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de

polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de

Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.);

4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon

monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la

Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum  (9); 10 – A gamostemon triadelf  la Hypericum

perforatum.

După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba)

(Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.

Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva

syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două

mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3

mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine

(Fig. 65: 6–10).

Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.:

Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus

serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum.

Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune

longitudinală; 5b - stamine unite prin antere.

La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai

Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).

Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce

leagă între ele lojele anterei.

Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi

ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.

După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre

interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.).

După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.);

oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere

oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.);

dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului

(Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la

Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).

Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături

longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis

perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp.,

Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a.

Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii

(Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus).

Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu

Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.

După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul

poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte

elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae,

Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar

celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine

(Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar

celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine

(Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în

flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine.

După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi

monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri –

micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.),

pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7).

După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele

libere (Ranunculus  sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau

sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute.

Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o

singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât

şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la

formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană

care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele

acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune

transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar

eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G

pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a -

carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum

sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

- G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11)

la nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat.

Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din

ovar, stil şi stigmat (Fig. 69: 1,2).

Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.

Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat.

Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral –

inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.); ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.,

Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 70: 1–3).

După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori

heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung

(longistil) sau scurt (brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig. 70.4.). Fenomenul este cunoscut sub

numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale.

Hetero-stilie la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil.

Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.

Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana,

Lamiaceae), trifid (Campanula sp., Crocus sp.), cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid

(Geranium sp.), lobat (Lilium sp.), disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos

(Plantago sp., Nardus stricta), papilos (Festuca sp.), gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.)

etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid

(Crocus sativus); 4 - trilobat (Lilium sp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi

papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7); 8 – papilos (Festuca sp.); 9 - gol/găunos

(Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris germanica).

Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae).

Tipuri de flori după repartiţia sexelor

După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) –

au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai

androceu sau numai gineceu; flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu.

Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/

hermafrodite; 2 - plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă

ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă ginomonoică; 7 - plantă andromonoică; 8 - plantă

ginandrodioică; 9 - plantă androdioică; 10 - plantă ginodioică.

După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante

cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice

– plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice

– au flori unisexuate, masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus avellana,

Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix

alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ

sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.

După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame

pot fi: poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice.

Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri:

ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi

bisexuate (Acer sp., Leontopodium alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ

se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi individ se

află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp., Veratrum album).

Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele

sexe. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ

şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi

bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp., Salvia pratensis, Thymus sp.);

androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala,

Pulsatilla montana).

Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi

feminine sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi

cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.

Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi:

– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei

spirale, dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae);

– verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau

verticile (majoritatea angiospermelor);

– hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului

şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius

europaeus).

În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe

receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau

carpele; Fraxinus sp., Salix sp.), diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G;

Betulaceae, Corylaceae, Fagaceae, Urticaceae), triciclice, tetraciclice (Apiaceae,

Boraginaceae, Iridaceae, Primulaceae, Solanaceae, Scrophulariaceae), pentaciclice

(Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor

sunt tetra- şi pentaciclice.

În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~

de Typha sp.), dimere (Papaveraceae), trimere (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere

(Rubiaceae), pentamere (Primulaceae, Linaceae), polimere (Crassulaceae).

Formule şi diagrame florale

Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi

exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel

posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale.

Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre.

Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie

bilaterală; 5 – flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; }

– flori bisexuate; |, ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului. G superior –

Ex.: G(5) G semiinferior – Ex.: G (5)- ;   inferior – Ex.: G(5).

Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K5, C5, A5, G5. Când

numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi

libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile

alăturate (adnaţie). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite, sunt utilizate

paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute

pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în

paranteze rotunde: K(5), C(5), A(5), G(5).

Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul

fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune

transversală ideală care, reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le

facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare.

Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au

la mijloc, pe faţa externă, o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane;

staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei; gineceul se redă prin forma

secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca

şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc

mic.

Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se

vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să

cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente

dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri;

se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice trasate, de la exterior spre

interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe

schemă raporturile existente între elementele florii.

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite

culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici.

Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-

albăstruie, albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verde-bruniu).

Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore –

sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze variegate – frunze care au 2–

3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze maculate

– sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum).

Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie

(florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii);

rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de

culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea).

Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă

(inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens); lutescente – de culoare galben auriu (corola la

Gentiana lutea), ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa

ochroleuca).

Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale,

tuberculi, rizomi).

Fructul

Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai

ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La

formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaver sp.),

receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele (Corylus sp.).

Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.

Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma

cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.

Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior),

mezocarp (zona mijlocie, în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După

consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.

Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa 

ventricidă; 2 - păs-taie la Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia

sp.; 4 - lomenta la Coronilla varia; 5 - silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 -

silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei;  7 - silicula

latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.

Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de

răspândire a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula,

nuca, baca şi drupa.

Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de

deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.

Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a

lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.).

Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se

deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane

(dorsal) în două valve sau teci. Ex.: Pisum sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73:

2,3).

Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a -

dehiscenţa septicidă; 2 - loculicidă (Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă

(Datura stramonium); 3a - dehiscenţa septifragă; 4 - septifragă la Viola tricolor; 4a –

dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 -

denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense; af -

axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg - stigmate; rst - rostru.

Lomenta – fruct asemănător unei păstăi, gâtuite între seminţe; la maturitate se fragmentează

trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig.

73.4.).

Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un

perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două

valve, prin 4 linii longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.

Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 73.5.).

Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursa-pastoris

(traista ciobanului), Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7).

Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele

fructului, de la vârf până la bază. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se

deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de

toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp.,

Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură

a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4).

Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis,

Hyoscyamus niger, Plantago sp.) (Fig. 74.5.).

Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a

fructului sau pe stigmat (Papaver sp.) (Fig. 74.6.).

Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig.

74.7.).

La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe)

egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.

74.8.).

Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de

particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă

(Matricaria perforata); 3 - diachenă (Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a -

achenă; 5 - tetraachenă (Symphytum sp.); 6 - cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la

Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9); 10 - disamara (Acer

pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul

cărnos);12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în

receptaculul cărnos, cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r - rostru; s - şanţ.

Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu

pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig.

75: 1,2). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.).

Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii

Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu

bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.,

Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu

policarpelar (Fragaria sp., Ranunculus sp., Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria sp., Rosa sp.

nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75:

11,12).

Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi

nucela (Poaceae) (Fig. 75.6.).

Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 -

fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la

Impatiens noli-tangere; 5a - fruct deschis. Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a - secţiune

longitudinală prin polidrupă; 6b - drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end -

endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp;  r - receptacul cărnos; sm - sămânţa.

Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în

jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin

(Fraxinus sp.) (Fig. 75: 7–9).

Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.).

Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa

belladonna, Convallaria majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii

(Impatiens noli-tangere, Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate

(capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5).

Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp

lignificat. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu

policarpelar apocarp. Ex.: Rubus idaeus (Fig. 76.6.).

Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă

– fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica

(fag).

6. CORMOFITE

(Regn Plantae, Subregn. Cormobionta, Încreng. Pteridophyta, Pinophyta şi

Magnoliophyta)

Cormul este alcătuit din organe vegetative, ce asigură nutriţia plantei (rădăcina, tulpina şi

frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei.

 

6.1. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE

6.1.1. RĂDĂCINA

Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Funcţii principale:

fixează planta în sol, absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în

toată planta. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă, de

multiplicare vegetativă ş.a.

După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini.

1. Rădăcini normale. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale

ale rădăcinii. Baza lor se racordează la baza tulpinii.

2. Rădăcini adventive. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci

pe tulpini (supraterane sau subterane), ramuri sau frunze dar, îndeplinesc funcţiile principale

ale rădăcinii. Pe tulpină, rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate

(la baza frunzelor sau la noduri), în număr determinat sau nedeterminat.

La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pteridofitele mature nu prezintă,

de obicei, rădăcină principală. Rădăcinile obişnuite sunt adventive, formate pe rizomi (mai

multe la fiecare nod).

La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol, câte

două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare); câte două, de o parte şi de alta a

peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă); una sau mai multe la baza unui mugure

(Ranunculus ficaria – untişor, Cardamine pratensis – stupitul cucului); pe porţiuni

nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. – salcie); mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane

(Hedera helix – iederă, Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. 7.1.).

Fig. 7. Tipuri de rădăcini: 1 - rădăcini adventive la Veronica beccabunga; 2 - rădăcini

contractile la Crocus sativus; 3 - rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix; A, B - bulb la

suprafaţa solului şi retras în sol; f - frunză; raf - rădăcini adventive fixatoare; ra - rădăcini

adventive; rc - rădăcini contractile; spt - suport; t - tulpină.

Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana

(tilişcă), Galium odoratum (vinariţă), Rosa sp., Viola sp. (viorele, toporaşi) ş.a.

La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi

este înlocuită de rădăcini adventive. La orhidee embrionul nu are radiculă. Rădăcinile se

formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.

3. Rădăcini metamorfozate. Prezintă modificări adaptative, morfologice şi structurale

(metamorfoze), cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc; sunt adaptate la alte funcţii

decât cele specifice.

3.1. Rădăcini contractile. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea

lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor

celulelor scoarţei interne. Scoarţa externă, alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora,

se încreţeşte. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Sunt caracteristice geofitelor

şi criptofitelor.

Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea

lui Solomon); etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. –

capul/potcapul călugărului, Plantago media – pătlagină, Taraxacum officinale – păpădie);

servesc la adâncirea în sol a plantulelor, bulbilor, tuberculilor pentru ca rădăcinile să se

dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă

(Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă, Crocus vernus – brânduşe de primăvară, Crocus

sativus – şofran, Lilium martagon – crin de pădure, Scilla bifolia – viorele) (Fig. 7.2.).

3.2. Rădăcini fixatoare. La plantele care se dezvoltă pe sol, tulpina repentă (târâtoare)

emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Când planta urcă pe trunchiul unui

arbore, tulpina generează rădăcini adventive mai scurte, exclusiv fixatoare. Ex.: Hedera helix –

iederă (Fig. 7.3.).

3.3. Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime, prin formarea de

ţesuturi parenchimatice, în care se acumulează substanţe de rezervă. Astfel se pot tuberiza:

rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov); radicele, (Filipedula vulgaris –

aglică); rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria, Orchis sp.) (Fig. 8: 1–4).

Fig. 8. Rădăcini tuberizate: 1 - rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota; 2 - radicele

tuberizate la Filipen-dula vulgaris; 3, 4 - rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria

(3) şi Orchis sp. (4).

3.4. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Marea majoritate a rădăcinilor nu

poartă muguri. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe

tulpinale supraterane.

După rolul pe care îl îndeplinesc, mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea

aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în

conservarea individului în caz de leziuni grave. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele

erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. 9). Ex.: Cirsium arvense (pălămidă), Neottia nidus-avis

(trânji), Populus sp. (plop), Rosa canina (măceş), Rubus idaeus (zmeur), Rumex acetosella

(măcriş mărunt), Taraxacum officinale (păpădie), Vaccinium myrtillus (afin) ş.a.

Fig. 9. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 - Rumex acetosella; 2 - plante lemnoase (arbori).

Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni, iar acest mod

de îmmulţire vegetativă, drajonare.

Tipuri morfologice de rădăcini

În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini:

pivotantă, rămuroasă şi fasciculată.

Rădăcini pivotante. Rădăcina principală este bine dezvoltată, având formă de pivot (ţăruş);

radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. 10.1.). Ex.: Abies alba (brad), Capsella bursa-pastoris

(traista ciobanului), Pinus sp. (pin), Taraxacum sp., Trifolium sp. (trifoi).

Rădăcini rămuroase. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi

dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. 10.2.). Tip de rădăcină răspândit la

majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi.

Rădăcini fasciculate (fibroase, firoase). Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau

deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile

tulpinale bazale. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime, întreg sistemul

radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Tip de rădăcină ce caracterizează

angiospermele monocotiledonate.

La reprezentanţii Fam. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau

nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. 10.3.); la plantele cu bulbi

rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.

 

Fig. 10. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 - pivotantă; 2 - rămuroasă (Picea abies); 3 -

fasciculată (Poaceae).

Rădăcini simbionte

Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de

convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri.

1. Rădăcini cu nodozităţi. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite

nodozităţi, cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp.). Bacteriile pătrund

în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia

nodozităţilor. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate

sintetiza, iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular

inaccesibil ei. Nodozităţile au forme, dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe

rădăcina principală cât şi pe radicele.

Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Fig. 11.1.).

2. Plante micorizice. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu

hifele unor ciuperci. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri).

Ciuperca furnizează plantei superioare apa, sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică

şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi

caracteristice pentru fiecare specie. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe).

Micorize externe (ectotrofe). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei

corticale de unde ies înafară, formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. 11.2.).

Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Sunt întâlnite

predominant la speciile lemnoase (arbori, arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee

perene din păduri. Ex.: Abies alba (brad), Acer sp. (arţar, paltin), Alnus sp. (arin, anin),

Carpinus sp. (carpen), Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Larix sp. (larice, zadă),

Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pinus sylvestris (pin), Populus

sp. (plop) ş.a.

Micorize interne (endotrofe). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se

dezvoltă inter- şi intracelular (Fig. 11.3.). Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele

lemnoase. Ex.: Gentiana sp. (ghinţură), Lycopodium sp. (brădişor, pedicuţă), Mercurialis

perennis (brei), Nardus stricta (ţăpoşică), Pinus mugo (jneapăn, jep) ş.a.

Pentru reprezentanţii Fam. Ericaceae, Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii,

prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei.

Fig. 11. Rădăcini simbionte: 1 - rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae); 1a -

nodozităţi mărite; 2 - micoriză ecto-trofă; 3 - micoriză endotrofă.

Haustori

Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Aceste plante nu prezintă rădăcini, sunt

lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe.

Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false), organe speciale de absorbţie care se

formează pe tulpină. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite.

Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi), parţial parazite

(din cauza lipsei rădăcinilor). Ex.: Euphrasia sp. (silur), Melampyrum sp. (ciormoiag),

Pedicularis sp., Rhinanthus sp. (clocotici).

Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare, fără frunze sau cu frunze

solziforme lipsite de clorofilă. Ex.: Cuscuta sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee

(Lilium sp., Medicago sp. – lucerna, Salvia sp. – salvie, Thymus sp. – cimbrişor, Trifolium sp. –

trifoi, Urtica sp. – urzică); Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor

esenţe lemnoase din păduri ş.a.

6.1.2. TULPINA

Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă, alcătuită din noduri şi internoduri care

poartă muguri, frunze, flori şi ulterior fructe şi seminţe.

Tulpini supraterane

Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.

1. Tulpini supraterane nearticulate. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca

urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. Ex.: caudex – tulpină scurtă, cărnoasă,

neramificată, cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani

(plurienală). Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. Ex.: Jovibarba sp.

2. Tulpini supraterane articulate. Sunt caracterizate prin internoduri lungi, ceea ce face ca

frunzele să fie îndepărtate unele de altele. După particularităţile pe care le au se disting mai

multe tipuri de tulpini articulate.

Fig. 12. Tulpini supraterane articulate: 1 - caulis (Lamium maculatum); 2 – culm (Triticum

aestivum); 3 - calamus (Carex sp.); 4 - scap (Primula veris).

Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă), verde, moale (puţin sclerificată),

fistuloasă sau plină. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Ex.: majoritatea

plantelor din Fam. Ranunculaceae, Brassicaceae, Apiaceae, Lamiaceae, Asteraceae (Fig. 12.1.).

Culm (pai) – tulpină simplă, neramificată, cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu

nodurile umflate; caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Poaceae (Fig. 12.2.).

Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline)

dar fără noduri evidente. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpina

este caracteristică plantelor din Fam. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. 12.3.).

Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte), groasă, prevăzută cu o rozetă de frunze bazale;

de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze, care poartă la vârf o singură

floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). Ex.: Allium sp., Galanthus nivalis

(ghiocel), Plantago sp. (pătlagină), Primula sp. (ciuboţica cucului), Taraxacum sp. (Fig. 12.4.).

Orientarea în spaţiu

După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.

1. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte)

sau urcătoare.

Tulpini drepte (erecte). Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un

stereom puternic. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat,

îndreptat într-o parte sau în jos. Astfel de tulpini se numesc nutante. Ex. Carduus nutans,

Galanthus nivalis, Silene nutans.

Tulpini urcătoare (scandente). Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi, cu

stereom ± dezvoltat. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se

fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini

volubile.

Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate, de orice suport pe care

îl pot ajunge (altă plantă, garduri, ziduri etc.). Ex.: plante care se prind de suport cu ajutorul

unor spini, emergenţe (Rosa sp.), peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă);

plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară, foliară (Vicia sp.); tulpini fixate pe suport prin

rădăcini adventive (Hedera helix). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe

alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale, producându-se astfel o împletire a acestora

(Rubus sp., Solanum dulcamara – lăsnicior).

Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica, învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt

suport). Ex.: Convolvulus arvensis (volbură), Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Pentru

plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase).

2. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite

de geotropism), cu stereom slab dezvoltat. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele

erbacee şi printre cele lemnoase.

Tulpini procumbente. Tulpini culcate pe sol, cu vârful îndreptat în sus, fără să formeze

rădăcini adventive (Fig. 13.1.). Ex.: Polygonum aviculare (troscot).

Tulpini prostrate. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ, fără a-şi ridica vârful (Fig.

13.2.). Ex.: Salix reticulata (salcie pitică), Thymus pulcherrimus (cimbrişor).

Tulpini repente (culcate). Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig.

13.3.). Ex.: Lysimachia nummularia (gălbioară), Trifolium repens (trifoi alb târâtor).

Tulpini ascendente. Tulpină plagiotropă la bază, după care devine erectă (Fig. 13.4.). Ex.:

Stellaria nemorum (steluţă), Veronica serpyllifolia (şopârliţă).

Tulpini decumbente (culcate). Tulpină supraterană la început ascendentă, apoi culcată pe

sol şi cu vârful ridicat, fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig.

13.5.). Ex.: Thymus serpyllium (cimbrişor).

Fig. 13. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 - procumbentă; 2 - prostrată; 3 - repentă; 4 -

ascendentă; 5 - decumbentă; 6 - geniculată; 7 - plante stolonifere.

Tulpini geniculate. Tulpini orizontale sau oblice la bază; de la un nod îşi schimbă brusc

direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. 13.6.). Ex.: Alopecurus geniculatus.

Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri

târâtoare numite stoloni. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini

adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. 13.7.). Ex.: Ajuga reptans (vineţică),

Antennaria dioica (parpian), Fragaria vesca (fragi de pădure), Glechoma hederacea (rotun-

gioară), Hieracium pilosella (vultu-rică), Potentilla anserina (coada racu-lui), Potentilla reptans

(cinci degete), Ranunculus repens (floare de leac), Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).

Consistenţa tulpinii. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale,

nesclerificată), căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură, sclerificată).

Aspectul exterior al tulpinii. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice, comprimate

sau prismatice (Fig. 14.). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3

muchii (Carex sp. – rogoz), 4 muchii (reprezentanţii Fam. Lamiaceae, unii reprezentanţi ai Fam .

Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată

(sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae, Apiaceae);

striată, când dungile sunt fine etc.

Tulpini metamorfozate

Fig. 14. Forma tulpinii: 1 - tulpină cilindrică; 2 - tulpină sulcată; 3-7 - tulpini prismatice.

Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Forma tulpinii apare ca rezultat

al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp

ce funcţiile primare pot deveni secundare.

Tulpini subterane metamorfozate

Tulpinile subterane (rizomi, bulbi, tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de

climă nefavorabile, prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă.

Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene.

Rizomi. Sunt tulpini simple sau ramificate, de obicei cărnoase, alcătuite din internoduri scurte

(microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). De la nivelul nodurilor se

diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite

scvame sau solzi. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori.

După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi.

Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă, verticală (Fig. 15.1.). Ex.: Primula veris (ciuboţica

cucului), Taraxacum sp. (păpădie).

Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. 15.2.). Ex.: Convallaria

majalis (lăcrămioare, mărgăritar), Equisetum arvense (coada calului), Iris sp. (stânjenel), Oxalis

acetosella (măcrişul iepurelui). Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori, de forma literei S. Ex.:

Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. 15.3.).

După formă rizomii pot fi: cilindrici, comprimaţi, tuberiformi (Iris sp.), filiformi (Convallaria

majalis), coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. 15.4.).

Fig. 15. Rizomi: 1 - rizom ortotrop (Primula veris); 2 - rizom plagiotrop (Convallaria majalis); 3

- rizom şerpuitor (Polygonum bistorta);  4 - rizom coraliform (Corallorhiza trifida).

Ramificaţia rizomilor

Ramificaţia monopodială. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere

indefinită, continuă), iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. Rizomul

rămâne tot timpul în sol (Fig. 16.1.). Ex.: Convallaria majalis, Maianthemum bifolium

(lăcrămiţă), Oxalis acetosella, Paris quadrifolia (dalac). Tulpina multor ferigi este reprezentată

de un rizom monopodial.

Ramificaţia simpodială. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal;

vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an, odată cu formarea tulpinii florifere. Creşterea

rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită).

Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure, care se va transforma, în anul

următor în tulpină floriferă (Fig. 16.2.). Ex.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi

alţi reprezentanţi ai Fam. Liliaceae şi Iridaceae.

Fig. 16. Ramificaţia rizomilor: 1 - ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia); 2 - ramificaţia

simpodială (Polygonatum multiflorum); ci - cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani; f -

frunză; fl - floare; mt - mugure terminal; ra - rădăcini  adven-tive; rz - rizom; tfl - tulpină

floriferă; I-V - tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite.

La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Ex.:

Lamium galeobdolon (gălbiniţă), Lamium album (urzică moartă), şi alţi reprezentanţi rizomiferi

ai Fam. Lamiaceae.

Stoloni subterani. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi,

subţiri, cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente; în dreptul nodurilor se formează rădăcini

adventive. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei, având rolul de a îndepărta, cât mai

mult, plantele tinere de planta mamă. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali, fie

din cei axilari situaţi pe stoloni. Ex.: Convallaria majalis, Elymus repens (pir târâtor), Equisetum

sp. ş.a. (Fig. 15.2.).

Tuberculi. Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă. Frunzele sunt

reduse la nişte solzi ± evidenţi. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane

florifere. Forma tuberculilor variază: ovală, globuloasă, alungită, comprimată. Ex.: Helianthus

tuberosus (napi porceşti, topinambur), Solanum tuberosum (cartof) (Fig. 17).

Fig. 17. Tuberculi: 1 - Solanum tuberosum;  2  - Helianthus tuberosus.

Bulbo-tuberi. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi, compacţi, înveliţi de frunze modificate

(tunici) uscate, care poartă unul sau câţiva muguri. Reprezintă o formă de trecere între

tubercul şi bulb. Primăvara, din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă, se formează

tulpini supraterane florifere, iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Tulpinile florifere

supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulbo-tuberii noi se pot forma din

muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului

mamă (Crocus sativus) (Fig. 18.1.).

Bulbi. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe

de rezervă.

Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată, puternic turtită (disciformă), cu noduri

foarte apropiate. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Frunzele

externe (tunici, catafile) sunt uscate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă

numeroase rădăcini adventive. Pe tulpina disciformă, în axila frunzelor se dezvoltă muguri

terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire.

Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele;

prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze

externe (catafile) mari, membranoase, uscate, de culoare brună. Ex.: Allium cepa, Hyacinthus

orientalis (zambila), Muscari comosum (ceapa ciorii), Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. 18.2.).

Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi); prezintă o tulpină disciformă pe care se

inseră frunze cărnoase, mai mici şi mai înguste, care se acoperă parţial, ca nişte solzi. Ex.:

Lilium candidum (crin alb), Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. 18.3.).

Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Liliaceae, Iridaceae şi Amaryllidaceae

(angiosperme monocotiledonate).

Fig. 18. Tipuri de bulbi: 1 - bulbo-tuber la Crocus sativus; 2 - bulb tunicat la Hyacinthus

orientalis; 3 - bulb solzos la Lilium candidum; bt - bulbo-tuber tânăr; m - mugure de înlocuire;

mt - mugure terminal; ra - rădăcini adventive; td - tulpină disciformă; tu - tunici uscate.

6.1.3. FRUNZA

Frunza este un organ lateral al tulpinii, monosimetric, dorsiventral (rar actinomorf sau

asimetric), cu creştere limitată. Funcţii principale: fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia. Funcţii

secundare (frunze metamorfozate): protecţie, absorbţie, înmaga-zinare de substanţe de

rezervă, nutriţie heterotrofă, reproducere vegetativă.

Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional

1. Cotiledoane (Fig. 21.1.). Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze

embrionare, germinative). În timpul germinaţiei seminţei, cotiledoanele rămân în sol –

germinaţie hipogee (Vicia sp., majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa

solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad, Carpinus sp. – carpen, Fagus sylvatica – fag,

Pinus sp. – pin, Trifolium sp. – trifoi ş.a. ) (Fig. 21: 2–5).

Fig. 21. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 - reprezentare sche-

matică. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 - Abies alba; 3 -

Acer sp.; 4 - Fagus sylvatica; 5 - Carpinus sp.; cat - catafile; cot - cotiledon; h - hipocotil; hf -

hipsofile; nmf - nomofile; ptf - protofile; rp - rădăcina prin-cipală; rs - rădăcini secundare.

În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă, cotiledoanele se golesc de substanţele de

rezervă acumulate, se usucă şi cad. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme,

două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate.

2. Catafile (frunze inferioare) (Fig. 21.1.). Organe reduse, incomplet constituite în comparaţie

cu frunzele tipice. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini

subterane. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de

substanţe cleioase. Ex.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte), Populus sp. (plop) ş.a.

3. Nomofile (frunze propriu-zise, frunze mijlocii). Sunt frunze verzi, complet dezvoltate, tipice.

Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. Se

formează imediat după cotiledoane, în loc de catafile sau după acestea. Protofilele rămân

adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig.

21.1.). Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp.), mai puţin lobate (Acer sp.),

solitare, cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc. Metafilele sunt nomofile

ce caracterizează plantele mature (Fig. 21.1.).

4. Hipsofile (frunze superioare). Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. Protejează

florile sau inflorescenţele (Fig. 21.1.). Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe

foliare în axila cărora se formează muguri, flori sau inflorescenţe; elementele involucrului şi

ale involucelului (Fam. Apiaceae şi Asteraceae); glumele şi paleele din inflorescenţa

gramineelor (Fam. Poaceae); elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp., Potentilla

sp.); bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica);

bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. (ghiocel), Arum maculatum (rodul

pământului), Arum orientale ş.a.

Morfologia frunzei

Pteridofite (Încreng. Pteridophyta)

Fig. 22. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Lycopodium

clavatum; 1a - microfilă; 1b - spic sporifer (stobil); 1c - sporofilă cu sporange reniform; 2 -

Equisetum telmateia, tulpină asimilatoare şi sporangiferă; 2a - microfile unite, dispuse la

noduri; 2b - spic sporifer; 2c - sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici; 3 - macrofilă

la Polypodiaceae (schemă); bfr - baza frunzei; lm - lamină (limb); ra - rădăcini adventive; rh -

rahis; rz - rizom; scv - scvame; I, II, III – segment primar, secundar şi terţiar.

La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă.

Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi

macrofile.

Microfilele sunt frunze mici, scvamiforme, nedife-renţiate în peţiol şi lamină. Ferigi microfiline

sunt întâl-nite în Cls. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. 22:1,2). La majoritatea speciilor, micro-

filele sunt dispuse spiralat, foarte apropiat, astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie

Equisetum sp.).

Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau

penat-divizată) (Fig. 22.3.). Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I

numite segmente primare (lobi, aripi, pinna), dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune

numită rahis. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente

secundare) care, la rândul lor, se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi

chiar de ordinul IV. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule

(aripioare). Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. Polypodiatae.

Nervaţiunea. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp., Selaginella

sp.). La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică, penată (Polypodium vulgare),

palmată (Pteridium sp.) etc.

Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare, vegetative),

numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere), numite sporofile

(Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui, Botrychium lunaria – limba cucului ş.a.) (Fig. 23.1.).

Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii

(Cystopteris sp. – feriguţă, Dryopteris sp. – ferigă, Asplenium sp. ş.a.) (Fig. 23.2.).

Fig. 23. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Ophioglossum

vulgatum; 1a - trofofilă; 1b - sporofilă cu spic sporifer; 1c - segment fertil cu sporangi (detaliu);

2 - Dryopteris filix-mas (habitus); 2a - segment de ordin I cu sori; 2b - segment de ordin II cu

sori acoperiţi de induzie reniformă; 2c - induzie (detaliu); 2d - secţiune transversală prin lamină

la nivelul unui sor; 2e - sporange deschis ce eliberează sporii; in - induzie; lm - lamina; spr -

sporange.

Pinofite (Încrengătura Pinophyta)

La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici, numeroase, aciculare sau solziforme, întregi,

lipsite de peţiol sau slab peţiolate, dispuse spiralat, opus, rar verticilat; frunzele au nervaţiune

uninervă. Frunzele sempervirescente, rar caduce (Larix sp.) sunt izolate sau grupate în

fascicul.

La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate, cu baza lăţită,

disciformă (Fig. 24.1.). La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă, plată. La Picea abies

(molid) frunzele sunt ascuţite la vârf, pungente (înţepătoare), dispuse pe câte o

proeminenţă (Fig. 24.2.); la uscare se desprind de pe ramuri, lăsând o cicatrice rombică

(ramurile sunt aspre la pipăit).

Fig. 24. Tipuri de frunze la pinofite. Frunze aciculare: 1 – Abies alba; 2 – Picea abies; 3 -

Pinus sylvestris;  4 - Juniperus communis.

Pinus sp. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte

(microblaste/brahiblaste). Frunzele acicu-lare lungi, sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe

brahiblaste (Fig. 24.3.). La Larix sp. (larice) frunzele aciculare, moi, sunt dispuse fasciculat

(peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.

Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare, ţepoase, dispuse verticilat (3 frunze

într-un verticil) (Fig. 24.4.).

Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă, sclerenchim dezvoltat etc.) care

le măreşte rezistenţa la uscăciune.

Magnoliofite (Încreng. Magnoliophyta/Angiospermatophyta)

O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb), peţiol şi baza frunzei (Fig. 25). După modul

de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse.

Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte.

Fig. 25. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx - apex; bf - baza frunzei; 

blm - baza laminei; dn - dinţi; inc - incizii; lb - lob (segment); mg - margine; pl - peţiol;

sn - sinus; snb - sinus bazal; st - stipele.

Lamina

Lamina partea principală a frunzei, este foarte variabilă ca formă; în descrieri ea este raportată

la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ

sau corp cunoscut.

Forma laminei (Fig. 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris, Populus tremula);

romboidală, de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula); reniformă (Asarum

europaeum); triunghiulară (Atriplex patula); eliptică, asemănătoare unei elipse (Fagus

sylvatica, Plantago media); ovată, de forma unui ou (Syringa vulgaris, Pyrus communis);

obovată, de forma unui ou inversat, cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus

avellana); cordată/cordiformă, de forma inimii, cu vârful în sus (Viola odorata, Symphytum

cordatum, Tussilago farfara, Tilia cordata); deltoidă, de forma literei greceşti delta (Populus

nigra); lanceolată, lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată, cu aspect de lance (Salix alba,

Plantago lanceolata, Galium odoratum); ovat-lanceolată, lamina de două ori mai lungă decât

lată (Amaranthus retroflexus); sagitată, de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia);

scutată, în formă de scut (Rumex scutatus); cuneată/cuneiformă, lamină lată la vârf şi

îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia); falcată, în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum,

Carex curvula); spatulată, de forma unei spatule (Bellis perennis); hastată, lamina are forma

unui vârf de lance, la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella, Salvia glutinosa);

liniară, lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae); ensiformă, în formă de sabie (Iris

germanica, Typha sp., Gladiolus sp., Inula ensifolia); setacee, lungă, rigidă şi foarte subţire

(Festuca sp., Nardus stricta); cilindrică şi plină (Sedum acre); fistuloasă, goală la interior

(Allium cepa).

Fig. 26. Tipuri morfologice de frunze - forma laminei: 1 - circulară (orbiculară); 2 -

romboidală; 3 - reniformă; 4 - triunghiulară; 5 - eliptică; 6 - ovată; 7 - obovată; 8 - cor-dată

(cordiformă); 9 - deltoidă; 10 - lanceolată; 11 - ovat-lanceolată; 12 - sagitată; 13 - scutată; 14

- cuneată; 15 - falcată; 16 - spatulată; 17 - hastată;  18 - liniară; 19 - ensiformă; 20 - setacee;

21 - cilindrică, plină; 22 - fistuloasă.

Baza laminei (Fig. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis), cordată (Viola odorata),

sagitată (Isatis tinctoria, Sagittaria sagittifolia), hastată (Rumex acetosella, Atriplex patula),

reniformă (Asarum europaeum), cuneată (Bellis perennis, Atropa belladonna), atenuată

(Viola persicifolia), acută sau ascuţită (Salix alba), dilatată (Sonchus oleraceus), auriculată

(Nicotiana tabacum), inegală sau asimetrică (Ulmus sp.).

Fig. 27. Forma bazei laminei: 1 - rotundă; 2 - cordată; 3 - sagitată; 4 - hastată; 5 -

reniformă; 6 - cuneată; 7 - atenuată; 8 - acută (ascuţită); 9 - dilatată; 10 - auriculată; 11 -

inegală (asimetrică).

Vârful laminei (Fig. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe

(Salix alba), acuminat – vârf lung, ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus, Urtica

dioica), obtuz, neascuţit (Cruciata laevipes, Viscum album), rotund (Cotinus coggygria,

Vaccinium uliginosum), retezat sau trunchiat (Coronilla varia), emarginat sau ştirbit (Alnus

glutinosa, Colutea arborescens, Trifolium sp.), obcordat (Oxalis acetosella), cuspidat – lung şi

îngust (Verbascum phlomoides), mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire

(Vicia hirsuta), spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc.

Fig. 28. Vârful laminei (formă): 1 - acut; 2 - acuminat; 3 - obtuz; 4 - rotund; 5 - retezat; 6 -

emarginat; 7 - obcordat; 8 - cuspidat; 9 - mucronat; 10 - spinos.

Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite.

La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 29.1.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris),

ondulată (Reseda lutea), aspră sau scabră (poacee şi ciperacee), ciliată (Fagus sylvatica –

frunze tinere), încreţită (Rumex crispus), involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula

vulgaris, Festuca sp., Poa alpina), revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp.,

Vaccinium vitis-idaea) etc.

Fig. 29. Marginea laminei: 1 - întreagă; 2 - dinţată; 3 - serată; 4 - crenată; 5 - sinuată.

Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi,

perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana, Tussilago farfara,

Urtica urens); serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici, ascuţite

(Urtica dioica, Salix alba, Veronica chamaedrys); crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite

(Epilobium montanum, Viola sp.); sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. 29:

2–5).

Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/

bidentată (Spiraea chamaedryfolia, Petasites hybridus), margine dublu-serată (Betula

pendula, Carpinus betulus), margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea, Salvia

pratensis) etc.

Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată, iar segmentele proeminente

formează lobi. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze

penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmat-

lobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful

peţiolului).

După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu

ajung până la mijlocul jumătăţii laminei, fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei,

partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei, dar nu ating nervura mediană şi sectate –

inciziile ating nervura mediană (Fig. 30).

Fig. 30. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 - frunză penat-lobată; 2 - frunză penat-

fidată; 3 - frunză penat-partită; 4 - frunză penat-sectată; 5 - frunză palmat-lobată; 6 - frunză 

palmat-fidată; 7 - frunză palmat-partită; 8 - frunză palmat-sectată.

Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite, bipenat-

sectate, tripenat-sectate etc. (Fig. 31: 1–3).

Frunza runcinată. Lamina prezintă lobi inegali. Ex.: Taraxacum officinale (frunză penat-

fidată, cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig. 31.4.).

Frunza lirată. Frunză penat-fidată, partită sau sectată, cu lobul terminal mult mai mare decât

cei laterali, care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. Ex.: Brassica napus,

frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale, Anthyllis vulneraria ş.a. (Fig. 31.5.).

Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor, arbuştilor şi a

plantelor erbacee), pieloasă (scorţoasă, tare), cărnoasă (Sedum sp.).

Fig. 31. Frunze cu incizii profunde: 1 - frunză bipenat-partită; 2 - frunză bipenat-sectată; 3 -

frunză  tripenat-sectată; 4 - frunză runcinată; 5 - frunză lirată.

Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare.

Nervaţiune penată. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale,

secun-dare şi de alte ordine, ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea

(nervaţiune penat-reticulată). Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus

sylvatica, Populus sp., Quercus sp.) (Fig. 32.1.).

Nervaţiune palmată (digitată). Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei;

nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. Ex.: Acer platanoides, Acer

pseudo-platanus, Hedera helix (Fig. 32: 2,3).

Nervaţiune paralelă. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Tip de

nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. 32.4.).

Fig. 32. Nervaţiunea: 1 - penată; 2, 3 - palmată; 4 - paralelă; 5, 6 - arcuată; 7 - pedată.

Nervaţiune arcuată. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre

baza acesteia. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea, Parnassia palustris,

Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis, Maianthemum bifolium, Polygo-

natum sp.) (Fig. 32: 5,6).

Nervaţiune pedată. Nervurile laterale se ramifică unilateral, numai spre marginea de la baza

laminei. Ex.: Helleborus  purpurascens (Fig. 32.7.).

Peţiolul

Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină, orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de

lumină. Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate, iar cele lipsite de peţiol sunt sesile.

Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus), com-primat lateral în plan

perpendicular pe lamină (Populus tremula), dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab

spre bază (Ranunculus acris), auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus),

canaliculat – scobit longitudinal, în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc.

Fig. 33. Frunze sesile: 1 - frunză sesilă propriu-zisă; 2 - frunză amplexicaulă; 3 –

frunză perfoliată;  4 – frunză decurentă; 5 - frunze concrescute (connate).

Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. 33.1.); ample-xicaule –

baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus, Lamium amplexicaule, Thlaspi arvense)

(Fig. 33.2.); perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de

inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum

perfoliatum, Bupleurum rotundifolium) (Fig. 33.3.); decurente – baza frunzei concreşte cu

tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee, pe o singură parte

sau pe ambele părţi (Symphytum officinale, Verbascum thapsiforme, Carduus sp., Cirsium sp.)

(Fig. 33.4.); connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse

(Lonicera caprifolium ş.a.) (Fig. 33.5.).

Baza frunzei

Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină.

La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină), parte mult extinsă

a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina, la nivelul nodului.

Fig. 34. Baza frunzei - teaca (vagina): 1 - teacă umflată (Apiaceae); 2 - teacă cilindrică cu

margini libere (Poaceae); 3 - teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae); 4 - frunze

reduse la teacă (Juncus sp.); lm - lamină; tc - teacă.

Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor.

La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată, voluminoasă (Fig. 34.1.).

La reprezentanţii Fam. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. 34.2.). La

reprezentanţii Fam. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. 34.3.). Unele

frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp., Scirpus sp.) (Fig. 34.4.).

Anexe foliare

Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele, ohrea (ochrea), ligula.

1. Stipele. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei, de regulă perechi, cu rol în apărarea

mugurilor foliari. Prezenţa sau absenţa stipelelor, natura, forma, dimensiunile şi consistenţa lor

sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor.

Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica), concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp.,

Trifolium medium, Trifolium pratense), concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. 35:

1–4).

După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus), reniforme (Salix caprea),

semicordate (Crataegus sp., Trifolium campestre), hastate (Lathyrus sp.), lanceolate (Galium

aparine), solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. 35.1.; 35: 4–9).

Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica), de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.),

mai mari ca frunzele, cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp.) (Fig. 35).

După poziţie se deosebesc: stipele laterale, care se formează pe cele două laturi ale

peţiolului (Fagus sylvatica, Viola sp.); stipele axilare situate între peţiol şi tulpină; stipele opuse

peţiolului; stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse, la care stipelele

concresc două câte două. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de

nomofile, au aceeaşi formă şi mărime cu acestea, dar se deosebesc de nomofile prin faptul că

din axila stipelelor nu se dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în

axila frunzelor veritabile) (Fig. 35.10.).

Fig. 35. Anexe foliare - stipele: 1 - stipele libere (Fagus sylvatica); 2-3 - stipele concrescute

cu o margine a peţiolului (Trifolium sp., Rosa sp.); 4 - stipele cordiforme, concrescute cu

tulpina (Lotus corniculatus); 5 - stipele reniforme (Salix caprea); 6 - stipele semicordate

(Trifolium campestre); 7 - stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna); 8 -

stipele hastate (Lathyrus sp.); 9 - stipele lanceolate (Galium aparine); 10 - stipele

interpeţiolare (Cruciata laevipes); f - frunză; st - stipele.

Fig. 36. Anexe foliare: 1 - ohrea la Fagopyrum esculentum; 2 - ligula la Poa trivialis; 3 -

ligula la Poa pratensis; 4 - urechiuşe la Hordeum vulgare; lm - lamina; lig - ligula; o -

ohrea; tc - teacă; ur - urechiuşe.

După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus

sylvatica, Ulmus sp.) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la

majoritatea plantelor prevăzute cu stipele).

2. Ohrea. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii.

Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. Ohrea poate fi: lungă sau

scurtă, de consistenţă membranoasă sau scorţoasă, întreagă, ciliată sau sfârtecată. Este o

formaţiune specifică plantelor din Fam. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum, Polygonum sp.,

Rumex sp.) (Fig. 36.1.).

3. Ligula. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. Este o formaţiune cu rol

protector, aflată la limita dintre teacă şi lamină; ligula continuă teaca, de la articulaţia sa cu

lamina şi se ridică alipită pe tulpină.

Ligula este caracteristică poaceelor, ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este

prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa

pratensis), oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis), sfârtecată/lacerată (Festuca sp.), ciliată

(Dichanthium ischaemum), păroasă (Eragrostis sp.) (Fig. 36: 2,3).

Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe

(auricule), structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Uneori aceşti apendici

sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. 36.4).

Frunze compuse

Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole, prevăzute

cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. Foliolele unei frunze

compuse pot fi de ordin I, II sau de ordin mai înalt.

În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze

compuse.

1. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului.

Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole, datorită foliolei terminale (Robinia

pseudacacia, Rosa sp., Sorbus aucuparia ş.a.) (Fig. 37.1.).

Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel

(Lathyrus sp., Pisum sativum, Vicia sp. ş.a.) (Fig. 37: 2–4).

2. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul

peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus, Trifolium sp. ş.a), frunze pentafoliolate

(Lupinus sp.), frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. (Fig. 37: 5,6).

Fig. 37. Frunze compuse: 1 - frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia;  2, 3, 4 -

frunze paripenat compuse la Lathyrus sp.; 5, 6 - frunze palmat compuse, trifoliolate la Lotus

corniculatus (5) şi Trifolium sp. (6).

Dispoziţia frunzelor pe tulpină

În general, dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe

sau specii de plante.

Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză; dispoziţia

cel mai frecvent întâlnită (Fig. 38.1.).

Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze, dispuse de o parte şi de

alta a tulpinii. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în

planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. Acest tip de

dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină; frunzele de la un

nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. Dispoziţia decusată este întâlnită la

reprezentanţii familiilor Urticaceae, Lamiaceae, Caryophyllaceae, Scrophulariaceae ş.a. (Fig.

38.2.).

Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze

echidistante. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp.), pinofite

(Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp., Lysimachia vulgaris, Paris

quadrifolia ş.a.) (Fig. 38.3.).

Frunze rozulare bazale. La o serie de plante (Bellis perennis, Capsella bursa-pastoris,

Taraxacum officinale ş.a.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii, în rozetă (Fig. 38.4.).

Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină

În general forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei

specii. De la această regulă există şi o serie de excepţii.

Fig. 38. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 - dispoziţie alternă; 2 - dispoziţie opusă; 3 -

dispoziţie verticilată; 4 - frunze rozulare bazale.

Anisofilia. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul

lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă, dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi

ramură şi la acelaşi nivel. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi

plagiotrope. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi

mărime. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie, formă şi mărime de cele de

pe ramurile ortotrope.

Fig. 39. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Anisofilia: 1

- Selaginella helvetica; 1a - frunze tetrastihe inegale (detaliu); 2 - Atropa belladonna.

La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope, frunzele, dispuse pe patru rânduri (tetrastihe)

sunt inegale; pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari, iar pe faţa superioară alte

două serii de frunze mai mici (Fig. 39.1.).

La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur; pe ramurile

plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă.

La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. Frunzele dispuse

lateral sunt mai mari, eliptice; frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi

ovale (Fig. 39.2.).

Mozaic foliar. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi

plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii.

Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. Mozaicul foliar se

remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.

La Acer pseudoplatanus, Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Pe

ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt

dispuse la periferie. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între

celelalte. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între

frunzele laterale (Fig. 40.1.). Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare

(Hedera helix), plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum, Geranium sp.,

Capsella sp.) ş.a.

Heterofilia. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de

forme şi dimensiuni diferite. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Ex.: la

Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile

sunt ovale, alungite, întregi (Fig. 40.2.); la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina

rotundă, întreagă, iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. 40.3.). O serie de plante

prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.

 

Fig. 40. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină.

Mozaic foliar: 1 - Acer pseudoplatanus.  Heterofilia: 2 - Hedera helix; 3 -

Ranunculus cassubicus.

Frunze metamorfozate

Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu

celelalte organe vegetative, ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le

îndeplineşte.

Frunze cu rol protector. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol

protector (Carduus acanthoides, Carduus nutans, Carlina vulgaris, Cirsium arvense, Xanthium

spinosum ş.a.) (Fig. 41.1.).

Frunze cu rol de agăţare. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se

înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta; provin din transformarea integrală sau

parţială a unei frunze. Ex.: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba); frunze complet

transformate în cârcei, rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp.); frunze parţial

transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp.) (Fig.

41.2.).

Frunze cu roluri nutritive speciale. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de

nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. Ex.: Pinguicula

sp. (foaie grasă), plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane, pe locuri

turboase (Fig. 41.3.). Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri

mari, pluricelulari, care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici,

sesili, capitaţi (cu o parte terminală globuloasă), care elaborează enzime proteolitice. După ce

insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari, lamina frunzei se pliază spre faţa

superioară, acoperind insecta pe care apoi o digeră.

Peri

Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. Totalitatea perilor de pe un

organ poartă numele de perozitate/părozitate.

Fig. 41. Frunze metamorfozate: 1 - spini la Carduus nutans; 2 - cârcei foliari la Vicia

sepium; 3 - frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris.

În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor, densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe

noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv:

– glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri, glande (Impatiens noli-tangere,

Sedum vulgare);

– glabrescent – organ aproape lipsit de peri;

– pubescent – organ acoperit cu peri fini, scurţi, moi, drepţi şi mai rari (Betula pubescens);

– hirsut – organ prevăzut cu peri lungi, drepţi, dispuşi perpendicular pe organul respectiv

(frunze de Hieracium alpinum, Arabis hirsuta, Knautia arvensis);

– hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus, Pulmonaria

officinalis);

– hispid – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, deşi şi ţepoşi (Echium sp., Leontodon hispidus);

– sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi, fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de

Salix alba);

– lanat – organ acoperit cu peri deşi, albi, lânoşi, lungi, creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp.

lanatum);

– scabru – organ aspru, prevăzut cu peri foarte scurţi, mici, aspri şi rigizi sau excrescenţe

aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae, Poa sp., Calamagrostis sp.);

– vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi, lânoşi, moi, drepţi, deşi, slab sau deloc încâlciţi

între ei (frunze de Hieracium villosum);

– tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi, moi, foarte deşi şi încâlciţi, formând o

pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum);

– setiform – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, groşi şi rari;

– setos – organ abundent acoperit cu peri lungi, rigizi, subţiri, dispuşi neregulat (Symphytum

officinale, Papaver rhoeas);

– glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini

glandulos păroase la Mentha sp.);

– glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa, frunze de Hyoscyamus

niger);

– pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului.

Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină), arahnoideu (peri ca

pânza de păianjen), barbat (peri lungi pe un organ), dispers (peri rari pe un organ) ş.a.

6.2. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ

Pteridofite (Încreng. Pteridophyta)

Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite

sporifere.

Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile).

Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere, sori etc. (Fig. 22: 1,2; Fig. 23). Sorii sunt de obicei

protejaţi de un înveliş numit induzie. În sporange, în urma diviziunii meiotice a celulelor mame

ale sporilor, se formează spori (pteridospori). Sporangele matur se deschide în moduri variate

eliberând sporii; în acest scop, la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă

(Fig. 23.2.).

Spermatofite

Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. Pinophyta (Gymnospermatophyta)

şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta), plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în

sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor.

Floarea la pinofite

La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine), dispuse pe acelaşi individ – plante

monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau

prezintă un înveliş redus, primitiv.

La reprezentanţii Fam. Pinaceae (Pinus sylvestris, Picea excelsa, Abies alba, Pinus mugo) florile

unisexuate, monoice, sunt grupate în conuri.

Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere, au forma unui con mic –

conuleţ (Fig. 42: 1a,1b). Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă, la bază cu 1–2 bractei

care îndeplinesc rolul de înveliş floral. Pe axă sunt dispuse spiralat, numeroase

microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci

polinici) (Fig. 42: 1b). În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza, se

formează microspori şi ulterior granule de polen. La maturitate sacii polinici se deschid

printr-o fantă longitudinală, eliberând granulele de polen. Odată cu acest proces, conurile

masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede.

Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. Un con este

alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei). În axila fiecărui solz

steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar, solz seminal, megasporofilă). Pe faţa

superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule. Ovulele nu sunt

acoperite (închise) de solzul carpelar, caracter ce se menţine şi la seminţe. Fiecare bractee

împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină, iar conul în

ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. 42.1: c,d,e,f,g).

Fig. 42. Organizarea florii la conifere - Pinus sylvestris: 1a - ramură cu flori %; 1b - secţiune

longitudinală prin floare % (conuleţ); 1c - ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri); 1d -

secţiune longitu-dinală prin con &; 1e - floare & văzută ven-tral; 1f - floare & văzută dorsal; 1g -

con & matur; 1h - solz car-pelar cu două seminţe; 1i - sămânţă aripată; af - axa florii; a - axa

inflorescenţei; br - bractee; msf - microspo-rofilă; msg - micro-sporange; ov - ovul; rm

- ramură; sc - solz carpelar; u - umbo.

La reprezentanţii Fam. Cupressaceae (Juniperus sp.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile

unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri.

Sămânţa la pinofite

După consistenţa lor seminţele pot fi uscate, cărnoase şi parţial cărnoase.

Seminţe aripate. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Pinaceae. Tegumentul

seminal este dur, sclerificat. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită

din ţesutul solzului carpelar (Fig. 42: 1h,1i). Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul

vântului.

Pseudobace. La Juniperus sp. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice,

dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind

ovulele într-un corp sferic, cărnos, asemănător unui fruct de tip bacă. Pseudobacele sferice, de

culoare albastră-negricioasă sunt comestibile.

Sămânţă protejată de aril. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la

bază de o sporofilă rudimentară, de consistenţă cărnoasă care, după fecundaţie, se dezvoltă şi

formează în jurul seminţei un înveliş cărnos, iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce

înconjură parţial sămânţa – aril. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă

(care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales

ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul).

Floarea la magnoliofite

În marea majoritate a cazurilor, florile se dezvoltă în axila unei bractei. Dispoziţia florilor pe

axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi

depinde de modul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe.

Flori solitare. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură

floare. Ex.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui, păştiţa albă), Anemone ranunculoides

(floarea Paştelui, păştiţa galbenă), Galanthus nivalis (ghiocel), Papaver sp. (mac) (Fig. 43).

Fig. 43. Flori solitare: 1 - Anemone nemorosa; 2 - Anemone ranunculoides; 3 - Galanthus

nivalis.

Inflorescenţe. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi

fiecare ramificaţie poartă flori. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie

a florilor, inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi

hetero-tactice sau mixte).

Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase)

Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală, cu creştere indefinită (nu se termină cu o

floare), care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu); de pe axa prin-cipală

pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. Florile de la bază

sunt mature faţă de cele din vârf. Ex.: racem, spic, ament, spadice, corimb, umbela, capitul,

calatidiu.

Racem – pe axa principală se dezvoltă, de la nivele diferite, axe secundare fiecare terminată

cu o floare. Ex.: Convallaria majalis, Verbascum sp. (lumânărica). Inflorescenţă întâlnită

frecvent la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Robinia pseudacacia, Vicia sp.) şi Brassicaceae. La

brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară, Capsella bursa-pastoris –

traista-ciobanului, Thlaspi sp. – punguliţă etc.) (Fig. 44).

Fig. 44. Inflorescenţe simple racemoase. Racem: 1 - Alyssum repens; 2 - Convallaria

majalis; 3 - Vicia cracca; 4 - schema inflorescenţei.

Ament – pe axa principală flexibilă, pendulă sau erectă, se diferenţiază flori unisexuate sesile

sau scurt pedicelate. Ex.: Alnus sp. (arin), Betula sp. (mesteacăn), Carpinus betulus (carpen),

Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Populus sp. (plop), Salix sp. (salcie) (Fig. 45:

1,2).

Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate, scurt pedicelate sau sesile.  Ex.:

Alopecurus pratensis (coada vulpii), Plantago sp. (pătlagina) (Fig. 45: 3–5). Inflorescenţă

caracteristică Fam. Poaceae.

Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern, de la nivele diferite, axe florifere secun-dare

care, în partea superioară, ajung la acelaşi nivel. Ex.: Spiraea sp. (cununiţă) (Fig. 46: 1,2).

Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care

pornesc aproape din acelaşi loc, din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Ex.: Allium

ursinum (leurdă, usturoiul ursului), Coronilla sp. (coronişte), Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig.

46: 3,4).

Fig. 45. Inflorescenţe simple racemoase. Ament: 1 - Corylus avellana; 2 - schema

inflorescenţei. Spic: 3 - Alopecurus pratensis;  4 - Plantago sp.; 5 - schema inflorescenţei; ap -

axa principală; fl - flori.

Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată, căr-noasă, se dispun flori sesile

protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Ex.: Arum orientale, Arum

maculatum (rodul-pământului), Typha sp. (papura) (Fig. 47).

Capitul – pe axa principală scurtă, sferică sau ovoidă, compactă sau goală, se inseră flori

sesile sau scurt pedicelate; întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un

involucru. Ex.: Matricaria recutita (muşeţel), Trifolium sp. (trifoi). Inflorescenţă frecvent

întâlnită la reprezentanţii Fam. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. Asteraceae (Fig. 48:

1,2).

Fig. 46. Inflorescenţe simple racemoase. Corimb: 1 - Spiraea chamaedryfolia; 2 - schema

inflo-rescenţei. Umbela: 3 - Coronilla varia; 4 - schema inflorescenţei.

Fig. 47. Inflorescenţe simple race-moase. Spadice la Arum maculatum: 1 - inflorescenţă

acoperită de spată; 2 - inflorescenţă cu spata îndepărtată; 3 - schema inflorescenţei; apm -

aparat de manifestaţiune; flf - flori &; flm - flori %; fls - flori sterile.

Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile; bracteele de la baza axei formează

involucrul. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Asteraceae: Bellis perennis

(bănuţei), Hieracium villosum (vulturică), Leontodon hispidus (potcapul călugărului),

Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. 48: 3–5).

Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase)

Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Pe

axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite, cu creştere definită. Nu se

formează o axă comună, care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu), ci un

simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât

sunt mai îndepărtate de vârf.

După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare, care pornesc din acelaşi loc, se

deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu, dihaziu şi polihaziu.

Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. De pe

această axă, subterminal, din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală

terminată cu o floare, ramificaţia continuând unilateral. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi

plan sau în planuri diferite. Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu,

ripidiu, bostrix şi cincin.

Fig. 48. Inflorescenţe simple racemoase. Capitul: 1 - Matricaria recutita; 1a - secţiune

longitudinală prin inflorescenţă; 2 - schema inflorescenţei. Calatidiu: 3 - Leontodon

hispidus; 4 – Hieracium villosum;  5 - schema inflorescenţei.

Fig. 49. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - drepaniu la Juncus bufonius; 1a -

fragment de inflorescenţă; 1b - drepaniu văzut în profil (schemă); 2 - ripidiu la Iris

pseudacorus; 2a - ripidiu văzut lateral (schemă);  I-VI - succesiunea florilor; b1-b5  - succesiunea

bracteilor.

Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior

dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. Tip de

inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Juncaceae (Juncus sp. – rugină) (Fig.

49.1.).

Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior),

dar alternativ, în două sensuri diferite, rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau

evantai. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. Tip de

inflorescenţă caracteristică pentru Fam. Iridaceae. Ex.: Iris sp. (stânjenel) (Fig. 49.2.).

Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe

planuri, urmând o linie helicoidală, spre dreapta sau spre stânga. Ex.: Hemerocallis sp. (crin)

(Fig. 50.1.).

Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ, în planuri

diferite (la dreapta şi la stânga), transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Tip de

inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Boraginaceae (Symphytum officinale –

tătăneasă, Myosotis sp. – nu-mă-uita etc.) (Fig. 50.2.).

Fig. 50. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - bostrix la Hemerocallis sp.; 1a -

bostrix (proiecţie); 2 - cincin la Symphytum officinale; 2a - cincin (proiecţie); I-VI - succesiunea

florilor; b1-b5 - succesiunea bracteilor.

Dihaziu (cima bipară, cima dicotomică). Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o

floare. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal), în axila a două bractei opuse, se

dezvoltă două axe secundare, aproximativ egale ca lungime, terminate fiecare cu câte o

floare. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. Tip de inflorescenţă

caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Caryophyllaceae. Ex.: Myosoton aquaticum

(pleşcaiţă) (Fig. 51.1.).

Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. Inflorescenţă

caracteristică Fam. Chenopodiaceae.

Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară, de sub floarea terminală, din axila

mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv, din acelaşi loc, mai multe axe florifere de

ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. Ex.: Butomus

umbellatus (roşăţea), Sedum sp. ş.a. (Fig. 51.2.).

Inflorescenţe compuse

Fig. 51. Inflorescenţe simple cimoase: 1 - dihaziu la Myosoton aquaticum; 1a - schema

inflorescenţei; 2 - polihaziu la Butomus umbellatus; 2a - schema inflorescenţei; I-V - axe de

vârste/ordine diferite.

Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. Se deo-sebesc două

tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de

ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie

numai racemoase, fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe

simple racemoase şi cimoase.

Inflorescenţe compuse homotactice racemoase

Spic compus. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din

noduri şi întrenoduri ± scurte. La noduri se inseră alternativ spice simple, scurt pedicelate

numite spiculeţe. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse

altern două sau mai multe flori. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume:

gluma superioară şi gluma inferioară. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite

palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. Floarea bisexuată (alcătuită din

gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un

perigon sepaloid. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Poaceae:

Elymus repens (pir târâtor), Lolium sp. (raigras/iarba de gazon), Secale cereale (secara),

Triticum aestivum (grâu comun) etc. (Fig. 52.1.).

Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus, mai mult sau mai puţin răsfirat, ale

cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore, lung pedunculate. Inflorescenţă

caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Poaceae. Ex.: Anthoxanthum odoratum (viţelar),

Arrhenatherum elatius (ovăscior), Bromus sp. (obsiga), Festuca sp. (păiuş), Nardus stricta

(ţăpoşică), Poa sp. (firuţa) ş.a. (Fig. 52: 2–4).

Fig. 52. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase. Spic compus: 1 - Elymus

repens; 1a - spiculeţ; 1b - schema generală a unui spi-culeţ; 1c - spic compus (schema

inflorescenţei); asp - axa spicului (rahis); aspi - axa spiculeţului; cl - călcâi; gi - glumă

inferioară; gs - glumă superioară; lo – lodi-cule; ovr - ovar; pi - palee inferioară; ps - palee supe-

rioară; sta - stamine cu antere oscilante; stg - stigmat plumos. Panicul: 2 - Bromus

hordeaceus; 3 - Festuca supina; 3a - spiculeţ; 4 - Poa annua; 4a - spiculeţ.

Umbela compusă. Axa principală, la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un

involucru se ramifică sub formă de umbelă. Axele secundare se ramifică formând mici umbele

numite umbelule; la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. Uneori

involucrul şi involucelul lipsesc. Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam. Apiaceae

(Umbelliferae). Ex.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei), Daucus carota (morcov) ş.a. (Fig.

53.1.).

Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică

la rândul lor sub formă de corimb. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam.

Rosaceae: Crataegus sp. (păducel), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.a. (Fig. 53.2.).

Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare se

ramifică sub formă de umbelă. Ex.: Hedera helix (iedera) (Fig. 53.3.).

Fig. 53. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - umbelă compusă la

Aegopodium podagraria; 1a - schema inflorescenţei; 2 - corimb compus la Sorbus aucuparia;

2a - schema inflorescenţei;  3 - racem cu umbele la Hedera helix; in - involucru; inv -

involucel; umb - umbelulă.

Racem cu calatidii. Axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare formate

se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. Ex.: Petasites albus (captalan) (Fig. 54.1.).

Corimb cu calatidii. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb;

axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un

calatidiu. Ex.: Achillea sp. (coada şoricelului) (Fig. 54.2.).

Capitul compus. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Asteraceae. Ex.: Leon-

topodium alpinum (albumiţă, floare de colţ, floarea Reginei) (Fig. 54.3.).

Fig. 54. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - racem cu calatidii la

Petasites albus; 1a - porţiune de tulpină cu calatidii; 1b - floare; 2 - corimb cu calatidii la

Achillea millefolium; 2a - calatidiu; 2b - floare; 2c - schema inflorescenţei; 3 -

apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă).

Umbelă de spiculeţe. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. Pe axele secundare

formate se află, dispuse în axila unor bractei, flori scurt pedicelate. Ex.: Cynodon dactylon (pir-

gros).

Inflorescenţe compuse homotactice cimoase

Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. Ex.: Euphorbia sp. (laptele-cucului/ laptele

câinelui).

Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. De pe această axă, de la

primul nod aflat sub floare, din axila mai multor bractei, se dezvoltă un mănunchi de axe de

ordine şi vârste diferite, fiecare terminate cu câte o floare; se formează astfel un polihaziu.

De pe fiecare axă a polihaziului, din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate

cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.

Fig. 55. Ciaţiu la Euphorbia sp.: 1 - vedere exterioară a unei „flori biologice”; 2 - ciaţiu în

secţiune longitudinală - florile % sunt dispuse în cincin; 3 - floare % (stamină); cp - cupă; cpf -

carpofor; flf - floare &; flm - floare %; gln - glande nectarifere.

Ultima ,,floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare, iar din punct de vedere

morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. 55).

Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care

alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. În cupă se află staminele şi gineceul astfel

încât, aparent, ciaţiul se aseamănă cu o floare. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5

inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5

flori masculine reprezentate de stamine cu filamente inegale. Fiecare stamină este considerată

o floare masculină, deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară, care

indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus.

Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. Euphorbiaceae.

Inflorescenţe heterotactice (mixte)

Ex.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă); cincin cu umbelă – Chelidonium

majus (rostopască); bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare); spic cu polihaziu sau

dihaziu – Lamiaceae; capitul cu cincin – Armeria sp.; ament cu dihazii – Betula pendula

(mesteacăn) etc.

Elementele florii la magnoliofite

O floare completă este alcătuită din: receptacul, înveliş floral, androceu şi gineceu (Fig.

56). Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă.

Fig. 56. Floare completă de Ranunculus acris: 1 - floare în secţiune longitudinală; 2 - floare

văzută în profil; ca - carpelă; pf - peduncul floral; pt - petale; r - receptacul; sp - sepale; sta -

stamine.

Receptacul

Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii.

Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp.), disciform – ca un disc (Rubus

sp.), cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp.), sub formă de butelie (Galanthus nivalis),

cilindric etc. (Fig. 57). Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare

solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă).

Învelişul floral

Fig. 57. Tipuri de receptacul floral: 1 - sferic la Ranunculus sceleratus; 2 - disciform la

Rubus odoratus; 3 - cupuliform la Rosa arvensis; 4 - sub formă de butelie la Galanthus nivalis.

Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. El se numeşte periant, atunci când ele-

mentele sale – sepale şi petale – se disting ca formă, dimensiuni, culoare (flori

heteroclamideice, cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se

deosebesc între ele (flori homoclamideice, cu înveliş floral simplu). Florile la care lipseşte

numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. Florile lipsite de periant se

numesc nude (aclamideice).

Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate, deobicei verzi, inserate pe receptacul

spre exterior. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul.

Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri, caz în care

ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp., Potentilla sp.) (Fig. 58: 1,2).

Caliciul este dialisepal, când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee,

brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee,

lamiacee, primulacee ş.a) (Fig. 58: 1–7). De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială;

părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi).

Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.), infundibuliformă – ca o pâlnie

(Primula veris), inflată/umflată (Silene sp.), urceolată (Hyoscyamus niger), campanulată – sub

formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. (Fig. 58: 3–7).

La unele flori caliciul apare sub formă de peri. Ex.: Arnica montana, Taraxacum officinale şi

alte asteracee (Fig. 58.8.).

Fig. 58. Tipuri de caliciu. Caliciu dialisepal: 1 - Sinapis arvensis; 2 - caliciu dublu (caliciu

extern şi calicul) la Fragaria vesca. Caliciu gamosepal: 3 - tubulos la Dianthus sp.; 4 -

infundibuliform la Primula veris; 5 - inflat la Silene sp.; 6 - urceolat la Hyoscyamus niger; 7 -

campanulat la Gentiana acaulis. Caliciu format din peri: 8 - flori tubuloase de Arnica

montana; K – caliciu.

Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.

Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în

alternanţă cu sepalele. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară,

îngustată a petalei, cu care aceasta se prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte

corola.

Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea

alba); 3 - unguiculată (Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată

(Lychnis flos-cuculi). Petale transformate în organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer

la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7)  şi Trollius europaeus (8); 9 - pinten nectarifer la Viola

odorata.

Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), oval-

lanceolată (Nymphaea alba), unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media),

tetralobată (Lychnis flos-cuculi), emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).

Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis

arvensis; 3 - Stellaria media. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de

fabacee (Pisum sativum); 4a - corola etalată; al - alae/aripi (petale laterale); ca - carena (petale

inferioare); ve - vexilum petala superioară); 5 - Veronica polita.

La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la

Ranunculus sp. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa

superioară, bazal, câte o glandă nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag,

Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci); pinten nectarifer provenit din petala

anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). La Helleborus sp. toate petalele sunt

transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate

frecvent în floare elaborează nectarul.

Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae,

Fabaceae, Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şi gamopetală, când petalele sunt concrescute

(Solanaceae, Ericaceae, Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.).

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam.

Rosaceae), Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină

(Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana

tabacum (1) şi Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă

(Calystegia   sepium); 5 - globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula

rotundifolia).

Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig.

60.5.). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5

petale libere: o petală superioară mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale

laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa,

carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a -

floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la

Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul

inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare

ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior;

lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten;  sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil.

Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub

forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa

vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia

sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula

sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre

bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61).

Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi:

– personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti

(persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig.

62.1.);

– bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium

superior, alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din

petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt

caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp.

(Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la

Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P

alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la

Eriophorum angustifolium; l - labelum.

– ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula,

rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.

Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5).

Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale,

Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute

(Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3).

La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul

extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară,

nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala

anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.).

Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica

sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi

absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).

Androceu

Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O

stamină este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 - Carex

sp., floare %; 2a - floare &.

Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă,

simplu sau ramificat (Fig. 65: 1,2).

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au

lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi

şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai

Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au

filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam.

Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de

polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de

Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.);

4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon

monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la

Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum  (9);  10 – A gamostemon  triadelf  la  Hypericum

perforatum.

După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba)

(Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.

Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva

syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două

mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3

mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine

(Fig. 65: 6–10).

Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.:

Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus

serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum.

Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune

longitudinală; 5b - stamine unite prin antere.

La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai

Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).

Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce

leagă între ele lojele anterei.

Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi

ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.

După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre

interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.).

După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.);

oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere

oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.);

dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului

(Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la

Colchicum autumnale (2), Triticum  aestivum  (3)  şi  Plantago lanceolata (4).

Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături

longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis

perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp.,

Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a.

Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii

(Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus).

Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

 

Gineceu

Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.

După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul

poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte

elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae,

Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar

celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine

(Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar

celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine

(Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în

flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine.

După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi

monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri –

micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.),

pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7).

După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele

libere (Ranunculus  sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau

sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute.

Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o

singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât

şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la

formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană

care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele

acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune

transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar

eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G

pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a -

carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum

sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

- G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11)

la nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat.

Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din

ovar, stil şi stigmat (Fig. 69: 1,2).

Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.

Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat.

Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral –

inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.); ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.,

Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 70: 1–3).

După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori

heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung

(longistil) sau scurt (brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig. 70.4.). Fenomenul este cunoscut sub

numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale.

Hetero-stilie la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil.

Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.

Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana,

Lamiaceae), trifid (Campanula sp., Crocus sp.), cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid

(Geranium sp.), lobat (Lilium sp.), disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos

(Plantago sp., Nardus stricta), papilos (Festuca sp.), gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.)

etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid

(Crocus sativus); 4 - trilobat (Lilium sp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi

papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7); 8 – papilos  (Festuca sp.); 9 -

gol/găunos (Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris germanica).

Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae).

Tipuri de flori după repartiţia sexelor

După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) –

au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai

androceu sau numai gineceu; flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu.

Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/

hermafrodite; 2 - plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă

ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă ginomonoică; 7 - plantă andromonoică; 8 - plantă

ginandrodioică;  9 - plantă androdioică; 10 - plantă ginodioică.

După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante

cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice

– plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice

– au flori unisexuate, masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus avellana,

Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix

alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ

sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.

După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame

pot fi: poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice.

Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri:

ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi

bisexuate (Acer sp., Leontopodium alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ

se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi individ se

află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp., Veratrum album).

Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele

sexe. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ

şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi

bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp., Salvia pratensis, Thymus sp.);

androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala,

Pulsatilla montana).

Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi

feminine sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi

cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.

Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi:

– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei

spirale, dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae);

– verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau

verticile (majoritatea angiospermelor);

– hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului

şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius

europaeus).

În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe

receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau

carpele; Fraxinus sp., Salix sp.), diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G;

Betulaceae, Corylaceae, Fagaceae, Urticaceae), triciclice, tetraciclice (Apiaceae,

Boraginaceae, Iridaceae, Primulaceae, Solanaceae, Scrophulariaceae), pentaciclice

(Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor

sunt tetra- şi pentaciclice.

În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~

de Typha sp.), dimere (Papaveraceae), trimere (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere

(Rubiaceae), pentamere (Primulaceae, Linaceae), polimere (Crassulaceae).

Formule şi diagrame florale

Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi

exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel

posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale.

Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre.

Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie

bilaterală; 5 – flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; }

– flori bisexuate; |, ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului.

Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K5, C5, A5, G5. Când

numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi

libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile

alăturate (adnaţie). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite, sunt utilizate

paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute

pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în

paranteze rotunde: K(5), C(5), A(5), G(5).

Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul

fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune

transversală ideală care, reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le

facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare.

Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au

la mijloc, pe faţa externă, o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane;

staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei; gineceul se redă prin forma

secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca

şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc

mic.

Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se

vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să

cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente

dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri;

se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice trasate, de la exterior spre

interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe

schemă raporturile existente între elementele florii.

 

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite

culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici.

Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-

albăstruie, albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verde-bruniu).

Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore –

sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze variegate – frunze care au 2–

3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze maculate

– sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum).

Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie

(florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii);

rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de

culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea).

Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă

(inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens); lutescente – de culoare galben auriu (corola la

Gentiana lutea), ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa

ochroleuca).

Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale,

tuberculi, rizomi).

Fructul

Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai

ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La

formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaver sp.),

receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele (Corylus sp.).

Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.

Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma

cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.

Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior),

mezocarp (zona mijlocie, în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După

consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.

Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa 

ventricidă; 2 - păs-taie la Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia

sp.; 4 - lomenta la Coronilla varia; 5 - silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 -

silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei; 7 - silicula

latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.

Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de

răspândire a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula,

nuca, baca şi drupa.

Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de

deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.

Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a

lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.).

Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se

deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane

(dorsal) în două valve sau teci. Ex.: Pisum sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73:

2,3).

Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a -

dehiscenţa septicidă; 2 - loculicidă (Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă

(Datura stramonium); 3a - dehiscenţa septifragă; 4 - septifragă la Viola tricolor;  4a –

dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 -

denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense; af -

axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg - stigmate; rst - rostru.

Lomenta – fruct asemănător unei păstăi, gâtuite între seminţe; la maturitate se fragmentează

trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig.

73.4.).

Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un

perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două

valve, prin 4 linii longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.

Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 73.5.).

Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursa-pastoris

(traista ciobanului), Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7).

Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele

fructului, de la vârf până la bază. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se

deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de

toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp.,

Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură

a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4).

Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis,

Hyoscyamus niger, Plantago sp.) (Fig. 74.5.).

Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a

fructului sau pe stigmat (Papaver sp.) (Fig. 74.6.).

Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig.

74.7.).

La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe)

egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.

74.8.).

Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de

particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă

(Matricaria perforata); 3 - diachenă (Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a -

achenă; 5 - tetraachenă (Symphytum sp.); 6 - cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la

Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9); 10 - disamara (Acer

pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul

cărnos); 12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul 

cărnos, cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r - rostru; s - şanţ.

Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu

pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig.

75: 1,2). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.).

Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii

Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu

bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.,

Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu

policarpelar (Fragaria sp., Ranunculus sp., Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria sp., Rosa sp.

nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75:

11,12).

Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi

nucela (Poaceae) (Fig. 75.6.).

Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 -

fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la

Impatiens noli-tangere; 5a - fruct deschis. Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a - secţiune

longitudinală prin polidrupă; 6b - drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end -

endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul cărnos; sm - sămânţa.

Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în

jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin

(Fraxinus sp.) (Fig. 75: 7–9).

Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.).

Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa

belladonna, Convallaria majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii

(Impatiens noli-tangere, Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate

(capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5).

Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp

lignificat. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu

policarpelar apocarp. Ex.: Rubus idaeus (Fig. 76.6.).

Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă

– fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica

(fag).

6.3. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI - BAIULUI(REGN PLANTAE, SUBREGN. CORMOBIONTA)

6.3.1. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA

Cls. Lycopodiatae

Ord. Lycopodiales

Fam. Lycopodiaceae

Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. Plante erbacee, perene.

Tulpini repente si ascendente, ramificate dicotomic sau pseudomonopodial, fara noduri

evidente, prinse de substrat prin radacini adventive. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime),

sesile, uninerve, înguste, fara ligula, dispuse spiralat, diferentiate în trofofile si sporofile.

Sporangii dispusi în axila sporofilelor, sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati

în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte.

Ex.: Lycopodium alpinum (bradisor), Lycopodium annotinum (cornisor), Lycopodium clavatum

(pedicuta), Lycopodium selago (bradisor) (Fig. 77).

Ord. Selaginellales

Fam. Selaginellaceae

Fig. 77. Fam. Lycopodiaceae: 1 - Lycopodium annotinum; 1a - sporofila cu sporange; 1b -

microfila; 2 - Lycopodium clavatum; 3 - Lycopodium selago; 3a - sporofila cu sporange; 3b -

microfila. Fam. Selaginellaceae: 4 - Selaginella helvetica; 4a, 4b - sporofile cu sporangi; 4c -

microfila cu ligula; 4d - frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala); 4e - frunze tulpinale pe

fata superioara (dorsala).

Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Plante erbacee

de dimensiuni reduse. Tulpini repente, ramificate dicotomic, fixate de substrat prin radacini

adventive. Frunze mici, sesile, moi, egale sau inegale, dispuse opus sau altern, prevazute la

baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei). Frunzele sunt

diferentiate în trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate, sunt grupati

în spice sporifere situate pe ramurile ascendente.

Ex.: Selaginella helvetica, Selaginella selaginoides (Fig. 77).

Cls. Equisetatae

Ord. Equisetales

Fam. Equisetaceae

Fig. 78. Fam. Equisetaceae: 1 - Equisetum arvense, tulpina fertila (de primavara); 1a -

tulpina sterila, asimilatoare (de vara); 2 - Equisetum sylvaticum, tulpina sporifera;

2a - tulpina sterila, asimilatoare;

2b - portiune de rizom; 3 - Equisetum palustre.

Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). Plante

erbacee, perene. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane

articulate, prevazute cu noduri si internoduri distincte. Plantele pot prezenta un singur tip de

tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. hyemale, E. palustre) sau

doua tipuri de tulpini – tulpini scunde, brune, fertile cu spice sporifere dispuse terminal si

tulpini mai înalte, sterile, verzi (asimilatoare), ramificate (E. arvense, E. sylvaticum). Frunze

uninerve, reduse la scvame (neasimilatoare), dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci

comune, dintate. Sporofile de forma peltata (scut), grupate terminal sub forma de spice

sporifere; fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi.

Ex.: Equisetum arvense, Equisetum hyemale (pipirig, pipirigut de munte), Equisetum

palustre (barba ursului), Equisetum pratense, Equisetum sylvaticum (rusinea ursului),

Equisetum telmateia, Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. 78).

Cls. Filicatae

Ord. Ophioglossales

Fam. Ophioglossaceae

Ferigi erbacee, perene. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza

formata din doua parti distincte: o parte sterila, întreaga sau divizata, verde, asimilatoare

(trofofila) si o parte fertila, galben-brunie care poarta sporangi (sporofila).

Fig. 79. Fam. Ophioglossaceae: 1 - Botrychium lunaria; 1a - vârful unei ramificatii cu

sporangi. Fam. Polypodiaceae: 2 - Asplenium ruta-muraria; 2a - foliola cu sori; 3 -

Asplenium trichomanes; 4 – Polystichum lonchitis; 5 - Asplenium scolopendrium.

Ex.: Botrychium lunaria (limba cucului, iarba dragostei) (Fig. 79.1.).

Ord. Polypodiales

Fam. Polypodiaceae

Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. Plante perene cu rizom. Frunze:

trofosporofile, rar întregi, frecvent variat divizate, lung petiolate, de tip macrofil sau

diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). Sporangii grupati în sori pe fata

inferioara a frunzei, prezinta inel mecanic de dehiscenta. Sorii de forme variate (reniformi,

rotunzi, alungiti, liniari) prezinta sau nu induzie.

Fig. 80. Fam. Polypodiaceae: 1 - Blechnum spicant; 1a - foliola cu induzie de pe

frunza sporifera; 2 - Cystopteris fragilis; 2a - foliola cu sori; 3 - Polypodium vulgare.

Ex.: Asplenium ramosum (poci-toc, rugina), Asplenium ruta-muraria (ruginita), Asplenium

scolopendrium (navalnic, limba cerbului), Asplenium trichomanes (strasnic), Athyrium filix-

femina (spinarea lupului), Blechnum spicant (scarita muntelui), Cystopteris fragilis (feriguta de

stânca), Cystopteris montana (feriga de piatra), Dryopteris carthusiana (feriga), Dryopteris

dilatata (feriga), Dryopteris filix-mas (feriga), Polypodium vulgare (feriguta, iarba dulce),

Polystichum aculeatum (creasta cocosului), Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. 79: 2–5, Fig. 80).

CLS. PINATAE

ORD. PINALES

Fam. Pinaceae

Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Frunze aciculare, pungente/înţepătoare (Picea abies),

cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp.), scurt peţiolate, sempervirescente, rar

caduce (Larix sp.). Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp., Pinus

sp.), sunt dispuse spiralat (Picea abies), spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern

(Larix sp.). Plante unisexuate, monoice cu flori grupate în conuri. Conurile masculine sunt mici,

solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. Conurile feminine sunt mari. Seminţe aripate.

Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.

Ex.: Abies alba (brad), Larix decidua (larice, zadă), Picea abies (molid), Pinus mugo (jneapăn,

jep), Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. 81; Fig. 82.1.).

Fig. 81. Fam. Pinaceae: 1 - Abies alba; 1a - rămurică cu flori |; 1b - frunza; 1c - frunză în

secţiune transversală; 1d - con ~; 1e - solz carpelar cu bractee; 1f - solz carpelar cu două

seminţe; 2 - Larix decidua; 2a - ramură tânără cu flori |, ~ şi frunze aciculare grupate în

fascicule; 2b - conuri ~ mature; 2c - sămânţa aripată; 3 - Picea abies; 3a - ramură cu două flori

~; 3b - inflorescenţa ~ tânără (erectă); 3c - con ~ matur (pendul); 3d - frunză; 3e - frunză în

secţiune transversală; 3f - solz carpelar fără seminţe; 3g - sămânţa aripată.

Fam. Cupressaceae

Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp.). Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare,

grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp.). Flori unisexuate grupate în conuri mici.

Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice, verzi, apoi albastru-negricioase.

Ex.: Juniperus communis (ienupăr), Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. 82.2.).

Fam. Taxaceae

Ex.: Taxus baccata (tisa) (Fig. 82.3.). Arbore/arbust dioic. Nu prezintă canale rezinifere. Frunze

sempervirescente liniare, moi, turtite dorsi-ventral, dispuse altern, discolore (verde închis pe

faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). Flori masculine grupate la baza frunzelor, pe

ramurile terminale. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul

terminal, erect). Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu, cărnos (singura parte netoxică din

planta care conţine un alcaloid, taxina).

Fig. 82. Fam. Pinaceae: 1 - Pinus mugo; 1a - frunze în fascicul; 1b - sămânţa aripată. Fam.

Cupressaceae: 2 - Juniperus communis; 2a - pseudobacă. Fam. Taxaceae: 3 - Taxus

baccata, ramură cu flori | (planta |); 3a - floare |; 3b - frunză; 3c - frunză în secţiune

transversală; 3d - ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~); 3e - sămânţa fără aril.

CLS. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE)

 

Subcls. Magnoliidae (Polycarpicae)

Ord. Ranunculales

Fam. Ranunculaceae

Plante erbacee (rar lemnoase), perene, bianuale şi anuale. Rădăcina principală lipseşte.

Tulpinile subterane (rizomiforme, bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive.

Frunze bazale peţiolate; frunze superioare sesile, nestipelate (excepţie Thalictrum sp.), întregi,

lobate sau palmat-sectate, dispuse altern, rar opus (Clematis sp.). Flori solitare sau grupate în

inflorescenţe cimoase, bisexuate, actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp., Aquilegia sp.).

Elementele florii sunt dispuse spiralat, hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. Înveliş

floral: perigon sau periant. Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din

petale transformate; alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de

un solzişor. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Gineceu superior,

pluricarpelar, apocarp. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule), nucă (poliachene) sau bacă.

Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥; K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1

Obs. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina,

adonitoxina, helleborina) şi alcaloizi (aconitina, decozina).

Ex.: Aconitum anthora (omag galben), Aconitum moldavicum (omag), Aconitum toxicum

(omag), Aconitum vulparia subsp. lasianthum (omag), Actaea spicata (orbalţ), Anemone

narcissifolia (oiţe), Anemone nemorosa (păştiţa albă), Anemone ranunculoides (păştiţa

galbenă, floarea Paştelui), Aquilegia nigricans subsp. nigricans (căldăruşe), Aquilegia

transsilvanica (căldăruşe), Caltha palustris (calcea calului), Clematis alpina (curpen de munte),

Delphinium elatum subsp. elatum (nemţişor), Helleborus purpurascens (spânz), Hepatica

transsilvanica (crucea voinicului), Isopyrum thalictroides (găinuşi), Pulsatilla alba (sisinei de

munte, dediţei), Ranunculus acris (piciorul cocoşului), Ranunculus alpestris, Ranunculus

carpaticus, Ranunculus cassubicus, Ranunculus ficaria (untişor, sălăţică, grâuşor), Ranunculus

montanus (piciorul cocoşului de munte), Ranunculus oreophilus, Ranunculus platanifolius,

Ranunculus repens (floare de leac), Thalictrum aquilegifolium (rutişor), Trollius europaeus

(bulbuci) (Fig. 83; Fig. 84).

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b

- sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă.

Ord. Papaverales

Fam. Papaveraceae

Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau

grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale

libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă).

Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2)

Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere

anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc.

Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. corona-

sancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 -

Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba.

Subcls. Hamamelidae (Amentiferae)

Ord. Urticales

Fam. Ulmaceae

Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate,

monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal.

Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2)

Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.).

Fam. Urticaceae

Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate,

monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă.

Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.).

Ord. Fagales

Fam. Fagaceae

Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce.

Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi

aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid,

campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de

tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de

hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată,

monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir).

Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam.  Ulmaceae: 2 –

Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |;  3b - fructe.

Fig. 86. Fam.  Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |;

1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi

~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana;  4 - Alnus alnobetula.

Fam. Betulaceae

Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau

trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate,

monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine:

perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu

gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi

rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4;

~ P0 G(2)

Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb),

Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

Fig. 87. Fam. Corylaceae: 1 - Corylus avellana, ramură cu frunze şi fructe; 1a - rămurică cu o

inflorescenţă | şi ~; 1b - ament ~; 1c - două flori ~; 1d - floare |; 2 - Carpinus betulus, ramură

cu frunze şi fructe; 2a - rămurică cu inflorescenţă | şi ~; 2b - nuculă.

Fam. Corylaceae

Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate,

monoice. Florile masculine nude, cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. Florile feminine sunt

dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi

bracteole. Gineceu inferior, bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Fruct: achenă (Corylus sp.),

samară (Carpinus sp.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor.

Formula florală: | P0 A4; ~ P4 G(2)

Ex.: Corylus avellana (alun), Carpinus betulus (carpen) (Fig. 87).

Subcls. Caryophyllidae

Ord. Caryophyllales (Centrospermae)

Fam. Caryophyllaceae

Plante erbacee. Tulpini articulate, îngroşate la noduri. Frunze simple, întregi, opuse. Flori

actinomorfe, bisexuate, pentamere (rar unisexuate, tetramere) grupate în cime dihaziale

caracteristice familiei . Gineceu cu ovar superior, unilocular. Fruct: frecvent capsulă, cu

dehiscenţă apicală, denticulată.

Formula florală: K5-4; (5-4) C5-4; 10; 0 A5+5; 5-2 G(5-2)

Subfam. Silenoideae: caliciu gamosepal, petale lung unguiculate, variat colorate, ovar susţinut

de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale, între sepale şi petale).

Ex.: Dianthus carthusianorum (garofiţe), Dianthus glacialis subsp. gelidus (garofiţă pitică),

Dianthus spiculifolius (garofiţe), Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte), Gypsophila petraea,

Lychnis flos-cuculi (floarea cucului), Lychnis viscaria (lipicioasă), Saponaria officinalis

(săpunariţă), Silene acaulis (iarbă roşioară, miliţea), Silene dioica (opaiţă roşie), Silene heuffelii

(opaiţă), Silene nutans (Fig. 88).

Fig. 88. Fam. Caryophyllaceae: 1 - Dianthus carthusianorum; 1a - petală; 2 - Stellaria media;

2a - floare; 2b - porţiune de tulpină; 2c - sămânţa; 3 - Stellaria holostea; 4 - Silene acaulis; 5

- Cerastium alpinum subsp. lanatum.

Subfam. Alsinoideae: caliciu dialisepal, petale mici, albe, ovar fără ginofor, stile libere.

Ex.: Arenaria biflora (studeniţă), Arenaria ciliata (studeniţă), Arenaria serpyllifolia (studeniţă),

Cerastium alpinum subsp. lanatum (lâna caprelor), Cerastium arvense (struna cocoşului,

cornuţ), Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului, cornuţ), Minuartia recurva, Minuartia

sedoides, Minuartia verna subsp. gerardii (mierluţă), Moehringia muscosa (scâteiuţe albe),

Moehringia trinervia (merinană), Myosoton aquaticum (plescaiţă), Sagina procumbens

(grăşătoare), Scleranthus annuus (buruiana surpăturii), Scleranthus perennis (sincerică),

Scleranthus uncinatus (studeniţă), Stellaria graminea (rocoţea), Stellaria holostea (iarbă

moale), Stellaria media (rocoină), Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. 88).

Fam. Chenopodiaceae

Plante erbacee. Frunze alterne sau opuse, nestipelate, cu aspect făinos. Flori mici,

actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, pentamere, grupate în spice sau cime (glomerule).

Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. Gineceu superior cu ovar uniloculat, uniovulat.

Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent.

Formula florală: P5-1; 0 A5-1 G(5-2)

Ex.: Chenopodium album (lobodă, spanac sălbatic), Chenopodium bonus-henricus (spanacul

ciobanilor) (Fig. 89.1.).

Ord. Polygonales

Fam. Polygonaceae

Plante erbacee, anuale sau perene. Tulpini cilindrice, articulate, erecte, prostrate sau volubile,

umflate la noduri. Frunze alterne, simple, cu stipele concrescute formând ohrea. Inflorescenţe

axilare sau terminale (spic, racem sau cime). Flori mici, actinomorfe, bisexuate (rar

unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb, roşu) alcătuit din 3-6 tepale, cu 6-9 stamine.

Ovar superior, tricarpelar, uniloculat, uniovulat cu 3 stile libere. Fruct: achenă trimuchiată

adăpostită frecvent în perigonul persistent.

Formula florală: P3+3 A 3+3 G(3)

Fig. 89. Fam. Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Fam.  Polygonaceae: 2

- Polygonum bistorta; 2a - floare; 2b - fruct/nuculă; 3 - Rumex alpinus; 3a - fruct (achenă

adăpostită în perigonul persistent); 4 - Rumex acetosa; 4a - floare |; 4b - floare ~ (ovar cu

stigmate); 4c - fruct.

Ex.: Polygonum aviculare (troscot), Polygonum bistorta (răculeţ), Polygonum convolvulus

(hrişcă urcătoare), Polygonum hydropiper (piperul bălţii), Polygonum lapathifolium (iarbă

roşie), Polygonum mite (buruiana viermilor), Polygonum persicaria (iarbă roşie, ardeiul

broaştei), Polygonum viviparum (iarba şopârlelor), Rumex acetosa (măcriş), Rumex acetosella

(măcriş mărunt), Rumex alpestris (măcriş ciobănesc), Rumex alpinus (ştevia stânelor), Rumex

conglomeratus (măcrişul calului), Rumex crispus (dragavei, ştevie creaţă), Rumex obtusifolius

(măcrişul calului), Rumex scutatus (Fig. 89: 2–4).

Ord. Plumbaginales

Fam. Plumbaginaceae

Plante erbacee perene. Frunze simple, întregi dispuse altern sau în rozetă. Inflorescenţă

capituliformă sau dihaziu. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5; caliciu gamosepal, persistent

şi membranos; petale puţin unite la bază; stamine 5 epipetale; ovar superior, unilocular. Fruct:

achenă sau capsulă. Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5)  Obs. Epiderma prezintă glande

secretoare de apă sau calcar. Ex.: Armeria alpina (armerie) (Fig. 90.1.).

Subcls. Rosidae

Ord. Saxifragales

Fam. Crassulaceae

Plante erbacee adaptate la xerofitism. Frunze simple, nestipelate, cărnoase, suculente ±

cilindrice. Flori actinomorfe, bisexuate, de regulă pe tipul 5, grupate în inflorescenţe cimoase.

Sepale şi petale libere. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. Carpele

libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. Fruct: polifoliculă.

Formula florală: K5 C5 A5 G5-2

Ex.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă), Rhodiola rosea (rujă), Sedum acre (iarbă de şoaldină),

Sedum alpestre, Sedum annuum, Sedum atratum, Sedum hispanicum (şoaldină aurie), Sedum

vulgare (dragoste) (Fig. 90: 2,3).

Fam. Saxifragaceae

Plante erbacee. Frunze întregi, nestipelate, alterne, frecvent grupate în rozete bazale. Flori

actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5 (rar 4), cu învelişuri florale libere, frecvent grupate în cime.

Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. Gineceu superior, semiinferior şi inferior, frecvent oligomer şi

sincarp, rar apocarp; stile libere. Fruct: capsulă (foliculă).

Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1); 5-3

Obs. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune, în care se

depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere.

Ex.: Chrysosplenium alternifolium (splină), Parnassia palustris (şopârliţa albă), Saxifraga

adscendens (ochii şoricelului), Saxifraga aizoides (ochii şoricelului), Saxifraga androsacea,

Saxifraga bryoides, Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă), Saxifraga cuneifolia (iarba

căşunăturii), Saxifraga demissa, Saxifraga moschata, Saxifraga oppositifolia, Saxifraga

paniculata (iarba-surzilor) (Fig. 91).

Fig. 90. Fam. Plumba-ginaceae: 1 - Armeria alpina; 1a - floare; 1b - flori cu două bracteole;

1c - stamină con-crescută cu o petală. Fam. Crassulaceae: 2 - Sedum acre; 2a - floare; 2b -

frunză;3 - Jovibarba heuffelii.

Fig. 91. Fam. Saxifra-gaceae: 1 - Parnassia palustris; 2 - Saxifraga aizoides; 2a - capsulă

înconjurată de caliciul persistent; 3 - Chryso-splenium alternifolium; 3a - floare; 4 - Saxifraga

pani-culata; 4a - floare; 4b - porţiune de frunză mărită; 5 - Saxifraga cuneifolia.

Ord. Rosales

Fam. Rosaceae

Plante lemnoase (arbori, arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. Frunze simple sau compuse,

frecvent alterne şi stipelate. Flori actinomorfe, frecvent bisexuate şi pentamere, dispuse în

inflorescenţe variate, rar solitare. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă, rar perigon, cu

elemente libere. La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. Androceu cu

numeroase stamine libere. Receptaculul (convex, concav sau urceolat), gineceul (apocarp sau

sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă, nucă, bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate.

Subfam. Rosoideae. Formula florală: K5; 5+5 C5 A¥ 1

Ex.: Alchemilla flabellata (creţişoară), Alchemilla mollis (creţişoară), Dryas octopetala

(arginţică), Filipendula ulmaria (creţuşcă), Filipendula vulgaris (aglică), Fragaria vesca (fragi de

pădure), Geum montanum (mărţişor), Geum reptans (plăcinţele), Geum rivale (călţunul

doamnei), Geum urbanum (cerenţel), Potentilla anserina (coada racului), Potentilla argentea

(scrântitoare), Potentilla erecta (sclipeţi), Potentilla reptans (cinci degete), Potentilla ternata

(scâteiuţă de munte), Potentilla thuringiaca, Rosa canina (măceş), Rosa pendulina (măceş de

munte), Rubus hirtus (mur păros), Rubus idaeus (zmeur) (Fig. 92; Fig. 93; Fig. 94).

Fig. 92. Fam. Rosaceae: 1 - Alchemilla mollis; 1a, 1b - floare văzută din faţă şi profil; 2 -

Crataegus monogyna, ramură cu flori; 2a - ramură cu fructe; 3 - Dryas octo-petala; 3a -

fructe; 4 - Filipendula vulgaris.

Fig. 93. Fam. Rosaceae: 1 - Geum montanum; 1a - fruct/nuculă; 2 - Geum rivale; 2a -

petală; 2b - nuculă; 3 - Potentilla anserina; 4 - Potentilla erecta.

Subfam. Maloideae (Pomoideae). Formula florală: K5 C5 A10+10; ¥; 10+5+5 G (5-2); 1

Ex.: Sorbus aucuparia (scoruş de munte), Crataegus monogyna (păducel, gherghinar) (Fig. 92;

Fig. 94).

Subfam. Spiraeoideae. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2.

Ex.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. 94).

Ord. Fabales

Fam. Fabaceae (Leguminosae, Papilionaceae)

Plante erbacee sau lemnoase. Rădăcini cu nodozităţi. Frunze frecvent compuse (penat sau

palmat, cu 3–5–7 foliole), stipelate, alterne. La frunzele penate foliola terminală se transformă

frecvent în cârcel (Vicia sp., Lathyrus sp.). Flori zigomorfe, bisexuate, pentamere, grupate în

inflorescenţe racemoase. Caliciul alcătuit din 5 sepale unite. Corola: 5 petale libere cu o

conformaţie caracteristică (vexilum, aripi şi carenă). Androceu alcătuit din 10 stamine:

dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. Gineceu superior, unicarpelar,

unilocular, cu unul sau mai multe ovule. Fruct: păstaie, păstaie indehiscentă sau lomentă.

Formula florală: K(5) C5 A5+5; (5+5); (9)+1 G1

Obs. Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin, saponine, alcaloizi (citisina, sparteina,

galegina).

Fig. 94. Fam. Rosaceae: 1 - Sorbus aucuparia, ramură cu flori; 1a - ramură cu fructe; 2 -

Spiraea chamaedryfolia; 2a - floare; 2b - fruct/ folicule; 3 - Rosa pendu-lina; 3a - receptacul şi

caliciu persistent (fruct tânăr); 4 - Rubus idaeus, ramură cu flori şi fructe/

polidrupe; 4a - sămânţa.

Ex.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare), Astragalus glycyphyllos (unghia găii), Coronilla varia

(coronişte), Genista tinctoria (drobiţă), Genistella sagittalis (grozamă), Hedysarum

hedysaroides (dulcişor), Lathyrus pratensis (lintea pratului), Lotus corniculatus (ghizdei),

Medicago falcata (lucernă galbenă, culbecească), Medicago lupulina (trifoi mărunt), Melilotus

albus (sulfină albă), Melilotus officinalis (sulfină galbenă), Onobrychis montana subsp.

transsilvanica (sparcetă), Ononis arvensis (osul iepurelui), Oxytropis campestris (luntricică),

Oxytropis halleri (luntricică), Trifolium alpestre (trifoi), Trifolium arvense (papanaşi), Trifolium

aureum (trifoi), Trifolium montanum (trifoi), Trifolium pannonicum, Trifolium pratense (trifoi

roşu), Trifolium repens (trifoi alb tărâtor), Vicia cracca (măzăriche), Vicia sepium (măzăroi

sălbatec), Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. 95).

Ord. Myrtales

Fam. Onagraceae (Oenotheraceae)

Plante erbacee, bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. Frunze simple, stipelate, dispuse

altern sau opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, frecvent pe tipul 4 (tetramere, pentaciclice),

axilare sau grupate în racem. Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Fruct: capsulă cu

numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi.

Fig. 95. Fam. Fabaceae: 1  - Lathyrus pratensis; 2 - Anthyllis vulneraria; 2a - floare; 3 - Lotus

corniculatus; 3a - fructe; 3b - sămânţa; 4 - Hedy-sarum hedysaroides;  5 - Trifolium repens.

Formula florală: K4-2 C4-2,0 A10,8,4,2 G(4)

Ex.: Chamerion angustifolium (pufuliţă, răscoage, zburătoare), Circaea lutetiana (tilişcă),

Epilobium alpestre, Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă), Epilobium montanum (pufuliţă),

Epilobium roseum, Oenothera biennis (luminiţă) (Fig. 96).

Ord. Thymelaeales

Fam. Thymelaeaceae

Arbuşti şi plante erbacee. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne. Flori actinomorfe,

bisexuate pe tipul 4, grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne

blagayana). Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile

receptaculului tubulos-campanulat. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai

receptaculului în două verticile. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior, liber faţă de

receptaculul caduc. Fruct: drupă.

Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1       

Ex.: Daphne blagayana (iederă albă), Daphne mezereum (tulichină) (Fig. 97.1.).

Fig. 96. Fam. Onagraceae: 1 - Epilobium montanum; 2 - Chamerion angustifolium; 2a -

fruct/capsulă; 2b - sămânţă cu peri; 3 - Circaea lutetiana; 3a - floare; 3b - fruct.

 

Ord. Cornales

Fam. Cornaceae

Plante lemnoase. Frunze simple, întregi, nestipelate, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe

tipul 4, dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme. Sepale mici. Petale

valvate. Gineceu cu ovar inferior, bicarpelar. Fruct: drupă.  

Formula florală: K4 C4 A4 G(2)

Ex.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. 97.2.).

Ord. Celastrales

Fam. Celastraceae

Plante lemnoase (arbuşti). Frunze simple, alterne sau opuse. Flori mici, verzui, actinomorfe,

bisexuate, pe tipul 4–5, grupate în cime dihaziale. La baza staminelor au disc nectarifer.

Gineceu cu ovar superior. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare

roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele.

Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2)

Ex.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă, lemn râios), Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig.

97.3.). Obs. Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor

verucozităţi brune-negricioase. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului)

cu utilizări industriale.

 

Ord. Santalales

Fam. Santalaceae

Plante erbacee, semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). Frunze

simple, întregi, nestipelate, alterne. Flori mici, actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4-5 cu perigon.

Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. Gineceu cu ovar inferior, monolocular. Fruct:

achenă.

Ex.: Thesium alpinum (măciulie), Thesium kernerianum (măciulie), Thesium linophyllon

(măciulie) (Fig. 97.4.).

Fig. 97. Fam. Thymelaeaceae: 1 - Daphne mezereum, ramură cu flori; 1a - ramură cu

fructe/bace. Fam. Cornaceae: 2 - Cornus sanguinea; 2a - floare; 2b - ramură cu fructe/bace.

Fam. Celastraceae: 3 - Evonymus verrucosus, ramură cu flori; 3a - ramură cu fructe/capsule;

3b - fruct după căderea seminţelor. Fam. Santalaceae: 4 - Thesium kernerianum,

plantă cu fructe;  4a - fruct mărit.

Ord. Euphorbiales

Fam. Euphorbiaceae

Plante erbacee. Frunze simple, dispuse altern sau opus. Flori mici, actinomorfe, unisexuate,

monoice sau dioice, apetale. Formula florală: | P5-1; 0 A¥-1; ~ P5-1; 0 G(3)

Obs. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe), protide

toxice (curcina, crotina, ricinina), glicozide cianogenice, substanţe tinctoriale, răşini ş.a.

Plante cu latex: Euphorbia sp. (alior, laptele câinelui, laptele cucului). Frunze alterne.

Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu. Gineceu superior, tricarpelar, trilocular. Fruct capsulă (se

desface în 3 mericarpii monosperme).

Ex.: Euphorbia amygdaloides, Euphorbia cyparissias, Euphorbia helioscopia, Euphorbia stricta

(Fig. 98: 1–3).

Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). Frunze opuse. Plantă dioică. Flori cu perigon

sepaloid, trimer. Androceu: 9–12 stamine. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. 98.4.).

Fig. 98. Fam. Euphorbiaceae: 1 - Euphorbia amygdaloides; 1a - ciaţiu; 1b - sămânţa; 2 -

Euphorbia cyparissias; 2a - ciaţiu; 2b – stamină; 2c - sămânţa; 3 - Euphorbia helioscopia; 3a -

ciaţiu; 3b - sămânţa; 4 - Mercurialis perennis;  4a - floare |; 4b - capsulă.

Ord. Sapindales (Acerales)

Fam. Aceraceae

Plante lemnoase. Frunze simple, lobate, nestipelate, opuse, adesea anizofile sau dispuse în

mozaic foliar. Flori actinomorfe, bisexuate sau unisexuate monoice, pe tipul 5 (4); uneori

învelişul floral lipseşte. Gineceu superior, bicarpelar. Fruct: disamară.

Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5; 4+4; 5-4 G(2)

Ex.: Acer platanoides (arţar, paltin de câmp), Acer pseudoplatanus (paltin, paltin de munte)

(Fig. 99: 1,2).

Ord. Geraniales

Fam. Oxalidaceae

Plante erbacee mici, cu rizomi subţiri. Frunze palmat compuse, lung peţiolate. Flori

actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5; caliciu persistent. Gineceu superior cu 5 carpele unite

continuat cu 5 stile; stigmate globuloase. Fruct capsulă. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3)

Ex.: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig.

99.3.).

Fam. Geraniaceae

Fig. 99. Fam. Aceraceae: 1 - Acer platanoides; 1a,1b - fruct/disamară; 2 - Acer

pseudoplatanus; 2a - disamară. Fam. Oxalidaceae: 3 - Oxalis acetosella.

Plante erbacee. Frunze simple lobate, palmat compuse, dispuse altern sau opus, stipelate. Flori

actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Ovarul superior 5-carpelar, 5-locular se prelungeşte cu un

stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate. Fruct: capsulă lungă, rostrată; la

maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme. După fecundaţie receptaculul floral

împreună cu carpelele formează un rostru alungit, sub formă de cioc de barză, care contribuie

la formarea capsulei. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung, higro-scopic care prin

răsucire contri-buie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. Formula florală: K5 C5

A5+5+5; 5+5; 5 G(5-3)

Obs. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol, geraniol).

Ex.: Geranium caeruleatum, Geranium phaeum (pălăria cucului), Geranium pratense

(greghetin), Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. 100).

Fam. Balsaminaceae

Ex.: Impatiens glandulifera, Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. 101.1.). Plante erbacee cu

frunze simple, întregi, ovat-eliptice, alterne, nestipelate. Flori zigomorfe, bisexuate,

pentamere, galbene, pendule, cu pinten curbat. Gineceu superior. Fruct cărnos dehiscent; la

maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5)

Fig. 100. Fam. Geraniaceae: 1 - Geranium phaeum; 2 - Geranium robertianum; 3 - Geranium

pratense.

Ord. Linales

Fam. Linaceae

Plante erbacee. Frunze simple, întregi, dispuse altern. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5,

dispuse în cime. Sepale şi petale libere. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care

prezintă glande nectarifere. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A5+5; 5+0 G(5)

Ex.: Linum austriacum (ineaţă), Linum catharticum (inuţ de câmp, ineaţă), Linum extraaxillare

(in de munte) (Fig. 101: 2–4).

Ord. Polygalales

Fam. Polygalaceae

Plante erbacee. Frunze simple, nestipelate, alterne. Flori zigomorfe, bisexuate, grupate în

raceme. Caliciu: 5 sepale libere, inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite

aripi), persistente, petaloide. Corola: 3 petale unite la bază, cea inferioară cu un apendice

fimbriat. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. Gineceu superior.

Fruct: capsulă. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2)

Ex.: Polygala amara, Polygala vulgaris (amăreală, şopârliţa) (Fig. 101.5).

Ord. Apiales (Umbellales)

Fam. Araliaceae

Plante lemnoase, arbuşti căţărători sau târâtori. Frunze simple, întregi sau palmat lobate,

nestipelate, persistente, dispuse altern. Flori mici, actinomorfe, bisexuate, verzui, pe tipul 5,

grupate în umbele. Gineceu cu ovar inferior, 5-locular. Fruct: bacă.

Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex.: Hedera helix (iederă).

Fig. 101. Fam. Balsaminaceae:  1 - Impatiens noli-tangere;

1a - fruct cărnos dehiscent; 1b - sămânţa. Fam. Linaceae: 2 - Linum austriacum; 2a -

sămânţa; 3 - Linum catharticum; 4 - Linum extraaxillare. Fam. Polygalaceae:  5 - Polygala

vulgaris.

Fam. Apiaceae(Umbelliferae)

Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. Tulpini în general fistuloase, articulate, cu internoduri

lungi, de regulă longitudinal costate. Frunze alterne, nestipelate, cu lamina frecvent penat sau

palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă, rar

umbela simplă (Astrantia sp., Sanicula sp.). Flori mici, actinomorfe, bisexuate (rar unisexuate),

pe tipul 5. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. Corola dialipetală cu 5 elemente

diferit colorate. Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. Gineceu inferior, bicarpelar,

bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Fruct:

diachenă; se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată

numită carpofor.

Formula florală: K5 C5 A5 G(2)

Obs. Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol, cimol, timol, borneol,

limonen, pinen), oleorezine, heterozide şi alcaloizi (coniina).

Ex.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei), Angelica archangelica (angelică), Anthriscus

sylvestris (haşmaciucă), Astrantia major (ştevie de munte), Bupleurum diversifolium,

Bupleurum falcatum, Carum carvi (chimen, săcărică), Chaerophyllum hirsutum (asmăţui

sălbatic), Chaerophyllum aromaticum (antonică), Conium maculatum (cucută), Daucus carota

subsp. carota (morcov), Heracleum carpaticum, Heracleum palmatum (talpa ursului, crucea-

pământului), Heracleum sphondylium (brânca ursului), Ligusticum mutellina (brie, brioală),

Pastinaca sativa (păstârnac), Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp), Sanicula europaea

(sânişoară), Seseli annuum (cosicel), Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. 102; Fig. 103.1.).

Subcls. Dilleniidae

Ord. Theales

Fam. Hypericaceae

Plante erbacee în flora României. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate,

pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. Androceu gamostemon, triadelf sau pentadelf cu

numeroase stamine rezultate prin dedublare. Gineceu superior cu 3–5 carpele. Fruct: capsulă

septicidă. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5)

Fig. 102. Fam. Apiaceae: 1 - Astrantia major; 1a - floare bisexuată; 1b - floare bisexuată

funcţional ~; 1c - floare |; 2 - Carum carvi; 2a - floare; 2b - fruct/diachenă; 3 - Ligusticum

mutellina; 3a - diachenă; 4 – Heracleum sphondylium; 4a - fruct.

Obs. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi

secretoare cu uleiuri volatile, care se află şi în celelalte organe.

Ex.: Hypericum hirsutum (sunătoare), Hypericum macu-latum (sunătoare), Hypericum

perforatum (sunătoare, pojarniţă) (Fig. 103.2.).

Ord. Malvales

Fam. Malvaceae

Plante erbacee în flora României. Frunze simple, întregi sau lobate, alterne, cu stipele mici,

caduce. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor, sunt actinomorfe, bisexuate, pe

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este

concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf

alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format

din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene).

Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ )

Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii.

Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig.

103.3.).

Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae

Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori

solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară

(anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în

formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit

din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său,

într-o gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c -

petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă;

2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mă-nunchi;

3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial.

Formula florală: K5 C5 A5 G(3)

Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola

dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola

reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae

Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse

în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu

numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3)

Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig.

104.4.).

Ord. Capparales (Cruciferales)

Fam. Brassicaceae (Cruciferae)

Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse

altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate,

pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe

două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu

tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere.

Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum)

între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă.

Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2)

Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează

glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală

prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam.

Cistaceae: 4  - Helianthemum  nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa.

Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis

hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară),

Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista

ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria

bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis

(puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia,

Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis

arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum

(Fig.105; Fig. 106).

Fig. 105. Fam. Brassicaceae: 1 - Alliaria petiolota; 1a - silicvă; 1b - sămânţă; 2 - Arabis

alpina; 2a - silicvă; 2b - sămânţă; 3 - Barbarea vulgaris; 3a - floare; 3b - silicvă; 4 - Biscutella

laevigata; 4a - floare; 4b - siliculă.

Ord. Salicales

Fam. Salicaceae

Plante lemnoase, arbuşti şi arbori. Frunze simple, întregi, stipelate, alterne. Flori nude,

unisexuate, dioice, grupate în amenţi erecţi sau penduli. Florile sunt dispuse la baza unei

bractei mai mult sau mai puţin păroase, prevăzute cu un disc sau glande nectarifere. Florile

masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine. Florile feminine au gineceu superior,

cu ovar bicarpelar, unilocular, pluriovulat, prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. Fruct: capsulă

loculicidă; se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. Seminţele

mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul, cu rol în diseminare.

Formula florală: | P0 A 30-2;  ~ P0 G(2)

Ex.: Populus tremula (plop tremurător), Salix alba (salcie), Salix caprea (salcie căprească),

Salix fragilis (răchită), Salix hastata, Salix herbacea, Salix purpurea (răchită roşie), Salix retusa,

Salix reticulata (salcie pitică), Salix silesiaca (Iovă, salcie de Silezia), Salix triandra (Fig. 107).

Fig. 106. Fam. Brassicaceae:1 - Cardamine pratensis; 1a - silicvă; 2 - Dentaria glandulosa; 2a

- silicvă; 3 - Lunaria rediviva; 4 - Rorippa sylvestris; 4a - floare; 4b - silicvă.

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu

ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu

ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |;

3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 -

Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitis-

idaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 -

Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia;  6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae

Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau

verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar

unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală,

frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale

şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de

corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu

4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar

drupă.

Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.: Bruckenthalia spiculifolia (coacăză), Loiseleuria procumbens (azalee de munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru),

Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae

Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare

sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral

diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de

petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă.

Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia

(brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae

Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi

frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe,

bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5

staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct:

capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 -

Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b -

secţiune longitudinală  prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia.

Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia

nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri

(anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella

hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae

Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar

alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale.

Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior,

bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă.

Formula florală: K (4-5) [C(4-5) A4-5] G(2)

Obs. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului, foarte importanţi

în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina), glicozide flavonice (gentizina, gentiina) şi

alcaloizi antihelmintici (gentiamina).

Ex.: Centaurium erythraea (fierea pământului), Centaurium pulchellum (frigurică), Gentiana

acaulis (cupe), Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului), Gentiana lutea (ghinţura

galbenă), Gentiana nivalis, Gentiana punctata (ghinţură), Gentiana utriculosa (ghinţură,

ochincele), Gentiana verna (ghinţură de primăvară, ochincele), Gentianella austriaca,

Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. 110: 1–3).

Ord. Oleales

Fam. Oleaceae

Plante lemnoase (arbori, arbuşti). Frunze simple, întregi sau penat-compuse, nestipelate,

opuse (rar alterne). Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4, grupate în inflorescenţe terminale

racemoase; caliciu gamosepal; corola gamopetală, hipocrateriformă sau campanulată (rar

absentă); androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola; gineceu superior,

bicarpelar, bilocular. Fruct variat: capsulă (Syringa sp.), samară (Fraxinus sp.), bacă sau drupă.

Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. Oleaceele conţin glicozide (siringosida, ligustrisidă). Ex.:

Fraxinus excelsior (frasin), Syringa vulgaris (liliac).

Ord. Solanales

Fam. Convolvulaceae

Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. Frunze simple, întregi sau lobate, alterne,

nestipelate. Flori solitare sau grupate în raceme şi cime, actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5.

Corola gamopetală, campanulat-infundibuliformă. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de

corolă. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2)

Ex.: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. 110.4.).

Fam. Cuscutaceae

Plante parazite lipsite de rădăcini. Tulpini subţiri, volubile, de culoare galbenă, roşiatică sau

albicioasă, prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. Flori mici, sesile sau scurt pedicelate,

grupate în glomerule, actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale.

Androceu cu 5 stamine. Gineceu superior cu 1–2 stile. Fruct: capsulă.

Ex.: Cuscuta epithymum (torţel), Cuscuta europaea (torţel) (Fig. 110.5.).

Fig. 110. Fam. Gentianaceae: 1 - Gentiana utriculosa; 2 - Gentiana verna; 3 -

Gentiana asclepiadea. Fam. Convolvulaceae: 4 - Convolvulus arvensis; 4a - floare. Fam.

Cuscutaceae: 5 - Cuscuta epithymum; 5a - floare; 5b - sămânţa.

Fam. Solanaceae

Plante erbacee. Frunze simple (întregi, lobate sau divizate) sau imparipenat compuse, alterne,

nestipelate. Flori rar solitare, frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. Florile sunt

actinomorfe (rar slab zigomorfe), bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Caliciu

persistent. Corola tubuloasă/rotată. Androceu: 5 stamine prinse de petale. Gineceu superior,

bicarpelar, bilocular sau multicarpelar, multilocular, pluriovulat. Fruct: bacă sau capsulă

polispermă. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2); (5–4)

Obs. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină, hiosciamină, scopolamină, capsicină,

nicotină, solanină).

Ex.: Atropa belladonna (mătrăgună), Datura stramonium (ciumăfaie), Hyoscyamus niger

(măselariţă, nebunariţă), Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. 111).

Fig. 111. Fam. Solanaceae: 1 - Solanum dulcamara; 1a - bace; 2 - Datura stramonium; 2a -

capsulă; 3 - Hyoscyamus niger; 3a - capsulă pixidă în caliciu persistent; 3b - să-mânţa

văzută din faţă şi lateral

Ord. Lamiales

Fam. Boraginaceae

Plante erbacee în flora României, frecvent acoperite cu peri aspri. Frunze simple, întregi,

nestipelate, alterne. Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. Flori actinomorfe, rar

zigomorfe (Echium sp.), bisexuate, pe tipul 5. Caliciu gamosepal, frecvent campanulat,

persistent. Corola gamopetală, tubuloasă, cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase, păroase

numite fornice. Androceu: 5 stamine ± egale, prinse de tubul corolei. Gineceu superior,

bicarpelar, bilocular cu stil lung, ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. Fruct mericarpic

alcătuit din 4 achene (tetraachenă).

Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2)

Ex.: Anchusa officinalis (miruţă), Cerinthe minor (somnoroasă), Echium vulgare (iarba şarpelui),

Eritrichium nanum (ochiul şarpelui), Myosotis alpestris, Myosotis scorpioides (nu-mă-uita),

Myosotis sylvatica (nu-mă-uita), Pulmonaria officinalis (mierea ursului), Pulmonaria rubra

(mierea ursului, cuscrişor), Symphytum cordatum (brustur negru), Symphytum officinale

(tătăneasă), Symphytum tuberosum (Fig. 112; Fig. 113.1.).

Fig. 112. Fam. Boraginaceae: 1 - Anchusa officinalis; 2 - Echium vulgare; 2a - floare; 3 -

Myosotis sylvatica; 3a - corola văzută apical; 3b - caliciu; 4 - Pulmonaria rubra.

Fig. 113. Fam. Boraginaceae: 1 - Symphytum cordatum. Fam. Lamia-ceae: 2 - Acinos

alpinus; 2a - floare; 3 - Galeopsis speciosa; 3a - floare; 4 - Lamium galeobdolon.

Fam. Lamiaceae (Labiatae)

Plante erbacee, rar lemnoase. Tulpini tetramuchiate. Frunze simple, nestipelate, opuse. Florile

zigomorfe, bisexuate, pentamere, cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime

dihaziale axilare, reunite în verticile ± contractate. Caliciu gamosepal, frecvent bilabiat,

persistent. Corola gamopetală, tubuloasă este bilabiată, rar unilabiată (Mentha sp.). Androceu

didinam; uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp.) sau sunt prezente două stamine şi două

staminodii. Gineceu superior, bicarpelar, bilocular cu stigmat bifurcat. În fiecare lojă ovariană

se află câte două ovule; între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care

separă ovarul în 4 loje. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. Fructe mericarpice:

tetraachene.

Formula florală: K(5) [C(5) A2+2; 2] G(2)

Obs. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen,

borneol, limonen, geraniol).

Ex.: Acinos alpinus subsp. alpinus (cimbru de munte), Ajuga reptans (vineţică), Ballota nigra

(cătuşe), Galeopsis speciosa (cânepiţă, zabră), Glechoma hederaceum (rotungioară, silnic),

Lamium album (urzică moartă), Lamium galeobdolon (gălbiniţă), Lamium maculatum (urzică

moartă), Mentha longifolia (izmă proastă, izma calului), Mentha pulegium (busuiocul cerbilor,

izmă proastă), Origanum vulgare (sovârv), Prunella vulgaris (busuioc de câmp), Salvia

glutinosa (cinsteţ), Salvia nemorosa (jaleş de câmp), Salvia verticillata (urechea porcului),

Stachys sylvatica (bălbişă), Teucrium montanum (sugărel), Thymus alpestris (cimbrişor),

Thymus comosus (cimbrişor), Thymus pulcherrimus (cimbrişor), Thymus pulegioides (cimbrişor

de munte) (Fig. 113: 2–4; Fig. 114).

Fig. 114. Fam. Lamiaceae: 1 - Mentha longifolia; 1a - floare; 2 - Prunella vulgaris; 3 - Salvia

nemorosa; 3a, 3b - floare văzută lateral şi din faţă; 3c - stamină; 3d - sămânţa; 4 - Stachys

sylvatica; 4a - floare; 5 - Thymus pulegioides; 5a - frunză; 5b - floare văzută  apical; 5c -

caliciu; 5d - detaliu tulpină.

Ord. Plantaginales

Fam. Plantaginaceae

Plante erbacee scunde. Frunze simple, nestipelate, grupate în rozete bazale la suprafaţa

solului. Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor. Inflorescenţa: spic ± alungit, uneori

capituliform. Flori mici, actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, pe tipul 4, gamosepale şi

gamopetale. Caliciu persistent. Ovar superior. Fruct: capsulă operculată.

Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2)

Ex.: Plantago atrata (pătlagină de munte), Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste),

Plantago major (pătlagină mare), Plantago media (pătlagină moale) (Fig. 115).

Fig. 115. Fam. Plantaginaceae: 1 - Plantago lanceolata; 1a - floare; 1b - capsulă pixidă; 2 -

Plantago media; 2a – să-mânţa;  3 - Plantago major; 3a - capsulă pixidă; 3b - sămânţa.

Ord. Scrophulariales

Fam. Scrophulariaceae

Plante erbacee, uneori semiparazite (Melampyrum sp., Rhinanthus sp., Euphrasia sp.) sau

parazite (Lathraea sp.). Frunze simple, nestipelate, alterne sau opuse. Inflorescenţe axilare,

racemoase sau cimoase. Flori zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5, rar pe tipul 4 (Veronica sp.),

gamosepale şi gamopetale. Corola frecvent bilabiată, infundibuliformă sau rotată. Androceu

didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Gineceu superior,

bicarpelar, bilocular. Fruct: capsulă sau bacă. Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5,4,2] G(2)

Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului, dar omogenă prin

alcătuirea gineceului şi a fructului.

Obs. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină, rinantosidă, gratiolină) şi saponine.

Ex.: Bartsia alpina (bursucă), Digitalis grandiflora (degeţel galben), Euphrasia stricta (silur),

Euphrasia officinalis subsp. pratensis (silur), Lathraea squamaria (muma pădurii), Linaria alpina

(linariţă de munte), Linaria vulgaris (linariţă), Melampyrum bihariense (ciormoiag, sor cu frate),

Melampyrum sylvaticum (ciormoiag), Pedicularis oederi (darie), Pedicularis verticillata (vârtejul

pământului), Rhinanthus alpinus (clocotici), Rhinanthus angustifolius (clocotici), Rhinanthus

minor (clocotici), Scrophularia nodosa (bubernic, iarbă negră), Scrophularia umbrosa (iarbă

neagră), Verbascum nigrum (somnoroasă), Verbascum thapsus (lumânărică), Veronica alpina

(şopârliţă de munte), Veronica aphylla, Veronica baumgartenii, Veronica beccabunga

(bobornic), Veronica bellidioides (şopârliţă), Veronica chamaedrys (stejărel), Veronica

officinalis (ventrilică, strătorică), Veronica serpyllifolia (şopârliţă), Veronica teucrium

(şopârliţă), Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. 116; Fig. 117; Fig. 118).

Fig. 116. Fam. Scrophula-riaceae: 1 - Digitalis grandiflora; 2 - Linaria vulgaris; 2a - floare; 3

- Pedicularis oederi; 3a - floare; 4 - Pedicularis verticillata; 4a - floare; 5 -

Scrophularia nodosa; 5a, 5b - floare văzută din faţă şi lateral.

Fam. Lentibulariaceae

Plante erbacee, insectivore. Frunze întregi, nestipelate, rozulare. Flori zigomorfe, bisexuate, pe

tipul 5. Caliciu bilabiat. Corolă bilabiată, pintenată. Androceu alcătuit din două stamine.

Gineceu superior, bicarpelar, unilocular. Fruct: capsulă

Fig. 120. Fam. Campanulaceae: 1 - Campanula rapunculoides; 2 - Campanula serrata; 3 -

Campanula cochleariifolia; 4 - Phyteuma orbiculare; 4a - floare.

Obs. Rubiaceele au laticifere articulate, celule taninifere, pungi secretoare şi rafide de oxalat

în lemnul secundar. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină, cinchonină, cafeină, emetină),

glicozide (asperulosida, cumarina), saponine, tanin şi substanţe tinctoriale.

Ex.: Asperula capitata (sânziene de munte), Cruciata glabra, Cruciata laevipes (smântânică),

Galium anisophyllon (sânzi-ene), Galium aparine (lipicioasă, turiţă), Galium mollugo (sânziene

albe), Galium odoratum (vinariţă), Galium schultesii (sânziene de pădure), Galium verum

(sânziene galbene, drăgaică) (Fig. 121).

Ord. Dipsacales

Fam. Caprifoliaceae

Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee, perene. Frunze simple, sectate sau penate,

opuse. Inflorescenţe cimoase uneori contractate. Flori actinomorfe sau zigomorfe, bisexuate,

pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Gineceu inferior. Fruct: drupă (Sambucus sp.) sau bacă

(Lonicera sp., Viburnum sp.).

Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5)

Obs. Caprifoliaceele conţin alcaloizi, glicozide cianogenice (sambunigrină, siringosidă) şi

substanţe răşinoase (viburnina).

Ex.: Lonicera caerulea (caprifoi), Lonicera xylosteum (caprifoi), Sambucus ebulus (boz),

Sambucus nigra (soc), Sambucus racemosa (soc roşu), Viburnum lantana (dârmoz), Viburnum

opulus (călin) (Fig. 122: 1,2).

Fam. Valerianaceae

Plante erbacee. Frunze simple sau penat-sectate, opuse, nestipelate. Flori zigomorfe,

bisexuate sau unisexuate, pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu variat alcătuit,

în general redus. Corola gamopetală, pe tipul 5, uneori bilabiată. Androceu: 3 (4–1) stamine.

Gineceu inferior, tricarpelar, trilocular, cu o singură lojă fertilă. Fruct: achenă.

Fig. 121. Fam. Rubiaceae: 1 - Galium verum; 1a - floare; 2 - Galium aparine; 2a - fruct/

dicariopsă; 3 - Galium odoratum; 3a - floare; 3b - dicariopsă; 4 - Galium schultesii;  4a

- porţiune de tulpină; 4b - dicariopsă.

Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3)

Obs. Organele vegetative conţin uleiuri eterice, alcaloizi, acizi organici (izovalerianic) şi

enzime. Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă.

Ex.: Valeriana montana (odolean), Valeriana officinalis (odolean), Valeriana sambucifolia

(odolean), Valeriana tripteris (odolean) (Fig. 122: 3,4).

Fam. Dipsacaceae

Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau sectate, opuse, nestipelate. Inflorescenţa: capitul

înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru), cu flori bracteate (bractei sub formă de

scvame) sau nebracteate. Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Flori zigomorfe,

bisexuate, pe tipul 5. Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal, persistent (la

maturitate transformat în papus). Corola gamopetală, tubuloasă, cu 4–5 lobi. Androceu cu 4

stamine. Gineceu inferior, bicarpelar, unilocular şi uniovulat. Fruct: achenă.

Formula florală: K(5),0 [C(3-5) A5] G(2)

Ex.: Dipsacus pilosus (scăiuş), Knautia arvensis subsp. rosea (muşcata/muşcatul dracului),

Knautia longifolia, Scabiosa columbaria (muşcata dracului, porc), Scabiosa lucida (sipică),

Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig. 122: 5,6).

Fig. 122. Fam. Caprifoliaceae: 1 - Lonicera xylosteum, ramură cu frunză şi fructe/bace; 1a -

floare; 2 - Sambucus racemosa; 2a - floare. Fam. Vale-rianaceae: 3 - Valeriana officinalis; 3a,

3b - flori; 3c - nuculă; 4 - Valeriana montana (detalii). Fam. Dipsacaceae: 5 - Knautia

arvensis; 5a - floare; 6 - Scabiosa lucida.

 

Ord. Asterales

Fam. Asteraceae (Compositae)

Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă. Frunze simple, întregi sau

sectate, nestipelate, alterne. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau

calatidii – înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. Inflorescenţele

pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem, corimb, spic, cime etc. Flori:

mici, sesile, actinomorfe şi zigomorfe, bisexuate; prin avortare devin unisexuate sau sterile.

Caliciu: redus, frecvent alcătuit din peri persistenţi. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată.

Corola tubuloasă: gamopetală, actinomorfă, cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai

mult sau mai puţin egali. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt

prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori

tubuloase, numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori, cele ligulate fiind la exterior.

Androceu: 5 stamine cu filamente libere, fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului,

formând un tub – sinantere. Gineceu cu ovar inferior, bicarpelar, unilocular, uniovulat,

continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. Fruct: achenă ± papus.

Formula florală: K(5),0 [C(3-5) A5] G(2)

Obs. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic, cea mai mare şi mai răspândită

familie de angiosperme dicotiledonate. Unele asteracee prezintă în organele vegetative

laticifere articulate. Latexul conţine substanţe amare (absintină, achillină, taraxacină), rezine şi

cauciuc. Elaborează uleiuri eterice (cineol, camfor, borneol), glicozide (lappozidă,

centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină, piretrină, achilleină, senecionină, cumarină). Multe

asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini, tulpini, tuberculi).

Fig. 123. Fam. Asteraceae. Subfam. Tubuliflorae: 1 - Arctium lappa; 1a - fruct/achenă; 1b -

foliolă involucrală; 2 - Carduus personatus;  3 - Homogyne alpina; 4 - Centaurea triumfetti; 4a -

foliolă involucrală.

Subfam. Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase, actinomorfe, bisexuate.

Ex.: Arctium lappa (brusture), Carduus personatus (spin), Centaurea triumfetti (albăstrele de

munte), Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. 123).

Subfam. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate, ligulate, zigomorfe.

Ex.: Hieracium pilosella (vultu-rică), Lapsana communis (zgrăbunţică, salata câinelui),

Leontodon autumnalis (capul călugărului), Mycelis muralis (susai pădureţ, lăptuci) (Fig. 124).

Subfam. Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate, dispuse marginal şi flori

tubuloase dispuse central; florile marginale sunt masculine sau sterile; florile tubuloase sunt

bisexuate, fertile.

Fig. 124. Fam. Asteraceae. Subfam. Liguliflorae: 1 - Mycelis muralis; 2 -

Leontodon autumnalis; 3 - Lapsana communis; 4 - Hieracium pilosella; 4a - floare; 4b - achenă.

Ex.: Antennaria dioica (parpian, siminic), Anthemis tinctoria (floare de perină), Artemisia

petrosa (pelin de munte), Doronicum austriacum (iarba ciutei), Leucanthemum vulgare (mar-

garetă), Petasites hybridus (captalan), Sonchus arvensis (susai), Tanacetum corymbosum

(năpraznic), Tussilago farfara (podbal) (Fig. 125; Fig. 126).

Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului), Achillea schurii (coada

şoricelului de munte), Achillea stricta, Adenostyles alliariae var. kerneri (ciucuraşi),

Adenostyles pyrenaica, Anthemis carpatica (romaniţă de munte), Arctium minus (brusture),

Arctium tomentosum (brusture), Arnica montana (arnică), Aster alpinus (ochiul boului), Bellis

perennis (bănuţei, părăluţe), Carduus kerneri (spin), Carlina acaulis (turtă), Centaurea

kotschyana (mături), Centaurea nigrescens, Centaurea phrygia, Centaurea pinnatifida

(albăstriţă), Centaurea pseudophrygia, Cichorium intybus (cicoare), Cirsium arvense

(pălămidă), Cirsium erisithales (scai), Cirsium oleraceum (nilocea, crăstăval), Crepis biennis

(barba lupului), Crepis paludosa (gălbenuş), Doronicum carpaticum (cujdă), Doronicum

columnae (cujdă), Erigeron uniflorus (bunghişor), Eupatorium cannabinum (cânepa codrului),

Gnaphalium supinum, Hieracium alpinum, Hieracium aurantiacum (ruşuliţă), Hieracium

bifidum, Hieracium transsylvanicum, Hieracium villosum (vulturică de stânci), Hypochoeris

uniflora (anghinarea oilor), Inula britannica (sovâvariţă), Leontodon hispidus (potcapul

călugărului), Leontodon montanus subsp. pseudotaraxaci, Leontopodium alpinum (albumiţă,

floare de colţ, floarea Reginei), Leucanthemum waldsteinii (margarete), Ligularia sibirica

(gălbinele, curechi de munte), Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare), Matricaria

recutita (muşeţel), Petasites albus (captalan), Scorzonera rosea, Senecio jacobaea, Senecio

ovatus, Senecio papposus, Senecio squalidus (cruciuliţă, spălăcioasă), Solidago virgaurea

(splinuţă), Taraxacum alpinum, Taraxacum officinale (păpădie), Telekia speciosa (lăptucul oii)

ş.a.

Fig. 125. Fam. Asteraceae. Subfam. Radiiflorae: 1 - Leucanthemum vulgare; 1a - floare

tubuloasă; 1b - achenă; 2 - Sonchus arvensis; 2a - floare ligulată; 3 - Anthemis tinctoria; 4 -

Doronicum austriacum.

Fig. 126. Fam. Asteraceae. Subfam. Radiiflorae: 1 - Petasites hybridus; 2 - Antennaria dioica;

2a - calatidiu; 3 - Artemisia petrosa; 4 - Tanacetum corymbosum;  5 - Tussilago farfara; 5a -

achenă.

Cls. Liliatae (Monocotyledonatae)

Subcls. Liliidae

Ord. Liliales

Fam. Liliaceae

Plante erbacee (rar arbuşti) perene. Tulpini subterane: rizomi, bulbi sau bulbotuberi. Frunze

alterne, tulpinale sau bazale, rar în verticile, de obicei sesile, cu nervaţiune paralelă sau

arcuată. Flori actinomorfe, rar uşor zigomorfe, bisexuate (rar unisexuate), solitare sau grupate

în inflorescenţe variate (racemiforme, umbeliforme, spiciforme sau cimoase), dispuse terminal

sau axilar. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. Androceu: 6 stamine dispuse

pe două verticile. Gineceu superior (rar inferior), tricarpelar, trilocular, multiovulat; stil terminat

cu 3 stigmate. Fruct: capsulă rar bacă.

Formula florală: P3+3; (3+3) A3+3 G(3)

Obs. Biochimic, unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina, veratrina), glicozizi, saponine şi

răşini.

Ex.: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă), Erythronium dens-canis (măseaua ciutei,

cocoşei), Gagea lutea (laptele păsării), Lilium martagon (crin de pădure), Lloydia serotina

(crinişor de stâncă), Maianthemum bifolium (lăcrimiţă), Muscari comosum (ceapa ciorii),

Ornithogalum pyrenaicum, Ornithogalum umbellatum (băluşcă), Polygonatum latifolium (coada

cocoşului), Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon), Polygonatum odoratum,

Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon), Scilla bifolia (viorele), Veratrum album

(ştirigoaie) (Fig. 127; Fig. 128).

Fig. 127. Fam. Liliaceae: 1 - Colchicum autumnale; 1a - tulpină cu fruct tânăr; 1b -

fruct/capsulă; 2 - Erythronium dens-canis; 2a - gineceu; 3 – Lilium martagon;  4 - Muscari

comosum.

Fig. 128. Fam. Liliaceae: 1 - Ornithogalum umbellatum; 2 - Scilla bifolia; 3 - Polygonatum

latifolium; 3a - bace; 4 - Veratrum album.

 

Fam. Alliaceae

Plante perene cu bulbi tunicaţi, uneori inseraţi pe un rizom scurt. Tulpină scapiformă. Frunze

bazale. Inflorescenţă: cime unipare, grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile.

Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 3. Gineceu cu stil ginobazic. Fruct: capsulă loculicidă.

Obs. Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice

cu sulf, ce le conferă un miros caracteristic.

Ex.: Allium ochroleucum (ai sălbatic), Allium ursinum (leurdă, usturoiul ursului) (Fig. 129.1.).

Fam. Amaryllidaceae

Plante erbacee perene, cu bulbi. Tulpina: scap florifer. Frunze bazale liniare, întregi, alterne.

Flori cu hipsofile la bază, actinomorfe, bisexuate, pe tipul 3. Androceu cu 6 stamine. Gineceu

cu ovar inferior, tricarpelar, trilocular. Fruct capsulă.

Formula florală: P3+3 A3+3 G(3)

Ex.: Galanthus nivalis (ghiocel).

Fam. Iridaceae

Fig. 129. Fam. Alliaceae: 1 - Allium ursinum. Fam. Iridaceae: 2 - Gladiolus imbricatus; 3 -

Iris ruthenica. Fam. Trilliaceae: 4 - Paris quadrifolia; 4a - fruct cărnos dehiscent.

Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). Frunze bazale sau alterne, enziforme

sau liniare. Flori actinomorfe (rar zigomorfe), bisexuate, solitare sau grupate (racem, spic sau

cime). Perigon gamotepal, petaloid, pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub). Androceu: 3

stamine. Gineceu cu ovar inferior, tricarpelar, trilocular cu 3 stigmate; la Iris sp. stigmatele

sunt petaloide. Fruct: capsulă.

Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3)

Obs. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale.

Ex.: Crocus vernus (brânduşe de munte, brânduşe de primăvară), Gladiolus imbricatus

(săbiuţă), Iris ruthenica (stânjenel de munte), Iris sibirica (stânjenel) (Fig. 129: 2,3).

Ord. Dioscoreales

Fam. Trilliaceae

Plante erbacee, perene, cu rizom. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. În

flora României există un singur gen, Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe

sepaloide. Fruct cărnos, dehiscent. Ex.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. 129.4.).

Ord. Orchidales

Fam. Orchidaceae

Plante erbacee, perene, cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate, unele saprofite (lipsite de

rădăcini). Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. Tulpina simplă, neramificată.

Frunze simple, întregi, frecvent sesile, alterne (rar opuse). Flori zigomorfe (bilabiate şi

pintenate), bisexuate, grupate în raceme sau spice simple, rar solitare. Înveliş floral: perigon

petaloid, alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. Datorită torsiunii ovarului în timpul

creşterii (cu 180°), tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară, luând o formă

caracteristică – label. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. Androceu: 3

stamine (una fertilă şi două staminodii, rar două stamine fertile şi o staminodie). Stamina este

sesilă, redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloană-

ginostemiu. Gineceu cu ovar inferior, tricarpelar, răsucit şi stigmat trilobat. Fruct: capsulă care

se deschide în 3(6) valve.

Formula florală: P3+3 A1+0,0+2,5-2 G (3)

Obs. Orhidaceele reprezintă ca mărime, a doua mare familie de angiosperme.

Fig. 130. Fam. Orchidaceae:  1 – Gymnadenia conopsea; 1a - floare; 2 - Goodyera repens; 2a

- floare; 3 - Anacamptis pyramidalis; 4 - Neottia nidus-avis; 5 - Orchis morio; 5a - floare.

Ex.: Anacamptis pyramidalis (bujor), Corallorhiza trifida (buzişor), Dactylorhiza incarnata,

Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului), Dactylorhiza sambucina (bozior), Epipactis

helleborine (mlăştiniţă), Goodyera repens, Gymnadenia conopsea (ură), Neottia nidus-avis

(trânji, cuibuşor), Nigritella nigra, Nigritella rubra (sângele voinicului), Ophrys insectifera,

Orchis militaris, Orchis morio (untul vacii, poroinic), Orchis ustulata, Platanthera bifolia

(stupiniţă), Pseudorchis albida, Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig. 130).

Ord. Juncales

Fam. Juncaceae

Plante erbacee, majoritatea perene. Frunze alterne, liniare sau cilindrice formate din teacă şi

limb, uneori reduse numai la teci. Frunzele sunt glabre, cu teci deschise ( Juncus sp.) sau ciliate

(cel puţin în stadiu tânăr), cu teci închise (Luzula sp.). Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 3,

grupate în inflorescenţe cimoase. Perigon sepaloid, ± membranos, alcătuit din 6 tepale dispuse

pe două cicluri. Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri; uneori ciclul intern

este redus la staminodii. Gineceu cu ovar superior, tricarpelar, sincarp prevăzut cu un stil şi 3

stigmate. Fruct: capsulă loculicidă.

Formula florală: P3+3 A3+3 G(3)

Fig. 131. Fam. Juncaceae: 1 - Luzula sylvatica; 1a - capsulă cu înveliş floral; 2 - Juncus

trifidus; 2a - floare; 3 - Juncus bufonius; 3a - capsulă cu înveliş floral; 4 - Juncus effusus; 4a -

floare; 4b - capsulă cu înveliş floral; 4c - sămânţa văzută lateral; 5 - Luzula campestris;  5a -

floare.

Ex.: Juncus effusus (spetează, pipirig, rugină), Juncus bufonius (iarba bivolului, iarba broaştei),

Juncus trifidus (rugină de stâncă, părul porcului), Luzula campestris (mălaiul cucului), Luzula

luzuloides (horşti), Luzula multiflora (horşti, mălaiul cucului), Luzula spicata (mălaiul cucului),

Luzula sylvatica (scredei, horşti) (Fig. 131).

Ord. Cyperales

Fam. Cyperaceae

Plante erbacee, anuale şi perene cu rizomi. Tulpina frecvent trimuchiată, plină. Frunze alterne,

cu teaca închisă şi limbul liniar; uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. Flori bisexuate (rar

unisexuate, monoice sau dioice), gru-pate în spiculeţe, iar spiculeţele în inflorescenţe compuse

(racem, spic, panicul, cimă). Înveliş floral: sete (peri) perigoniale; perigon redus format din 6

lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp.);

înveliş floral absent (Carex sp., Cyperus sp.). Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină).

Gineceu: ovar superior, tricarpelar, unilocular, uniovulat cu 3 stigmate. Fruct: achenă învelită

într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă).

Formula florală: P3+3 A3 G(3)  sau |P0 A3–1; ~P0 G(3–2)

Ex.: Blysmus compressus, Carex capillaris (rogoz), Carex curvula (rogoz, coarnă), Carex

digitata (rogoz digitat), Carex fuliginosa, Carex ovalis, Carex pallescens, Carex remota, Carex

rupestris, Carex sempervirens (rogoz verde), Carex sylvatica (rogoz, şovar), Eleocharis

palustris (pipiriguţ), Elyna myosuroides, Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă), Scirpus

sylvaticus (ţipirig) (Fig. 132).

Ord. Poales (Graminales)

Fam. Poaceae (Gramineae)

Plante erbacee, anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Rădăcini adventive, fasciculate.

Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). Frunze alterne formate din teacă cilindrică, cu

margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. Baza limbului

prezintă, la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula

(lipseşte foarte rar, iar uneori este înlocuită de peri). Flori bisexuate, rar unisexuate (monoice

sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Florile sunt grupate

câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ, pe axa spiculeţului.

Fig. 132. Fam. Cyperaceae: 1 - Carex sylvatica; 1a - utriculă cu glumă; 2 - Carex

sempervirens; 2a - utriculă cu glumă; 3 - Eriophorum latifolium; 4 - Carex curvula; 4a - utriculă

cu stigmate; 5 - Scirpus sylvaticus; 5a - floare cu bractee.

Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume, una inferioară şi alta supe-

rioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă; urmează alte două bractee

numite palei, una inferioară, convexă, de obicei aris-tată, omoloagă cu bracteea (lema) şi una

superioară concavă, bicarenată (bimuchiată), de obicei membra-noasă şi nearistată; lema şi

palea închid între ele staminele şi ovarul. Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici,

se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului.

Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile), panicul

spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate). Alte

tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat), racem cu panicule

spiciforme etc.

Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una, două sau 6) cu antere dorsifixe. Gineceu:

superior, bicarpelar, unilocular şi uniovulat, continuat cu două stile şi frecvent două stigmate

plumoase (rar unul sau 3). Fruct: cariopsă.

Ex.: Agrostis capillaris (păiuş), Agrostis rupestris (iarba stâncilor), Agrostis stolonifera (iarba

câmpului), Alopecurus geniculatus, Alopecurus pratensis (coada vulpii), Anthoxanthum

odoratum (viţelar), Arrhenatherum elatius (ovăscior), Avenula versicolor (ovăscior),

Bellardiochloa variegata, Briza media (tremurătoare), Bromus arvensis (obsigă), Bromus

erectus (obsigă), Bromus hordeaceus (obsigă), Calamagrostis arundinacea (trestioară),

Cynosurus cristatus (pieptănariţă), Dactylis glomerata (golomăţ), Deschampsia caespitosa

(târsă), Deschampsia flexuosa (păiuş, târsă mică), Elymus repens (pir târâtor), Festuca

altissima (păiuş), Festuca amethystina, Festuca bucegiensis, Festuca carpatica (păiuş), Festuca

gigantea, Festuca pratensis (păiuş de livadă), Festuca rubra (păiuş roşu), Festuca rupicola

subsp. saxatilis (păiuş), Festuca supina (păruşcă), Festuca versicolor, Lolium perenne (iarbă de

gazon, raigras englezesc), Nardus stricta (ţăpoşică), Phleum alpinum (timoftică), Phleum

pratense (timoftică), Poa alpina (firuşca şopârlelor), Poa annua (hiruşor), Poa bulbosa (firuţă

bulboasă, firicea), Poa media (firuţă), Poa nemoralis (iarbă deasă), Poa pratensis (firuţă),

Secale montanum, Sesleria coerulans (mălaiul cucului), Setaria pumila (mohor), Trisetum

alpestre, Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. 133; Fig. 134; Fig. 135).

Fig. 133. Fam. Poaceae: 1 - Agrostis stolonifera; 1a - floare; 1b - porţiune de frunză cu ligulă;

1c - fruct/cariopsă; 2 - Agrostis rupestris; 2a - floare; 3 - Anthoxanthum odoratum; 3a-c -

spiculeţ desfăcut (3a - glume externe, 3b - glume interne, 3c - palee cu stamine şi gineceu); 3d

- cariopsă; 4 - Bromus arvensis; 4a - stamină; 4b - floare.

Fig. 134. Fam. Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea; 1a - spiculeţ (cu paleele

îndepărtate); 2 - Cynosurus cristatus; 2a - spiculeţ fertil şi unul steril; 3 - Dactylis glomerata;

3a - floare (paleea superioară şi inferioară); 4 - Deschampsia flexuosa; 4a - spiculeţ.

Fig. 135. Fam. Poaceae: 1 - Festuca rubra; 1a - cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral);

2 - Nardus stricta; 2a - porţiune de axă mult mărită; 2b, 2c - spiculeţ văzut dorsal şi ventral; 3 -

Phleum pratense; 3a - spiculeţ; 3b - cariopsă; 4 - Poa pratensis; 4a - spiculeţ; 4b – porţiune de

frunză cu ligulă; 5 - Poa alpina; 5a - spiculeţ.

Ord. Typhales

Fam. Typhaceae

Plante perene cu rizomi. Tulpina simplă, cilindrică, erectă. Frunze bazale, liniare, vaginate,

alterne. Flori mici, unisexuate, monoice, grupate într-un spadice terminal cu flori feminine

dense la bază şi flori masculine spre vârf, învelite iniţial într-o spată caducă. Învelişul floral

lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri, sete sau scvame liniare. Androceu: frecvent 3

stamine cu filamente adesea unite. Gineceu superior cu ovar unilocular, uniovulat, cu stil lung

persistent şi stigmat filiform. Fruct: capsulă operculată. Familia cuprinde un singur gen, Typha

cu specii semiacvatice.

Formula florală: | P0 A3; ~ P0 G1 Ex.: Typha angustifolia (papură) (Fig. 136.1.).

Fam. Sparganiaceae

Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan), cu specii acvatice şi palustre (ape

stagnante sau lin curgătoare). Plante erbacee, perene, cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau

natante), simple sau ramificate. Frunze liniare, dispuse altern. Flori mici, unisexuate, monoice,

actinomorfe, ciclice, grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi

spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a

inflorescenţei. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase. Androceu: 6–3 stamine.

Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp, cu 1–3 ovule. Fruct uscat,

indehiscent/achenă sau drupă, cu 1–3 seminţe.

Formula florală: | P6–3 A6–3; ~ P6–3 G(2); 1

Ex.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. 136.3.).

Subcls. Arecidae

Ord. Arales

Fam. Araceae

Plante erbacee, perene, cu rizomi sau tuberculi. Frunze bazale, peţiolate, simple. Florile mici,

unisexuate, monoice, actinomorfe, fără perigon, pe tipul 3, sunt grupate într-un spadice, învelit

parţial de spată. Androceu cu 3 stamine sau mai multe. Gineceu cu ovar superior, tricarpelar,

multiovulat. Fruct: bacă.

Formula florală: |P0 A3; ~P0 G(3)

Ex.: Arum orientale (Fig. 136.2.).

Fig. 136. Fam. Typhaceae: 1 - Typha angustifolia. Fam. Araceae: 2 - Arum orientale -

inflorescenţă acoperită de spată; 2a - spadice cu flori fără spată; 2b - tubercul globulos; 2c -

fructe/ bace. Fam. Sparganiaceae:  3 - Sparganium emersum; 3a - floare ~; 3b - floare |.

7. FORME BIOLOGICE

CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE

FORME BIOLOGICE

Formele biologice (forme de viaţă, bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor

specii diferite, evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice

asemănătoare. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în

care sunt protejate, în timpul sezonului nefavorabil, structurile de regenerare ale plantelor,

respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Categorii de forme biologice:

Terofite (Therophyta, T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor

nefavorabile sub formă de seminţe sau spori, în condiţiile în care organele vegetative se

degradează. Ex.: Papaver sp. (Fig. 137.1.).

Hemicriptofite (Hemicryptophyta, H) – specii erbacee perene, cu muguri hibernali formaţi pe

tulpini subterane, dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului, astfel încât pot fi protejaţi

de frunzele rozetelor bazale, de zăpadă sau/şi litieră. Ex.: Achillea sp., Fragaria sp., Lysimachia

sp., Ranunculus repens, Taraxacum sp. (Fig. 137.2.).

Criptofite (Cryptophyta, Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă:

– Geofite (Geophyta, G) – plante de uscat, cu organele de rezistenţă (bulbi, rizomi, tuberculi,

muguri radiculari, rădăcini tuberizate) situate în sol. Ex. Anemone sp., Crocus sp. (Fig. 137.3.).

– Hidrofite (Hydrophyta, Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă

persistă peste iarnă în mediul acvatic. Ex.: Nymphaea sp., Nuphar sp.

Camefite (Chamaephyta, Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi

aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de

zăpadă sau de litieră. Ex.: Trifolium repens, Vaccinium sp., Vinca sp., plante-perniţe (Minuartia

sedoides, Silene acaulis) (Fig. 137.4.).

Fanerofite (Phanerophyta, Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi

la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de

catafile (Fig. 137.5.). În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15

m), mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0,3–2 m înălţime).

Epifite (Epiphyta, Ep) – cormofite fixate pe arbori. Ex. Viscum sp.

Fig. 137. Forme biologice: 1 - terofite (Papaver sp.); 2 - hemicriptofite; 2a - Taraxacum

sp.; 2b - Ranunculus repens; 2c - Lysimachia sp.; 3 - geofite; 3a - Anemone sp.; 3b - Crocus

sp.; 4 - camefite; 4a - Vinca sp.; 4b - Vaccinium sp.; 5 - fanerofite (Fagus sylvatica).

 

Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice

Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului

abiotic şi în consecinţă, prezenţa unor anumite plante, pe un anumit teritoriu, reflectă

caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu.

Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă

caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează.

Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă, căldură, lumină, substanţele

minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor

menţionaţi.

Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt

slab indicatoare; alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un

anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.

Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost

alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.

Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă

Grupele de plante, alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de

umiditate al solului din perioada estivală mijlocie, cunoscut fiind faptul că primăvara sau

toamna, solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. În funcţie de regimul de apă se

deosebesc următoarele tipuri de bază:

1. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice), care cresc pe soluri

permanent umede până la submerse, având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp.,

Nuphar sp.).

2. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre, cu adaptări la un mediu permanent umed,

fie în sol, fie în atmosferă (plante palustre). Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în

soluri înmlăştinite. Ex.: Carex remota, Equisetum sylvaticum, Impatiens noli-tangere, Juncus sp.

3. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Ex.:

Actaea spicata, Aegopodium podagraria, Allium ursinum, Circaea lutetiana, Corallorhiza trifida,

Festuca gigantea, Leucanthemum waldsteinii, Luzula sylvatica, Lycopodium selago, Moneses

uniflora, Paris quadrifolia, Polygonatum verticillatum, Polystichum lonchitis, Ranunculus

carpaticus, Salvia glutinosa, Saxifraga cuneifolia, Scrophularia nodosa, Stachys sylvatica,

Symphytum cordatum.

4. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate

moderată. Ex.: Campanula abietina, Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Epilobium

montanum, Euphorbia amygdaloides, Festuca rubra, Galium odoratum, Geranium robertianum,

Hieracium transsilvanicum, Lamium galeobdolon, Lycopodium clavatum, Mercurialis perennis,

Mycelis muralis, Phleum pratense, Polygonatum latifolium, Pulmonaria rubra, Symphytum

tuberosum, Trifolium pratense.

5. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Ex.:

Polytrichum juniperinum (briofită), Bruckenthalia spiculifolia, Campanula persicifolia,

Campanula rapunculoides, Filipendula vulgaris, Melampyrum bihariense, Origanum vulgare,

Potentilla argentea, Veronica chamaedrys.

6. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă,

suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Ex.: Genistella sagittalis, Muscari

comosum.

7. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea

este alternant. Ex.: Dicranum scoparium, Polytrichum commune, Rhytidiadelphus triquetrus

(briofite), Alliaria petiolata, Athyrium filix-femina, Calamagrostis arundinacea, Chrysosplenium

alternifolium, Deschampsia flexuosa, Galium schultesii, Homogyne alpina, Lapsana communis,

Luzula luzuloides, Orthilia secunda, Petasites albus, Rubus hirtus, Sanicula europaea,

Soldanella hungarica, Stellaria holostea, Stellaria nemorum, Vaccinium myrtillus.

Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor, mezoxerofitelor şi

mezohigrofitelor.

Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate:

– Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo,

Soldanella pusilla);

– Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate.

Factorul termic

Plantele sunt organisme poikiloterme, temperatura lor depinzând direct de cea a mediului

ambiant; adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone

climatice, prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. Fiecare specie ocupă un areal cu limite

nordice şi sudice, limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu

aceeaşi temperatură). Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură

efectivă egală sau mai mare de 10°C, sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai

mari de 10°C, reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele

faţă de căldură) plantelor. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se

deosebesc, pentru ţara noastră, mai multe grupe de specii, răspândite diferenţiat pe zone şi

etaje de vegetaţie.

Menţionăm că la speciile cu areal larg, chiar în condiţiile ţării noastre, există populaţii care

manifestă cerinţe diferite faţă de căldură, astfel că aceste specii se pot încadra în grupe

diferite.

Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte

scăzute, în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin, cu temperaturi medii anuale negative

(–2,5 – 0,5°C); formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m

altitudine.

Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig, cu temperaturi medii

anuale între –0,5°C şi +2°C din climatul subalpin, ce corespunde etajului subalpin (al

jneapănului); (1700) 1800–2200 m altitudine.

Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal, rece şi

umed, cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4,5°C), ce corespunde etajului boreal (al

molidului); 1300–1700 (1850) m altitudine.

Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură, răspândite în climatul temperat

răcoros şi umed, între izotermele anuale 4,5–7,5°C, corespunzător în mare parte subetajului

fagului; 800–1300 m altitudine.

Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile),

răspândite între izotermele 7,5°C şi 10,5°C; aici domină climatul continental de dealuri. Din

punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului, zona nemorală cu subzona

pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică.

Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental

de câmpie, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10,5°C. Din punct de vedere al vegetaţiei,

acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona

pădurilor de stejari termofili, silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei.

Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. La noi în ţară cresc

în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale).

Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente.

Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii

Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat, în decursul timpului, formarea unor

adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de

plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină; de fapt, toate speciile au nevoie de

lumină, dar toleranţa faţă de lumină este diferită. În funcţie de acest factor se deosebesc 4

grupe de plante.

Heliofite (specii heliofile, fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea

(plante de stepă, de nisipuri, deşerturi, de sărături).

Sciadofite (specii sciadofile, heliofobe, plante de umbră) – plante care nu cresc în plină

lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. Ex.: plantele din păduri ( Impatiens

noli-tangere, Oxalis acetosella, Paris quadrifolia, ferigile din păduri).

Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două; plantele din această

categorie cresc în plină lumină, dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră.

Ex.: plante din poieni, pajişti mezofile, păduri (Fragaria vesca, Hedera helix, Leucanthemum

vulgare).

Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii.

Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului

După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor, exprimată prin valoarea pH în orizonturile

superioare, se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri.

Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut:

– Specii slab acidofile (pH = 6,8–6,0). Ex.: Athyrium filix-femina, Campanula abietina, Carex

remota, Chrysosplenium alternifolium, Dentaria glandulosa, Dryopteris filix-mas, Epilobium

montanum, Leucanthemum waldsteinii, Orthilia secunda, Petasites albus, Polygonatum

verticillatum, Pulmonaria rubra, Ranunculus carpaticus, Scrophularia nodosa, Stellaria

nemorum, Symphytum cordatum.

– Specii moderat acidofile (pH = 6,0–5,0). Ex.: Corallorhiza trifida.

– Specii puternic acidofile (pH = 5,0–4,5). Ex.: Deschampsia caespitosa, Moneses uniflora,

Polystichum lonchitis.

– Specii excesiv acidofile (pH = 4,5–4,0). Ex.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită),

Calamagrostis arundinacea, Genistella sagittalis, Homogyne alpina, Luzula luzuloides,

Lycopodium selago, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus.

– Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4,0. Ex: Polytrichum commune,

Polytrichum juniperinum (briofite), Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia flexuosa, Luzula

sylvatica, Lycopodium clavatum, Vaccinium vitis-idaea.

- Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7,2–6,8). Ex.:

Aegopodium podagraria, Alliaria petiolata, Circaea lutetiana, Eupatorium cannabinum, Festuca

gigantea, Geranium phaeum, Lamium maculatum, Mercurialis perennis, Muscari comosum,

Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium, Solanum dulcamara, Stachys sylvatica, Valeriana

officinalis.

- Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6,8–8,5).

Ex.: Bupleurum falcatum.

- Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH, fără să le fie afectată

creşterea, dezvoltarea şi reproducerea.

Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive

Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte

variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de

plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni

nutritivi.

Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Ex.:

Polytrichum commune, Polytrichum juniperinum (briofite), Lycopodium clavatum, Genistella

sagittalis, Vaccinium vitis-idaea.

Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Ex.: Dicranum scoparium,

Rhytidiadelphus triquetrus (briofite), Lycopodium selago, Bruckenthalia spiculifolia,

Deschampsia flexuosa, Homogyne alpina, Luzula luzuloides, Soldanella hungarica, Vaccinium

myrtillus.

Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50).

Ex.: Campanula abietina, Corallorhiza trifida, Deschampsia caespitosa, Melampyrum

bihariense, Moneses uniflora, Polystichum lonchitis.

Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Ex.: Athyrium filix-

femina, Carex remota, Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Equisetum sylvaticum,

Euphorbia amygdaloides, Galium aparine, Geranium robertianum, Petasites albus,

Polygonatum multiflorum, Pulmonaria rubra, Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa, Sanicula

europaea, Scrophularia nodosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum.

Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Ex.: Alliaria petiolata,

Circaea lutetiana, Festuca gigantea, Mercurialis perennis, Muscari comosum, Potentilla recta,

Polygonatum latifolium, Solanum dulcamara, Valeriana officinalis.

Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Ex.: Eupatorium

cannabinum, Geranium phaeum, Lamium maculatum.

Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Ex.: Dactylis

glomerata, Fagus sylvatica, Galium schultesii, Hieracium transsilvanicum, Leucanthemum

waldsteinii, Maianthemum bifolium, Oxalis acetosella, Poa nemoralis.

 

Tipul de săruri din sol sau din apă

În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc:

- Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot; s-au adaptat la conţinutul mare de cationi

de amoniu (NH4+) al unor soluri, pe care se dezvoltă luxuriant. Ex.: Alnus glutinosa, Atropa

belladonna, Chelidonium majus, Datura stramonium, Hyoscyamus niger, Rubus idaeus, Urtica

dioica.

- Specii calcifile (calcicole, calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare

cantitate de cationi de Ca++. Ex.: Campanula carpatica, Eritrichium nanum, Leontopodium

alpinum, Linaria alpina.

- Specii halofile – preferă mediile slab, mediu sau puternic salinizate.

În opoziţie se disting specii nitrofobe, calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis, Lycopodium

clavatum) şi halofobe.

Textura solului

În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc:

– Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor;

– Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase, sărace în humus;

– Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri, pietrişuri sau grohotişuri mărunte;

– Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus;

– Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri;

– Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi, pe coaste puternic înclinate sau pe brâne;

– Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri;

– Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale.

Specii care indică alte caractere edafice

Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Ex.: Actaea

spicata, Aegopodium podagraria, Anemone nemorosa, Carex sylvatica, Circaea lutetiana,

Dentaria glandulosa, Euphorbia amygdaloides, Galium odoratum, Geranium robertianum,

Lamium galeobdolon, Mercurialis perennis, Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium,

Polygonatum verticillatum, Pulmonaria rubra, Salvia glutinosa, Sanicula europaea, Stachys

sylvatica, Stellaria nemorum, Symphytum tuberosum.

Specii indicatoare de soluri compacte. Ex.: Lysimachia nummularia, Muscari comosum,

Potentilla argentea, Potentilla recta.

Specii producătoare de înţelenire. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al

solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului).

Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene, bazale, ale plantelor sunt

întreţesute, formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese,

între care râmân totuşi spaţii neînţelenite.

– Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia caespitosa,

Deschampsia flexuosa, Luzula sylvatica, Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis-idaea.

– Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea, Juncus effusus, Luzula

luzuloides.

Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor, rizomilor

şi stolonilor. Ex.: Dentaria bulbifera, Lamium galeobdolon, Paris quadrifolia, Polygonatum

latifolium, Polygonatum verticillatum, Ranunculus carpaticus, Symphytum cordatum.

8. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI

Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici

(ai solului). Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat, acolo unde se

întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat, caracteristic Europei de vest şi centrale, cu

climatul temperat excesiv al Europei de est. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită

prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte, vegetaţia ţării noastre este foarte variată.

Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de

la ecuator spre poli, zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de

vegetaţie principale:

– Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti);

– Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu

păduri izolate);

– Zona nemorală (a pădurilor de stejar).

În teritoriile deluros-muntoase, în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se

diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie.

Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine;

 – subetajul inferior, al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m

altitudine;

 – subetajul superior, al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350

(1450) m altitudine.

Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine.

Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine.

Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine.

Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul

pădurilor de fag şi de amestec; etajul boreal; etajul subalpin; etajul alpin (Fig. 138).

În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Pe o suprafaţă de circa 300 km2

Bucegii adăpostesc aproximativ 1.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din

numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară).

1. Etajul nemoral – subetajul superior, al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)–

1350 (1450) m altitudine

Trasee: 1. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga; 2. Sinaia – Valea Rea (Mţii. Baiului); 3.

Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui); 4. Sinaia – Poiana Stânei – Poiana

„Sfârşitul lumii” (cota 1400); 5. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham; 6.

Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş.a.

Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase

(brad, molid sau ambele). În această zonă se află de asemenea brădete, precum şi făgete pure

de mare altitudine.

Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie

1400 m, oscilând între 1400–1500 m altitudine).

În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele

izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari), astfel încât deasupra acestei limite,

pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid.

Altitudini

medii

Etaje/subetaje de vegetaţie

Vegetaţia

caracteristică

Observaţii

2500 Etajul alpin

 

Tundră alpină

 

2400

(al pajiştilor alpine)

– peste 2000 – 2200 m

Pajişti de coarnă

(Carex curvula)

 

2300

   

Limita superioară a

jnepenişurilor

2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn,

smirdar,

 

2100

(al jneapănului)

1700 (1850) – 2000 (2200) m

ienupăr, afin,

merişor,

 

2000

 

arin de munte.

 

1900

 

Pajişti

 

1800

  Molid cu

larice; tufărişuri

Limita superioară

a vegetaţiei

arborescente

1700

Etajul boreal

(al pădurilor de molid)

Molidişuri

Limita superioară

a pădurii

1600 1300 (1450) – 1750 (1850) mPajişti

 

1500

     

1400

  Păduri de amestec:

fag cu molid;

Limita superioară

a fagului

1300

 

făgete pure

Limita superioară

a bradului

1200

Etajul nemoral;

subetajul pădurilor de fag

Păduri de amestec: fag

şi brad;

 

1100

şi de amestec

600 (700) – 1350 (1450) m

fag, brad şi molid;

brădete, făgete

 

1000

 

Pajişti

 

  900

     

  800

    Limita inferioară

a bradului

  700

 

Făgete pure sau cu

carpen

 

  600

     

 

Fig. 138. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi*

Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad, molid sau ambele)

Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica, Abies alba, Picea abies.

Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides, Acer pseudoplatanus, Fraxinus excelsior, Populus

tremula, Sorbus aucuparia, Ulmus glabra ş.a.

Arbuşti: Carpinus betulus, Corylus avellana, Evonymus verrucosus, Lonicera xylosteum, Rosa

pendulina, Salix silesiaca, Sambucus nigra, Sambucus racemosa, Spiraea chamaedryfolia ş.a.

Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea

spicata, Anemone nemorosa, Athyrium filix-femina, Calamagrostis arundinacea, Chamerion

angustifolium, Circaea lutetiana, Dentaria bulbifera, Dentaria glandulosa, Dryopteris filix-mas,

Epilobium montanum, Euphorbia amygdaloides, Festuca altissima, Fragaria vesca, Galium

odoratum, Galium schultesii, Geranium robertianum, Hieracium transsylvanicum, Isopyrum

thalictroides, Lamium galeobdolon, Luzula luzuloides, Mercurialis perennis, Moehringia

trinervia, Mycelis muralis, Orthilia secunda, Oxalis acetosella, Paris quadrifolia, Poa nemoralis,

Polygonatum verticillatum, Pulmonaria officinalis, Pulmonaria rubra, Ranunculus carpaticus,

Rubus hirtus, Scrophularia umbrosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum, Urtica dioica,

Valeriana montana, Valeriana officinalis, Valeriana tripteris, Veronica urticifolia ş.a.

În drumul spre Poiana Stânei, pe Piatra Arsă, în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”, pe

suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare

rare de fag, brad şi molid. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum,

Geranium phaeum, Lunaria rediviva, Polystichum lonchitis, Valeriana sambucifolia ş.a.

În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria,

Cardamine impatiens, Sanicula europaea, Salvia glutinosa, Senecio ovatus ş.a. În zone cu

umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium, Impatiens noli-tangere, iar în

cele cu apă stagnantă în sol Carex remota, Equisetum sylvaticum ş.a.

În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului,

vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice:

Campanula latifolia, Carduus personatus, Chaerophyllum hirsutum, Cirsium oleraceum, Crepis

paludosa, Doronicum austriacum, Festuca gigantea, Filipendula ulmaria, Lapsana communis,

Lunaria rediviva, Petasites albus, Rumex alpestris, Stachys sylvatica, Telekia speciosa ş.a.

Brădete

În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse, în special în masivele forestiere

de la poalele versantului prahovean, în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului.

Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de

briofite: Dicranum sp., Mnium sp. ş.a

Pajişti

Pajiştile, cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt

reprezentate pretutindeni, începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte

(maxima extensie în zona alpină).

În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care

menţionăm: Achillea millefolium, Achillea stricta, Acinos alpinus, Alopecurus pratensis,

Antennaria dioica, Arabis hirsuta, Arenaria serpyllifolia, Arrhenatherum elatius, Bellis perennis,

Botrychium lunaria, Briza media, Campanula glomerata, Campanula serrata, Campanula

patula, Campanula persicifolia, Cardamine pratensis, Carex ovalis, Carlina acaulis, Carum

carvi, Centaurea phrygia, Centaurea pseudophrygia, Cerastium arvense, Chaerophyllum

aromaticum, Cruciata glabra, Crepis biennis, Crocus vernus, Cynosurus cristatus, Dactylis

glomerata, Daucus carota, Deschampsia caespitosa, Echium vulgare, Euphrasia stricta,

Festuca pratensis, Gentiana acaulis, Gentianella austriaca, Gentiana utriculosa, Heracleum

sphondylium, Hieracium pilosella, Hypericum maculatum, Leontodon autumnalis, Leontodon

hispidus, Leucanthemum vulgare, Linum catharticum, Luzula campestris, Myosotis sylvatica,

Origanum vulgare, Parnassia palustris, Phleum pratense, Pimpinella saxifraga, Plantago

lanceolata, Plantago media, Poa pratensis, Polygala vulgaris, Polygonum bistorta, Prunella

vulgaris, Ranunculus acris, Ranunculus montanus, Rhinanthus angustifolius, Rhinanthus minor,

Rumex acetosa, Scorzonera rosea, Stellaria graminea, Stellaria media, Thymus pulegioides,

Trifolium aureum, Trisetum flavescens, Trollius europaeus, Veratrum album, Veronica

chamaedrys, Veronica officinalis, Veronica serpyllifolia ş.a.

Zăvoaie de anin alb (Alnus incana)

Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni, pe malul Prahovei.

De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea.

Flora însoţitoare, foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi

numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus, Anchusa

officinalis, Barbarea vulgaris, Cirsium arvense, Diplotaxis muralis, Epilobium hirsutum,

Euphorbia stricta, Inula britannica, Linaria vulgaris, Myosoton aquaticum, Papaver rhoeas,

Pastinaca sativa, Salix alba, Salix fragilis, Salix triandra, Saponaria officinalis, Verbascum

nigrum ş.a.

2. Etajul boreal

1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine

Trasee:1. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m); 2. Platoul Bucegi – Piciorul

Pietrei Arse – Poiana Stânei.

Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului,

până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor

(păduri pure de molid). La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de

larice.

Molidişuri

În acest etaj în păduri, specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori,

arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus, Sorbus aucuparia,

Sambucus racemosa, Salix silesiaca, Spiraea chamaedryfolia, Rosa pendulina, Lonicera

xylosteum ş.a.

Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă:

Adenostyles pyrenaica, Chaerophyllum hirsutum, Corallorhiza trifida, Deschampsia flexuosa,

Doronicum carpaticum, Doronicum columnae, Dryopteris carthusiana, Homogyne alpina,

Leucanthemum waldsteinii, Luzula sylvatica, Maianthemum bifolium, Melampyrum sylvaticum,

Moneses uniflora, Polystichum lonchitis, Saxifraga cuneifolia, Sedum vulgare, Soldanella

hungarica, Stellaria nemorum, Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp.,

Hylocomium sp., Polytrichum sp., Rhytidiadelphus triquetrus ş.a.)

Frecvent, în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitis-

idaea.

Pe calcare, pe care se formează soluri bogate în humus, slab acide, mai fertile, flora stratului

inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum, Euphorbia

amygdaloides, Lamium galeobdolon, Pulmonaria rubra, Salvia glutinosa, Ranunculus carpaticus

ş.a.

Laricete

La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc, pe alocuri, arborete de

larice (Larix decidua) sau larice cu molid. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de

arbori pe suprafeţe relativ restrânse, către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile

îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici).

Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major, Carduus personatus,

Carex sempervirens, Doronicum austriacum, Festuca carpatica, Festuca versicolor, Heracleum

palmatum ş.a.

Pajişti

Pajiştile, instalate pe locul molidişurilor defrişate, au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20

cm (40 cm inflorescenţele). Dacă nu se păşunează, pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime.

Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium,

Agrostis rupestris, Anthoxanthum odoratum, Campanula abietina, Deschampsia caespitosa,

Festuca supina, Geum montanum, Hieracium aurantiacum, Leontodon autumnalis, Ligusticum

mutellina, Lotus corniculatus, Luzula luzuloides, Pedicularis verticillata, Poa media, Potentilla

ternata, Prunella vulgaris, Rumex acetosella, Trifolium repens ş.a.

Vegetaţia stâncăriilor, bolovănişurilor şi grohotişurilor

Pe stâncăriile umbrite din păduri, se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes, Campanula

carpatica, Clematis alpina (liană), Cystopteris fragilis, Moehringia muscosa, Poa nemoralis,

Polypodium vulgare, Saxifraga cuneifolia, Sedum vulgare, Valeriana sambucifolia precum şi

diferite specii de briofite.

3. Etajul subalpin (al jneapănului)

1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine

Trasee: 1. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele; 2.

Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului –

Cabana Caraiman – Cabana Babele ş.a.

Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn, ienupăr, arin de munte,

afin şi merişor. În vegetaţia naturală a etajului, tufărişurile (asociaţii vegetale formate din

arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. Spre limita superioară a etajului devin din ce în

ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile.

Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea

alpină. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului, sunt constituite din

grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Arborii au

trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos, iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte.

La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a

jnepenişului.

Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo)

Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse, al Jepilor Mari ş.a.

Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de

umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de

ger).

Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri, se întind pe sol, ramurile şi vârfurile

ridicându-se la înălţimi până la 2 m. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure;

printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice.

Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de

specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină)

care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea,

Deschampsia flexuosa, Doronicum austriacum, Gentiana punctata, Homogyne alpina, Luzula

sylvatica, Oxalis acetosella, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus precum şi o serie de

briofite (Hylocomium sp., Rhytidiadelphus triquetrus ş.a.) care formează pe alocuri covor

continuu.

Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari, Jepii Mici ş.a.).

Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium)

Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Specia apare în rariştile din etajul

inferior, dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj, mai ales pe platoul Bucegilor, culmile

interioare şi culmile nordice, pe versanţii însoriţi, pe soluri sărace, acide. Acoperirea cu zăpadă

în timpul iernii asigură protecţia contra gerului, dar o condiţie importantă este aceea ca

zăpada să se topească repede, pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie.

Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea).

Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul

vegetează în pâlcuri, fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. Spaţiile dintre tufe este

ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria

procumbens). În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens

formează covoare dese şi scunde, continue sau întrerupte de eroziuni eoliene.

Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti:

Agrostis rupestris, Alyssum repens, Androsace chamaejasme, Armeria alpina, Campanula

alpina, Carex rupestris, Deschampsia flexuosa, Festuca supina, Geum montanum, Hedysarum

hedysaroides, Helianthemum alpestre, Homogyne alpina, Juncus trifidus, Juniperus sibirica,

Ligusticum mutellina, Luzula spicata, Oxytropis campestris, Polygonum viviparum, Potentilla

ternata, Sedum alpestre, Silene acaulis, Soldanella hungarica, Trifolium repens.

Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula)

Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş.a.

Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar

pătrund frecvent şi în etajele inferioare. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn

pe versanţii permanent umezi şi pe văi.

Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic

înclinate, mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Aceste „drumuri de avalanşe” pot

fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care, sunt marcate de sus şi până jos

prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte, întinse ca nişte panglici de-a lungul

jgeaburilor.

Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă, singura specie

lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate

marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice.

Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri.

Buruienişuri

Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin, în lungul pâraielor, văilor

înguste, dar şi pe flancurile înierbate ale văilor, în condiţii de umiditate atmosferică relativ

ridicată.

Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte,

asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă.

Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă, ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–

1,5 m înălţime).

Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum

carpaticum. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum,

Adenostyles alliariae var. kerneri, Astrantia major, Carduus personatus, Cirsium erisithales,

Crepis paludosa, Deschampsia caespitosa, Doronicum austriacum, Doronicum columnae,

Filipendula ulmaria, Heracleum palmatum, Leucanthemum waldsteinii, Ligularia sibirica,

Ranunculus platanifolius, Valeriana sambucifolia ş.a.

În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă

Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp.

lasianthum, Bupleurum falcatum, Centaurea kotschyana, Digitalis grandiflora, Trifolium

alpestre ş.a.

În locurile fostelor stâne, pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt

instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii:

Chaerophyllum aromaticum, Rumex alpestris, Urtica dioica, Veratrum album ş.a.

Pajişti

Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din

zona subalpină a Bucegilor. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Alături de Festuca

supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris, Alchemilla flabelata, Anthoxanthum odoratum,

Campanula abietina, Campanula alpina, Carex sempervirens, Geum montanum, Hieracium

alpinum, Ligusticum mutellina, Luzula campestris, Luzula spicata, Pedicularis verticillata, Poa

alpina, Polygonum viviparum, Potentilla ternata, Primula minima, Ranunculus montanus ş.a.

Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului

şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Printre speciile constante din aceste

pajişti menţionăm: Agrostis rupestris, Campanula abietina, Deschampsia caespitosa, Festuca

supina, Hieracium aurantiacum, Lotus corniculatus, Luzula luzuloides, Nardus stricta, Phleum

alpinum, Poa media, Potentilla ternata, Trifolium repens ş.a.

Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie

prin excelenţă invadantă. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma

păşunatului intensiv. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum

odoratum, Deschampsia flexuosa, Geum montanum, Ligusticum mutellina, Luzula campestris,

Potentilla ternata, Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum.

Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a

platoului Bucegilor unde, întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului.

Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii, Anthemis carpatica subsp. pyrethriformis,

Armeria alpina, Avenula versicolor, Dianthus glacialis subsp. gelidus, Dryas octopetala,

Erigeron uniflorus, Festuca amethystina, Festuca bucegiensis, Galium anisophyllon, Gentiana

acaulis, Gentiana verna, Geum reptans, Homogyne alpina, Juncus trifidus, Leontodon

montanus subsp. pseudotaraxaci, Minuartia recurva, Minuartia sedoides, Myosotis alpestris,

Pedicularis oederi, Phyteuma orbiculare, Pinguicula vulgaris, Plantago atrata, Ranunculus

oreophilus, Rhinanthus alpinus, Salix reticulata, Saxifraga aizoides, Sedum atratum, Sesleria

coerulans, Silene acaulis, Soldanella hungarica, Soldanella pusilla, Taraxacum alpinum,

Vaccinium uliginosum, Veratrum album, Veronica serpyllifolia ş.a. la care se adaugă o serie de

licheni (Cetraria islandica, Thamnolia vermicularis), briofite (Polytrichum juniperinum) şi

pteridofite (Selaginella selaginoides).

În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic

Deschampsia caespitosa, Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris, Equisetum

sylvaticum, Juncus effusus ş.a.

Pajiştile de brâne calcaroase

Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. În

aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile, fotofile, calcicole, rezistente la

uscăciune. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. saxatilis, Festuca amethystina,

Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana,

Dianthus tenuifolius, Iris ruthenica, Knautia longifolia, Linum extraaxillare, Onobrychis montana

subsp. transsilvanica, Pimpinella saxifraga, Saxifraga demissa, Scorzonera rosea, Thlaspi

dacicum, Thesium kernerianum, ş.a.

Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi

Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului, ca şi multe endemisme şi

rarităţi floristice. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii

dominante: Festuca amethystina, Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Alte specii

însoţitoare: Alyssum repens, Biscutella laevigata, Bupleurum diversifolium, Carduus kerneri,

Cerastium transsilvanicum, Geranium caerulatum, Gymnadenia conopsea, Hypochaeris

uniflora, Iris ruthenica, Senecio papposus, Trifolium montanum ş.a.

Pe brânele de pe versanţii abrupţi, însoriţi vegetează Leontopodium alpinum.

Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici, pajiştile, dezvoltate în condiţii de

insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi

Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina, Dryas octopetala, Festuca versicolor,

Hedysarum hedysaroides, Pedicularis oederi, Ranunculus oreophilus, Salix reticulata ş.a.

Vegetaţia stâncăriilor, bolovănişurilor şi grohotişurilor

Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului.

Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa,

Campanula cohlearifolia, Cerastium alpinum subsp. lanatum, Draba haynaldii, Galium

anisophyllon, Gypsophila petraea, Minuartia verna, Oxytropis halleri, Saxifraga paniculata,

Saxifraga corymbosa, Sedum hispanicum, Trisetum alpestre, Viola alpina.

Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus, Anthemis

carpatica subsp. pyrethriformis, Galium anisophyllon.

Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Aici se află frecvent:

Achillea schurii, Arabis alpina, Draba kotschyi, Geum reptans, Lloydia serotina, Ranunculus

alpestris, Saxifraga androsacea, Saxifraga demissa, Saxifraga moschata, Saxifraga

oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum.

Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei

rarităţi: Linaria alpina, Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. corona-sancti-stephani.

4. Etajul alpin (al pajiştilor alpine)

– peste 2000 (2200) m altitudine

Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul.

Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Vegetaţia este alcătuită

predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin), pajişti, plante de stâncării şi

bolovănişuri.

Întinderea acestui etaj este redusă şi, în ciuda condiţiilor grele de viaţă, învelişul vegetal este

destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme.

Pajişti alpine

Pajişti de Carex curvula (coarnă)

Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin, nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Sunt întâlnite pe

platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi, fiind proprii rocilor

silicioase. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina,

Festuca bucegiensis, Gnaphalium supinum, Juncus trifidus, Phyteuma confusum, Primula

minima, Salix herbacea, Sedum alpestre, Soldanella pusilla ş.a. precum şi briofite (Polytrichum

juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica, Thamnolia vermicularis).

Pe coame, şei, versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice

speciale ale acestor ţinuturi, determinate în primul rând de temperaturi scăzute, vânturi

puternice şi uscăciune.

Covorul vegetal discontinuu şi neomogen, este de regulă alcătuit din plante foarte scunde, în

mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime).

Plantele nu formează pajişti continue, ci cresc în smocuri sau tufe izolate. Aceste asociaţii de

„tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia

sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina, Campanula

alpina, Cerastium alpinum subsp. lanatum, Dianthus glacialis subsp. gelidus, Festuca

bucegiensis, Luzula spicata, Viola alpina.

În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici), în condiţii de îndelungată înzăpezire, se

întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii, Armeria alpina, Dryas

octopetala, Pedicularis oederi, Primula minima, Saxifraga androsacea, Silene acaulis.

Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care

stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor.

* Adaptat după BELDIE AL., 1967.

9. PLANTE PERICLITATE, VULNERABILE ŞI RARE; ENDEMITE; PLANTE OCROTITE.

REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI

În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care, în consecinţă, trebuiesc

ocrotite. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie

de categorii diferenţiate dintre care menţionăm:

– taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este

improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite

până la nivelul critic (Fig. 139; Fig. 142; Fig. 146);

– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul

apropiat, dacă factorii cauzali continuă să acţioneze; sunt incluşi taxoni dintre care cei mai

mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a

habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. 139; Fig. 140; Fig. 141; Fig. 143; Fig. 145; Fig.

147);

– taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici, care în prezent nu sunt ameninţaţi dar

care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. 139; Fig. 140; Fig. 141; Fig. 142;

Fig. 143; Fig. 144).

O altă categorie de taxoni, care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă

endemitele, taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. Fenomenul

apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat, relativ limitat, uneori la o arie

extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. O serie din aceşti taxoni pot face

parte din categoriile de plante periclitate, vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt

nepericlitaţi (Nt) (Fig. 139; Fig. 140; Fig. 142; Fig. 143; Fig. 144 Fig. 146; Fig. 147).

O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: Angelica

archangelica, Armeria alpina, Daphne blagayana, Dianthus spiculifolius, Gentiana lutea,

Hepatica transsilvanica, Heracleum carpaticum, Larix decidua, Leontopodium alpinum,

Nigritella nigra, Nigritella rubra, Rhododendron myrtifolium, Saxifraga demissa, Secale

montanum, Taxus baccata, Trollius europaeus ş.a. (Fig. 145; Fig. 146; Fig. 147). Este de

menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării.

Nr. crt. Taxon Familia  Grad de

periclitare

Endemite

 1. Achillea schurii AST R End.*

 2. Aconitum vulparia subsp. lasianthum RAN Nt End.*

 3. Aconitum toxicum RAN Nt End.***

 4. Alyssum repens BRA Nt End.***

 5. Anacamptis pyramidalis ORC V

 

 6. Androsace chamaejasme PRI V

 

 7. Angelica archangelica API V

 

 8. Anthemis carpatica subsp. pyretriformis AST R End.*

 9. Aquilegia transsilvanica RAN R End.**

10. Arnica montana AST V

 

11. Campanula carpatica CAM R End.**

12. Campanula transsilvanica CAM V End.***

13. Carduus kerneri AST R End.***

14. Carex capillaris CYP R

 

15. Carex fuliginosa CYP R

 

16. Carex rupestris CYP R

 

17. Centaurea kotschyana AST R End.***

18. Centaurea pinnatifida AST R End.*

19. Cerastium transsilvanicum CRY R End.*

20. Corallorhiza trifida ORC R

 

21. Dactylorhiza incarnata ORC R

 

22. Dactylorhiza maculata ORC R

 

23. Dactylorhiza sambucina ORC R

 

24. Daphne blagayana THY V

 

25. Dentaria glandulosa BRA Nt End.**

26. Dianthus glacialis subsp. gelidus CRY R End.*

27. Dianthus spiculifolius CRY V End.*

28. Dianthus tenuifolius CRY Nt End.*

29. Doronicum carpaticum AST R End.***

30. Draba haynaldii BRA V End.*

31. Eritrichium nanum BOR E End.*

32. Festuca amethystina POA R

 

33. Festuca bucegiensis POA R End.*

34. Festuca carpatica POA R End.**

35. Gentiana acaulis GEN R

 

36. Gentiana lutea GEN E

 

37. Gentiana punctata GEN R

 

38. Geranium caeruleatum GER R End.***

39. Geum reptans ROS R

 

40. Gladiolus imbricatus IRI R

 

41. Godyera repens ORC R

 

42. Gymnadenia conopsea ORC R

 

43. Gypsophila petraea CRY R End.***

44. Hedysarum hedysaroides FAB R

 

45. Hepatica transsilvanica RAN Nt End.**

46. Heracleum carpaticum API V End.**

47. Heracleum palmatum API Nt End.*

48. Hesperis oblongifolia BRA R End.*

49. Hieracium transsylvanicum AST Nt End.***

50. Iris sibirica IRI R

 

51. Leontodon montanus subsp.

pseudotaraxaci

AST R End.*

52. Leontopodium alpinum AST E

 

Nr. crt. Taxon Familia  Grad de

periclitare

Endemite

53. Leucanthemum waldsteinii AST R End.**

54. Linaria alpina SCR R

 

55. Linum extraaxillare LIN Nt End. ***

56. Lloydia serotina LIL R

 

57. Loiseleuria procumbens ERI R

 

58. Neotia nidus-avis ORC R

 

59. Nigritella nigra ORC E

 

60. Nigritella rubra ORC E

 

61. Onobrychis montana subsp.

transsilvanica

FAB R End.*

62. Ophrys insectifera ORC E

 

63. Orchis militaris ORC R

 

64. Orchis morio ORC R

 

65. Orchis ustulata ORC R

 

66. Oxytropis halleri FAB R

 

67. Papaver alpinum subsp. corona-sancti-

stephani

PAP V End.*

68. Phyteuma confusum CAM R

 

69. Pinguicula alpina LEN R

 

70. Pinguicula vulgaris LEN R

 

71. Plantago atrata PTG R

 

72. Primula halleri PRM R

 

73. Pseudorchis albida ORC R

 

74. Pulmonaria rubra BOR Nt End.***

75. Ranunculus carpaticus RAN R End.**

76. Rhododendron myrtifolium ERI V

 

77. Salix retusa SAL R

 

78. Saxifraga demissa SAX V End.*

79. Secale montanum POA R

 

80. Senecio papposus AST Nt End. ***

81. Sesleria coerulans POA Nt End. ***

82. Silene nutans subsp. dubia CRY Nt End.**

83. Soldanella hungarica PRM R

 

84. Soldanella pusilla PRM R

 

85. Symphytum cordatum BOR Nt End.**

86. Taxus baccata TAX V/R

 

87. Thesium kernerianum SAN R End.*

88. Thlaspi dacicum BRA R End.***

89. Thymus comosus LAM Nt End.*

90. Thymus pulcherrimus LAM R End.*

91. Traunsteinera globosa ORC R

 

92. Trollius europaeus RAN V

 

93. Vaccinium uliginosum ERI R

 

94. Veronica alpina SCR R

 

95. Veronica aphylla SCR R

 

96. Veronica baumgartenii SCR R End.**

97. Viola alpina VIO R

 

98. Viola dacica VIO R End.***

* Endemit cu areal restrâns ± la România

** Endemit carpatic

*** Endemit carpato-balcanic

 

Fig. 139. Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi

Fig. 140. Plante rare şi endemite: 1 - Oxytropis halleri (R); 1a - carenă; 1b - fruct/păstaie; 2 -

Ranunculus carpticus (R/End.); 3 - Papaver alpinum subsp. Corona-sancti-stephani (V/End.); 3a

- capsulă; 4 - Dianthus glacialis subsp. gelidus (R/End.); 5 - Dianthus tenuifolius (Nt/End.).

Fig. 141. Plante rare: 1 - Viola alpina (R); 2 - Loiseleuria procumbens (R); 2a - faţa inferioară a

frunzei; 3 - Vaccinium uliginosum (R); 3a - rămurică cu flori; 4 - Primula halleri (R); 5 -

Androsace chamaejasme (V); 6 - Soldanella hun-garica (R); 6a - capsulă.

Fig. 142. Plante rare şi endemite: 1 - Gentiana acaulis (R); 2 - Eritrichium nanum (E/End.);

2a - floare în secţiune longitu-dinală; 3 - Veronica alpina (R); 4 – Pingui-cula vulgaris (R); 5 -

Plantago atrata (R); 6 - Phyteuma confusum (R); 7 - Campanula carpatica (R/End.); 7a - fruct

tânăr cu caliciu persistent.

Fig. 143. Plante rare şi endemite: 1 - Achillea schurii (R/End.); 2 - Arnica  montana (V); 3 -

Anthemis carpatica (R).

Fig. 144. Plante rare şi endemite: 1 - Centaurea kotschyana (R/End.); 1a, 1b, 1c - foliole

involucrale de jos, mijloc şi de sus de la un calatidiu; 1d - fruct/achenă; 2 - Doronicum

carpaticum (R/End.); 3 - Hieracium transsylvanicum (Nt/End.); 4 - Lloydia serotina (R).

Fig. 145. Plante ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: 1 - Angelica

archangelica (V); 1a - fruct; 2 - Daphne blagayana (V), exemplar înflorit; 2a - exemplar steril.

Fig. 146. Plante ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: 1 - Gentiana

lutea (E); 2 - Leontopodium alpinum (E); 3 - Hepatica transsilvanica6 (Nt/End.); 4 -

Nigritella rubra (E).

 

Fig. 147. Plante ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: 1 -

Rhododendron myrtifolium (V); 1a - capsulă; 1b - sămânţa; 2 - Saxifraga demissa (V/End.); 3  -

Trollius  europaeus (V); 3a - polifoliculă.

Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi

Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi, cu numeroase rarităţi, specii endemice şi

asociaţii vegetale unice, a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale, menite a ocroti

anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi.

Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte, dintre care una situată pe versanţii

exteriori, abrupţi ai masivului şi două mai mici, aşezate în bazinul văii Ialomiţa.

Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor

şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului, de la Sinaia până la

şeaua Strunga. Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha, fiind unul dintre cele mai extinse

spaţii de acest gen din ţară. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe

versantul prahovean al Bucegilor, iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. Omul,

2507 m).

Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul

Dorului şi Valea Cerbului), jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi, abrupturile

din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici, Caraiman şi Coştila, cât şi cele ale culmilor

nordice.

Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută, în suprafaţă de circa 250 ha,

care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni, abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. În

această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955.

În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. cele din pădurea Piatra Arsă), cu

brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea, unul dintre cele mai frumoase

brădete pure din Bucegi, situat la poalele Jepilor Mari, deasupra localităţii Poiana Ţapului (în

drumul spre cascada Urlătoarea).

Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa), care se află

în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. Ana”, pe Valea

Peleşului, sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la

Piatra Arsă, pe Jepii Mici ş.a.

O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale), care se află numai

în cuprinsul acestei rezervaţii, în apropiere de stâncile „Sf. Ana”, în pădurea Jepii Mari şi pe

Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici.

Pe alte văi (V. Peleşului, V. Babei, V. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune

montane şi subalpine. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la

stăncile „Sf. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi)

şi iedera albă (Daphne blagayana), elemente termofile mai rare. Stânca „Clopoţel” din pădurea

Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile, calcicole, Teucrium

montanum.

În zona alpină, cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor

abrupţi, însoriţi ai Jepilor, Caraimanului şi Coştilei. Aceste pajişti adăpostesc numeroase

endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida, Cerastium transsilvanicum,

Dianthus tenuifolius, Geranium caeruleatum, Onobrychis montana subsp. transsilvanica, Silene

nutans subsp. dubia, Thlaspi dacicum, Thymus pulcherrimus ş.a.

Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri, tufărişuri de smirdar,

pajişti de brâne, asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice.

În afară de rezervaţia principală, care include teritorii considerabile, în Bucegi s-au mai înfiinţat

mici rezervaţii botanice.

Rezervaţia botanică Vf. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru

tundra alpină.

Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante

specifice crestelor bătute de vânturi.

10. HERBORIZAREA, PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR

Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare, aranjate pe coli speciale şi ordonate în

funcţie de tematica acestuia.

Se cunosc mai multe tipuri de herbare, clasificate după o serie de criterii: herbare

taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică; herbare fitocenologice

– cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze; herbare ecologice – plantele sunt grupate în

funcţie de biotopul din care au fost colectate; herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali

ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc.); herbare

morfologice – sunt inserate specii diferite, grupate după criterii morfologice (tipul de aparat

vegetativ, tipul de organ vegetativ – rădăcina, tulpina, frunza – sau reproducător – floarea ş.a.);

herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare, medicinale,

furajere, melifere, ornamentale, herbare cu plante tehnice etc.).

 

Alcătuirea herbarelor

Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea, uscarea

prin presare, determinarea (identificarea taxonilor), aranjarea pe coli şi conservarea plantelor.

1. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor.

Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. 148):

– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor

pe teren, facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman;

– deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole

împreună cu porţiunea lor subterană;

– cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe

substrat (scoarţa arborilor, pietre, lemne, pământ);

– dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă

unele grupe taxonomice de talofite;

– botanieră (cutie specială din tablă, de formă cilindrică) în care se depozitează temporar

plantele colectate pe teren; în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic;

– presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat

după colectare; presa este formată din două plăci de placaj sau carton, de formă

dreptunghiulară (30 x 45 cm), ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc, între care se

prind colile de sugativă (sau foile de ziar), intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat

pentru a asigura aerisirea;

Fig. 148. Ustensile necesare colectării plantelor: 1 - deplantor; 2 - cosor; 3 - daltă; 4 -

lopăţică; 5 - botanieră; 6 - presă de teren.

– hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar, necesară la presarea plantelor pe

teren;

– etichete pe care se vor nota imediat după colectare, denumirea plantei (dacă aceasta poate

fi identificată pe teren), localitatea, staţiunea, altitudinea, expoziţia şi data colectării;

– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate;

– harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în

teren;

– altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau

montană, pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. Prin staţiune se înţelege

totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau

dintr-un loc determinat (relief, altitudine, expoziţie, tipul de sol, pH etc.).

Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice.

Lichenii datorită particularităţilor lor biologice, pot fi colectaţi în tot timpul anului. Este de

preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed, când talurile nu se rup.

Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat

împreună cu o porţiune din acesta. Pentru lichenii saxicoli, crustoşi se va utiliza dalta şi

ciocanul, cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia.

Observaţii:

– fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat, acordându-se o atenţie

deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii), care trebuie să însoţească eşantionul, fiind

caractere de determinare;

– lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili, trebuie manipulaţi cu multă atenţie; pentru

lichenii gelatinoşi, uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi, ceea ce le

conferă elasticitatea necesară.

– probele colectate se ambalează imediat, separat, în pliculeţe numerotate, confecţionate în

prealabil în acest scop (Fig. 149).

Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor.

Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. Pentru muşchii care

înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie

sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. Muşchii presaţi se pun de

asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. 149).

Fig. 149. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor

  pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor.

Cormofite. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea

plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi, tuberculi,

bulbo-tuberi sau bulbi).

Observaţii:

– plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă;

– se colectează numai plante sănă-toase, complete, cu toate organele vege-tative (rădăcină,

tulpină, muguri, frunze) şi reproducătoare (spice sporifere, sori, conuri, flori); dacă pentru

determinare sunt necesare şi fructele, aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice

(în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor);

– plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral; de la plantele erbacee de dimensiuni

mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică;

– organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea, pentru a putea fi

mai uşor presate şi uscate;

– de la plantele lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt

strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri, flori, fructe, iar

uneori şi eşantioane de ritidom);

– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie, dar nu se vor lua

niciodată toate plantele întâlnite, iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta

nici una; prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie;

– de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus

menţionate;

– plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau

pungi de material plastic.

 

2. Presarea şi uscarea

Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale, în mod similar la toate grupele

de plante. Cormofitele terestre transportate în laborator, trebuiesc imediat presate şi uscate.

Fiecare plantă se curăţă bine de pământ, se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de

ziar.

Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Frunzele şi florile se vor etala (se vor

întinde) foarte bine; cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la

determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. Florile vor fi de asemenea, cât

mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor.

Înainte de a fi aşezate pe coli, organele tuberizate (rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi) vor fi

secţionate, de regulă longitudinal, reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora.

Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse, pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe

exemplare din aceeaşi specie.

Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate

datele menţionate.

Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi, potrivindu-

se pe dimensiunile hârtiei, cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii, frunzelor şi florilor.

Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele, se pune aşa numitul „strat tampon”

format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar.

Plantele cu spini, ghimpi, cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat.

Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat

subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor.

Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel, încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o

formă perfect paralelipipedică. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între

plăcile presei şi se strânge cu chingi. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50

cm) care se aşează peste pachetul de plante, iar peste aceasta o greutate corespunzătoare

care să asigure presarea optimă. Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare

fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele).

Plantele se usucă în decurs de mai multe zile, dar este necesar ca „stratul tampon” să fie

schimbat în fiecare zi, hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. 150). Putem

să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate, prin atingere cu mâna; dacă nu sunt reci

înseamnă

Fig. 150. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor.

3. Determinarea

Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. Pentru determinarea taxonilor

sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite, cormofite), albume, atlase etc.

În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice, diagnozele, desenele şi fotografiile

habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. Comparând

caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei, diagnoze,

desene şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine

specimenului respectiv.

 

4. Montarea plantelor pe colile de herbar

După uscare, presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. Colile

de herbar sunt cartoane duplex, albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm.

Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată, de circa 2–3 mm lăţime.

În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde:

denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară, localitatea, staţiunea, altitudinea şi numele

celui care a colectat şi determinat planta.

Talofitele (licheni, muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale, confecţionate din coli albe de

hârtie (Fig. 149). Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. În funcţie de mărimea

pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe, având însă grijă ca plicurile de pe o coală

să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. 151.1.).

Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă, dacă aceasta este mare sau mai multe, în cazul

celor mai mici, dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific.

Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice

(Fig. 151: 2–4).

După lipirea tuturor plantelor, colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături,

clase, ordine, familii, genuri şi specii) sau în alt mod, în funcţie de scopul pentru care a fost

întocmit herbarul respectiv.

Fig. 151. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a, 1b, 1c. Modalităţi de aranjare a

cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2), medie (3) şi mare (4).

BIBLIOGRAFIE

ANDREI M. 1997. Morfologia generală a plantelor. Bucureşti: Edit. Enciclopedică.

ANDREI M. 2000. Flora României. Determinator Ferigi. Bucureşti: Edit. Sigma.

ANGHEL I., UNTU Constanţa, TUDOR Constanţa, MEŞTER Lotus, NĂSTĂSESCU Maria, TOMA N.,

GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. 1976. Practicum de Biologie. Bucureşti: Edit. Universităţii

Bucureşti.

BADEA L., BĂCĂUANU V. & POSEA GR. 1983. Relieful. În: Geografia României. Geografia fizică.

Vol. I. Bucureşti: Edit. Academiei Române.

BELDIE AL. 1967. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Bucureşti: Edit. Academiei Române.

BELDIE AL. 1968. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. Ghid turistic. Bucureşti: Edit. Agro-Silvică.

BELDIE AL. 1972. Plantele din Munţii Bucegi. Determinator. Bucureşti: Edit. Academiei Române.

BELDIE AL. & CHIRIŢĂ C. 1967. Flora indicatoare din pădurile noastre. Bucureşti: Edit. Agro-

Silvică.

BELDIE AL. & PRIDVORNIC C. 1969. Flori din munţii noştri. Ed. a II-a. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică.

CIOCÂRLAN V. 2000. Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermatophyta. Ed. a II-a

revăzută şi adăugită. Bucureşti: Edit. Ceres.

COLDEA GH., NEGREAN G., SÂRBU I. & SÂRBU Anca. 2001. Ghid pentru identificarea şi

inventarierea pajiştilor seminaturale din România. Bucureşti: Edit. „alo, Bucureşti!”.

CRISTEA V. 1988. Practicum de Botanică Sistematică, pentru uzul studenţilor. Cluj-Napoca:

Universitatea Cluj-Napoca.

CRISTUREAN I. 1979. Botanica sistematică. II. Cormophyta. Bucureşti: Edit

Universităţii Bucureşti.

CRISTUREAN I. & LUNGU Lucia. 1974. Botanică Sistematică. Chei de determinare. Mycophyta -

Lichenophyta - Bryophyta. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti.

GRINŢESCU I. 1985. Botanica. Ed. a II-a revizuită. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

HODIŞAN I. & POP I. 1976. Botanică sistematică. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.

IVAN Doina. 1979. Fitocenologie şi vegetaţia R.S.R. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.

MORARIU I. 1965. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. Ed. a II-a.

Bucureşti: Edit. Agro-Silvică.

MORUZI Constanţa & TOMA N. 1971. Licheni. Determinator de plante inferioare. Bucureşti:

Edit. Didactică şi Pedagogică.

PAUCĂ Ana M. & ROMAN Ştefana. 1959. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic).

Bucureşti: Edit. Ştiinţifică.

POP I., HODIŞAN I., MITITELU D., LUNGU Lucia, CRISTUREAN I. & MIHAI GH. 1983. Botanică

sistematică. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.

POSEA GR. (coord.).1982. Enciclopedia geografică a României. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

RĂVĂRUŢ M. & TURENSCHI E. 1973. Botanica. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.

SÂRBU Anca. 1999. Biologie vegetală. Note de curs. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti.

TARNAVSCHI I.T., ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela, RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU

Didona. 1981. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. Ed. a II-a. Bucureşti: Edit.

Universităţii Bucureşti.

TODOR I. 1968. Mic Atlas de plante din flora R.S.R. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.

SĂVULESCU T. (ed.). 1952-1976. Flora României. Bucureşti: Edit. Academiei Române.