Asigurari Si Reasigurari Cursuri Prof

Suport curs Asigurări si Reasigurări

CAPITOLUL 1 - RISCUL ŞI ASIGURAREA

1.1. Noţiunea de risc5

În fiecare zi se pot observa, în jurul nostru, diferite evenimente care demonstrează existenţa unor riscuri de diferite tipuri, de multe ori cu un impact foarte ridicat. Accidente teribile, dezastre naturale, crize economice - toate presupun grade diferite de risc şi toate aduc cu sine pierderi importante pentru cei implicaţi, fie de natură fizică, fie emoţională sau financiară.

Conducătorii auto implicaţi in accidente suferă vătămări corporale sau chiar mor; proprietarii de case işi pot pierde casele sau proprietatea personală din cauza unor evenimente cum ar fi incendii, inundaţii, furtuni sau cutremure. Unii oameni pot fi afectaţi de pierderea veniturilor din cauza unor boli cardiovasculare, cancer sau altele asemănătoare care îi impiedică să-şi continue activitatea.

Din păcate, de cele mai multe ori, riscurile nu pot fi prevăzute şi de aceea au un impact important asupra vieţii, proprietaţii şi poziţiei financiare a oamenilor. În ciuda studiilor, analizelor şi a soluţiilor găsite, riscurile continuă să reprezinte un factor semnificativ de stres şi să ameninţe siguranţa financiara a oamenilor.

Nu există o singură definiţie a riscului; fiecare categorie de activitate şi-a definit propria definţie a conceptului de risc. Totuşi, riscul a fost definit în mod tradiţional în termeni ce ţin mai ales de incertitudine. Pe baza acestui concept, riscul este definit ca incertitudinea (probabilitatea) de apariţie a unei pierderi. Unii autori consideră riscul a fi o variaţie aleatorie a rezultatelor posibile în legătură cu un eveniment sau posibilitatea ca pierderile să fie mai mari decât nivelul normal, anticipat sau obişnuit. De exemplu, riscul de a fi ucis într-un accident auto există pentru că există o incertitudine în acest sens. Riscul de îmbolnavire de cancer la plămâni pentru fumători există pentru că există incertitudine.

Deşi riscul este definit ca şi incertitudine, industria asigurarilor utilizează deseori acest termen pentru a se referi la proprietatea sau viaţa asigurată. Astfel, în industria asigurărilor, se pot auzi deseori expresii de genul ,, acea maşină reprezintă un risc inacceptabil" sau ,,acea persoană reprezintă un risc redus".

Un eveniment poate genera o multitudine de riscuri, unele dintre ele asigurabile. De exemplu, deţinerea unui autovehicul poate expune proprietarul la o serie de riscuri, cum ar fi:

furtul autovehiculului;

accident rutier cu sau fără victime;

rănirea pietonilor sau al altor conducători auto ca urmare a accidentului sau; daune

materiale cauzate autovehiculului de către alt şofer etc.

Riscul obiectiv şi riscul subiectiv

Referindu-se la risc ca şi incertitudine, unii autori de specialitate fac distincţie între riscul obiectiv şi riscul subiectiv.

Riscul obiectiv este definit ca variaţia relativă a pierderii de la valoarea medie. De exemplu, să presupunem că un asigurator de proprietaţi are in portofoliu 1000 de case asigurate pe termen lung şi că, în medie, 1 procent sau un număr de 10 case ard anual. Totuşi nu se poate intâmpla ca exact 10 case să ardă în fiecare an; în unii ani, s-ar putea să arda 9 case, în alţi ani, s-ar putea să ardă 11; adică o variaţie de1 casă de la valoarea medie. Această variaţie de 10 % este cunoscută drept risc obiectiv.

Riscul obiectiv se reduce odată cu creşterea numărului de expuneri. Mai mult, riscul obiectiv variază în mod invers cu rădăcina pătrată a numărului de cazuri aflate în observare. Riscul obiectiv poate fi cuantificat statistic cu ajutorul dispersiei, a deviaţiei standard sau a coeficientului de variaţie. Cuantificarea riscului obiectiv este foarte folositoare pentru un asigurator sau pentru un manager de risc.

Pe măsură ce numărul de expuneri se măreşte, un asigurator poate anticipa viitoarele pierderi cu un grad mai mare de acurateţe, întrucât se poate baza pe legea numerelor mari. Această lege susţine că pe măsură ce numărul de expuneri devine mai mare, gradul de acurateţe al previzionării numărului de pierderi este mai mare. De exemplu, pe măsură ce numărul de case ţinute sub observaţie se măreşte, previziunile asiguratorului se vor apropia de valorile reale ale pierderilor.

De exemplu, dacă aruncăm o monedă în aer, probabilitatea a priori de a cădea cu stema în sus este de 50 %. Dacă aruncăm moneda doar de 10 ori, s-ar putea să cadă cu stema in jos în opt cazuri. Deşi probabilitatea observată este de 80 %, probabilitatea reală rămâne 50 %. Dacă moneda ar fi aruncată de 1 milion de ori, numărul de cazuri în care s-ar obţine stema ar tinde spre 500000. Adică, odată cu creşterea numărului de încercări, rezultatele obţinute se apropie de cele prognozate.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 1


Un exemplu practic al legii numerelor mari este anticiparea numărului de accidente auto de către Consiliul Naţional de Siguranţă din SUA pe parcursul unui sfarşit de săptămână. Din cauza numărului mare de vehicule de pe drumuri (milioane), Consiliul Naţional de Siguranţă a putut să anticipeze cu un grad ridicat de acurateţe numărul de conducători care pot deceda pe parcursul unui sfarşit de săptămână obişnuit din preajma zilei de 4 iulie. Astfel, autorii studiului afirmă că, în medie, se pot înregistra între 500 şi 700 de cazuri de deces în urma accidentelor auto. Deşi conducătorii nu pot fi identificaţi individual, numărul real de decese pentru un grup poate fi estimat cu oarecare acurateţe.

Totuşi, pentru multe produse de asigurare, actuarii ştiu foarte rar probabilitatea reală şi severitatea pierderii. Estimări ale frecvenţei şi ale severităţii se fac pe baza experienţei existente, iar în cazul unui număr mai mare de unităţi de expunere, pierderile din trecut pot fi punctul de pornire în anticiparea pierderilor viitoare. Anticiparea corectă a pierderilor viitoare este importantă întrucât asiguratorul trebuie să stabilească un anumit nivel al primei care să fie adecvat pentru acoperirea pierderilor şi a cheltuielilor pe perioada poliţei. Dacă riscul obiectiv este redus, asiguratorul este sigur de faptul că prima va fi suficientă pentru a acoperi cheltuielile şi marja de profit. Totuşi actuarul trebuie să fie atent ca nivelul primei să nu fie prea ridicat, riscând astfel să piardă clienţii în favoarea competitorilor. Pentru a determina nivelele de pierdere şi deviaţia de la valoarea medie, actuarii apelează la analiza statistică şi la ştiinţa probabilităţilor.

Probabilitatea de producere a unui eveniment se referă la frecvenţa relativă pe termen lung de apariţie a acelui eveniment, în condiţiiile unui număr infinit de cazuri şi a unor factori constanţi. O modalitate de rezumare a evenimentelor şi a probabilităţilor corespunzătoare este distribuţia de probabilităţi. Distribuţiile pot fi eterogene, ceea ce înseamnă că se pot obţine o varietate de evenimente dintr-o mulţime bine stabilită.

Distribuţiile de probabilităţi sunt caracterizate prin două elemente: tendinţa centrală şi dispersia. Dintre indicatorii pentru tendinţa centrală, doi sunt mai utilizaţi: valoarea medie sau valoarea prognozată (VP) şi valoarea estimată (VE). În ceea ce priveşte dispersia (variaţia rezultatelor de la valoarea medie), se utilizează deseori variaţia şi deviaţia standard. Care este semnificaţia acestor indicatori? Cu cât deviaţia standard este mai mare, faţă de valoarea medie, cu atât incertitudinea este mai mare, adică riscul este mai mare. Nivelele scăzute ale deviaţiei standard sunt asociate unor nivele scăzute ale riscului.

Chiar dacă caracteristicile unei populaţii sunt cunoscute perfect, majoritatea asiguratorilor se orientează asupra unor eşantioane din populaţii. Bineînteles că relaţia dintre parametrii populaţiei şi cei ai eşantionului (valoare medie şi deviaţie standard) este importantă, din moment ce situaţia reală poate varia semnificativ faţă de parametrii populaţiei. Caracteristicile distribuţiei unui eşantion sunt utile pentru a ilustra legea numerelor mari.

Riscul subiectiv este definit ca incertitudine bazată pe condiţia mentală sau starea mentală a unei persoane. De exemplu, o persoană care a consumat cantitaţi mari de băuturi alcoolice se poate aventura să-şi conducă maşina spre casă. Conducătorul nu poate fi sigur că va ajunge acasă în sigurantă sau că nu va fi prins de poliţie. Această incertitudine mentală reprezintă un risc subiectiv.

Impactul riscului subiectiv variază de la individ. Două persoane aflate în aceeaşi situaţie pot avea o percepţie diferită asupra riscului iar comportamentul lor poate fi modificat în mod corespunzător. Dacă o persoană experimenteză o stare de incertitudine mentală semnificativă atunci când apare o pierdere, comportamentul acelei persoane poate fi afectat. Un risc subiectiv ridicat poate duce la comportament conservativ şi prudent, în timp ce un risc subiectiv scăzut va duce la un comportament mai puţin conservativ. De exemplu, un conducător auto, care are deja câteva amenzi pentru condus sub influenţa alcoolului şi care a consumat o cantitate mare de alcool poate reduce incertitudinea mentală şi, implicit, riscul subiectiv, apelând la un taxi. Un alt conducător auto poate considera riscul de a fi prins de poliţie redus şi ca urmare poate decide să urce la volan - un risc subiectiv redus duce la un comportament mai puţin prudent.

1.2 Atitudinea fată de risc5

Atitudinea faţă de risc diferă de la o persoană la alta. De aceea, noi toţi răspundem la efectele unor evenimente în moduri diferite. Unele persoane sunt de acord să reţină riscurile şi să le accepte, abordându-le într-o manieră proprie - aceştia sunt cunoscuţi sub numele de riscofili/consumatori de risc - în timp ce alţii preferă să fie mai reţinuţi, să încerce să minimizeze efectele riscurilor la care se expun având o aversiune faţă de risc - sunt cunoscuţi sub numele de riscofobi.

1.3. Categorii de risc

În asigurări, există şi riscuri care sunt refuzate de către asigurători - riscuri care nu pot fi asigurate. Pentru a înţelege caracteristicile riscurilor asigurabile, putem să ţinem cont de principalele categorii de riscuri cunoscute în domeniu:

riscuri financiare şi non-financiare;



• riscuri pure şi speculative;

• riscuri particulare şi fundamentale;

1.3.1. Riscuri financiare şi non-financiare

Unele riscuri cu care ne confruntăm nu pot fi cuantificate din punct de vedere financiar - acestea se numesc riscuri non-financiare. De exemplu, valoarea pe care o atribuim unei bijuterii de familie poate depăşi cu mult valoarea sa intrinsecă sau valoarea de pe piaţă. Asigurarea nu se aplică în astfel de cazuri la valoarea pe care o estimăm noi, prin prisma valorii sentimentale - bijuteria poate fi asigurată doar la valoarea sa intrinsecă.

Pentru ca un risc să fie asigurat, efectele evenimentului neplăcut trebuie să fie cuantificabile. O excepţie de la acest caz o fac poliţele de accidente şi boli - întrucât nu se pot evalua concret, din punct de vedere financiar, efectele pierderii vieţii sau al vătămărilor corporale - poliţele de accidente sau cele medicale prevăd o sumă agreată în prealabil cu asiguratul pentru acoperirea cazurilor respective.

Exemple de riscuri financiare includ:

• riscul de neplată a unor mărfuri livrate sau servicii prestate;

nerambursarea unui credit; furt de bunuri;

pierdere a profitului ca urmare a unui incendiu; pagube

materiale cauzate proprietăţii altor persoane;

1.3.2. Riscuri pure şi speculative

Riscul pur este generat de o situaţie/eveniment pentru care există posibilitatea pierderii dar niciodată a câştigului - în cel mai bun caz, se poate înregistra o situaţie de echilibru. Călătoria cu maşina spre casă este un exemplu elocvent. În cel mai bun caz, putem spera să ajungem acasă fără să avem niciun eveniment. Totuşi, există şi posibilitatea de a suferi un accident, de a răni pe altcineva sau de produce pagube. Exemple de riscuri pure:

riscul de deces;

• riscul de accidentare la locul de muncă;

• riscul de producere de daune materiale cauzate de incendiu, trăznet sau cutremur de pământ.

Principalele categorii de riscuri pure care pot cauza incertitudine financiară se referă la riscuri personale, riscuri de proprietate şi riscuri de răspundere.

Riscurile personale sunt riscuri care afectează direct un individ; ele implică posibilitatea unei pierderi totale sau reducerea venitului caştigat, apariţia unor cheltuieli suplimentare care, uneori, se pot suprapune şi cu înstrăinarea unor active financiare. Principalele patru riscuri personale sunt:

Riscul decesului prematur - definit ca decesul susţinătorului financiar al unei familii cu obligaţii. Aceste obligaţii se pot referi la sprijin financiar, al unui terţ, ipotecă, cheltuieli cu studiile copiilor etc. Dacă membrii familiei primesc o sumă insuficientă care nu poate să înlocuiască veniturile care erau aduse de capul familiei sau dacă nu au bunuri suficiente pentru a înlocui venitul pierdut, aceştia se vor găsi într-o situaţie de incertitudine financiară.

Riscul venitului insuficient pe perioada pensionării - În majoritatea ţărilor, pensionarea are loc până la vârsta de 70 de ani. Acest moment este foarte important în viaţa unei persoane, întrucât, începând cu acel moment, se pierde o mare parte din venitul cu care aceasta era obişnuită. Dacă nu are suficiente bunuri de valoare sau rezerve pe care să se poată bizui, cum ar fi o pensie privată sau ocupaţională, pe lângă pensia socială, persoana respectivă va fi expusă din punct de vedere financiar.

Riscul unei sănătăţi precare, care determină o capacitate de muncă scăzută sau întreruperea serviciului pe anumite perioade, cu consecinţe directe asupra nivelului veniturilor.

Riscul şomajului - poate fi cauzat de încetiniri ale ritmului de activitate la nivel de industrie, schimbări de natură structurală şi/sau tehnologică în economie, factori sezonieri, imperfecţiuni sau perturbări pe piaţa locurilor de muncă.

Riscurile de proprietate apar atunci cand proprietatea personală şi activele imobiliare pot fi afectate sau chiar distruse în cazul unui incendiu, trăznet, tornade, furtuni şi a altor cauze. În general se pot distinge două tipuri de pierderi asociate cu distrugerea sau furtul proprietăţii:



• pierderi directe - o pierdere financiară care rezultă dintr-o pagubă fizică, distrugere sau furt al proprietăţii. De exemplu, dacă cineva deţine un restaurant care este afectat de incendiu, paguba fizică la restaurant este considerată pierdere directă.

• pierderi indirecte (consecinţă) - pierdere financiară rezultată indirect din apariţia unei pagube fizice directe sau a furtului proprietăţii. Astfel, în exemplul anterior, pe lângă paguba fizică directă restaurantul trebuie închis pentru renovare. Pierderea profitului pe perioada de reparaţii va fi considerată o pierdere indirectă.

Riscurile de răspundere reprezintă un alt tip de riscuri pure pe care mulţi oameni le suportă. Potrivit legii, orice persoană poate fi considerată răspunzătoare pentru rănirile sau pagubele aduse proprietăţii cu influenţe negative asupra vieţii altei persoane. În urma unor astfel de acţiuni, un judecător poate obliga pe vinovat la plata unor despăgubiri.

Din acest punct de vedere, SUA reprezintă societatea cu cele mai multe procese. Conducătorii auto sunt consideraţi răspunzatori pentru modul în care îşi folosesc vehiculele; operatorii de bărci pot fi daţi în judecată pentru raniri aduse pasagerilor, a inotatorilor sau a schiorilor din apa. Proprietarii de animale care pun în pericol viaţa copiilor (câini de pază , serpi, crocodili) sunt predispuşi la procese civile cu despăgubiri uriaşe.

Companiile pot fi considerate răspunzătoare pentru produsele defecte care pot răni clienţii; medicii, contabilii, avocaţii sau inginerii pot fi daţi in judecată de către pacienţi respectiv clienţi pentru greşeli de diagnostic sau de consultanţă.

Riscurile de răspundere au o importanţă deosebită pentru asiguraţi şi asiguratori. În primul rând, nu există limită maximă privind suma de bani acordată. Orice persoană poate fi dată în judecată pentru orice sumă de bani. Spre deosebire de acest tip de daună, în cazul unei proprietăţi limita maximă este strict stabilită.

Riscul speculativ este generat de o situaţie în care este posibilă obţinerea unui profit. Cele mai evidente exemple de riscuri speculative se referă la pariuri, loterie, jocurile de noroc, pronosticuri sportive, jocul pe bursă, etc. Fiecare dintre aceste situaţii are ca scop final obţinerea unui câştig dar aduc cu sine şi posibilitatea de eşec sau de lipsă a unui profit.

Este important să se facă distincţia între riscurile pure şi speculative întrucât asigurătorii iau în considerare riscurile pure. Cu anumite excepţii, riscurile speculative nu sunt considerate asigurabile, iar în aceste cazuri, se apelează la alte tehnici de protecţie împotriva riscurilor (de exemplu, pentru acoperirea pierderilor, se poate apela la contracte de împrumut bancar, contracte de hedging etc.)

Nu în ultimul rând, societatea poate beneficia de pe urma unui risc speculativ. Spre deosebire de această situaţie, în cazul apariţiei unui risc pur, societatea va suferi numai pierderi. De exemplu, o firmă poate dezvolta un produs susţinut, mult mai ieftin. Ca rezultat al acestui eveniment, unii competitori vor fi forţaţi să intre în stare de faliment, chiar dacă societatea va beneficia de pe urma introducerii unui astfel de produs pe piaţă. În cazul apariţiei unui risc pur, de exemplu o inundaţie sau un cutremur de pământ, societatea în ansamblul ei va avea numai de suferit.

1.3.3. Riscuri fundamentale şi particulare

Un risc fundamental este un risc care afectează întreaga economie sau grupuri. Exemple de astfel de riscuri cuprind inflaţia, şomajul ciclic, foametea, recesiunea economică, războiul - toate afectează un număr mare de persoane. Putem identifica riscuri fundamentale cauzate de aspecte sociale, economice, politice sau catastrofele naturale care afectează la scară largă, creând premisele unei incapacităţi de acoperire din partea companiilor de asigurare care refuză în aceste cazuri să preia riscul aferent acestor tipuri de fenomene.

Există şi excepţii de riscuri fundamentale care sunt preluate în asigurare:

riscul de terorism acoperit pentru World Trade Center;

riscul de război acoperit de clauze suplimentare la poliţele de asigurare de cargo maritim;

riscul de cutremur acoperit în California.

Riscul unor dezastre naturale reprezintă un alt exemplu de risc fundamental. Uragane, tornade, cutremure de pămănt, inundaţii si incendii de păduri pot duce la pierderi de milioane de dolari şi la decese. De exemplu în anul 1992 uraganul Andrew a cauzat pierderi asigurate de 15.5 miliarde dolari, situându-se pe locul întâi în topul catastrofelor naturale din SUA. Istoria uraganelor din SUA a continuat în 1998 cu uraganul George (2.8 miliarde dolari) şi în 1999 cu uraganul Floyd (2 miliarde de dolari). Alte exemple de dezastre naturale includ: în Japonia, în 1991, taifunul Mireille care a produs pagube asigurate de 7 miliarde de dolari şi apoi în 1999, un alt taifun Bart cu pagube asigurate de 4.1 miliarde de dolari. Şi anul 2000 a fost anul unor dezastre naturale: în Japonia, inundaţii şi alunecări de teren (990 milioane dolari), în Europa de apus, inundaţtii după furtuna Oraţia (747 milioane dolari), în SUA, furtuni de zăpadă (1.07 miliarde dolari în trei luni de zile).



Un alt risc fundamental este riscul de terorism. Multe ţări se confruntă în ultima vreme cu o creştere semnificativă a terorismului care cauzează daune proprietarilor şi pierderi de vieţi omeneşti. Cel mai important atac din istoria omenirii rămâne cel din 11 septembrie 2001 când 4 avioane comerciale au fost folosite în scopuri teroriste, efectele fiind distrugerea celor două turnuri ale complexului World Trade Center, afectarea serioasă a clădirii Pentagonului respectiv moartea a peste 5000 de oameni. Pierderile asigurate s-au situat la nivelul a 120 miliarde de dolari iar efectele s-au propagat în întreaga industrie a asigurărilor şi nu numai. Şi alte ţări se confruntă cu acest timp de risc: în anul 1998, în Irlanda de Nord şi Marea Britanie, o maşină bombă a cauzat moartea a peste 300 de oameni, în 1999 şi 2003, în Rusia, atacuri ale teroriştilor ceceni au dus la pierderi de multe vieţi omeneşti; în 2002 în Yemen, atacat de o barcă de viteză cu bombe la bord a atacat un petrolier şi a cauzat pierderi de 85 milioane dolari.

Spre deosebire de riscurile fundamentale, un risc particular este un risc care poate fi localizat/identificat, prin cauza sau efectele sale, la nivel de indivizi/persoane. Chiar dacă cauza poate fi identificată la o scară largă (de exemplu, o furtună ce afectează o întreagă regiune), efectele sunt identificate sau relaţionate cu fiecare persoană afectată - nu toate proprietăţile din regiune vor fi afectate.

Ca exemple se pot menţiona:

furt auto;

jafuri la bănci;

incendiu în locuinţă;

accidente auto sau de muncă etc.

Distincţia dintre un risc fundamental şi unul particular este importantă întrucât în cazul unui risc fundamental, întrucât asigurarea nu este disponibilă, guvernul ţării afectate poate acorda asistenţă celor afectaţi. Asigurarea socială şi programele de asigurare guvernamentală, subvenţiile şi garanţiile guvernamentale pot fi utile în protecţia împotriva unor astfel de riscuri.

1.4 Centralizarea riscurilor şi a resurselor

Orice persoană care trăieşte într-o societate organizată este afectată de riscuri într-un fel sau altul. Riscul este definit ca ceva viitor şi nesigur, care dacă se va produce va duce la o pierdere. Persoanele fizice, societăţile comerciale şi alte organizaţii se întâlnesc cu riscul în activitatea lor, iar asigurările îi ajută să se protejeze împotriva riscurilor.

Pe măsura evoluţiei relaţiilor economice, oamenii, confruntaţi destul de frecvent cu pericole ce le pun în primejdie viaţa şi proprietatea, au descoperit necesitatea de a apela la asigurare ca modalitatea cea mai simplă de a se proteja pe ei şi bunurile ce le aparţin.

Cele mai importante consecinţe ale riscului în societate sunt următoarele:

Îngrijorare: evenimentele riscante tind să creeze o stare de incertitudine şi să provoace oamenilor agitaţie. Efectul îngrijorării este alocarea ineficientă a resurselor.

• Oportunităţi pierdute: dacă riscul este cel care consumă resursele companiei, atunci firma nu le mai poate folosi în scopuri financiare. Aceste oprtunităţi pierdute reduc beneficiile pentru investitori.

• Costuri de finanţare a riscului: atunci când riscurile duc la pierdere, companiile pot să aleagă între reţinere şi transfer al riscului către o altă parte (de exemplu, o societate de asigurari). Aceste costuri de finanţare a riscului pot folosi aproape tot bugetul companiilor.

• Inabilitatea de a plănui: atunci când există informaţii imperfecte şi incertitudini în ceea ce priveşte rezultatele sau variaţii de la rezultatele anticipate, managerii nu pot crea planuri de afacei realiste.

• Speculaţie: ,,Fără efort, nu există câştig, fără risc, nu există beneficii". Stabilirea unui nivel controlabil de risc în anumite momente poate duce la obţinerea nivelului dorit de beneficii. Lipsa unei iniţiative va proteja persoana de anumite expuneri dar în acelaşi timp nu-i va aduce niciun beneficiu.

1.5. Caracteristicile riscului asigurabil

Este important să înţelegem că nu toate riscurile pot fi asigurabile. Pentru a fi asigurabil, dincolo de a fi un risc pur, financiar şi particular, un risc trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:

evenimentul este neprevăzut şi fortuit - evenimentul trebuie să fie accidental şi evitabil. Producerea evenimentului trebuie să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului.



există interes asigurabil - adică cel care se confruntă cu un eveniment (risc) să fie afectat, să sufere o pierdere. Ne putem asigura împotriva riscului de furt al propriului autovehicul, întrucât dacă acesta va fi furat, vom suferi o pierdere.

asigurarea lui nu contravine interesului public - de aceea, de exemplu nu se poate asigura riscul de a primi amenzi contravenţionale;

riscul afectează grupuri mari omogene - un număr suficient de mare de expuneri la riscuri similare, cu istorice asemănătoare vor permite asigurătorilor să stabilească tendinţe în frecvenţa şi severitatea pierderilor viitoare.

efectele evenimentului sunt măsurabile şi pot fi cuantificate din punct de vedere financiar.

Diferenţele principale între riscurile asigurabile şi riscurile neasigurabile sunt centralizate în următorul tabel:

Risc asigurabil Risc neasigurabilFinanciar Non-financiar

Pur SpeculativParticular Fundamental

Eveniment fortuit Act intenţionatInteres asigurabil Lipseşte interesul asigurabil

Moral şi legal Imoral şi ilegal


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Expuneri omogene Expunderi eterogene



CAPITOLUL 2 MANAGEMENTULUI RISCULUI IN ASIGURĂRI

Este evident că riscul poate afecta pe oricine, oriunde, oricând şi de aceea trebuie găsite metode de tratare a acestuia.

Managementul riscului este un proces prin care sunt identificate expunerile de pierdere cu care se poate confrunta o persoană juridică sau fizică şi prin care se aleg tehnicile cele mai potrivite în înlăturarea acestor expuneri. În trecut, managerii de risc considerau că organizaţiile se confruntă doar cu riscuri pure (riscul pur presupune una din următoarele situaţii: pierdere sau lipsa pierderii). Noile forme de management al riscului iau în considerare şi anumite riscuri speculative.

Managementul riscului nu trebuie confundat cu managementul asigurării. Managementul riscului este un concept mult mai larg şi include toate acele tehnici care înlătură expunerile la pierdere, pe lângă metoda clasică de asigurare a pierderilor.

Managementul riscului este un proces care urmăreşte două tipuri de obiective. Un tip de obiective se referă la obiectivele ante-pierdere. Organizaţia trebuie să se pregătească pentru pierderi potenţiale în cel mai economic mod, printr-o analiză de cost a programelor de siguranţă, a primelor de asigurare plătite şi a costurilor determinate de alte metode de tratare a pierderilor. Managementul riscului încearcă să reducă temerile din cadrul organizaţiei, mai ales la nivel de management mediu şi superior ( de exemplu, riscul de a fi chemaţi în justiţie ca urmare a fabricării şi comercializării unui produs defect).

Cel de-al doilea tip de obiectiv al procesului de managementul riscului se referă la obiectivele post-pierdere. Supravieţuirea organizaţiei după apariţia unei pierderi este un exemplu de astfel de obiectiv, impunând reluarea, cel puţin parţială, a activităţilor într-o perioadă de timp rezonabilă. Menţinerea veniturilor după apariţia pierderii este un alt prerogativ al conducerii superioare a oricărei organizaţii - chiar dacă nu se poate realiza o stabilitate perfectă a acestora.

Programul de managementul riscului implică cinci etape :

1. dezvoltarea programului ;

2. analiza riscurilor ;

3. analiza soluţiilor ;

4. luarea deciziei ;

5. administrarea programului.

Etapa întâi : Dezvoltarea programului

Fără îndoială, această etapă este cea mai importantă parte a managementului riscului. Acest pas iniţial stabileşte direcţia şi oferă indicaţii pentru întregul program de management al riscului. Mai întâi, managerul de risc stabileşte obiectivele programului, care trebuie să fie corelate cu obiectivele generale ale organizaţiei. Mai apoi, managerul de risc stabileşte echipa care se va ocupa de desfăşurarea acestui program - este imperativ ca managerul de risc să obţină sprijinul şi cooperarea celorlalte departamente din cadrul organizaţiei. Pentru a asigura comunicarea cu celelalte departamente, managerul de risc trebuie să scrie un raport care să detalieze procedurile standard.

Acest raport va reprezenta baza de comparaţie pentru stabilirea gradului de succes al programului ce urmează a fi implementat.

Etapa a doua : Analiza riscurilor

După ce stabileşte o direcţie şi un scop final, managerul de risc va trece la identificarea, cuantificarea şi evaluarea riscurilor multiple care restricţionează organizaţia în atingerea obiectivelor generale.

Nici un risc nu poate fi tratat corespunzător dacă nu este identificat în prealabil. Managerii de risc apelează la o serie de instrumente pentru a crea o listă de priorităţi privind expunerile de risc indiferent de severitatea lor. Pe astfel de listă sunt incluse expuneri de tipul : expuneri ale proprietăţii (clădiri, fabrici, echipamente, date electronice, stocuri de materiale etc.), expuneri de răspundere (produse defecte,



poluare, discriminare între salariaţi etc.), expuneri ale veniturilor ( cheltuieli de reluare a activităţii, pierderi contingente ale organizaţiei etc.), expuneri ale resurselor umane (handicap, deces, pensionare sau şomaj, boli şi accidente profesionale etc.) etc. Pentru a crea această listă de expuneri, managerii de risc apelează la chestionare de analiza riscurilor, inspecţii la faţa locului, grafice, documente financiare, date statistice etc. Totodată, managerii de risc trebuie să ţină cont de tendinţele industriei şi de schimbările de pe piaţă care pot determina noi tipuri de expuneri cauzatoare de temeri pentru organizaţie. Principalele preocupări recente ale managementului riscului se referă la creşterea costurilor de compensare a lucrătorilor, efectele fuziunilor şi consolidărilor dintre asigurători şi brokeri, creşterea costurilor de litigii, finanţarea riscurilor prin pieţele de capital etc.

In asigurări se spune că: „Dacă poţi cuantifica un risc, îl poţi înlătura". Managerii de risc apelează la metode statistice sofisticate pentru a cuantifica riscurile, cum ar fi analiza tendinţei centrale sau distribuţii (Poisson, normală, binomială, binomială negativă). Procesul de cuantificare al riscului este cunoscut drept „ cartografierea riscurilor" sau „profilul riscurilor".

După ce fiecare risc a fost identificat şi cuantificat, managerul de risc poate să evalueze gradul în care organizaţia va fi afectată în activitatea sa de apariţia unui astfel de risc. Întrucât organizaţia dispune de resurse limitate, managerul de risc trebuie să se concentreze asupra priorităţilor. Odată ce managerul de risc a estimat cele două caracteristici ale unui risc - frecvenţă şi severitate expunerile vor fi ordonate ţinând cont de importanţa lor relativă.

Etapa a treia: Analiza soluţiilor

La această etapă, managerul de risc va căuta să aleagă combinaţia aproape perfectă de instrumente care vor permite organizaţiei să înlăture efectele riscurilor identificate fără costuri ridicate.

În primul rând, managerul de risc va trebui să se asigure că a identificat toate soluţiile posibile pentru fiecare expunere - acest proces de brainstorming va reduce la zero posibilitatea ca vreo opţiune de control sau finanţare a riscului să fie trecută cu vederea.

Una din tehnicile utilizate la această etapă este arborele de soluţii din managementul riscului. (figura 1)

FIGURA 1 - Arborele de soluţii din managementul riscului

Soluţiile de înlăturare a efectelor riscurilor pot fi clasificate ca metode de control a riscului şi metode de finanţare a riscului. Controlul riscului se referă la tehnici care reduc frecvenţa şi/sau severitatea riscului.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly

FINANTAREA RISCULUIFINANTAREA RISCULUIFINANTAREA RISCULUI

Page 9


Finanţarea riscului se referă la tehnici care vor oferi fondurile necesare pentru acoperirea pierderilor apărute ca urmare a riscului.

Cele mai cunoscute tehnici de control al riscului sunt următoarele:

• Evitarea - o anumită expunere este înlăturată definitiv. De exemplu, pierderile cauzate de inundaţii pot evitate prin schimbarea zonei în care acestea se produc. Avantajul acestei tehnici este că frecvenţa riscului este redusă la zero. Dar, din păcate, există şi dezavantaje: organizaţia nu poate evita toate expunerile sau o astfel de alternativă este nefezabilă.

• Prevenirea pierderii - frecvenţa riscului este redusă. De exemplu, măsuri de prevenire a litigiilor ca urmare a comercializării de produse defecte presupune inscripţionarea produselor cu mesaje de atenţionare, instituirea unor puncte de control în procesul de producţie etc.

Reducerea pierderii - măsuri de diminuare a severităţii pierderii după producerea riscului. De exemplu, reabilitarea lucrătorilor care au suferit accidente de muncă, limitarea numerarului în casierii etc.

În ceea ce priveşte finanţarea riscului, se pot menţiona următoarele tehnici:

• Reţinerea - organizaţia reţine o parte sau întreaga pierdere care rezultă în urma apariţiei riscului. Reţinerea poate fi activă sau pasivă. Atunci când organizaţia este conştientă de expuneri şi planifică reţinerea pierderii, reţinerea este considerată activă. În cazul reţinerii pasive, fie managerul de risc nu a identificat expunerea, fie nu a luat nici o măsură de control sau a omis să ia vreo măsură. Cu ajutorul reţinerii, organizaţia va putea economisi fondurile pe termen lung, va avea cheltuieli mai mici şi va încuraja astfel aplicarea unor măsuri de prevenire a pierderii. Totuşi, adoptând această tehnică, organizaţia se poate confrunta cu pierderi mai mari, cu taxe mai mari etc.

• Transferuri, altele decât asigurarea - metode prin care riscurile pure şi consecinţele financiare sunt transferate unei alte părţi. Exemple de astfel de transferuri includ contractele în general prin care se transferă riscurile, contractele de leasign, înţelegerile de exonerare a responsabilităţii etc. Astfel, un manager de risc va avea posibilitatea să transfere riscuri care nu sunt acceptate în asigurare sau să obţină costuri mai reduse decât primele de asigurare estimate pentru acoperirea unui risc. Totuşi, transferul unor pierderi poate eşua dacă contractul este ambiguu sau în cazul în care partea ce preia pierderea nu-şi poate îndeplini obligaţiile, responsabilă rămânând organizaţia iniţială.

• Asigurarea - poate fi utilizată în combinaţie cu reţinerea. Organizaţia urmează să reţină doar o mică parte din pierderea maximă posibilă care ar putea apărea. În cazul în care recurge la o astfel de tehnică de finanţare a riscului, organizaţia va primi o indemnizaţie după apariţia pierderii, îşi va reduce temerile şi îşi va lărgi orizontul de planificare al activităţii. Pe de altă parte, organizaţia va fi confruntată cu nivele ridicate de cost de transfer, va fi nevoită să aloce timp şi efort pentru negocierea contractului de asigurare.

În determinarea celei sau celor mai bune metode pentru tratarea expunerilor, managerul de risc va apela la o matrice pentru a le clasifica în funcţie de frecvenţă şi severitate(figura 2).

FIGURA 2 - Matricea managementului riscului

Tipul de Frecventa Severitatea Tehnică de managementulpierdere pierderii pierderii riscului

1 Redusă Redusă Reţinere2 Ridicată Redusă Controlul riscului şi reţinere3 Redusă Ridicată Asigurare4 Ridicată Ridicată Evitare



Primul tip de pierdere este caracterizat de frecvenţă şi severitate reduse. Un exemplu de o astfel de pierdere poate fi furtul unui dicţionar de pe biroul unei secretare. Acest tip de expunere poate fi tratat prin retinere, întrucât pierderea apare mult prea rar şi, atunci când apare, produce daune reduse.

Al doilea tip de expunere este mai serios. Pierderile apar frecvent, dar severitatea este relativ redusă. Exemple de astfel de expuneri includ daune materiale la automobile, cereri de compensare a lucrătorilor, furt în magazine etc. Controlul riscului poate fi utilizat în aceste cazuri pentru a reduce frecvenţa pierderilor. În plus, întrucât pierderile apar în mod regulat şi sunt previzibile, tehnica retinerii poate fi şi ea utilizată.

Al treilea tip de expunere poate fi înlăturat cu ajutorul asigurării. Asigurarea este potrivită pentru acele cazuri cu o frecvenţă redusă dar de o severitate semnificativă. Severitatea semnificativă presupune existenţa unui potenţial catastrofic, în timp ce o probabilitate redusă indică caracterul fezabil al achiziţionării poliţei de asigurare. Exemple de astfel de expuneri includ incendiile, exploziile, dezastrele naturale etc. Managerul de risc poate apela la o combinaţie între reţinere şi asigurare pentru a face faţă acestor expuneri.

Al patrulea tip şi cel mai serios de expunere este cel caracterizat prin frecvenţă şi severitate ridicate. În acest caz, managerul de risc va apela la evitare. De exemplu, un conducător auto cu o serie de condamnări pentru conducere în stare de ebrietate nu va fi angajat de o organizaţie pe acest post, întrucât organizaţia poate fi expusă riscului de a fi dată în judecată de terţe părţi care vor suferi daune cauzate de respectivul conducător auto.

După alegerea soluţiilor de tratare a riscurilor, managerul de risc va cuantifica aceste soluţii în termeni de bani, timp şi resurse umane necesare aplicării lor.

Totodată, managerul va realiza o analiză calitativă a soluţiilor găsite, luând în considerare impactul adoptării unui astfel de program asupra strategiilor organizaţiei şi asupra acţionarilor.

Etapa a patra: Luarea deciziei

După ce managerul de risc a stabilit o listă de soluţii posibile, începe etapa cea mai grea. Cum resursele organizaţiei sunt limitate, managerul trebuie să aleagă cu atenţie dintre acestea soluţia cea mai potrivită. Pentru aceasta, managerul de risc trebuie să fie familiarizat cu diferite modele de luare a deciziilor - financiar, etic, benchmarking, judecată profesională. O combinaţie care poate fi de folos este modelul ierarhic de atribute multiple care oferă posibilitatea analizării unei soluţii din perspective multiple.

Modele financiare (analiza valorii nete prezente)

+ Benchmarking

+ Modelare subiectivă de probabilităţi (scenarii)

+ Judecăţi profesionale (Matricea managementului riscului, Preţul asigurării = Valoare estimată a pierderii + Prima de asigurare + Cheltuieli indirecte + Profit)

+ Modele etice (Egoism - "daca este bine pentru tine, ar trebui să acţionezi"; Relativism social - "dacă este bine pentru grup, este bine şi pentru tine"; Utilitarianism - "ar trebui să votăm"; Optimalism Pareto - "niciodată nu trebuie făcut ceva care ar putea răni pe altcineva")

Modelul Ierarhic de Atribute Multiple

Managerul de risc nu va lua decizia finală fără a cere sfatul şi sprijinul altor persoane interesate. Totuşi, fără a fi implementat, programul, cât ar fi el de bun, nu va aduce nici un beneficiu organizaţiei. Implementarea programului înseamnă comunicarea declaraţiei de management al riscului tuturor departamentelor din cadrul organizaţiei în care sunt prevăzute obiectivele



CAPITOLUL 11 - ASIGURĂRI DE BUNURI

11.1. Asigurări de bunuri (proprietăţi)

Asigurările de bunuri se încadrează în clasele 8 şi 9 conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurăilor.

• Clasa 8 - Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, care acoperă orice daună parţială sau totală cauzată proprietăţilor şi bunurilor, cauzată de incendiu, cutremur, inundaţie, alte calamităţi naturale etc.

• Clasa 9 - Alte asigurări de daune la proprietăţi, asigurări care acoperă orice daună parţială sau totală suferită de proprietăţi sau bunuri, cauzată de grindină sau îngheţ şi de alte evenimente.

Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.

Interes asigurabil

O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.

În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Există situaţii în care unele persoane, altele decât proprietarul, pot avea interes faţă de un bun, cum ar fi:

• proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una sau mai multe persoane are dreptul de a asigură bunul respectiv la întreaga valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;

• proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar - în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se încheie un contract de asigurare în numele ambelor părţi;

• proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de asigurare, o face în numele şi în folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare de la proprietar;

• proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în ceea ce priveşte bunul pe care îl deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru orice daună produsă bunului respectiv;

• persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.

In concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice, bunuri primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi expoziţiilor şi bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.

Începutul şi încetarea răspunderii

Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de asigurare şi emiterea de asigurător a poliţei de asigurare, fiind valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în poliţă la adresele încheiate în aceasta.

Răspunderea asigurătorului începe la ora 0000 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 2400 a zilei în care



încetează asigurarea. Răspunderea asigurătorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, situaţie ce apare în următoarele împrejurări:

prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;

• asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile;

• rezilierea contractului de asigurare la cererea contractantului.

Suma asigurată

Stabilirea sumei asigurate se face după stabilirea valorii la care se asigură bunurile în cauză. Uzual se utilizează următoarele valori:

• Valoarea reală a bunurilor (ex. locuintele de tip casă/vilă) - în cazul bunurilor se stabileşte în funcţie de valoarea de nou din care se scade uzura corespunzătoare duratei de folosinţă deja parcurse faţă de durata de utilizare normală.

• Valoarea de înlocuire a bunurilor - este valoarea la care bunurile pot fi înlocuite cu altele noi. In cazul clădirilor valoarea de înlocuire reprezintă valoarea de piaţă. Valoarea de înlocuire se poate stabili după actele de proprietate şi a documentelor de plată aferente achiziţiei sau construirii locuintei. In cazul bunurilor, pe baza documentelor care atestă achiziţia bunurilor (contracte, facturi, chitanţe, etc.).

• Valoarea de piaţă a bunurilor (ex. locuinţele tip apartament în bloc) - este suma estimată (cel mai probabil preţ) pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluarii, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare (anunţată la vânzare într-un mod adecvat), în care părţile implicate au acţionat în cunostinţă de cauză, prudent (informare despre natura şi caracteristicile proprietăţii, utilizarea acesteia, situaţia pieţei la data evaluării) şi fără constrângere (motivare pentru tranzacţie). Deşi definiţia este sofisticată, scopul valorii de piaţă este de a da posibilitatea unui proprietar de apartament să cumpere un apartament similar într-o zona cotată asemănător, în cazul unei daune totale. In consecinţă această valoare este utilizată în special pentru apartamente.

• Valoarea agreată a bunurilor - este valoarea stabilită prin acord între asigurat şi asigurător, de regulă pe baza unei evaluări făcute de un expert.

Supra-asigurare şi sub-asigurare

Datorită faptului că stabilirea Sumei Asigurate este un proces destul de dificil în unele situaţii, pot apărea frecvent la asigurările de bunuri cazuri de supra sau sub-asigurare. Ambele situaţii sunt dezavantajoase atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător prin consecinţele ce apar în caz de daună.

Supra-asigurarea apare în situaţia în care evaluarea bunului sau declaraţia asiguratului duc la stabilirea unei Sume Asigurate mai mari decât valoarea corectă. Dezavantajul asigurătorului constă în pierderea interesului asiguratului în a proteja bunul respectiv şi plata unei despăgubiri prea mari în cazul producerii riscului. Pentru asigurat, supra-asigurarea duce la plata unei prime mai mari inutil, pentru că în caz de daună, este posibil ca evaluarea să ducă la stabilirea unei despăgubiri conform cu valoarea corectă.

Sub-asigurarea este de regulă consecinţa dorinţei asiguratului de a plăti o primă de asigurare mai mică. In această situaţie, în caz de daună totală, despăgubirea se va limita la Suma Asigurată chiar dacă valoarea daunei este mai mare. Pentru daune parţiale, în urma evaluării, se va face o despăgubire proporţională, conform cu raportul primei plătite faţă de prima corectă de asigurare.

Responsabilitatea stabilirii unor valori corecte şi a unei Sume Asigurate corespunzătoare aparţine atât asiguratului cât şi asigurătorului. Totuşi este de datoria asigurătorului sau a reprezentantului acestuia, să se asigure că asiguratul înţelege pericolul acestor situaţii şi să încerce să stabilească valori corecte.

Tipuri de asigurări



Dintre tipurile de asigurări de bunuri care sunt încheiate pe piaţa românească amintim:

1. Asigurarea obligatorie a locuinţei (PAD);

2. Asigurarea de incendiu;

3. Asigurarea complexă a locuinţei;

4. Asigurarea de avarii accidentale;

5. Asigurarea de construcţii - montaj;

6. Asigurarea echipamentelor electronice;

7. Asigurarea de întrerupere a afacerilor

1. Asigurarea obligatorie a locuinţei (PAD)

Această asigurare este destinată asigurării locuinţelor conform Legii 260/2008, pentru cazurile de dezastre naturale. Locuinţa, locuinţa socială, locuinţa de serviciu, locuinţa de intervenţie, locuinţa de necesitate, locuinţa de protocol, casa de vacanţă au sensurile stabilite la art. 2 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. In cazul locuinţelor situate în condominii, prin locuinţă se înţeleg atât spaţiile aflate în proprietate exclusivă, cât şi cota parte din coproprietatea indiviză asupra spaţiilor şi a elementelor de construcţii comune.

Conform legii 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţei, prin dezastru natural (care se manifestă ca fenomen natural) se înţelege:

cutremure de pământ;

alunecări de teren;

inundaţii.

Locuinţele au fost împărţite în două tipuri:

Tipul A - construcţie cu structură de rezistenţă din beton armat, metal, ori lemn sau cu pereţi exteriori din piatră, caramidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic.

Tipul B - construcţie cu pereţi exteriori din caramidă nearsă sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic.

Poliţa de asigurare împotriva dezastrelor naturale este înscrisul ce atestă încheierea contractului de asigurare a locuinţei, identificată şi prin abrevierea PAD, în temeiul căruia asigurătorul se obligă să platească asiguratului despăgubirea totală sau parţială pentru prejudiciile produse locuinţei ca urmare a producerii riscului asigurat, în condiţiile şi în limitele stabilite de legea nr.260/2008 şi, după caz, ale celorlalte clauze înscrise în poliţa sau în contractul de asigurare.

PAID (Poolul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale) este societatea comercială de asigurare-reasigurare, constituită prin asocierea societăţilor de asigurare autorizate să încheie asigurări obligatorii pentru locuinţe şi a altor persoane juridice, în conformitate cu prevederile Legii privind asigurarea obligatorie a locuinţei, ale Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale normelor aprobate în aplicarea acestor legi, şi identificată şi prin abrevierea PAID.

Suma asigurată obligatoriu este limita maximă de despăgubire care poate fi acordată de asigurător pentru daunele provocate construcţiei, în funcţie de tipul locuinţei, ca urmare a producerii unui risc asigurat.

Prima de asigurare este de 10 euro pentru locuinţele de tip B - construcţie cu pereţi exteriori din cărămidă nearsă sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic (35% din total), respectiv 20 de euro pentru casele de tip A - cu structură de rezistenţă din beton armat, metal sau lemn (65%). Proprietarii care nu îşi asigură locuinţele riscă o amendă între 100 şi 500 de lei, iar constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către primari şi de persoanele împuternicite în acest scop.



2. Asigurarea de incendiu

Asigurarea de incendiu se referă la o categorie mai largă de clădiri din mai multe sectoare cum ar fi: administrativ, comercial (servicii), social-cultural, industrial, agricol. Asigurările de incendiu pot fi vândute în cadrul unor pachete de asigurări (avarii accidentale, echipamente electronice, întrerupere a afacerilor, răspundere civilă, asigurări de persoane).

Obiectul asigurării îl constituie clădirile şi/sau bunurile conţinute în acestea (bunurile trebuie precizate în mod expres în specificaţia poliţei şi să se afle la adresa menţionată).

Riscuri asigurate pe acest tip de asigurare sunt:

riscurile asigurate FLEXA (pachet de riscuri) respectiv:

o F (fire) - incendiu;

o L (lightening) - trăsnet;

o E X (explosion) - explozie;

o A (aircraft) - căderi de corpuri pe locuinţa asigurată;

Riscul de cutremur (distrugerile să aibă aceeaşi cauză sau aceeaşi locaţie);

Riscuri atmosferice (furtună, grindina, ploaie torentială, inundaţie, viitura, greutatea stratului de zăpadă/gheaţă, avalanşa de zăpadă);

Boom sonic (acţiunea directă a presiunii generate de spargerea zidului sonic de către o aeronavă în zbor).

Coliziunea cu alte autovehicule (lovirea locuinţei asigurate de către vehicule sau autovehicule);

• Grevă, revoltă, tulburările sociale (acţiunea persoanelor ori acţiunea oricărei autorităţi legal constituite în suprimarea /limitarea consecinţelor);

Vandalismul;

• Apa de conductă şi scurgeri prin sprinklere;

• Alunecarea şi prăbuşirea de teren;

• Echipamente portabile utilizate în afara locaţiei asigurate;

Costuri suplimentare (ore suplimentare, lucru pe timp de noapte, zilele legale de odihnă şi sărbătorile legale);

• Bunuri păstrate în incinte frigorifice;

• Furtul, prin efracţie sau tâlharie, al bunurilor conţinute în clădiri;

• Furtul elementelor de

construcţie; Bunuri casabile;

Onorarii profesionale; Autorităţi

publice;

• Asigurarea, amenajărilor şi îmbunătăţirilor;

• Clădiri

nefinalizate;

Terorism.

Pentru calculul sumei asigurate pot fi luate în considerare mai multe valori: valoarea reală a bunurilor, valoarea de înlocuire a bunurilor (costul construirii, producerii sau achiziţionării bunului), valoarea contabilă a bunurilor, valoarea agreată a bunurilor (evaluare întocmită de evaluator atestat). Suma asigurată se micşorează în urma producerii sau apariţiei unui eveniment asigurat cu valoarea daunei



plătite - se poate reîntregi după daună cu acordul ambelor părţi (prima corespunzătoare). Suma asigurată se poate actualiza pe parcursul perioadei de asigurare dar pot exista de la inceput situatii ca: subasigurarea - caz în care se calculează o despagubire pe principiul proportionalitatii şi supraasigurarea - caz în care se calculează o despagubire de până la limita sumei asigurate.

In cazul asigurărilor de incendiu, există bunuri excluse, care ţin de specificul produselor în cadrul diferitelor societăţi şi riscuri excluse generale cum sunt: războiul, invazia, acţiunea unui duşman extern, ostilităţi, război civil, grevă, grevă patronală, revoltă, tulburările civile, actele teroriste ori sabotajul, reacţia nucleară, radiaţia nucleară, contaminări radioactive, prejudiciile produse, favorizate, agravate cu intenţie de către asigurat.

La inspecţia de risc, se urmăresc principalele surse de risc, care pot influenţa nivelul primelor de asigurare, cum ar fi:

zona în care este amplasat obiectivul asigurat;tipul de sol pe care este amplasat obiectivul;activitatea care are loc la locaţia asigurată;accesul la locaţia asigurată şi la componentele acesteia;tipul construcţiilor asigurate sau în care se află bunurile asigurate;măsurile de prevenire sau limitare a evenimentelor asigurate;vecinităţi;nivelul de organizare a activităţilor şi nivelul de disciplină tehnologică; existenţa şi

eficienţa măsurilor de protecţie în trecut.

3. Asigurarea complexă a locuinţei

Asigurarea complexă se referă la protecţia oferită de asigurător pentru clădirea asiguratului şi conţinutul acesteia. Proprietarul locuinţelor asigurate poate fi: persoană fizică sau persoană juridică (locuinte de serviciu, de protocol).

Interesul asigurat este interesul cu privire la locuinţa asigurată - al proprietarului - asigurarea se incheie pentru locuinţa propriu-zisă şi/sau bunurile conţinute; al chiriaşului - solicitantul doreşte încheierea asigurării pentru bunurile aflate în proprietatea, deţinerea sau folosinţa să - în cazul în care locuieşte într-o clădire închiriată.

Riscurile asigurate sunt în principal de tipul FLEXA şi în completare cu celelalte menţionate mai sus: riscul de cutremur (distrugerile să aiba aceeaşi cauză sau aceeaşi locaţie), riscuri atmosferice, boom sonic, coliziunea cu alte autovehicule, greva, revolta, tulburările sociale, vandalismul, apa de conductă şi refularea, alunecarea şi prăbuşirea de teren, distrugeri provocate de animale etc.

Suma asigurată este aleasă după cum a fost prezentat şi la asigurarea de incendiu şi agentul de asigurare are datoria să-l ghideze pe asigurat către o Sumă Asigurată corectă.

Franşiza este menţionată în specificaţia poliţei ca franşiză atinsă sau deductibilă şi poate fi exprimată ca valoare absolută sau procentual din suma asigurată ori din daună.

Excluderile sunt asemănătoare cu cele prevăzute la asigurarea de incendiu, societăţile avînd posibilitatea să mărească sau să micşoreze aria excluderilor în funcţie de produs.

Perioada de asigurare este de 12 luni, răspunderea asigurătorului începe la ziua/ora de start a perioadei de asigurare precizate în specificaţia poliţei, dar nu mai devreme de ora 0000 a următoarei zilei după ziua în care s-a plătit prima de asigurare şi înceteaza la momentul precizat expres în specificaţia de asigurare (ora 2400 a ultimei zile).

4. Asigurarea de avarii accidentale

Asigurarea de avarii accidentale este destinată în special sectorului industrial fiind un mijloc de protejare a maşinilor împotriva avariilor de natură electrică şi mecanică. Aceasta este parte din categoria asigurărilor tehnice, asigurare de tip "toate riscurile" sau asigurare complementară asigurării de incendiu.

Asigurările de avarii accidentale pot fi vândute împreună cu alte asigurări: de incendiu, de întrerupere a afacerilor, echipamente electronice, răspundere civilă, persoane etc.



Obiectul asigurării este reprezentat de maşini:

omologate (procedura de punere în funcţiune);

în stare bună de funcţionare şi operaţionale fiind în:

o uz ori în repaus, pregătite şi apte de lucru;

o timpul curăţării, inspecţiei sau întreţinerii;

o timpul reviziei;

o timpul mutării în altă poziţie la aceeaşi adresă;

o timpul reasamblării ulterioare.

Riscurile asigurate sunt avariile electrice şi mecanice ale maşinilor sau daunele produse maşinilor de alte maşini. Există şi clauze adiţionale cum ar fi: Fenomene atmosferice; Benzi transportatoare şi lanţuri;Cabluri electrice;Tuburi electronice şi lămpi de iluminat;Maşini portabile; Agenţi frigorifici;Lubrifianţi şi agenţi de racire;Lichide hidraulice;Cabluri şi bobinaje electrice;Lucru sezonier;Lucru alternativ;Bunuri înconjurătoare; Boilere şi recipiente sub presiune;Explozia sau deformarea boilerelor sau recipientelor sub presiune;Centrale termice;Costuri de demolare, demontare şi remontare;Costuri şi/sau cheltuieli necesare înlăturării urmărilor avariilor accidentale.

In ce priveşte suma asigurată, în cazul asigurărilor de avarii accidentale, aceasta se stabileşte la nivelul valorii de înlocuire a bunurilor. In cazuri excepţionale, aceasta poate fi stabilită la valoarea reală a bunurilor, valoarea contabilă a bunurilor sau valoarea agreată a bunurilor.

Franşiza este menţionată în specificaţia poliţei la fel ca la toate asigurările de bunuri; poate fi exprimată în valoare absolută - ca valoare fixă sau procentual - procent din suma asigurată/daună.

5. Asigurările de construcţii-montaj

Asigurările de construcţii-montaj (abreviere CAR-EAR) fac parte din categoria asigurărilor tehnice şi sunt specifice mediului de contrucţii-montaj. Este o poliţă de tipul „toate riscurile".

Acest tip de poliţă se aplică lucrărilor de construcţii care pot fi:

• Organizare de şantier (baracamente, magazii, dormitoare);

• Fundaţii (terasamente, batere a piloţilor, îmbunătăţirea solului, izolaţii etc.);

• Clădiri (toate felurile de clădiri);

Poduri, viaducte;

Drumuri, căi ferate, şosele, piste de transport;• Tunele, puţuri;

Conducte;

Pe uscat: ape uzate, apa curentă, magistrale;

Subacvatice: care traversează ape curgatoare, de coastă sau marine;• Baraje;

Construcţii civile speciale (tratarea apei şi reţele de canalizare, rezervoare, turnuri etc);

Canale (irigaţii), îmbunatăţiri funciare (recuperare teren, asanări), lucrări generate pe râuri (bariere contra revărsărilor, devierea cursurilor etc.);

Lucrări de coastă şi marine (sparge -valuri, pereţi marini, cheiuri şi debarcadere, docuri etc.);

Clasificarea clădirilor se face după mai multe criterii şi anume:

1. Din punct de vedere al destinaţiei: Rezidenţiale, Nerezidenţiale, Comerciale, Industriale, Alte destinaţii;

2. Din punct de vedere al structurii de rezistenţă: Cu structură din zidărie portantă, Cadre de beton armat, Panouri prefabricate, Metal, Lemn;



3. Din punct de vedere al finisajelor: Inclusiv finisaje, Exclusiv finisaj;

4. Din punct de vedere al instalaţiilor interioare: Instalaţii electrice, Instalaţii sanitare, Instalaţii termice, Instalaţii de ventilaţie etc.

Răspunderea asigurătorului începe odata cu începerea lucrărilor/descărcarea pe şantier a bunurilor şi încetează în cazul:

> CAR - la predarea sau punerea în funcţiune a lucrării de construcţii /părţi din lucrările contractate asigurate;

> EAR - la predarea sau la finalizarea primului test de sarcină (instalaţie/utilaje), dar nu mai târziu de 4 săptămani de la începerea testelor.

Se pot asigura:

Lucrări contractuale - lucrările de construcţii - montaj cuprinzând valoarea contractului, materialele, manopera şi serviciile utilizate.

Dotari de şantier (construcţii şi echipamente) - barăcile, containerele, schelele, cofrajele, utilităţile de apă, gaze, energie electrică.

• Utilaje de construcţii - macarale, utilaje statice, utilaje mobile, utilaje de foraj. ATENTIE! Vehiculele înmatriculabile în circulaţie fac obiectul altei asigurări.

Bunuri existente pe şantier.

Suma asigurată în cazul daunelor materiale (secţiunea 1) se stabileşte astfel:

• Lucrările contractuale - valoarea totală estimată a lucrărilor de construcţii/montaj la finalizarea proiectului inclusiv valoarea contractului precum şi valoarea materialelor, serviciilor şi monopera;

Dotările de şantier - valoarea reală;

• Utilajele de şantier - valoarea de nou;

• Bunuri existente pe şantier - valoarea declarată de asigurat; Cheltuieli de

evacuare după o daună - valoarea declarată de asigurat;

• Alte articole - valorile declarate de asigurat;

Suma asigurată în cazul răspunderii civile faţă de terţi (secţiunea 2) se stabileşte după valoarea declarată de asigurat (20% din Suma asigurată la secţiunea 1). Limita de despăgubire poate fi pentru: daune materiale; vătămări corporale.

In ce priveşte riscurile asigurate, poliţa CAR-EAR este o poliţă de tipul „toate riscurile" adică: Incendiu, Trasnet, Explozie, Cutremur, Inundaţii, Furtună, Alunecări sau prăbuşiri de teren, Furt, Erori de execuţie, Neglijenţă, Scurtcircuit, Supratensiune.

6. Asigurarea echipamentelor electronice

Asigurarea echipamentelor electronice (abreviere EEI) este specifică mediului de afaceri (industrial şi comercial) şi face parte din categoria asigurărilor tehnice. Este o poliţă de tipul „toate riscurile", incluzând: asigurări de incendiu, întrerupere a afacerilor, avarii accidentale, răspundere civilă, asigurări de persoane.

Echipamentele electronice sunt realizate din componente electronice (cipuri, tranzistori) iar scopul lor nu este realizarea mişcării ci calculul, măsurarea, prelucrarea datelor, transferul de informaţie, comandă etc.

Echipamentele electronice sunt grupate în:

• Echipamente de prelucrare de date şi de birotică (calculatoare, laptopuri, calculatoare servere, centre de prelucrare date, echipamente intrare-ieşire, automate bancare, maşini de facturat şi contabilizat, automate poştale);



Echipamente de comunicatie şi radio ( faxuri, centrale telefonice, telefoane, unităţi ISDN, sisteme de antene, telescoape, staţii radio, sisteme de navigaţie, echipamente radio);

Echipamente medicale (cu raze X, tomografie pe calculator, computer tomograf, unitati MR, aparate pentru anestezie, echipamente dentare, laboratoare medicale);

Echipamente pentru grafică (gravare electronică, compunere a culorilor, developare film, culegere texte, scanere);

• Echipamente de radiodifuziune şi televiziune (studiouri de transmisie radio, foto, film, televiziune, camere de luat vederi, laboratoare film, care de transmisie radio şiTV);

• Echipamente de alarmă, testare, măsurare, automatizare (control trafic, paramentrii mediu, microscoape electronice, roboţi industriali, pontare, case de marcat, automate de schimb bani, iluminare stradală);

Alte echipamente (alimentare, cabluri externe, simulatoare de zbor/navigaţie, reclame luminoase, ceasuri luminoase).

Sursele de daune materiale sunt:

Omul - neglijenţă, manipulare neadecvată, erori de operare etc.;

Focul - incendiul, explozia, implozia, lovitura direct a trăznetului;

Apa - apa de robinet, de flux, de inundaţie, revarsări;

Calamităţile naturale - vântul, furtuna, grindina, avalanşa;

Tehnologia - construcţie defectuoasă, erori de proiectare, defecte de material etc.


Asigurarea de întrerupere a afacerilor (abreviere BI) nu poate fi încheiată ca o asigurare de sine stătătoare, ci poate însoţi asigurările de clădiri şi conţinut sau pe cele tehnice. Acest tip de asigurare acoperă consecinţa riscului de întrerupere al afacerii. Dauna presupune pierderi materiale sau pierderi financiare.

Obiectul asigurării îl constituie acoperirea pierderii de „profit brut" ca urmare a întreruperii parţiale sau totale a activităţii asiguratului. Prin profit brut se înţelege profitul contabil din activitatea de exploatare + cheltuieli permanente din activitatea de exploatare

Suma asigurată reprezintă rezultatele financiare estimate. Profitul brut estimat pentru perioada de asigurare pe baza rezultatelor calculate, respectiv profitul brut calculat al ultimului an financiar extrapolat pentru durata perioadei cuprinse în asigurare.

Perioada de despăgubire este perioada de întrerupere a activităţii pentru care se plătesc despăgubiri în condiţii normale de rapiditate şi preocupare pentru restabilirea activităţii. Perioada maximă de despăgubire folosită uzual este de 12 luni.

Principalele excluderi pe poliţa BI sunt:

întreruperea afacerii nu se datorează unor riscuri agreate pentru daune materiale;

perioada de întrerupere se prelungeşte datorită:

o unor modificări/îmbunătăţiri la bunurile asigurate;

o angajării/instruirii de personal;

o acţiunii greviste;

o lipsei pregătirii tehnice/organizatorice ;

o hotărârii emise de autorităţi;

pierderile financiare sunt rezultatul întreruperilor de orice fel apărute la terţi, pierderii clientelei sau cotei de piaţă etc.



CAPITOLUL 11 - ASIGURAREA AUTO

11.1. Asigurarea autovehiculelor pentru avarii şi furt - CASCO

Prin poliţa de asigurare CASCO se pot asigura toate autovehiculele înmatriculate sau în curs de înmatriculare în România, care sunt în stare de funcţionare, au o stare de întreţinere bună şi nu prezintă avarii ale caroseriei şi ale pieselor casabile.

Prin autovehicule se înţelege vehiculele destinate transporturilor terestre, care sunt acţionate pe principiul motorului:

Autovehiculele destinate transportului de persoane: autoturisme, autobuze (autocare), motocicluri (motociclete, scutere, motorete);

Autovehicule destinate transportului de bunuri: autocamioane, autofurgonete (autodube), autobasculante, autocisterne;

Autovehicule speciale (construite sau echipate pentru diverse destinaţii speciale): autostropitori, automăturători, autovehicule pentru stingerea incendiului, autosanitare;

Remorci auto având unul sau mai multe axe care sunt trase de un vehicul.

Riscuri asigurate şi excluderi

CASCO acoperă doar daunele produse la autoturismul asigurat, atâta timp cât autoturismul este înscris legal în circulaţie (înmatriculat provizoriu sau definitiv) şi aparţine proprietarului înscris în poliţa de asigurare (radierea maşinii determină încetarea automată a poliţei casco, cu excepţia radierilor la sfârşitul contractelor de leasing).

Riscurile asigurate se împart în 4 mari categorii:

• avarie parţială (accident în trafic, indiferent de cine este vinovat; avarie în parcare cu autor cunoscut/necunoscut) = avarie a cărei reparaţie nu costa mai mult decât un plafon stabilit de asigurător (de regula 75-80% din Suma Asigurată).

avarie totală (situaţia de avarie totală se stabileşte de către asigurator pe baza unui deviz de reparaţie sau a unui memoriu tehnic din care reiese că maşina nu mai poate fi adusă în parametrii de siguranţă specificaţi de producător, ambele documente se întocmesc de către un service specializat şi autorizat Registrul Auto Român).

furt parţial (furtul unor părţi din maşina, inclusiv roata de rezervă; tot la aceasta situaţie se includ şi avariile produse maşinii de hoţ: geam spart, bord deteriorat, chiar şi în cazurile de tentativă de furt)

furtul total (dispariţia totală a maşinii). Conform legii, orice furt trebuie reclamat la poliţie (la secţia în raza căreia s-a produs/constatat dauna). Toţi asigurătorii vor solicita documentele emise de poliţie, pentru despăgubire.

Societatea de asigurări acordă despăgubiri, în limita sumei asigurate, asiguratului sau beneficiarului desemnat, pentru:

pagubele provocate autovehiculului de loviri, ciocniri, zgârieri, răsturnări, căderi(inclusiv cu prilejul transbordării), cădere de corpuri pe autovehicul; furtulautovehiculului sau al unor părţi componente ori piese ale acestuia, precum şi pentrupagubele provocate acestuia ca urmare a furtului sau tentativei de furt;

pagubele produse autovehiculului de: incendiu, explozie, afumare, pătare, carbonizare sau diverse distrugeri, ca urmare a incendiilor;

pagubele produse autovehiculului de inundaţii, cutremur, uragan, trăsnet, prăbuşire sau alunecare de teren, ploaie torenţiala, grindina, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşa de zăpadă, acţiunea mecanică a apelor curgătoare sau a obiectelor purtate deape;

pagubele produse dotărilor suplimentare montate la autovehicul, declarate de asigurat în cererea-chestionar, a căror valoare este inclusă în suma asigurată a autovehiculului, numai dacă aceste pagube au rezultat ca urmare a producerii riscurilor asigurate;

pagubele produse autovehiculului ca urmare a măsurilor luate pentru salvarea lui;



cheltuielile efectuate în vederea transportului autovehiculului avariat la atelierul de reparaţii care poate efectua reparaţia, cel mai apropiat de locul accidentului, sau la locul de adăpostire al autovehiculului, dacă acesta nu poate fi deplasat prin forţa proprie.

Nu sunt cuprinse în asigurare:

pagubele cauzate autovehiculului de întreţinerea necorespunzătoare sau de o utilizare improprie;

pagubele produse anvelopelor prin tăiere, înţepare, explozie, cu excepţia cazurilor când aceste pagube au rezultat ca urmare a producerii unor riscuri asigurate;

pagubele produse prin acţiunea curentului electric asupra oricăror componente ale instalaţiei electrice;

pagubele produse dotărilor suplimentare montate la autovehicul, dacă nu au fost declarate de asigurat în cererea-chestionar şi valoarea acestora nu a fost inclusă în suma asigurată a autovehiculului;

pagubele de orice fel produse autovehiculului ca urmare a pătrunderii cu acesta în locuri inundate;

pagubele cauzate atât exteriorului cât şi interiorului autovehiculului, de acţiunea substanţelor corozive;

pagubele produse autovehiculului, în cazurile în care: o accidentul a fost produs cu intenţie;

o accidentul a fost produs în timpul conducerii autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice;

o accidentul a fost produs în timpul cât autorul infracţiunii încerca să se sustragă de la urmărire;

o autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil sau o autorizaţie de circulaţie valabilă;

o în momentul accidentului, autovehiculul era condus sau acţionat de o persoană fără permis de conducere valabil pentru categoria respectivă de autovehicule, ori după ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reţinut în vederea anulării, ori ca urmare a suspendării dreptului de a conduce.

Suma asigurată este egală cu valoarea de factură (inclusiv TVA, taxe vamale şi accize), pentru vehiculele noi; este egală cu valoarea reală (valoarea de nou - uzură) pentru vehiculele secondhand.

Prima de asigurare se achită în moneda în care se achită suma asigurată. Dacă suma asigurată este stabilită:

în lei - ratele de prima de asigurare se stabilesc şi se plătesc în lei;

în valuta convertibilă - ratele de prima de asigurare se stabilesc în valuta convertibilă şi se plătesc în valuta sau, în lei la cursul de schimb al BNR din data plăţii.

Se achită anticipat şi integral sau în rate. Neachitarea unei rate de primă până la data scadentă/perioada stabilită pentru păsuire duce la rezilierea de drept a poliţei de asigurare.

La încheierea poliţei de asigurare, solicitantul trebuie să prezinte actele originale ale autovehiculului: certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate, în cazul autovehiculelor noi, achiziţionate direct de la producătorii sau dealerii din România, poliţa se poate încheia şi în baza facturii de cumpărare şi a autorizaţiei provizorii de circulaţie.

Poliţa de asigurare se încheie în baza declaraţiilor asiguratului din cererea-chestionar, numai după efectuarea de către reprezentantul asigurătorului a inspecţiei de risc a autovehiculului (constatarea stării autovehiculului la încheierea asigurării). Cererea-chestionar, raportul de inspecţie al autovehiculului, împreună cu anexele la poliţă, clauzele şi orice alte declaraţii făcute în scris de asigurat, fac parte integrantă din poliţă.

Despăgubirea se face în baza procesului verbal de constatare (examinarea autovehiculului, documentaţiei solicitate), în lei sau în valută. Din cuantumul despăgubirii, asigurătorul scade:

franşizele;

în caz de daună totală, contravaloarea pieselor rămase neavariate ale autovehiculului (opţiune în a prelua autovehiculul);

contravaloarea primelor datorate;

în cazul autovehiculelor comercializate în sistem leasing sau rate, când asigurarea este încheiată pe toata durata contractului, contravaloarea primelor datorate.

După fiecare dauna plătită, SA se reduce cu suma plătită drept despăgubire, asiguratul fiind obligat să plătească prima pentru reîntregirea sumei asigurate (la următoarele daune despăgubirile se vor reduce corespunzător raportului dintre suma asigurată rămasă după plata despăgubirii şi suma asigurată înscrisă în poliţă). De regulă, reîntregirea SA este automată şi gratuită.



Obligaţiile asiguratului sunt, printre altele: să întreţină vehiculul în bune condiţii; să permită asigurătorului verificarea modului în care este întreţinut vehiculul; să comunice numărul de înmatriculare definitiv sau modificarea acestuia; să avizeze în scris asigurătorul despre producerea riscului asigurat etc.

11.2. Asigurarea de bunuri pe perioada transportului - CARGO

Asigurarea CARGO este de multe ori confundată cu cea CMR. Deşi ambele acoperă riscurile unei operaţiuni de transport, este vorba de beneficii diferite.

CARGO CMRBeneficiar proprietarul mărfii transportatorul în calitate de

cărăuşObiectul asigurării bunurile beneficiarului pe răspunderea pe timpul

timpul transportului. Opţional şi transportuluila cererea asiguratului se potasigura:

- cheltuielile de transport;- cheltuielile vamale;- precum şi alte cheltuieli

asemănătoare.Prin asigurarea de tip Cargo se pot asigura bunurile aparţinând persoanelor fizice sau juridice transportate cu orice mijloc de transport (rutier, feroviar, aerian, maritim, fluvial sau combinat).

Asigurarea se poate încheia atât pentru transporturile de bunuri efectuate pe teritoriul României cât şi pentru transporturile internaţionale.

Pentru transporturile efectuate în interiorul ţării, indiferent de felul transportului, poliţa poate fi încheiată pe o perioada de un an, pentru cele internaţionale se încheie de obicei pentru fiecare transport în parte.

Ce se poate asigura?

Se asigură pentru riscurile ce apar pe timpul transportului bunurile aflate în circuitul civil, dacă cel puţin una din localităţile de expediţie, respectiv destinaţie, se află pe teritoriul României.

Variantele poliţei de asigurare

Poliţa simplă - pentru un singur transport determinat;

Poliţa pe perioadă - pentru toate transporturile estimate a se efectua într-o perioadă de timp;

- Poliţa continuă (deschisă) - pentru toate transporturile declarate de asigurat în perioada valabilităţii poliţei.

Suma asigurată poate fi formată din:

a) preţul de vânzare potrivit facturii, iar în cazul bunurilor ce nu au valoare comercială (mostre etc.), valoarea de piaţă a acestora la locul de expediere în momentul încheierii asigurării;

b) costul transportului, precum şi celelalte costuri care sunt în legătură cu acesta, taxe vamale etc. în măsura în care nu sunt incluse în valoarea facturii;

c) o sumă suplimentară, reprezentând un procent din valoarea de la lit. a) şi b) - de obicei 10% pentru acoperirea unor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.

Prima de asigurare se plăteşte anticipat şi integral, la încheierea asigurării.

Riscuri acoperite

Se practică 3 condiţii de asigurare respectiv:

1. Condiţia A - acoperă toate riscurile de pierdere şi/sau avariere cu excepţia excluderilor care sunt menţionate separat;

2. Condiţia B - pierderile şi/sau avariile produse bunurilor în timpul transportului cauzate de:

a. incendiu sau explozie;

b. răsturnare, deraiere, prăbuşire;

c. cutremur de pământ, trăsnet;

d. pătrunderea apei în mijlocul de transport;

e. căderea coletelor în timpul încărcării.



3. Condiţia C: pierderile şi/sau avariile produse bunurilor în timpul transportuluicauzate de:


b. răsturnarea, deraierea, prăbuşirea sau coliziunea mijlocului de transport.

Condiţiile pot fi extinse în schimbul unei plăţi de prime suplimentare, pentru a acoperi şi riscurile speciale, cauzate de : furt, jaf, nelivrare, grevă sau cele ce ţin de natura mărfii.

Asigurarea se încheie pentru un transport şi intră în vigoare în momentul când marfa părăseşte locul de depozitare indicat în poliţa de asigurare, continuă pe întreaga perioadă de transport(inclusiv pe timpul întârzierii care este în afara controlului Asiguratului, al descărcării forţate, al transbordării, devierii, depozitarii, reexpedierii, schimbării voiajului intervenit din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire) şi încetează într-unul din următoarele cazuri, care dintre ele survine mai întâi:

când bunul este livrat la destinaţia finală specificată în poliţa de asigurare; când bunul este livrat la alt loc de depozitare de la destinaţia finală specificată în poliţă, sau înainte de aceasta, pe care Asiguratul decide sa-l folosească pentru depozitare, alocare sau distribuire;

când, din cauze care sunt în afara controlului asiguratului, contractul de transport se termină în alt loc decât cel specificat în poliţa de asigurare;

• la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării mărfii de pe mijlocul de transport maritim, fluvial sau terestru şi la expirarea a 30 de zile de la terminarea descărcării mărfii de pe mijlocul de transport aerian,în portul, staţia, aeroportul, locul final, intermediar sau de refugiu.

11.3. Asigurări de răspundere auto

În cazul transporturilor de persoane sau marfă, se încheie următoarele forme de asigurare de răspundere:

1. asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule RCA;

2. asigurarea de răspundere civilă pentru pagube provocate terţilor prin accidente de autovehicule, excendent la limitele răspunderii la asigurarea obligatorie - RCA Excedent;

3. asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara teritoriului României - Carte Verde;

4. asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate cu autovehicule - CMR

11.3.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (RCA)

Asigurarea RCA este o asigurare prin care terţii prejudiciaţi în urma unui accident auto, produs din vina conducătorului auto asigurat, primesc despăgubiri pentru daunele materiale şi/sau decesul ori vătămările corporale suferite.

Persoana vinovată de producerea accidentului nu poate beneficia de despăgubiri pentru vehiculul său în baza propriei poliţe de asigurare RCA. Daunele produse propriului vehicul pot fi despăgubite în baza unei poliţe de asigurare facultativă de avarii si furt tip CASCO.

Cum se poate încheia asigurarea RCA?

Poliţa de asigurare RCA se poate încheia la orice asigurător sau broker de asigurare autorizat de către CSA. Acest contract va prezenta dovada plăţii primei de asigurare şi durata de valabilitate a acesteia. Poliţa se poate încheia pe 6 sau 12 luni, la alegere.

Pentru vehiculele care se înmatriculează sau se înregistrează provizoriu, poliţa se poate încheia pe perioada de valabilitate a autorizaţiei provizorii de circulaţie, dar nu mai mult de 60 de zile.

Pentru vehicule înmatriculate/înregistrate în alte state, pentru care se solicită asigurarea în vederea înmatriculării sau înregistrării poliţa se poate încheia pe perioade de câte o lună, dar nu mai mult de 3 luni. Asigurarea îşi pierde valabilitatea şi în cazul vânzării sau radierii autoturismului. Actele necesare pentru încheierea poliţei sunt Buletinul sau Cartea de identitate şi talonul autovehiculului.



Folosirea unui autovehicul care nu are încheiată o asigurare RCA sau nu este validată corespunzător, este considerată o contravenţie pasibilă cu amenda şi reţinerea certificatului de înmatriculare (până la prezentarea dovezii de încheiere a asigurării).

Răspunderea asigurătorului RCA începe:

din ziua următoare celei în care expiră valabilitatea poliţei de asigurare anterioare, pentru asiguratul care îşi îndeplineşte obligaţia încheierii asigurării cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a acesteia;

din ziua următoare celei în care s-a încheiat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu aveau o asigurare obligatorie RCA valabilă la momentul încheierii asigurării;

din momentul eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului, pentru vehiculele comercializate care urmează să fie înmatriculate/înregistrate.

Răspunderea asigurătorului RCA încetează:

• la ora 2400 a ultimei zile înscrise pe poliţă. Poliţa de asigurare trebuie reînnoită la expirare, prin plata primei aferente perioadei următoare. Dacă se produce un accident în perioada în care asigurarea RCA şi-a pierdut valabilitatea persoana este direct răspunzătore pentru consecinţele legale şi materiale produse;

pentru vehiculele pentru care se transmite dreptul de proprietate noului proprietar în perioada de asigurare ca urmare a încetării contractelor de leasing, asigurările obligatorii RCA rămân în vigoare până la expirarea perioadei de valabilitate înscrise în documentele de asigurare, fără modificarea primei de asigurare, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

o noii proprietari sunt utilizatorii prevăzuţi în documentele de asigurare şi

o asigurătorul a încasat integral prima de asigurare aferentă perioadei de valabilitate.

Riscuri acoperite şi excluderi

Riscurile acoperite de poliţa RCA sunt următoarele:

vătămări corporale sau deces;

pagube materiale; • cheltuielile de judecată a persoanei

prejudiciate.

Nu se vor acorda despăgubiri pentru:

cazul în care pagubele au fost produse de un autovehicul aparţinând aceleiaşi persoane;

partea de prejudiciu care depăşeşte suma maxima stabilita prin lege, indiferent de numărul celor păgubiţi;

prejudicii produse bunurilor transportate (care de obicei se asigură separat cu un alt tip de asigurare);

sumele pe care trebuie sa le plătească şoferul (utilizatorul) vinovat către proprietarul vehiculului, în cazul în care acesta a fost împrumutat;

prejudicii produse în timpul operaţiunilor de încărcare şi descărcare;

prejudicii produse ca urmare a transportului de materiale periculoase;

orice pretenţii de diminuare a valorii bunurilor după reparaţie;

orice prejudicii cauzate dacă vinovatul nu face dovada unei poliţe RCA valabile la data accidentului.

Limitele de răspundere ale asigurătorului RCA:

Asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Acestea sunt:

1. pentru anul 2010:

a. pentru pagubele materiale: 500.000 euro;



b. pentru vătămări corporale şi decese: 2.500.000 euro.




Neasigurat RCA

Dacă un proprietar de vehicul nu încheie asigurarea obligatorie RCA sau nu o menţine în valabilitate în mod continuu, prin plata primelor de asigurare, săvârşeşte o contravenţie şi, prin urmare, este pasibil de amendă de la 1000 lei la 2000 lei, reţinerea certificatului de înmatriculare şi plăcuţelor de înmatriculare/înregistrare, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Această contravenţie se constată de către poliţie.

Situaţia de neasigurat RCA a unui proprietar de vehicule poate fi constatată prin intermediul bazei de date la nivel naţional. În această situaţie acesta va primi o înştiinţare din partea organelor competente - Poliţia Rutieră - prin care i se va aduce la cunoştinţă că este neasigurat şi, dacă în termenul prevăzut de reglementările în vigoare, nu face dovada încheierii asigurării RCA, înmatricularea vehiculului pe care îl deţine va fi suspendată din oficiu.

În plus, în situaţia în care provoacă un accident şi nu deţine o asigurare RCA valabilă, persoana pe care aţi prejudiciat-o este îndreptăţită să solicite despăgubiri fie direct de la acesta (pe cale amiabilă sau urmare a unei decizii judecătoreşti), fie indirect, începând din 2005, apelând la Fondul de protecţie a victimelor străzii (care are dreptul să recupereze despăgubirea plătită terţului păgubit).

Ce trebuie făcut după producerea daunei?

Pentru evenimentele în care au fost implicate două vehicule din care au rezultat numai prejudicii materiale, avizarea societăţilor din domeniul asigurărilor se poate face şi în baza formularului Constatare amiabilă de accident (acord comun de voinţă). La completarea acestui formular, se impune mare atenţie la înregistrarea corectă a tuturor rubricilor din conţinut. Vinovăţia se stabileşte de către asigurător, pe baza descrierii exacte a evenimentului.

Cel păgubit, trebuie să se adreseze asigurătorului celui care este vinovat de producerea daunei, cu procesul-verbal de constatare de la poliţie sau, după caz, cu exemplarul formularului „Constatare amiabilă".

În situaţia în care cel vinovat de producerea daunei nu deţine o asigurare obligatorie RCA valabilă la data producerii accidentului, cel păgubit se poate adresa Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii. Din acest fond se acordă despăgubiri terţului prejudiciat printr-un accident auto în care autovehiculul nu este asigurat RCA, caz în care se acoperă atât daunele materiale, cât şi vătămările corporale, urmând ca Fondul să îşi recupereze banii de la persoana vinovată. În cazul în care autorul a rămas neidentificat Fondul acoperă numai vătămările corporale.

Sistemul bonus / malus

Începând cu 1 ianuarie 2010, societăţile de asigurare aplică sistemul bonus malus la tarifele pe care le-au stabilit şi notificat Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. CSA reglementează existenţa a 14 clase de bonus; rezultă că, dacă timp de şapte ani un asigurat nu a produs daune care sa fie despăgubite în baza poliţei RCA, bonusul acordat poate ajunge la 50%.

În situaţia în care un asigurat deţine mai multe vehicule, sistemul bonus - malus se aplică distinct pentru fiecare vehicul. De asemenea, în cazul înstrăinării/radierii vehiculului asigurat, stabilirea noii clase de bonus-malus pentru un vehicul nou-dobândit se face pornind de la clasa bonus -malus de care asiguratul a beneficiat anterior.

Asigurătorul transmite către baza de date CEDAM toate informaţiile privind încheierea asigurării RCA şi data de încetare a valabilităţii sau de reziliere a documentelor de asigurare, precum şi informaţii cu privire la producerea unor evenimente pe parcursul derulării contractului de asigurare.

11.3.2. Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara teritoriului României - Carte Verde începând cu data de 1 Ianuarie 2007 Asigurarea auto Carte Verde este inclusă în poliţa RCA. Asigurarea auto Carte Verde ca şi asigurarea RCA este obligatorie, însă spre deosebire de asigurarea de Răspundere Civilă Auto, care acoperă pagubele produse terţilor pe teritoriul României, acesta acoperă pagubele produse terţilor în străinătate.

Se asigură autovehiculele înmatriculate în România.



Asiguratul este proprietarul/coproprietarul autovehiculului - persoana fizică sau juridică înscrisă în documentele de identitate ale autovehiculului sau în alte înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate

Cartea Verde eliberată odată cu poliţa RCA va avea valabilitate în mod obligatoriu în Statele Spaţiului Economic European, în Elveţia, Croaţia şi Andora. Pentru celelalte state ale căror Birouri Naţionale au aderat la Sistemul Internaţional Carte Verde (cum ar fi: Moldova, Ukraina, Rusia, Turcia, Serbia,Muntenegru, etc), asigurătorii pot acorda acoperire în baza Cărţii Verzi eliberate odată cu poliţa RCA, dar nu sunt obligaţi să facă acest lucru.

În România acest sistem este în responsabilitatea BAAR - Biroul Asigurătorilor Auto din România care reprezintă organismul ce reuneşte societăţile de asigurare din Romania autorizate să practice asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie şi, după caz, mandatate să elibereze documente de asigurare de răspundere civilă auto Carte Verde. Pe spatele poliţei Carte Verde se găsesc adresele birourilor asigurătorilor auto din ţările respective, unde se pot adresa cei implicaţi într-un eventual accident.

Constatarea şi evaluarea pagubelor/Despăgubiri:

Constatarea şi evaluarea pagubelor se face potrivit modului de lucru stabilit prin Convenţia Interbirouri „Carte Verde". Sumele datorate terţilor se stabilesc de către Birourile Naţionale ale Asigurătorilor de Autovehicule din ţările respective în condiţiile şi în limitele stabilite prin legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, în vigoare la data accidentului, în ţara în care acesta s-a produs.

Despăgubirile acordate în baza certificatului de asigurare Carte Verde reprezintă:

sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească terţelor persoane prejudiciate printr-un accident produs de autovehiculul asigurat, ca urmare a vătămării corporale sau decesului, precum şi avarierii ori distrugerii unor bunuri;

cheltuieli suportate de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la plata despăgubirilor (cheltuielile pentru onorariul de avocat, cheltuielile de expertiză şi cheltuielilor de transport ale asiguratului, dovedite cu acte).

Nu se acordă despăgubiri pentru sume ce reprezintă:

cheltuielile făcute în procesul penal de asiguratul răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă odată cu acţiunea penală s-a soluţionat şi latura civilă;

pagubele produse ca urmare a deţinerii, operării, întreţinerii sau folosirii oricărui vehicul pentru transportul unor produse periculoase;

pagubele produse de vehicule ce nu sunt destinate să circule pe drumurile publice.

Perioada de asigurare

Indicativele auto ale ţărilor în care Cartea Verde asociată poliţei RCA nu este valabilă, sunt barate. Pentru a putea circula şi în aceste state, este necesară o altă asigurare Carte Verde care se încheie pentru perioade de la 15 zile în sus (20, 30, 45, 60, 90, ... zile).

Răspunderea asigurătorului

Asigurarea intră în vigoare şi expiră la datele prevăzute în documentele internaţionale „Carte Verde" eliberate în baza poliţei de asigurare.

Răspunderea Asigurătorului începe din momentul ieşirii autovehiculului de pe teritoriul României şi încetează în momentul reintrării acestuia pe teritoriul României, dar nu mai târziu de ora 24,00 a ultimei zile de valabilitate înscrise în documentele „Carte Verde" eliberate în baza poliţei de asigurare.

Obligaţiile asiguratului: să înştiinţeze în cel mai scurt timp asigurătorul cu privire la producerea evenimentului; să înştiinţeze Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din ţara unde s-a produs accidentul (verso-ul documentului internaţional); să verifice corectitudinea datelor înscrise de asigurător în poliţa, să nu modifice poliţa şi documentele de „Carte Verde".

11.3.3. Asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate cu autovehicule — CMR

Obiectul asigurării CMR îl constituie răspunderile ce îi revin transportatorului în calitate de cărăuş pentru pagubele produse mărfurilor transportate cu autovehicule, potrivit prevederilor de la art. 17 şi 23 din „Convenţia privind contractul pentru transportul internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.) " , atât pe teritoriul României, cat şi în afara acestuia.



Condiţie: Existenţa unui contract de transport rutier de marfă remunerat, cu autovehicule şi numai atunci când locurile de primire la transport a mărfii şi locul prevăzut pentru predarea mărfii - ambele menţionate în contract - se regăsesc pe teritoriul a două ţări diferite, din care cel puţin una este participantă la Convenţia internaţională CMR.

Răspunderi acoperite (exemple):

transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avariere, produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare dacă a avut drept cauză o culpă a persoanei care are dreptul să dispună de marfă, un ordin al acesteia nerezultând dintr-o culpă a transportatorului, un viciu propriu al mărfii sau circumstanţe pe care transportatorul nu putea sa le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni;

transportatorul nu poate invoca, pentru a fi exonerat de răspundere, nici defecţiunea vehiculului pe care-l foloseşte pentru efectuarea transportului, nici culpa persoanei de la care a fost închiriat vehiculul sau a prepuşilor acestuia.

Excluderi generale

Asigurarea nu acoperă:

• pierderea, avaria, cheltuiala sau întârzierea provenita dintr-un caz fortuit sau din forţa majoră, din chiar viciul propriu al bunurilor sau din natura lor, din cauze generate de expeditor sau de destinatar;

• pierderea, avaria şi cheltuiala rezultând din sau provocate de:

o folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, dacă aceasta folosire a fost convenită într-un mod expres şi menţionată în scrisoarea de trăsură;

o lipsa sau pregătirea insuficientă ori defectuoasă a ambalajului (în acest sens termenul „ambalare" se consideră că include stivuirea într-un container);

o manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii;

o scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală, ruginirea, deteriorarea internă şi spontană, ruperea sau crăparea ordinara a bunului asigurat;

o acţiunea insectelor sau a rozătoarelor; o

transportul de animale vii.

• pagube indirecte (de exemplu scăderea preturilor mărfurilor sau altele asemănătoare); pagube

datorate furtului bunurilor;

• pagube produse intenţionat de Asigurat ori de prepuşii acestuia, daca intenţia rezultă fără echivoc din actele încheiate de organele în drept;

pagube produse când:

o persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat avea în sânge un procent de alcool ce depăşeşte limita stabilită legal, sau se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau era în stare de ebrietate, sau s-a sustras de la recoltarea probelor biologice în vederea determinării alcoolemiei;

o pagubele s-au produs în timpul comiterii unor infracţiuni săvârşite cu intenţie, ori în timpul în care persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat era autoare a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie şi încerca să se sustragă de la urmărire;

o autovehiculul care a produs evenimentul asigurat nu avea certificat de înmatriculare valabil sau alta autorizaţie de circulaţie valabilă.

CAPITOLUL 12 - ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor generale, fiind generată de cadrul relaţiilor economice şi financiare care se derulează între agenţii economici pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea debitorului de a face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa creditorului.

Aceste riscuri pot fi structurate în:

1. riscuri comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea credinţă din partea cumpărătorului.;



2. riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale sunt, în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată faţă de furnizor (cutremur, inundaţii);

3. riscuri politice constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve). Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-ului.Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca: restrângerea importurilor, limitarea transferului valutar, sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului economic asigurat, s.a. Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţii la termen de către importatorii publici

4. riscuri valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale. Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în vedere la încheierea contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii contractului şi momentul plăţii. Acest tip de riscuri are mai multe forme:

• riscul de schimb valutar;• riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei; riscul

fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucrueste în dezavantajul importatorului, creditorului).

12.1 Asigurarea de credit

Într-o poliţă de asigurare de credit, creditorul are calitatea de asigurat, contractant şi beneficiar al drepturilor de despăgubire.

De regulă, asigurările de credite se încheie pentru acoperirea întregului portofoliu de credite de un anumit tip, acordate de către asigurat.

Riscurile acoperite: neîncasarea creanţelor de la debitorii asiguratului, respectiv pierderile financiare ale asiguratului în calitate de creditor provenite din nerespectarea de către debitor a obligaţiei contractuale de plată a oricărei sume datorate.

Producerea riscului: Riscul se consideră a se fi produs atunci când debitorul Asiguratului înregistrează o întârziere în plata oricărei sume datorate, conform contractului încheiat între debitor si creditor (asigurat), de un anumit număr de zile prestabilit la încheierea Poliţei de Asigurare (ex.: 90 / 120 / 180 zile de întârziere).

Principalele produse de asigurare de credite sunt:

1. Asigurarea creditelor comerciale;

2. Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit;

3. Asigurarea contractelor de leasing.

Obiectul asigurării în cazul asigurărilor creditelor comerciale il reprezinta acoperirea riscului de pierdere financiară (totală sau parţială) aferentă creditului pe care Asiguratul îl acordă cumpărătorilor şi care rezultă din activitatea de cumparăre şi livrare a unor mărfuri (vânzare cu plata ulterioară). Acoperirea de bază se refera la neîncasarea creanţelor de la cumpărătorii mărfurilor (debitorii asiguratului) ca urmare a insolvabilităţii cumpărătorului (debitorul). Ca si acoperiri suplimentare putem menţiona: plata întarziată, respectiv situaţia în care debitorul asiguratului (cumpărătorul), nu îşi achită creditul până la expirarea termenului de plată; riscul politic, prin care se acoperă situaţiile de neîncasare a contravalorii mărfurilor vândute de către asigurat, ca urmare a apariţiei în ţara cumpărătorului a unor situaţii de instabilitate politică sau datorită modificărilor făcute la nivel de politici de import sau de schimb valutar.

Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit acoperă riscul de neplată (totală sau partială) a sumelor datorate în baza contractelor de credit de un anumit tip, pe care asiguratul -creditor - îl acordă persoanelor fizice sau juridice. Acoperirea de bază se refera la neplata creditului, ca urmare a neplăţii unui număr de rate, conform obligaţiilor contractuale, contractul de credit se reziliază şi creditul nerambursat este declarat scadent anticipat.

In cazul asigurarii contractelor de leasing, se asigura pierderile financiare produse asiguratului, prin nerespectarea obligaţiilor de plată aferente contractelor de leasing, încheiate cu persoane fizice sau juridice.

12.2. Asigurarea de garanţii

Prin garanţie în general se înţelege o obligaţie sau un set de obligaţii pentru care o entitate îşi asumă responsabilitatea în executarea unui contract. De regulă garantia se refera la o scrisoare de garanţie bancară, care are un obiect/acţiune pentru care se garantează şi o sumă.



Într-o poliţă de asigurare de garanţie, furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii are calitatea de asigurat şi contractant, iar beneficiarul bunurilor livrate sau serviciilor prestate are calitatea de beneficiar al drepturilor de despăgubire. De regulă, asigurările de garanţii se încheie individual, pentru un anumit tip de obligaţie contractuală, stipulată în contractul încheiat între furnizor / prestator şi beneficiar.

Tipuri de asigurare de garanţii:

• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie (BidBonds sau Tender Bonds)

• Asigurarea de Garanţii de returnare a avansului (Advance Payment Bonds / Bank letter of guarantee for eventual return of advance payment)

Asigurarea de Garanţii de bună execuţie (Performance Bonds)

Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) (Maintenance Bonds)

Acoperirea este specifică fiecărui tip de asigurare de garanţie, respectiv:

• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie se acoperă pierderile financiare ale organizatorului licitaţiei, în cazul în care ofertantul fiind declarat câştigător refuză semnarea contractului; pot fi acoperite şi cererile de despăgubire formulate de către organizatorul licitaţiei în cazul retragerii ofertei în perioada de valabilitate, precum şi în situaţiile în care oferta este modificată unilateral, de către participant dacă astfel de situaţii sunt menţionate în documentaţia de participare la licitaţie (caietul de sarcini).

Asigurarea de Garanţii de restituire a avansului acoperă obligaţia contractuală a Asiguratului de a restitui Beneficiarului suma primită cu titlu de avans, în situaţia în care Asiguratul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contactuale (livrarea mărfii, prestarea serviciilor).

Asigurarea de Garanţii de bună execuţie acoperă pierderile financiare ale beneficiarului ca urmare a nerealizării criteriilor de performanţă aferente mărfurilor livrate sau serviciilor prestate de către furnizor, acesta din urmă având calitatea de Asigurat.

Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) acoperă pierderile financiare cauzate de defecte apărute după finalizarea livrărilor / lucrărilor, într-o perioadă de timp specificată în contractul dintre părţi.

12.3. Asigurarea de pierderi financiare

În general, asigurările de pierderi financiare se încheie suplimentar unei alte forme de asigurare. Ca riscuri acoperite, asigurarea de pierderi financiare acopera pierderile financiare înregistrate de asigurat generate de producerea unui eveniment specificat în poliţa de asigurare.

Tipuri de asigurare de pierderi financiare:

1. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea Activităţii (Business Interruption) - Polita ofera protectia impotriva pierderilor financiare înregistrate de către asigurat, determinate de întreruperea sau reducerea activităţii desfăşurate, ca urmare a unei daune provocate bunurilor utilizate în scopul desfăşurării activităţii. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea Activităţii reprezinta o secţiune separată în cadrul unei poliţe de asigurare şi se încheie suplimentar Secţiunii „A" -Pagube Materiale. Acoperirile de baza includ

• Pierderea Profitului Brut determinat de scăderea cifrei de afaceri datorată întreruperii sau reducerii activităţii, ca urmare a unei daune provocate bunurilor (maşini, echipamente, instalaţii, etc.) utilizate de Asigurat în scopul desfăşurării activităţii;

• Creşterea cheltuielilor de exploatare, care pot apărea în scopul menţinerii în parametrii a activităţii după producerea unui eveniment;

Retribuţii/Salarii;

Alte cheltuieli fixe sau semi-variabile solicitate de Asigurat la emiterea poliţei.

2. Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii (Loss of Rent) - Obiectul asigurării il reprezinta acoperirea pierderilor financiare înregistrate de către Asigurat rezultate prin pierderea de venituri din chirii ca urmare a unei daune provocate bunurilor ce fac obiectul unor contracte de închiriere. Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii este Secţiune separată în cadrul unei poliţe de asigurare şi se încheie suplimentar Secţiunii „A"-Pagube Materiale

3. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans (Advance Loss of Profit) -Polita ofera protectie impotriva pierderilor financiare înregistrate de către Beneficiarul unei lucrări de construcţii determinate de nefinalizarea aceteia în termen ca urmare a unei daune produse în timpul construcţiei. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans este Secţiune separată în cadrul unei



poliţe de asigurare de construcţii-montaj (CAR/EAR) şi se încheie suplimentar Secţiunii-I-Pagube Materiale.

4. Asigurarea de Somaj- Obiectul asigurării il reprezinta acoperirea pierderilor financiare înregistrate de către Asigurat, ca urmare a pierderii involuntare a locului de muncă (şomaj). Asigurarea de Şomaj se încheie de către persoane fizice, având calitatea de Asigurat şi Contractant. Acest produs este o asigurare colaterală unui contract de credit şi se încheie la cerrerea Creditorului, drepturile de despăgubire fiind cesionate în favoarea acestuia, creditorul fiind Beneficiarul drepturilor de despăgubire. În ţara noastră, acest produs de asigurare este distribuit de bănci şi se oferă numai la pachet, în momentul contractării unui credit. Se acoperă neplata unui anumit număr de rate de credit (în corelaţie cu contractul de credit), în cazul în care titularul creditului este în imposibilitatea achitării ratelor de credit ca urmare a pierderii involuntare a locului de muncă (şomaj).

5. Asigurarea Pierderilor Financiare datorate Condiţiilor Meteorologice Nefavorabile;

6. Alte produse de asigurare derivate, ce acoperă pierderile financiare ale Asiguratului ca urmare a producerii unui eveniment.

CAPITOLUL 13. ASIGURĂRI DE RĂSPUNDERE

13.1 Conceptul de asigurare de răspundere

Asigurarea de răspundere este o categorie de asigurari importantă şi extrem de reprezentativă. În domeniul

asigurărilor, răspunderea civilă se referă la situaţiile in care:

• Bunul este deteriorat sau distrus;Viaţa terţilor este ameninţată prin leziuni şi deces, ca urmare a neglijenţei sau omisiuni din partea vinovatului.

Asigurarea de răspundere civilă reprezintă asigurarea care acoperă toate sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească, conform prevederilor legale, pentru daune materiale sau vătămări corporale produse de acesta către un terţ.

În cazul asigurării de răspundere, sunt incluse trei elemente importante:

asiguratul - orice persoană fizică sau juridică, reprezentantul acestuia care are sau nu putere juridică;

• terţul - orice persoană fizică sau juridică, alta decât asiguratul;evenimentul asigurat - deteriorarea sau distrugerea de bunuri care nu aparţin asiguratului, nu sunt sub controlul asiguratului / reprezentantului său care a apărut în timpul termenului de asigurare. De asemenea, evenimentul asigurat se referă la vătămarea fizică sau decesul unei persoane care a avut loc pe durata de asigurare.

13.2 Tipuri de asigurări de răspundere

Piaţa românească oferă câteva tipuri de produse de asigurare de răspundere civilă, respectiv:

asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care se acoperă orice răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea mijloacelor de transport aerian, inclusiv răspunderea transportatorului;asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval, destinate acoperirii oricărei răspunderi rezultate din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea mijloacelor de transport maritim, fluvial, lacustru sau pe canale navigabile, inclusiv răspunderea transportatorului;

• asigurarea de răspundere civilă a transportatorului de valori;• asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de arhivă electronică;• asigurarea de răspundere civilă pentru riscul de anulare a călătoriei;• asigurarea de răspundere civilă a autorităţilor portuare;• asigurarea de răspundere civilă de crewing (asigurarea riscului de neplată a salariilor personalului

navigan român ambarcat pe navele sub pavilion român ori străin);

• asigurarea de răspundere civilă a service-urilor auto;• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor de turism;• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor imobiliare;• asigurarea de răspundere civilă a prestatorilor de servicii;• asigurarea de răspundere civilă a saloanelor de igienă şi frumuseţe;



• asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor de câini;• asigurarea de răspundere civilă a unităţilor de alimentaţie publică;• asigurarea de răspundere civilă a unităţilor turistice şi hoteliere;

asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de transport: - pe şosele, pe cale ferată, pe mare;• asigurarea de răspundere civilă a caselor de expediţie;• asigurarea de răspundere civilă a producătorului;• asigurarea de răspundere pentru riscuri comerciale şi industriale;• asigurarea de răspundere a angajatorului;• asigurarea de răspundere a proprietarului sau a chiriaşului;• asigurarea de răspundere a proprietarilor de magazine;• asigurarea de răspundere a autorităţilor publice;• asigurarea de răspundere a persoanelor fizice private;

• asigurarea de răspundere pentru folosirea de ambarcaţiuni; asigurarea de răspundere a funcţionarilor.

Asigurătorul acoperă prejudiciile provocate de asigurat terţelor persoane, consecinţa directă a unor fapte produse accidental, din neglijenţă sau imprudenţă, pentru care acesta raspunde în faţa legii. În cazurile în care sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, asigurătorul acordă despăgubiri pentru :

sumele pe care asiguratul-persoană fizică este obligat să le plătească terţelor persoane despăgubite, cu titlu de daune materiale ca urmare a producerii, din culpa proprie, precum şi din culpa altor persoane pentru care acesta este obligat sa raspundă în faţa legii, de vătămări corporale sau pagube la bunuri;sumele pe care asiguratul -persoană juridică- este obligat, potrivit legii, să le plătească terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii din culpă proprie, precum şi din culpa prepuşilor săi, de vătămări corporale şi/sau pagube la bunuri;sumele pe care asiguratul este obligat în baza legii să le plătescă terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii prejudiciilor cauzate de lucruri şi animale aflate în paza juridică a asiguratului, precum şi de ruina edificiului; sumele pe care soţia(soţul) asiguratului sau persoanele faţă de care asiguratul are obligaţia legală de întreţinere şi care locuiesc împreună cu acesta sunt obligate să le plătească terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii, din culpa lor, de vătămări corporale şi/sau pagube la bunuri; cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil (cheltuieli de judecată necesare pentru buna desfăşurare a justiţiei şi încuviinţate de instanţă) dacă a fost obligat la despăgubire;

• cheltuielile de judecată făcute de cel prejudiciat pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata acestora.

Prin această poliţă sunt acoperite evenimentele întâmplate în timpul perioadei de valabilitate a poliţei, precum şi consecinţele directe ale acelor prejudicii, manifestate ulterior expirării acesteia, dar numai dacă au fost cauzate în mod cert de acele evenimente petrecute în perioada de valabilitate a poliţei şi dacă terţa persoană îşi valorifică pretenţiile de despăgubire în termenul de prescripţie.

Terţa persoană păgubită îşi poate valorifica drepturile împotriva asiguratului sau direct împotriva asigurătorului în termenul general de prescripţie de trei ani, care curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât despre producerea pagubei, cât şi despre persoana răspunzatoare de producerea ei.

Dacă asiguratul a plătit despăgubirea terţului păgubit, atunci dreptul la acţiune al asiguratului în vederea obţinerii despăgubirilor de la asigurator se prescrie în termen de doi ani de la data plăţii despăgubirii către terţul păgubit.

Pentru a se acorda despăgubiri este necesar:

să existe un prejudiciu cauzat unei terţe persoane printr-o faptă culpabilă a unei persoane ce se afla sub acoperirea asigurării ori prin intermediul unui lucru aflat în paza unei asemenea persoane;între fapta culpabilă şi prejudiciu să existe o legatură de cauzalitate ce poate fi dovedită;prejudiciul să fie indemnizabil, adică să aibă un caracter cert, actual, să fie personal şi direct.

Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de societatea de asigurare, separat pentru daune materiale şi separat pentru vătămări corporale sau deces. În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor fizice aceasta se poate determina în funcţie de averea personală prezentă şi viitoare sau în funcţie de estimarea sentinţei judecatoreşti maxime pentru vătămare corporală şi deces.

O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.

Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului care antrenează răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de asigurare. Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat,



societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât Suma asigurată pe perioadă.

Asiguratul nu are răspundere civilă legală, şi deci nu sunt întrunite condiţiile pentru plata despăgubirii, dacă prejudiciul a fost produs: dintr-un caz de forţă majoră (împrejurare externă, imprevizibilă, extraordinară şi invincibilă, fără relaţie cu lucrul care a cauzat paguba sau cu însuşirile sale naturale) ca de exemplu: trăsnet, inundaţie, avalanşă, uragan, etc; • din culpa exclusivă a persoanei păgubite;

din culpa exclusivă a unei terţe persoane, pentru care asiguratul nu are răspundere în baza legii.

13.3 Asigurarea de răspundere civilă profesională a Directorilor şi Administratorilor-D&O

Asigurarea se încheie în baza Legii 441/2006 de modificare a Legii 31/1990 a Societăţilor Comerciale şi se adresează persoanelor fizice române sau străine, având calitatea de Administrator, Director General, Director Executiv sau o funcţie echivalentă. La art.153, alin. 4 se arată că persoana numită în funcţia de administrator, respectiv membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere trebuie să încheie o asigurare pentru răspundere profesională. Asigurarea acoperă prejudiciile Administratorului/Directorului provocate ca urmare a faptelor culpabile.

Legea nr. 31/1990 prevede ca administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:

a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;

b) existenţa reală a dividendelor plătite;

c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;

d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. Asigurarea se poate

încheia de către:

Persoana fizică care îndeplineşte funcţia de Administrator/Director;

• Societatea comercială pentru Administratorii/Directorii săi.

Se acordă despagubiri pentru:

Erorile sau omisiunile săvârşite în mod involuntar în actele de administrare/conducere a societăţii comerciale, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor ce îi revin, potrivit mandatului/contractului;Cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor.

Costul unei asemenea asigurări ajunge la câteva mii de euro, în funcţie de mai mulţi factori, precum situaţia financiară a companiei, eventuale procese în care a fost implicată conducerea acesteia, domeniul de activitate. Pregătirea şi experienţa profesională a managerului cântăresc greu când vine vorba de nivelul poliţei de asigurare profesională.

Totodată, administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. Această prevedere se referă la societatea pe acţiuni sau în comandită, dar soluţia poate fi aplicată parţial şi în cazul altor tipuri de societăţi comerciale, dacă se are în vedere răspunderea pentru faptele salariaţilor.

13.4 Asigurări de răspundere profesională

O alta categorie de asigurări de răspundere foarte importantă este categoria asigurărilor de răspundere civilă profesională. Acestea au rolul de a proteja asiguratul, persoană fizică sau juridică, împotriva prejudiciilor (corporale, materiale, financiare, etc.) pe care acesta le poate provoca unor terţe persoane.

În România, legislaţia în domeniul asigurărilor, ca şi în multe alte domenii de activitate se situează mult sub standardele europene, singurele profesii a căror practicare este condiţionată de încheierea unei asigurări de răspundere civilă profesională sunt:

• experţi contabili;• contabili autorizaţi;• evaluatori;• experţi tehnici;• brokeri de asigurări; medici.



Asigurările de răspundere profesională practicate pe piaţa românească se adresează următoarelor categorii de profesii: constructori, medici, contabili, evaluatori, auditori, experţi tehnici, consultanţi, manageri, avocaţi, notari, lichidatori, administratori, etc. Se observă că în general, aceste poliţe de asigurare se adresează celor care prestează o muncă de răspundere. Prin activitatea desfăşurată, aceste categorii profesionale pot, prin eroare, greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie să aducă prejudicii persoanelor pentru care lucrează sau unor terţi. Prin asigurarea de răspundere profesională se garantează plata acestor prejudicii, în condiţiile în care ele se încadrează în categoria riscurilor asigurate.

Sunt despăgubite astfel, pretenţiile emise împotriva asiguratului pentru prejudicii provocate de acesta în timpul perioadei de valabilitate a contractului de asigurare. Ele se referă la orice răspundere civilă în legatură directă cu activitatea profesională a asiguratului, activitate executată de către şi în numele asiguratului sau de către persoane de care asiguratul raspunde potrivit legii.

În general, despăgubirile se acordă pentru:

daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau juridică, precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii; cheltuieli de judecată la plata cărora este obligat asiguratul prin hotărâre judecătorească;despăgubiri la care este obligat asiguratul ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării unor documente, etc.

Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe, există anumite situaţii excluse în mod expres din asigurare, cum ar fi, de exemplu:

1. prejudiciile cauzate de activităţile desfăşurate de asigurat în afara unui contract încheiat cu clientul său;

2. pagubele produse cu intenţie de asigurat;3. pretenţiile referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagube produse hârtiilor de valoare,

documentelor, registrelor sau titlurilor, actelor, manuscriselor, pietrelor scumpe, obiectelor de valoare artistică, etc.

4. pretenţiile referitoare la pagube provocate de război, invazie, acţiunea unui duşman extern, dictatură militară, confiscare, expropriere, rechiziţionare, sechestrare, distrugere sau avariere din ordinul oricărei autorităţi de drept sau de fapt.

13.5 Asigurarea de răspundere civilă a angajatorilor

Prin această asigurare, este oferită protecţia asiguratului împotriva pierderilor, cheltuielilor referitoare la stabilirea de compensaţii în ceea ce priveşte leziunile, bolile determinate de neglijenţa angajatorului. Ca o regulă, deteriorarea de haine nu este acoperită, chiar dacă angajatorul este răspunzător de acest lucru. În unele ţări, legislaţia include, de asemenea, răspunderea faţă de persoanele aflate în întreţinere, în caz de deces al angajatorului.

Prin măsurile de gestionare a riscurilor pentru acest tip de asigurare, impuse de societatea de asigurare, sunt:

• dotarea cu echipamente şi asigurarea unui loc de muncă adecvat,• formarea profesională care este necesară pentru utilizarea maşinilor şi instalaţiilor, supravegherea

permanentă a locului de muncă.

Terţul poate fi un angajat sau un fost angajat care suferă vătămări corporale sau se îmbolnăveşte din cauza neglijenţei, erorii, omisiunii sau disfuncţionalităţiie angajatorului. În multe ţări, răspunderea civilă a angajatorilor este obligatorie.

13.6 Asigurarea de răspundere civilă a producătorilor

Răspunderea civilă a producatorilor a apărut şi este în practică, în prezent, datorită produselor vândute pentru care producătorii sunt responsabili faţă de cei care le utilizează sau le consumă. Prin utilizarea lor, pot să apară unele leziuni corporale, îmbolnăviri, deces sau vătămare corporala sau pierderile materiale.

Răspunderea civilă pentru produse se face prin intermediul unor poliţe separate, limitate ca sumă pentru fiecare perioadă de asigurare.

Răspunderea civilă a producatorilor urmeaza cu atenţie prevederile legislative din fiecare ţară. În ţările dezvoltate, reglementările protejează puternic consumatorii, iar limitele de răspundere au un nivel ridicat şi, de adesea, instanţele oferă câştig de cauză consumatorilor. Din acest motiv, primele de asigurare au valori semnificative, corespund limitelor de răspundere şi experienţelor din trecut.

În unele ţări ca Marea Britanie, există această răspundere, chiar dacă bunurile sunt vândute într-o altă ţară. În SUA, primele de asigurare sunt cu atât mai mari cu cât răspunderea ajunge la sume uriaşe din cauza reglementărilor stricte în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor.



Practica de asigurare presupune folosirea poliţei de asigurare de răspundere civilă prin care este acoperită, în secţiuni separate, răspunderea angajatorului, răspunderea publică şi răspunderea a producatorului.

13.7 Asigurarea de răspundere publică

Această asigurare constă în oferirea de sume compensatoare fată de terţi - în calitate de public -în caz de vătămare corporală sau pagube materiale, produse prin neglijenţa asiguratului sau a angajaţilor lui. Astfel de răspunderi pot fi de la podele alunecoase, suprafeţe neregulate de pavaj, scări, lifturi sau scări rulante, defectele vitrinelor de magazin, marfă căzută de pe rafturi sau vitrine, mărci agăţate, uşi-capcană, parcuri, muzee şi aşa mai departe. Se obişnuieşte să se asigure ascensoare şi scări rulante în conformitate cu politica de construire, asamblare şi inginerie, care asigură o întreţinerea şi controlul, ca fiind asigurarea de răspundere civilă legală. În afară de asta, pot apărea de asemenea unele aspecte legate de poluare.

În conformitate cu această asigurare, asigurătorii nu plătesc pentru defectele de fabricatie; în cazul în care lucrările nu au fost realizate cu acurateţe si apar daune, asiguratorii nu vor fi răspunzători pentru cheltuielile legate de repararea lor, dar ei vor plăti toate cerinţele părţii terţe prejudiciate ca urmare a acestor defecte. În acest caz, există dificultăţi, deoarece nu este întotdeauna posibilă o delimitare clară între defectele de fabricaţie şi răspunderea civilă.

Poliţele exclud răspunderea pentru produsele defecte, care pot fi asigurate pe baza unui contract de asigurare de raspundere a producătorului. Separat, se pot încheia poliţe pentru neglijenţa profesională.

CAPITOLUL 14 - REASIGURĂRI

Reasigurările au apărut din necesitatea obiectivă a acoperirii riscurilor pe care asigurătorul direct trebuie să le suporte, aceasta(activitatea) având ca efect "pulverizarea riscului". O primă formă în care se realizau reasigurările a fost cea a reasigurarilor facultative adică o reasigurare a unor riscuri individuale oferite altei companii de asigurari care era liberă sa accepte sau sa respinga oferta propusa.

In timp, din nevoia de a acoperi mai multe riscuri, ca urmare a creşterii volumului asigurarilor directe, au reapărut metode de asigurare care să ofere mai multă certitudine asigurătorilor originari precum şi unele facilităţi din partea reasiguratorilor. Astfel a aparut reasigurarea contractuală care a devenit un mijloc prin care asiguratorii directi pot cere o acoperire obligatorie pe o baza solidă, certă.

In ultimii ani, reasigurarile ocupă un rol foarte important în viaţa economică datorită cererii crescute de asigurări directe, a volumului şi capacităţii industriale pentru care se cer acoperiri de riscuri. In afara creşterii cantitative a numărului tranzactiilor, au loc si substantiale imbunatatiri calitative privind natura si caracteristicile reasigurarilor, aspectele tehnice, precum si sistemul de comunicatii intre asiguratorii directi, reasiguratori si brokeri de asigurari.

14.1 Esenţa economică a reasigurarilor

Rolul tehnic al reasigurarilor este de a proteja pe asiguratorii direcţi in faţa pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţilor financiare conferind asiguratorilor o mai mare stabilitate.

Reasigurarea reprezinta un acord incheiat intre doua parti numite companie cedenta(reasigurat sau asigurator direct) si reasiguratorul prin care prima consimte sa cedeze iar cea de-a doua sa

preia o anumita parte a riscului, uneori intregul risc conform conditiilor stabilite in acord, in schimbul platii de catre compania cedenta a unei sume denumita prima de asigurare ce reprezinta o cota din prima initiala de asigurare.

Tratatele de asigurări extind definiţia: „reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru rezonabil între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte".

Contractul de reasigurare se incheie numai intre doua companii specializate in asigurari si reasigurari, numai intre doua persoane juridice; in practica cele mai multe reasigurari prevad numai compensari partiale, reasiguratorul suportand el insusi o parte a oricarei pierderi; reasigurarea este prin natura sa o activitate internationala.

14.2 Funcţiile reasigurării

Protejând asiguratorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune in pericol solvabilitatea lor, reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asiguratorilor direcţi de a primi mai multe riscuri decat ar fi altfel capabil sa accepte. Reasigurarea inzestreaza pe asiguratorul direct cu capacitate complementara de a accepta riscuri mai mari , acestia putand retine pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fara a le afecta substantial situatia financiara.



Reasigurarea ajută asiguratorul direct să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei pierderilor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioada mai indelungata de cativa ani prin contractele de protectie contra catastrofelor.

Se realizeaza o dispersare mare a riscurilor si prin practica reciprocitatii prin care asiguratorii primari isi plaseaza contractul de reasigurare pe o baza reciproca unul altuia astfel incat compania cedenta va oferi o parte dintr-un contract al sau unui reasigurator capabil sa-i ofere altul in schimb. Astfel fiecare asigurator isi mareste numarul de riscuri pe care le asigura.

Creşte flexibilitatea asiguratorilor privind dimensiunile şi tipurile de riscuri precum şi volumul activitatii pe care acestia le pot subscrie.

Reasigurarea sprijina finantarea operatiunilor de asigurari pentru compania cedenta facand posibil in acelasi timp ca aceasta sa-si poata creste volumul activitatii mai rapid decat ar fi posibil fara o crestere corespunzatoare a capitalului de baza.

Reasigurarea permite societatii cedente sa se retraga dintr-o categorie de afaceri sau o zona geografica pentru o anumita perioada de timp prin cedarea integrala a riscului in reasigurare.

Reasigurarea permite companiei cedente sa intre intr-o categorie de afaceri sau o noua zona geografice prin infiintarea unei reprezentante si dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea si preluarea unor contracte de asigurare de la companiile ce actioneaza deja in acea categorie de afaceri sau zona geografica.

Prin reasigurare se ofera posibilitatea companiilor cedente de a obtine o gama larga de servicii si de a beneficia de consultanta in administrarea afacerilor, in stabilirea daunelor, a procedeelor de plata si in pregatirea personalului si consultanta din partea marilor companii de reasigurari si a brokerilor de reasigurari.

14.3 Contractul de reasigurare

Este documentul ce exprima acordul de vointa al partilor in legatura cu cedarea de riscuri in asigurare.

Caracteristicile contractului :

acest contract este conditionat de existenta unui contract de asigurare incheiat intre asigurat si asigurător; • contractul de reasigurare si cel de asigurare exista in acelasi timp;

contractul de reasigurare este separat incheiat intre reasigurator si reasiguratul sau, iar asiguratul originar nu este parte la contract. In cazul producerii riscului asigurat, reasiguratorul este raspunzator pentru partea sa de risc numai in fata companiei cedente nu si in fata asiguratului care primeste despagubirea de la asiguratorul sau.

Principiile care stau la baza contractului de reasigurare

1. Principiul obligativitatii existentei interesului asigurabil;2. Principiul celei mai mari bune-credinte;3. Principiul despagubirii;4. Principiul obiligativitatii existentei in momentul incheierii contractului de reasigurare al unui

subiect al reasigurarii.5. Principiul bunei credinte

Informatiile pe care partile le ofera reciproc sunt luate ca atare si considerate adevarate pe toata durata contractului iar in cazul in care se dovedesc nereale, partea vatamata poate cere despagubiri si anularea contractului.

14.3.1 Aspecte juridice ale acestui tip de contract de reasigurare

Acest tip de contract este un contract cu caracter :

- consensual, sinalagmatic;- cu executare succesiva;- cu caracter oneros, aleatoriu;- de adeziune.

14.4 Forma contractului

Forma uzuala a contractului nu este cea a unei polite, ci aceea de contract nestandardizat ale carui clauze sunt diverse in functie de interesele partilor si specificul obiectului contract.

Indiferent de tipul si forma contractului, el va cuprinde urmatoarele date :



- denumirea partilor si sediul acestora;- tipul contractului;- riscurile acoperite;- limita valorica si teritoriala a raspunderii;- data intrarii in valoare a contractului;- durata si terminarea acestuia;- nivelul si modalitatea de plata a primei;- retinerea cedentei;- brokerajul;- modul de plata a despagubirii;- riscurile excluse;- reglementarea diferendelor dintre parti.

14.5 Forme si metode de reasigurare

Principalele forme de reasigurare sunt:

1. reasigurarea proportionala :

a. contract cota parte;

b. contract excedent de suma.

2. reasigurarea neproportionala :

a. contractul excedent de dauna;

b. contract oprire de dauna

14.5.1 Contractul de reasigurare „COTA-PARTE" (QUOTA SHARE TREATY)

Acest tip de contract reprezintă cea mai simplă formă de reasigurare prin care reasigurătorul consimte să preia în reasigurare o anumită proporţie din fiecare risc acceptat de compania cedentă prin contractul iniţial de asigurare, suportând proporţional toate daunele în schimbul aceleiaşi proporţii din toate primele directe, mai puţin comisionul de reasigurare.

Caracteristicile contractului cotă-parte sunt:

1. Contractul cotă-parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri. Rata daunei este aceeaşi la ambii, întrucât ei acoperă într-o anumită proporţie toate riscurile subscrise în contul respectiv, iar rezuitatele sunt aceleaşi în mărime relativă, dar diferite în mărime absoluta (in funcţie de cota procentuală acceptată).

2. Prin contractul Q/S, compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari decât îi permite capacitatea financiară proprie, reţinand pe contul său numai cota pe care o poate suporta, iar diferenţa o cedează in reasigurare unuia sau mai multor reasigurători.

3. Societatea cedentă nu are posibilitatea selecţiei riscurilor subscrise in detrimentul reasigurătorului şi, de aceea, comisionul solicitat este mai mare.

4. Faţă de toate celelalte tipuri de contracte, modul de administrare este mult mai simplu şi, prin urmare, cheltuielile administrative sunt mai reduse.

5. Contractul Q/S se reinnoieşte in mod automat de la o perioadă la alta, fiind un contract de tip continuu; rezilierea sa trebuie notificată in timp util (de obicei 3 sau 6 luni).

6. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri, motiv pentru care este mult utllizat.

Se poate constata uşor că prin contractul Q/S se obţine o securitate maximă pentru reasigurator şi că, datorită simplitetii sale deosebite, administrarea şi gestionarea sa este uşoară şi nu necesită muncă multă.

Totodată, compania cedentă poate subscrie şi alte riscuri deoarece reasigurarea se face automat, iar reasigurătorul primeşte o cotă din fiecare risc, echilibrându-şi portofoliul de afaceri.

Contractul cotă-parte il dezavantajează pe asigurătorul original deoarece nu-i permite selecţionarea riscurilor, el având obligaţia de a ceda o anumită proporţie din toate riscurile. El obţine o protecţie excesivă in unele cazuri şi insuficientă in altele. De multe ori chiar, asigurătorul este obligat să cedeze o parte din riscurile mici pe care capacitatea sa financiară i-ar permite să le reţină in intregime pe contul său. Deseori, compania cedentă preferă să cedeze o cotă mai mare din anumite riscuri şi o cotă mai mică din altele.

14.5.2 Contractul de reasigurare "EXCEDENTDE SUMA" (SURPLUS TREATY)



Contractul "excedent de sumă" este considerat a fi cea mai obişnuită şi mai utilizată formă de reasigurare prin care reasigurătorul consimte să preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita denumită „plin". Cu alte cuvinte, compania cedentă reasigură numai acele sume pe care nu doreşte să le reţina pe contul său. Este un contract de tip proporţional, deoarece prima aferentă fiecărui risc este cedată reasigurătorilor in aceeaşi proporţie in care este cedată în reasigurare suma asigurată a riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la reasigurător pe baza aceluiaşi calcul procentual.

Trăsăturile acestui tip de contract sunt următoarele:

1. Este structurat in „plinuri" (lines), capacitatea contractuală exprimându-se intr-un multiplu de "plinuri"

2. Compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasigurătorii, şi, din acest motiv, comisionul perceput de cedentă este mai mic decât in cazul contractului Q/S, acesta fiind unul dintre puţinele avantaje ale reasigurătorilor

3. Modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt mai mari decât pentru compania cedentă, cât şi pentru reasigurători.

4. Prin acest tip de contract asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate de reasigurare. Răspunderea reasigurătorului incepe automat şi simultan cu cea a societaţii cedente imediat ce este depăşita reţinerea sa proprie.

Deosebirea principala dintre contractul cotă-parte şi cel de excedent de sumă constă in faptul că in acesta din urmă compania cedentă reasigură numai acea parte din orice risc ce depaşeşte nivelul propriei reţineri, acesta depinzând şi capacitatea companiei cedente, de gradul riscului, de calitatea şi situaţia riscurilor subscrise, de componenţa portofoliului, de frecvenţa şi intensitatea sinistrelor şi de natura obiectului asigurat. In stabilirea limitei reţinerii se vor avea in vedere aceiaşi factori pe care se bazează calcularea primei.

Aşadar, din punct de vedere al cedentei, contractul "excedent de sumă" este forma ideală, in timp ce din punct de vedere al reasigurătorului, echilibrul portofoliului este contestabil.

Un contract de reasigurare "surplus" este impărţit in mai multe "plinuri" ('lines") egale ca valoare, din care primul plin constituie reţinerea proprie a companiei cedente, iar celelalte se reasigură.

Dimensiunea plinurilor se stabileşte de către compania cedentă, iar numărul lor poate varia de la 2-3 plinuri, in mod excepţional, la 200; raportul dintre reţinerea acesteia şi suma reasigurată trebuie să fie rezonabil şi acceptat de reasigurători, influenţându-le decizia.

De obicei, companiile mari de asigurări cu capacitate mare de absorbţie se limitează la un număr mai mic de plinuri (in medie 5), in timp ce companiile mici au tendinţa de a impărţi contractele in mai multe plinuri (20-60). Numărul lor depinde şi de tipul de risc asigurat. De exemplu, pentru reasigurarea de accidente, conform uzanţelor internaţionale, numărul plinurilor este cuprins intre 9 şi 14, pentru reasigurarea de incendiu intre 20 şi 60 etc.

Conform contractului "excedent de sumă", compania cedentă işi poate reţine pe cont propriu toate primele pentru riscurile subscrise aflate sub limita reţinerii. Prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii, compania cedentă reduce gama daunelor posibile ce o pot afecta, acestea transferându-se asupra reasigurătorilor.

14.5.3 Contractul de reasigurare „EXCEDENT DE DAUNA " (EXCESS OF LOSS; XOL SA U X/L)

În contract, compania cedentă stabileşte o limită monetară în sumă absolută, prin care se creează o zonă de răspundere ce reprezintă reţinerea sa proprie, denumitd „prioritate" („layer") sau „franşiză", („franchise"). Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depăşeşte prioritatea pentru caz de daune, reasigurătorul va despăgubi compania cedentă. Zonele de răspundere în care se împarte excedentul de daună se numesc „layere".

Caracteristicile acestui contract sunt:

1. asigurătorul direct şi reasigurătorul nu au legătură cu sumele asigurate acceptate, ci cu mărimea daunelor suferite, răspunderea reasigurătorului survenind după atingerea limitei prestabilite la încheierea contractului de reasigurare;

2. din punct de vedere al rezultatelor înregistrate reasigurătorul, nu urmează, soarta reasiguratului;

3. prin încheierea contractului XOL, reasiguratul cedează un volum relativ redus din primele subscrise, constituindu-şi o protecţie substanţială;

4. prin contractul XOL- se asigură de fapt, o protecţie pentru reasigurat şi un mod de impărţire a riscurilor;

5. în funcţie de dimensiunea priorităţii stabilite, contractele XOL pot fi:



• „cu limită pentru prioritate redusă" („working covers"), prin care reasigurătorul acceptă riscul ce implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază, a companiei cedente este astfel stabilită încât la apariţia unor daune să fie afectaţi şi reasigurătorii; scopul acestei acoperiri este de a reduce sau de a înlocui reasigurarea proporţională obişnuită; este o metodă mult folosită de Lloyd's;

„cu limită pentru prioritate ridicată" sau „acoperiri catastrofă" („catastrophe covers"), prin care compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate în afara controlului normal al subscrierilor. Acoperirile catastrofă oferă protecţie reasiguratului împotriva unor daune catastrofale (cutremur, inundaţii, cicloane, tornade) apărute pe bază de întâmplare (occurrence);

6. costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse pentru ambii parteneri;

7. contractul se structurează şi se plasează, pe „layere", protejând de regulă un cont desubscrieri şi, mai rar, riscuri nominalizate (facultative);

8. fluxul monetar este redus şi, de aceea, efectul de finanţare este modest;

9. contractul XOL se poate încheia:

• pe bază de risc - „risk basis", caz în care reasigurătorul suportă daunele pentru un risc individual sau în excesul unei sume predeterminate;

pe bază de întâmplare - „occurrence basis", când reasigurătorul plăteşte numai dacă daunele în fiecare întâmplare depşesc o reţinere predeterminată.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

• Badea D., Tudor B, Novac L - „Manualul agentului de asigurari", ed. Economica, Bucureşti, 2008

• Badea Dumitru - "Insurance and reinsurance", ed. Economica, Bucureşti, 2004

• Bennet, C., "Dicţionar de Asigurări, 3rdEd. " , 2002.

• Black, Kenneth, "Life and Health Insurance, 13th Ed." Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall, 2000.

• Ciurel V. -""Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practice internaţionale", ed. AllBeck,Bucureşti, 2000

• Constantinescu D.A., „Asigurări şi reasigurări", Editura Tehnică, Bucureşti, 1998;rd

• Dickson CA Gordon - "Risk analysis" 3 edition, Witherbys Publishing, 2003

• Dobrin M. „Asigurări şi reasigurări"; Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000;

• Negru T. "Asigurari: Ghid Practic", Editura C. H. Beck, 2006

• Vacarel I., Bercea F. - "Asigurari si reasigurari", ed. Expert, Bucureşti, 2002



programului. Pe lângă declaraţie, managerul de risc va elabora şi un manual de managementul riscului pentru a fi utilizat în aplicarea programului. Manualul descrie în detaliu programul şi poate fi un instrument foarte util în instruirea noilor angajaţi care vor fi implicaţi în program. Manualul precizează şi responsabilităţile, obiectivele şi tehnicile disponibile managerului de risc. Pe lângă managerul de risc, la elaborarea şi comunicarea programului, a manualului şi a declaraţiei de managementul riscului vor participa şi alte departamente interesate în tratarea diferitelor expuneri ale organizaţiei, cum ar fi: contabilitatea, financiarul, marketingul, producţia etc.

Etapa a cincea: Administrarea sistemului

Dupa ce soluţia a fost implementată, este esenţială obţinerea unui feed-back asupra succesului programului. Pentru aceasta, managerul va utiliza sisteme de informare din managementul riscului -baze de date care permit managerului să stocheze şi să analizeze date de managementul riscului şi să utilizeze aceste date în previziunea de pierderi viitoare. Programul trebuie revizuit periodic pentru a evalua în ce măsură obiectivele acestuia sunt atinse, în special secţiunile referitoare la costuri, proceduri de siguranţă, proceduri de prevenire a pierderilor. Înregistrarea datelor referitoare la pierderi va permite detectarea oricăror variaţii în frecvenţă şi severitate a acestora.

În final, managerul trebuie să determine dacă politicile de management al riscului corespund obiectivelor şi strategiilor generale ale organizaţiei. Este dificil de evaluat succesul unui program, întrucât depinde cum este definit „succesul". De obicei, managerul de risc va apela la două tehnici. Prima este de evaluare pe baza rezultatelor, dar principalul dezavantaj al acestei tehnici constă în faptul că există mult prea multe variabile care sunt în afara controlului managerului de risc. De aceea, managerul de risc aplică şi metoda evaluării pe baza activităţii. Această metodă permite variaţii de la rezultatele estimate în cazuri de forţă majoră. Întrucât metoda este mult mai „gentilă" cu managerii de risc, soluţia optimă pentru caracterizarea succesului unui program implementat rămâne aplicarea unei combinaţii de cele două tehnici.

Implementarea necorespunzătoare a programelor de managementul riscului sau ignorarea acestora stau la baza recentelor dezastre financiare. Astăzi, investitori din lumea întreagă încep să impună ca obligatorie, la nivelul managementului de nivel superior al marilor corporaţii, aplicarea unor concepte precum managementul riscului pentru a se putea astfel calcula riscurile în ansamblul lor. În pofida costurilor ridicate ale implementării sistemului de managementul riscului, companiile au înţeles marile oportunităţi pe care le determină implementarea acestuia.

În anii ce urmează, se previzionează o dezvoltare intensivă a domeniului menţionat, care va deveni pentru companiile de asigurare- reasigurare o prioritate şi care va face, poate, diferenţa între succes şi faliment.

CAPITOLUL 3 - CONCEPTE TEHNICE ÎN ASIGURĂRI

Specificul activităţii de asigurări derivă şi din utilizarea unor termeni speciali, a căror înţelegere poate sprijini agentul de asigurare sau asistentul de brokeraj în oferirea unor servicii de calitate pentru consumatorul final - asiguratul. De regulă, contractul de asigurare se încheie între două părţi - asigurat şi asigurător. In contract pot fi menţionate mai multe persoane: contractantul, beneficiarul.

3.1 Concepte tehnice

Asiguratul este o persoană fizică sau juridică, care în schimbul primei de asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile impotriva unor calamităţi naturale sau accidente, împotriva unor evenimente ce pot afecta viaţa sau stare de sănătate.

Asigurătorul este compania specializată (companie de asigurări) care are obiect de activitate acoperirea riscurilor înregistrate de asiguraţi şi care, în schimbul unei sume de bani plătită de asigurat, se obligă să plătească anumite sume de bani (despăgubire de asigurare) în condiţiile în care asiguratul suferă pierderi materiale la producerea evenimentului asigurat.

Beneficiarul asigurării este desemnat în caz de daună să încaseze indemnizaţia de asigurare la producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract.

Contractantul asigurării este persoana care semnează poliţa în nume propriu, obligându-se faţă de asigurător să plătească primele de asigurare. Contractantul se mai numeşte şi stipulant al asigurării.

Aceeaşi persoană poate să fie asigurat, contractant şi beneficiar. Există şi situaţii în care asiguratul poate fi diferit de beneficiar - astfel, în cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat, beneficiarul este o persoană distinctă, nominalizată de asigurat, pentru a primi despăgubirea în cazul producerii riscului asigurat (decesul asiguratului). În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, asiguratul este cel care plăteşte prima de asigurare iar beneficiarul este terţa persoană păgubită de asigurat în urma producerii unui accident auto din vina asiguratului. Asiguratul poate fi diferit şi de contractant. Astfel, în cazul asigurărilor de sănătate pentru angajaţi, contractantul este compania angajatoare care se obligă să plătească primele de asigurare iar asiguratul este angajatul a cărui stare de sănătate este asigurată.

Obiectul asigurării se referă la bunurile deţinute de o persoană, viaţa sau starea de sănătate a unei persoane şi răspunderea unei persoane faţă de terţe persoane. În cazul asigurărilor de bunuri, contractul de asigurare oferă



despăgubire asiguratului în cazul în care bunurile sunt distruse total sau parţial ca urmare a unui risc asigurat (furt, incendiu, cutremur etc.). În cazul asigurărilor de persoane, asigurarea oferă o indemnizaţie convenită pentru prejudiciile suferite ca urmare a unor riscuri asigurate (deces, boală, invaliditate etc.). în cazul asigurărilor de răspundere, compania de asigurări oferă despăgubiri terţelor care au fost păgubite de către asigurat ( vătămare corporală, distrugerea bunurilor etc.)

Riscul asigurat este evenimentul sau grupul de evenimente care odată produs(e), datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea asigurată. Riscul asigurat îndeplineşte anumite condiţii :

1) Producerea fenomenului pentru care se încheie asigurarea să fie posibilă.

2) Fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător (să aibe o frecvenţă redusă de apariţie)

3) Este necesar ca acţiunea fenomenului să poată fi înregistrată în evidenţa statistică ( să existe date despre producerea în trecut a acestui fenomen)

4) Producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării (aceştia să nu o poată influenţa)

Evaluarea în vederea asigurării este operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Evaluarea poate avea ca rezultat:

• Supraevaluarea bunurilor ^ slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor şi în plus o primă de asigurare mai mare

• Subevaluarea bunurilor ^ în caz de pagubă despăgubirea nu-i permite asiguratului să poată compensa în intregime pierderea suferită.

Suma asigurată reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Fiind unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare, suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului. Stabilirea sumei asigurate se realizează în mod diferit în funcţie de tipul de asigurare:

În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată se stabileşte prin evaluare şi poate fi mai mică sau cel mult egală cu preţul de vânzare al bunului respectiv, practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării.În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată printr-o evaluare, ci se stabileşte ţinând cont de posibilităţile de plată a asiguratului şi de gradul de risc al asiguratului (istoric medical, stare de sănătate, hobbyuri, ocupaţie, etc). În cazul asigurărilor de răspundere, suma asigurată se stabileşte prin convenţie sau prin reglementări (exemplu, asigurarea de răspundere civilă auto).

Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului. Nivelul acesteia depinde de mai mulţi factori cum ar fi : natura bunului asigurat, dimensiunea riscurilor, numărul şi tipul riscurilor, intensitatea riscurilor, mărimea posibilă a daunelor, gradul de dispersie a riscului, suma asigurată, durata contractului, nivelul franşizei, întinderea geografică a acoperirii, istoricul daunelor etc. Prima de asigurare brută reprezintă preţul protecţiei oferite de asigurător pentru acele riscuri transferate de către asigurat. Prima brută include prima netă (pură, teoretică) - destinată acoperirii despăgubirilor şi sumelor asigurate - şi adaosul de primă (suplimentul sau încărcătura primei) - acoperă cheltuielile generale de achiziţie şi administrare ale asigurătorului

Norma de asigurare se referă la suma asigurată stabilită pe unitatea de obiect asigurat, (bucată, metru pătrat, tonă etc.) Este întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri, (obligatorii).

Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii evenimentului împotriva căruia sa încheiat asigurarea. Din punct de vedere al gradului de extindere a pagubei, aceasta poate fi pagubă totală - bunul a fost distrus în întregime -sau pagubă parţială - pierderea intervenită este mai mică decât valoarea bunului.

Prin durata asigurării (perioada de asigurare) se înţelege perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurat si asigurător, exact cum au fost stabilite în contract. Pe tot parcursul ei cele două părţi care intervin în asigurare trebuie să respecte obligaţiile ce le revin din contractul de asigurare.

Despăgubirea (indemnizaţia) de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Poate fi în limita sumei asigurate - egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului aplicat pentru acoperirea pagubei. Pentru stabilirea mărimii despăgubirii în raport cu paguba, se folosesc trei principii: principiul acoperirii (răspunderii) proporţionale, principiul răspunderii pe baza primului risc şi principiul răspunderii limitate.

• Principiul răspunderii proporţionale - despăgubirea se stabileşte în acelaşi raport cu paguba, în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat, după formula:



d/p = s/v sau d = p * s/v

unde :

d = despăgubirea de asigurare

p = paguba

s = suma asigurată

v = valoarea bunului asigurat

Mărimea despăgubirii este influenţată de mărimea pagubei şi de raportul între suma asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat.Despăgubirea va fi egală cu paguba numai când suma asigurată este egală cu valoarea bunului.

Atunci când se aplică principiul acoperirii pe baza primului risc, despăgubirea este egală cu paguba, fără însă a depăşi suma asigurată. In acest sistem, mărimea despăgubirii depinde deci numai de cea a pagubei, respectiv a sumei asigurate, fără a fi influenţată de raportul între suma asigurată şi valoarea bunului.

Potrivit principiului acoperirii limitate, asiguratul suportă o parte din pagubă. Asigurătorul acoperă numai acea parte din daună care depăşeşte o limită dinainte stabilită şi înscrisă în contract, numită franşiză.

Franşiza este partea din valoarea pagubei - exprimată în sumă absolută sau în mărime relativă -care va fi acoperită de asigurat. Franşiza poate fi de două tipuri:

• Franşiza atinsă - în acest caz, asigurătorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate dacă paguba este mai mare decât franşiza.

• Franşiza deductibilă - asigurătorul este responsabil pentru partea de pagubă ce depăşeşte nivelul franşizei.

3.2 Clasificarea asigurărilor

In multitudinea tipurilor de asigurări dezvoltate pe parcursul anilor, o clasificare simplă a asigurărilor este aceea după tipul de risc pe care îl acoperă, cum ar fi: asigurarea de incendiu, asigurarea de accidente, asigurările de răspundere civilă, asigurarea mărfurilor pe timpul transportului, etc.

1. Ţinând cont de forma de asigurare, asigurările se împart în:

• Asigurări obligatorii - condiţiile contractului de asigurare sunt unitare, stabilite de autoritatea în domeniu, pentru toţi subiecţii ce se încadrează în caracteristicile stabilite delege;

• Asigurări facultative - acordul privind protecţia la risc prin asigurare se face între asigurător şi asigurat, pe baza acceptării condiţiilor stabilite de compania de asigurări şi agreate de asigurat.

Asigurări obligatorii Asigurări facultativesunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel -asigurare totală;

cuprinde doar o parte din bunurile de acelaşi fel;

exclude posibilitatea selecţiei riscurilor din partea asigurătorilor permiţând o dispersie largă a acestora;

permite selecţia riscurilor, dar tarifarea este mai mare decât la asigurările obligatorii;

suma asigurată este stabilită prin lege sub forma unor norme de asigurare - asigurare normată;

suma asigurată se stabileşte de comun acord între părţi, însă ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat din momentul încheierii poliţei;

2. Din punct de vedere al domeniului asigurării, asigurările sunt clasificate în următoarele grupe:

• Asigurări de bunuri - au ca obiect anumite bunuri (autovehicule, construcţii, animale, culturi agricole, etc.) care sunt expuse anumitor riscuri provocatoare de pagube;

• Asigurări de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate) - obiectul asigurării constă într-o valoare patrimonială egală cu prejudiciul ce ar urma să-l plătească asiguratul unei terţe persoane pentru care răspunde conform legii sau a unui contract;

Asigurări de persoane - au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea acesteia supuse ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul;

Asigurarea de risc financiar - unii specialişti o tratează ca făcând parte din asigurarea de bunuri, constă în asigurarea riscului de neplată din partea debitorului (fie risc comercial, fie risc bancar).

Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurările contra pagubelor fiind denumite şi asigurările de daune având drept scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului.



Întrucât asigurările de persoane garantează plata sumelor fixate prin contract, independent de existenţa sau importanţa prejudiciului pe care producerea riscului le-ar putea provoca asiguratului, acestea se mai numesc şi asigurări ale sumelor de bani.

3. Un alt criteriu de clasificare al asigurărilor este riscul asigurat. Pe baza acestui element, sunt cunoscute următoarele clase de asigurări:

• Riscuri determinate de calamităţile naturale (trăsnet, cutremur, inundaţie, uragan);

• Riscuri din accidente (caderi de corpuri, coliziuni, răsturnări, etc.); Riscuri

ale animalelor (diferite boli, epizotii, accidente);

• Evenimente ce pot surveni în viaţa oamenilor (decesul, supravieţuirea, invaliditate, boala, căsătoria);

• Prejudicii cauzate terţilor (asigurarea de răspundere civilă, asigurări de răspundere profesională).

4. Ţinând cont de criteriul privind raportul de asigurare, asigurările se împart în:

Asigurări directe - raporturile de asigurare se stabilesc de fiecare dată nemijlocit între asigurat şi asigurător, fie în baza legii, fie în baza contractului de asigurare. În această categorie se încadrează şi coasigurarea care presupune mai mulţi asigurători şi un singur asigurat;

Asigurări indirecte (reasigurări) - apare ca un raport care se stabileşte de fiecare dată între două societăţi de asigurare dintre care una are calitatea de reasigurat şi cealaltă de reasigurător. Aceasta are la bază contractul de reasigurare prin care reasiguratul cedează reasigurătorului o parte din riscurile asumate prin contractele de asigurare directă. Reasigurătorul se obligă ca la producerea evenimentelor preluate să contribuie la acoperirea despăgubirilor în limitele convenite prin contract.

5. Dacă ne referim la sfera de întindere teritorială, asigurările sunt:

• Asigurări interne - se caracterizează prin faptul că părţile contractante, obiectul asigurat şi riscurile cuprinse în asigurare se află sau se produc pe treitoriul aceluiaşi stat. Stabilirea sumei asigurate şi plata primelor şi despăgubirilor de asigurare se realizează în moneda statului pe teritoriul căruia se află bunurile;

• Asigurări externe - se caracterizează prin faptul că fie părţile contractante, fie obiectul asigurat, fie riscurile asigurate se află sau se produc pe teritoriul altui stat. In această categorie sunt incluse: asigurarea mărfurilor pe parcursul transportului extern, asigurarea navelor maritime şi fluviale ce parcurg rute internaţionale, asigurarea de călătorie şi altele.

6. Nu în ultimul rând, dacă ţinem cont de prevederile legislative specifice asigurărilor, conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în România se practică următoarele tipuri de asigurări:

A. Asigurări de viaţă:

1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare;

2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere;

3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii;

4. Asigurări permanente de sănătate.

B. Asigurări generale:

1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru care se acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în natură; despăgubiri mixte (financiare şi în natură); despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului;

2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în natură; despăgubiri mixte (financiare şi în natură);

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor;

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane;

5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daune survenite la mijloacele de transport aerian;

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă daune survenite la mijloace de transport maritim respectiv lacustru sau fluvial;

7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri, pe timpul transportului;



8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), cauzate



de incendiu; explozie; furtună; alte fenomene naturale în afara furtunii; energie nucleară; surpare de teren;

9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8;

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului);

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului);

12. Asigurări de răspundere civila pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului);

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12;

14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: insolvabilitate, credite de export, vânzare în rate, credite ipotecare, credite agricole;

15. Asigurări de garanţii pentru garanţii directe, garanţii indirecte;

16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă riscuri de şomaj; insuficienţa veniturilor; pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile; nerealizarea beneficiilor; riscurile aferente cheltuielilor curente; cheltuielile comerciale neprevăzute; deprecierea valorii de piaţă; pierderile de rentă sau alte venituri similare; pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior; pierderile financiare necomerciale; alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare;

17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia;

18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de resedinţă permanentă.



CAPITOLUL 4 - CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.1 Principiile care stau la baza asigurărilor

Asigurările se bazează pe o serie de principii, ce derivă din specificitatea activităţii. Astfel, principiile de bază ale asigurării sunt:

1. Interesul asigurabil = dreptul legal de a se asigura impotriva unor riscuri ce pot afecta viata, proprietatea sau actiunile personale fata de terte persoane. Principiul permite stabilirea prin asigurare a unei relatii juridice recunoscute, care da dreptul cuiva de a incheia o asigurare valida.

2. Buna credinta (maxima) = obligatia ambelor parti in cadrul unui contract de asigurare sa-si dezvaluie una alteia toate faptele materiale, indiferent daca li s-a cerut acest lucru in mod expres sau nu. Prin fapt material înţelegem orice fapt care poate modifica o decizie cu privire la acceptarea conditiilor contractului care se propune. In ce priveşte obligaţia de dezvăluire, este necesar de reţinut următoarele aspecte:

- durata: pana la intrarea in vigoare a contractului

- reactivarea obligatiei: la reinnoire sau in momentul modificarii conditiilor materiale pe perioada politei

- intermediarii - trebuie sa declare toate faptele materiale de care au cunostinta, identificandu-se cu entitatea pe care o reprezinta

3. Despagubirea (indemnizatia) = o compensatie financiara precisa stabilita de asigurat tinand cont de nivelul pagubei aparute. Principiul se referă la faptul ca prin asigurare, se incearcă readucerea unui asigurat, in urma unei pierderi, la aceeasi pozitie financiara pe care o avea inaintea pierderii

4. Subrogarea = dreptul unui asigurator care acorda o despagubire de a-si recupera platile efectuate, pe baza unor obligatii pe care le au tertii fata de asigurat in cazul respectiv. Cu alte cuvinte, asiguratorul uzeaza de drepturile asiguratului pentru a-si recupera banii.

5. Contributia = doi sau mai multi asiguratori participa impreuna la acelasi contract de despagubire. Fără o informare prealabilă a tuturor asigurătorilor, asigurarea va fi dublata ducând la aparitia unui câştig pentru asigurat, ceea ce contravine principiului de indemnizatie.

6. Cauza proxima = cauza care a determinat efectul, motivul efectiv al unei daune. Cauza proxima reprezintă cauza care produce o dauna sau care se afla la originea unei serii de evenimente care produc dauna (daca acele riscuri au fost incluse in asigurare)

4.2 Elemente ale contractului de asigurare

4.2.1 Definitie si caractere juridice

Contractul de asigurare este actul juridic incheiat intre asigurat si asigurator care reglementeaza drepturile si obligatiile lor reciproce in functie de felul asigurarii facultative.

Aşa cum se poate observa din definiţia dată de către lege contractului de asigurare, acesta este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, aleatoriu, contract generator de drepturi de creanta, cu existenţa de sine stătătoare, de adeziune.

• Contractul de asigurare este un contract consensual deoarece pentru formarea şi existenţa sa valabilă este necesară simpla exprimare a voinţei juridice a părţilor, neînsoţită de vreo formă de publicitate juridică. Forma scrisă, ce se înţelege în mod obligatoriu (art. 10 din Lege), reprezintă forma contractului, nu şi o condiţie pentru existenţa sa.

• Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece esenţială în componenţă este reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor, inclusiv interdependenţa acestora. Astfel, obligaţiei asiguratului de a plăti prima de asigurare îi corespunde obligaţia asiguratorului de a plăti indemnizaţia de asigurare pentru pierderea ce a înregistrat-o asiguratul ca urmare a producerii evenimentului asigurat, după cum şi sub aspectul drepturilor, se constată că asiguratul care a plătit prima de asigurare este îndreptăţit să fie indemnizat de



asigurator pentru pierderea suferită în urma producerii riscului asigurat. La rândul său, asiguratorul nu este ţinut de obligaţia de a plăti vreo indemnizaţie până la plata primei de asigurare aferente riscului şi este în drept de a o pretinde de la asigurat.

• Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, deoarece, în esenţă, fiecare parte îşi doreşte obtinerea unui avantaj. Caracterul oneros este evident la contractul de asigurare prin reciprocitatea prestaţiilor, respectiv, la asigurat, plata primei de asigurare cu scopul de a obţine protecţie şi în final indemnizarea pentru pierderea înregistrată ca urmare a producerii evenimentului asigurat, respectiv, pentru asigurator, primirea de prime de asigurare în schimbul protecţiei acordate asiguratului şi a plăţii indemnizaţiei de asigurare. Criteriul cel mai acceptat pentru determinarea caracterului oneros al contractului în general şi al contractului de asigurare în mod special, rezultă din analiza cauzei contractului şi nu din interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor.

• Contractul de asigurare este un contract de tip aleatoriu, deoarece existenţa sau întinderea prestaţiei părţilor depinde de un eveniment incert. Aşadar, la încheierea contractului de asigurare nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate cuantifica câştigul sau pierderea şi uneori nu se ştie nici măcar dacă va exista un câştig sau o pierdere.

• Contractul de asigurare este un contract afectat de modalităţi, atât de termen cât şi de condiţie. Modalitatea termenului se materializează în sensul că un contract de asigurare este întotdeauna marcat de o dată de începere a răspunderii asiguratorului pentru consecinţele producerii riscului subscris iar în ceea ce priveşte materializarea condiţiei, acesta începe să producă efecte numai odată cu îndeplinirea condiţiei producerii riscului asigurat.

• Sub aspectul efectelor produse, contractul de asigurare este un contract generator de drepturi de creanţă, deoarece acesta este constituit din drepturi şi obligaţii reciproce materializate în bani.

• Contractul de asigurare este un contract de adeziune deoarece se încheie pe bazele contractuale oferite de asigurator. Asiguraţii pot accepta oferta unui asigurator de protecţie împotriva riscurilor sau o pot respinge. Dacă o acceptă, aceştia aderă pur şi simplu la condiţiile oferite de asigurator.

Contractul de asigurare conţine elemente esenţiale, care prin efectele juridice ce le produc, pot afecta chiar existenţa contractului sau clauze obişnuite, ce nu afectează contractul sub aspectul existenţei sale.

Clauzele esenţiale ale contractului de asigurare menţionate la art. 10 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din Romania:

1. numele complet, domiciliul şi/sau sediul părţilor contractante, calitatea în care se află ca părţi la contractul respectiv;

2. obiectul contractului de asigurare, de bunuri, de persoane sau de răspundere civilă;

3. riscul sau riscurile ce se acoperă prin contractul de asigurare;

4. evenimentul asigurat;

5. momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului;

6. prima de plată şi modul de plată al acesteia;

7. sumele asigurate;

8. alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

4.2.2 Elementele contractului de asigurare

Elementele principale ale contractului de asigurare sunt:

interesul asigurarii - prezinta particularitati in raport cu formele concrete ale asigurarii: de bunuri, de persoane si de raspundere civila.

riscul asigurarii - este un element central al contractului de asigurare. Riscul reprezinta insasi cauza asigurarii.

suma asigurata - reprezinta suma pana la concurenta careia asiguratorul raspunde fata de asigurat, in cazul producerii evenimentului acoperit prin asigurare (ea serveste ca baza si pentru calcularea primei).

prima - constituie obligatia asiguratului si reprezinta suma de bani pe care o primeste asiguratorul in schimbul prestatiei promise: despagubirea sau suma asigurata. Prima este pretul pentru ca asiguratorul sa ia asupra sa riscul.

4.2.3 Incheierea contractului de asigurare



In conformitate cu prevederile art.10 din Legea nr.136/1995, cu modificarile si completarile ulterioare, contractul de asigurare se incheie in forma scrisa.

Incheierea si derularea asigurarilor de catre asigurator impune parcurgerea mai multor faze sau etape care conduc, in ultima instanta la intocmirea contractului (politei) de asigurare.

• intocmirea declaratiei (cererii) de asigurare - consta in raspunsurile asiguratului, in scris, la intrebarile formulate de asigurator si prin care se manifesta vointa de a incheia contractul1.

evaluarea nivelului de risc - prezinta pentru asigurator o importanta deosebita, deoarece, in functie de acest element esential al contractului, se apreciaza daca se poate accepta riscul si dimensiunile primei de asigurare aferente.

momentul intocmirii contractului - de regula, contractul de asigurare se considera incheiat la plata primelor de asigurare si emiterea politei de asigurare si este valabil exclusiv pentru bunurile si riscurile specifice in polita.

continutul contractului (politei) de asigurare - in principiu, contractul de asigurare cuprinde doua parti: clauzele imprimate (sub forma unor extrase din conditiile generale care reglementeaza raporturile dintre asigurat si asigurator, menite sa atraga atentia asiguratului asupra drepturilor si obligatiilor sale) si partile neimprimate ale documentatiei (care se refera, in principal, la indicarea partilor contractante, denumirea riscurilor, suma asigurata si durata contractului cu indicarea datei intrarii in vigoare).

durata contractului - reprezinta perioada de timp la care se refera drepturile si obligatiile partilor.

proba contractului - consimtamantul valabil al partilor se cere a fi exprimat in scris. El nu poate fi dovedit cu martori, chiar daca exista un inceput de dovada scrisa.

interpretarea contractului - principiul care se aplica in materie de asigurari este cel al interpretarii stricte a conditiilor contractului. Intelesul termenilor din polita de asigurare, ca si cel al expresiilor curente, se vor interpreta in sensul lor de baza, folosit de persoane obisnuite.

4.2.4 Efectele contractului de asigurare

Ca orice contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi si obligatii corelative intre parti ce pot fi delimitate in doua perioade: pana la ivirea evenimentului asigurat si dupa producerea evenimentului asigurat.

■ Drepturile si obligatiile asiguratului pana la producerea evenimentului asigurat se refera la urmatoarele:

-dreptul de a modifica contractul;

-dreptul de a incheia asigurari suplimentare;

-dreptul de rascumparare;

-obligatia asiguratului privind plata primei de asigurare;

art.13 din Legea nr.136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, cu modificarile si completarile ulterioare.

- obligatia de a informa asiguratorul in privinta modificarii circumstantelor care agraveaza riscul;

- obligatia de intretinere a bunului asigurat in bune conditii conform dispozitiilor legale in vigoare.

■ Drepturile si obligatiile asiguratului dupa producerea evenimentului asigurat se refera la urmatoarele:

- de a incasa indemnizatia de asigurare;

- combaterea efectiva a calamitatilor pentru limitarea pagubei si salvarea bunurilor asigurate;

- pastrarea si paza bunurilor ramase pentru prevenirea degradarilor ulterioare;

- avizarea asiguratorului, in termenele prevazute in conditiile de asigurare, cu privire la producerea evenimentului asigurat;

- participarea la constatarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate;

- furnizarea de date si acte referitoare la evenimentul asigurat.



■ Drepturile si obligatiile asiguratorului pana la producerea evenimentului asigurat serefera la urmatoarele:

- dreptul de a verifica existenta bunului asigurat si a modului in care acesta este intretinut;

- dreptul de a aplica sanctiuni legale cand asiguratul a incalcat obligatiile privind intretinerea, folosirea si paza bunurilor asigurate;

- obligatia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, daca asiguratul l-a pierdut pe cel original.

■ Drepturile si obligatiile asiguratorului dupa producerea evenimentului asigurat se refera la urmatoarele:

- achitarea indemnizatiei catre asigurat;

- constatarea procedurii evenimentului asigurat si evaluarea pagubelor;

- stabilirea cauzele daunelor si imprejurarile in care acestea s-au produs pentru determinarea obligatiei sale de plata si a marimii indemnizatiei. Pentru aceasta este necesar sa se verifice:

daca asigurarea era in vigoare la data producerii riscului;

daca primele de asigurare au fost platite si perioada de timp pentru care au fost achitate; daca bunurile

in cauza sunt cuprinse in asigurare;

daca evenimentul producator de daune este datorat unui risc impotriva caruia s-a incheiat asigurarea.



4.2.5 Incetarea contractului de asigurare

De regula, contractul de asigurare cu durata determinata inceteaza prin ajungerea la termen, adica odata cu expirarea perioadei pentru care a fost incheiat.

Un alt mod de incetare a contractului il constituie producerea evenimentului asigurat. Dupa plata sumei asigurate, obligatiile asiguratorului fata de asigurat se sting, ceea ce echivaleaza cu incetarea automata a contractului. Aceasta situatie se intalneste la asigurarea de viata si de accidente a persoanelor, cand survine cazul asigurat. Pentru asigurarea de bunuri contractul inceteaza numai daca prin relizarea riscului bunul asigurat a fost distrus in totalitate. Daca distrugerea a fost partiala contractul poate continua sa-si produca efectele, in principiu pentru o suma asigurata redusa. In cazul asigurarii de raspundere civila daca suma asigurata nu se epuizeaza prin achitarea despagubirii tertului prejudiciat prin fapta asiguratului, asiguratorul va raspunde in continuare pana la concurenta sumai contractate.

Constituie alte moduri de incetare a contractului de asigurare:

■ denuntarea - este o modalitate de incetare a contractului care consta in exercitarea acestuia in mod unilateral, din cauze autorizate de lege;

■ rezilierea - inseamna desfacerea acestuia pentru viitor, datorita neexecutarii obligatiei uneia dintre parti din cauze care-i sunt imputabile.

■ nulitatea contractului - poate rezulta din declaratiile neexacte sau necomplete facute de asigurat cu prilejul contractarii asigurarii, ca urmare a incetarii prevederilor cuprinse in conditiile de asigurare, sau din lipsa de interes la bunurile asigurate, in momentul contractarii asigurarii.



CAPITOLUL 5 - ACTIVITĂŢILE UNEI COMPANII DEASIGURĂRI

Cele mai importante activităţi pe care le realizează o companie de asigurări sunt următoarele:

Tarifarea

Subscrierea

• Producţie Lichidarea de

daune Reasigurare

• Investiţii

5.1 Tarifarea poliţelor

Tarifarea se referă la stabilirea preţurilor de asigurare. Tarifarea în asigurări diferă în mod considerabil de stabilirea preţurilor la alte produse. Când alte produse sunt vândute, societatea, în general, ştie în avans ce costurile de producţie sunt, astfel că un preţ poate fi stabilit pentru a acoperi toate costurile şi adaosul de profit. Cu toate acestea, compania de asigurari nu ştie în avans ce costurile reale vor fi. Asigurătorul speră că primele plătite în avans vor fi suficiente pentru a plăti toate cererile de despăgubire şi a acoperi cheltuielile de operare şi profitul dorit.

Persoana care determină tarifele este cunoscut ca actuar. Un actuar este un matematician de înaltă calificare, care este implicat în toate fazele activităţii de asigurare, inclusiv de planificare, de stabilire a preţurilor, şi de cercetare. In asigurări de viaţă, actuarul studiază date statistice pe naşteri, decese, căsătorii, boala, ocuparea forţei de muncă, şi accidente. Pe baza acestor informaţii, actuarul stabileşte tarifele pentru poliţele de asigurare de viaţă şi de sănătate. Obiectivele sunt de a calcula primele care vor face afaceri profitabile, să îi permită să concureze eficient cu al alti asigurători.

In asigurările de bunuri şi răspundere, actuarii determina, de asemenea, tarifele pentru diferite produse de asigurare. Tarifele sunt bazate pe experienţa companiei privind pierderile trecute şi statistici din industrie. Statisticile privind uragane, tornade, incendii, boli, rata criminalitatii, accidentele de circulaţie sunt, de asemenea, analizate cu atenţie.

5.1.1 Tarifarea în asigurări de viaţă

Există în principal două metode de a ratei de a face în asigurări de viaţă:

• prima neta unica

• prima netă anuală nivel

Prima neta unica

Politele de asigurare de viaţă pot fi achiziţionate cu o primă unică, sau cu prime anuale, semianuale, trimestrial, sau lunar. Deşi cele mai multe politici nu sunt cumpărate cu o primă unică, prima netă unică reprezintă baza de calcul a tuturor primelor de asigurare de viaţă.Prima netă unică poate fi definită ca fiind valoarea actualizată a indemnizaţiei viitoare. La calcularea primei nete unice, numai mortalitate şi veniturile din investiţii sunt luate în considerare.

Asigurarea la termen

Prima netă unică pentru asigurarea la termen poate fi uşor de calculat. Perioada de protecţie este doar pentru o perioadă determinată sau la o vârstă a declarat. Valoarea nominală este plătită dacă asiguratul moare în termenul prevăzut, dar nu este plătită dacă asiguratul moare după perioada de protecţie a expira.Costul de asigurare în fiecare an este determinată prin înmulţirea probabilitatea de deces cu suma de asigurare înmulţit cu valoarea actualizată a lm.u. pentru perioada de timp fondului sunt deţinute.

5.1.2.Tarifarea în asigurări de bunuri şi răspundere

Există trei metode de tarifare în asigurările de bunuri şi de răspundere- experienţă, clasa şi merite.



Tarifarea pe experienţă

Tarifarea pe experienţă înseamnă că fiecare expunere este evaluată individual, iar rata este determinată în mare măsură de experienţa subscriitorului. Aceasta metoda este folosita atunci când expunerile sunt atât de variate că tarifarea pe clase nu poate fi utilizată, sau, atunci când statisticile nu sunt credibile. Tarifarea pe experienta este utilizat pe scară largă în asigurări maritime. Deoarece sunt o multitudine de nave maritime, porturi de destinaţie, mărfuri transportate, tarifele în asigurările maritime sunt determinate pe baza experienţei.

Tarifarea pe clasă

Cele mai multe tarife utilizate astăzi sunt stabilite ţinând cont de clasă. Tarifarea pe clasă înseamnă expuneri cu caracteristici similare, sunt plasate în aceeaşi clasă de subscriere, şi fiecare se plăteşte în acelaşi ritm. Tarifarea de clasă se bazează pe presupunerea că pierderile viitoare de a asiguraţilor vor fi determinate în mare măsură de acelaşi set de factori. De exemplu, principalii factori de clasificare în asigurări de viaţă includ varsta, sex, sănătate, şi dacă solicitantul fumează sau este nefumător. In consecinţă, persoanele sănătoase, care sunt de aceeaşi vârstă şi sex şi nefumători sunt amplasate în aceeaşi clasă de subscriere şi plătesc aceeaşi primă pentru asigurările de viaţă. Fumatorii sunt plasaţi într-o clasă diferită de subscriere şi plătesc rate mai mari.

Avantajul major al tarifării pe clase este uşurinţa în aplicare. De asemenea, cotele de prime pot fi obţinute rapid. Tarifarea pe clase este, de asemenea, numit şi tarifare manuala, deoarece cotele sunt sunt publicate într-un manual de tarifare. Tarifarea pe calse este utilizata pe scară largă în cazul asigurarilor de locuinţă, accidente şi de viaţă.

Tarifarea pe merit

Tarifarea pe merite este un plan de evaluare prin care tarifele de clasă sunt ajustate în sus sau în jos bazate pe experienţa pierderilor individuale. Tarifarea pe merit se bazează pe presupunerea că experienta de pierdere a unui asigurat va diferi substanţial de experienţa de pierdere a altor asiguraţi.

5.2 Subscrierea riscurilor (Underwriting)

Subscrierea se referă la procesul de selecţie şi clasificare a solicitanţilor de asigurare. Underwriterul (subscriitorul de risc) este persoana care decide dacă să accepte sau să respingă o cerere de asigurare. Subscriitorul se străduieşte în mod constant pentru a selecta anumite tipuri de solicitanţi şi de a respinge alţii, astfel încât să obţină un portofoliu profitabil de riscuri asigurabile.

Pentru a atinge obiectivul de subscriere anumite principii sunt respectate. Trei principii suntimportante:

• selectarea asiguraţilor în conformitate cu standardele de subscriere ale companiei

• echilibru în stabilirea tarifelor in cadrul fiecarei clase de asigurare

• egalitate intre asigurati

Primul principiu este acela că subscriitorul trebuie să selecteze asiguraţii potenţiali în conformitate cu standardele de subscriere ale companiei. Acest lucru înseamnă că subscriptorii ar trebui să selecteze numai acei asiguraţi a căror experienţă de pierdere nu va depăşi experienţa pierderii asumate în structura de tarifare. De exemplu, o companie ar putea dori sa asigure numai secţiile performante şi se aşteaptă ca pierderile reale sa fie mult sub medie. Standardele de subscriere sunt stabilite pornind de la aceste secţii, şi un tarif este stabilit pe baza unui raport al pierderilor relativ scăzut. Să presupunem că rata daunelor estimate este stabilita la 30 la sută, iar tariful este stabilit în consecinţă. Subscriitorii ar trebui să asigure numai acele secţii de producţie care pot să atingă standardele stricte de subscriere, astfel încât rata reală a daunei pentru compania client sa nu depăşeasca 30 la sută.

5.2.1 Etape în subscriere

După ce politica asigurătorului de subscriere este stabilita, aceasta trebuie să fie comunicata fortei de vanzari. Subscriere iniţiala începe cu agentul aflat pe teren.

Acest prim pas este adesea numit subscriere pe teren. Agentulului i se spune ce tipuri de solicitanţi sunt acceptabile, limitati sau interzişi. De exemplu, în domeniul asigurărilor auto, unui agent i se poate spune să nu



accepte aplicaţii care au fost condamnati pentru conducere în stare de ebrietate, care sunt necasatoriti si au sub 21 de ani, sau care detin masini sport de mare putere. In asigurările de bunuri, anumite expuneri, cum ar fi piste de bowling şi restaurante, ar putea fi prezentate la un underwriter superior pentru aprobare.

În asigurările de bunuri şi răspundere, agentul are adesea autoritatea de a angaja societatea imediat, sub rezerva refuzului ulterior ale cererii şi anularea de un underwriter superior. Astfel, este important ca agentul sa urmeze politica companiei când inregistreaza solicitarea aplicatintilor de asigurare.

În asigurările de viaţă, agentul trebuie să solicite, de asemenea, aplicantilor elemente în conformitate cu politica de subscriere a companiei. Agentul poate fi pus să nu accepte solicitanţii care sunt dependenţi de droguri, alcoolicii activi, sau persoanele care lucrează în meserii periculoase.

Subscriitorul necesită anumite tipuri de informaţii pentru a decide dacă să accepte sau să respingă un aplicant de asigurare. Tipul de informaţii variază în funcţie de tipul de asigurare. În asigurarea de bunuri, atât caracteristicile fizice ale proprietăţii cat şi caracteristicile personale ale solicitantului trebuie să fie luate în considerare. Caracteristicile fizice includ tipul de construcţie, gradul de ocupare a clădirii, calitatea protecţiei, sistemul de alimentare cu apă, expunerea de la clădirile dinjur.

În ceea ce priveşte caracteristicile personale ale solicitantului, informaţiile care indică prezenţa hazardului moral este deosebit de importantă. Underwriterul vrea să excluda aplicantii care ar putea provoca în mod deliberat o pierdere sau o cerere ridicol de mare, dincolo de valoarea sa reală. Astfel, starea financiară, istoricul pierderilor, obiceiurile de viaţă, şi caracterul moral sunt deosebit de importante în procesul de subscriere.

Informaţii pentru subscriere pot fi obţinute dintr-o mare varietate de surse. Cele mai importante surse includ următoarele:

• Cererea;• Raportul agentului;• Raportul de inspecţie;• Inspecţie fizică;• Examenul fizic şi raportul medicul ce a asistat examenul;

Cererea este o sursă de informaţii de bază pentru subscriere. Aceasta diferă în funcţie de tipul de asigurare. De exemplu, la asigurarea de viaţă, cererea va include vârsta individului, sexul, greutatea, ocupaţia, istoricul de sănătate personală şi familială, precum şi orice hobby-uri periculoase, cum ar fi săriturile cu paraşuta.

Raportul agentului este o altă sursă de informaţii. Majoritatea companiilor cer agentului realizarea unei evaluări a viitorului asigurat. De exemplu, în asigurările de viaţă, agentul poate fi solicitat să menţioneze cât timp el sau ea l-a cunoscut pe solicitant, pentru a estima veniturile solicitantului anuale şi valoarea netă a acestuia, pentru a decide dacă solicitantul intenţionează să renunţe la asigurarea de viaţă existenta, şi să determine dacă cererea este rezultatul solicitării agentului.

Un raport de inspecţie poate fi necesar, în special în cazul în care subscriitorul suspectează hazardul moral. O firmă din afară investighează solicitantul şi face un raport detaliat către companie. Raportul poate include starea financiară actuală a solicitantului, obiceiurile de consum, starea civilă, suma datoriilor restante, facturi neachitate, istoria poliţei, condamnările penale, şi alte informaţii suplimentare, cum ar fi dacă solicitantul a mai declarat faliment.

O inspecţie fizică poate fi de asemenea necesară înainte ca cererea pentru o asigurarea de bunuri sau de răspundere civilă să fie aprobată. Agentul sau reprezentantul companiei poate inspecta fizic clădirile sau fabricile care urmează să fie asigurate şi să prezinte apoi un raport subscriitorului. De exemplu, în asigurarea de accidente, o inspecţie poate dezvălui condiţiile nesigure de muncă, cum ar fi maşini periculoase; încălcarea normelor de siguranţă, cum ar fi nepurtarea ochelarilor de protecţie atunci când este utilizată o maşină de şlefuire; şi o fabrică excesiv de plină de praf sau substanţe toxice.

Deosebit de important pentru asigurările de viaţă, un examen fizic va dezvălui dacă solicitantul este supraponderal, are hipertensiune arterială, sau are anomalii cardiace sau ael sistemului respirator, ale aparatului urinar sau în alte părţi ale corpului. Un raport al medicul ce asistă examinarea poate fi, de asemenea, necesară, acesta fiind un raport al medicului care a tratat reclamantul în trecut.

Asigurătorii caută continuu noi surse de informaţii care permit subscriitorilor să verifice solicitanţii cu mai multă atenţie. Una dintre întrebările cele mai controversate astăzi este dacă asigurătorii ar trebui să poată să utilizeze testele genetice în realizarea procesului de subscriere.

5.2.2 Luarea deciziei de subscriere

După ce subscriitorul evaluează informaţiile, trebuie luată o decizie de subscriere. Există trei decizii de de subscriere pornind de la o solicitare iniţială de asigurare:



• Acceptarea cererii;• Acceptarea obiectului cererii asupra căreia se vor opera un anumit număr de restricţii sau modificări;• Respingerea cererii.

In primul rând, subscriitorul poate accepta cererea şi recomandă ca poliţa să fie emisă. O a doua opţiune este de a accepta obiectul cererii asupra căreia se vor opera un anumit număr de restricţii sau modificări. Inainte ca o poliţă de asigurare de valori să fie emisă, solicitantul poate fi obligat să instaleze bare de fier la ferestre sau un sistem central de alarmă antifurt; solicitantului îi poate fi refuzată o poliţă de asigurare a locuinţei şi i se poate oferi o poliţă mai limitată de habitat; poate fi introdusă o mare reducere într-o poliţă de asigurare a bunurilor; sau poate fi percepută o primă mai mare pentru asigurarea de viaţă în cazul în care solicitantul este considerat a avea o stare medie de sanatate. În cazul în care solicitantul este de acord cu modificările sau restricţiile respective, poliţa este apoi emisă.

A treia decizie este de respingerea a cererii. Cu toate acestea, respingerea excesivă şi nejustificată a cererilor reduce profitabilitatea asigurătorului şi îndepărtează agenţii care au solicitat afacerea. Dacă o cerere este respinsă, respingerea trebuie să se bazeze pe o încălcare clară a atingerii standardelor de subscriere ale asigurătorului.

Mulţi asigurători folosesc acum metode de subscriere informatizate pentru anumite produse de asigurare care pot fi standardizate, precum cele auto şi asigurarea locuinţei. Ca urmare, deciziile de subscriere pot fi luate rapid.

5.3 Producţie5

Termenul de producţie se referă la vânzări şi activităţi de marketing ale asiguratorilor. Asigurările de viaţă se vând prin agenţii sau departament propriu de vânzări. Acest departament este responsabil pentru recrutarea şi formarea noilor agenţi şi pentru supravegherea agenţilor general, managerii de sucursale, şi agenţi locali.

În plus faţă de dezvoltarea unei forţe de vânzări eficiente, o societate de asigurări se angajează într-o varietate largă de activităţi de marketing. Aceste activităţi includ dezvoltarea unei filozofii de marketing şi percepţia companiei de rolul său în piaţă, identificarea obiectivelor pe termen scurt şi pe termen lung de producere; de cercetare de marketing, dezvoltarea de noi produse pentru a răspunde nevoilor în schimbare ale consumatorilor; dezvoltarea de noi strategii de marketing, şi publicitatea produselor asigurătorului.

Comercializarea asigurarilor a fost caracterizata printr-o tendinţă distinctă de subliniere a profesionalismului în ultimii ani. Acest lucru înseamnă că agentul modern ar trebui să fie un profesionist competent care are un grad ridicat de cunostinte tehnice in asigurari si care pune accent pe nevoile clientului. Agentul profesional identifică potenţiali asiguraţi, analizează nevoile lor de asigurare, şi recomandă cea mai bună soluţie pentru problema. După vânzare, agentul are responsabilitatea de a furniza servicii de follow-up pentru clienti pentru a menţine relatia stabilita in timpul procesului de vanzare.

5. 4 Lichidarea daunelor

Fiecare societate de asigurări are o divizie de lichidare a daunelor sau un departament pentru soluţionarea cererilor de despăgubire. Din punctul de vedere al asigurătorului, există mai multe obiective de bază în lichidarea daunelor:

• Verificarea unei daune asigurate;• Plata corectă şi promptă a creanţelor;• Asistenţă personală a asiguraţilor.

Primul obiectiv în soluţionarea cererilor de despăgubire este acela de a verifica faptul că o daună asigurată a avut loc. Acest pas presupune a stabili dacă o anumită persoană sau proprietate este asigurat în termenii poliţiei, dar şi gradul de acoperire.

Al doilea obiectiv este plata corectă şi promptă a cererilor de despăgubire. În cazul în care o cerere valabilă este respinsă, scopul fundamental social şi contractual al protecţiei asiguratului nu este atins. De asemenea, reputaţia asigurătorul poate fi lezată, iar vânzările de noi poliţe pot fi afectate în mod negativ. Plata corectă face referire la faptul că asigurătorul trebuie să evite lichidări de daune excesive şi ar trebui să reziste la despăgubirea cererilor frauduloase, deoarece acestea vor duce în cele din urmă la prime mai mari. În cazul în care asigurătorul urmează o politica de despăgubire liberală, toţi deţinătorii poliţei vor suferi pentru că va deveni necesar o creştere a tarifelor pentru toti asiguratii.

Un al treilea obiectiv este de a oferi asistenţă personală asiguraţilor, după apariţia unei daunei asigurate. În afară de toate obligaţiile contractuale, asigurătorul ar trebui să ofere şi asistenţă, după ce apare o daună. De exemplu, ajustorul de daune ar putea asista agentul în a ajuta o familie să găsească o locuinţă temporară după apariţia unui incendiu.

Paşi în soluţionarea unei cereri de despăgubire



Există mai multe etape în soluţionarea unei cereri de despăgubire:

• Depunerea cererii de daună;• Investigarea daunei;• Dovedirea daunei;• Luarea deciziei privind plata.

Depunerea cererii de daună

Primul pas constă în înştiinţarea asigurătorului despre dauna apărută. O dispoziţie în ceea ce priveşte cererea de daună este, de obicei, precizat în poliţă. O prevedere tipică impune asiguratului notificarea imediată sau cât mai curând posibilă după realizarea daunei. De exemplu, poliţa de asigurare a locuinţei implică notificarea imediată din partea asiguratului; o poliţă de sanatate poate solicita asiguratului notificarea în termen de 30 de zile de la apariţia unei daune, sau cât mai curând posibil după aceea; iar poliţa de raspundere auto necesită că asigurătorul să fie notificat prompt despre cum, când şi unde s-a întâmplat accidentul sau dauna. Anunţul trebuie să includă, de asemenea, numele şi adresele tuturor persoanelor vătămate şi ale martorilor.

Investigarea daunei

După primirea notificării, următorul pas este de a investiga dauna. Un ajustor trebuie să determine apariţia unei daune asigurate precum şi valoarea acestei daune. Trebuie răspuns la o serie de întrebări înainte ca solicitarea de despăgubire să fie aprobată. Printre întrebările cele mai importante se află şi următoarele:

• Dauna a apărut în timp ce poliţa era în vigoare?• Pericolul care a cauzat dauna este acoperit de poliţa?• Proprietatea distrusă sau deteriorată este acoperită de poliţa?• Solicitantul are dreptul de a primi despăgubirea?• Dauna s-a întâmplat într-o locaţie asigurată?• Este acoperit tipul de daună?• Este frauduloasă dauna?

Ultima întrebare care se axează pe solicitările de despăgubire frauduloase este deosebit de importantă. Frauda în asigurări este larg răspândită, în special în asigurările auto şi de sănătate. Oamenii necinstiţi prezintă frecvent solicitări de despăgubire pentru vătămări corporale pe care nu le-au suferit defapt.

Dovedirea daunei

Dovedirea unei daune poate fi cerută înainte ca solicitarea de despăgubire să fie plătită. O dovadă a pagubei suferite se refera la o declaraţie sub jurământ din partea asiguratului pe care se fundamentează cererea de dauna. De exemplu, în cadrul poliţei de asigurare a locuinţei, asiguratul poate fi obligat să depună o dovadă daunei care indică momentul şi cauza ce a produs dauna, interesul asiguratului şi al altor persoane în bunurilor deteriorate, alte asigurări care pot acoperi pierderile, precum şi orice schimbare de proprietate sau de ocupare a proprietăţii pe durata a poliţei.

Decizia privind efectuarea plăţii

După ce cererea de despagubire este investigată, ajustorul trebuie să ia o decizie cu privire la realizarea plăţii. Există trei decizii posibile.

1. Cererea de despăgubire poate fi plătită. In majoritatea cazurilor, despăgubirea este plătită prompt în conformitate cu termenii poliţei.

2. Cererea de despăgubire poate fi respinsă. Ajustorul crede că poliţa nu acoperă dauna sau că cererea de despăgubire este frauduloasă.

3. Cererea de despăgubire poate fi validă, dar ar putea exista un litigiu între asigurat şi asigurător în ceea ce priveşte suma de bani care trebuie plătită. De exemplu, în cazul în care apare un litigiu privind o poliţa de asigurare a locuinţei, atât asiguratul cât şi asigurătorul aleg fiecare un evaluator competent. Cei doi evaluatori aleg un arbitru. In cazul în care evaluatorii nu pot conveni asupra alegerii unui arbitru, o instanţă de judecată va numi unul. Odata atins un acord între oricare două dintre cele trei părţi, atunci acesta devine obligatoriu pentru toate părţile implicate.

5.5 Reasigurarea



Reasigurare este o altă funcţie important a companiilor de asigurare. Reasigurare reprezintă transferul unei părţi sau a întregii capacitate asigurată iniţial acceptată de un asigurător către un alt asigurător. Asigurătorul care subscrie iniţial se numeşte cedent. Asigurătorul care acceptă o parte sau întreaga poliţă de la compania cedentă este numit reasigurător. Suma din asigurare reţinută de societate cedentă se numeşte reţinerea netă sau limita de retenţie. Suma din asigurare cedată către reasigurător este cunoscut sub numele de cesiune. Reasigurătorul la rândul lor poate obţine o reasigurare de la un alt asigurător. Acest lucru este cunoscut drept proces de retrocesiune.

Reasigurarea este utilizată în mai multe cazuri, cum ar fi:

• Sporirea capacităţii de subscriere - Reasigurarea poate fi utilizata pentru a mări capacitatea companiei de asigurare de subscriere pentru a scrie noi poliţe. Companiei i se poate cere să-şi asume răspunderea pentru pierderi care depăşesc limitele sale de retenţie. Fără reasigurare, agentul ar trebui să plaseze sume mari de asigurare la mai multe societăţi de asigurare sau nu accepte riscul.

• Stabilizarea profiturilor - Reasigurarea poate fi folosita pentru a stabiliza profiturile. Un asigurător poate intenţiona să se evite fluctuaţiile mari în rezultatele financiare anuale. Pierderile pot fluctua pe scară largă din cauza condiţiilor sociale şi economice, dezastre naturale.

• Asigurarea unei protecţii împotriva unei pierderi catastrofale - Reasigurarea oferă de asemenea protecţie financiară împotriva unei pierderi catastrofale. Asigurători experienţă pierderi catastrofale din cauza dezastrelor naturale, explozii industriale, dezastre aeriene comerciale şi alte evenimente similare. Reasigurarea poate oferi o protecţie considerabilă a societăţii cedente care prezintă o pierdere catastrofică. Reasigurătorului plăteşte o parte sau toate pierderile care depăşesc de limita de reţinere a companiei cedente.

5.6 Investiţii5

Funcţia de investiţii este o funcţie extrem de importantă în operaţiunile unei companii de asigurări. Intrucat primele sunt plătite în avans, acestea pot fi investite până la momentul la care devin necesare pentru plata creanţelor şi a cheltuielilor.

Investiţii pentru asigurarea de viaţă

In cazul asigurarilor de viaţă, investiţiile au un impact important economic şi social asupra pieţei. În primul rând, contractele de asigurare de viaţă sunt pe termen lung în mod normal, şi datoriile companiilor de asigurări de viaţă se extind pe perioade lungi de timp, cum ar fi 50 sau 60 de ani. Cele mai multe investiţii de asigurare de viaţă sunt, prin urmare, pe termen lung, şi obiectivul primar este siguranţa principalului. Astfel, majoritatea fondurilor sunt investite în obligaţiuni corporative şi guvernamentale. Doar o mică parte este investit în acţiuni, care fluctueaza foarte mult ca valoare. Restul este investit în credite ipotecare, imobiliare şi diverse bunuri.

Veniturile obţinute din investiţii sunt extrem de importante în reducerea costurilor de asigurare a asiguraţilor, deoarece primele pot fi investite şi câştiga dobândă. Dobânda câştigata din investiţii se reflectă în plata dividendelor catre asigurati, ceea ce duce la reducerea costului de asigurare de viaţă.

Primele de asigurare de viaţă, de asemenea, sunt o sursă importantă de fonduri de capital în economie. Aceste fonduri sunt investite in centre comerciale, locuinţe, clădiri de birouri, spitale, instalaţiile noi şi alte asociaţii economice şi sociale.

Investiţii in asigurari de bunuri si de răspundere

Chiar dacă in cazul asigurarilor de bunuri si raspundere, investiţiile sunt mai mici în valoare decât investiţiile în asigurarile de viata, cele mai multe din aceste fonduri sunt investite în titluri de valoare, care pot fi rapid vândute pentru a plăti creanţele în cazul în care se produce o catastrofă majoră - în primul rând actiuni si obligatiuni, mai degrabă decât in imobiliare.

Primele sunt de obicei plătite în avans, astfel încât să poată fi investite până la momentul la care devin necesare pentru acoperirea cererilor de despăgubire şi a cheltuielilor.

Două aspecte importante trebuie subliniate atunci când analizam decizia investiţionala a asigurătorilor de bunuri si răspundere. În primul rând, spre deosebire de asigurările de viaţă, contractele de asigurare de bunuri sau răspundere sunt pe termen scurt prin natura lor. Perioada de valabilitate în majoritatea contractelor este de un an sau mai puţin, şi cererile de despagubire sunt de obicei lichidate. De asemenea, spre deosebire de asigurarea de viaţă unde indemnizatiile sunt în general fixate în valoare, cererile de despagubire in asigurarile de bunuri si raspundere depind în funcţie de pierderi catastrofale, inflaţie, costurile medicale, costurile de construcţie, costurile de reparatii auto, condiţiile economice. Din aceste motive, obiectivul investitional este de a asigura un anumit nivel de lichiditate.





CAPITOLUL 6 - PIAŢA ASIGURĂRILOR5

Piaţa asigurărilor este locul unde se întâlneşte cererea cu oferta de asigurări.Cererea de asigurare constă în contracte de asigurare, după ce aceasta s-a confruntat şi respectiv s-a armonizat cu oferta. Nu toate solicitările şi ofertele de asigurare se concretizează în contracte. Aceasta se datorează fie neacceptării condiţiilor ofertanţilor/solicitanţilor de către solicitanţi/ofertanţi fie faptului că solicitanţii nu găsesc convenabile ofertele primite.

Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice şi/sau persoanelor juridice şi are în vedere nevoi şi scopuri diferite. Cererea de asigurare de viaţă, bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice ce doresc încheierea unor contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, dar şi din partea persoanelor juridice (angajatori care doresc să ofere securitate angajaţilor în caz de accidente sau boli profesionale).

Cererea de asigurări de bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice(întreprinderi de tot felul, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ etc), interesate în protejarea activelor de care dispun împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor civile legale faţă de terţi.

Oferta de asigurare vine din partea societăţilor comerciale de asigurare, cu capital privat, de stat sau mixt, din partea asociaţiilor / companiilor de asigurare de tip mutual.

Caracteristici ale pieţei asigurărilor:

a) Dimensiunea pieţei;

b) Cadrul organizaţional;

c) Operatori.

6.1. Dimensiunea pieţei asigurărilor

Dimensiunea pieţei asigurărilor depinde de mărimea cererii de asigurare. Mărimea cererii de asigurare este influenţată de puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile. Mărimea cererii depinde de asemenea, de convingerea participanţilor cu privire la necesitatea serviciilor furnizate de ofertanţi.

Cererea produselor de asigurare poate fi stimulată prin programe de educare a pieţei şi prin publicitate. Onestitatea ofertanţilor, transparenţa, profesionalismul, promptitudinea în rezolvarea daunelor, serviciile post-vânzare, abordarea corectă a potenţialilor clienţi contribuie la creşterea / scăderea cererii de asigurare. Evident, un argument important în procesul de vânzare - cumpărare îl reprezintă şi resursele financiare ale solicitanţilor, nivelul de dezvoltare economică al societăţii.

Mărimea pieţei de asigurare este exprimată prin intermediul unor indicatori precum:

numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă;

numărul poliţelor active;

cuantumul sumelor asigurate în perioada de referinţă;

volumul primelor brute subscrise pe o perioadă de timp;

Evoluţia jos.

valoarea anuală a primelor de asigurare; gradul de penetrare a asigurărilor; densitatea asigurărilor;

gradul de concentrare al pieţei. volumului de prime brute subscrise în ultimii cinci ani pe piaţa

românească e redată mai

Dinamica primelor brute subscrise in perioada 2005 - 2009

1Q,QQQ 9,QQQ 8,QQQ 7,QQQ 6,QQQ

5,QQQ 4,QQQ 3,QQQ 2,QQQ 1,QQQ

milioane lei

2QQ5 2QQ6 2QQ7 2QQ8 2QQ9

] Asigurări de Viaţă □ Asigurări generale □ Total I

Sursa: date CSA



Pentru comparabilitatea pieţei interne de asigurări cu pieţele externe, există indicatori specifici ca gradul de penetrare al asigurărilor2 şi densitatea asigurărilor3, gradul de concentrare al pieţei etc. Indicatorii enunţaţi în paragraful anterior, analizaţi comparativ cu pieţele similare din zonă, permit o analiză a potenţialului pieţei şi a gradului de dezvoltare a acesteia.

Evoluţia în România a gradului de penetrare a asigurărilor şi a densităţii asigurărilor (cumulat pe asigurări de viaţă şi asigurări non viaţă):

Gradul de penetrare al asigurărilor - reprezintă raportul între volumul primelor brute subscrise şi produsul intern brut. 1

Densitatea asigurărilor - este determinată prin raportarea volumului de prime brute subscrise la numărul populaţiei.


Page 58


7GG Dinamica gradului de penetrare a asigurărilor în PIB(%) şi a densităţii asigurărilor (lei/locuitor) în perioada 2005 - 2009

415.626GG

5

332.47

5GG265.7

4

4GG 2G4


413.27

Page 59


2GG 1.54 1.671.77 1.77 1.8 2

G 0

2GG52GG6 2GG7 2GG8 2GG9

■ Gradul de penetrare a asigurărilor în PIB (%) Densitatea asigurărilor (lei/locuitor)

Sursa: date CSA

6.2. Cadrul organizational

Piaţa asigurărilor funcţionează, ca orice alt domeniu, într-un cadru organizat, reglementat şi supravegheat.

În România, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) este autoritatea administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică, al cărei scop principal este apărarea drepturilor asiguraţilor şi promovarea stabilităţii activităţii de asigurare în România.

CSA este condusă de un Consiliu al Comisiei compus din şapte persoane, din care un preşedinte, 2 vicepreşedinţi, şi patru membri numiţi de Parlament, în şedinţa comună a celor două Camere şi se află sub controlul direct al Parlamentului României.

Toate activităţile Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în domeniul asigurărilor, au ca bază legală Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi toate normele şi hotărârile date în aplicarea acestei legi de către Comisie. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr.201/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.113/2006, titlul Legii nr.32/2000 a fost modificat, devenind „Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor".

Activitatea de asigurare în România poate fi desfăşurată numai de către societăţile care deţin o autorizaţie de funcţionare emisă de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

De la data aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, pot desfăşura activitate de asigurare pe teritoriul României şi societăţile autorizate în alte state ale Uniunii Europene, conform principiilor europene privind libera circulaţie a serviciilor şi dreptul de stabilire, dar cu notificarea prealabilă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

6.3. Operatori

Conform autorizaţiilor de funcţionare si avizelor date de CSA, în funcţie de provenienţa acţionariatului, în acest moment în România operează:

• Societăţi şi intermediari de asigurare autorizaţi în România;

• Societăţi de asigurare care şi-au extins activitatea în Uniunea Europeană conform liberei circulaţii a serviciilor.

Societăţile de asigurare sunt:

• Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de

asigurările generale;

• Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de

asigurările de viaţă;

• Societăţi compozite, care oferă atât asigurări de viaţă cât şi

asigurări generale.


3

3GG

11GG

Page 60


Societăţi al căror obiect de activitate este

reprezentat de asigurările de viaţă.

Oferta acestor societăţi este formată din:

1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare

2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere

3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de

investiţii

4. Asigurări de sănătate

5. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă si bolile

profesionale)

6. Asigurări permanente de sănătate

Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat

de asigurările generale Oferta acestor

societăţi este formată din:

1. Asigurări de accidente şi boală

2. Asigurări de sănătate

3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele

feroviare

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar

5. Asigurări de mijloace de transport aeriene

6. Asigurări de mijloace de transport navale

7. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate,

bagaje şi orice alte bunuri

8. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale

9. Asigurări de daune la proprietăţi

10. Asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor

11. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport

aerian

12. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport naval

13. Asigurări de răspundere civilă generală

14. Asigurări de credite

15. Asigurări de garanţii

16. Asigurări de pierderi financiare

17. Asigurări de protecţie juridică

18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate

Societăţi compozite, care ofertează atât asigurări de viaţă cât şi asigurări generale4.

Intermediari în asigurări - persoanele fizice sau juridice, denumite broker de asigurare, asistent în brokeraj, agent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfăşoară activitate de intermediere în asigurări, în schimbul unui/unei comision/remuneraţii, autorizat sau înregistrat în condiţiile stabilite de lege, precum şi intermediarii din statele membre care desfăşoară activităţi de intermediere în asigurări, pe teritoriul României conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a presta servicii, după caz.



1. Agentul de asigurare

Agentul de asigurare poate fi persoană fizică sau juridică.

Asigurătorii sunt obligaţi să deschidă şi să menţină un registru, denumit Registrul agenţilor de asigurare, în sistem computerizat şi cu arhivarea obligatorie a tuturor modificărilor, care face parte din Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări.

După înregistrare asigurătorii eliberează intermediarilor în asigurări, persoane juridice, un certificat de înregistrare, iar intermediarilor în asigurări, persoane fizice, o legitimaţie.

Agenţii de asigurare, persoane fizice, au dreptul să se înregistreze la camera de muncă în a cărei rază teritorială domiciliază, pentru a beneficia de dispoziţiile legale privind vechimea în muncă, fondurile de pensii şi de asigurări sociale.

Un agent de asigurare persoană fizică sau juridică nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurări decât pentru un singur asigurător. Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare.

Agenţii de asigurare, persoane fizice şi juridice, şi subagenţii sunt obligaţi să includă în toate documentele emise, altele decât cele ale asigurătorilor de la care au mandat, inclusiv în corespondenţa proprie cu terţii, codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi

Precizare: începând cu 1 ianuarie 2007, nu se mai pot înfiinţa/autoriza societăţi de asigurare care să desfăşoare activitate compozită.

intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, precum şi următorul înscris: «Înregistrat la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor».

Agenţii de asigurare şi agenţii de asigurare subordonaţi, persoane fizice şi juridice, precum şi subagenţii sunt obligaţi să scrie pe toate documentele primite de la asigurătorii de la care au mandat codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări.

De la 01.01.2007, data aderării României la UE, agenţii de asigurare sau de reasigurare, persoane fizice ori juridice, care doresc să desfăşoare activitatea de intermediere în asigurări sau în reasigurări pe teritoriul altor state membre trebuie să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi al statelor aparţinând Spaţiului Economic European, de aceeaşi valoare cu cea prevăzută pentru brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare.

2. Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare

O persoană juridică poate desfăşura activitate de intermediere în asigurări şi/sau în reasigurări, în calitate de broker de asigurare şi/sau de reasigurare, dacă are o autorizaţie din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare autorizaţi sunt obligaţi să includă în toate documentele emise, inclusiv în corespondenţa cu terţii, codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, precum şi următorul înscris: «Autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor».

Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare sunt obligaţi să scrie pe toate documentele primite de la asigurători sau reasigurători codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări.

Orice broker de asigurare şi/sau reasigurare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:



a) să fie persoană juridică, în a cărei denumire să fie cuprinsă obligatoriu sintagma: broker de asigurare, broker de asigurare-reasigurare sau broker de reasigurare, după caz, sau într-un limbaj uzual pentru activitatea de asigurare;

b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate fi mai mică de 25.000 lei; această valoare fiind actualizată periodic prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă, a cărui valoare trebuie să fie în concordanţă cu prevederile normelor emise în aplicarea legii, care, după data dobândirii de către România a statutului de stat membru, să fie valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi al statelor aparţinând Spaţiului Economic European;

d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare şi/sau de reasigurare;e) să păstreze şi să pună la dispoziţie Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor, la cerere, registrele şi înregistrările contabile care să evidenţieze şi să explice operaţiunile efectuate în timpul desfăşurării activităţii, incluzând informaţii asupra contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare încheiate şi asupra înţelegerilor cu asigurătorii şi/sau cu reasigurătorii;

f) să se conformeze solicitărilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în ceea ce priveşte raportările, precum şi activităţile pe care le desfăşoară, astfel cum vor fi stabilite prin norme;

g) să nu fi fost declarat anterior în faliment şi să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizarejudiciară şi/sau de faliment la data solicitării autorizării;

h) să aibă personal angajat care să corespundă criteriilor de calificare şi pregătire profesională conformnormelor privind cerinţele profesionale pentru intermediarii în asigurări şi/sau în reasigurări;

i) să deschidă şi să menţină Jurnalul asistenţilor în brokeraj, ale cărui regim, formă şi conţinut vor fistabilite prin norme emise în aplicarea legii.

Un broker de asigurare şi/sau de reasigurare nu poate fi acţionar, direct sau indirect, ori administrator la un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare ori la un agent de asigurare subordonat.

Un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare, persoană fizică ori juridică, sau un agent de asigurare subordonat, persoană fizică ori juridică, nu poate fi acţionar, direct sau indirect, ori administrator al unui broker de asigurare şi/sau de reasigurare.

Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare nu îşi pot desfăşura activitatea prin agenţi de asigurare, persoane fizice sau juridice, subagenţi ori agenţi de asigurare subordonaţi, ci numai prin personal propriu şi/sau prin asistenţi în brokeraj.

Înainte de a încheia mandatul de brokeraj cu clientul, brokerul trebuie să îi solicite un înscris din care să rezulte că acesta nu a semnat, anterior, cu unul sau mai mulţi brokeri un mandat cu acelaşi obiect.

Personalul propriu al brokerului de asigurare şi/sau de reasigurare, care are ca principală atribuţie de serviciu intermedierea contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare, va fi înscris în Registrul asigurătorilor, reasiguratorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări. Asistenţii în brokeraj vor fi înscrişi în Jurnalul asistenţilor în brokeraj.

Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare sunt obligaţi să prezinte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor situaţiile financiare anuale, precum şi alte documente, rapoarte ori informaţii cerute de aceasta, la termenele şi în formele stabilite prin norme emise în aplicarea prezentei legi sau prin avize, decizii ori circulare.

3. Asigurătorii

Asigurătorii sunt obligaţi să înregistreze în Registrul agentilor de asigurare, atât agenţii de asigurare, persoane fizice şi juridice, cu care au încheiat contracte de agent, cât şi subagenţii şi agenţii de asigurare subordonaţi; asigurătorii vor actualiza periodic toate datele din acest registru.



Datele înscrise în registrul agenţilor se transmit în sistem computerizat atât Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cât şi asociaţiei sau uniunii profesionale din care face parte asigurătorul, acestea fiind permanent accesibile publicului la sediu şi pe site-ul Internet al asigurătorului, autorităţii de supraveghere şi asociaţiei sau uniunii profesionale sus-menţionate; aceste date se verifică periodic de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Asigurătorii au obligaţia de a transmite în format electronic Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor modificările primite de la agenţii de asigurare persoane juridice, precum şi modificările survenite în evidenţa proprie a agenţilor de asigurare persoane fizice, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii modificărilor de la persoanele juridice, respectiv de la data când acestea au fost operate în evidenţa proprie.



La deschiderea registrului de către asigurător, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va aloca fiecărui intermediar în asigurări un cod unic, reprezentând o combinaţie alfanumerică în care literele au următoarele semnificaţii:

a) RAF - codificare pentru agentul de asigurare persoană fizică şi conducătorul/conducerea executivă a agentului de asigurare persoană juridică, pentru subagentul de asigurare, pentru asistentul în brokeraj persoană fizică şi, respectiv, pentru personalul propriu al brokerului de asigurare şi/sau reasigurare;

b) RAJ - codificare pentru agentul de asigurare persoană juridică, agentul de asigurare subordonat persoană juridică şi, respectiv, asistentul în brokeraj persoană juridică.

Asigurătorul va prelua aceste coduri din registrul deschis şi menţinut de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Asigurătorul va comunica codurile unice ale subagenţilor agentului de asigurare persoană juridică, în vederea emiterii legitimaţiilor

Fiecare asigurător are obligaţia de a face public pe pagina de internet a societăţii registrul agenţilor de asigurare persoane fizice şi juridice, precum şi al agenţilor de asigurare subordonaţi care desfăşoară activitate de intermediere în numele şi în contul lui.

Nici o faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său, constând în încălcarea oricărei prevederi a Legii 32/2000 cu modificarile si completarile ulterioare, a legii aplicabile contractului de asigurare şi a condiţiilor sau a cuantumului primelor de asigurare, precum şi a altor elemente privind încheierea contractului de asigurare, nu poate fi invocată de asigurător pentru anularea unui contract de asigurare.

Societăţi de asigurare care şi-au extins activitatea în Uniunea Europeană conform liberei circulaţii a serviciilor..În baza dreptului de stabilire, societăţile de asigurare din ţările membre ale Uniunii Europene, interesate, pot deschide sucursale pe teritoriul României în vederea desfăşurării activităţii de asigurare.



CAPITOLUL 7 - ASIGURĂRI DE PERSOANE

7. 1. Asigurări de viaţă - descriere generală

Asigurările de viaţă se încadrează în categoria mai generală a asigurărilor de persoane, care au ca scop protecţia vieţii şi sănătăţii individului. Criteriul care stă la baza acestei clasificări îl reprezintă riscul acoperit prin componenta principală (de bază) a produsului.

Asigurări de viaţă Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă

Risc acoperit decesul integritatea corporală (sănătatea)Riscuri secundare sănătatea persoanei -Excludere principală - riscul de decesClasa asigurări de viaţă asigurări generale

Ca definiţie generală, asigurarea de viaţă este contractul încheiat între deţinătorul asigurării şi asigurător (compania de asigurări), prin care asigurătorul se obligă să plătească o sumă de bani la decesul asiguratului (beneficiu la deces). Deţinătorul poliţei, la rândul său, se obligă să plătească în cadrul acestui contract o sumă stabilită, la anumite intervale, numită primă de asigurare. La producerea evenimentului asigurat (deces, deces din accident), asigurătorul plăteşte o indemnizaţie beneficiarului desemnat în poliţă. Anumite asigurări de viaţă pot include (prin clauze adiţionale) printre evenimentele asigurate şi diagnosticarea unor boli critice, invaliditatea din îmbolnăvire, invaliditatea totală şi permanentă.

Suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi posibilităţile sale financiare. Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest lucru. La producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării poate încasa drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii deoarece aici nu mai este vorba de daună ca la asigurările de bunuri.

Valoarea capitalizată este un fond care se acumulează pe întreaga perioadă de viaţă a poliţei şi la care deţinătorul de poliţă poate avea acces în mai multe moduri: poate face împrumuturi, poate opta pentru cumpărarea unei poliţe de asigurare de viaţă cu plata integral, sau poate răscumpăra poliţa.

Indemnizaţia de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului în cazul producerii riscului asigurat.

7.1.1. Tipuri de asigurări de viaţă

Asigurările de viaţă cuprind două clase mari: 1. la

termen şi

2. cu economisire: asigurare pe termen nelimitat (whole life), mixtă (endowment life insurance), de studii, de zestre, unit-linked, anuităţi.

Pe lângă aceste tipuri mari există şi alte produse de asigurare de viaţă care uneori constituie poliţe separate (de exemplu, asigurarea de accident), alteori apar sub formă de clauze ataşabile tipurilor enumerate anterior, sau produc beneficii pentru un număr mai mare de persoane (asigurarea de viaţă comună, asigurarea de grup).

Asigurările la termen oferă protecţia vieţii pentru o perioadă determinată, de obicei scurtă, contra unei prime specificate. În acest caz nu se acumulează capital, iar protecţia se referă în principal la acoperirea riscului de deces. Primele de asigurare pentru acest tip de poliţe sunt în general mici, deoarece se consideră că probabilitatea decesului asiguratului în perioada contractuală este relativ redusă. În cazul asigurărilor la termen suma asigurată poate rămâne constantă de-a lungul contractului sau se poate micşora, primele rămân constante sau cresc, iar durata de contract este în general de câţiva ani. Când poliţele sunt emise pe o perioadă de cel puţin cinci ani, se pot opera diverse schimbări: opţiunea de reînnoire cu încă cinci ani fără dovada stării de sănătate a asiguartului, opţiunea de creştere a sumei asigurate cu 50%, sau opţiunea de conversie într-o poliţă cu acumulare de capital. Dacă pe parcursul contractului asiguratul decedează, beneficiarul desemnat în poliţa încasează beneficiul la deces. Dacă asiguratul nu decedează în perioada contractuală, beneficiarul nu încasează nimic, iar poliţa încetează fără alte obligaţii din partea asigurătorului. Decesul ca urmare a sinuciderii asiguratului este acoperit doar după primii doi ani contractuali.

Asigurările cu economisire se încheie de obicei pe perioade mai mari sau pot rămâne în vigoare până la maturitate şi nu încetează decât dacă deţinătorul renunţă să mai plătească primele aferente. Acest tip de



asigurări presupune depunerea constantă a unor sume care, în timp, reduc riscul pe care şi-l asumă asiguratorii de a plăti despăgubiri la producerea evenimentului asigurat. Deţinătorul poate avea acces la bani, prin diferite tipuri de retrageri sau răscumpărări.

Există mai multe subtipuri de asigurări cu economisire: pe termen nelimitat, mixtă, mixtă redusă, de studii, de zestre, unit linked, anuităţi.

• Asigurarea pe termen nelimitat acoperă riscul de deces pe o perioadă mai lungă decât cele la termen (de exemplu, până la 95 de ani). De obicei, condiţia este ca primele să fie plătite până la momentul pensionării. Dacă asiguratul decedează pe perioada contractului, beneficiarul încasează suma asigurată; dacă asiguratul atinge vârsta specificată în contract, primeşte el însuşi suma asigurată actualizată. Avantajele principale ale acestui tip de asigurări sunt garantarea beneficiului la deces şi garantarea unei sume la supravieţuire. Pe de altă parte, primele sunt inflexibile, mai mari decât la asigurarea la termen, iar suma la supravieţuire nu oferă un câştig propriu-zis, ci este suma asigurată indexată la inflaţie.

• Asigurarea mixtă de viaţă permite capitalizarea, acoperind astfel nu numai riscul de deces dar şi supravieţuirea. Partea de protecţie a poliţei garantează o sumă asigurată plătibilă beneficiarului numit în contract, la decesul asiguratului. Pe de altă parte, dacă asiguratul supravieţuieşte maturităţii contractului, primeşte suma asigurată. Capitalizarea oferă posibilitatea de a economisi primele de asigurare. Acestea sunt investite de către compania de asigurări şi produc profit, la sfârşitul perioadei contractuale. Astfel, asiguratul care supravieţuieşte maturităţii contractului încasează atât suma asigurată, cât şi profitul oferit de către asigurator din investirea primelor. Contractul se încheie pe o perioadă între 3-5 şi 60-65 ani, fără ca asiguratul să depăşească vârsta de 75 de ani la finalul contractului. Asiguratul (deţinător) poate retrage sumele depuse şi înainte de data maturităţii contractului, la nivelul valorii de răscumparare a poliţei. Dacă se încasează valoarea de răscumparare însă, relaţia contractuală (poliţa) se încheie iar asiguratul renunţă la dreptul de a mai încasa suma asigurată.

• Asigurarea mixtă redusă oferă asiguratului (deţinătorului) posibilitatea de a retrage acea parte din primele plătite care nu a fost utilizată de către asigurator pentru a acoperi riscul de deces. În cazul decesului asiguratului pe parcursul contractului, beneficiarul încasează totalul primelor plătite până în acel moment plus o cotă de participare la profit. Această cotă este obţinută ca urmare a investiţiei realizate de asigurător dintr-o parte a rezervei matematice (r.m.= prima încasată + dobânda aferentă - cheltuieli aferente riscului asigurat). Dacă asiguratul supravieţuieşte maturităţii poliţei, primeşte suma asigurată precizată în contract. Atât asigurarea mixtă de viaţă cât şi asigurarea mixtă redusă permit stabilirea unui nivel nelimitat al sumei asigurate, care va determina, evident, mărimea primei de asigurare.

• Asigurarea de studii (tip student) are drept scop acumularea unor fonduri pentru educaţia universitară. În acest caz asiguratul este de obicei părintele sau tutorele copilului, iar beneficiar este copilul ajuns la momentul studiilor universitare. Asiguratul plăteşte primele de asigurare până la începerea studiilor, iar compania de asigurări începe să plătească beneficiarului (copilului) o rentă la data specificată în contract. Plata sumei de către companie se realizează sub forma rentelor pe 4 sau 5 ani. Dacă asiguratul doreşte ca suma să se încaseze integral într-o tranşă unică, asiguratorul reţine un comision din totalul sumei de plată datorită faptului că nu mai poate capitaliza acei bani pe parcursul a 4 sau 5 ani cum era convenit iniţial. Rentele sunt plătite de către companie beneficiarului şi atunci când asiguratul decedează pe parcursul contractului. Dacă decedează beneficiarul pe perioada contractului, poliţa se transformă într-o asigurare mixtă de viaţă, iar dacă decesul are loc în perioada plăţii rentelor, suma este încasată de asigurat. Durata contractuală depinde de numărul de ani de rentă (4/5) şi este de minim 9/10 ani.

• Asigurarea de zestre este un produs similar celui pentru studii, constituit pentru a acumula o sumă pentru copil, accesibilă în momentul căsătoriei şi care să ofere un sprijin pentru o viaţă independentă. Prin acest tip de contract părintele se asigură că în cazul decesului sau, copilul (beneficiar) va primi suma asigurată la momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste (20, 25 sau 27 de ani). Suma plătită de companie are forma unei tranşe unice. Dacă decedează beneficiarul, poliţa se transformă într-o asigurare mixtă de viaţă.

• Asigurarea unit linked (UL) este un produs relativ nou ce acoperă partea de protecţie a vieţii, dar oferă şi posibilitatea investiţiei pe termen mediu şi lung. Astfel, asiguratul îşi protejează familia în eventualitatea decesului său, dar are şi oportunitatea de a obţine un câştig la ceea ce se economiseşte şi poate primi un surplus faţă de ceea ce depune. O parte a primei de asigurare este folosită pentru a acoperi costurile legate de preluarea riscului de deces al asiguratului, iar cea mai mare parte este investită în unităţi (unituri) ale programelor de investiţii ale asigurătorului, conform deciziei asiguratului (deţinătorului). Investiţia respectivă se acumulează într-un cont de unităţi. La semnarea poliţei asiguratul alege tipul programului de investiţii în care se vor investi primele, dar pe parcursul contractului poate schimba programul sau programele alese. Componenta de protecţie presupune existenţa unei sume asigurate garantate de asigurator de-a lungul duratei de contract, pentru situaţia în care intervine decesul asiguratului. Avantajul oferit de investiţia prin intermediul unei asigurări UL este dat de faptul ca fiind realizată pe termen mediu şi lung, clientul poate obţine un câştig rezonabil. Accesul la aceste programe de investiţii se realizează exclusiv prin intermediul asigurării UL, ele fiind administrate de către companie exclusiv în scopul asigurării.



• Anuităţile nu reprezintă o asigurare de viaţă propriu-zisă, ci o modalitate prin care o persoană îşi poate utiliza capitalul acumulat deja, de-a lungul unei perioade mai mari de timp, de regulă după ce a încetat să mai producă alte venituri (la vârsta pensionării). Anuitatea se plăteşte de către companie periodic anuitantului (persoana primitoare a unei anuităţi). Această plată poate fi făcută pe perioada vieţii anuitantului sau pe o perioadă mai scurtă convenită. Pentru constituirea dreptului de a primi anuitatea, clientul depune bani fie printr-o primă unică, fie sub forma primelor eşalonate. Anuităţile pot fi de mai multe tipuri:

• anuitate pe viaţă - plata către anuitant se face până la decesul acestuia;

• anuitate certă - se plăteşte pe o perioadă determinată, indiferent dacă survine decesul anuitantului sau nu;

anuitate garantată - în funcţie de opţiunea anuitantului, plata este garantată fie până la decesul acestuia, fie pe o durată stabilită, fie până la returnarea sumei depuse, indiferent de numărul de ani;

anuitate imediată - se depune de către anuitant printr-o primă unică şi se încasează la sfârşitul unui interval (semestrial, trimestrial) convenit;

anuitate pe viaţă comună - include două sau mai multe persoane şi se plăteşte la momentul primului deces;

anuitate comună de viaţă şi de supravieţuitor - cuprinde două sau mai multe persoane, dar plăţile continuă până la decesul ultimului supravieţuitor;

anuitate datorată - în care compania efectuează plăţile la începutul unui interval stabilit;

anuitate îmbunătăţită - oferă o rată preferenţială persoanelor cu riscuri de deces mai mari decât media populaţiei (datorită mediului, meseriei, etc);

anuitate pentru probleme de sănătate - utilizează o rată preferenţială pentru persoanele cu probleme de sănătate care sporesc riscul de deces (cancer, diabet, tensiune arterială);

Principalele avantaje ale anuităţilor constau din faptul că oferă o siguranţă în menţinerea nivelului de trai prin sumele plătite periodic de companii, permit crearea unei stabilităţi financiare pentru întreaga familie, se pot constitui în fonduri pentru acoperirea cheltuielilor la deces şi în fonduri pentru urmaşi.

7.2. Asigurări de sănătate

Asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la producerea riscului de îmbolnăvire, şi îi indemnizează, în conformitate cu clauzele stipulate în contractul de asigurare, pe cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele încasate, precum şi din celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate de asigurător, şi fac parte din gama asigurărilor facultative conform Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare.

Asigurările private de sănătate pot fi de tip:

complementar - suportă total sau parţial plata serviciilor neacoperite parţial din pachetul de servicii medicale de bază, coplăţi;

suplimentar - suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în pachetul de servicii medicale de bază, opţiunea pentru un anumit personal medical, solicitarea unei a doua opinii medicale, condiţii hoteliere superioare, alte servicii medicale specificate în poliţa de asigurare;

substitutiv - poate deconta total sau parţial orice tip de servicii medicale, inclusiv cele acoperite prin asigurarea socială de sănătate, conform prevederilor legale.


O serie de diferenţe se pot stabili între asigurările private de sănătate şi abonamentele medicale.

~~—............................... Asigurări de sănătate Abonamente medicale

Caracteristici comune • Standardele ridicate ale serviciilor de îngrijire a sănătăţii;• Calitatea, profesionalismul, mentalitatea şi atitudinea personalului

medical;• Instalaţii, echipamente şi proceduri moderne;• Lipsa necesităţii „atenţiilor informale".

Evaluare risc • de regulă cu evaluare de risc;calcul actuarial al produselor bazat, printre altele, pe probabilitatea survenirii anumitor riscuri.

• fără evaluare de risc;calculul produselor - bazat pe costuri + marj a de profit dorită.

Reţele • Posibilitatea realizării unei acoperiri optime a unei anumite arii geografice;

Capacitatea atragerii furnizorilor de calibru;Exploatarea crescândă a posibilităţilor

• În cele mai multe cazuri de dimensiuni mai reduse decât ale asigurătorilor;

• Cuprinzând, în general, clinici mici şi mijlocii;

• Managementul reţelei - de cele

Page 68


Asigurarea de sănătate în sistem privat acoperă cheltuielile cu servicii medicale ambulatorii şi de spitalizare în caz de accident sau îmbolnăvire. Serviciile medicale de spitalizare presupun spitalizare în regim normal şi de urgenţă, spitalizarea în caz de maternitate, cazarea unui părinte în cazul spitalizării copilului minor, chirurgie plastică şi dentară reparatorii în caz de accident, intervenţii chirurgicale majore în străinătate, consumabile medicale de calitate şi medicamente.

Poliţa de asigurare se încheie pe un an întreg de asigurare (12 luni de la momentul emiterii poliţei). Acoperirea riscului încetează pentru un asigurat în momentul în care acesta îşi pierde calitatea de angajat al contractantului sau în momentul împlinirii vârstei de 75 de ani.

Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de categoria ocupaţională, vârsta, dimensiunile grupului de persoane asigurate.

7.2.1. Tipuri de acoperire

Acoperirea serviciilor medicale efectuate în ambulatoriu

consultaţii medic generalist;

consultaţii medic specialist (pot fi acoperite numai anumite specialităţi sau orice specialitate medicală, cu/fără trimitere de la alt medic/de la centrul de alarmă a asigurătorului);

investigaţii medicale în vederea diagnosticării;

tratament medical.

Acoperirea costurilor de spitalizare

componentă cazare;

consultaţii, investigaţii, proceduri de tratament, intervenţii chirurgicale, medicamente şi consumabile etc.

Acoperirea costurilor serviciilor stomatologice

toată gama de servicii stomatologice;

numai cele reparatorii. Serviciile

medicale pot fi acoperite

Integral;

Parţial (coplată).

Acoperirea poate fi realizată

prin rambursarea cheltuielilor către asigurat;

prin plata serviciilor direct către furnizorii de servicii medicale;

prin plata de indemnizaţii fixe indiferent de costul real al serviciilor.

7.2.2. Soluţionarea daunelor

Soluţionarea daunelor se referă la reconcilierea daunelor cu datele referitoare la riscul individual dar şi la serviciile aprobate şi înregistrate în sistem.

Dosarul de daună va cuprinde toate documentele doveditoare pentru oportunitatea/corectitudinea prestării serviciului de îngrijire a sănătăţii: fişe de diagnostic, rezultate investigaţii, recomandări de la medici agreaţi de către asigurător, procese-verbale de constatare (pentru accidente), alte documente doveditoare/de constatare. Asigurătorul va putea solicita furnizorilor şi prezentarea detaliată a procedurilor/tratamentelor/intervenţiilor.

O evidenţă exactă a daunelor/produselor şi categorie de asiguraţi va permite optimizarea calculării produselor viitoare/efectuarea unor ajustări corecte a primelor de asigurare şi rezervelor.

Avizarea daunei şi constituirea dosarului de daună

• Avizarea daunei constituie momentul deschiderii şi înregistrării dosarului de daună;

• Solicitarea documentelor prevăzute în contractul de asigurare şi relevante pentru faza de evaluare a daunei şi a riscului produs;

• Constituirea rezervei de daună (suma estimată şi posibilă a fi plătită de asigurător pentru indemnizarea riscului produs şi avizat.

Starea dosarului de daună

■ respins


~~—............................... Asigurări de sănătate Abonamente medicale

Caracteristici comune • Standardele ridicate ale serviciilor de îngrijire a sănătăţii;• Calitatea, profesionalismul, mentalitatea şi atitudinea personalului

medical;• Instalaţii, echipamente şi proceduri moderne;• Lipsa necesităţii „atenţiilor informale".

Evaluare risc • de regulă cu evaluare de risc;calcul actuarial al produselor bazat, printre altele, pe probabilitatea survenirii anumitor riscuri.

• fără evaluare de risc;calculul produselor - bazat pe costuri + marj a de profit dorită.

Reţele • Posibilitatea realizării unei acoperiri optime a unei anumite arii geografice;

Capacitatea atragerii furnizorilor de calibru;Exploatarea crescândă a posibilităţilor

• În cele mai multe cazuri de dimensiuni mai reduse decât ale asigurătorilor;

• Cuprinzând, în general, clinici mici şi mijlocii;

• Managementul reţelei - de cele

Page 69


- evenimentul produs nu se încadrează în evenimentele acoperite de poliţă;

- data producerii evenimentului nu se încadrează în perioada de valabilitate a poliţei;

- evenimentul produs se încadrează în acoperirile poliţei dar riscul asigurat nu s-a produs (ex. accidentul suferit de asigurat nu a produs nici unul din riscurile asigurate - deces, invaliditate etc.).

■ acceptat

- evenimentul produs se încadrează în evenimentele acoperite de poliţă;

- data producerii se încadrează în perioada de valabilitate a poliţei;

- riscul asigurat s-a produs (deces, invaliditate etc.);

- se acceptă plata indemnizaţiilor.

■ în aşteptare

- s-au solicitat documente adiţionale sau lipsesc documente;

- se aşteaptă rezultatul unor expertize medicale sau legale (ex. stabilire grad de invaliditate sau raport poliţie).

Stabilirea indemnizaţiilor

• stabilirea riscului produs (deces, invaliditate etc.);

necesitatea expertizei externe - medicale sau legale;

• stabilirea categoriilor de indemnizaţii;

plata indemnizaţiilor.

Fluxul documentelor

Între asigurător şi asigurat/beneficiar/moştenitor legal:

- documente medicale;

- acte de identitate;

- documente care atestă calitatea de moştenitor legal:

> document notarial ce atestă calitatea de moştenitor legal;

> certificat de moştenitor.

Între asigurător şi contractant:

- documente legate de calitatea de angajat;

- documente legate de producerea evenimentului asigurat;

- avizări de daună;

- documente legate de veniturile asiguratului (când suma asigurată s-a stabilit la numărul de salarii);

- documente legate de plăţi făcute de contractant (angajatorul către angajatul asigurat). Între

asigurător şi terţi (instituţii şi autorităţi publice, instituţii medicale):

- documente legate de expertiza legală;

- documente legate de expertiza medicală sau eliberarea de documente medicale:

> foi de observaţie;

> fişe medicale;

> adeverinţe medicale;

> rapoarte de expertiză.

7.3. Asigurări de accidente

Asigurările de accidente se încadrează conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor în clasa B 1 - asigurări generale: asigurări de accidente şi boală, inclusiv accidente de muncă şi boli profesionale, pentru care se pot acorda atât despăgubiri financiare, în natură sau mixte (financiare şi în natură), cât şi despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.



Riscurile acoperite: Vătămări corporale inclusiv deces, suferite de persoane ca urmare a accidentelor inclusiv accidente de muncă şi boli profesionale.

Contractant: Persoana fizică sau juridică ce încheie cu Asigurătorul un contract de asigurare pentru care se obligă să plătească o primă de asigurare.

Persoana asigurată: Persoana fizică a cărei viaţă sau sănătate sunt asigurate prin acest tip de asigurare şi care trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate solicitate(vârsta minimă sau maximă, stare de sănătate, etc). În anumite situaţii acesta poate avea şi calitatea de Contractant obligându-se să plătească o primă de asigurare stabilită în cadrul contractului de asigurare sau/şi de Beneficiar fiind îndreptăţită să solicite asigurătorului plata sumei asigurate, în cazul producerii evenimentului asigurat.

Beneficiar: Persoană deteminată distinct prin contractul de asigurare indreptăţită să încaseze în cazul producerii evenimentului asigurat, suma asigurată stabilită conform contractului.

În cazul asigurărilor suplimentare privind invaliditatea totală permanentă din accident, invaliditatea totală temporară din accident, invaliditatea parţială ca urmare a unui accident, fracturile, arsurile şi intervenţiile chirurgicale ca urmare a unui accident, beneficiar al poliţei de asigurare este chiar persoana asigurată, păstrându-se şi în acest caz principiul interesului asigurabil.

Între asigurările de viaţă şi cele de accidente ale persoanelor există o serie de diferenţe majore care duc la încadrarea acestora în categoria asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă.

——— Asigurări de viaţă Asigurări de accidente

Riscul de deces este acoperit ca urmare a producerii unui accident

este acoperit ca urmare a apariţiei unei boli sau a unui accident

Procesul de evaluare medicală

laborios în unele cazuri este chiar inexistent

Durata unui contract de asigurare

mai mică decât durata unui contract de asigurare de accidente

mai mică decât durata unui contract de asigurare de viaţă

7.3.1. Acoperire

Asigurarea de accidente de persone poate fi încheiată atât la nivel individual cât şi la nivel de grup, oferind două tipuri de acoperiri:

• Acoperire de bazăo Deces ca urmare a unui accident.

Acoperiri suplimentare

o Invaliditate Totală Permanentă ca urmare a unui accident;

o Invaliditate Totală Parţială ca urmare a unui accident;

o Invaliditate Totală Temporară ca urmare a unui accident;

o Spitalizare şi convalescenţă ca urmare a unui accident;

o Intervenţii chirurgicale/ Fracturi/Arsuri ca urmare a unui accident;

Acoperirea poate fi numai pe teritoriul unei anumite ţări sau în întreaga lume. Pot exista însă unele excepţii de la acoperirea teritorială globală, făcându-se referire aici la anumite ţări cu potenţial de ridicat de risc. Acoperirea temporală poate fi de 24 ore/24 de ore sau doar pentru o perioadă deteminată a zilei - spre exemplu pe parcursul programului de lucru - acest tip de asigurare este foarte des întâlnit la persoanele juridice ce încheie o asigurare de accidente pentru angajaţi săi.

7.3.2. Indemnizaţia de asigurare

Nivelul indemnizaţiei de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul, astfel că, în caz de:

• Deces: suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare.• Invaliditate Totală Permanentă: suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare.• Invaliditate Totală Parţială: procent din suma asigurată pentru Invaliditatea Totală Permanentă,

procent corespunzător gradului de invaliditate permanentă parţială stabilită definitiv.• Invaliditate Totală Temporară: procent din suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare,

aferent perioadei de invaliditate totală temporară.• Spitalizare şi convalescenţă: suma asigurată/zi de spitalizare stabilită în cadrul poliţei de asigurare. În

cazul convalescenţei, suma asigurată poate fi aceeaşi cu suma asigurată pentru spitalizare (dublându-se pratic zilele de spitalizare) sau un procent din aceasta(ex. 50%).



• Intervenţii Chirurgicale/Fracturi/Arsuri: procent din suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare, aferent fiecărui tip de Intervenţie Chirurgicală/Fractură sau Arsură în parte. Fiecare tip de intervenţie chirurgicală/fractură/arsură în parte este definit ca procent de indemnizare în cadrul termenilor şi condiţiilor poliţei.

Atât in cazul Invalidităţii Totale Temporare cât şi în cazul asigurării privind spitalizarea şi convalescenţa poate exista o franşiză, stabilită ca număr de zile.

7.3.3. Primele de asigurare

Sunt calculate luându-se în considerare o serie de factori:

• Activitatea de bază şi activităţile conexe ale persoanei/persoanelor asigurate - cel mai important factor.• Vârsta persoanelor asigurate. În cazul în care această asigurare este destinată unui grup de persoane, se

poate lua în considerare o vârstă medie a membrilor grupului respectiv.Sexul persoanei asigurate. Ca şi în cazul vârstei, pentru asigurarea de accidente destinată unui grup de persoane, acest element poate fi exclus, considerându-se o primă medie indiferent de sexul persoanelor asigurate.În cazul asigurărilor de accidente oferite unor grupuri de persoane se va ţine cont de numărul de persoane membre ale grupului respectiv.Calculele statistice privind impactul accidentelor, cauzele accidentelor, consecinţele accidentelor, numărul de zile de spitalizare/convalescenţă, etc.

7.3.4. Excluderi



În cazul asigurării împotriva accidentelor există o serie de riscuri care au dus la producerea acestora excluse prin termenii şi condiţiile poliţei de asigurare, printre acestea pot fi:

a) Existenţa unor boli sau afecţiuni mintale (tulburări psihotice, tulburări de personalitate-borderline, tulburări schizotipice, tulburări obsesiv-compulsive, fobii sociale);

b) Consumul abuziv de alcool, consumul de medicamente sau droguri, altele decât cele prescrise de un cadru medical calificat;

c) Ca rezultat al prestării serviciului militar, terestru, naval sau aerian, indiferent de grad;

d) Orice fel de vătămare provocată:

ca rezultat al zborului cu, sau al coborârii din orice avion care nu execută zboruri pe rute recunoscute, iar Asiguratul nu călătoreşte în calitate de simplu pasager;

ca rezultat al operaţiunilor subacvatice;

în timpul comiterii, încercării de a comite sau provocării unui atac sau a unei infracţiuni;

în timpul oricărei revolte, mişcări sociale, insurecţii sau război (declarat sau nu);

ca rezultat al antrenamentului sau participării la orice sporturi sau competiţii periculoase.

În cazul unor acoperiri suplimentare se mai pot adăuga în cadrul poliţei de asigurare o serie de excluderi specifice fiecarei acoperiri în parte.



CAPITOLUL 8 - ASIGURĂRI MARITIME

81. Conceptul de asigurare

Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând înca din antichitate. Apariţia ei, ca primă formă de asigurare, este explicată prin legătura strânsă: comerţ - navigaţie maritimă, descoperindu-se că navele, mărfurile şi vieţile omeneşti erau expuse riscurilor marii.

De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiaşi cu proprietarii mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru era posibil pentru ca interesul aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată, preponderent, de evoluţia comertului, apărând o diferenţiere între persoanele interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de asigurare, în funcţie de acelaşi interes:

• asigurarea navelor - CASCO;

• asigurarea mărfurilor - CARGO.

8.2. Conceptul de avarie

Una din modalităţile de asigurare maritimă din România denumită „CASCO" cuprinde navele comerciale, navele de pescuit şi navele colectoare, precum şi alte ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje plutitoare asimilate navelor cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, şalupele, şlepurile, etc. Unii autori consideră că asigurarea navei este esenţialmente o asigurare de lucruri. În termeni juridici este contractul prin care o persoană, proprietarul sau armatorul navei, având interes în păstrarea navei, stipulează cu un terţ că pe baza plăţii unei prime, acesta să plătească o indemnizaţie sau despăgubire, dacă nava se va pierde sau se va detereora.

Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora, contra unei multitudini de riscuri.

Este vorba de o multitudine de riscuri care pot surveni în timpul încărcării, descărcării şi transbordării, precum şi în timpul transportului, respectiv al staţionărilor intermediare. Riscurile la care ne referim pot fi provocate de forţă majoră: uragan, furtună, incendiu ş.a.; aici intră, de asemenea, naufragiul navei dintr-un motiv sau altul; eşuarea navei; ciocnirea dintre două nave (abordaj), precum şi ciocnirea navei cu un corp fix plutitor, altul decât o navă (coliziune). De exemplu, în timpul navigaţiei, o navă care, în drumul său, se ciocneşte cu un gheţar, suferă avarii. Alt exemplu: o ambarcaţiune fluvială, lacustră sau maritimă, navigând pe timp de ceaţă, se poate lovi de un mol, de un dig, de o epavă etc., şi se poate avaria. La bordul navei pot să intervină explozii la maşini sau poate să survină un incendiu, care să provoace pagube navei şi încărcăturii de pe aceasta.

În sfârşit, pot surveni pagube care sunt determinate de persoane străine de nava respectivă. În urma acestor întâmplări sau riscuri ale transportului, se înregistrează anumite pagube (pierderi), denumite într-un cuvant avarii.

Prin avarie se înţelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect, indiferent de mărimea şi de cauza acesteia. Pierderea obiectului considerat poate să fie:

totală, ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a încărcăturii;

parţială, ca în cazul deteriorării unor instalaţii de pe navă, al luării de valuri a unor obiecte aflate la bord, al deteriorării unor produse făcând parte din încărcătură, ca urmare a pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii unui incendiu pe navă etc.

În noţiunea de avarie, se includ şi cheltuielile excepţional făcute pentru salvarea navei şi a încărcăturii. Aşadar, se disting avarii - pagube (pierderi) şi avarii - cheltuieli. Din punctul de vedere al asigurărilor, se face deosebire între avaria particulară şi avaria comună sau generală.

Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor bunuri este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu, eşuare etc.), a unei greşeli de navigaţie (abordaj, coliziune, etc.), a viciilor proprii bunurilor respective (autoaprindere, degradare în anumite condiţii, etc.). Pagubele şi cheltuielile care se încadrează în avaria particulară privesc interesul uneia dintre părţile care participă la expediţia maritimă, adică fie numai interesul navei, fie numai pe cel al încărcăturii. Avaria particulară are un caracter accidental, iar nu deliberat şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor.



Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba (sacrificiul) sau cheltuiala -extraordinară a fost făcută de comandant în mod intenţionat şi raţional pentru salvarea de la pericolul care le ameninţa a intereselor tuturor celor care participau la expediţia maritimă. Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie acceptată ca avarie comună, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a. paguba (sacrificiul) sau cheltuiala extraordinară să fie rezultatul unei acţiuni întreprinse cuintenţie de către comandant, iar măsura luată să fie raţională;

b. acţiunea să aiba drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii acesteia,precum şi a navlului (când este cazul). Sacrificiul să fie neaparat necesar, prin el urmărindu-se salvarea de la pericol a proprietăţii aflate în primejdie;

c. sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte considerateca pierdute şi lipsite de valoare;

d. acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională, nu în condiţii normale de navigabilitate.

8.3. Tipuri de riscuri maritime

Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este, mai mult sau mai puţin, cunoscută dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.

Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente care se pot produce şi nu contra evenimentelor care trebuie să se producă. Din această cauză, în literatura de specialitate şi în practica internaţională a asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:

riscuri asigurabile;

riscuri excluse.

Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:

riscurile obişnuite sau generale;

riscurile speciale.

1. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte aşa-numitele riscuri alemării. Prin acestea se înţelege orice accident sau întâmplare fortuite, survenite în timpul transportuluimaritim, indiferent dacă ele sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor. Cele maiimportante riscuri ale mării sunt:

- furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor transportate prin pătrunderea apei în hambarele navei;

naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;

eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;

- coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;

- abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;

- aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune; furtul;

jaful;

- capturarea şi sechestrarea de către duşmani, etc.

2. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat, la cererea expresă aasiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Din această categorie fac parte riscuriledeterminate de proprietăţile intriseci ale mărfurilor, cum sunt:

- scurgerea lichidelor;

- spargerea materialelor casante;

- încingerea cerealelor, etc.

Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război, inclusiv războiul civil, precum şi riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile.

În grupa riscurilor de război intră:

capturarea mărfii;

blocade;



sechestrul;

prohibirea comercială;

represaliile, etc.

3. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu poartă nici o răspundereîn cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de mărfuri asigurat.

Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt evenimente inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De asemenea, nu se acordă drept de asigurare pagubelor datorate:

întârzierii sosirii mărfurilor la destinaţie;

lipsei unui ambalaj corespunzător;

majorităţii taxelor vamale dn ţara importatoare, etc.

8.4. Asigurarea bunurilor in timpul transportului

Asigurare maritimă denumită „CARGO" cuprinde bunurile care fac obiectul transportului extern şi se încheie pentru valoarea bunurilor respective, inclusiv cheltuieli de transport, normale şi alte cheltuieli asemănătoare. Asigurarea „CARGO" se încheie pentru despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a riscurilor întâmplătoare ale transportului.

Poliţele de asigurare CARGO pot fi: poliţe de abonament care dau dreptul asigurătorului ca într-o anumită perioadă de timp stabilită să expedieze toate mărfurile cu condiţia de a comunica asigurătorului toate transporturile acoperite de poliţe şi implicit plata taxelor de asigurare; poliţe de asigurare flotante ce au caracteristic faptul că asigurătorul stabileşte un plafon valoric pentru care expediţiile de mărfuri se asigură în mod automat, valoarea acestuia diminuându-se pe măsura efectuării transporturilor.

Asigurarea poate fi încheiată în una din condiţiile de asigurare A, B, C (conform Institute Time Clauses Hulls), precum şi prin Condiţii Suplimentare.

Pentru asigurarea navelor sunt urmărite cateva elemente: nume, pavilion, an de construcţie, felul şi tipul navei, descrierea corpului şi motorizării, şantierul naval constructor, precum şi dotările suplimentare.

Acest tip de asigurare se adresează companiilor ce deţin nave maritime sau utilaje plutitoare, precum: regii autonome, asociaţii ale transportatorilor, companii de turism, şantiere navale, companii petroliere, etc.


valoarea bunului potrivit facturii sau, în lipsa acesteia,valoarea pe piaţă a bunului la locul de expediere în momentul încheierii asigurării;

costul transportului, al asigurării, precum şi alte costuri legate de transportul bunului şi necuprinse în valoarea facturii;

• cheltuieli şi taxe vamale; o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.

Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurător şi care nu trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a unei nave similare la data încheierii asigurării; suplimentar, la suma asigurată a navei, se poate asigura până la 25% din valoarea navei pentru:

cazul de pierdere totală;

acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată şi valoarea navei, stabilită pentru cazurile de salvare sau contribuţie la avaria comună.

Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de timp, ci operează potrivit clauzelor internaţionale pe principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Aceasta înseamnă că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul sau magazia din localitatea de expediţie menţionată în contract, şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor obişnuite, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinaţie.

8.5. Asigurarea navelor maritime şi fluviale



Obiectul asigurării. Această asigurare, denumită „CASCO", cuprinde navele comierciale, navele de pescuit si navele colectoare, precum si alte ambarcatiuni, instalatii si utilaje plutitoare asimilate navelor, cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, salupele, slepurile s.a.

Asigurarea se poate incheia in una din urmatoarele conditii:

a. pierdere totala, avarii si raspundere pentru coliziuni ofera cea mai larga protectieasiguratului, ea acoperind: pierderea total, pierderile si avariile la nave; contributia lacheltuielile de avarie comuna si de salvare, raspunderea pentru daunele rezultind dincoliziunea navei asigurate cu alte nave, instalatii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoaresi cheltuielile decurgind din acestea. ;

b. pierdere totala, avarie comuna si raspundere pentru coliziuni ofera o protectie ceva mailimitata decit in cazul anterior, ea acoperind: pierderea totala a navei, contributia lacheltuielile de avarie comuna si de salvare, raspunderea pentru daunele rezultind dincoliziunea navei asigurate cu alte nave, instalatii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoaresi cheltuielile decurgind din acestea.;

c. pierdere totala acopera pierderea totala a navei, cheltuielile de salvare si alte cheltuielidecurgind din aceasta;

d. pierdere totala si avarii acopera pierderea totala, pierderile si avariile la nava, precum sicontributia la cheltuielile de avarie comuna si salvare.;

e. pierdere totala si avarie comuna;

f. asigurarea navelor aflate in constructie in santiere navale.

Despagubirea. In baza asigurării incheiate in una din condiţiile de mai sus, asigurătorul acorda despăgubiri pentru:

a. pagubele produse navei de urmatoarele riscuri:

• pericole ale marilor, fluviilor, lacurilor sau ale altor cai navigabile;

• incendiu, explozie;

furt comis de catre persoane din afara navei;

aruncare peste bord si luare de valuri;

piraterie;

• coliziune cu nava, avion sau alte obiecte similare ori obiecte ce cad din acestea, mijloc de transport terestru, echipamente sau instalatii de doc ori portuare;

• coliziune cu cheu, doc uscat sau de alt fel, cale de constructie, cale de lansare, suport de carenaj, ponton, mol, dig, platforma, gemandura, cablu telegrafic sau orice alt obiect fix sau plutitor, inclusiv cu gheata plutitoare;

cutremur de pamint, eruptie vulcanica sau trasnet;

accidente la incarcarea, descarcarea sau miscarea incarcaturii ori combustibilului;

• spargerea caldarilor sau a instalatiilor si orice avarie provocata de un defect latent la masini sau la corpul navei;

masuri de salvare a navei;

• masuri ce se iau de autoritrti pentru prevenirea sau micsorarea pericolului de poluare sau al amenintarii cu poluarea rezultand direct din avaria la nava;

eroare de navigatie;

neglijenta comandantului, a ofiterilor, a echipajului sau a pilotilor;

neglijenta reparatorilor sau a navlositorilor, cu conditia ca acestia sa nu fie asiguratul;

• barateria comandantului, a ofiterilor sau a echipajului, cu conditia ca paguba sa nu fie rezultatul lipsei de diligenta a asiguratului, a armatorului sau a administratorului navei.

b. cheltuielile necesare si economicoase pentru prevenirea pagubei, micsorareapagubei produse, stabilirea imprejurarilor, cauzelor, efectelor, realitarii daunei si intindereaacesteia;

c. retributiile de salvare sau asistenta acordata navei, inclusiv cheltuielile cu expertii, avocatiide judecata sau de arbitraj si altele asemanatoare pentru stabilirea acesteia;



d. cheltuielile reprezentind contributia navei la avaria comuna, inclusiv cele cu expertii,avocatii de judecata sau de arbitraj pentru stabilirea contributiei;

e. sumele ce cad in sarcina asiguratului cand, ca urmare a coliziunii navei asigurate cu altenave, instalatii portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare, acesta este raspunzator pentru:

• pierdere sau avarie la alta nava sau bun de pe aceasta, instalatie portuara ori alt obiect fix sau plutitor;

• intirziere sau pierdere de folosinta a altei nave sau bun de pe aceasta, instalatie portuara ori alt obiect fix sau plutitor;

• avarie comuna, remorcaj sau salvare in baza unui contract, a altei nave sau bun de pe aceasta, instalatie portuara ori alt obiect fix sau plutitor.

De asemenea, asiguratorul nu acorda despagubiri pentru pagubele produse navei de: razboi, razboi civil, revolutie, greve etc, decit daca acestea au fost prevazute in mod expres in contract.

In caz de pierdere totala reala, efectiva sau constructiva, ori de disparitie a navei, drept despagubire se plateste suma asigurata a acesteia si suma asigurata suplimentar. Se considera pierdere totalr constructiva a navei, atunci cind costul repunerii navei in stare de folosintr depaseste mai mult de 3/4 din suma asigurata a acesteia. Nava se considera disparuta, in situatia in care timp de 180 de zile de la data ultimei stiri primite de la aceasta, nu s-a mai reusit a se obtine vreo informatie cu privire la existenta ei.

In caz de avarie, drept despagubire se plateste cuantumul pagubei, fara scaderea uzurii. Cuantumul pagubei este egal cu costul reparatiilor partilor sau al pieselor avariate ori cu costul de inlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor parti sau piese recuperate ori deseuri.

Avariile provocate de uzura normala, deteriorarea treptata si defectele ascunse ale corpului navei, ale masinilor (motoarelor) sau ale celorlalte parti componente ale navei ori de defectarea sau incetarea functionarii partii electrice sau mecanice se despagubesc, cu exceptia valorii de inlocuire sau a cheltuielilor de reparare a pieselor sau a altor parti componente, defecte sau uzate, care au provocat avaria.

La stabilirea despagubirilor datorate de asigurator, se tine seama de fransiza, in sensul ca avariile navei se despagubesc numai in cazul in care cuantumul pagubei depaseste fransiza deductibila pe eveniment.

Fransiza nu se aplica in cazuri de avarie comuna si de avarie comuna si de coliziune cu alte nave,instalatii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.

S.6. Clubul de protectie si indemnizare(despagubire)

In procesul de exploatare a navelor maritime şi fluviale, acestea pot suferi diverse pagube, pentru acoperirea cărora armatorii apelează la asigurarea casco. La rândul lor, aceste nave pot provoca pagube altora, ceea ce angajează răspunderea armatorilor, care trebuie să dezdăuneze pe cei păgubiţi sau vătămaţi ori să suporte anumite amenzi, penalităţi după caz.

Aceste riscuri pot forma obiectul unei asigurări maritime distincte, care se realizează prin intermdiul Cluburilor de protecpe şi indemnizare (despăgubire) (în engleză: Protection and Indemnity Club; în franceză: Club de protection et indemnité). Riscurile legate de raspunderea armatorului fac parte din "Protecţie", iar cele rezultând din exploatarea navei fac parte din Indemnizare ("Despăgubire").

Intre protecţia oferită de cluburile P & I şi cea realizată prin intermediul societăţilor de asigurare există mai multe deosebiri:

o Astfel, protecţia oferită de un asemenea club este mutuală, adică membrii clubului - diverşi armatori - sunt în acelaşi timp şi asigurători şi asiguraţi. Fiecare armator, devenit membru al unui club P & I, contribuie la acoperirea daunelor suferite de alti membri ai clubului si, la rândul său, beneficiază de contribuţiile celorlalţi membri la acoperirea propriilor daune. Un armator care încheie un contract de asigurare cu o societate comercială de asigurare devine asigurat, iar relaţiile dintre el şi societate sunt cele existente între asigurat şi asigurător.

o Nivelul primelor de asigurare datorate de asiguraţi societăţilor de asigurări se stabileşte, de regulă, pe piaţa asigurărilor şi, o dată prevăzut Tn contract, el nu se mai corectează, chiar dacă pe parcurs s-a dovedit a fi neacoperitor pentru societatea de asigurări. în cazul cluburilor

P & I, contribuţia iniţială a membrilor asociaţi este revizuibilă; la finele anului, dacă ea s-a dovedit subdimensionată, membrii clubului achită o.contribuţie suplimentară.

o În prima brută plătită de asigurat societăţii de asigurări se include şi profitul asigurătorului, ceea ce nu se întâmplă în cazul cluburilor P & I. Acestea din urmă folosesc veniturile realizate (din cotizaţii, plasamente şi din reasigurări acceptate) pentru acoperirea cheltuielilor lor (pentru despăgubiri, cedări în reasigurare, cheltuieli de administraţie).



o Protecţia oferită de societăţile de asigurări este limitată ca valoare, în timp ce protecţia oferită de cluburile P & I este, de regulă, nelimitată. (Acestea din urmă limitează numai acoperirea pe care o oferă pentru răspunderea în caz de poluare cu ţiţei la 500 mii. de dolari S.U.A.);

o Membrii clubului formează un colectiv de armatori independenţi sau de societăţi comerciale având aceleaşi Interese.

o Un club P & 1 acoperă în general riscurile pe care nu le acceptă societăţile de asigurări ("despăgubire"), şi anume: lipsuri şi avarii constatate la descărcarea mărfurilor de pe navă; contribuţia mărfii la avaria comună, când aceasta nu s-a putut încasa de la proprietarii mărfurilor, din cauză că nava nu era în stare de navigabilitate; amenzi aplicate navei pentru infracţiuni la legile vamale sau la cele ale imigraţiei; daunele cauzate altei nave sau danelor, cheiurilor, geamandurilor şi altor obiecte portuare fixe sau plutitoare; cheltuieli pe care armatorul este obligat să le efectueze pentru ridicarea epavei; accidente de muncă, spitalizare, decese şi funeralii ale personalului navei sau ale muncitorilor folosiţi de navă; cheltuieli de carantină; franşizele avariilor particulare rămase în sarcina armatorului, contaminarea mărfurilor etc.

o Pe linie de "protecţie",'Clubul face anchete pentru elucidarea împrejurărilor în care s-a produs evenimentul, în care este implicată răspunderea membrilor săi, ajută în procesele privind încasarea de navlu, contrastalii, remuneraţii de salvare, reparaţii necorespunzătoare, furnizare de combustibil de calitate inferioară, abuzuri săvârşite de autorităţile portuare etc.

Obiectivul unui Club P & I este de a furniza fiecărui membru al său acoperirea pe care acesta o doreşte şi un serviciu competent consultativ de informaţii şi dimensionare a daunelor, la un preţ rezonabil. Problema principală a unui asemenea club este fixarea corectă a contribuţiei datorate, deoarece nu poate exista o primă fixă, aceasta constituind o antiteză a mutualităţii. Fiecare membru al clubului plăteşte pentru daunele Iul proprii obişnuite şi de asemenea suportă partea sa din daunele excepţionale ale sale şi ale fiecărui alt membru. în consecinţă, fiecare membru va plăti "cotizaţii în avans", pentru acoperirea daunelor obişnuite,si cotizaţii suplimentare", pentru acoperirea daunelor excepţionale, cotizaţii ce sunt stabilite în funcţie de felul navei, diferenţiat pentru tancuri, nave pentru transportul mărfurilor în vrac, nave de pasageri etc.

Deşi la baza activităţii Cluburilor P & I stă principiul mutualităţii absolute, totuşi unele cluburi acceptă, în mod excepţional şi numai pentru unele flote proprietate de stat, acoperirea pe bază de primă fixă.

Stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor întâmplărilor care sunt în răspunderea armatorilor se face prin corespondenţii cluburilor, uneori ajutaţi de experţi. Aceştia stabilesc stadiul şi aspectul legal al problemei, făcând investigaţiile necesare printre membrii echipajelor sau alte persoane care pot fi interesate. Dacă este necesar, se pot lua depoziţii echipajelor sau altor persoane, prin organele oficiale (notar plublic), pentru a putea fi folosite în acţiunile judecătoreşti ulterioare.

CAPITOLUL 9 - ASIGURĂRI AVIATICE

Piaţa asigurărilor de aviaţie din România este destul de restrânsă datorită numărului redus de companii de transport aerian. Datorită răspunderilor foarte mari, se practică sistemul de reasigurare în cele mai multe cazuri reasigurătorul fiind o companie internaţională.

Cumpărătorii acestor poliţe de asigurare pot fi persoane juridice sau fizice reprezentând companii de transport aerian, cluburi aeronautice sau pur şi simplu proprietari de avioane.

Tipuri de aparate de zbor: aeronave ale liniilor de transport aeriene; aeronave proprietate personală; aeronave de zbor aflate in proprietatea corporaţiilor; aeronavele de închiriat; aeronavele speciale.

La fiecare contract de asigurare se examinează: calităţile pilotului, tipul aparatului de zbor, dotarea electronică de la bord, aspectele geografice ale zborurilor, scopul folosirii aparatului de zbor

9.1 Istoric

Asigurarea de aviaţie a fost introdusă pentru prima oară în primii ani ai secolului 20. Prima polita de asigurare de aviaţie a fost scrisă de către Lloyd's din Londra în 1911. Compania a oprit din scris politicile de aviaţie în 1912, după ce vremea rea şi accidentele dese au cauzat pierderi importante.

Se crede că primele poliţe de aviaţie au fost subscrise de către comunitatea maritimă de subscriere de asigurări.

În 1929, Convenţia de la Varşovia a fost semnată. Convenţia reprezintă un punct de plecare pentru a stabili termenii, condiţiile şi limitările de răspundere pentru transportul aerian - aceasta a fost prima recunoaştere a industriei aeriene aşa cum o ştim astăzi.



Până în 1933 Uniunea Internaţională de asigurare maritimă (IUMI) înfiinţează o comisie de aviaţie, iar in 1934 opt companii europene de asigurare de aviaţie au pus bazele în mod oficial a Uniunii Internaţionale a Asiguratorilor Aviatici (IUAI).

Piaţa de asigurări din Londra este în continuare cel mai mare centru unic de asigurare de aviaţie. Piaţa este alcătuită din tradiţionale sindicate Lloyd's din Londra şi numeroase alte pieţe tradiţionale de asigurare. Tot restul lumii există pieţe naţionale stabilite în diferite ţări, acest lucru depinde de activitatea de aviaţie în cadrul fiecărei ţări, SUA are un procent mare din flota mondială de aviaţia generală şi are o mare piaţă stabilită .

Nici un singur asigurător are resurse pentru a păstra un risc de mărimea unei companii aeriene importante, sau chiar o proporţie substanţială de un astfel de risc. Natura catastrofala a asigurarării de aviaţie poate fi măsurată în numărul de pierderi care costa asiguratorii sute de milioane de dolari.



9.2 Tipuri de poliţe

Principalele tipuri de asigurare aviatică :

• Asigurarea aeronavei - se asigură aeronava pentru pierdere totală sau parţială şi pentru avarii la corpul aeronavei, părţi componente şi echipamente. Datorită caracterului internaţional al asigurărilor şi reasigurărilor de aviaţie, există o practica relativ uniformă, neexistând mari diferenţieri între ofertele şi acoperirile asigurătorilor.

• Asigurarea de răspundere faţă de terţi se poate încheia la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje, marfa transportată precum şi pagube provocate terţilor. In categoria de „terţi" sunt incluse persoane aflate la sol, ocupanţii, bagajele, marfa altei aeronave cu care a interferat cea a asiguratului. Excluşi din aceasta categorie sunt angajaţii asiguratului şi subcontractanţii acestuia aflaţi în exercitarea serviciului, ocupanţii aeronavei asigurate şi daunele asupra bunurilor aparţinând asiguratului.

• Asigurarea de accident de aviaţie - acoperă riscurile de accident şi cheltuielile de judecată legate de acesta în limitele stabilite în poliţa. Accidentul este definit de obicei în poliţa de asigurare drept un eveniment neaşteptat, neobişnuit şi având o sursă exterioară pasagerului. Acesta trebuie să se petreacă între momentul îmbarcării pe aeronava şi cel al debarcării.

• Asigurarea de răspundere a producătorului - se referă atât la aeronava ca întreg cât şi la părţile componente produse şi încorporate. Excluderile tipice se referă la răspunderea faţă de personalul angajat, răspundere contractuală, pierderi sau distrugeri de bunuri aflate sub custodia asiguratului.

• Asigurarea de răspundere pentru pasageri şi bagajele acestora - este reglementată prin Convenţia pentru unificarea unor reguli cu privire la transportul aerian internaţional de la Varşovia (12 oct. 1929 ). În urma acesteia limita despăgubiri pentru pasageri este stabilită în biletul de călătorie.

Asigurarea pentru pierderea licenţei - se poate încheia pentru profesioniştii care prin domeniul lor de activitate au nevoie de licenţă (piloţi, instructori de zbor, controlori de trafic aerian). Există riscul ca din motive medicale sau de altă natură, aceasta licenţă să nu fie reînnoită, să fie suspendată sau retrasă, astfel poliţa individuală încheiată pe o perioadă de timp determinată va stabili o sumă plătibilă în cazul evenimentului asigurat.

Valoarea contractului de asigurare este determinată în funcţie de tipul aparatului de zbor şi de numărul de persoane care pot zbura în calitate de pasageri sau membri ai echipajului.De regulă poliţele se încheie acoperind „toate riscurile" cu anumite restricţii specificate în contract, o poliţă completă cuprinzând:

asigurarea aeronavei;

răspunderea faţă de pasageri;

răspunderea faţă de terţi.

CAPITOLUL 11 - ASIGURĂRI DE BUNURI

11.1. Asigurări de bunuri (proprietăţi)

Asigurările de bunuri se încadrează în clasele 8 şi 9 conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurăilor.

• Clasa 8 - Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, care acoperă orice daună parţială sau totală cauzată proprietăţilor şi bunurilor, cauzată de incendiu, cutremur, inundaţie, alte calamităţi naturale etc.



• Clasa 9 - Alte asigurări de daune la proprietăţi, asigurări care acoperă orice daună parţială sau totală suferită de proprietăţi sau bunuri, cauzată de grindină sau îngheţ şi de alte evenimente.

Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.

Interes asigurabil

O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.

În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Există situaţii în care unele persoane, altele decât proprietarul, pot avea interes faţă de un bun, cum ar fi:

• proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una sau mai multe persoane are dreptul de a asigură bunul respectiv la întreaga valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;

• proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar - în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se încheie un contract de asigurare în numele ambelor părţi;

• proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de asigurare, o face în numele şi în folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare de la proprietar;

• proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în ceea ce priveşte bunul pe care îl deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru orice daună produsă bunului respectiv;

• persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.

In concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice, bunuri primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi expoziţiilor şi bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.

Începutul şi încetarea răspunderii

Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de asigurare şi emiterea de asigurător a poliţei de asigurare, fiind valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în poliţă la adresele încheiate în aceasta.

Răspunderea asigurătorului începe la ora 0000 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 2400 a zilei în care încetează asigurarea. Răspunderea asigurătorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, situaţie ce apare în următoarele împrejurări:

prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;

• asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile;

• rezilierea contractului de asigurare la cererea contractantului.

Suma asigurată

Stabilirea sumei asigurate se face după stabilirea valorii la care se asigură bunurile în cauză. Uzual se utilizează următoarele valori:



• Valoarea reală a bunurilor (ex. locuintele de tip casă/vilă) - în cazul bunurilor se stabileşte în funcţie de valoarea de nou din care se scade uzura corespunzătoare duratei de folosinţă deja parcurse faţă de durata de utilizare normală.

• Valoarea de înlocuire a bunurilor - este valoarea la care bunurile pot fi înlocuite cu altele noi. In cazul clădirilor valoarea de înlocuire reprezintă valoarea de piaţă. Valoarea de înlocuire se poate stabili după actele de proprietate şi a documentelor de plată aferente achiziţiei sau construirii locuintei. In cazul bunurilor, pe baza documentelor care atestă achiziţia bunurilor (contracte, facturi, chitanţe, etc.).

• Valoarea de piaţă a bunurilor (ex. locuinţele tip apartament în bloc) - este suma estimată (cel mai probabil preţ) pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluarii, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare (anunţată la vânzare într-un mod adecvat), în care părţile implicate au acţionat în cunostinţă de cauză, prudent (informare despre natura şi caracteristicile proprietăţii, utilizarea acesteia, situaţia pieţei la data evaluării) şi fără constrângere (motivare pentru tranzacţie). Deşi definiţia este sofisticată, scopul valorii de piaţă este de a da posibilitatea unui proprietar de apartament să cumpere un apartament similar într-o zona cotată asemănător, în cazul unei daune totale. In consecinţă această valoare este utilizată în special pentru apartamente.

• Valoarea agreată a bunurilor - este valoarea stabilită prin acord între asigurat şi asigurător, de regulă pe baza unei evaluări făcute de un expert.

Supra-asigurare şi sub-asigurare

Datorită faptului că stabilirea Sumei Asigurate este un proces destul de dificil în unele situaţii, pot apărea frecvent la asigurările de bunuri cazuri de supra sau sub-asigurare. Ambele situaţii sunt dezavantajoase atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător prin consecinţele ce apar în caz de daună.

Supra-asigurarea apare în situaţia în care evaluarea bunului sau declaraţia asiguratului duc la stabilirea unei Sume Asigurate mai mari decât valoarea corectă. Dezavantajul asigurătorului constă în pierderea interesului asiguratului în a proteja bunul respectiv şi plata unei despăgubiri prea mari în cazul producerii riscului. Pentru asigurat, supra-asigurarea duce la plata unei prime mai mari inutil, pentru că în caz de daună, este posibil ca evaluarea să ducă la stabilirea unei despăgubiri conform cu valoarea corectă.

Sub-asigurarea este de regulă consecinţa dorinţei asiguratului de a plăti o primă de asigurare mai mică. In această situaţie, în caz de daună totală, despăgubirea se va limita la Suma Asigurată chiar dacă valoarea daunei este mai mare. Pentru daune parţiale, în urma evaluării, se va face o despăgubire proporţională, conform cu raportul primei plătite faţă de prima corectă de asigurare.

Responsabilitatea stabilirii unor valori corecte şi a unei Sume Asigurate corespunzătoare aparţine atât asiguratului cât şi asigurătorului. Totuşi este de datoria asigurătorului sau a reprezentantului acestuia, să se asigure că asiguratul înţelege pericolul acestor situaţii şi să încerce să stabilească valori corecte.

Tipuri de asigurări

Dintre tipurile de asigurări de bunuri care sunt încheiate pe piaţa românească amintim:

8. Asigurarea obligatorie a locuinţei (PAD);

9. Asigurarea de incendiu;

10. Asigurarea complexă a locuinţei;

11. Asigurarea de avarii accidentale;

12. Asigurarea de construcţii - montaj;

13. Asigurarea echipamentelor electronice;




1. Asigurarea obligatorie a locuinţei (PAD)

Această asigurare este destinată asigurării locuinţelor conform Legii 260/2008, pentru cazurile de dezastre naturale. Locuinţa, locuinţa socială, locuinţa de serviciu, locuinţa de intervenţie, locuinţa de necesitate, locuinţa de protocol, casa de vacanţă au sensurile stabilite la art. 2 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. In cazul locuinţelor situate în condominii, prin locuinţă se înţeleg atât spaţiile aflate în proprietate exclusivă, cât şi cota parte din coproprietatea indiviză asupra spaţiilor şi a elementelor de construcţii comune.

Conform legii 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţei, prin dezastru natural (care se manifestă ca fenomen natural) se înţelege:

cutremure de pământ;

alunecări de teren;

inundaţii.

Locuinţele au fost împărţite în două tipuri:

Tipul A - construcţie cu structură de rezistenţă din beton armat, metal, ori lemn sau cu pereţi exteriori din piatră, caramidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic.

Tipul B - construcţie cu pereţi exteriori din caramidă nearsă sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic.

Poliţa de asigurare împotriva dezastrelor naturale este înscrisul ce atestă încheierea contractului de asigurare a locuinţei, identificată şi prin abrevierea PAD, în temeiul căruia asigurătorul se obligă să platească asiguratului despăgubirea totală sau parţială pentru prejudiciile produse locuinţei ca urmare a producerii riscului asigurat, în condiţiile şi în limitele stabilite de legea nr.260/2008 şi, după caz, ale celorlalte clauze înscrise în poliţa sau în contractul de asigurare.

PAID (Poolul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale) este societatea comercială de asigurare-reasigurare, constituită prin asocierea societăţilor de asigurare autorizate să încheie asigurări obligatorii pentru locuinţe şi a altor persoane juridice, în conformitate cu prevederile Legii privind asigurarea obligatorie a locuinţei, ale Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale normelor aprobate în aplicarea acestor legi, şi identificată şi prin abrevierea PAID.

Suma asigurată obligatoriu este limita maximă de despăgubire care poate fi acordată de asigurător pentru daunele provocate construcţiei, în funcţie de tipul locuinţei, ca urmare a producerii unui risc asigurat.

Prima de asigurare este de 10 euro pentru locuinţele de tip B - construcţie cu pereţi exteriori din cărămidă nearsă sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic (35% din total), respectiv 20 de euro pentru casele de tip A - cu structură de rezistenţă din beton armat, metal sau lemn (65%). Proprietarii care nu îşi asigură locuinţele riscă o amendă între 100 şi 500 de lei, iar constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către primari şi de persoanele împuternicite în acest scop.

2. Asigurarea de incendiu

Asigurarea de incendiu se referă la o categorie mai largă de clădiri din mai multe sectoare cum ar fi: administrativ, comercial (servicii), social-cultural, industrial, agricol. Asigurările de incendiu pot fi vândute în cadrul unor pachete de asigurări (avarii accidentale, echipamente electronice, întrerupere a afacerilor, răspundere civilă, asigurări de persoane).

Obiectul asigurării îl constituie clădirile şi/sau bunurile conţinute în acestea (bunurile trebuie precizate în mod expres în specificaţia poliţei şi să se afle la adresa menţionată).

Riscuri asigurate pe acest tip de asigurare sunt:



riscurile asigurate FLEXA (pachet de riscuri) respectiv:

o F (fire) - incendiu;

o L (lightening) - trăsnet;

o E X (explosion) - explozie;

o A (aircraft) - căderi de corpuri pe locuinţa asigurată;

Riscul de cutremur (distrugerile să aibă aceeaşi cauză sau aceeaşi locaţie);

Riscuri atmosferice (furtună, grindina, ploaie torentială, inundaţie, viitura, greutatea stratului de zăpadă/gheaţă, avalanşa de zăpadă);

Boom sonic (acţiunea directă a presiunii generate de spargerea zidului sonic de către o aeronavă în zbor).

Coliziunea cu alte autovehicule (lovirea locuinţei asigurate de către vehicule sau autovehicule);

• Grevă, revoltă, tulburările sociale (acţiunea persoanelor ori acţiunea oricărei autorităţi legal constituite în suprimarea /limitarea consecinţelor);

Vandalismul;

• Apa de conductă şi scurgeri prin sprinklere;

• Alunecarea şi prăbuşirea de teren;

• Echipamente portabile utilizate în afara locaţiei asigurate;

Costuri suplimentare (ore suplimentare, lucru pe timp de noapte, zilele legale de odihnă şi sărbătorile legale);

• Bunuri păstrate în incinte frigorifice;

• Furtul, prin efracţie sau tâlharie, al bunurilor conţinute în clădiri;

• Furtul elementelor de

construcţie; Bunuri casabile;

Onorarii profesionale; Autorităţi

publice;

• Asigurarea, amenajărilor şi îmbunătăţirilor;

• Clădiri

nefinalizate;

Terorism.

Pentru calculul sumei asigurate pot fi luate în considerare mai multe valori: valoarea reală a bunurilor, valoarea de înlocuire a bunurilor (costul construirii, producerii sau achiziţionării bunului), valoarea contabilă a bunurilor, valoarea agreată a bunurilor (evaluare întocmită de evaluator atestat). Suma asigurată se micşorează în urma producerii sau apariţiei unui eveniment asigurat cu valoarea daunei plătite - se poate reîntregi după daună cu acordul ambelor părţi (prima corespunzătoare). Suma asigurată se poate actualiza pe parcursul perioadei de asigurare dar pot exista de la inceput situatii ca: subasigurarea - caz în care se calculează o despagubire pe principiul proportionalitatii şi supraasigurarea - caz în care se calculează o despagubire de până la limita sumei asigurate.

In cazul asigurărilor de incendiu, există bunuri excluse, care ţin de specificul produselor în cadrul diferitelor societăţi şi riscuri excluse generale cum sunt: războiul, invazia, acţiunea unui duşman extern, ostilităţi, război civil, grevă, grevă patronală, revoltă, tulburările civile, actele teroriste ori sabotajul, reacţia nucleară, radiaţia nucleară, contaminări radioactive, prejudiciile produse, favorizate, agravate cu intenţie de către asigurat.

La inspecţia de risc, se urmăresc principalele surse de risc, care pot influenţa nivelul primelor de asigurare, cum ar fi:



zona în care este amplasat obiectivul asigurat;tipul de sol pe care este amplasat obiectivul;activitatea care are loc la locaţia asigurată;accesul la locaţia asigurată şi la componentele acesteia;tipul construcţiilor asigurate sau în care se află bunurile asigurate;măsurile de prevenire sau limitare a evenimentelor asigurate;vecinităţi;nivelul de organizare a activităţilor şi nivelul de disciplină tehnologică; existenţa şi

eficienţa măsurilor de protecţie în trecut.

3. Asigurarea complexă a locuinţei

Asigurarea complexă se referă la protecţia oferită de asigurător pentru clădirea asiguratului şi conţinutul acesteia. Proprietarul locuinţelor asigurate poate fi: persoană fizică sau persoană juridică (locuinte de serviciu, de protocol).

Interesul asigurat este interesul cu privire la locuinţa asigurată - al proprietarului - asigurarea se incheie pentru locuinţa propriu-zisă şi/sau bunurile conţinute; al chiriaşului - solicitantul doreşte încheierea asigurării pentru bunurile aflate în proprietatea, deţinerea sau folosinţa să - în cazul în care locuieşte într-o clădire închiriată.

Riscurile asigurate sunt în principal de tipul FLEXA şi în completare cu celelalte menţionate mai sus: riscul de cutremur (distrugerile să aiba aceeaşi cauză sau aceeaşi locaţie), riscuri atmosferice, boom sonic, coliziunea cu alte autovehicule, greva, revolta, tulburările sociale, vandalismul, apa de conductă şi refularea, alunecarea şi prăbuşirea de teren, distrugeri provocate de animale etc.

Suma asigurată este aleasă după cum a fost prezentat şi la asigurarea de incendiu şi agentul de asigurare are datoria să-l ghideze pe asigurat către o Sumă Asigurată corectă.

Franşiza este menţionată în specificaţia poliţei ca franşiză atinsă sau deductibilă şi poate fi exprimată ca valoare absolută sau procentual din suma asigurată ori din daună.

Excluderile sunt asemănătoare cu cele prevăzute la asigurarea de incendiu, societăţile avînd posibilitatea să mărească sau să micşoreze aria excluderilor în funcţie de produs.

Perioada de asigurare este de 12 luni, răspunderea asigurătorului începe la ziua/ora de start a perioadei de asigurare precizate în specificaţia poliţei, dar nu mai devreme de ora 0000 a următoarei zilei după ziua în care s-a plătit prima de asigurare şi înceteaza la momentul precizat expres în specificaţia de asigurare (ora 2400 a ultimei zile).

4. Asigurarea de avarii accidentale

Asigurarea de avarii accidentale este destinată în special sectorului industrial fiind un mijloc de protejare a maşinilor împotriva avariilor de natură electrică şi mecanică. Aceasta este parte din categoria asigurărilor tehnice, asigurare de tip "toate riscurile" sau asigurare complementară asigurării de incendiu.

Asigurările de avarii accidentale pot fi vândute împreună cu alte asigurări: de incendiu, de întrerupere a afacerilor, echipamente electronice, răspundere civilă, persoane etc.

Obiectul asigurării este reprezentat de maşini:

omologate (procedura de punere în funcţiune);

în stare bună de funcţionare şi operaţionale fiind în:

o uz ori în repaus, pregătite şi apte de lucru;

o timpul curăţării, inspecţiei sau întreţinerii;

o timpul reviziei;

o timpul mutării în altă poziţie la aceeaşi adresă;

o timpul reasamblării ulterioare.



Riscurile asigurate sunt avariile electrice şi mecanice ale maşinilor sau daunele produse maşinilor de alte maşini. Există şi clauze adiţionale cum ar fi: Fenomene atmosferice; Benzi transportatoare şi lanţuri;Cabluri electrice;Tuburi electronice şi lămpi de iluminat;Maşini portabile; Agenţi frigorifici;Lubrifianţi şi agenţi de racire;Lichide hidraulice;Cabluri şi bobinaje electrice;Lucru sezonier;Lucru alternativ;Bunuri înconjurătoare; Boilere şi recipiente sub presiune;Explozia sau deformarea boilerelor sau recipientelor sub presiune;Centrale termice;Costuri de demolare, demontare şi remontare;Costuri şi/sau cheltuieli necesare înlăturării urmărilor avariilor accidentale.

In ce priveşte suma asigurată, în cazul asigurărilor de avarii accidentale, aceasta se stabileşte la nivelul valorii de înlocuire a bunurilor. In cazuri excepţionale, aceasta poate fi stabilită la valoarea reală a bunurilor, valoarea contabilă a bunurilor sau valoarea agreată a bunurilor.

Franşiza este menţionată în specificaţia poliţei la fel ca la toate asigurările de bunuri; poate fi exprimată în valoare absolută - ca valoare fixă sau procentual - procent din suma asigurată/daună.

5. Asigurările de construcţii-montaj

Asigurările de construcţii-montaj (abreviere CAR-EAR) fac parte din categoria asigurărilor tehnice şi sunt specifice mediului de contrucţii-montaj. Este o poliţă de tipul „toate riscurile".

Acest tip de poliţă se aplică lucrărilor de construcţii care pot fi:

• Organizare de şantier (baracamente, magazii, dormitoare);

• Fundaţii (terasamente, batere a piloţilor, îmbunătăţirea solului, izolaţii etc.);

• Clădiri (toate felurile de clădiri);

Poduri, viaducte;

Drumuri, căi ferate, şosele, piste de transport;• Tunele, puţuri;

Conducte;

Pe uscat: ape uzate, apa curentă, magistrale;

Subacvatice: care traversează ape curgatoare, de coastă sau marine;• Baraje;

Construcţii civile speciale (tratarea apei şi reţele de canalizare, rezervoare, turnuri etc);

Canale (irigaţii), îmbunatăţiri funciare (recuperare teren, asanări), lucrări generate pe râuri (bariere contra revărsărilor, devierea cursurilor etc.);

Lucrări de coastă şi marine (sparge -valuri, pereţi marini, cheiuri şi debarcadere, docuri etc.);

Clasificarea clădirilor se face după mai multe criterii şi anume:

5. Din punct de vedere al destinaţiei: Rezidenţiale, Nerezidenţiale, Comerciale, Industriale, Alte destinaţii;

6. Din punct de vedere al structurii de rezistenţă: Cu structură din zidărie portantă, Cadre de beton armat, Panouri prefabricate, Metal, Lemn;

7. Din punct de vedere al finisajelor: Inclusiv finisaje, Exclusiv finisaj;

8. Din punct de vedere al instalaţiilor interioare: Instalaţii electrice, Instalaţii sanitare, Instalaţii termice, Instalaţii de ventilaţie etc.

Răspunderea asigurătorului începe odata cu începerea lucrărilor/descărcarea pe şantier a bunurilor şi încetează în cazul:

> CAR - la predarea sau punerea în funcţiune a lucrării de construcţii /părţi din lucrările contractate asigurate;

> EAR - la predarea sau la finalizarea primului test de sarcină (instalaţie/utilaje), dar nu mai târziu de 4 săptămani de la începerea testelor.

Se pot asigura:



Lucrări contractuale - lucrările de construcţii - montaj cuprinzând valoarea contractului, materialele, manopera şi serviciile utilizate.

Dotari de şantier (construcţii şi echipamente) - barăcile, containerele, schelele, cofrajele, utilităţile de apă, gaze, energie electrică.

• Utilaje de construcţii - macarale, utilaje statice, utilaje mobile, utilaje de foraj. ATENTIE! Vehiculele înmatriculabile în circulaţie fac obiectul altei asigurări.

Bunuri existente pe şantier.

Suma asigurată în cazul daunelor materiale (secţiunea 1) se stabileşte astfel:

• Lucrările contractuale - valoarea totală estimată a lucrărilor de construcţii/montaj la finalizarea proiectului inclusiv valoarea contractului precum şi valoarea materialelor, serviciilor şi monopera;

Dotările de şantier - valoarea reală;

• Utilajele de şantier - valoarea de nou;

• Bunuri existente pe şantier - valoarea declarată de asigurat; Cheltuieli de

evacuare după o daună - valoarea declarată de asigurat;

• Alte articole - valorile declarate de asigurat;

Suma asigurată în cazul răspunderii civile faţă de terţi (secţiunea 2) se stabileşte după valoarea declarată de asigurat (20% din Suma asigurată la secţiunea 1). Limita de despăgubire poate fi pentru: daune materiale; vătămări corporale.

In ce priveşte riscurile asigurate, poliţa CAR-EAR este o poliţă de tipul „toate riscurile" adică: Incendiu, Trasnet, Explozie, Cutremur, Inundaţii, Furtună, Alunecări sau prăbuşiri de teren, Furt, Erori de execuţie, Neglijenţă, Scurtcircuit, Supratensiune.

6. Asigurarea echipamentelor electronice

Asigurarea echipamentelor electronice (abreviere EEI) este specifică mediului de afaceri (industrial şi comercial) şi face parte din categoria asigurărilor tehnice. Este o poliţă de tipul „toate riscurile", incluzând: asigurări de incendiu, întrerupere a afacerilor, avarii accidentale, răspundere civilă, asigurări de persoane.

Echipamentele electronice sunt realizate din componente electronice (cipuri, tranzistori) iar scopul lor nu este realizarea mişcării ci calculul, măsurarea, prelucrarea datelor, transferul de informaţie, comandă etc.

Echipamentele electronice sunt grupate în:

• Echipamente de prelucrare de date şi de birotică (calculatoare, laptopuri, calculatoare servere, centre de prelucrare date, echipamente intrare-ieşire, automate bancare, maşini de facturat şi contabilizat, automate poştale);

Echipamente de comunicatie şi radio ( faxuri, centrale telefonice, telefoane, unităţi ISDN, sisteme de antene, telescoape, staţii radio, sisteme de navigaţie, echipamente radio);

Echipamente medicale (cu raze X, tomografie pe calculator, computer tomograf, unitati MR, aparate pentru anestezie, echipamente dentare, laboratoare medicale);

Echipamente pentru grafică (gravare electronică, compunere a culorilor, developare film, culegere texte, scanere);

• Echipamente de radiodifuziune şi televiziune (studiouri de transmisie radio, foto, film, televiziune, camere de luat vederi, laboratoare film, care de transmisie radio şiTV);



• Echipamente de alarmă, testare, măsurare, automatizare (control trafic, paramentrii mediu, microscoape electronice, roboţi industriali, pontare, case de marcat, automate de schimb bani, iluminare stradală);

Alte echipamente (alimentare, cabluri externe, simulatoare de zbor/navigaţie, reclame luminoase, ceasuri luminoase).

Sursele de daune materiale sunt:

Omul - neglijenţă, manipulare neadecvată, erori de operare etc.;

Focul - incendiul, explozia, implozia, lovitura direct a trăznetului;

Apa - apa de robinet, de flux, de inundaţie, revarsări;

Calamităţile naturale - vântul, furtuna, grindina, avalanşa;

Tehnologia - construcţie defectuoasă, erori de proiectare, defecte de material etc.


Asigurarea de întrerupere a afacerilor (abreviere BI) nu poate fi încheiată ca o asigurare de sine stătătoare, ci poate însoţi asigurările de clădiri şi conţinut sau pe cele tehnice. Acest tip de asigurare acoperă consecinţa riscului de întrerupere al afacerii. Dauna presupune pierderi materiale sau pierderi financiare.

Obiectul asigurării îl constituie acoperirea pierderii de „profit brut" ca urmare a întreruperii parţiale sau totale a activităţii asiguratului. Prin profit brut se înţelege profitul contabil din activitatea de exploatare + cheltuieli permanente din activitatea de exploatare

Suma asigurată reprezintă rezultatele financiare estimate. Profitul brut estimat pentru perioada de asigurare pe baza rezultatelor calculate, respectiv profitul brut calculat al ultimului an financiar extrapolat pentru durata perioadei cuprinse în asigurare.

Perioada de despăgubire este perioada de întrerupere a activităţii pentru care se plătesc despăgubiri în condiţii normale de rapiditate şi preocupare pentru restabilirea activităţii. Perioada maximă de despăgubire folosită uzual este de 12 luni.

Principalele excluderi pe poliţa BI sunt:

întreruperea afacerii nu se datorează unor riscuri agreate pentru daune materiale;

perioada de întrerupere se prelungeşte datorită:

o unor modificări/îmbunătăţiri la bunurile asigurate;

o angajării/instruirii de personal;

o acţiunii greviste;

o lipsei pregătirii tehnice/organizatorice ;

o hotărârii emise de autorităţi;

pierderile financiare sunt rezultatul întreruperilor de orice fel apărute la terţi, pierderii clientelei sau cotei de piaţă etc.



CAPITOLUL 11 - ASIGURAREA AUTO

11.1. Asigurarea autovehiculelor pentru avarii şi furt - CASCO

Prin poliţa de asigurare CASCO se pot asigura toate autovehiculele înmatriculate sau în curs de înmatriculare în România, care sunt în stare de funcţionare, au o stare de întreţinere bună şi nu prezintă avarii ale caroseriei şi ale pieselor casabile.

Prin autovehicule se înţelege vehiculele destinate transporturilor terestre, care sunt acţionate pe principiul motorului:

Autovehiculele destinate transportului de persoane: autoturisme, autobuze (autocare), motocicluri (motociclete, scutere, motorete);

Autovehicule destinate transportului de bunuri: autocamioane, autofurgonete (autodube), autobasculante, autocisterne;

Autovehicule speciale (construite sau echipate pentru diverse destinaţii speciale): autostropitori, automăturători, autovehicule pentru stingerea incendiului, autosanitare;

Remorci auto având unul sau mai multe axe care sunt trase de un vehicul.

Riscuri asigurate şi excluderi

CASCO acoperă doar daunele produse la autoturismul asigurat, atâta timp cât autoturismul este înscris legal în circulaţie (înmatriculat provizoriu sau definitiv) şi aparţine proprietarului înscris în poliţa de asigurare (radierea maşinii determină încetarea automată a poliţei casco, cu excepţia radierilor la sfârşitul contractelor de leasing).

Riscurile asigurate se împart în 4 mari categorii:

• avarie parţială (accident în trafic, indiferent de cine este vinovat; avarie în parcare cu autor cunoscut/necunoscut) = avarie a cărei reparaţie nu costa mai mult decât un plafon stabilit de asigurător (de regula 75-80% din Suma Asigurată).

avarie totală (situaţia de avarie totală se stabileşte de către asigurator pe baza unui deviz de reparaţie sau a unui memoriu tehnic din care reiese că maşina nu mai poate fi adusă în parametrii de siguranţă specificaţi de producător, ambele documente se întocmesc de către un service specializat şi autorizat Registrul Auto Român).

furt parţial (furtul unor părţi din maşina, inclusiv roata de rezervă; tot la aceasta situaţie se includ şi avariile produse maşinii de hoţ: geam spart, bord deteriorat, chiar şi în cazurile de tentativă de furt)

furtul total (dispariţia totală a maşinii). Conform legii, orice furt trebuie reclamat la poliţie (la secţia în raza căreia s-a produs/constatat dauna). Toţi asigurătorii vor solicita documentele emise de poliţie, pentru despăgubire.

Societatea de asigurări acordă despăgubiri, în limita sumei asigurate, asiguratului sau beneficiarului desemnat, pentru:

pagubele provocate autovehiculului de loviri, ciocniri, zgârieri, răsturnări, căderi(inclusiv cu prilejul transbordării), cădere de corpuri pe autovehicul; furtulautovehiculului sau al unor părţi componente ori piese ale acestuia, precum şi pentrupagubele provocate acestuia ca urmare a furtului sau tentativei de furt;

pagubele produse autovehiculului de: incendiu, explozie, afumare, pătare, carbonizare sau diverse distrugeri, ca urmare a incendiilor;

pagubele produse autovehiculului de inundaţii, cutremur, uragan, trăsnet, prăbuşire sau alunecare de teren, ploaie torenţiala, grindina, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşa de zăpadă, acţiunea mecanică a apelor curgătoare sau a obiectelor purtate deape;

pagubele produse dotărilor suplimentare montate la autovehicul, declarate de asigurat în cererea-chestionar, a căror valoare este inclusă în suma asigurată a autovehiculului, numai dacă aceste pagube au rezultat ca urmare a producerii riscurilor asigurate;

pagubele produse autovehiculului ca urmare a măsurilor luate pentru salvarea lui;

cheltuielile efectuate în vederea transportului autovehiculului avariat la atelierul de reparaţii care poate efectua reparaţia, cel mai apropiat de locul accidentului, sau la locul de adăpostire al autovehiculului, dacă acesta nu poate fi deplasat prin forţa proprie.



Nu sunt cuprinse în asigurare:

pagubele cauzate autovehiculului de întreţinerea necorespunzătoare sau de o utilizare improprie;

pagubele produse anvelopelor prin tăiere, înţepare, explozie, cu excepţia cazurilor când aceste pagube au rezultat ca urmare a producerii unor riscuri asigurate;

pagubele produse prin acţiunea curentului electric asupra oricăror componente ale instalaţiei electrice;

pagubele produse dotărilor suplimentare montate la autovehicul, dacă nu au fost declarate de asigurat în cererea-chestionar şi valoarea acestora nu a fost inclusă în suma asigurată a autovehiculului;

pagubele de orice fel produse autovehiculului ca urmare a pătrunderii cu acesta în locuri inundate;

pagubele cauzate atât exteriorului cât şi interiorului autovehiculului, de acţiunea substanţelor corozive;

pagubele produse autovehiculului, în cazurile în care: o accidentul a fost produs cu intenţie;

o accidentul a fost produs în timpul conducerii autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice;

o accidentul a fost produs în timpul cât autorul infracţiunii încerca să se sustragă de la urmărire;

o autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil sau o autorizaţie de circulaţie valabilă;

o în momentul accidentului, autovehiculul era condus sau acţionat de o persoană fără permis de conducere valabil pentru categoria respectivă de autovehicule, ori după ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reţinut în vederea anulării, ori ca urmare a suspendării dreptului de a conduce.

Suma asigurată este egală cu valoarea de factură (inclusiv TVA, taxe vamale şi accize), pentru vehiculele noi; este egală cu valoarea reală (valoarea de nou - uzură) pentru vehiculele secondhand.

Prima de asigurare se achită în moneda în care se achită suma asigurată. Dacă suma asigurată este stabilită:

în lei - ratele de prima de asigurare se stabilesc şi se plătesc în lei;

în valuta convertibilă - ratele de prima de asigurare se stabilesc în valuta convertibilă şi se plătesc în valuta sau, în lei la cursul de schimb al BNR din data plăţii.

Se achită anticipat şi integral sau în rate. Neachitarea unei rate de primă până la data scadentă/perioada stabilită pentru păsuire duce la rezilierea de drept a poliţei de asigurare.

La încheierea poliţei de asigurare, solicitantul trebuie să prezinte actele originale ale autovehiculului: certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate, în cazul autovehiculelor noi, achiziţionate direct de la producătorii sau dealerii din România, poliţa se poate încheia şi în baza facturii de cumpărare şi a autorizaţiei provizorii de circulaţie.

Poliţa de asigurare se încheie în baza declaraţiilor asiguratului din cererea-chestionar, numai după efectuarea de către reprezentantul asigurătorului a inspecţiei de risc a autovehiculului (constatarea stării autovehiculului la încheierea asigurării). Cererea-chestionar, raportul de inspecţie al autovehiculului, împreună cu anexele la poliţă, clauzele şi orice alte declaraţii făcute în scris de asigurat, fac parte integrantă din poliţă.

Despăgubirea se face în baza procesului verbal de constatare (examinarea autovehiculului, documentaţiei solicitate), în lei sau în valută. Din cuantumul despăgubirii, asigurătorul scade:

franşizele;

în caz de daună totală, contravaloarea pieselor rămase neavariate ale autovehiculului (opţiune în a prelua autovehiculul);

contravaloarea primelor datorate;

în cazul autovehiculelor comercializate în sistem leasing sau rate, când asigurarea este încheiată pe toata durata contractului, contravaloarea primelor datorate.

După fiecare dauna plătită, SA se reduce cu suma plătită drept despăgubire, asiguratul fiind obligat să plătească prima pentru reîntregirea sumei asigurate (la următoarele daune despăgubirile se vor reduce corespunzător raportului dintre suma asigurată rămasă după plata despăgubirii şi suma asigurată înscrisă în poliţă). De regulă, reîntregirea SA este automată şi gratuită.

Obligaţiile asiguratului sunt, printre altele: să întreţină vehiculul în bune condiţii; să permită asigurătorului verificarea modului în care este întreţinut vehiculul; să comunice numărul de înmatriculare definitiv sau modificarea acestuia; să avizeze în scris asigurătorul despre producerea riscului asigurat etc.



11.2. Asigurarea de bunuri pe perioada transportului - CARGO

Asigurarea CARGO este de multe ori confundată cu cea CMR. Deşi ambele acoperă riscurile unei operaţiuni de transport, este vorba de beneficii diferite.

CARGO CMRBeneficiar proprietarul mărfii transportatorul în calitate de

cărăuşObiectul asigurării bunurile beneficiarului pe răspunderea pe timpul

timpul transportului. Opţional şi transportuluila cererea asiguratului se potasigura:

- cheltuielile de transport;- cheltuielile vamale;- precum şi alte cheltuieli

asemănătoare.Prin asigurarea de tip Cargo se pot asigura bunurile aparţinând persoanelor fizice sau juridice transportate cu orice mijloc de transport (rutier, feroviar, aerian, maritim, fluvial sau combinat).

Asigurarea se poate încheia atât pentru transporturile de bunuri efectuate pe teritoriul României cât şi pentru transporturile internaţionale.

Pentru transporturile efectuate în interiorul ţării, indiferent de felul transportului, poliţa poate fi încheiată pe o perioada de un an, pentru cele internaţionale se încheie de obicei pentru fiecare transport în parte.

Ce se poate asigura?

Se asigură pentru riscurile ce apar pe timpul transportului bunurile aflate în circuitul civil, dacă cel puţin una din localităţile de expediţie, respectiv destinaţie, se află pe teritoriul României.

Variantele poliţei de asigurare

Poliţa simplă - pentru un singur transport determinat;

Poliţa pe perioadă - pentru toate transporturile estimate a se efectua într-o perioadă de timp;

- Poliţa continuă (deschisă) - pentru toate transporturile declarate de asigurat în perioada valabilităţii poliţei.


d) preţul de vânzare potrivit facturii, iar în cazul bunurilor ce nu au valoare comercială (mostre etc.), valoarea de piaţă a acestora la locul de expediere în momentul încheierii asigurării;

e) costul transportului, precum şi celelalte costuri care sunt în legătură cu acesta, taxe vamale etc. în măsura în care nu sunt incluse în valoarea facturii;

f) o sumă suplimentară, reprezentând un procent din valoarea de la lit. a) şi b) - de obicei 10% pentru acoperirea unor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.

Prima de asigurare se plăteşte anticipat şi integral, la încheierea asigurării.

Riscuri acoperite

Se practică 3 condiţii de asigurare respectiv:

3. Condiţia A - acoperă toate riscurile de pierdere şi/sau avariere cu excepţia excluderilor care sunt menţionate separat;

4. Condiţia B - pierderile şi/sau avariile produse bunurilor în timpul transportului cauzate de:


b. răsturnare, deraiere, prăbuşire;

c. cutremur de pământ, trăsnet;

d. pătrunderea apei în mijlocul de transport;

e. căderea coletelor în timpul încărcării.

3. Condiţia C: pierderile şi/sau avariile produse bunurilor în timpul transportuluicauzate de:


b. răsturnarea, deraierea, prăbuşirea sau coliziunea mijlocului de transport.



Condiţiile pot fi extinse în schimbul unei plăţi de prime suplimentare, pentru a acoperi şi riscurile speciale, cauzate de : furt, jaf, nelivrare, grevă sau cele ce ţin de natura mărfii.

Asigurarea se încheie pentru un transport şi intră în vigoare în momentul când marfa părăseşte locul de depozitare indicat în poliţa de asigurare, continuă pe întreaga perioadă de transport(inclusiv pe timpul întârzierii care este în afara controlului Asiguratului, al descărcării forţate, al transbordării, devierii, depozitarii, reexpedierii, schimbării voiajului intervenit din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire) şi încetează într-unul din următoarele cazuri, care dintre ele survine mai întâi:

când bunul este livrat la destinaţia finală specificată în poliţa de asigurare; când bunul este livrat la alt loc de depozitare de la destinaţia finală specificată în poliţă, sau înainte de aceasta, pe care Asiguratul decide sa-l folosească pentru depozitare, alocare sau distribuire;

când, din cauze care sunt în afara controlului asiguratului, contractul de transport se termină în alt loc decât cel specificat în poliţa de asigurare;

• la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării mărfii de pe mijlocul de transport maritim, fluvial sau terestru şi la expirarea a 30 de zile de la terminarea descărcării mărfii de pe mijlocul de transport aerian,în portul, staţia, aeroportul, locul final, intermediar sau de refugiu.

11.3. Asigurări de răspundere auto

În cazul transporturilor de persoane sau marfă, se încheie următoarele forme de asigurare de răspundere:

5. asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule RCA;

6. asigurarea de răspundere civilă pentru pagube provocate terţilor prin accidente de autovehicule, excendent la limitele răspunderii la asigurarea obligatorie - RCA Excedent;

7. asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara teritoriului României - Carte Verde;

8. asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate cu autovehicule - CMR

11.3.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (RCA)

Asigurarea RCA este o asigurare prin care terţii prejudiciaţi în urma unui accident auto, produs din vina conducătorului auto asigurat, primesc despăgubiri pentru daunele materiale şi/sau decesul ori vătămările corporale suferite.

Persoana vinovată de producerea accidentului nu poate beneficia de despăgubiri pentru vehiculul său în baza propriei poliţe de asigurare RCA. Daunele produse propriului vehicul pot fi despăgubite în baza unei poliţe de asigurare facultativă de avarii si furt tip CASCO.

Cum se poate încheia asigurarea RCA?

Poliţa de asigurare RCA se poate încheia la orice asigurător sau broker de asigurare autorizat de către CSA. Acest contract va prezenta dovada plăţii primei de asigurare şi durata de valabilitate a acesteia. Poliţa se poate încheia pe 6 sau 12 luni, la alegere.

Pentru vehiculele care se înmatriculează sau se înregistrează provizoriu, poliţa se poate încheia pe perioada de valabilitate a autorizaţiei provizorii de circulaţie, dar nu mai mult de 60 de zile.

Pentru vehicule înmatriculate/înregistrate în alte state, pentru care se solicită asigurarea în vederea înmatriculării sau înregistrării poliţa se poate încheia pe perioade de câte o lună, dar nu mai mult de 3 luni. Asigurarea îşi pierde valabilitatea şi în cazul vânzării sau radierii autoturismului. Actele necesare pentru încheierea poliţei sunt Buletinul sau Cartea de identitate şi talonul autovehiculului.

Folosirea unui autovehicul care nu are încheiată o asigurare RCA sau nu este validată corespunzător, este considerată o contravenţie pasibilă cu amenda şi reţinerea certificatului de înmatriculare (până la prezentarea dovezii de încheiere a asigurării).

Răspunderea asigurătorului RCA începe:

din ziua următoare celei în care expiră valabilitatea poliţei de asigurare anterioare, pentru asiguratul care îşi îndeplineşte obligaţia încheierii asigurării cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a acesteia;



din ziua următoare celei în care s-a încheiat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu aveau o asigurare obligatorie RCA valabilă la momentul încheierii asigurării;

din momentul eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului, pentru vehiculele comercializate care urmează să fie înmatriculate/înregistrate.

Răspunderea asigurătorului RCA încetează:

• la ora 2400 a ultimei zile înscrise pe poliţă. Poliţa de asigurare trebuie reînnoită la expirare, prin plata primei aferente perioadei următoare. Dacă se produce un accident în perioada în care asigurarea RCA şi-a pierdut valabilitatea persoana este direct răspunzătore pentru consecinţele legale şi materiale produse;

pentru vehiculele pentru care se transmite dreptul de proprietate noului proprietar în perioada de asigurare ca urmare a încetării contractelor de leasing, asigurările obligatorii RCA rămân în vigoare până la expirarea perioadei de valabilitate înscrise în documentele de asigurare, fără modificarea primei de asigurare, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

o noii proprietari sunt utilizatorii prevăzuţi în documentele de asigurare şi

o asigurătorul a încasat integral prima de asigurare aferentă perioadei de valabilitate.

Riscuri acoperite şi excluderi

Riscurile acoperite de poliţa RCA sunt următoarele:

vătămări corporale sau deces;

pagube materiale; • cheltuielile de judecată a persoanei

prejudiciate.

Nu se vor acorda despăgubiri pentru:

cazul în care pagubele au fost produse de un autovehicul aparţinând aceleiaşi persoane;

partea de prejudiciu care depăşeşte suma maxima stabilita prin lege, indiferent de numărul celor păgubiţi;

prejudicii produse bunurilor transportate (care de obicei se asigură separat cu un alt tip de asigurare);

sumele pe care trebuie sa le plătească şoferul (utilizatorul) vinovat către proprietarul vehiculului, în cazul în care acesta a fost împrumutat;

prejudicii produse în timpul operaţiunilor de încărcare şi descărcare;

prejudicii produse ca urmare a transportului de materiale periculoase;

orice pretenţii de diminuare a valorii bunurilor după reparaţie;

orice prejudicii cauzate dacă vinovatul nu face dovada unei poliţe RCA valabile la data accidentului.

Limitele de răspundere ale asigurătorului RCA:

Asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Acestea sunt:







Neasigurat RCA

Dacă un proprietar de vehicul nu încheie asigurarea obligatorie RCA sau nu o menţine în valabilitate în mod continuu, prin plata primelor de asigurare, săvârşeşte o contravenţie şi, prin urmare, este pasibil de amendă de



la 1000 lei la 2000 lei, reţinerea certificatului de înmatriculare şi plăcuţelor de înmatriculare/înregistrare, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Această contravenţie se constată de către poliţie.

Situaţia de neasigurat RCA a unui proprietar de vehicule poate fi constatată prin intermediul bazei de date la nivel naţional. În această situaţie acesta va primi o înştiinţare din partea organelor competente - Poliţia Rutieră - prin care i se va aduce la cunoştinţă că este neasigurat şi, dacă în termenul prevăzut de reglementările în vigoare, nu face dovada încheierii asigurării RCA, înmatricularea vehiculului pe care îl deţine va fi suspendată din oficiu.

În plus, în situaţia în care provoacă un accident şi nu deţine o asigurare RCA valabilă, persoana pe care aţi prejudiciat-o este îndreptăţită să solicite despăgubiri fie direct de la acesta (pe cale amiabilă sau urmare a unei decizii judecătoreşti), fie indirect, începând din 2005, apelând la Fondul de protecţie a victimelor străzii (care are dreptul să recupereze despăgubirea plătită terţului păgubit).

Ce trebuie făcut după producerea daunei?

Pentru evenimentele în care au fost implicate două vehicule din care au rezultat numai prejudicii materiale, avizarea societăţilor din domeniul asigurărilor se poate face şi în baza formularului Constatare amiabilă de accident (acord comun de voinţă). La completarea acestui formular, se impune mare atenţie la înregistrarea corectă a tuturor rubricilor din conţinut. Vinovăţia se stabileşte de către asigurător, pe baza descrierii exacte a evenimentului.

Cel păgubit, trebuie să se adreseze asigurătorului celui care este vinovat de producerea daunei, cu procesul-verbal de constatare de la poliţie sau, după caz, cu exemplarul formularului „Constatare amiabilă".

În situaţia în care cel vinovat de producerea daunei nu deţine o asigurare obligatorie RCA valabilă la data producerii accidentului, cel păgubit se poate adresa Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii. Din acest fond se acordă despăgubiri terţului prejudiciat printr-un accident auto în care autovehiculul nu este asigurat RCA, caz în care se acoperă atât daunele materiale, cât şi vătămările corporale, urmând ca Fondul să îşi recupereze banii de la persoana vinovată. În cazul în care autorul a rămas neidentificat Fondul acoperă numai vătămările corporale.

Sistemul bonus / malus

Începând cu 1 ianuarie 2010, societăţile de asigurare aplică sistemul bonus malus la tarifele pe care le-au stabilit şi notificat Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. CSA reglementează existenţa a 14 clase de bonus; rezultă că, dacă timp de şapte ani un asigurat nu a produs daune care sa fie despăgubite în baza poliţei RCA, bonusul acordat poate ajunge la 50%.

În situaţia în care un asigurat deţine mai multe vehicule, sistemul bonus - malus se aplică distinct pentru fiecare vehicul. De asemenea, în cazul înstrăinării/radierii vehiculului asigurat, stabilirea noii clase de bonus-malus pentru un vehicul nou-dobândit se face pornind de la clasa bonus -malus de care asiguratul a beneficiat anterior.

Asigurătorul transmite către baza de date CEDAM toate informaţiile privind încheierea asigurării RCA şi data de încetare a valabilităţii sau de reziliere a documentelor de asigurare, precum şi informaţii cu privire la producerea unor evenimente pe parcursul derulării contractului de asigurare.

11.3.2. Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara teritoriului României - Carte Verde începând cu data de 1 Ianuarie 2007 Asigurarea auto Carte Verde este inclusă în poliţa RCA. Asigurarea auto Carte Verde ca şi asigurarea RCA este obligatorie, însă spre deosebire de asigurarea de Răspundere Civilă Auto, care acoperă pagubele produse terţilor pe teritoriul României, acesta acoperă pagubele produse terţilor în străinătate.

Se asigură autovehiculele înmatriculate în România.

Asiguratul este proprietarul/coproprietarul autovehiculului - persoana fizică sau juridică înscrisă în documentele de identitate ale autovehiculului sau în alte înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate

Cartea Verde eliberată odată cu poliţa RCA va avea valabilitate în mod obligatoriu în Statele Spaţiului Economic European, în Elveţia, Croaţia şi Andora. Pentru celelalte state ale căror Birouri Naţionale au aderat la Sistemul Internaţional Carte Verde (cum ar fi: Moldova, Ukraina, Rusia, Turcia, Serbia,Muntenegru, etc), asigurătorii pot acorda acoperire în baza Cărţii Verzi eliberate odată cu poliţa RCA, dar nu sunt obligaţi să facă acest lucru.

În România acest sistem este în responsabilitatea BAAR - Biroul Asigurătorilor Auto din România care reprezintă organismul ce reuneşte societăţile de asigurare din Romania autorizate să practice asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie şi, după caz, mandatate să elibereze documente de asigurare de răspundere civilă auto Carte Verde. Pe spatele poliţei Carte Verde se găsesc adresele birourilor asigurătorilor auto din ţările respective, unde se pot adresa cei implicaţi într-un eventual accident.



Constatarea şi evaluarea pagubelor/Despăgubiri:

Constatarea şi evaluarea pagubelor se face potrivit modului de lucru stabilit prin Convenţia Interbirouri „Carte Verde". Sumele datorate terţilor se stabilesc de către Birourile Naţionale ale Asigurătorilor de Autovehicule din ţările respective în condiţiile şi în limitele stabilite prin legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, în vigoare la data accidentului, în ţara în care acesta s-a produs.

Despăgubirile acordate în baza certificatului de asigurare Carte Verde reprezintă:

sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească terţelor persoane prejudiciate printr-un accident produs de autovehiculul asigurat, ca urmare a vătămării corporale sau decesului, precum şi avarierii ori distrugerii unor bunuri;

cheltuieli suportate de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la plata despăgubirilor (cheltuielile pentru onorariul de avocat, cheltuielile de expertiză şi cheltuielilor de transport ale asiguratului, dovedite cu acte).

Nu se acordă despăgubiri pentru sume ce reprezintă:

cheltuielile făcute în procesul penal de asiguratul răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă odată cu acţiunea penală s-a soluţionat şi latura civilă;

pagubele produse ca urmare a deţinerii, operării, întreţinerii sau folosirii oricărui vehicul pentru transportul unor produse periculoase;

pagubele produse de vehicule ce nu sunt destinate să circule pe drumurile publice.

Perioada de asigurare

Indicativele auto ale ţărilor în care Cartea Verde asociată poliţei RCA nu este valabilă, sunt barate. Pentru a putea circula şi în aceste state, este necesară o altă asigurare Carte Verde care se încheie pentru perioade de la 15 zile în sus (20, 30, 45, 60, 90, ... zile).

Răspunderea asigurătorului

Asigurarea intră în vigoare şi expiră la datele prevăzute în documentele internaţionale „Carte Verde" eliberate în baza poliţei de asigurare.

Răspunderea Asigurătorului începe din momentul ieşirii autovehiculului de pe teritoriul României şi încetează în momentul reintrării acestuia pe teritoriul României, dar nu mai târziu de ora 24,00 a ultimei zile de valabilitate înscrise în documentele „Carte Verde" eliberate în baza poliţei de asigurare.

Obligaţiile asiguratului: să înştiinţeze în cel mai scurt timp asigurătorul cu privire la producerea evenimentului; să înştiinţeze Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din ţara unde s-a produs accidentul (verso-ul documentului internaţional); să verifice corectitudinea datelor înscrise de asigurător în poliţa, să nu modifice poliţa şi documentele de „Carte Verde".

11.3.3. Asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate cu autovehicule — CMR

Obiectul asigurării CMR îl constituie răspunderile ce îi revin transportatorului în calitate de cărăuş pentru pagubele produse mărfurilor transportate cu autovehicule, potrivit prevederilor de la art. 17 şi 23 din „Convenţia privind contractul pentru transportul internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.) " , atât pe teritoriul României, cat şi în afara acestuia.

Condiţie: Existenţa unui contract de transport rutier de marfă remunerat, cu autovehicule şi numai atunci când locurile de primire la transport a mărfii şi locul prevăzut pentru predarea mărfii - ambele menţionate în contract - se regăsesc pe teritoriul a două ţări diferite, din care cel puţin una este participantă la Convenţia internaţională CMR.

Răspunderi acoperite (exemple):

transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avariere, produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare dacă a avut drept cauză o culpă a persoanei care are dreptul să dispună de marfă, un ordin al acesteia nerezultând dintr-o culpă a transportatorului, un viciu propriu al mărfii sau circumstanţe pe care transportatorul nu putea sa le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni;

transportatorul nu poate invoca, pentru a fi exonerat de răspundere, nici defecţiunea vehiculului pe care-l foloseşte pentru efectuarea transportului, nici culpa persoanei de la care a fost închiriat vehiculul sau a prepuşilor acestuia.



Excluderi generale

Asigurarea nu acoperă:

• pierderea, avaria, cheltuiala sau întârzierea provenita dintr-un caz fortuit sau din forţa majoră, din chiar viciul propriu al bunurilor sau din natura lor, din cauze generate de expeditor sau de destinatar;

• pierderea, avaria şi cheltuiala rezultând din sau provocate de:

o folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, dacă aceasta folosire a fost convenită într-un mod expres şi menţionată în scrisoarea de trăsură;

o lipsa sau pregătirea insuficientă ori defectuoasă a ambalajului (în acest sens termenul „ambalare" se consideră că include stivuirea într-un container);

o manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii;

o scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală, ruginirea, deteriorarea internă şi spontană, ruperea sau crăparea ordinara a bunului asigurat;

o acţiunea insectelor sau a rozătoarelor; o

transportul de animale vii.

• pagube indirecte (de exemplu scăderea preturilor mărfurilor sau altele asemănătoare); pagube

datorate furtului bunurilor;

• pagube produse intenţionat de Asigurat ori de prepuşii acestuia, daca intenţia rezultă fără echivoc din actele încheiate de organele în drept;

pagube produse când:

o persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat avea în sânge un procent de alcool ce depăşeşte limita stabilită legal, sau se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau era în stare de ebrietate, sau s-a sustras de la recoltarea probelor biologice în vederea determinării alcoolemiei;

o pagubele s-au produs în timpul comiterii unor infracţiuni săvârşite cu intenţie, ori în timpul în care persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat era autoare a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie şi încerca să se sustragă de la urmărire;

o autovehiculul care a produs evenimentul asigurat nu avea certificat de înmatriculare valabil sau alta autorizaţie de circulaţie valabilă.

CAPITOLUL 12 - ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor generale, fiind generată de cadrul relaţiilor economice şi financiare care se derulează între agenţii economici pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea debitorului de a face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa creditorului.

Aceste riscuri pot fi structurate în:

5. riscuri comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea credinţă din partea cumpărătorului.;

6. riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale sunt, în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată faţă de furnizor (cutremur, inundaţii);

7. riscuri politice constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve). Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-ului.Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca: restrângerea importurilor, limitarea transferului valutar, sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului economic asigurat, s.a. Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţii la termen de către importatorii publici

8. riscuri valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale. Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în vedere la încheierea contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii contractului şi momentul plăţii. Acest tip de riscuri are mai multe forme:

• riscul de schimb valutar;



• riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei; riscul fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucru

este în dezavantajul importatorului, creditorului).

12.1 Asigurarea de credit

Într-o poliţă de asigurare de credit, creditorul are calitatea de asigurat, contractant şi beneficiar al drepturilor de despăgubire.

De regulă, asigurările de credite se încheie pentru acoperirea întregului portofoliu de credite de un anumit tip, acordate de către asigurat.

Riscurile acoperite: neîncasarea creanţelor de la debitorii asiguratului, respectiv pierderile financiare ale asiguratului în calitate de creditor provenite din nerespectarea de către debitor a obligaţiei contractuale de plată a oricărei sume datorate.

Producerea riscului: Riscul se consideră a se fi produs atunci când debitorul Asiguratului înregistrează o întârziere în plata oricărei sume datorate, conform contractului încheiat între debitor si creditor (asigurat), de un anumit număr de zile prestabilit la încheierea Poliţei de Asigurare (ex.: 90 / 120 / 180 zile de întârziere).

Principalele produse de asigurare de credite sunt:

4. Asigurarea creditelor comerciale;

5. Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit;

6. Asigurarea contractelor de leasing.

Obiectul asigurării în cazul asigurărilor creditelor comerciale il reprezinta acoperirea riscului de pierdere financiară (totală sau parţială) aferentă creditului pe care Asiguratul îl acordă cumpărătorilor şi care rezultă din activitatea de cumparăre şi livrare a unor mărfuri (vânzare cu plata ulterioară). Acoperirea de bază se refera la neîncasarea creanţelor de la cumpărătorii mărfurilor (debitorii asiguratului) ca urmare a insolvabilităţii cumpărătorului (debitorul). Ca si acoperiri suplimentare putem menţiona: plata întarziată, respectiv situaţia în care debitorul asiguratului (cumpărătorul), nu îşi achită creditul până la expirarea termenului de plată; riscul politic, prin care se acoperă situaţiile de neîncasare a contravalorii mărfurilor vândute de către asigurat, ca urmare a apariţiei în ţara cumpărătorului a unor situaţii de instabilitate politică sau datorită modificărilor făcute la nivel de politici de import sau de schimb valutar.

Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit acoperă riscul de neplată (totală sau partială) a sumelor datorate în baza contractelor de credit de un anumit tip, pe care asiguratul -creditor - îl acordă persoanelor fizice sau juridice. Acoperirea de bază se refera la neplata creditului, ca urmare a neplăţii unui număr de rate, conform obligaţiilor contractuale, contractul de credit se reziliază şi creditul nerambursat este declarat scadent anticipat.

In cazul asigurarii contractelor de leasing, se asigura pierderile financiare produse asiguratului, prin nerespectarea obligaţiilor de plată aferente contractelor de leasing, încheiate cu persoane fizice sau juridice.

12.2. Asigurarea de garanţii

Prin garanţie în general se înţelege o obligaţie sau un set de obligaţii pentru care o entitate îşi asumă responsabilitatea în executarea unui contract. De regulă garantia se refera la o scrisoare de garanţie bancară, care are un obiect/acţiune pentru care se garantează şi o sumă.

Într-o poliţă de asigurare de garanţie, furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii are calitatea de asigurat şi contractant, iar beneficiarul bunurilor livrate sau serviciilor prestate are calitatea de beneficiar al drepturilor de despăgubire. De regulă, asigurările de garanţii se încheie individual, pentru un anumit tip de obligaţie contractuală, stipulată în contractul încheiat între furnizor / prestator şi beneficiar.

Tipuri de asigurare de garanţii:

• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie (BidBonds sau Tender Bonds)

• Asigurarea de Garanţii de returnare a avansului (Advance Payment Bonds / Bank letter of guarantee for eventual return of advance payment)

Asigurarea de Garanţii de bună execuţie (Performance Bonds)

Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) (Maintenance Bonds)

Acoperirea este specifică fiecărui tip de asigurare de garanţie, respectiv:

• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie se acoperă pierderile financiare ale organizatorului licitaţiei, în cazul în care ofertantul fiind declarat câştigător refuză semnarea contractului; pot fi acoperite şi cererile de despăgubire formulate de către organizatorul licitaţiei



în cazul retragerii ofertei în perioada de valabilitate, precum şi în situaţiile în care oferta este modificată unilateral, de către participant dacă astfel de situaţii sunt menţionate în documentaţia de participare la licitaţie (caietul de sarcini).

Asigurarea de Garanţii de restituire a avansului acoperă obligaţia contractuală a Asiguratului de a restitui Beneficiarului suma primită cu titlu de avans, în situaţia în care Asiguratul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contactuale (livrarea mărfii, prestarea serviciilor).

Asigurarea de Garanţii de bună execuţie acoperă pierderile financiare ale beneficiarului ca urmare a nerealizării criteriilor de performanţă aferente mărfurilor livrate sau serviciilor prestate de către furnizor, acesta din urmă având calitatea de Asigurat.

Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) acoperă pierderile financiare cauzate de defecte apărute după finalizarea livrărilor / lucrărilor, într-o perioadă de timp specificată în contractul dintre părţi.

12.3. Asigurarea de pierderi financiare

În general, asigurările de pierderi financiare se încheie suplimentar unei alte forme de asigurare. Ca riscuri acoperite, asigurarea de pierderi financiare acopera pierderile financiare înregistrate de asigurat generate de producerea unui eveniment specificat în poliţa de asigurare.

Tipuri de asigurare de pierderi financiare:

1. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea Activităţii (Business Interruption) - Polita ofera protectia impotriva pierderilor financiare înregistrate de către asigurat, determinate de întreruperea sau reducerea activităţii desfăşurate, ca urmare a unei daune provocate bunurilor utilizate în scopul desfăşurării activităţii. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea Activităţii reprezinta o secţiune separată în cadrul unei poliţe de asigurare şi se încheie suplimentar Secţiunii „A" -Pagube Materiale. Acoperirile de baza includ

• Pierderea Profitului Brut determinat de scăderea cifrei de afaceri datorată întreruperii sau reducerii activităţii, ca urmare a unei daune provocate bunurilor (maşini, echipamente, instalaţii, etc.) utilizate de Asigurat în scopul desfăşurării activităţii;

• Creşterea cheltuielilor de exploatare, care pot apărea în scopul menţinerii în parametrii a activităţii după producerea unui eveniment;

Retribuţii/Salarii;

Alte cheltuieli fixe sau semi-variabile solicitate de Asigurat la emiterea poliţei.

7. Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii (Loss of Rent) - Obiectul asigurării il reprezinta acoperirea pierderilor financiare înregistrate de către Asigurat rezultate prin pierderea de venituri din chirii ca urmare a unei daune provocate bunurilor ce fac obiectul unor contracte de închiriere. Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii este Secţiune separată în cadrul unei poliţe de asigurare şi se încheie suplimentar Secţiunii „A"-Pagube Materiale

8. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans (Advance Loss of Profit) -Polita ofera protectie impotriva pierderilor financiare înregistrate de către Beneficiarul unei lucrări de construcţii determinate de nefinalizarea aceteia în termen ca urmare a unei daune produse în timpul construcţiei. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans este Secţiune separată în cadrul unei poliţe de asigurare de construcţii-montaj (CAR/EAR) şi se încheie suplimentar Secţiunii-I-Pagube Materiale.

9. Asigurarea de Somaj- Obiectul asigurării il reprezinta acoperirea pierderilor financiare înregistrate de către Asigurat, ca urmare a pierderii involuntare a locului de muncă (şomaj). Asigurarea de Şomaj se încheie de către persoane fizice, având calitatea de Asigurat şi Contractant. Acest produs este o asigurare colaterală unui contract de credit şi se încheie la cerrerea Creditorului, drepturile de despăgubire fiind cesionate în favoarea acestuia, creditorul fiind Beneficiarul drepturilor de despăgubire. În ţara noastră, acest produs de asigurare este distribuit de bănci şi se oferă numai la pachet, în momentul contractării unui credit. Se acoperă neplata unui anumit număr de rate de credit (în corelaţie cu contractul de credit), în cazul în care titularul creditului este în imposibilitatea achitării ratelor de credit ca urmare a pierderii involuntare a locului de muncă (şomaj).

10. Asigurarea Pierderilor Financiare datorate Condiţiilor Meteorologice Nefavorabile;

11. Alte produse de asigurare derivate, ce acoperă pierderile financiare ale Asiguratului ca urmare a producerii unui eveniment.

CAPITOLUL 13. ASIGURĂRI DE RĂSPUNDERE



13.1 Conceptul de asigurare de răspundere

Asigurarea de răspundere este o categorie de asigurari importantă şi extrem de reprezentativă. În domeniul

asigurărilor, răspunderea civilă se referă la situaţiile in care:

• Bunul este deteriorat sau distrus;Viaţa terţilor este ameninţată prin leziuni şi deces, ca urmare a neglijenţei sau omisiuni din partea vinovatului.

Asigurarea de răspundere civilă reprezintă asigurarea care acoperă toate sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească, conform prevederilor legale, pentru daune materiale sau vătămări corporale produse de acesta către un terţ.

În cazul asigurării de răspundere, sunt incluse trei elemente importante:

asiguratul - orice persoană fizică sau juridică, reprezentantul acestuia care are sau nu putere juridică;

• terţul - orice persoană fizică sau juridică, alta decât asiguratul;evenimentul asigurat - deteriorarea sau distrugerea de bunuri care nu aparţin asiguratului, nu sunt sub controlul asiguratului / reprezentantului său care a apărut în timpul termenului de asigurare. De asemenea, evenimentul asigurat se referă la vătămarea fizică sau decesul unei persoane care a avut loc pe durata de asigurare.

13.2 Tipuri de asigurări de răspundere

Piaţa românească oferă câteva tipuri de produse de asigurare de răspundere civilă, respectiv:

asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care se acoperă orice răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea mijloacelor de transport aerian, inclusiv răspunderea transportatorului;asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval, destinate acoperirii oricărei răspunderi rezultate din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea mijloacelor de transport maritim, fluvial, lacustru sau pe canale navigabile, inclusiv răspunderea transportatorului;

• asigurarea de răspundere civilă a transportatorului de valori;• asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de arhivă electronică;• asigurarea de răspundere civilă pentru riscul de anulare a călătoriei;• asigurarea de răspundere civilă a autorităţilor portuare;• asigurarea de răspundere civilă de crewing (asigurarea riscului de neplată a salariilor personalului

navigan român ambarcat pe navele sub pavilion român ori străin);

• asigurarea de răspundere civilă a service-urilor auto;• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor de turism;• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor imobiliare;• asigurarea de răspundere civilă a prestatorilor de servicii;• asigurarea de răspundere civilă a saloanelor de igienă şi frumuseţe;• asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor de câini;• asigurarea de răspundere civilă a unităţilor de alimentaţie publică;• asigurarea de răspundere civilă a unităţilor turistice şi hoteliere;

asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de transport: - pe şosele, pe cale ferată, pe mare;• asigurarea de răspundere civilă a caselor de expediţie;• asigurarea de răspundere civilă a producătorului;• asigurarea de răspundere pentru riscuri comerciale şi industriale;• asigurarea de răspundere a angajatorului;• asigurarea de răspundere a proprietarului sau a chiriaşului;• asigurarea de răspundere a proprietarilor de magazine;• asigurarea de răspundere a autorităţilor publice;• asigurarea de răspundere a persoanelor fizice private;

• asigurarea de răspundere pentru folosirea de ambarcaţiuni; asigurarea de răspundere a funcţionarilor.

Asigurătorul acoperă prejudiciile provocate de asigurat terţelor persoane, consecinţa directă a unor fapte produse accidental, din neglijenţă sau imprudenţă, pentru care acesta raspunde în faţa legii. În cazurile în care sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, asigurătorul acordă despăgubiri pentru :

sumele pe care asiguratul-persoană fizică este obligat să le plătească terţelor persoane despăgubite, cu titlu de daune materiale ca urmare a producerii, din culpa proprie, precum şi din



culpa altor persoane pentru care acesta este obligat sa raspundă în faţa legii, de vătămări corporale sau pagube la bunuri;sumele pe care asiguratul -persoană juridică- este obligat, potrivit legii, să le plătească terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii din culpă proprie, precum şi din culpa prepuşilor săi, de vătămări corporale şi/sau pagube la bunuri;sumele pe care asiguratul este obligat în baza legii să le plătescă terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii prejudiciilor cauzate de lucruri şi animale aflate în paza juridică a asiguratului, precum şi de ruina edificiului; sumele pe care soţia(soţul) asiguratului sau persoanele faţă de care asiguratul are obligaţia legală de întreţinere şi care locuiesc împreună cu acesta sunt obligate să le plătească terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii, din culpa lor, de vătămări corporale şi/sau pagube la bunuri; cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil (cheltuieli de judecată necesare pentru buna desfăşurare a justiţiei şi încuviinţate de instanţă) dacă a fost obligat la despăgubire;

• cheltuielile de judecată făcute de cel prejudiciat pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata acestora.

Prin această poliţă sunt acoperite evenimentele întâmplate în timpul perioadei de valabilitate a poliţei, precum şi consecinţele directe ale acelor prejudicii, manifestate ulterior expirării acesteia, dar numai dacă au fost cauzate în mod cert de acele evenimente petrecute în perioada de valabilitate a poliţei şi dacă terţa persoană îşi valorifică pretenţiile de despăgubire în termenul de prescripţie.

Terţa persoană păgubită îşi poate valorifica drepturile împotriva asiguratului sau direct împotriva asigurătorului în termenul general de prescripţie de trei ani, care curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât despre producerea pagubei, cât şi despre persoana răspunzatoare de producerea ei.

Dacă asiguratul a plătit despăgubirea terţului păgubit, atunci dreptul la acţiune al asiguratului în vederea obţinerii despăgubirilor de la asigurator se prescrie în termen de doi ani de la data plăţii despăgubirii către terţul păgubit.

Pentru a se acorda despăgubiri este necesar:

să existe un prejudiciu cauzat unei terţe persoane printr-o faptă culpabilă a unei persoane ce se afla sub acoperirea asigurării ori prin intermediul unui lucru aflat în paza unei asemenea persoane;între fapta culpabilă şi prejudiciu să existe o legatură de cauzalitate ce poate fi dovedită;prejudiciul să fie indemnizabil, adică să aibă un caracter cert, actual, să fie personal şi direct.

Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de societatea de asigurare, separat pentru daune materiale şi separat pentru vătămări corporale sau deces. În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor fizice aceasta se poate determina în funcţie de averea personală prezentă şi viitoare sau în funcţie de estimarea sentinţei judecatoreşti maxime pentru vătămare corporală şi deces.

O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.

Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului care antrenează răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de asigurare. Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât Suma asigurată pe perioadă.

Asiguratul nu are răspundere civilă legală, şi deci nu sunt întrunite condiţiile pentru plata despăgubirii, dacă prejudiciul a fost produs: dintr-un caz de forţă majoră (împrejurare externă, imprevizibilă, extraordinară şi invincibilă, fără relaţie cu lucrul care a cauzat paguba sau cu însuşirile sale naturale) ca de exemplu: trăsnet, inundaţie, avalanşă, uragan, etc; • din culpa exclusivă a persoanei păgubite;

din culpa exclusivă a unei terţe persoane, pentru care asiguratul nu are răspundere în baza legii.

13.3 Asigurarea de răspundere civilă profesională a Directorilor şi Administratorilor-D&O

Asigurarea se încheie în baza Legii 441/2006 de modificare a Legii 31/1990 a Societăţilor Comerciale şi se adresează persoanelor fizice române sau străine, având calitatea de Administrator, Director General, Director Executiv sau o funcţie echivalentă. La art.153, alin. 4 se arată că persoana numită în funcţia de administrator, respectiv membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere trebuie să încheie o asigurare pentru răspundere profesională. Asigurarea acoperă prejudiciile Administratorului/Directorului provocate ca urmare a faptelor culpabile.

Legea nr. 31/1990 prevede ca administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:



f) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;

g) existenţa reală a dividendelor plătite;

h) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;

i) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

j) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. Asigurarea se

poate încheia de către:

Persoana fizică care îndeplineşte funcţia de Administrator/Director;

• Societatea comercială pentru Administratorii/Directorii săi.

Se acordă despagubiri pentru:

Erorile sau omisiunile săvârşite în mod involuntar în actele de administrare/conducere a societăţii comerciale, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor ce îi revin, potrivit mandatului/contractului;Cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor.

Costul unei asemenea asigurări ajunge la câteva mii de euro, în funcţie de mai mulţi factori, precum situaţia financiară a companiei, eventuale procese în care a fost implicată conducerea acesteia, domeniul de activitate. Pregătirea şi experienţa profesională a managerului cântăresc greu când vine vorba de nivelul poliţei de asigurare profesională.

Totodată, administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. Această prevedere se referă la societatea pe acţiuni sau în comandită, dar soluţia poate fi aplicată parţial şi în cazul altor tipuri de societăţi comerciale, dacă se are în vedere răspunderea pentru faptele salariaţilor.

13.4 Asigurări de răspundere profesională

O alta categorie de asigurări de răspundere foarte importantă este categoria asigurărilor de răspundere civilă profesională. Acestea au rolul de a proteja asiguratul, persoană fizică sau juridică, împotriva prejudiciilor (corporale, materiale, financiare, etc.) pe care acesta le poate provoca unor terţe persoane.

În România, legislaţia în domeniul asigurărilor, ca şi în multe alte domenii de activitate se situează mult sub standardele europene, singurele profesii a căror practicare este condiţionată de încheierea unei asigurări de răspundere civilă profesională sunt:

• experţi contabili;• contabili autorizaţi;• evaluatori;• experţi tehnici;• brokeri de asigurări; medici.

Asigurările de răspundere profesională practicate pe piaţa românească se adresează următoarelor categorii de profesii: constructori, medici, contabili, evaluatori, auditori, experţi tehnici, consultanţi, manageri, avocaţi, notari, lichidatori, administratori, etc. Se observă că în general, aceste poliţe de asigurare se adresează celor care prestează o muncă de răspundere. Prin activitatea desfăşurată, aceste categorii profesionale pot, prin eroare, greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie să aducă prejudicii persoanelor pentru care lucrează sau unor terţi. Prin asigurarea de răspundere profesională se garantează plata acestor prejudicii, în condiţiile în care ele se încadrează în categoria riscurilor asigurate.

Sunt despăgubite astfel, pretenţiile emise împotriva asiguratului pentru prejudicii provocate de acesta în timpul perioadei de valabilitate a contractului de asigurare. Ele se referă la orice răspundere civilă în legatură directă cu activitatea profesională a asiguratului, activitate executată de către şi în numele asiguratului sau de către persoane de care asiguratul raspunde potrivit legii.

În general, despăgubirile se acordă pentru:

daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau juridică, precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii; cheltuieli de judecată la plata cărora este obligat asiguratul prin hotărâre judecătorească;despăgubiri la care este obligat asiguratul ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării unor documente, etc.

Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe, există anumite situaţii excluse în mod expres din asigurare, cum ar fi, de exemplu:



1. prejudiciile cauzate de activităţile desfăşurate de asigurat în afara unui contract încheiat cu clientul său;

5. pagubele produse cu intenţie de asigurat;6. pretenţiile referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagube produse hârtiilor de valoare,

documentelor, registrelor sau titlurilor, actelor, manuscriselor, pietrelor scumpe, obiectelor de valoare artistică, etc.

7. pretenţiile referitoare la pagube provocate de război, invazie, acţiunea unui duşman extern, dictatură militară, confiscare, expropriere, rechiziţionare, sechestrare, distrugere sau avariere din ordinul oricărei autorităţi de drept sau de fapt.

13.5 Asigurarea de răspundere civilă a angajatorilor

Prin această asigurare, este oferită protecţia asiguratului împotriva pierderilor, cheltuielilor referitoare la stabilirea de compensaţii în ceea ce priveşte leziunile, bolile determinate de neglijenţa angajatorului. Ca o regulă, deteriorarea de haine nu este acoperită, chiar dacă angajatorul este răspunzător de acest lucru. În unele ţări, legislaţia include, de asemenea, răspunderea faţă de persoanele aflate în întreţinere, în caz de deces al angajatorului.

Prin măsurile de gestionare a riscurilor pentru acest tip de asigurare, impuse de societatea de asigurare, sunt:

• dotarea cu echipamente şi asigurarea unui loc de muncă adecvat,• formarea profesională care este necesară pentru utilizarea maşinilor şi instalaţiilor, supravegherea

permanentă a locului de muncă.

Terţul poate fi un angajat sau un fost angajat care suferă vătămări corporale sau se îmbolnăveşte din cauza neglijenţei, erorii, omisiunii sau disfuncţionalităţiie angajatorului. În multe ţări, răspunderea civilă a angajatorilor este obligatorie.

13.6 Asigurarea de răspundere civilă a producătorilor

Răspunderea civilă a producatorilor a apărut şi este în practică, în prezent, datorită produselor vândute pentru care producătorii sunt responsabili faţă de cei care le utilizează sau le consumă. Prin utilizarea lor, pot să apară unele leziuni corporale, îmbolnăviri, deces sau vătămare corporala sau pierderile materiale.

Răspunderea civilă pentru produse se face prin intermediul unor poliţe separate, limitate ca sumă pentru fiecare perioadă de asigurare.

Răspunderea civilă a producatorilor urmeaza cu atenţie prevederile legislative din fiecare ţară. În ţările dezvoltate, reglementările protejează puternic consumatorii, iar limitele de răspundere au un nivel ridicat şi, de adesea, instanţele oferă câştig de cauză consumatorilor. Din acest motiv, primele de asigurare au valori semnificative, corespund limitelor de răspundere şi experienţelor din trecut.

În unele ţări ca Marea Britanie, există această răspundere, chiar dacă bunurile sunt vândute într-o altă ţară. În SUA, primele de asigurare sunt cu atât mai mari cu cât răspunderea ajunge la sume uriaşe din cauza reglementărilor stricte în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor.

Practica de asigurare presupune folosirea poliţei de asigurare de răspundere civilă prin care este acoperită, în secţiuni separate, răspunderea angajatorului, răspunderea publică şi răspunderea a producatorului.

13.7 Asigurarea de răspundere publică

Această asigurare constă în oferirea de sume compensatoare fată de terţi - în calitate de public -în caz de vătămare corporală sau pagube materiale, produse prin neglijenţa asiguratului sau a angajaţilor lui. Astfel de răspunderi pot fi de la podele alunecoase, suprafeţe neregulate de pavaj, scări, lifturi sau scări rulante, defectele vitrinelor de magazin, marfă căzută de pe rafturi sau vitrine, mărci agăţate, uşi-capcană, parcuri, muzee şi aşa mai departe. Se obişnuieşte să se asigure ascensoare şi scări rulante în conformitate cu politica de construire, asamblare şi inginerie, care asigură o întreţinerea şi controlul, ca fiind asigurarea de răspundere civilă legală. În afară de asta, pot apărea de asemenea unele aspecte legate de poluare.

În conformitate cu această asigurare, asigurătorii nu plătesc pentru defectele de fabricatie; în cazul în care lucrările nu au fost realizate cu acurateţe si apar daune, asiguratorii nu vor fi răspunzători pentru cheltuielile legate de repararea lor, dar ei vor plăti toate cerinţele părţii terţe prejudiciate ca urmare a acestor defecte. În acest caz, există dificultăţi, deoarece nu este întotdeauna posibilă o delimitare clară între defectele de fabricaţie şi răspunderea civilă.

Poliţele exclud răspunderea pentru produsele defecte, care pot fi asigurate pe baza unui contract de asigurare de raspundere a producătorului. Separat, se pot încheia poliţe pentru neglijenţa profesională.



CAPITOLUL 14 - REASIGURĂRI

Reasigurările au apărut din necesitatea obiectivă a acoperirii riscurilor pe care asigurătorul direct trebuie să le suporte, aceasta(activitatea) având ca efect "pulverizarea riscului". O primă formă în care se realizau reasigurările a fost cea a reasigurarilor facultative adică o reasigurare a unor riscuri individuale oferite altei companii de asigurari care era liberă sa accepte sau sa respinga oferta propusa.

In timp, din nevoia de a acoperi mai multe riscuri, ca urmare a creşterii volumului asigurarilor directe, au reapărut metode de asigurare care să ofere mai multă certitudine asigurătorilor originari precum şi unele facilităţi din partea reasiguratorilor. Astfel a aparut reasigurarea contractuală care a devenit un mijloc prin care asiguratorii directi pot cere o acoperire obligatorie pe o baza solidă, certă.

In ultimii ani, reasigurarile ocupă un rol foarte important în viaţa economică datorită cererii crescute de asigurări directe, a volumului şi capacităţii industriale pentru care se cer acoperiri de riscuri. In afara creşterii cantitative a numărului tranzactiilor, au loc si substantiale imbunatatiri calitative privind natura si caracteristicile reasigurarilor, aspectele tehnice, precum si sistemul de comunicatii intre asiguratorii directi, reasiguratori si brokeri de asigurari.

14.1 Esenţa economică a reasigurarilor

Rolul tehnic al reasigurarilor este de a proteja pe asiguratorii direcţi in faţa pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţilor financiare conferind asiguratorilor o mai mare stabilitate.

Reasigurarea reprezinta un acord incheiat intre doua parti numite companie cedenta(reasigurat sau asigurator direct) si reasiguratorul prin care prima consimte sa cedeze iar cea de-a doua sa

preia o anumita parte a riscului, uneori intregul risc conform conditiilor stabilite in acord, in schimbul platii de catre compania cedenta a unei sume denumita prima de asigurare ce reprezinta o cota din prima initiala de asigurare.

Tratatele de asigurări extind definiţia: „reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru rezonabil între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte".

Contractul de reasigurare se incheie numai intre doua companii specializate in asigurari si reasigurari, numai intre doua persoane juridice; in practica cele mai multe reasigurari prevad numai compensari partiale, reasiguratorul suportand el insusi o parte a oricarei pierderi; reasigurarea este prin natura sa o activitate internationala.

14.2 Funcţiile reasigurării

Protejând asiguratorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune in pericol solvabilitatea lor, reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asiguratorilor direcţi de a primi mai multe riscuri decat ar fi altfel capabil sa accepte. Reasigurarea inzestreaza pe asiguratorul direct cu capacitate complementara de a accepta riscuri mai mari , acestia putand retine pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fara a le afecta substantial situatia financiara.

Reasigurarea ajută asiguratorul direct să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei pierderilor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioada mai indelungata de cativa ani prin contractele de protectie contra catastrofelor.

Se realizeaza o dispersare mare a riscurilor si prin practica reciprocitatii prin care asiguratorii primari isi plaseaza contractul de reasigurare pe o baza reciproca unul altuia astfel incat compania cedenta va oferi o parte dintr-un contract al sau unui reasigurator capabil sa-i ofere altul in schimb. Astfel fiecare asigurator isi mareste numarul de riscuri pe care le asigura.

Creşte flexibilitatea asiguratorilor privind dimensiunile şi tipurile de riscuri precum şi volumul activitatii pe care acestia le pot subscrie.

Reasigurarea sprijina finantarea operatiunilor de asigurari pentru compania cedenta facand posibil in acelasi timp ca aceasta sa-si poata creste volumul activitatii mai rapid decat ar fi posibil fara o crestere corespunzatoare a capitalului de baza.

Reasigurarea permite societatii cedente sa se retraga dintr-o categorie de afaceri sau o zona geografica pentru o anumita perioada de timp prin cedarea integrala a riscului in reasigurare.

Reasigurarea permite companiei cedente sa intre intr-o categorie de afaceri sau o noua zona geografice prin infiintarea unei reprezentante si dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea si preluarea unor contracte de asigurare de la companiile ce actioneaza deja in acea categorie de afaceri sau zona geografica.



Prin reasigurare se ofera posibilitatea companiilor cedente de a obtine o gama larga de servicii si de a beneficia de consultanta in administrarea afacerilor, in stabilirea daunelor, a procedeelor de plata si in pregatirea personalului si consultanta din partea marilor companii de reasigurari si a brokerilor de reasigurari.

14.3 Contractul de reasigurare

Este documentul ce exprima acordul de vointa al partilor in legatura cu cedarea de riscuri in asigurare.

Caracteristicile contractului :

acest contract este conditionat de existenta unui contract de asigurare incheiat intre asigurat si asigurător; • contractul de reasigurare si cel de asigurare exista in acelasi timp;

contractul de reasigurare este separat incheiat intre reasigurator si reasiguratul sau, iar asiguratul originar nu este parte la contract. In cazul producerii riscului asigurat, reasiguratorul este raspunzator pentru partea sa de risc numai in fata companiei cedente nu si in fata asiguratului care primeste despagubirea de la asiguratorul sau.

Principiile care stau la baza contractului de reasigurare

6. Principiul obligativitatii existentei interesului asigurabil;7. Principiul celei mai mari bune-credinte;8. Principiul despagubirii;9. Principiul obiligativitatii existentei in momentul incheierii contractului de reasigurare al unui

subiect al reasigurarii.10. Principiul bunei credinte

Informatiile pe care partile le ofera reciproc sunt luate ca atare si considerate adevarate pe toata durata contractului iar in cazul in care se dovedesc nereale, partea vatamata poate cere despagubiri si anularea contractului.

14.3.1 Aspecte juridice ale acestui tip de contract de reasigurare

Acest tip de contract este un contract cu caracter :

- consensual, sinalagmatic;- cu executare succesiva;- cu caracter oneros, aleatoriu;- de adeziune.

14.4 Forma contractului

Forma uzuala a contractului nu este cea a unei polite, ci aceea de contract nestandardizat ale carui clauze sunt diverse in functie de interesele partilor si specificul obiectului contract.

Indiferent de tipul si forma contractului, el va cuprinde urmatoarele date :

- denumirea partilor si sediul acestora;- tipul contractului;- riscurile acoperite;- limita valorica si teritoriala a raspunderii;- data intrarii in valoare a contractului;- durata si terminarea acestuia;- nivelul si modalitatea de plata a primei;- retinerea cedentei;- brokerajul;- modul de plata a despagubirii;- riscurile excluse;- reglementarea diferendelor dintre parti.

14.5 Forme si metode de reasigurare

Principalele forme de reasigurare sunt:

1. reasigurarea proportionala :

a. contract cota parte;

b. contract excedent de suma.



2. reasigurarea neproportionala :

a. contractul excedent de dauna;

b. contract oprire de dauna

14.5.1 Contractul de reasigurare „COTA-PARTE" (QUOTA SHARE TREATY)

Acest tip de contract reprezintă cea mai simplă formă de reasigurare prin care reasigurătorul consimte să preia în reasigurare o anumită proporţie din fiecare risc acceptat de compania cedentă prin contractul iniţial de asigurare, suportând proporţional toate daunele în schimbul aceleiaşi proporţii din toate primele directe, mai puţin comisionul de reasigurare.

Caracteristicile contractului cotă-parte sunt:

7. Contractul cotă-parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri. Rata daunei este aceeaşi la ambii, întrucât ei acoperă într-o anumită proporţie toate riscurile subscrise în contul respectiv, iar rezuitatele sunt aceleaşi în mărime relativă, dar diferite în mărime absoluta (in funcţie de cota procentuală acceptată).

8. Prin contractul Q/S, compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari decât îi permite capacitatea financiară proprie, reţinand pe contul său numai cota pe care o poate suporta, iar diferenţa o cedează in reasigurare unuia sau mai multor reasigurători.

9. Societatea cedentă nu are posibilitatea selecţiei riscurilor subscrise in detrimentul reasigurătorului şi, de aceea, comisionul solicitat este mai mare.

10. Faţă de toate celelalte tipuri de contracte, modul de administrare este mult mai simplu şi, prin urmare, cheltuielile administrative sunt mai reduse.

11. Contractul Q/S se reinnoieşte in mod automat de la o perioadă la alta, fiind un contract de tip continuu; rezilierea sa trebuie notificată in timp util (de obicei 3 sau 6 luni).

12. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri, motiv pentru care este mult utllizat.

Se poate constata uşor că prin contractul Q/S se obţine o securitate maximă pentru reasigurator şi că, datorită simplitetii sale deosebite, administrarea şi gestionarea sa este uşoară şi nu necesită muncă multă.

Totodată, compania cedentă poate subscrie şi alte riscuri deoarece reasigurarea se face automat, iar reasigurătorul primeşte o cotă din fiecare risc, echilibrându-şi portofoliul de afaceri.

Contractul cotă-parte il dezavantajează pe asigurătorul original deoarece nu-i permite selecţionarea riscurilor, el având obligaţia de a ceda o anumită proporţie din toate riscurile. El obţine o protecţie excesivă in unele cazuri şi insuficientă in altele. De multe ori chiar, asigurătorul este obligat să cedeze o parte din riscurile mici pe care capacitatea sa financiară i-ar permite să le reţină in intregime pe contul său. Deseori, compania cedentă preferă să cedeze o cotă mai mare din anumite riscuri şi o cotă mai mică din altele.

14.5.2 Contractul de reasigurare "EXCEDENTDE SUMA" (SURPLUS TREATY)

Contractul "excedent de sumă" este considerat a fi cea mai obişnuită şi mai utilizată formă de reasigurare prin care reasigurătorul consimte să preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita denumită „plin". Cu alte cuvinte, compania cedentă reasigură numai acele sume pe care nu doreşte să le reţina pe contul său. Este un contract de tip proporţional, deoarece prima aferentă fiecărui risc este cedată reasigurătorilor in aceeaşi proporţie in care este cedată în reasigurare suma asigurată a riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la reasigurător pe baza aceluiaşi calcul procentual.

Trăsăturile acestui tip de contract sunt următoarele:

5. Este structurat in „plinuri" (lines), capacitatea contractuală exprimându-se intr-un multiplu de "plinuri"

6. Compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasigurătorii, şi, din acest motiv, comisionul perceput de cedentă este mai mic decât in cazul contractului Q/S, acesta fiind unul dintre puţinele avantaje ale reasigurătorilor

7. Modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt mai mari decât pentru compania cedentă, cât şi pentru reasigurători.

8. Prin acest tip de contract asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate de reasigurare. Răspunderea reasigurătorului incepe automat şi simultan cu cea a societaţii cedente imediat ce este depăşita reţinerea sa proprie.

Deosebirea principala dintre contractul cotă-parte şi cel de excedent de sumă constă in faptul că in acesta din urmă compania cedentă reasigură numai acea parte din orice risc ce depaşeşte nivelul propriei reţineri, acesta depinzând şi capacitatea companiei cedente, de gradul riscului, de calitatea şi situaţia riscurilor subscrise, de



componenţa portofoliului, de frecvenţa şi intensitatea sinistrelor şi de natura obiectului asigurat. In stabilirea limitei reţinerii se vor avea in vedere aceiaşi factori pe care se bazează calcularea primei.

Aşadar, din punct de vedere al cedentei, contractul "excedent de sumă" este forma ideală, in timp ce din punct de vedere al reasigurătorului, echilibrul portofoliului este contestabil.

Un contract de reasigurare "surplus" este impărţit in mai multe "plinuri" ('lines") egale ca valoare, din care primul plin constituie reţinerea proprie a companiei cedente, iar celelalte se reasigură.

Dimensiunea plinurilor se stabileşte de către compania cedentă, iar numărul lor poate varia de la 2-3 plinuri, in mod excepţional, la 200; raportul dintre reţinerea acesteia şi suma reasigurată trebuie să fie rezonabil şi acceptat de reasigurători, influenţându-le decizia.

De obicei, companiile mari de asigurări cu capacitate mare de absorbţie se limitează la un număr mai mic de plinuri (in medie 5), in timp ce companiile mici au tendinţa de a impărţi contractele in mai multe plinuri (20-60). Numărul lor depinde şi de tipul de risc asigurat. De exemplu, pentru reasigurarea de accidente, conform uzanţelor internaţionale, numărul plinurilor este cuprins intre 9 şi 14, pentru reasigurarea de incendiu intre 20 şi 60 etc.

Conform contractului "excedent de sumă", compania cedentă işi poate reţine pe cont propriu toate primele pentru riscurile subscrise aflate sub limita reţinerii. Prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii, compania cedentă reduce gama daunelor posibile ce o pot afecta, acestea transferându-se asupra reasigurătorilor.

14.5.3 Contractul de reasigurare „EXCEDENT DE DAUNA " (EXCESS OF LOSS; XOL SA U X/L)

În contract, compania cedentă stabileşte o limită monetară în sumă absolută, prin care se creează o zonă de răspundere ce reprezintă reţinerea sa proprie, denumitd „prioritate" („layer") sau „franşiză", („franchise"). Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depăşeşte prioritatea pentru caz de daune, reasigurătorul va despăgubi compania cedentă. Zonele de răspundere în care se împarte excedentul de daună se numesc „layere".

Caracteristicile acestui contract sunt:

5. asigurătorul direct şi reasigurătorul nu au legătură cu sumele asigurate acceptate, ci cu mărimea daunelor suferite, răspunderea reasigurătorului survenind după atingerea limitei prestabilite la încheierea contractului de reasigurare;

6. din punct de vedere al rezultatelor înregistrate reasigurătorul, nu urmează, soarta reasiguratului;

7. prin încheierea contractului XOL, reasiguratul cedează un volum relativ redus din primele subscrise, constituindu-şi o protecţie substanţială;

8. prin contractul XOL- se asigură de fapt, o protecţie pentru reasigurat şi un mod de impărţire a riscurilor;

5. în funcţie de dimensiunea priorităţii stabilite, contractele XOL pot fi:

• „cu limită pentru prioritate redusă" („working covers"), prin care reasigurătorul acceptă riscul ce implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază, a companiei cedente este astfel stabilită încât la apariţia unor daune să fie afectaţi şi reasigurătorii; scopul acestei acoperiri este de a reduce sau de a înlocui reasigurarea proporţională obişnuită; este o metodă mult folosită de Lloyd's;

„cu limită pentru prioritate ridicată" sau „acoperiri catastrofă" („catastrophe covers"), prin care compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate în afara controlului normal al subscrierilor. Acoperirile catastrofă oferă protecţie reasiguratului împotriva unor daune catastrofale (cutremur, inundaţii, cicloane, tornade) apărute pe bază de întâmplare (occurrence);

6. costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse pentru ambii parteneri;

7. contractul se structurează şi se plasează, pe „layere", protejând de regulă un cont desubscrieri şi, mai rar, riscuri nominalizate (facultative);

10. fluxul monetar este redus şi, de aceea, efectul de finanţare este modest;

11. contractul XOL se poate încheia:

• pe bază de risc - „risk basis", caz în care reasigurătorul suportă daunele pentru un risc individual sau în excesul unei sume predeterminate;

pe bază de întâmplare - „occurrence basis", când reasigurătorul plăteşte numai dacă daunele în fiecare întâmplare depşesc o reţinere predeterminată.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA



• Badea D., Tudor B, Novac L - „Manualul agentului de asigurari", ed. Economica, Bucureşti, 2008

• Badea Dumitru - "Insurance and reinsurance", ed. Economica, Bucureşti, 2004

• Bennet, C., "Dicţionar de Asigurări, 3rdEd. " , 2002.

• Black, Kenneth, "Life and Health Insurance, 13th Ed." Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall, 2000.

• Ciurel V. -""Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practice internaţionale", ed. AllBeck,Bucureşti, 2000

• Constantinescu D.A., „Asigurări şi reasigurări", Editura Tehnică, Bucureşti, 1998;rd

• Dickson CA Gordon - "Risk analysis" 3 edition, Witherbys Publishing, 2003

• Dobrin M. „Asigurări şi reasigurări"; Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000;

• Negru T. "Asigurari: Ghid Practic", Editura C. H. Beck, 2006

• Vacarel I., Bercea F. - "Asigurari si reasigurari", ed. Expert, Bucureşti, 2002


Date post:	05-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	enachescu-ana-maria
View:	59 times
Download:	4 times

Asigurari Si Reasigurari Cursuri Prof

Documents