1. PARADOXURILE EXISTENŢlALE Paradoxul omului în societatea contemporană se conturează între imensul efort de a-şi făuri un destin sub steaua satisfacţiei şi fericirii şi rezultatele acestui efort, care sunt dominate de ameninţare şi frică. Ameninţarea vine din toate unghiurile mediului ambiental, de la natura naturans şi mai ales de la natura societală, de la colectivitate şi de la individul necunoscut de pe stradă, sub forma violenţei multiplicate aproape la nesfârşit. Cu o jumatate de secol în urmă, violenţa străzii, a unor grupuri îndepartate de oameni, rămânea exterioară, cunoaşterea ei fiind mediată verbal. Astăzi, de nenumărate ori, in mod agresiv, violenţa pătrunde în casă, se impleteşte cu cele mai frumoase clipe de liniste ale familiei, sub forme vizuale, cu amănunte terifiante şi se insinuează în minte, în suflet şi conştiinţă. Mijloacele de comunicare în masă sunt insetate de senzaţionalul agresiv. Crima, violul, teroarea ocupă un spaţiu extrem de întins în reţelele de comunicare.

Dacă în societăţile primitive şi chiar în cele ale evului mediu, agresiunea era percepută ca un atac fizic sub forma violenţei, pe măsură ce structura psihoafectivă şi spirituală au evoluat, percepţia agresiunii s-a diferenţiat.

Sensibilitatea omului modern necesită o reconsiderare de esenţă a fenomenului agresivităţii. Situaţii, fapte, acte care altă dată nu aveau o semnificaţie agresivă, astăzi sunt în realitate elemente directe sau indirecte de agresiune. Să luăm un exemplu: imaginea. Ne putem întreba câţi indivizi de pe glob erau altă dată şocaţi de o scena de viol sau de omucidere? Desigur numai cei care, prin hazard, au avut ocazia să asiste la ,,ceremonie". Astazi, cand sensibilitatea la violenţă şi receptarea ei afectivă au crescut foarte mult, milioane şi milioane de oameni, de la copilul preşcolar până la bătrânul înspăimântat, asistă, uneori zilnic, prin intermediul imaginii cinematografice, televizate sau tipărite, la un şir de orori care, fără îndoială, produc răni sufleteşti, traumatisme şi reacţii dureroase.

Agresivitatea devine astfel mult mai diversificată, mult mai nuanţată, în raport cu complexitatea sufletului omului contemporan.Am putea susţine pe bună dreptate că intenţional sau nu, societatea produce şi cultiva printre atâtea ,,otrăvuri", frică, angoasă, spaimă care nu sunt altceva decât forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit să înveţe şi să trăiască agresiunea pe tot parcursul vieţii sale.

Diseminarea violenţei în conştiinţa maselor constituie fără îndoială factorial de risc cel mai acut în trezirea şi exacerbarea agresivităţii aţipită în subconştientul fiinţei umane. Conştiinţa omului modern este subminata de o tensiune difuză, insinuantă, a fricii. Orice clipă de fericire - această ,,fata morgana" a finalităţii existenţei noastre umane, dansează pentru o clipă, pe nisipurile arzânde ale fricii.

Informaţiile vizualizate sau scrise ne suprasolicită cunoaşterea urmărilor dezastruoase ale agresivităţii sub forma actelor de violenţă, care abundă incredibil în societatea conternporană.

Cunoaşterea efectelor, uneori înspăimântătoare, ale manifestărilor agresivităţii

şi a împrejurărilor sau factorilor care le-au produs, provoacă şi sporeşte frica, teama şi insecuritatea afectivă. Aceste fapte ar putea fi un focar permanent de iradiere a agresivităţii în conştiinţa umană. În mod inconştient, pe baza mecanismelor de apărare, individul ameninţat este gata să răspundă, şi răspunde adeseori, tot cu agresivitate, pentru că în structura fiinţei sale există o agresivitate latentă, care a fost remodelată de cultură, morală şi civilizaţia mileniilor clădite şi trăite de către umanitate. Aceste structuri arhaice, în forme diferite şi în anumite condiţii, trimit semnale de agresivitate care, datorită elementelor de stimulare şi intesificare existente în conflictualitatea trăirilor şi relaţiilor umane, se manifestă în comportamente şi structuri de personalitate umană.

Oricine vine în contact cu comportamentele sau structurile agresive ale unei personalităţi, ar trebui să le supună unei analize complexe pentru a le putea recunoaşte, înţelege şi dezamorsa valenţele explozive. În acelaşi timp, o operaţie de sondare în mecanismele secrete de producere a agresivităţii altora ne oferă prilejul de a face o introspecţie în propria noastră fiinţă, descoperind sursele propriei agresivităţi. Odată pusă sub controlul conştiinţei şi al voinţei, şansele de declanşare, atât a propriilor noastre pulsiuni, cât şi ale altora, se reduc sau dispar. Avem convingerea că această analiză ar constitui un sistem coerent şi eficace de profilaxie şi autopsihoterapie a acestui flagel periculos al lumii contemporane.

Voinţa are o înfăţişare mult mai complicat şi mai insidioas decât pare. Cunoaşterea esenţei ei, a cauzelor care o produc precum şi cunoaşterea manifestărilor de o mare diversitate, ne vor ajuta să punem sub controlul conştiinţei propria noastră agresivitate şi să ne putern feri de agresivitatea care ne pândeşte în casa noastră comună societatea.

Autorul atât de controversat, americanul Illich a intuit perfect gradul sporit de dependenţă a omului modern faţă de instituţiile pe care le-a înfiinţat. Cu cât gradul de dependenţă este mai mare, cu atât mecanismele de autoapărare slăbesc şi se atrofiază. Gândim şi acţionăm în consecinţă: forţele de ordine şi represiune sunt singurele chemate şi capabile să ne apere de violenţă şi agresiune. De aceea am devenit atât de slabi în faţa agresiunii.

2. DEFINIREA AGRESIVITATH

Agresivitatea este o noţiune care vine din latină - agressio care înseamnă a ataca. Se referă deci la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe sau lucru investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare.

Agresivitatea, avându-şi originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos central, este o însuşire a fiinţelor vii pe toată scara evoluţiei acestora.

Definiţia dată mai sus se circumscrie la agresivitatea umană, manifestată în cadrul relaţiilor socio-afective, registrul ei de manifestare întinzându-se de la

atitudinea de pasivitate şi indiferenţă, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de ameninţare şi acte de violenţă propriu-zisă.

Manifestările agresivităţii umane sunt extrem de diverse şi la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Deci aria agresivităţii este mult mai extinsă decţât cea a violenţei. Parte integrantă a naturii umane, agresivitatea include şi modalităţi ale naturii umane, ca de pildă dinamismul unei persoane angrenate în lupta pentru autoafirmare sau în depăşirea greutăţilor vieţii. Incluse noţiunii de agresivitate sunt notiunile care desemnează comportamentul agresiv, cât şi implicarea actului agresor în viaţa socială.

În dicţionarul Walman se defineşte agresivitatea în următoarele accepţiuni: tendinţa de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendinţa de a depăşi opoziţiile întâlnite; tendinţa de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini şi reacţii; tendinţa permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.

Definirea agresiunii are drept scop stabilirea raportului de cuprindere conceptual între aceasta si violenţă, demonstrând aserţiunea din introducere, ca eforturile de înţelegere a fenomenului de violenţă trebuie să înceapă cu elucidarea fenomenului de agresivitate.

Sir H u x 1 e y spunea într-unul din eseurile sale că diversificarea formelor de cunoaştere umană a creat, din necesitatea identificării fenomenelor, un număr atât de mare de noţiuni pe care ştiinţele le folosesc încât îţi dă impresia unui adevărat Turn Babel.

Orice demers de cunoaştere are nevoie înainte de toate, de o clarificare a conceptelor pe care le întrebuinţează, delimitându-le sensul şi sfera semantică.

3. FORMELE DE MANIFESTARE A AGRESIVITATH• Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal, faţă de factorii de mediu extern sau intern. Definirea acesteia are la bază noţiunea psihofiziologică de excitaţie, care vine din latina, excitatio -stimulare.

Excitaţia psihomotorie este definită ca manifestarea la un nivel supradimensionat a funcţiilor psihice normale sau modificarea lor în sens cantitativ sau calitativ, cu răsunet în sfera exprimării verbale sau comportamentale.BordenatsiPringney consideră că excitaţia psihică presupune ridicarea tensiunii psihologice şi exacerbarea dinamismului psihic, stări care devin patologice atunci când sunt însoţite de o tulburare afectogenă reactivă, consecinţa unei emoţii intense sau a unui incident grav, uneori însoţind un eveniment grav sau un simptom delirant sau confuzional.

Stările de excitaţie se manifestă diferit în funcţie de factorul vârstă: copiii, până la vârsta adolescenţei, pot prezenta episoade de hiperexcitaţie în cadrul normalităţii, dar în cazuri de suferinţe neuropsihice aceste stări capătă caracter permanent şi devin patologice. La adolescenţă şi debutul tinereţii persistenţa unei excitabilităţi crescute poate ascunde debutul unei psihoze periodice sau o formă

atipică a unei agitaţii catatonice ori episoade psihotice acute. La persoanele vârstnice, hiperexcitabilitatea nervoasă traduce evoluţia unui proces demenţial.

Formele de manifestare ale hiperexcitabilităţii sunt: gesturi de nerabdăre, ton ridicat şi iritat al vocii, voiciune crescută cu o stare accentuată excitativă, ideaţie accelerată, mnemoexcitaţie, efervescenţă a limbajului, a imaginaţiei, labilitate emoţională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie în tablourile delirant-halucinatorii sau confuzionale, excitaţia exacerbată poate determina comportamente (acte) cu sensuri şi finalizări dramatice.

Excitaţia psihomotorie este componentă a tabloului clinic în: sindroame infecţioase, encefalite şi meningo-encefalite; intoxicatii cu diferite substanţe: alcool, medicamente antituberculoase, anti- malarice, antidepresive, substanţe psihotrope, halogene; decompensări ale persoanlitaţilor dizarmonice;epilepsie (apariţia paroxistică şi posterities); oligofrenie; schizofrenie;episoade psihotice acute; patologie psihică a senescenţei; paralizia generală propriu-zisă - în special la debut (C.Gorgos).

Deşi cazurile de excitabilitate crescută, cu reacţii agresive se găsesc în tabloul unor stări patologice despre care credem că sunt în clinica de specialitate, trebuie să subliniem că cele mai multe persoane cu tulburări de acest tip circulă libere în societate, atât în faza de debut, cât şi în faza de ieşire din instituţiile respective. Frecvenţa statistică a acestor persoane este destul de ridicată, ele reprezentând un factor de risc social major.• Impulsivitatea este definită ca o trăsătură caracteristică implicând un mod impulsiv de a reacţiona prin impulsiuni. La rândul lor, impusiunile sunt modalitaţi acţionale de reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrate într-o activitate raţională (acte violente, descărcări explozive, reacţii de mânie etc.).

În practică, noţiunea de impulsiune este utilizată pentru a desemna un act de violenţă agresivă. Dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.R. L a f o n defineşte impulsivitatea ca ,,descărcare incoercibilă şi imediată a unei stări de tensiune emoţională, într-un act sau comportament".

Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, iraţional având originea în motivaţii subiective sau într-o reacţie reflexă.• Propulsivitatea este declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern. Ea apare în mod forţat, automat, fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi kinetice, monotipiile ritmice, ca balansarea capului sau a unui membru, mişcări parazite, accese de automatisme ambulatorii. Toate aceste manifestări n-au sens, sunt inadaptate şi neaşteptate-instinctive, având originea în tendinţele fundamentale ale inconştientului. Ele cer o satisfacţie imperioasă exprimând o puternica dorinţă de împlinire. Aceste manifestări sunt determinate de trebuinţele şi expresiile emoţionale. Trebuinţa de bine este generată de instinctul de conservare, care la

unii indivizi este foarte puternic, creând o stare emoţională specifică, ce se declanşează brusc, cu o mare descărcare de energie, funcţionând la nivel subconştient caracteristic stării de primitivism. Din purict de vedere clinic, propulsiunile de acest gen presupun o eclipsă totală sau parţială de conştiinţă, o regresie spre comportamentul arhaic. Acestea apar în cadrul jocului la copii sau în cadrul relaţiilor interpersonale la adult (C.Gorgos).

Comportamentele impulsive prezintă o foarte mare importanţă în viaţa socială, pentru că ele sunt specifice atât categoriilor clinice acute, cât şi personalităţilor de natură dizarmonică existente în societate. Comportamentele impulsive sunt caracterizate prin regresiunea constiinţei şi personalităţii, odată cu dezintegrarea comportamentului care îşi pierde unitatea şi formele normale de adaptare. Persoana nu se mai angajează intenţional, activitatea sa devine mai mult sau mai puţin depersonalizată, luând aspectul de trăire a viselor sau fantasmelor, în sensul că nu este controlată, ci derulată în închipuire, delirant, cu multe automatisme, fără control conştient.

În stările de perplexitate, cu comportamente imobile, irnpulsiunile izbucnesc brusc, cu mişcări instinctuale profunde. În stările confuzionale, ele apar sub formă de acte de agresiune, de apărare, de fugă sau ca automatisme profesionale, exprimând fantasme, oniria în care se condensează tendinţe afective, teamă, gelozie, mânie (H. E y). Impulsiunile apar de asemenea în episoadele depresive psihotice cu componentă anxioasă, în suicid, ca reacţii auto ţi heteroagresive, iar iîn accesele maniacale, ca gesturi erotice sau excentrice.

În bolile psihice, ca de pildă demenţele, schizofreniile, delirurile cronice, nevrozele, Comportamentele impulsive reprezintă o manifestare de ieşire la suprafaţă a dorinţelor, tendinţelor şi pulsiunilor, a substratului complexual şi inconştient al fiinţei, întrucât disoluţia morbidă a personalităţii antrenează disoluţia cenzurii şi a capacităţii conştiente de supraveghere a conduitelor, astfel încât energia instinctuală a sinelui, primitivă şi violentă, cuplată cu o parte din energia instinctuală a supraeului, se manifestă deopotrivă în comportamente impulsive, dar şi în raptusuri hetero şi autoagresive, crime, violenţe sado-masochiste, crize de agitaţie, fugă, acte incendiare.Impulsiunile activităţii verbale sunt fie propulsiuni de tip ecolalie, polilalie, coprolalie, ticuri verbale, fie impulsuri organizate sub formă de strigăte, discursuri, calambururi, jocuri verbale. Originea noţiunii de violenţă este latinească, vis care înseamnă forţă, deci utilizarea forţei pentru a manifesta superioritatea. Formele violenţei se îmbogăţesc pe parcursul evoluţiei societăţii umane şi capătă o amploare din ce în ce mai mare, cu toate mijloacele şi costurile sistemelor de apărare împotriva acesteia.

Modalităţile actelor de violenţă sunt în funcţie de epocă, topografie, circumstanţe, cultură, dar mai ales de evoluţia moral-spirituală a comunităţilor. Cu alte cuvinte, violenţa are o geometrie variabilă şi schimbătoare. Formele ei merg de la violenţa în plină lumină, la violenţa foarte bine ascunsă.

Sfera de definire a violenţei este mult mai largă decât cea stabilită de criminologie. J e a n - C l a u d e C h e s n a i s , încercând să stabilească zonele semantice incluse în definiţie, stabileşte, într-o viziune geometrică, trei cercuri.

Ca nucleu, deci primul cerc, este violenţa fizică, pe care autorul o consideră cea mai gravă, întrucât cauzează moartea persoanei, vătămarea corporalaă şi libertatea individului. Ea este brutală, crudă, salbatică.

Al doilea cerc, mult mai întins, îl reprezintă violenţa economică , care priveşte toate atingerile şi frustrările asupra bunurilor materiale, cunoscând practic o infinitate de forme. În societăţile cu un grad ridicat de evoluţie industrială se poate opera foarte greu la despţrţirea a ceea ce ai de ceea ce eşti, întrucât individul se identifică atât de mult ca existenţă cu ceea ce îi aparţine ca mijloc de existenţă în acest fel violenţa se confundă cu delincvenţa.

Cel de al-treilea cerc îl reprezintă violenţa morală. A vorbi de violenţă în acest sens, spune Chesnais, constituie un abuz de limbaj în condiţiile vieţii moderne, când se confundă în toată ainbiguitatea, reglementarea şi agresiunea, organizarea şi agresiunea.

Din această perspectivă, s-a stabilit urmatoarea tipologie a violenţei:A. Violenţa privată1.Violenţa criminală:

a) mortală (omorârea, asasinarea, otrăvirea, execuţiile capitale etc.); b) corporală (lovituri şi raniri voluntare);c) sexuală: violul.

2.Violenţa noncriminală:a) suicidul şi tentativa de suicid;b) accidentele (rutiere, de muncă etc.).

B.Violenţa colectivăViolenţa cetaţenilor contra puterii:a) terorismul;b) revoluţiile şi grevele.Violenţa puterii contra cetăţenilor:

a) terorismul de stat; b) violenţa industrială.

3.Violenţa paroxistică - războiulTipologia propusă este acceptată şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de

Interpol. Ea se constituie ca un instrument operaţional în stabilirea stării de drept social şi moral în societatea contemporană.

Violenţa es'te o manifestare comportamentală de relaţie interumană îi exprimă sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stări de agresivitate.• Comportamentele aberante. Comportamentul, în sens larg, desemnează ansamblul reacţiilor unor fiinţe ca răspuns la o situaţie trăită, în funcţie de stimulii din mediu şi de tensiunile interne ale organismului, care într-o structură unitară dispune de o anumită motivaţie, o anumită direcţie şi un anumit scop.

În sens global, comportamentul are trei aspecte importante: conştiinţa

situaţiei trăite şi, ca o consecinţă, angajarea persoanei în acţiune, cu toate percepţiile, sentimentele şi întreţinerea, precum şi posibilitatea persoanei de a rezolva situaţia; manifestările sunt general observabile, ca de pildă reacţiile fiziologice, fizice, acţiunile, operaţiile etc.; manifestările sunt strict legate de relaţia persoanei cu mediul de viaţă şi cu mediul său interior.

Între modalitatea de reacţie comportamentală sub aspectul adecvării la calitate, forţa şi semnificaţia stimulilor externi sau interni şi modalitatea de răspuns a persoanei trebuie să existe o corespondenţă şi o similitudine, care să permită persoanei o adaptare, o integrare precum şi o existenţă materială sau socio-morală echilibrată şi eficientă. ,,Orice distorsiune în acest echilibru, între situaţia stimulatoare şi răspunsul comportamental, provoacă un dezacord, un conflict între individ şi cerinţele normale de existenţă". (C. Gorges)

Tulburările comportamentului sunt definite ca abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile, trăite de subiect sau manifestate obiectiv într-o atitudine socio-morală a indivizilor faţă de mediul în care trăiesc şi în raport cu posibilităţile pe care le prezintaă. Sfera tulburărilor comportamentului este foarte largă şi nu este unitar definită.

Pentru obiectivul acestei cercetări voi face referire la categoria tulburărilor de comportarnent, care au la origine o manifestare a agresivităţii, anume cu aceea de comportarnent agresiv. • Comportamentul agresiv şi formele sale întâlnite în cadrul delincvenţei juvenile reprezintă atitudini şi acte, fapte constante şi repetitive, cu conţinut antisocial, cu manifestări de agresivitate şi violenţă, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, faţă de propria persoană - autoagresiunea, sau faţă de alţii -heteroagresivitatea.

În definirea comportamentului antisocial ca forma deviantă care se întâlneşte în tulburarea personalităţii de tip antisocial, constând în cronicizarea comportamentului inadaptat, prin care sunt violate atât regulile morale, integritatea fizică, cât şi drepturile sociale la adult, se pune accentul pe faptul că acest comportament - cu excepţia cazurilor clinice - nu apare pentru prima dată la vţrsta adultă, ci el se organizează pe un teren (nucleu) existent din copilărie.

Din cercetările autorilor francezi şi americani, pe loturi semnificative de adulţi cu comportament antisocial, pe baza celor mai frecvente manifestări, s-a constatat că un procent foarte ridicat dintre aceştia, au prezentat acelaşi simptom şi în copilărie (tabelul 1). În tabelul 2 sunt prezentate perturbările personalităţii adultului cu manifestări infantile.

Trebuie remarcat că în cele mai multe cazuri, nici unul din simptomele menţionate la adult nu apare singur, ci sub forma unui sindrom deviant, sau sub forma unei personalităţi dizarmonice.

Tabelul 1

Simptomul: Adulţi cu comportament antisocial care au prezentat simptomul în copilărie (%):

furt 31încăpăţânare 30fugă 33absenteism 34prietenii periculoase 30repulsie pentru întoarcerea acasa 30agresiune fizică 32repulsie pentru activităţi utile 32 impulsivitate 35nesăbuinţă", nepăsare 29ţinută neglijentă 34enurezis 29absenţa sentimentului de vinovăţie 38raporturi sexuale foarte timpurii 31minciună patologică 31perversiuni sexuale 38

Tabelul2

Manifestarea agresivităţii: Adulţi antisociali (%):tulburări la locul de muncă 85casătorie nereuşită 81dependerţa financiara (cersetorie, furt, 79arestări 75abuz de alcool 72dificultăţi culturale 71impulsivitate 67comportament sexual dezordonat 64adolescenţă dificilă 62vagabondaj 60conflictualitate 68izolare socială 56absenţa sentimentului de vinovăţie 40

(după C. Gorgos)

Mai mult, din datele comparative se observă că procentul de adulţi agresivi este mult superior celui de copii, fapt care trimite la prezumţia că există agresivitatea latentă care, în condiţii de stimulare - şi în viaţa socială sunt nenumărate - evoluează către forme antisociale sau criminale.4. FORMELE CLINICE ALE AGRESIVITAJH CRIMINALE

Ca gravitate juridică şi social-morală, agresivitatea culminează în comportamentul criminal. Comportamentul criminal, ca fenomen de ansamblu, este caracterizat prin marea diversitate a actelor infracţionale şi a motivaţiei acestora (omoruri şi furturi calificate, atentat la moravuri şi violenţă, delicte de furt cu mână armată, escrocherii, loviri, vătămări corporate, tâlhărie etc.). Luând în considerare că orice act criminal este produsul unei personalităţi umane pentru stabilirea unei tipologii a celor care comit asemenea acle s-a avut în vedere întregul complex factorial (structură neurobiologică, genetică, structură psihologică, caracterială, implicaţiile elementelor patologice etc.). Din această perspectivă s-au definit următoarele tipuri de criminali:•Normali:-profesionişti, care sunt caracterizaţi prin capacitatea de a evita represiunea legiişi prin luciditate în elaborarea acţiunii;-ocazionali, pentru care actul criminal constituie un accident neprevăzut la opersonalitate aparent echilibrată, produs din necesitate, neglijenţă, imprudenţă, privaţiuni.•Anormali (cazuri clinice):-oligofreni, care comit diverse acte criminale, datorate pe de o parte marilorsugestibilităţi, pe de alta lipsei de discernământ;-deterioraţi mintal, demenţi, care comit acte puţin elaborate, cu scopul de a-şisatisface unele dorinţe elementare;-schizofreni, care comit crime bizare, uneori omor patologic, de neînţeles, maifrecvent asupra membrilor familiei; cei cu deliruri sistematizate în cazul paranoia, crima fiind consecinţa unui conţinut delirant al gândirii (gelozia, persecuţia, ignorarea etc.);-epileptici, care în timpul raptusului sau în timpul stării crepusculare postcriticepot executa acte de mare cruzime; prezintă impulsivitate, ca tulburare intercritică;-personalităţi dizarmonice, care comit majoritatea actelor criminale datorităpolimorfismului simptomatic consecutiv dizarmoniei lor structurale, potenţialului antisocial polivalent, labilităţii afective, consumului de alcool şi droguri potenţatoare comportament antisocial. (G.Gorgos)

Cunoasterea cât mai completă a manifestărilor comportamentale, din prejudecată este rezervată specialistului (neuropsihiatm, criminolog, sociolog, psiholog), care consideră că formele clinice sau penale trebuie să fie cunoscute numai de cei care le au în grijă. Omul de pe stradă percepe această cunoaştere ca pe o interdictţie, inoculându-şi astfel un sentiment de inferioritate. Dar, cu excepţia cazurilor foarte grave - de exemplu maladiile mentale cronice pe viaţă, toate formele de comportamente agresive se întâlnesc în societate: în propriile noastre case, în instituţii, în mijloacele de transport, în restaurante etc Desigur, manifestările persoanelor agresive, de cele mai multe ori, sunt criptice (ascunse), ori în stare de latentă şi le descoperim numai în împrejurările în care acestea se manifestă în exterior. Deci în momentul impactului social, tocmai din cauza neştiinţei noastre - a celor agresivi şi a celor neagresivi - comportamentele

agresive se dezlănţuie.Şi mai mult, pentru că nu cunoaştem fenomenul, nu ştim nici ce comportament să adoptăm pentru a ne salva de consecinţele acestuia pe noi şi grupul social.O evaluare a structurii sociale din punct de vedere al frecvenţei indivizilor cu modificări organice sau funcţionate ale personalităţii, care datorită acestor distorsiuni interne prezintă focare de agresivitate, ne-ar conduce la o imagine reală dar şi surprinzătoare. Deci se pot constata cel puţin două fenomene:Frecvenţa celor cu modificări ale structurilor biofiziologice şi psihice într-ungrup social luat în mod aleator este în proporţie de 10-26% din populaţie.Zona cea mai densî de potenţial agresiv, cuprinsî între prima zonă şi zonanormalităţii, se cifrează la 15-25%. în această zonă întâlnim acele persoane care prezintă o stare de agresivitate latentă cu risc accentual de activare în condiţiile de stres ale societăţii industrializate şi postindustriale.Ultima secţiune este constituită de aproximativ 45-50% din populate, dotată şi rnodelată pe o structură neuropsihică echilibrată, care are resurse de anihilare a stresului, fie fizic, fie psihologic sau social.Aceste zone nu sunt despărţite prin nici o rigoare. Indivizii vieţuiesc, coabitează nediferenţiaţi pe criterii de reactivitate şi în realitate, până la manifestările agresivităţii, sunt consideraţi ca nişte indivizi normali, echilibraţi şi integraţi pe deplin grupului socio-cultural.Cea mai eficientă acţiune de prevenire a consecinţelor agresivităţii şi de reducere a izbucnirii acesteia este capacitatea pe care indivizii componenţi ai unei societăţi o au de a idenditifica prin cunoaştere manifestările agresivităţii şi posibilitatea de anihilare a acesteia printr-un comportament adecvat.Cultura umană trebuie să aibă la baza ei ştiinţa despre om şi destinul său social. Ca atare, considerăm această lucrare ca facand parte din patrimoniul cultural al omului contemporan. COPORTAMENTELE AGRESIVE ŞI CAUZELE CARE LE PRODUC5. DEZVOLTAREA MINTALA §1 AGRESIVITATEA

Din punct de vedere epidemiologic, persoanele handicapate prezintă frecvenţa cea rnai ridicataă cu implicaţii sociale majore.

După date O.N.U., în anul 2000 vor exista pe glob aproximativ 550 de milioane d persoane handicapate repartizate astfel: deficienţi mintali - 4%; deficienţi senzoriali (orbi, ambliopi, surdo-muţi, hipoacuzici) - 2%; deficienţi socio-afectivi - 5%.

Din perspective fenomenului agresivităţii este de reţinut faptul că indiferent de tipul de deficienţă, toţi handicapaţii, prin efectul complexului de inferioritate dat de distorsionarea imaginii de sine şi a marginalizării sociale şi afective, se încarcă încă din copilărie cu o agresivitate latentă sau manifestă, în funcţie de contextul educaţional.

O discuţie aparte necesită persoanele cu deficienţă mintală şi cu perturbări afectiv-sociale ale personalităţii, care reprezintă 10% din populaţia ţării.

Deficienţele mintale sunt de grade diferite, mergând de la forme cu un grad

minim de dezvoltare mintală şi până la forme de limită între normalitate şi deficienţă. Factorii acestor forme de deficienţă sunt genetici, prin modificări (atingeri) neurocerebrale sau prin factorii socio-culturali. Cu cât afecţiunile neurologice sunt mai întinse, cu atât gradul de deficienţă mintală este mai sever.

În studiul manifestărilor comportamentale pe care persoanele handicapate le prezintă ca o consecinţă a deficienţei de bază, au fost evidenţiate: autismul 95 %, în care agresivitatea se manifestă în cea mai mare parte din cazuri; agresivitatea 60%; agitaţia psiho-motrică 55%; anxietatea 50%; impulsivitatea 13%; halucinaţiile 20%; perversiunile sexuale 20%; pasivitatea 15%.

După cum se poate observa cu uşurinţă, comportamentele cu o încărcătură puternic agresivă au o frecvenţă de peste 50% din cazuri. Având în vedere că aceste persoane, de o manieră sau alta, trăiesc în comunităţile sociale obişnuite după vârsta de 20 de ani, este necesar să subliniem însemnatul lor aport de agresivitate, în contextul vieţii cotidiene.

Pe lângă contribuţia perturbatoare directă, trebuie luată în calcul şi familia acestora, în care se creează în mod firesc o stare conflictuală între parinţi, prin efectul complexului de culpabilitate şi al gradului de solicitare nervoasă în procesul educaţional. Gradul sporit, pe de o parte, al perturbărilor neurologice, pe de alta, al intensităţii ,conflictelor primare, precum şi foarte slaba capacitate de autostăpânire (inhibiţie), determină la deficientul mintal apariţia în relaţiile interpersonale a unui comportament foarte reactiv, cu descărcări de afect, cu impulsuri puternice, loviri fizice, invective verbale. Trebuie adăugat că, dată fiind afectivitatea nediferenţiată şi neevoluată (infantilă), aceste persoane ajung deseori la comportamente delincvenţiale sau la omoruri.

Situaţia delincvenţilor mintali este complicată întrucât actele lor scapă de sub controlul moral şi nu răspund împrejurărilor care le-au provocat, având în vedere slaba lor capacitate de discernământ şi de raţionalitate.

Spre deosebire de celelalte comportamente agresive, în care se manifestă voluntar sau involuntar persoana respectivă, din cauza unui grad foarte ridicat de sugestibilitate deficienţii mintali devin buni executanţi ai îndemnului altor persoane, comiţând violuri, furturi, talhării, răpiri, incendieri etc.

Deşi prin grija comunităţilor deficienţii mintali în perioada copilariei sunt integraţi în instituţii specializate, după adolescenţă ei ori rămân în afara unei influenţe educaţional-terapeutice organizate, nefiind încadraţi în activitatea utilă, ori sunt absorbiţi de colectivităţile industrializate şi se integrează în viaţa obişnuită. În lucrările al căror obiect de studiu sunt violenţa sau agresivitatea, această ultimă categorie nu este individualizată şi identificată ca atare. Pentru societate însă ea constituie una dintre problemele cele mai complexe pe direcţia stabilirii unui echilibru al relaţiilor interpersonale.

Aceste categorii de comportamente agresive, o parte aparţinând zonei de patologie clinică, altă parte, existenţa în modalităţi de manifestare diferite, chiar în structura comunităţilor umane, sunt generatoare a majorităţii

comportamentelor agresive, văzute şi nevăzute, care nu cad sub incidenţa legii penale sau a competenţelor clinicilor specializate.

6. GENERATOARELE PERMANENTE ALE AGRESIYITAJIIDeşi în ştiinţa contemporană cercetările asupra agresivităţii cuprind o multitudine de date dintr-o pluralitate de domenii, rămân - ca în toate direcţiile de cercetare din contextul ştiinţelor despre om şi societate, încă multe necunoscute. Incursiunea pe care o efectuăm în complexitatea datelor de investigare şi explicitare a fenomenului agresivităţii, e extrem de necesară pentru cunoaşterea şi cultura oricărui participant la viaţa şi realităţile societăţi actuale. Un prim ajutor în descoperirea structurală a agresivităţii este cel oferit de modelul etologic elaborat de către K. L o r e n z şi N. T i b e r g e n. Acest model explicativ se ocupă de agresivitate în perspectiva filogenetică, deci de comportamentul agresor al animalelor comparativ cu cel uman.Datele obţinute pe baza acestui model nu pot fi transferate comportamentului uman decât sub rezerva unor corespondente genetice.K. L o r e n z concepe agresivitatea ca un instinct al luptei, dezvoltat filogenetic şi exprimat în comportamentele agresive, care însă sunt modelate de factorii de relaţie §i mediu. Deci este vorba de o energie instinctuala, acumulatS pe perioade mari de timp ca şi de o descărcare a acestei energii, remodelată în bună măsură de factorii de relaţie şi conjuncturali, care fac posibil, într-un anumit grad, controlul asupra acesteia. Agresivitatea la speciile de animale este adaptativă şi spontană spre deosebire de om, unde ea cunoaşte modificări importante în însaşi procesul de producere, de declaşare şi motivaţie.Totuşi, datele obţinute în studiul agresivităţii la animale au, datorită continuităţii genetice, părţi comune cu agresivitatea umană, şi anume:motivele principale ale actelor agresive: frustrarea unor nevoi legate de instinctelefundamentale - hrană, conservare, competiţie sexuală, apărarea speciei, apărarea teritoriului; conduite elaborate în scopul blocării sau derutării virtualului agresor: atitudineade supunere, de neajutorare, de slabiciune, de dezarmare, pe de alta parte atitudinea deseducfie in scop nonsexual, acordarea de hranS sau ingrijiri corporale etc.;derularea unor comportamente specifice de lupta sau amenintare, ca forme deinhibare a agresorului sau de anihilare a intentiilor acestuia.In cursul filogenezei speciilor, agresivitatea a jucat un rol important in lupta de aparare $i pSstrare a teritoriului cu maximum de resurse necesare supraviejuirii sau in competifia sexuala a masculilor, care duce la o perpetuare a exemplarelor cu o zestre genetica foarte buna, realizandu-se selecjia naturala, care la randul ei permite optimizarea cohditiei biologice.Condijia fundamentals ca explicajia pe baza modelului etologic al agresivitatii sa fie operanta la om, este s5 se {ina seama atat de deosebirile fundamentale ale

structurii sistemului nervos central §i endocrin, cat §i de structurile psihosociale ale personalitajii umane.Un pas in aceasta direcjie il face modelul neurobiologic (Bernard). Acest model operational pleaca de la reactiile excitative ale celulei vii, care constituie un model in miniatura al comportamentului agresiv.in ultimele decenii s-au facut experienfe intense, prin metoda stimularii electrice a sistemului nervos central, atat la animale cat §i la oameni. in general, comportamentul agresiv are un mecanism neural (Hess, Roberts). Stimularea unor formajii talamice §i hipotalamice produce un comportament agresiv. F e r n a n d e z - M o l i n a a demonstrat c3 exista o interrelate morfologica §i funcjionala intre lobul temporal §i diencefal. Anumrji centri ai amigdalei influenjeaza reactiile afective de aparare, furie §i fuga. La animal, comportamentul agresiv se manifests prin atitudini ostile, de alac, caracteristice fiecarei specii.La om, comportamentul agresiv are caracteristici particulare. Aceste caracteristici sunt date atat de o organizare specifics a sistemului nervos central, cat §i de rnodelarea functional objinuta ontogenetic prin stimulari de mediu socio-cultural. In figura 1 sunt reprezentate zonele care, prin stimulare electrica sau leziuni, produc comportamentul agresiv manifest sau lipsa oricarei activitaji involuntare sau voluntare.

Figura 1 — Localizarea leziunilor care produc:— placiditate (AAA)— dezinhibijia comportamenrului agresiv (o o o) — hipersexualilate (o o o)A doua caracteristicS a modelului neurobiologic este constituita de insaji functionalitatea sistemului nervos, bazata pe mecanismul de polarizare - repolarizare, de transmitere transsinaptica a influxului nervos, pe jocul de excitajie - inhibijie, pe ierarhizarea neurofunctionala, prin integrari succesive la diferite niveluri de complexitate.Aceste procese neurofiziologice asigura mecanismele de adaptare homeostatica a organismului, interna §i externa. Agresivitatea ar fi in sensul eel mai profund biologic, un mijloc extrem de adaptare, care ar sta la baza starilor emo{ionale negative, de ura sau de furie.Modularea raspunsurilor vegetative, instinctuale §i automate care sunt integrate in hipotalamus, este efectuata la nivelul diencefalului (sistemul limbic), care permite stocarea cxperientelor traite anterior, dar si aparijia unor manifestari nuanjate afectogen ale acestor

trairi.Astfel, comportamentele agresive reprezinta exteriorizari ale unor stari de afect, in care sunt implicate si celelalte funcjii ale psihicului. Afectivitatea, participand intens la elaborarea comportamentelor agresive, in tot evantaiul acestora, deosebeste fundamental fenomenul agresivitajii umane de eel animal.A treia components a modelului neurobiologic este data de implicarea glandelor endocrine in agresivitate. J.G.Vandenberg a de.monstrat rolul hormonului masculin in declansarea agresivitatii la vertebrate, indicand rolul testosteronului in manifestarea combativitajii la om.Un alt model de explicitare al structurii si functionalitatii agresivitajii este eel-psihanalitic.Acest model ne ofera o privire de profunzime a structurilor de baza ale psihismului uman, o demonstratie ireductibila a complexitajii alcatuirii si functionalitatii fiinjei umane.Formula de organizare abisala a arhitecturii psihologice a persoanei are trei instanfe: eul, sinele si supraeul .Eul se formeaza prin incastrarea conflictuala a eurilor multiple. Cand acest proces antreneaza raspurisuri negative (frunstrante) din direcjia eurilor exterioare, in eul care se dezvolta se determina direcjii de reactii agresive.Cu cat acest joe are loc mai timpuriu, in etapele dominant afectogene, cu atat eul de bazS se incarca si invalS inconstient raspunsul agresiv. In stadiile de dezvoltare ulterioara, reactualizarea agresivitajii are loc pe baza provocSrii de catre celelalte euri cu asemSnare in imaginar a eurilor agresive. Este fenomenul de fantasma.in ceea ce priveste autoagresivitatea, ea este determinata de conflictualitatea intre structurile profunde ale personalitajii: sine, eu, supraeu.Sinele are urmatoarele functii §i structure:conjine toate achizijiile filogenetice;este izvorul energiei instinctive a individului;reprezinta marele rezonator al libidoului;este inconstient;domina principiul placerii;evita orice neplacere sau durere (se apara);urmare§te promovarea pornirilor libiduale;este amoral, ilpgic si nu are unitate de scop sau aspirate;este depozitarul pornirilor refulate.Eul:reprezinta o organizare coerenta a proceselor mintale;rolul fundamental este jucat de percepjia lumii din afara, de percepjia normelorsi legilor sociale, dupa care doreste sa se conduca;intre sine si eu exista interference si grade de evolujie;este reprezentantul lumii din afara;reprezinta o sinteza intre rajiune §i inconstient;produce fixarea erotismului asupra obiectelor din afara;

este compus din identificarile care succed diferitelor fixari neizbutite (erotice,vitale) pe care lumea din afara le interzice;este un mix.tu.rn compositum din inconstient si con§tient;se autoregleaza;toate refularile sunt produse de eu;tempereaza exigenjele morale ale supraeului;in timpul somnului exercita o cenzura asupra viselor §i le modeleaza;doreste sa fie moral;. - stabileste prin psihicul con§tient o relajie de adaptare, adecvare la realitate,Eul anticipeaza asupra timpului si modalita{ilor cand pulsiunile se manifests, xpentru a nu intra in conflict cu exigenjele morale. In cazul normalitatii, exista o stare conflictuala latenta. Orice stare conflictuala intre sine si eu provoaca decompensari de tipul agresivitajii sub toate formele.Supraeul:este mostenitorul ,,complexului Oedip" - identificarera cu parinjii;se constituie ca o reacjie impotriva fixarilor libidinale;are in compozifia sa inzestrarea filogenetica a individului - nucleul arhaic;are multe elemente din eul parinjilor cu care copilul s-a identificat;func{ia principals este critica fata de eu;este in conflict cu sinele;are un caracter compulsiv;este glasul constiinjei;este hipermoral si tiranic fa{a de eu;supraeul este maturizat la tinereje si isi pastreaza caracteristicile de-a lungulviejii;- este o expresie permanenta a influenjelor parintilor.Modelul psihanalitic are la baza existen{a pulsiunii de agresiune. Pulsiunea, in conceptia freudiana, este un proces dinamic constand dintr-un impuls, o incarcatura enejgetica, care impinge organismul spre un scop. Pulsiunea isi are sursa intr-o stare de tensiune, provocata de o excita{ie corporals. Scopul manifestarii acesteia este acela de a reprima starea de tensiune creata. Ca noliune, desemnand o energie, termenul este folosit initial de F r e u d in distincfia pe care o face intre doua tipuri de excitatie la care organismul este supus si de care trebuie sa se descarce: excitajiile exterae, pe care organismul le inlatura prin fuga, evitare sau autoprotecfie si sursele interne excitative, de care organismul nu poate scapa si care pun ,,in priza" mecanismul func{ionarii psihice.,F r e u d stabileste doua sisteme duale ale pulsiunilpr. primul este eel al pulsiunilor sexuale si al pulsiunilor Eului sau de autoconservare, acestea din urma reprezentand marile trebuinte de care depinde supraviejuirea individului (de cxcmplu: foamea si funcjiile alimentare) si fiind opuse pulsiunii sexuale. Al doilca sistcm C.HC ual de pulsiunile viejii si ale mortii. Le vom discuta, ele reprezentand eel mai eficient mod de explicare a mecanismelor fundamental ale agresivitafii. (G. Gorges)• P u l s i u n e a a g r e s i v i t a f i i . Aceasta pulsiune se opune pulsiunii vietii §i

tinde spre reducerea completa a tensiunilor §i intoarcerea la starea anorganica; Agresivitatea ar rezulta din jocul dintre Eros si Thanatos §i ar fi o redirecjionare spre exterior a morjii pe baza mecanismului deplasarii, izvoraia din necesitatea individului de a se autoproteja. A d 1 e r considera agresivitatea ca o aspirate general umana, ca un factor indispensabil viejii. Ea este o pulsiune care urmare§te depa§irea propriilor sentimente de inferioritate si exprima dorinja de putere. Al{i autori, cum ar fi K 1 e i n M., admit existenja primara a iubirii si urii, aflate in conflict inca de la inceputul vietii, iar W. R e i c h descrie agresivitate? ca pe un rezultat al frustrarilor sexuale.• P u l s i u n e a de d i s t r u g e r e este una dintre coordonatele pulsiunii mortii, inrudita cu pulsiunea de agresivitate, exprimand orientarea pulsiunii mortii spre exterior. Aceasta pulsiune reprezinta un efort manifest, exteriorizat al pulsiunilor mortii, opus actiunii subterane interioare si permanente. Structura acestei pulsiuni este bipolara: distrugerea eterogena si autodistrucjia.• P u l s i u n e a de a s c e n d e n t s (de stapanire, de autoritate) are drept scop dominarea obiectului respectiv, nefiind o pulsiune sexuala. Ea sta la baza cruzimii infantile. Atunci cand este combinata cu pulsiunea erotica, ea este considerata o for{a a pulsiunii morjii. Y v e s H e n d r i c h stabileste pentru aceasta pulsiune urmatoarele atribute:exprima existenfa unei trebuinje de a stapani mediul inconjurator;aceasta pulsiune nu este sexuala, in mod secundar se poate asocia cu sexualul sise libidineaza;comporta o placere speciala, care consta in a exercita o func{ie cu succes.• P u l s i u n e a de a u t o c o n s e r v a r e . in contextul opozijiei intre pulsiunile sexuale si pulsiunle eului, toate pulsiunile organice intrapsihice sunt cuprinse in doi termeni: foamea si/sau iubirea. Pulsiunile sexuale se sprijina pe tele de autoconservare, opozifia dintre ele devenind factor determinant in conflictul psihic. Daca pulsiunile sexuale se sprijina pe cele de autoconservare, inseamna ca acestea din urma indica celor dintai calea spre object', intre ele nu exista paralelism, intrucat ambele se supun initial principiului placerii §i progresiv se indreapta spre principiul realitajii, cu diferenja ca pulsiunile de autoconservare se apropie mai repede de principiul realitajii, iar cele sexuale raman mai aproape de principiul placerii.• P u l s i u n i l e e u l u i reprezinta un tip specific de pulsiuni, a caror energie se afla in serviciul eului; aceste pulsiuni sunt asimilate pulsiunilor de autoconservare §i opuse pulsiunilor sexuale. in conflictul psihic, elementul principal il constituie faptul ca sexualitatea este refulata de o instanjS defensiva - eul. Pulsiunile eului ar consta din urmatoarele:la nivel biologic, se deosebesc pulsiunile de conservare, care servesc scopurilorspeciei; in acest sens, pulsiunile eului ar fi identice cu pulsiunile de conservare;prin opozitie cu pulsiunile sexuale, cele de autoconservare funcfioneaza peprincipiul realitStii. Eul nu are nimic altceva de facut decat sa tindS spre util §i sa se

asigure impotriva prejudiciilor;- pulsiunile eului, in conflict cu pulsiunile sexuale se ata§eaza de un anumit grup de reprezentari.• P u l s i u n i l e m o r t i i sunt acele impulsuri profimde ale fiinjei, care tind sa reduca pulsiunile vie{ii cu scopul de a le suprima pe acestea, readucand viaja la formele ei anorganice. La inceput, pulsiunile mortii se indreapta spre interior, urmarind aceasta distrucfie, apoi se orienteaza spre exterior, manifestandu-se ca pulsiuni agresjve sau distinctive.Exista, m perspectiva psihanalitica, in orice fiinfa o tendinja fundamentala de a se reintoarce la starea de repaus anorganic. Libidoul incearca sa devieze spre exterior aceasta pulsiune care tinde sa dezintegreze fiinja. Pulsiunea deviata devine pulsiune distructiva de tipul pulsiunilor de dominare, de posesiune. O alta parte a pulsiunii morjii este pusa in slujba func{iei sexuale, de aici rezultand sadismul propriu-zis. In fine, o alia parte rSmane in organism fiind legata de libidina, care determina masochinismul erogen.Deci pulsiunile viefii includ pulsiunea sexuala, pulsiunea de autoconservare §i pulsiunile eului.• P u l s i u n e a s e x u a l a este conceputa ca un puseu intern, ale carei activitaji - caile de obiectivizare - nu trebuie echivalate cu cele ale activitajii sexuale in acceptiunea curenta, in sensul ca pulsiunea sexuala acopera un camp mai larg de manifestare. Pulsiunea sexuala se diferen{iaza de instinct, prin faptul ca nu are obiect predeterminat biologic, ci dispune de modalitaji de satisfacere variabile, legate de zonele erogene, putand insofi diverse activitaji. Deci, pulsiunea sexuala este fragraentata in pulsiuni cu satisfacjie locala (pe organe) §i este legata de reprezentari §i fantasrne specifice ei.Substratul dinamic, energetic este libidoul, el constituind principalul obiect al refularii in inconstient. In accepjiunea stricta de pulsiune sexuala, aceasta este o forja guvernata exclusiv de principiul placerii, o forja dificil de manipulat prin educatie, funcjionand ca proces primar §i ameninfand in permanent echilibrul psihic al persoanei.• P u l s i u n i l e v i e t i i se constituie ca cea mai puternica forta pulsionala impotriva pulsiunilor mortii, tinzand in permanenja sa genereze si sa alcatuiasca unitati vii din ce in ce mai mari §i sa le mentina. Daca pulsiunile morjii tind la distrugerea unitSfilor vitale, la egalizarea tensiunilor §i la reintoarcerea la starea anorganica, pulsiunile viejii tind sa pSstreze unitajile vietii §i sS le inglobeze in ansambluri tot mai mari. Astfel, organismul incearcS sa-si pastreze unitajile vietii si sa le inglobeze in ansambluri tot mai mari prin pulsiunile de autoconservare §i libidoul narcisic. Sexualitatea, in formele ei manifesto, revine tot la un principiu de uniune. Pulsiunile vietii si pulsiunile mortii se opun unele altora ca doua principii fundamentale care se manifests si la nivel fizic (atractie-repulsie) prin analogic cu anabolismul - catabolismul.Am insistat mai mult asupra clarificarii notiunilor de bazS, care prin implicarea lor in stabilirea raportului de echilibru/dezechilibru, de conflict, stau la baza asa-

numitei agresivitaji latente, specifice fiinfei umane.Urmarind pe-parcursul prezentarii stracturilor si dinamicii pulsionale mecanismele de functionare ale acestora, am patruns in fondul starii de agresivitate, implicat in insSsi existenja noastra psihobiologica, careia distorsiunile viefii individuale si sociale ii pun in alerta energiile agresivogene.Insa cititoral la sfarsitul discujiei despre natura agresivitatii, nu trebuie sa ramana cu impresia ca agresivitatea manifests constituie o fatalitate. Pentru ca oricare ar fi interpretarile sau prelucrarile teoretice - si nu au fost pujine - cea mm prejioasa contribute a psihanalizei consta in explicarea manifestarii agresivitatii, a destmului pulsiunii agresive care poate fi transformatS in energie adaptativa sau poate ft generatoarede boala.Mai mulji autori (H.Hartmannj F.Kris, L.Loewenstein) au stabiht patru tipun deprocese care modeleaza impactul agresivitatii:deplasarea energiei pulsionale spre alte obiecte, deci devierea director pnmare;restrangerea scopurilor agresive prin efectul mecanismelor de compensare;intricajia cu libidoul;sublimarea agresivitajii.Sublimarea agresivitatii pune la dispozijia eului o energie neutra, care poate f intrebuinjata in activitatea creatoare sau in optimizarea adaptarii.Experienfa psihoterapeutica demonstreaza ca anularea traumatismelor patogent are consecinje directe asupra activitSjii persoanei in cauza. Sublimarea agresivitatii este observabila deci la omul normal in activitate reala (munca, joe, competrfie, alegerea profesiunii), in producjiile imaginare (vis, create artistica).Dimpotriva, inhibijia agresivitatii poate conduce la: inhibijie sexuala, inhibifie a activitafii, apatie, boli somatice, tulburari psihice.Teoria frustrajiei, elaborata de W.Scott §i J.Dollar, pornind de la ideile scolu freudiene considers agresivitatea ca rezultat al blocarii din exterior sau al frustrSrii, care impiedica pulsiunea vitala sa-si realizeze scopul. In fata frustrarii subiectul reacjioneaza fie prin agresivitate, fie prin demisie, indreptand-o spre sine si transformand-o inautoagresivitate. . . ,Luand in considerare substratul neuro-organic si psihanahtic si schimband perspectiva abordarii, teoriile socio-genetice (L.Bercowitz, K.Horney, R.N.Goldenson) considers agresivitatea ca un rezultat al invatarii ontogenetice care, prin repetitie, mtareste raspunsurile agresive prin care a objinut succese anterior si care 51 determma pe mdivid sa anticipeze aceste rezultate prin noi acjiuni agresive. Deci, pe langa agresivitatea 1'atenta specifics fiintei umane, condi{iile de existenja organizeaza, in anumile condifn, coniportamentul agresiv.Incursiunea in toate aceste teorii ne ofera o explicate multifactonala a manifestarilor atat de diversificate ale agresivitatii, existente in societate.Modelele discutate fac parte din metodologiile de cunoastere utilizate de stimtele contemporane, pornind de la datele si perspectivele explicative adecvate

domeniilor respective. Complexitatea personalitajii umane reclama un model interdisciplinaritate si transdisciplinaritate.Urmarind pe-parcursul prezentarii stracturilor si dinamicii pulsionale mecanismele de functionare ale acestora, am patruns in fondul starii de agresivitate, implicat in insSsi existenja noastra psihobiologica, careia distorsiunile viefii individuale si sociale ii pun in alerta energiile agresivogene.Insa cititoral la sfarsitul discujiei despre natura agresivitatii, nu trebuie sa ramana cu impresia ca agresivitatea manifests constituie o fatalitate. Pentru ca oricare ar fi interpretarile sau prelucrarile teoretice - si nu au fost pujine - cea mm prejioasa contribute a psihanalizei consta in explicarea manifestarii agresivitatii, a destmului pulsiunii agresive care poate fi transformatS in energie adaptativa sau poate ft generatoarede boala.Mai mulji autori (H.Hartmannj F.Kris, L.Loewenstein) au stabiht patru tipun deprocese care modeleaza impactul agresivitatii:deplasarea energiei pulsionale spre alte obiecte, deci devierea director pnmare;restrangerea scopurilor agresive prin efectul mecanismelor de compensare;intricajia cu libidoul;sublimarea agresivitajii.Sublimarea agresivitatii pune la dispozijia eului o energie neutra, care poate f intrebuinjata in activitatea creatoare sau in optimizarea adaptarii.Experienfa psihoterapeutica demonstreaza ca anularea traumatismelor patogent are consecinje directe asupra activitSjii persoanei in cauza. Sublimarea agresivitatii este observabila deci la omul normal in activitate reala (munca, joe, competrfie, alegerea profesiunii), in producjiile imaginare (vis, create artistica).Dimpotriva, inhibijia agresivitatii poate conduce la: inhibijie sexuala, inhibifie a activitafii, apatie, boli somatice, tulburari psihice.Teoria frustrajiei, elaborata de W.Scott §i J.Dollar, pornind de la ideile scolu freudiene considers agresivitatea ca rezultat al blocarii din exterior sau al frustrSrii, care impiedica pulsiunea vitala sa-si realizeze scopul. In fata frustrarii subiectul reacjioneaza fie prin agresivitate, fie prin demisie, indreptand-o spre sine si transformand-o inautoagresivitate. . . ,Luand in considerare substratul neuro-organic si psihanahtic si schimband perspectiva abordarii, teoriile socio-genetice (L.Bercowitz, K.Horney, R.N.Goldenson) considers agresivitatea ca un rezultat al invatarii ontogenetice care, prin repetitie, mtareste raspunsurile agresive prin care a objinut succese anterior si care 51 determma pe mdivid sa anticipeze aceste rezultate prin noi acjiuni agresive. Deci, pe langa agresivitatea 1'atenta specifics fiintei umane, condi{iile de existenja organizeaza, in anumile condifn, coniportamentul agresiv.Incursiunea in toate aceste teorii ne ofera o explicate multifactonala a manifestarilor atat de diversificate ale agresivitatii, existente in societate.Modelele discutate fac parte din metodologiile de cunoastere utilizate de stimtele

contemporane, pornind de la datele si perspectivele explicative adecvate domeniilor respective. Complexitatea personalitajii umane reclama un model interdisciplinaritate si transdisciplinaritate.

AGRESIVITÁTE s.f. Însuşirea de a fi agresiv. constituind uneori un simptom patologic. Caracter agresiv. ♦ Însuşire a unor agenţi patogeni de a ataca mai multe specii de plante. ♦ Proprietate a apelor naturale de a ataca, prin acţiune chimică, construcţiile. [Cf. fr. agressivité].

AGRESIVITATEA INTRASPECIFICA1. DEFINIJIEÎn concordanţă cu Dann (1972) echivalăm agresivitatea cu comportamentul agresiv, fără a încărca acest concept cu o interpretare teoretică a priori. De asemenea, distingem agresivitatea intraspecifică de agresivitatea interspecifică, dupa cum obiectul actului agresiv este un congener sau un Individ al altei specii. În general psihologii înţeleg prin comportament agresiv acel comportament care conduce la ,,vătămarea" celui atacat, fie că este voba de rănire sau distrugere, fie că este vorba de enervare, ironizare sau jignire.Buss (1961), defineşte agresivitatea în funcţie de daunele provocate ca o ,,reacţie care emite stimuli dăunători spre un alt organism". După Selg (1968) agresivitatea constă ,,într-o sumă de stimuli dăunatori orientaţi spre un organism sau un surogat de organism." Alţi autori conisideră că trebuie adăugată precizarea referitoare la caracterul intenţionat al dăunării. Vătămarea neintenţionată nu trebuie interpretată ca agresivitate, aşa cum durerea pe care ne-o provoacă stomatologul nu este calificată drept agresivitate. Astfel, Dollard şi colaboratorii (1939) consideră ca intenţionalitatea este caracteristică decisivă, desemnând prin agresivitate acea secvenţă de comportament al cărei scop este ,,rănirea persoanei împotriva căreia este îndreptată". La rândul său Berkowitz (1961) vorbeşte de un ,,comportament care vizează rănirea unui obiect". Si Feshbach(1964) sau Merz (1965) ţin sema în definiţiile lor de prezcnţa , intenţiei. Graurnann considera că ,,tendinţa şi comportamentul care vizează vătamarea" sunt agresive.Ştim că acţiunile omului sunt intenţionate, fapt de care ne putem convinge prin chestionarea celor care acţionează, dar nu ştim în ce măsură acţiunile animalelor sunt ghidate de reprezentarea unui scop. Ceea ce putem considera în cel mai bun caz este că animalele manifestă un comportament apetitiv, ceea ce înseamnă că ele caută motivele într-un mod determinat şi ca răspuns, cât timp există această disponibilitate specifică la acţiune, doar la anumiţi stimuli ai mediului. Că ele caută în mod intenţional aceşti stimuli, s-ar putea afirma cu certitudine doar în puţine cazuri. Problematic este şi conceptul de ,,vătămare". Când două şopârle luptă între ele în maniera turnirului, una dintre ele fiind în cele din urmă alungată, fără să fi fost vătămată corporal, nu se poate vorbi de vătămare. Cel puţin nu poate fi

vorba de vătămare fizică. Şanselc de reproducere ale celui învins pot fi diminuate, dar acest aspect nu poate fi identificat în timpul conflictului. De aceea, definiţiiile etologice evită intenţia şi vătămarea. Ceea ce putem constata esle dominaţia învingătorului, care 1-a alungat pe învins în pofida rezistenţei pe care acesta a opus-o la început sau 1-a supus de aşa manieră încât îi este asigurat accesul la resurse, femele sau la alte obiecte dorite.Ţinerea la distanţă şi supunerea partenerului sunt efecte observabile. Se poate obiecta că şi o vătămare ,,neîntenţionată" a altui animal poate să ducă la alungarea sa. Totuşi astfel de cazuri sunt rare. Pentru a alunga un congener este nevoie de obicei de eforturi repetate timp indelungat. Un atac întâmplător asupra unui membru al grupului nu este repetat. La vertebratele superioare există chiar comportamente complicate de ,,scuzare", cum ar fi consolarea, liniştirea, într-un cuvânt contactul este cultivat, nu anulat.Însă toate comportamentele care duc la alungarea sau supunerea unui congener, deci şi cântecele teritoriale sau semnalele chimice, trebuie calificate drept agresive? Intra în această categorie şi feromonii, de pildă, care sunt folosiţi de o regină de albine pentru a împiedica apariţia altor regine? Markl a arătat că la hymenoplere, de pilda la viespile de câmp (polistesgallicus) agresivitatea este orientată deschis mai întâi împotriva membrilor grupului şi conduce la o diviziune a muncii între femelele alfa, singurele care depun ouă, fapt ce le asigură hrana cea mai bună, şi culegătoarele de rang inferior.,,Hymenopterele cele mai evoluale au rezolvat perfect această problemă: un drog complex, constând din acidul oxodecenoic şi acidul hidroxidecenoic, produs dc glandele mandibulare ale reginei albinelor melifere, sterilizează albinele lucrătoare, ceea ce din punctul de vedere al geneticii populaţiilor reprezintă un act de extremă agresivitate, le impiedică să construiască celule pentru regine, adică să crească concurente ale reginei şi serveşte reginei drept mijloc de atragere sexuală a trântorilor în zborul de împerechere. Acest drog este îngurgitat cu avidilalc de albinele lucrătoare, răspândit în restul populaţiei, împiedicând chiar şi agresivitatea reciprocă în stup." (Markl). Cu siguranţă acesta este un caz limită. întrucât ,,drogul" este preluat cu aviditate şi nu este impus albinelor lucrătoare, lipseşte un indiciu decisiv al agresivităţii, şi anume înfrângerea unei opoziţii.La greierii Achcta domesticus şi Grylus pennsilvanicus există o corelare pozitivă între cantec şi agresivitate, primul putând fi considerat ca o ritualizare a ultimei, deoarece reprimă agresivtiatea la congenerii de rang inferior. Dacă timpanul unui greier de rang inferior este distrus experimental, astfel încât el nu mai poate auzi, acesta devine agresiv (Phillips şi Konishi 1972).Kummer (1973) avansează o definiţie mai restrictivă a agresivităţii: ,,Prin act agresiv înţeleg utilzarea forţei fizice împotriva unui congener, cu scopul de a-1 alunga." Conform acestei definiţii, comportamentul de ameninţare nu

ar intra în categoria comportamentului agresiv, deşi în literatura de specialitate se vorbeşte la unison despre impunerea şi ameninţarea agresivă (aggressive display)ori subordonarea ameninţării şi impunerii comportamentului agresiv este întemeiată. Mai întâi pentru că se poate demonstra că cele mai multe dintre formele de ameninţare sunt atacuri ritualizale. Pentru a da numai câteva exemple: animalele care ameninţă îşi dezvelesc dinţii, ca şi cum ar avea întenţia să muşte, cxprimă prin postura lor faptul că sunt pregătite să sară la atac, sau fac paşi de atac pe loc. De asemenea, tranziţia de la ameninţare la luptă poate fi observată. De altfel, compor-tamentele de ameninţare şi de luptaă se caracterizează printr-o fluctuare comună a valorii rangului lor, ceea ce indică existenţa unui sistem fiziologic comun. În plus, valorile de prag ale ameninţării sunt ceva mai scăzute decât valorile de prag ale luptei, ameninţarea anticipând în genere lupta. De multe ori, comportamentul de ameninţare însoţeşte, sub forma mişcărilor expresive, lupta. Jocul expresiei unui individ enervat ne indică fără putinţă de eroare dispoziţia sa agresivă. Prin urmare, separarea înfruntării corporale, a măsurii forţelor în plan fizic de comportamentele de ameninţare derivate din comportamentul de luptaă constituie un demers arbitrar. Artificială este şi limitarea comportamentului agresiv la lupta fizică.

De asemenea, nu este niciun temei pentru a încadra în altă categorie comportamentele de respingere care folosesc emiterea bruscă de stimuli puternici (intimidarea prin urlet, eliberarea de substanţe urâţt mirositoare, prezentarea bruscă de modele coloristice frapante, cum ar fi petele care imita ochiul), toate comportamentele care conduc, axate pe principiul respingerii, la îndepărtarea unui congener sau la stabilirea dominaţei unuia asupra celuilalt pot fi considerate agresive. De acest tip este şi cţntecul teritorial al păsărilor.

De altfel mulţi autori insistă asupra faptului că agresivitatea nu poate fi redusă la interacţiunea fizică. În acest sens Johnson scrie: ,,în cele mai multe cazuri agresivitatea animalelor este indirectă şi nu are un caracter fizic. Ea se realizează de la distanţă prin intermediul ceremoniilor, ceea pe nu presupune contactul fizic. lar atunci când se angajează o luptă, de obicei ea este ritualizată. Uneori emiterea de stimuli dăunători (aici autorul se referă la definiţia lui Buss) se reduce la privire, cum se întâmplă în cazul pavienilor sau macacilor care ameninţă un congener privindu-1 fix". Mai putem adăuga că atât psihologii cât şi biologii consideră comportamentul de ameninţare (privirea fixă, strţngerea pumnilor, arătarea dinţilor) ca parte componentă a comportamentului agresiv. Pe aceeaşi linie ma situează şi Irenaus Eibl, bazandu-şi definiţia pe rezultatele comportamentului şi evitând conceptul de vătămare, care poate conduce la interpretări subiective, adăugând la aceasta ideea că comportamentul agresiv s-a dezvoltat, conform definiţiei amintite, analog la diferite grupe de animale. În mod cert, comportamntul agresiv al vertebratelor nu este omolog cu cel al nevertebratelor. În schimb omologiile sunt constatabile la diferite specii de vertebrate.Una din problcmele discutate în etologia de astăzi este dacă există mai multe forme

de agresivitate intraspecifică. S-ar putea ca tendinţa de a alunga un congener din teritoriu să aibă la baza un alt mecanism neurofiziologic decat motivaţia de a-1 învinge în lupta pentru o poziţie superioară în ierarhie. Totuşi până în prezent nu a putut fi demonstrată existenţa unor motivaţii diferite. Moyer (1971) distinge următoarele tipuri de agresivitate intraspecifică:

A)între masculi,B)generatoare de frică,C)iritantă (,,iritable"), D)teritorială, E)maternă,F)instrumentală, G)legată de sex.

Clasificarea sa este însă inconsecventă întrucât foloseşte drept criteriu mai întâi stimulii declanşatori iar apoi funcţiile agresivităţii, ceea ce creează confuzie.

Clasificarea în raport de funcţiile agresivităţii este utilă, în schimb, clasificarea în funcţie de stimulii declanşatori este mai puţin profitabilă deoarece se ştie că unui şi acelaşi comportament poate fi declanşat de stimuli diferiţi.

Importantă este distingerea netă între agresivitatea interspecifică şi agresivitatea intraspecifică. Foarte frecvent, deşi nu întotdeauna, confruntările interspecifice (lupta cu prada sau cu prădătorul) sunt caracterizate de secvenţe diferite în raport cu luptele intraspecifice. În lupta cu un rival motanul foloseşte un anumit ceremonial de ameninţare şi mişcări combative diferite de cele curente în comportamentul de prindere a prăzii. O antilopă Oryx se va apăra de atacurile leului încercând să-1 străpungă cu coarnele sale ascuţite. Dimpotrivă, faţă de congeneri se va comporta diferit: lupta va semăna cu un turnir, folosirea armelor evitand vătămarea.

Reis (1974) distinge, pe baza studiului comportamentului pisicii, între agresivitatea afectivă şi agresivitatea de prădător, trasând o paralelă între caracteristicile celor două tipuri.

AGRESIVITATEA LA OM

Am arătat că maimuţele antropomorfe cele mai apropiate de om dispun de un potenţial agresiv considerabil şi sunt pe deasupra teritoriale. Cu câţiva ani în urmă se mai credea că tocmai cimpanzeii constituie o excepţie, credinţa contrazisă de cercetările cele mai recente asupra primatelor. De aceea, ideea că agresivitatea umană ar putea fi o moştenire pe care o avem de la primate se impune tot mai mult. Ea a fost avansată în câteva rânduri, dar s-a lovit până de curând de o rezistenţă puternică. Agresivitatea umană şi-ar avea cauza exclusiv în condiţiile sociale, susţineau reprezentanţii extremi ai teoriei mediului. Înnascută ar fi doar predispoziţia de a se orienta după un model social şi de a reacţiona agresiv la frustraţii. În plus, tânărul învaţă din experienţă că agresivitatea poate conduce la

succes şi este utilizată atunci când respectivul vrea să impună un anumit lucru. Mai mult nu se admite, în special ideea că . motivaţia primară este o tendinţă instinctuală.

Nu se popate pune la îndoială importanţa deosebită pe care o au condiţiile sociale pentru formarea omului, în special în ceea ce priveşte atitudinea faţă de agresivitate, totuşi toate teoriile care acordă eredităţii ca factor determinant doar un rol minor sunt unilaterale. Parcurgând literatura de specialitate am ajuns la concluzia că respingerea determinanţelor biologice pare a se întemeia pe teama că recunoaşterea determinismului biologic ar putea deschide drumul fatalismului, ceea ce mi se pare inacceptabil.

Spectrul agresivităţii umane este larg. Omul îşi poate orienta agresivitatea în mod direct împotriva unui congener, lovindu-1, jignindu-1 verbal sau ironizându-1. Agresivitatea umană poate acţiona de asemenea indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău său i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta şi prin refuzul contactului social, ajutor sau discuţie, de pildă. Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva unui individ sau a unui grup, atât în conflictul ideologic cât şi în cel armat. Tuturor acestor forme le este comun faptul că cu ajutorul lor se exercită asupra unui congener sau asupra unui grupe de congeneri o presiune care conduce în cele din urmă la îndepărtarea lor sau la supunerea acestora faţă de cei cu rang înalt sau faţă de norma grupului. Adesea agresivitatea umană provoacă suferinţă şi poate fi distructivă.

1. AGRESIVITATEA IN CADRUL GRUPULUI.Incidentele agresive între membrii grupului nu sunt rare, totuşi iîn general ele nu degenerează în distructivitate. Există o serie de situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală. În cele ce urmeaza le voi enumera, împrumutând exemplele din aria noastră culturalădar şi în alte culturi.a. Ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului(Teritoriul individual şi distanţa individuală)

Oamenii îşi formează rapid habitudini spaţiale. Faptul poate fi constatat, de pild, şi în aşezarea unei familii în jurul mesei. Locurile la masă, ocupate de membrii familiei, sunt menţinute consecvent. În temeiul unei înţelegeri tacite, fiecare respectă locul celuilalt. Aceste habitudini spaţiale apar înca de la vârsta de doi ani: copii sunt evident deranjaţi dacă trebuie să-şi schimbe locul. O astfel de ordine spaţială se stabileşte în anumite circumstanţe foarte rapid, de exemplu într-un compartiment de tren, unde pretenţia teritorială a primului ocupant este recunoscută fără probleme. Lucrurile merg atât de departe încât fiecare nou venit care vrea să intre în compartiment întreabă politicos, cu o mimică liniştitoare, dacă este un loc liber, chiar atunci când nu este cazul. In acelaşi mod întrebăm dacă ,,este permis" să ne aşezăm la o masă de restaurant, chiar atunci când este doar parţial ocupată iar aceasta se petrece doar când nu mai există într-adevar nici o masă complet liberă. A proceda în alt mod ar fi resimţit în multe cazuri ca o intruziune, cu excepţia cazului în care este vorba de-participanţii la o petrecere comună.

Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi depinde de intensitatea stimulilor emişi de aceştia. Nesbitt si Steven (1974) au organizat un experiment în care bărbaţi şi femei îmbrăcaţi strident au fost aşezaţi la coadă pentru obţinerea biletelor de intrare într-un parc de distracţii. Distanţa menţinută faţă de ei de persoanele aflate în spatele lor era mai mare decât distanţa menţinută de persoanele aflate în spatele unor oameni îmbrăcaţi discret. Parfumul şi apa de toaletă utilizată după ras au acţionat în acelaşi mod. Faptul că oamenii societăţii de masă contemporană se îmbracă mai discret decât membrii societaţilor anterioare poate fi interpretat ca o adaptare la noile condiţii de viaţă (suprapopulare). Coloritul multor specii de peşti şi de păsări are acelaşi efect de distanţare (Eibl-Eibes-Feldt).Fe1ipe şi Sommer (1966) au cercetat distanţa individuală în biblioteci. Ei s-au aşezat la mese unde se aflau şi alţi cititori, în condiţiile în care în sală se aflau mese libere. Ca din întamplare, se aşezau foarte aproape de una din persoanele care ocupaseră masa înainte. Victimile încercau de fiecare dată să se distanţeze de intrus. Dacă, din motive de spaţiu, acest lucru nu era posibil, atunci ridicau bariere din cărţi, linii şi alte ustensile. În cazul în care astfel de tentative de aparare eşuau, persoanele respective părăseau masa, uneori cu o expresie inconfundabilă de nemulţumire. Distanţa individuală pe care oamenii o menţin între ei variază în funcţie de cultura căreia îi aparţin. Totuşi, în toate cultuiile contactul corporal este permis doar în condiţii determinate.

Esser (1970) şi Palluck şi Esser (1971) au studiat comportamentul a 21 de copii oligofreni pe care i-au plasat într-o încapere cu numeroase compartimentări. Fiecare dintre ei a ocupat un cornpartiment al încaperii. La început s-au certat, dar după ce fiecare a avut locul său copii au devenit paşnici. Pentru menţinerea teritoriului ocupat era suficientă o ameninţare. Comportamentul teritorial al copiilor subdotaţi intelectual (IQ sub 50) este mult mai pregnant decât al copiilor normali. Comportamentul teritorial al acestor copii nu a putut fi influenţat prin mustrare verbală, care în alte situaţii s-a dovedit eficientă. Prin împărţirea spaţiului se creează o ordine socială care dă copiilor un sentiment de siguranţă. Fiecare îşi cunoaşte locul şi ştie că acolo este lăsat în pace, cu alte cuvinte ştie că acolo se poate apăra cu uşurinţă de imixtiuni, căci şi la aceşti deficienţi mintali este valabil principiul, probabil înnăscut, ca primul ocupant are prioritate şi că dreptul său trebuie respectat.. Edney (1972) a constatat în timpul unei cercetări în Connecticut (U.S.A.) că persoanele care îşi marchează proprietatea cu inscripţii de tipul ,,Private Property", ,,Keep Out", ,,No Tresspass-ing", ,,Warning: Keep Out" locuiesc un timp mai îndelungat sau intenţionează să locuiască un timp mai îndelungat pe acel teritoriu decât cei care renunţă la astfel de inscripţii. De asemcnea, persoanele din prima categorie au răspuns semnificativ mai repede la apelul soneriei (când au fost solicitaţi sub un pretext oarecare) decât persoanele aparţinând celei de a doua categorii, ceea ce arată ca ele sunt mult mai sensibile la o prezcnţa străină în teritoriul lor. Acelaşi autor a cercetat (1974) distribuţia grupurilor de persoane pe o plajă din Connecticut, şi în acest caz s-a vădit o grupare teritorială.

Dacă vom căuta semnificaţia unui astfel de comportament teritorial, în cadrul grupului, vom constata că în acest mod se obtţne o anumită ordine şi stabilitate. Ea contribuie la bunăstarea indivizilor, în plus, deoarece oamenii depind unii de alţii în condiţiile convieţuirii bazate pe diviziunea muncii, relaţiile stabile dintre ei sunt avantajoase. Ele sunt promovate printr-o durabilă legătură teritorială.b. Disputarea obiectelorAdesea copii se ceartă datorită unor obiecte dorite de toţi. La vârstele cele mai mici ei încearcă, de cele mai multe ori fără menajamente, să intre în posesia obiectelor dorite, smulgându-le partenerului de joc. De obicei posesorul se apără cramponându-se de obiect sau prin protest şi solicitarea sprijinului unui al treilea. De asemenea, el poate încerca să-şi salveze obiectul prin fugă. Cei care au fost deposedaţi de obiectul lor protestează (plâng) şi nu de puţine ori trec la contraatac, încercând să smulgă obiectul atacatorului. Alteori răufăcătorul este atacat direct, fiind lovit, zgâriat, tras de par sau împins. Aceste strategii sunt aplicate spontan nu numai de copiii culturii europene. Este vorba probabil de comportamente înnăscute, dintre care tehnica răsturnării şi a împingerii ni se par remarcabile deoarece avem de a face în acest caz cu comportamente specific umane conexe poziţiei bipede.Copii mai mari respectă proprietatea: dacă este furată o jucarie, ceea ce se întâmplă adesea, atunci păgubaşul o poate revendica cu succes prin protest şi repetata afirmare a posesiei reale. S-a observat ca cel care doreşte un obiect aflat în posesia unui alt copii mai întâi îl cere cu împrumut şi apelează la furt, doar dacă cererea sa a fost refuzată. Refuzul de a împărţi un bun jigneşte. Este vorba de o încălcare a bunelor moravuri care provoacă agresiunea şi în alte culturi. Amintim că cimpanzeii care au reuşit să rămână câteva minute în posesia prăzii de curând vânate sunt consideraţi de ceilalţi membri ai grupului drept posesorii prăzii, cu alte cuvinte nu mai este necesar să o apere deoarece dreptul la proprietate este respectat de ceilalţi, care, în loc de a fura, cerşesc o parte. Foarte interesant este faptul că o inhibiţie funcţională asemănătoare există şi la pavianul cu mantie (Papio hamadryas): rnasculii îşi respectă reciproc posesia asupra femelelor în virtutea unei inhibiţii sociale (Kummeif şi Angst ). Nu este exclus ca şi la oameni să existe inhibiţii sociale corespunzătoare care impiedică angajarea în lupte de lungă durată pentru posesia unor obiecte, teritorii sau parteneri. Avantajul selectiv al unor astfel de inhibiţii este fără îndoială evident.

c. Influienţa luptei şi a cooperării asupra structurii grupului şi a relaţiilor intragrupaleÎn general concurenţa, fie că urmăreşte recompensa, fie că urmăreşte alte scopuri, conduce la delimitare agresivă şi duşmănie între cele două grupuri.Sherif (1966) a studiat dezvoltarea relaţiilor dintre grupurile de tineri de 11—12 ani aflaţi în taberele de vacanţă. Conducătorii de experiment funcţionau în calitate de conducători ai taberei. Copii nu se cunoscuseră înainte de a veni în tabără. La început tinerii au dormit în aceeaşi cabană şi au putut să-şi aleag prietenii în

mod liber. În decurs de două — trei zile s-au format grupuri mici de doi până la patru copii. Fiecare cunoştea numele celor mai buni prieteni. Apoi tinerii au fost împărţiţi în două grupuri, prietenii fiind în mod intenţiona despărţiţi. Prieteniile iniţiale s-au destrămat şi s-au format în cadrul grupului noi preferinţe. Membrii fiecărui grup au colaborat la activităţi cum ar fi: montarea corturilor, transportul bărcilor, gătitul etc... în fiecare din cele două grupuri s-au dezvoltat în mod spontan structuri de tipul leader-adepţi. Abilităţi particulare ale indivizilor au fosl puse în joc. Trebuie remarcat faptul că cele două grupuri au dezvoltat stiluri diferite de rezolvare a problemelor. Grupul care a adoptat o linie dură preferă confruntările fizice, în timp ce grupul celălalt apela chiar la ajutorul rugăciunilor pentru a determina înfrângerea primului grup. înclinaţia spre pseudospeciaţie s-a manifestat în formarea unui jargon specific grupului, în cultivarea unor secrete sau glume ale grupului.După ce ambele grupuri şi-au precizat suficient profilul propriu, au fost create situaţiile de luptă. Grupurile s-au înfruntat la baseball, tragerea frânghiei şi altele. Învingătorii erau răsplătiţi prin premii mult dorite. Experimentul a pornit de la iploteza că atunci când două grupuri ce concurează iar câştigătorul îşi poate atinge scopul doar prin frustarea învinsului, între cele două grupuri se instalează o tensiune ostilă. Ipoteza a fost confirmată de desfăşurarea experimentului. Învinşii îi ironizau pe invingători, care le răspundeau în acelaşi mod. Se ajungea la adevărate expediţii de pedepsire care constau în bombardamentul reciproc cu mere verzi. În acelaşi timp, membrii fiecărui grup au dezvoltat o imagine negativă despre membrii celuilalt grup. Ceilalţi nu mai erau agreaţi, ceea ce creea un ataşament şi mai puternic faţă de propriul grup. Propriile performanţe erau supraestimale, în timp ce performanţele celorlalţi erau subestimate.După un concurs intitulat ,,cine culege mai multă fasole" li s-au prezentat copiilor. diapozitive în care, se pretindea,că pot fi văzute performanţele fiecărui grup. În realitate imaginea era de fiecare dată aceeaşi. Copii au rsupraestimat propria performanţă şi au subestimat performanţa celorlalţi.În cele din urmă, polarizarea celor două grupe indusă de concurenţă a fost anulată de acţiuni comune care urmăreau un scop supraordonat. Conducătorul experimentului a înscenat o defecţiune a conductei de apa a taberei. Componeriţii celor două grupe -au colaborat în iînlăturarea defecţiunii. Totuşi, după aceastaă acţiune, s-a revenit la vrechea atitudine. Conducaătorul taberei a propus vizionarea în comun de filme interesante, plângându-se că nu are banii necesari pentru a le împrumuta. Membrii celor două grupe au discutat situaţia împreună, au strâns bani şi au vizionat filmul în comun. Prin astfel de acţiuni şi altele asemănătoare vechea duşmănie a fost deconstruită. Înainte de efectuarea ultimelor experimente, grupurile au fost trecător reunite prin introducerea unui duşman comun. Nu s-a insistat însă asupra acestei strategii.Evidente sunt asemănările strucutrale între comportamentul grupelor rivale de copii şi comportamentul naţiunilor rivale.d. Rivalitatea

Este cunoscut faptul că oamenii ce concurează pentru a obţine favoarea anumitor congeneri. Când tinerii rivalizează pentru a obţine favoarea unei fete, nu de puţine ori se ajunge la luptă. O legătură o dată stabilită, cum ar fi cea dintre soţi, este apărataă. Gelozia constituie un sentiment universal, comun ambelor sexe. Chiar şi în familiile poligine se petrec scene de gelozie între femei. Totuşi, în acest din urmă caz gelozia este atenuată de faptul, specific culturilor repsective, ca riscul de a-şi pierde partenerul este mai mic.; întrucât conflictul se manifestă şi înculturile poligine, barbaţii preferă de multe ori să se căsătorească cu surorile lor pe motiv că legătura dintre fraţi şi surori diminuează agresivitatea.Adesea membra unui grup concurează pentru favoarea celor superiori în rang. În sfârşit, se ştie că copii se concurează între ei pentru dragostea părinţilor. Această rivalitate între fraţi şi surori se manifestă cu deosebită intensitate în special după naşterea unui frate sau a unei surori, fenomen care poate fi înregistrat şi în alte culturi, nu numai în cea europeană.e. Apararea partenerului socialCând copii sunt atacaţi de adulţi, faptul declanşează aproape automat la ceilalţi oameni reacţia de a-i apăra. Este vorba probabil de o reacţie de protecţie elementară, comparabilă cu reacţia de protejare a progeniturii întâlnită la multe vertebrate. Părinţii îşi apăraăcopii şi, ceea ce este foarte interesant, copii, chiar mici fiind, îşi apără părinţii. Elementul nereflectat, de tipul reflexului din reacţia de apărare a persoanelor apropiate indică prezenţa unei scheme înnăscute. De aceea , familia sau grupul este în pericol" constituie unul din clişeele cel mai frecvent folosite când este vorba de a activa combativitatea membrilor unui grup.f. Năzuinţa ierarhicăOamenii tind spre recunoaştere. Ei caută să se distingă prin anumite performanţe pentru ca, cel puţin pentru un timp, să se situeze în centrul atenţiei grupului. Chiar şi reprezentanţii societăţilor egalitare manifestă altfel de tendinţe, numai că în acele societăţi numitele tendinţe nu conduc la formarea unei ierarhii stabile, cu un leader absolut. Vânătorul priceput este resepctat datorită abilităţii sale vţnătoreşti iar sfatul său este urmat atunci când este necesar. Acelaşi lucru este valabil pentru dansator, povestitor sau producătoarea de iîpletituri. Categorisirea oamenilor în funcţie de dotarea lor are un caracter adaptativ. A fi respectat însearnnă a atrage atenţia congenerilor, ceea ce şi doreşte individul. Chance (1976) este, primul care a arătat că la maimuţele superioare rangul unui animal poate fi stabilit în mod optim în funcţie de ..attention structure", ceea ce este valabil şi pentru om. Pentru a ilustra şi această afirmaţie este suficient să studiem aşezarea persoanelor în jurul mesei, în general, cei superiori în rang se aşează în aşa fel încât pot fi văzuţi de ceilalţi. Deşi năzuinţa ierarhică -presupune competiţia, de cele mai multe ori superioritatea nu se asigură prin utilizarea forţei. La cimpanzei poziţia în ierarhie este pozitiv corelată cu impunerea de ameninţare şi nu cu agresivitatea fizică. Faptul este valabil atât pentru alte primate nonumane cât şi pentru om. În diferite culturi o poziţie importantă poate fi obţinută şi menţinută prin priceperea de a împărţi bunurile, de exemplu. De asemenea, capacitatea de a institui pacea şi de a o

menţine, precum şi cea de a dobândi prieteni — însuşiri sociale pozitive — constituie o premiză pentru dobândirea unei poziţii înalte în ierarhie. Când o poziţie în ierarhie este dobândită pe cale agresivă, aceasta se întâmplă prin intermediul unei forme ritualizate de impunere. În acelaşi scop pot fi folosite şi bunurile materiale. Ostentaţia şi risipa caracterizează nu numai sarbatoarea Potlatsch a indienilor Kwakiutl sau primirile la curţile princiare, ci şi recepţiile de stat în democraţiile occidentale. În antropologia culturală se vorbeşte pe bună dreptate de o economie de prestigiu, caracterizată de consumarea mijloacelor exclusiv în scopul impunerii.În societăţile ierarhizate, cum sunt societaţile noastre, sunt create simboluri ale statului care permit recunoaşterea rangului celor care le poartă (Packard 1963). Printre aceste simboluri se numară decoraţiunile de birou, bijuteriile, automobilul şi îmbrăcamintea. Lucrurile nici nu trebuie să fie bune, atâta timp cât sunt suficient de scumpe. Cine nu poate ţine pasul, este exclus. Faptul că aceste ,,elite ale banului" pun accent pe astfel de aspecte exteridare nu vorbeşte în favoarea lor. Insă tocmai prin comportamentul lor strident, ele se plasează în centrul atenţiei, creându-şi public şi imitatori aşa cum demonstrează ziarele bulevardiere. Morris (1969) atrage atenţia asupra interesantului fenomen al imitaţiei ierarhice: ceea ce nobilimea şi aşa numita societate înaltă fac şi poartă devine modă şi este imitat de mase. În acest moment, cei care dau tonul sunt constrânşi să inventeze ceva nou pentru a-şi menţine exclusivitatea.Remarcabilele cercetări ale lui Schoeck (1966) au arătat că invidia se opune exteriorizărilor de impunere, asigurând un echilibru în special în societaţile mici, individualizate, cum ar fi cele ale boşimanilor. Cine posedă ceva trebuie să-1 împartă, căci invidia celorlalţi îl constrânge la aceasta. De altfel, individul nu se poate ridica, cu ajutorul averii, prea sus deasupra celorlalţi. şi în societatea contemporană, invidia şi redistribuirea bunurilor pe care o presupune joacă un rol de echilibrare. În toate revoluţiile sociale invidia a jucat cu siguranţă rolul decisiv. În sfârşit, năzuinţa ierarhică, a celor cu rang inferior asigură mobilitatea ierarhiei, împiedicând-o să se osifice.Cu cât societatea este mai anonimă, cu atât.mai problematice devin criteriile în funcţie de care se realizează selectarea leaderilor, precum şi mijloacele de a obţine poziţiile de conducere. Întrucţt nimeni nu cunoaşte personal pe candidaţi, trebuie să se acorde încredere declaraţiilor acestora sau relatărilor presei, ceea ce, după cum arăta istoria, nu concordă întotdeauna cu realitatea. O trăsatură interesantă a procedeelor de selecţie este căutarea adeziunii, ceea ce indică apartenenţa acestei nevoi printre comportamentele preprogramate ale omului. Ne dăm adeziunea şi astfel ne declarăm disponibilitatea de a-i urma pe cei carora le-am dat adeziunea, fără ca totuşi să trebuiască să justificăm în faţa noastră acest comportament.Dominaţia bazată în esenţă pe violenţă se află în dezacord cu natura umană, trezind de fiecare dată la viaţă contraviolenţa. Desigur, au existat tirani care au guvernat cu ajutorul teroarei sângeroase; de asemenea sunt conceptibile situaţii de necesitate în care un astfel de comportament este avantajos, totuşi cred că nici

o dominaţie nu se poate menţine prin intermediul teroarei. Nu cunosc o situaţie istorică în care teroarea să se fi perpetuat la nesfârşit.Ierarhicitatea se manifestă deja în grupurile de copii; copii cu rang înalt se află în centrul atenţiei celorlalţi membri ai grupului; ei îndeplinesc un rol conducător în joc şi în aplanarea conflictelor.g. Agresivitatea explorativăComportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spaţiului social de mişcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul celorlalţi le indica limitele toleranţei, precum şi norma comportamentală a culturii din care fac parte. Dacă răspunsul întârzie să vină, atunci agresivitatea explorativă este escaladată (Hassenstein 1973).Agresivitatea explorativă joacă un anumit rol şi în cazul confruntărilor pentru o poziţie în ierarhia grupului mic. Agresivitatea explorativă permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor. Aşa cum arată mişcările studenţeşti din anii trecuţi, se ajunge la escaladare atunci când păturile conducătoare nu sunt capabile să opună o rezistenţă constructivă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru conflictul dintre generaţii, precum şi pentru tensiunea dintre forţele schimbării culturale şi forţele conservatorisimului cultural.După Hassenstein (1973), nu trebuie să ne aşteptăm ca, în cazul explorării sociale agresive, provocarea sa poată fi anihilată prin satisfacerea dorinţelor şi exigenţelor expuse. Mai curând o astfel de cedare conduce la noi escaladări. Agresorul doreşte să măsoare prin confruntare superioritatea sau inferioritatea sa. De aceea, o autolimitare în afara luptei nu este de conceput. Hassenstein vede în acest fapt una din cauzele situaţiei care a făcut ca educaţia excesiv de permisivă şi politica concesivă în planul învăţământului universitar şi preuniversitar să conducă la o augmentare a agresivităţii. Situaţia nu se va schimba nici în viitor. Căci strategia cedării al cărei simbol, contrar oricărei politici responsabile a sănătăţii, îl constituie camera pentru fumat din şcoli şi din internatele şcolilor nu vizează agresivitatea condiţionată de frustare, ci provocările exploratorii în plan social.Ele nu pot fi anulate prin cedare: „efectul cedării asupra tinerilor este mai curând plasarea lor într-o situaţie labilă, în care lipseşte orientarea; depăşirea acestei situaţii este cautată în noi activităţi exploratorii" (Hassenstein 1973). În considerarea acestui tip de agresivitate trebuie să ţinem seama şi de aspectul său pozitiv. Nu trebuie să uităm că agresivitatea exploratorie constituie de asemenea una din determinantele decisive ale dezvoltării culturale, deoarece prin intermediul său sunt impuse, împotriva rezistenţelor, schimbările.h. Agresivitatea educativăÎncălcarea regulilor convieţuirii atrage după sine pedeapsa. În grupurile de copii, copiii mai în vârstă îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului: vinovaţii sunt ironizaţi şi adesea pedepsiţi fizic. Acelaşi lucru este valabil şi pentru convieţuirea adulţilor: cei care încalcă legile sunt urmăriţi şi pedepsiţi.Chiar şi agresivitatea ,,morală", cum a denumit-o Trivers (1971) are o funcie educativă. Agresivitatea morală s-a dezvoltat ca un mijloc de apărare al grupului

împotriva ,,înşelătorilor", care trag foloase de pe urma relaţiilor altruiste. Nedreptatea, comportamentul care încalcă fair-play-ul, zgârcenia declanşează această formă de agresivitate. Faptul că omul reacţionează atât de violent la orice formă de înşelăciune este considerat de Trivers ca având un cert avantaj selectiv.Adesea, agresivitatea educativă urmăreşte să-1 plaseze pe novice într-o poziţie ierarhică inferioară. Afirmaţia este valabilă atât pentru serviciul militar cât şi pentru ritualurile de iniţiere ale multor popoare. În cadrul acestor ritualuri, tinerii sunt mai întâi umiliţi şi chinuiţi în mod crunt şi abia apoi iniţiaţi. În cele din urmă, ei sunt acceptaţi în comunitate ca membri cu drepturi depline. S-ar putea ca la baza ritualurilor de iniţiere să stea constatarea că exista o disponibilitate mai mare de a învaţa de la cei cu rang superior. Subordonarea impusă trebuie considerată din perspectiva acestui aspect funcţional .Experimentele efectuate asupra animalelor au arătat deja că stimulii punitivi, chiar atunci când vin de la partenerii sociali cu rang superior, nu slăbesc ataşamentul faţă de aceştia, ci mai curând îl întăresc. Astfel, pavienii cu rang inferior caută protecţie la exemplarele cu rang superior, chiar atunci când aceştia sunt cauza fricii lor. Bobocii de raţă urmează mai intens cloşca sau imitaţia de cloşcă atunci când sunt pedepsiţi pentru aceasta cu stimuli electrici. Copiii maltrataţi sunt strâns legaţi de mamele care-i maltratează. De asemenea, tiranii flosesc acest mecanism de aservire (legatura prin terpare). În sfârşit, frustraţiile trăite împreună îi leagă durabil pe membrii unui grup. Scopul iniţierii deja amintite — identificarea cu grupul şi preluarea normelor şi regulilor, care în parte sunt considerate drept mari secrete ,este atins în acest mod. Cu admiterea sărbătorească în grupul adulţilor ia sfârsit în cele din urmă faza privaţiunilor.

i. Reacţia de respingere a anormaliilorMembrii unui grup care se abat în înfăţişare şi comportament de la norma devin adesea ţinta agresiunii. Aceasta îi constrânge pe cei anormali să se realinieze la norma grupului, în caz contrar trebuind să părăsească grupul. Agresivitatea îndeplineşte în acest caz funcţia de prezervare a normei, ceea ce pentru viaţa grupului mic este fără îndoială avantajos. Convieţuirea armonioasă este posibilă în cadrul grupului mic doar cu condiţia ca comportarnentul partenerului să fie previzibil. Fiecare aşteaptă de la celălalt un comportament conform normei, abaterile fiind privite cu ostilitate - primul pas spre excluderea din grup. Mecanismul lucrează orbeşte. Chiar atunci când deviantul este atins de boală sau accident, devenind infirm, când este prea gras sau se bâlbâie şi nu este în stare să corecteze această ,,greşeală", el devine totuşi ţinta ironiilor. Această reacţie se manifestă într-o formă nedeghizată în şcoală, grupurile de copii putând să se manifeste foarte crud. O reproducere dintr-un volum ilustrat publicat de UNESCO reprezenta un copil infirm care, sprijinându-se în cârje, zâmbea stânjenit, în timp ce o ceata de copii îl urmăreau şi aruncau cu pietre în el. Întrucât şi la cimpanzei a fost observată o reacţie similară, se poate conclude că este vorba de o moştenire foarte veche.Reacţia de respingere se desfăşoară în conformitate cu un model universal despre

care vom mai vorbi în legătură cu boşimanii. Comportamentul care trezeşte reacţia de respingere este ironizat şi scos în evidenţă prin ,,maimuţărire". În acelaşi timp, pe această cale i se comunică motivul reacţiei şi i se oferă posibilitatea de a se alinia. Dacă maimuţărirea, batjocura, ridiculizarea şi ameninţrea nu duc la modificarea comportamentului celui vizat, atunci se trece la atacuri fizice.În fond este vorba de o formă particulară a agresivităţii educative. De un deosebit interes sunt formele ritualizate de expresie, cum ar fi arătarea dinţilor, scuiparea, arătarea parţilor ,,ruşinoase" ale corpului şi ridiculizarea. Ultimul aspect pare a avea cel mai scăzut plan al declanşării. Râdem cu uşurinţă de micile stângăcii ale congenerilor, deci şi de comportamentul care se abate de la normă şi resimţim faptul ca fiind foarte amuzant. Totuşi un copil va râde de o mişcare stângace sau absurdă doar atunci când el însuşi stăpâneşte varianta corectă a comportamentului executat în mod deviant (McGhee 1972). Industria glumei fructifică această disponibilitate, oferindu-ne sub forma unor imitări foarte simple situaţii declanşatoare. Umorul agresiv are, aşa cum ne arată paginile cu glume ale revistelor ilustrale, o piaţă bună. Râdem de asemenea de persoanele care prin neîndemănarea lor işi provoacă daune neînsemnate, se rănesc uşor sau sparg ceva. Această bucurie provocată de râs se manifestă încă la copiii aflaţi sub vârsta de doi ani.A râde de cineva are cu siguranţă o motivatie agresivă. Faptul este resimţit şi de cel care constituie ţinta râsului. În acelaşi timp, reacţia agresivă colectivă a râsului, care este de altfel molipsitor, contribuie la apropierea membrilor grupului. Prin intermediul acestei funcţii de apropiere a agresivităţii colective, râsul devine în anumite situaţii un semnal prietenos. Copiii râd când se joacă. Râsul este tocmai semnalul jocului. Enunţul incifrat în el sună în felul următor: râdem (ameninţăm) împreună de un al treilea. În lumea animală gesturile de ameninţare au fost transformate în repetate rânduri în ceremonii prietenoase de salut şi curtare, ceea ce constituie o analogic funcţională (Lorenz 1963, Eibl-Eibesfeldt 1980). Râsul ca invitaţie la râs împreună şi deci ca semnal prietenesc se manifestă de asemenea în situaţii de spontană detensionare, situaţii care se ivesc după un pericol, după o frică uşoară sau ulterior receptării unor impresii cu totul neaşteptate, precum şi în anumite conflicte care sunt rezolvate prin acţiunea simultană a unor stimuli de sens contrar (Rothbart 1973). În toate aceste situaţii, râsul pare a avea un efect detensionant, de descărcare a agresivităţii. Conexiunea dintre umor şi agresivitate a fost sesizată înca de Freud. Aceeaşi conexiune poate fi documentată şi din punct de vedere filogenetic. Conform cercetărilor lui Van Hooff (1971) reacţia râsului trebuie derivată din comportamentul numit în engleză „relaxed open mouth display” al maimuţelor. Această expresie mimică este interpretată ca intenţie ritualizată de a muşca şi semnalizează, partenerului de joc că rnuşcarea nu este serioasă. De asemenea, pentru emisiile sonore ritmice atât de caracteristice pentru râs există omologii la maimuţe. În acest din urrnă caz, emisiile sonore ritmice, care de cele mai multe ori sunt exteriorizate de mai mulţi membri ai grupului, servesc la hăituirea unui individ

străin de grup.O formă particulară a agresivităţii care menţine norma urmăreşte să atenueze deosebirile de proprietate dintre membrii grupului. Ea joacă un rol important în special în grupurile mici individualizate ale populaţiilor arhaice. Cel care posedă mult este invidiat şi supus unei presiuni agresive care-1 constrânge sa-şi împartă bunurile cu ceilalţi. Invidia este, după cum am amintit, motivul dominant în societatea boşimanilor. Schoec (1966) care a studiat acest fenomen, aminteşte de atacurile muru care au loc la populaţia Maori din Noua Zeelanda. În limba maori, muru înseamnă a prăda. Atacurile sunt îndreptate împotriva membrilor comunităţii care chipurile s-au făcut vinovaţi de crimă împotriva comunităţii. În general, este vorba de un pretext. În realitate, orice membru al comunităţii care are o proprietate mai mare trebuie să se aştepte la muru. Orice abatere de la norma vieţii zilnice, orice exprimare a individualităţii, chiar un accident care-1 transformă pe respectivul în invalid constituie pentru comunitate un motiv suficient pentru a-1 ataca pe nefericit şi averea sa.Faptul că pe unul 1-a înşelat nevasta, că altuia i-a murit copilul sau că unui al treilea i s-a întamplat să incendieze odată cu paşunea sa şi iarba dintr-un cimitir - toate acestea pot constitui motiv pentru a declanşa acţiunea de prădare din partea comunităţii. Cel atacat nu se apără căci în caz contrar ar fi rănit şi i s-ar interzice să ia parte la urmatoarea acţiune muru. Membrii comunităţii se lasă prădaţi în speranţa că vor putea la rândul lor să ia parte la prădare cu proxima ocazie. În acest mod, proprietatea mobilă circulă din mâna în mâna şi devine treptat proprietate publică.2. CONTROLUL AGRESIYITAJII INTRAGRUPALELa vertebrate, atacurile împotriva unui membru al grupului au rareori drept consecinţă moartea acestuia. Uciderea congenerului este, la multe animale, impiedicată de inhibiţii înnascute ale agresivităţii, care, controlează tocmai comportamentele care pot ucide. Acţiunea acestor inhibiţii este declanşată de anumite poziţii de supunere adoptate de congeneri. Adesea lupta este transformată prin ritualizarea în turnir. Mai exist şi alte mijloace de a impiedica escaladarea agresivitatii printre membrii unui grup, ceea ce ar periclita coeziunea grupului. Am amintit deja intervenţia activă a membrilor cu rang înalt ai grupului, care aplanează conflictele, precum şi disponibilitatea celui care pierde de a se încadra temporar într-un sistem ierarhic. Toate aceste mijloace sunt prezente şi la orn. Desigur, ele sunt eficiente doar în ce priveşte grupul de apartenenţă al respectivului. În lupta dintre grupele de oameni se ajunge la uciderea congenerilor. Motivele acestui fapt le vom discuta mai tarziu. Până nu de mult se considera că aceasta situaţie nu se întâlneşte la alte primate superioare. Nu cu mult timp în urmă, Godall şi colaboratorii (1979) au constatat ca cimpanzeii se ucid reciproc in conflictele dintre grupuri.