Vreau Bilet - Numarul 02

www.VREAU BILET.ro �

„Women of Excellence” în New Jersey, dă consultaţii gratuite în România

VREAU BILET.ro

Revistă de cultura spectacolului

Nr. 2 ● Noiembrie 2006 oferta pe care nu o poţi refuza

Pentru a urca de pe un pisc înalt pe altul, trebuie să cobori în vale

www.VREAU BILET.ro�


Sindromul“nu vreau billet, vreau invitaţie!”

“Dacă eşti prietenul meu, cumpără bilet!” ar trebui scris, ca o deviză, pe fiecare afiş de spec-tacol. Pentru că un artist trăieşte din vânzarea biletelor. Se întâmplă însă că exact cei care se consideră prieteni ai artistului, unii dintre aceştia oameni cu bani sau cu foarte mulţi bani, nu vor bilet, vor invitaţie. Este aproape o monstruozitate căci, necumpărând bilet, practic îi bagă artistului mâna în buzunar. Fură din puţinul câştig care îi revine acestuia, după ce statul ia grosul, prin taxe şi impozite sufocante.

Spuneam, în numărul trecut, că biletul de intra-re este vama benevolă care dă demnitate artistului. O vamă prin care spectatorul achită, simbolic şi convenţional, contravaloarea bucuriei pe care o simte vizionând un spectacol. Se întâmplă însă un paradox dramatic: cumpărătorii de billet sunt de regulă oameni cu posibilităţi financiare modeste, care merg cu tramvaiul sau troleibuzul. Condiţia lor socială se întâlneşte în mod nefericit cu cea a artis-tului pe care vin să-l vadă şi să-l asculte. Oamenii cu bani mulţi nu vor să cumpere bilet, deşi nu se pune problema că n-ar avea cu ce. Până şi parcarea de la Teatrul Naţional este mai scumpă decât bile-tul de intrare. De ce nu cumpără? Pentru că e sub demniatea lor. Invitaţia este cea care le satisface orgoliul. Cum să se ducă ei să-l vadă pe Radu Beli-gan sau pe Marin Moraru cu un bilet cumpărat, ca orice muritor de rând? La ce le foloseşte bogăţia, dacă nu pot intra la spectacol cu o invitaţie pe care să scrie: “Avem onoarea să vă invităm la…”? Păi, ce zic partenerii lor de afaceri, sau prietenii, sau soţi-ile? Această formă de snobism primitiv vine dintr-un complex cultural. Omul cu bani simte nevoia să se contamineze de aura de prestigiu a artistului, pe care-l admiră şi-l invidiază în acelaşi timp. Dar, evident, n-ar face schimb de condiţie cu acesta. În schimb îl “fură”, intrând la spectacol fără bilet. Iar artistul, modest în aspiraţiile lui financiare, e fericit în ploaia de aplauze a plătitorilor de bilet, fraţii lui de suferinţă şi de condiţie. Iar omul cu bani, care a văzut şi el spectacolul, se întâlneşte după aceea, la o recepţie, cu nişte parteneri simandicoşi cărora li se plânge, cu un aer de victimă a datoriei, că a tre-buit să accepte o invitaţie la premiera X. Obligaţiile, domnilor, obligaţiile!...

VREAU BILET.ro

Director editorial: Miron Manega------------------------------------------------------------Redactor-şef: Dana Andronie------------------------------------------------------------Editorialişti: Tudor Gheorghe, Dan Puric, Ivona Hristescu, Ioana Bogdan, Brânduşa Novac, Lexa Axinte, Alexandra Orban, Pompiliu Kostas Rădulescu------------------------------------------------------------Art director: Florin C. Vasile------------------------------------------------------------DTP: S.C. Kontraart S.R.L.------------------------------------------------------------Editor: S.C. Vreau bilet S.R.L------------------------------------------------------------Director general: Pepino Popescu------------------------------------------------------------Director marketing: Alexandru Valerian Popescu------------------------------------------------------------Director strategie: Daniela Elena Popescu------------------------------------------------------------PR Manager: Ionuţ Pavel------------------------------------------------------------Topar: SC Unicart Production------------------------------------------------------------Adresa:Str.Traian nr. 206, Sector 3, Bucureşti, Tel/Fax: 021-642-5830web: www.vreaubilet.roe-mail: [email protected]

Pepino Popescu

Cuvântul editorului

www.VREAU BILET.ro� www.VREAU BILET.rowww.VREAU BILET.ro

Colea Răutu

Marele actor de teatru şi cinema Colea Răutu împli-neşte venerabila vârstă de 94 de ani. Am putea spune că este ultimul mohican, printre actorii români valoroşi.

S-a născut la 28 noiem-brie 1912 în oraşul industrial Bălţi, Basarabia. A fost primul născut dintre cei patru copii ai familiei Rutkovschi: doi bă-ieţi (Valentin şi el, Nicolae) şi două fete (Larisa şi Natalia). Tatăl era polonez, iar mama “răzeşoaică de-a lui Ştefan”.

„Tata făcea trăsuri superbe!”Din perioada copilăriei îşi

aminteşte cât de mult îi plă-cea să vadă filmele de la cine-matograful Modern din Bălţi. Se ascundea printre scaunele din sală şi rămânea la cinema până la asfinţitul soarelui. Când ajungea acasă, nimeni nu-l credea că şi-a consumat timpul vizionând acelaşi film de “n” ori.

Şi-a cunoscut tatăl abia la cinci ani, când acesta s-a întors de pe front. „Tata. Ce om! Supeerb! Mare caretaş! Făcea trăsuri supe-e-erbe. Landouri. În 1925 a luat me-dalia de aur, la o expoziţie in-ternaţională din Parcul Carol, pentru o trăsură făcută nu mai ştiu cărui general de la Bălţi, din divizia a 14-a”. Tatăl Rutkovschi s-a stins înainte de a împlini 50 de ani, din ca-uza unui cancer generalizat.

„Alo, alo, aici coli, colea, colo!”

Planurile lui Colea de a deveni mare futbolist în Ca-pitală n-au marcat în poarta destinului. Întâmplător, a ză-rit un anunţ prin care se cău-tau tineri corişti. A luat proba, după ce a cântat „Oci ciornîi”. Unul dintre prietenii pe care şi-i făcuse în Bucureşti l-a dus apoi la Tănase, ca să facă figuraţie în spectacole. Din fi-guraţie s-a născut trio Cără-buş: Radu Zaharescu, Grişa Tascarov, Colea Răutu. “Vo-

iam să apărem şi noi în spec-tacol. Din păcate, n-aveam cu ce. Aşa că l-am rugat pe Puiu Maximilian să ne scrie vorbele la o melodie, ca să avem şi noi ceva de cântat. A ieşit această melodie, simplă şi frumoasă: «A, aaaloo, alo, aici coli, colea, colo/ E-o me-lodie care te-mbie, de vreţi şi voi, cântaţi după noi: coli, co-lea, colo. Aici coli, colea, colo. Oho!». Lumea: «Bravoooo!!!, Uraaaa!!!». Aplauze peste aplauze. Tănase nici nu ştia că există la el în trupă, în fi-guraţie, aşa trei băieţi. «Cine-s ăştia, bă?»… Ne-a angajat. Aşa am intrat în spectacole şi am rămas la Tănase vreo cinci ani. M-a luat cu el, cu trupa, în Egipt, în Grecia, în Turcia...”

Ion Dacian – play-back cu vocea lui Colea Răutu

Colea a primit să cânte „Hei coşar, coşar” şi n-a refu-zat nici să activeze la Operetă. “«N-ai vrea să vii la doamna Vlădoianu, la Operetă?», m-a întrebat Dacian. «Se dă şi leafă?», zic eu. «Da, sigur!», mă linişteşte el. Madam Vlă-doianu m-a placut îndată… Odată l-am dublat pe Daci-an! Chiar la el în teatru. Era tun de răguşit, iar spectaco-lul nu-l putea amâna. Cum să piardă doamna Vlădoianu milioane? Cu înlocuitor nu se putea, pentru că Dacian era foarte iubit de public. Se au-zea glasul meu, iar el dădea doar din plisc”.

A jucat la Teatrul de Stat din Piteşti, Teatrul Giuleşti, Teatrul Mundi, Teatrul Notta-ra, Teatrul Naţional. A jucat în aproape 70 de filme şi a lucrat foarte bine cu regizorii: “Nu i-am contrazis niciodată. E cea

Acum doi ani, la gala Premiilor UNITER, sala s-a ridicat în picioare, când a urcat el pe scenă. Era copleşit de recunoştinţa semenilor care “vorbea” prin aplauze şi a început să plângă. Toată lumea se

aplecase în faţa lui. După o carieră de peste 50 de ani de teatru şi film şi peste 65 de pelicule în care a fost distribuit, a jucat impecabil rolul vieţii sale: acela de “cel mai iubit dintre pământeni”. Merită să ne aplecăm în continuare în faţa “actorului de geniu”, cum îl numea Nichita Stănescu pe Colea Răutu.

ultimul mohican al actorilor totali

Cine-i născut în noiembrie…

www.VREAU BILET.ro �www.VREAU BILET.rowww.VREAU BILET.ro

mai mare prostie. Regizorul are părerea lui, iar eu trebuie să-l ascult. M-am înţeles cu toată lumea, pentru că ni-meni nu-mi ia pâinea mea şi eu nu iau pâinea nimănui”.

Fondator al ACIN-ului, împreună cu Ernest Maftei

În 1953, Colea Răutu a fondat împreună cu Ernest Maftei ACIN-ul (Uniunea Ci-neaştilor de astăzi). Dacă erau singurii actori de film din acea perioadă!

A jucat alături de Tony Bulandra, Gh. Storin, Ion Manolescu, Băltăţeanu, Cal-boreanu, Birlic, Giugaru, Flo-rin Piersic, Cozorici, Amza Pellea. Se poate mândri că a făcut parte din distribuţia celui mai bun film românesc, “Moara cu noroc”, unde l-a interpretat, cu un realism psihologic de neuitat, pe că-pitanul Pintea, cel care-l ur-mărea mereu pe Lică Sămă-dăul (jucat de Geo Barton). A fost turc, cazac, indian. În “Fraţii Jderi” a jucat rolul unui ucrainian, hoţ de cai, cel care-i fura calul lui Voda Ştefan. Când a trebuit să fie mecanic de locomotivă, a stat o lună în depou, spre a studia pe mecanicul care-şi şter-gea mâna cu şomoiogul de cânepă când se urca pe loco-motivă, cum scuipa în palmă spre a da cu lopata cărbunii. Solicitat de un regizor italian, a filmat la Roma, la Cinecit-ta, în filmul “Lungă cale fără pulbere”, unde era un ma-rinar român ce-şi conducea şlepul pe Dunăre.

Cel mai mare rol din cari-eră a fost curelarul Ion Sor-cova din capodopera lui G. M. Zamfirescu “Domnişoara Nastasia”, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Giuleşti. A jucat cu mult firesc la 46 de ani, după ce a văzut ce face un curelar din Gura Oborului.

Răutu a revenit pe scena Naţionalului bucureştean la 90 de ani, în spectacolul “Azi-lul de noapte”, unde a fost cel mai autentic tătar. Practic, atunci a fost descoperit de tânăra generaţie.

Mircea Mureşan, regizor: „Colea este o entitate actoricească”

“Colea Rautu este un ACTOR! Un actor pe care Dum-nezeu, la împărţirea darurilor lumii, nu l-a uitat şi îi mul-ţumim că ni l-a dăruit nouă, românilor. Poate trece cu uşurinţă de la comedie la dramă şi tragedie. De exemplu, în «Toate pânzele sus» a interpretat un personaj ca de basm, deşi eroul său era unul realist, în sensul că-l juca pe piratul principal din film. Pe Spânu. Numai în acest film a schimbat 15 feţe de machiaj, de stări, de interpre-tare. Colea Răutu este un actor complet, ceea ce, în pro-fesia noastră, este un dar al naturii, un dar ceresc. În de-cursul unei cariere strălucite a trecut prin toate gamele posibile ale personajelor. Ca să nu mai spun că a fost şi actor de revistă. A rămas în repertoriul românesc pentru totdeauna cu un cântec nemaipomenit, «Hei coşar, co-şar». Calităţile lui de actor sunt greu de egalat. Aş putea spune că o entitate actoricească, aşa cum este Colea Ră-utu, nu mai avem astăzi. Dar poate o să apară cineva, din tânăra generaţie, care să-l urmeze în genul pe care el l-a cultivat cu atâta dăruire”.


Originea fluierăturilor şi a bis-ului

Sforăituri în semn de protest

O anecdotă spune că oda-tă, pentru a face să se lase cortina, publicul, după ce îşi manifestă supărarea în fel şi fel de chip, începu să fluiere “în chei”. Un maşinist de pe scenă, care avea ordin din partea regizorului să lase cor-tina la un fluierat al acestuia, trase de frânghie, spre marea satisafcţie a spectatorilor. De atunci s-a întrebuinţat fluie-ratul pentru lăsări de cortine impuse de public. Un actor german, anume Grunert – având un angajament mai bun şi negăsind alt mijloc pentru a fi concediat de directorul său – angajă oameni care-l fluie-rară seri de-a rândul, până ce i se rezilie contractul. Pent a protesta împotriva reprezen-tării unei piese ultramoderne, în care se descria soarta – nu a unei fiinţe, ci a unui motor! – publicul berlinez aruncă pe scenă, fluierând, şuruburi, cleşti şi o cheie franceză. La premiera piesei “Fraţii Fidi-bus”, tot la Berlin, în timp ce o parte a publicului fluiera, iar cealaltă parte aplauda, cerând continuarea - actorul Brobeck-er, adresându-se partenerului său, strigă: “Ca să-i împăcăm pe toţi, eu am să încetez, iar tu joacă mai departe!”. La Teatrul Covent Garden din Londra, publicul – protestând

împotriva urcării preţurilor de intrare – aduse în sală purcei pe care îi ciupea din când în când, iar la reprezentarea piesei “Macbeth” tot parterul se întoarse cu spatele către scenă, în timp ce la galerie se organiză un cor de sforăituri. A doua zi, directorul teatrului ieftini biletele...

Bis călare, pe lebăda de lemnObiceiul de a “bisa” a

început în 1780, la Paris, când în “Eros et Narcise”, de Gluck, cântăreaţa Laguerre, interpre-tând minunat “imnul amoru-lui”, a fost obligată de galerie să repete bucata. Partenerul a protestat, găsind că repetarea întrerupe acţiunea, dar plebea,

Istoria scenei

Obiceiul de a-şi manifesta nemulţumirea faţă de prestaţia actorilor prin diverse gesturi şi sunete, datează din anti-chitate. Cel al bisului este ceva mai recent, din secolul al

XIX-lea.Aristotel spune că publicul din vechea Eladă îşi manifesta nemulţumirea la spectacol mâncând. Mai târziu, erau aruncate pe scenă mere, pere, ouă, castane, pătlăgele, roşii şi altele. Apoi, când nu mai şedea pe trepte de piatră, publicul s-a servit de alte proiectile: picioare de scaun, bastoane etc.

Shakespeare, un autor care n-a fost prea fluierat.De aceea a ajuns statuie-paznic la intrare.


gălăgioasă, învinse. De atunci, obiceiul s-a întins pe toate scenele din lume.

La Brno, în piesa “Sam-son”, în urma unei scenete cu mare bătaie între interpreţi, a fost bisat tot actul. În Italia – mai cu seamă la Verona – decenii în şir, repetarea de câte patru-cinci ori a celebrei arii “La donna e mobile” nu a fost o raritate. La Paris s-a bisat o dată intrarea lui Lohen-grin. Cavalerul se urcă deci din nou pe lăbădă, fu tras de-a-ndaratelea în culise şi apăru încă o dată pe apele pictate, călare pe lebăda de lemn.

La noi s-a bisat, la operă, finalul actului III din Traviata, iar tenorul Leonard, în “Far-mecul unui vals”, la Parcul Oteteleşanu, a bisat într-o seară de şapte ori ultima stro-fă a cupletului “Între arbori, pom şi pom...”. În spectacolele de revistă din ultimii ani, unii actori obişnuiţi cu “bis-ul” ajunseseră să revină pe scenă

chiar când nu erau poftiţi. Adică, la aplauze se duceau până la culise şi se întorceau spunând sau cântând încă o dată o strofă. Aşa se şi cădea, pentru succesul neapărat “for-midabil” al spectacolului.

“Virtutea e un ţinut necunos-cut dansatoarelor”

Încă din timpuri străvechi, moravurile teatrale nu s-au bucurat de un prea bun renu-me. Aristotel se plângea de imoralitatea actorilor, numind teatrul “templu al Venerei”. Indecenţa pare să fi fost apoi – de-a lungul secolelor – pri-vilegiul multor curtezane ale culiselor. Marchizul d’Argens spunea că “virtutea e un ţinut necunoscut dansatoarelor noastre” – dar Mademoiselle Salle, care a trăit pe la mijlo-cul veacului al XIX-lea, pare să fi fost o vestită excepţie. Se vorbea pe atunci de cele patru minuni ale Operei Mari

din Paris: vocea domnişoarei Lemoine, piciorul domnişoarei Mariette, genunchiul dansato-rului Dupre şi... virtutea dom-nişoarei Salle. În timp ce în Evul Mediu, femeile nu aveau voie să apară pe scenă, în 1864 se şi reprezenta la Londra o comedie în care toate rolurile erau jucate de reprezentantele sexului frumos. Travestiurile (socotite ca picante) erau foar-te apreciate, şi nenumărate au fost actriţele care au jucat roluri de bărbaţi.

Maria Teresa, duşmanul imoralităţii în teatru

Sarah Bernhardt a apă-rut în Hamlet în maillot – la vârsta de 70 de ani! Una dintre iubitele lui Garrick, actri-ţa Wolfington, obţinând un mare succes într-un rol de travesti, exclamă: “Jumăta-te din londonezi mă cred azi bărbat!”. La care colegul ei, Cuin, îi răspunse că “cealaltă jumătate ştie precis contra-riul!”. Această anecdotă a fost răspândită apoi în numeroase variante şi pusă la socoteala multor altor demimondene ar-tistice. Celebra Mademoiselle Clairon a fost arestată pentru imoralitate, iar dansatoarea Guimard – care avea o voce teribil de răguşită din cauza abuzului de alcool – primindu-l pe Iosif al II-lea în cabină, îi declară: “Iertaţi-mă, Sire, că vă primesc în <<neglije>>, dar mi s-a spus că asta e ţinuta în care plac cel mai mult!”. După sfatul lui d’Alembert, cam tot pe vremea aceea, s-a insti-tuit un premiu pentru artista a cărei reputaţie rămânea nepătată timp de un an. La o lună după primirea premiului, laureata a născut o fetiţă din flori. Numeroşi monarhi au dat edicte împotriva “Actorilor, saltimbancilor şi altor hai-manale de acelaşi fel”. Maria Tereza a căutat să stârpească imoralitatea din teatru, dând pentu aceasta pedepse care mergeau până la închisoarea pe viaţă.

(extrase din almanahul revis-tei “Teatrul” – “Gong”)


DULCE PONTES - Cântecul Mării (Sala Palatului - 20 decembrie)

Preferata lui CohelloÎn 1991 a câştigat Fes-

tivalul Naţional de Cântec al Portugaliei, după care şi-a reprezentat ţara la Eurovision. Chiar dacă nu a ieşit învingătoare, concursul a fost rampa ei de lansare în Europa. Din acel moment cariera ei a prins aripi.

Fiind patrioată, Dulce Pontes a promovat din prima clipă a afirmării muzica fado, considerată în acel moment “dece-dată”. Imediat a fost de-numită succesoarea de drept a “sufletului fado-ului”, şi anume a solistei Amalia Rodrigues.

Vocea “strălucitoare” îi permite portughezei să interpreteze cu suc-ces rock, fado sau chiar o piesă cu inflexiuni afri-cane.

Cohello – un admirator total

În 1992 lansează pri-mul său abum, “Lusi-tana”. Cu cel de-al doi-lea, “Lágrimas” (1993), Dulce Pontes devine un star mondial. Concerte-le ei din Spania, Franţa, Belgia, Olanda, Germa-nia, Italia, Statele Unite ale Americii, Japonia şi Brazilia dovedesc lumii că muzica portugheză merită să fie aşezată la loc de cinste în topurile mondiale. “Lagrimas” a fost unul dintre cele mai bine vândute albume din toate timpurile în Por-tugalia, iar melodia “A Cançáo do Mar” a ajuns şi la Hollywood, pe co-loana sonoră a filmului “Primal Fear”, peliculă ce îl are în distribuţie pe Richard Gere.

În 1995 a început co-laborarea cu Enio Mori-

cone, cu piesa “A Brisa do Coraçáo”, care i-a dat şi titlul următorului al-bum.

Din 1998, Dulce Pon-tes este solista invitată la concertele marelui compozitor şi dirijor Enio Moricone. Maestrul spu-ne că a compus melodii pentru Dulce care “să respecte amplitudinea ei vocală, păstrând to-tuşi specificul de fado... În felul acesta ea îşi păs-trează personalitatea”. Printre admiratorii cân-

tăreţei portugheze se numără şi Paulo Cohello, care spune despre muzi-ca ei că “te face să simţi nevoia să o împărtăşeşti cu cei pe care îi iubeşti, dar şi cu restul de uni-vers tăcut şi intens ce ne înconjoară”.

Chiar dacă Dulce Pontes nu este singu-ra artistă care a apărut goală pe coperta unui albm (“Primeiro Canto”, 1999), cu siguranţă ea se află printre puţine-le artiste care nu s-au

acoperit cu noroi de-a lungul ascensiunii sale profesionale. A reuşit această performanţă poate şi datorită faptului că a ştiut dintotdeauna ce misiune are: “Trăiesc pentru a cânta. Fieca-re om este înzestrat cu un dar de la Dumnezeu. Când lumea se vindecă cu muzica mea, am im-presia că vocea nu-mi mai aparţine”, declara Dulce Pontes într-un in-terviu.

În 2004, colaborarea artistei cu Enio Morico-ne a fost încununată cu “Focus”, album care i-a adus Discul de Aur.

În luna mai, celebra cântăreaţă portugheză va susţine un concert la Carnegie Hall, în Statele Unite, în cadrul festiva-lului Around the Globe - o serie de concerte de recunoaştere a excelen-ţei în muzică, organizate de Carnegie Hall în co-laborare cu World Mu-sic Institute. Acesta din urmă este unul dintre cele mai puternice insti-tuţii culturale din lume. În cadrul seriei Around the Globe, vor mai con-certa, la Carnegie Hall, mai mulţi muzicieni ce-lebri, printre care Paco de Lucia, Gilberto Gil şi grupul a capela Swet Honey in The Rock, câş-tigător al premiului Gramy.

Pe 20 decembrie, la ora 19,30, Dulce Pontes va susţine un mare con-cert şi în Bucureşti, la Sala Palatului. Biletele se găsesc la casele de bilete VREAU BILET.ro, Sala Palatului, Maga-zinul Muzica şi Teatrul Naţional.

Dulce Pontes s-a născut în Montijo, Portugalia, în 1969. A început să cânte încă de la vârsta de 10 ani, deşi ambiţia sa era să devină dansato-

are. La 16 ani a intrat ca solistă într-o formaţie de rock, Os Percapitas. La începutul anilor ’90, Dulce era abonată la o emisiune de divertisment, „O Re-gresso ao Passado”, unde cânta ever-green-uri.

�www.VREAU BILET.ro

www.VREAU BILET.ro�0

Grigore Gonţa:

Este un viitor real, econo-mic, moral şi avantajos. Spun moral pentru că mi se pare anormal să existe, în teatrele subvenţionate de stat, perso-nal artistic care să hiberneze, care să nu joace nimic sau, cel mult, din an în paşte, sau să monteze o piesă o dată la doi-trei ani. Şi, culmea! Dacă se întâmplă, totuşi, şi apar în faţa publicului, să nu se poată vorbi de un succes. Pentru că succes înseamnă zeci şi chiar sute de reprezentaţii.

Dar şi la numărul de re-prezentaţii apar paradoxuri insuficient relevate. Numărul spectacolelor jucate cu o piesă nu reprezintă o realitate. Rea-litatea o dă numărul de spec-tatori. Sunt spectacole care se joacă cu sala doar pe jumătate ocupată – şi asta, de multe ori, e o performanţă!

Sau: poţi spune că au avut un număr egal de reprezentaţii două spectacole care se joacă, unul într-o sală de 100 de lo-curi iar celălalt într-o sală de 1.200? Chiar dacă au fost săli pline?! Şi dacă tot am ajuns la acest exemplu, poţi plăti la fel pe actorul care joacă în faţa a o sută de spectatori, cu cel care are în faţa lui 1.200 de spectatori? Sau e normal ca un actor să joace aproape sea-ră de seară, săptămânal, iar altul să joace o dată pe lună… şi să primească salariu la fel?! Sau ca, pentru un actor, să se cumpere sute de bilete şi pen-tru altul eventual două… şi să

aibă acelaşi salariu?!... La stat - iese prost, iese bine – salariul e acelaşi, ce-mi pasă? Vorba lui Caragiale: “Treaba statului, domnule, el ce grije are?”

Dar cred că în curând va avea grijă. Pentru că nu mai merge ca să se tot dea şi să nu se şi primească. Înseamnă ma-nagement prost. Cine aruncă cu bani? Şi de ce?

Una e să ai un centru de cer-cetări, finanţat de stat, unde se experimentează mijloace noi teatrale, extrem de benefice pentru specialişti, şi alta e să vinzi publicului rezultatul cer-cetării, rezultat care, însă, va trebui să demonstreze eficie-năa cercetării.

Vin în teatre colaboratori: regizori, scenografi, actori. Toţi lucrează o lună, două…, peri-oadă în care nimeni nu e remu-nerat. Bun… Dar, la premieră, regizorul şi scenograful îşi în-casează toţi banii din contract, iar actorul, care e plătit pe re-prezentaţie, dacă spectacolul se joacă de câteva ori, a muncit atâta timp degeaba. Şi acest lucru mi se pare imoral.

Primăriile bucureştene dau teatrelor bugete de miliarde pe an, fără să le oblige la un număr precis de premiere, de spectatori, de reprezentaţii. Teatrele, în toată ţara, au ajuns să joace doar vineri, sâmbătă şi duminică. Nu contează cât încasează.

Şi mai e o situaţie falsă, care nu are nimic de-a face cu cultura: închirierea sălilor. I se

cere unui organizator de eve-nimente reţeta de încasări a sălii pline, cu toate că sala nu se mai umple demult. Mă rog! Iar la sfârşitul anului, când se raportează încasările şi numă-rul de spectatori, se lasă a se înţelege că acei bani provin, vezi Doamne, de la spectatorul de teatru! Şi cacealmaua este acceptată!

Or, la un teatru particular, succesul este real. Este moral. Este material.

Pentru că toţi sunt plătiţi pe procente din încasări. Procen-te individuale care ţin cont de toate hibele de mai sus. Iar din încasările unui spectacol be-neficiază numai cei care au lu-crat la acel spectacol. Fiecare spectacol cu încasările lui. Nu la grămadă. Şi fără a încuraja chiulul, lipsa de talent şi vede-tele care nu mai sunt vedete. Iar toţi – artistic şi tehnic vor-bind – îşi dau toată priceperea, cu pasiune şi interes.

Dacă sălile de teatru s-ar privatiza, sunt convins că toţi cei care ar lucra în ele vor avea un beneficiu material cel puţin dublu, ceea ce i-ar scoate din dificultăţile materiale prin care trec azi, iar primăriile ar fi de-grevate de salarii.

Când zic, însă, privatizarea sălilor de teatru, mă refer la preluarea lor de către teatre particulare, pentru a se juca în continuare teatru, nu pentru a deveni magazine, restaurante, tripouri sau baruri de noapte cu program de strip-tease.

Viitorul este al teatrelor particulare

www.VREAU BILET.ro ��

... “După ce s-a <<jucat>> cu sufletele actorilor în «Iubire», «Crima pentru pământ» şi «Nu-mele trandafirului», după ce a dovedit că «O scrisoare pierdu-tă» este o piesa atemporală şi după ce a dirijat trioul Beligan-Dinică-Moraru în «Take, Ianke şi Cadâr», Grigore Gonţa vine cu o piesă de moravuri în «lumea bună» şi ne face cunoştinţă cu personajele din exilul londonez al dramaturgului slovac Peter Karvas. În piscină «înoată» Marin Moraru, Eugenia Maci, Medeeea Marinescu, Dumitru Rucăreanu, Marius Bodochi, Răzvan Oprea şi Tania Popa, iar Doina Levinţa îşi pune numele pe afiş, semnând scenografia spectacolului.”

... “Numai văzând această distribuţie de zile mari, cu aceşti

mari actori ai scenei româ-neşti, viabilitatea spectacolului este asigurată. Şi, într-adevăr, succesul primei reprezentaţii a fost, aşa cum era de aşteptat, garantat la superlativ.”

... “De 14 februarie, Selected a oferit un spectacol savuros indrăgostiţilor de teatru de calitate: “Piscina de la miezul nopţii”, în premieră, pe scena Teatrului Nottara.

O premieră în sine este şi “Teatrul meu”, cea mai nouă companie de teatru bucureştea-nă, formată din actori de primă mână ai scenei româneşti. Cel care a înfiinţat “Teatrul meu” este nimeni altul decât regizorul Grigore Gonţa, care îşi propune să extindă acest proiect”.

... “Piscina de la miezul nopţii” este un spectacol proaspăt, primul din seria actelor artistice pe care şi le-a propus Selected anul acesta. Selected continuă astfel colabora-rea cu arta, intrând în lumea teatrului din dorinţa de a oferi publicului cele mai selecte şi mai proaspete momente.

Presa zice că...P I S C I N A D E L A M I E Z U L N O P Ţ I I

BILLY ŞCHIOPUL, de Martin Mc Donagh

CAPUL DE RĂŢOI, de George Ciprian

TITANIC VALS, de Tudor Muşatescu

RĂZBOI ŞI PACE, după Lev Tolstoi

HANGIŢA, de Carlo Goldoni

LEONCE ŞI LENA, de Georg Buchner

ÎNŞIR’TE, MĂRGĂRITE!…, de Victor Eftimiu

VARIAŢIUNI ENIGMATICE, de Eric Emmanuel Schmitt

PĂDUREA, de A.N. Ostrovski

NU SE ŞTIE CUM, de Luigi Pirandello

PETRECERE ÎNTR-UN PIAN CU COADĂ,

de Mihai Ispirescu

CHEEK TO CHEEK, de Jonas GardelPişcina de la mieezul nopţii

Teatrul Nottara

Stagiunea 2006-2007

www.VREAU BILET.ro��


În „Children of Men” (ecra-nizare după romanul lui P.D James), situaţia globală nu este tocmai roz. De mai bine de 18 ani nu s-a mai născut nici un prunc, oamenii sunt resem-naţi în fata sfârşitului iminent, iar Pământul este infestat de grupări anarhiste şi nihiliste. Si totuşi mai există speranţa, mai ales în Marea Britanie ( care a reuşit să facă faţă situaţiei prin-tr-un regim imperialist militar), unde o grupare secretă numită „Peştii” luptă pentru drepturile refugiaţilor şi pentru supravie-ţuirea umanităţii ş.a.m.d.

Theo (Clive Owen) pare oarecum indiferent vizavi de aceste evenimente tragice, complăcându-se într-o dulce singurătate amorţită. Singura sa bucurie o constituie întâlniri-le cu Jasper (Sir Michael Caine ), un prieten din tinereţea sa de activist, care fumează joint după joint şi are grijă de soţia sa paralizată, atât fizic cât şi mental. Existenţa lui Theo este zguduită de întâlnirea cu Julian (Julianne Moore), partenera lui de odinioară în dragoste şi război, ajunsă acum liderul grupării separatiste „Peştii”. De dragul ei (şi a 5000 mii de lire), Theo trebuie să o scoată din ţară pe Kee, o negresă refugi-ată foarte simpatică şi... foarte însărcinată în luna a opta. Ei da, v-aţi prins, ea este ultima speranţă a omenirii, miracolul neaşteptat care ar putea aduce salvarea speciei noastre etc. etc. etc.

Sărmanul Theo se vede prins într-o luptă care înainte nu era a lui, dar care devine personală în momentul în care Julian este ucisă într-un schimb de focuri. Va reuşi

oare eroul nostru să găsească izbăvirea personală în această lume gri şi rece, măcinată de ură şi bombe ? Aflaţi numai dacă rezistaţi cu stoicism celor 110 minute de acţiune pe bandă rulantă şi sange împraştiat cu generozitate (inclusiv pe obiec-tivul camerei!)...

Un Clive Owen încărunţit şi prăfuit...Michael Caine în varianta hippie. Julianne Moore mai încrâncenată şi mai înăs-

prită decât în „Hannibal”. Şi... surpriză! Oana Pellea într-un rol nici mic, nici mare, dar „de compoziţie ” şi de neignorat.

Acesta este filmul care a deschis Festivalul de Film Brita-nic la Bucureşti, eveniment anu-al care nu trebuie ratat sub nici o formă, cu nici o scuză. Urmea-ză alte 13 filme de lung-metraj, cel puţin la fel de bune, tratate într-o manieră „so very British” care încântă şi surprinde.

Copiii TatăluiO, tu dulce autodistrugere...

Dacă nu v-aţi săturat deja de filme a căror temă principală este distrugerea omenirii, atunci binevoiţi a-i da o şansă şi ultimei „creaţii” a lui Alfonso Cuaron, Copiii Tatalui.

Cronică de film


Un regal actoricesc în regia lui Felix Alexa

NEÎNŢELEGEREADuminică 12 noiembrie, la sala Amfiteatru a Teatrului Naţional, a

avut loc, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, premiera spec-tacolului « Neînţelegerea », de Albert Camus...

Un bărbat revine acasă, după mulţi ani de absenţă, în dorinţa de a-şi revedea şi de a-şi ajuta familia. Trage la hanul ţinut de ai săi, ca simplu călă-tor, fără a-şi mărturisi identi-tatea. Va fi, oare, recunoscut de către mama şi sora sa? Or va deveni, şi el, fiul risipitor, întors incognito, victima celor două femei, care, visând la o

altă viaţă, sub soare, la malul mării, luau viaţa, pentru a-i je-fui, tuturor celor ce le treceau pragul?

Pornind de la un „fapt di-vers” real, celebrul scriitor francez, sub impresia direc-tă a climatului irespirabil al anilor de ocupaţie germană din Franţa, când înflorise co-laboraţionismul, delaţiunea şi

crima – propune o nelinişti-toare piesă despre rădăcinile „neînţelegerii”. O piesă des-pre absurdul unei lumi orbite de dorinţa de înavuţire pentru atingerea unei împliniri ego-iste. O piesă despre lipsa co-municării şi vicierea legături-lor de sânge, în goana nebună după iluzia fericirii.

Spectacolul regizat de Felix Alexa (în scenografia Dianei Ruxandra Ion, muzica fiind semnată de Ada Milea) beneficiază de o echipă de interpreţi de mare clasă. Mariana Mihuţ (Mama), Irina Movilă (Martha), Mihai Călin (Jan), Lamia Beligan (Maria), Matei Alexandru (Bătrânul servitor) vă invită la un regal actoricesc, pe scena Sălii Amfiteatru.

Demonstra, nu demult, la TVR2, o ilustră doctoriţă, câtă influenţă fastă are muzica în „do major” asupra pietrelor la rinichi. Şi cât de bine vindecă meloterapia durerile de cap, stomac sau ficat. Aşa o fi!

Mă gândeam însă ce teribi-lă ar fi o teatroterapie pentru mintea şi sufletul omului agre-sat cotidian de atâtea noxe: de la eşapamente la instabilitatea preţurilor, de la „anticipate” la jocul de-a „uite – corupţia – nu-i corupţia”.

Şi într-o astfel de teatrote-rapie – pentru că trebuie să re-cunoaştem că măcar aici stăm bine, adică la teatru, regizori, actori – mi-aş lua publicul de-o mână şi l-aş plimba aşa – o zi pe săptămână – la câte un spectacol.

Şi aş începe cu un basm: „Sânziana şi Pepelea”, specta-colul de la Naţional, în regia lui Dan Tudor.

O să ziceţi: „...o feerie, Sân-ziana, Papură Împărat, Zmeul Zmeilor, Muma Pădurii, Pepe-lea? Desuet! Deloc! Credeţi-mă, o să plecaţi cântând!

Pentru că ideea de a adu-ce „piese vechi în teatru nou”, adică neuitatele texte în regii moderne, este minunată. Şi privind la această piesă lău-dată de condeie ilustre chiar la premiera sa de acum 125 de ani (29 martie 1881), am rămas încântaţi, aşa cum au rămas – conform celor scrise chiar de Eminescu în ziarul Timpul (5 aprilie 1881) – spectatorii de atunci.

Încântarea provine din faptul că „Sânziana şi Pepelea” pare a fi un „Cum vă place” românesc.

Subtextul şi zeflemeaua poli-tică fină, jocurile de cuvinte, butadele şi paradoxurile (une-le create de Dan Tudor – care pe lângă meseriile de actor şi regizor o mai împlineşte şi pe cea de poet) – adică umorul de calitate, abundă.

Aerul de acum şi de aici al acestei feerii („prima feerie naţională” cum a supraintitu-lat-o Alecsandri!), costumele ingenioase, dansurile şi mu-zica pline de fantezie, dar mai ales o echipă de actori bucu-roşi şi fericiţi că joacă ceea ce le place, dau un farmec aparte spectacolului.

Merită să-l vedeţi pe Papură Împărat (Mircea Albulescu) tre-zindu-se la amiază şi întrebând cu tandreţe „ce mai face popo-rul, că nu l-am văzut demult”. Iar poporul – întreaga şi minu-nata echipă de actori – cântând „Ce secetă, ce foc/Amar şi vai de noi/Avem lipsă de ploi/Şi lipsă de noroc”... Parcă sună cunoscute vorbele!

Mircea Albulescu, Mag-da Catone, Monica Davidescu, Ileana Olteanu, Răzvan Oprea, Marius Bodochi, Silviu Biriş, Tomi Cristin cântă şi dansează, toţi ingenioşi şi plini de fante-zie. Aşa că m-au făcut să plec cântând, în noapte. Melotera-pie? Nu, teatroterapie!

Alexandra Orban


Teatroterapie cu

Sânziana şi PepeleaConferinţa la TNBÎn fiecare duminică, la Sala Atelier, de la ora 11,00, începând cu:Constantin Bălăceanu-Stolnici: Despre suflet şi problemele lui8 octombrieVarujan Vosganian: Elite şi contraelite în România tranziţiei15 octombrie Vladimir Tismăneanu: Anul revoluţionar 195622 octombrieAndrei Pleşu: Capcana ideologiilor29 octombrieAna Blandiana: Băşcălia la români, de la apărare la sinucidere

De asemenea, vor conferenţia în stagiunea 2006-2007: Radu Beligan, Lucian Pintilie, Cristian Tudor Popescu, Zoe Petre, Nicolae Tanaşoca, Ileana Mălăncioiu, Robert Turcescu, Adrian Vasilescu, Sorin Alexandrescu, Ionel Vianu etc


PRibEaG PE sTRăzilE Bucureştiului de altădată…

Puţini artişti ai momentului se pot lăuda cu un asemenea capital de imagine precum Tu-dor Gheorghe. Integru, discret, şi mai presus de toate credin-cios artei sale, acest artist de-săvârşit a reuşit să depăşească toate prejudecăţile existente în show-biz-ul autohton. A umplut săli până la refuz, fiecare apari-ţie a sa este un adevărat eveni-ment mediatic şi a demonstrat că inerţia mental(itar)ă în care se complace societatea româ-nească poate fi combătută cu argumente convingătoare. Şi asta pentru că fiecare spectacol al său stabileşte noi standarde, propune noi ipostaze creatoare şi vine să completeze imaginea tulburătoare a unei cariere uni-ce – Tudor Gheorghe reuşeşte, ca nimeni altul, să reflecte pe-renitatea fanteziei creatoare şi memoria culturală românilor.

Încă de la primele afişe noul spectacol a stârnit nedumerire. Un titlu insolit – Calvarul unei inime pribegi şi promisiunea unei ipostaze unice – Tudor Ghe-orghe cântând muzica uşoară a Bucureştiului de altădată. Erau singurele certitudini. Restul, urma să fie o surpriză. Cine îl va însoţi pe scenă? Va fi doar cu chitara, va fi din nou cu o orches-tră simfonică? Erau doar câteva din întrebările cărora le-am gă-sit răspuns în seara zilei de 3 noiembrie, când Sala Palatului s-a dovedit din nou neîncăpătoa-re pentru bucureştenii aflaţi în căutarea unui timp pierdut.

Înaintea fiecărei premiere există un soi de nelinişte şi de aş-teptare febrilă. Venisem la acest spectacol cu inima deschisă şi cu dorinţa de a evada în trecut. Am asistat la un veritabil tablou al Bucureştiului interbelic aflat sub semnul graţiei în exprimare şi al efervescenţei artistice. Un spectacol complex, divers, bine gândit, cu accente de culoare şi momente inedite în care şi-au

găsit locul, pe lângă refrene ce-lebre ale timpului (Iubesc feme-ia, Dă-mi guriţa, Adio doamnă, Ionel Ionelule), extrase din pre-sa vremii dar şi fragmente din scrierile unor poeţi precum Tu-dor Arghezi, Ion Minulescu sau George Topârceanu inspirate de parfumul anilor 30’. O veritabi-lă lecţie de stil pentru că Tudor Gheorghe a ales moduri diferite de abordare a repertoriului. Fi-del autenticităţii, în unele mo-mente a păstrat chiar şi manie-ra de interpretare, preţiozitatea şi naivitatea dulceagă specifice acelor vremuri. În tot acest de-mers de reconstituire a unui timp artistic trecut, Tudor Gheorghe a fost ajutat de 12 instrumentişti profesionişti, o mini-orchestră variată timbral (instrumente de suflat, pian, percuţie, coarde) concepută de acelaşi colabora-tor al maestrului, compozitorul şi dirijorul Marius Hristescu. Or-chestraţiile vii şi inspirate, ca de altfel şi prestaţia instrumentişti-lor au impresionat şi au convins, contribuind într-un mod creator la atmosfera generală a specta-colului. A fost clar că nu s-a dorit cosmetizarea cu orice preţ pen-tru că ceste mici bijuterii au fost atât de bine scrise încât ar fi fost o impietate să fie transformate, scăzându-li-se astfel valoarea.

Se ştie că nu putem avea un prezent artistic fără a ne recupe-ra trecutul. Penuria din creaţia de muzică uşoară românească este Calvarul unei inime pribegi. Acum, îşi poate găsi leacul într-un spectacol cu valoare de docu-ment, ce scoate la lumină surse de inspiraţie nepreţuite.

Şi ar mai fi ceva. Dacă în dru-mul vostru printr-un Bucureşti cenuşiu, veţi întâlni chipuri lu-minate de un zâmbet lăuntric ce fredonează un soi de descântec bizar – da, da, da, râvnesc la gu-riţa ta, ce n-aş da eu pentru ea…, să nu vă miraţi. Au avut şansa să vadă ultimul spectacol al lui Tu-

dor Gheorghe şi încă se află sub vraja binefăcătoare a Bucureş-tiului de altădată.Ivona Hristescu

1. M-a obsedat “dorul nebun” din refrenele prea nedrept uitate.

2. Rafinamentul, simplitatea, dulceaţa acestor cântece trebuie cunoscute.

3. Poemele (cântate) pe care le propun spre aducere aminte şi spre cunoaştere au o ele-ganţă (şi spirituală) pe care am pierdut-o.

4. Cu ochii înainte spre Europa am uitat că am fost, până nu de foarte mult timp, euro-peni.

5. Kitschul care mă înconjoară, nu numai în plan muzical, mă revoltă şi mă simt dator să răspund în felul meu.

6. Tinerii care mă onorează cu prezenţa lor la spectacolele mele trebuie să cunoască această muzică. Le va fi mai uşor. Sper. Adică nu, sunt sigur.

7. Temele muzicale din ma-joritatea cântecelor sunt româneşti. Nu copiam teme străine. Aveam şi aici mân-dria noastră.

8. Şlagărele autohtone din perioada interbelică se fre-donau la Viena şi Paris.

P.S. Concertul nu e o înşiruire de “refrene eterne” prin fru-museţea lor, ci un spectacol în care este evident rafinamentul în exprimare şi comportament al românului acelor ani.

TUDOR GHEORGHE

De ce am vrut, de ce-am făcut acest spectacol?

Expunere de motive



„Women of Excellence” în New Jersey, dă consultaţii gratuite în România

Margareta Pîslaru

"Bolnavi de sete lingem munţi de sare,/ Alături, mor făntăni în aşteptare” - mi-a spus odată un prieten. Am găsit de cuviinţă să încep cu acest distih povestea despre Margareta Păslaru,

fiindcă am descoperit că şi ea are cunoştinţă despre acele făntăni…

Am crescut o dată cu ea. Am învăţat să dansez pe acordurile melodiei “Raţa”, pe care, prin anii ’60, i-o încredinţase regre-tatul George Grigoriu. Iar acum am fost aleasă să scriu despre Păslăriţa…

Videograf,cea mai recentă profesie a Margaretei

“Ne amăgim, cel puţin unii,/ A fi gestionarii minunii,/ Cu ifos botezată creaţie;/ Că răvnita de-o droie vocaţie/ E fructul opţiunii personale:/ Cum ne-am schimba nişte ţoale./ Noi, cică, ne-am croi soarta/ Cununăndu-ne – mariaj din amor! – cu arta./ Pictăm – pentru că ne place penelul/ {i nu ne precupeţim zelul,/ Măiestrind ca mici mese-riaşi/ Spre-a deveni în dome-niu aşi./ Crezi, de fapt/ - Cănd bănui că ai cam fi apt/ Cuvinte pe hărtie să pui,/ Căntece să compui,/ Să chinui piatra şi lemnul - / Că-n tine s-ar naşte îndemnul./ Aşa o fi (cine ştie?), dar/ Nici n-ai habar/ Că pentru imboldul care-ţi dă ghes/ Ai fost ales./Nu-ţi alegi tu, mă tem,/ Propensiunea pentru poem./ Orice ai face şi orice-ai drege/ Poezia are, ca pronia, propria lege: Ea te-alege”. Am citat din “Vocaţia” lui Romulus Vulpescu. Providenţa i-a dat Margaretei Păslaru să se ocupe de mu-zică, film, teatru, televiziune. Pentru tot ceea ce a construit în viaţă a folosit doar materiale de calitate. A fost, este şi va fi o profesionistă.

Acum este SI videograf, o meserie care încă nu există în România. Aceasta include toate aspectele de producţie şi post-

producţie din televiziune. Un singur om înlocuieşte echipa, executând pe rând scenariul, filmarea, montajul, coloana sonoră şi grafica. În aceasta constă meseria de videograf, pe care Margareta Pâslaru o prac-tică în America; cu alte cuvinte, face emisiuni de autor.

“Tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi”

Începănd din luna decem-brie, artista va experimenta acelaşi lucru în România, ofe-rind consultaţii artistice pentru cei care vor să se perfecţioneze. Ce va face concret, în cadrul acestor consultaţii? Simplu (sau doar aparent simplu): cu o cameră de filmat, înregistrează

prestaţia unui artist amator (sau profesionist) în conformi-tate cu un defăşurător specific, impus, arătându-i apoi acestuia unde a greşit şi unde a procedat bine. Este o întreagă logistică de identificare şi şlefuire a talentului unui artist sau viitor artist, începănd cu interpretarea muzicii, a textului, ţinuta, miş-carea scenică, pănă la conceptul regizoral în care acesta îşi poate măsura aptitudinile. Preciza-re importantă: toate aceste consultaţii sunt gratuite. Locul de întălnire: Centrul Naţional de Artă “Tinerimea Romănă”, de pe Strada Guttenberg nr. 19. Cei interesaţi se pot înscrie la numărul de telefon 3151371. Consultaţiile, care ar putea îm-


bunătăţi considerabil “zestrea promoţiei” de artişti de astăzi şi de măine, sunt posibile datorită directorului Centrului Naţional de Artă “Tinerimea Romănă”, Voicu Enăchescu, şi lui Mircea Drăgan, care vor fi colabora-torii întregii acţiuni. Margareta Păslaru a luat aproape tot (mai puţin talentul, care a fost con-tribuţia personală) de la mari regizori de film, teatru, actori, compozitori. Acum dă înapoi ceea ce a primit. “Tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi. Dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenito-rilor tăi”, spunea Kahlil Gibran. Acest lucru îl face acum Marga-reta Păslaru.

„Cucerirea” AmericiiÎn toţi cei 23 de ani de cănd

se află pe pămănt american, s-a ocupat mereu de copii. Sub auspiciile organizaţiei umani-tare The Romanian Challenge Appeal a susţinut un concert umanitar la o mare galerie de la Broadway, unde s-au străns zeci de mii de dolari pentru Spitalul de copii cu probleme neuropsihice de la Siret. Una dintre compoziţiile sale, „Un copil uitat”, a fost dedicată tocmai acestor fiinţe încercate greu de soartă. A făcut demer-suri ca 1 iunie să devină ziua Copilului şi în SUA şi în alte ţări. Eforturile sale n-au fost “vănare de vănt”. A convins Primăria din San Francisco (unde sărbătoa-rea a fost pusă la loc de cinste, după 76 de ani!) sa devina „sister-city” cu orasul Summit din statul New Jersey, unde guvernatorul a semnat procla-maţii anuale. Apoi Washington DC, Atlanta GA, Knoxville TN au participat, semnând documente similare. Margareta a compus melodia „Our Day, Children‘s Day”, înregistrată de elevii şcolii „Washington” din orăşelul Sum-mit, care a fost inclusă pe un CD, alături de alte piese inter-pretate în 15 limbi. Pentru meri-tele şi reuşitele sale, Margareta Păslaru a fost distinsă, acum patru ani, de Senatul şi Adu-narea Generală a statului New Jersey, cu premiul „Women of Excellence”, la categoria „Artă

şi Umanitate”. Acum Margareta Păslaru este inclusă în proiectul “Voluntar pentru o zi”.

„Margareta forever” “Această responsabilitate

îmi dă şansa de a contribui nu numai prin a-mi dona drepturile de autor şi interpret - rezultate din vănzările noului CD - dar şi de a participa la acţiuni de prevenire a dezastrelor”, măr-turiseşte artista. Noul CD se numeşte “Margareta Forever” şi conţine 26 dintre cele mai frumoase peste 700 de piese ale Păslăriţei, multe dintre ele nefiind editate pănă acum. Electrecord şi Claudiu Miracle şi-au dat măna pentru ca “Mar-gareta Forever” să apară pe piaţă, după 46 de ani de carieră. Omul Margareta Păslaru nu se mai găndeşte la el. Se găndeşte cum poate fi mai folositor celor din jur. Nu spune NU muzicii, dar crede că experienţa pe care o poartă pe umeri nu-i mai per-mite să se mulţumească doar cu un căntecel . Ar mai accepta să joace într-o piesă de teatru? Da. Dar, cum spuneam, se găn-deşte la ceilalţi. Sunt atătea ac-triţe extraordinare care aşteap-tă un rol bun şi crede că lor le aparţine. Dar - cine ştie? - poate că un regizor o va descoperi pe Margareta Păslaru, aşa cum a făcut-o odată Liviu Ciulei.

{i Pygmalion, şi statuieÎn 1964, maestrul a invitat-o

în lumea teatrului. A distribuit-o în rolul lui Polly Peachum din “Opera de trei parale”, de B. Brecht. “Polly realizată de ea are dezinvoltura, are candoarea vag trivială a fiicei lui Peachum, e <<domnişoara virtuoasă>>

care, devenind şefa gangsteri-lor, îi pune la respect cu vorba răcnită, dar şi cu pumnul. {i tot acest amestec de ingenui-tate, ferocititate şi vulgaritate, Margareta Păslaru le aduce pe scenă sub o imagine care ne aminteşte oarecum de cea lan-sată de Brigitte Bardot”, scria Sanda Faur, în Flacăra. Alături de Toma Caragiu, Margareta Păslaru, “cu găleţile în mănă, ca un gladiator credul, a intrat în arena <<Operei de trei parale>> şi a supravieţuit cu onor printre lei-paralei. Cu găleţile în mănă, ea a trecut peste voga altora şi a ei, reînnoită de folclor, săcă-ită de insuccesul braşovean, revitalizată de recital, adică de maratonul acela temerar cănd un ceas, două ceasuri, interpre-tul rămăne în mijlocul mulţimii, neajutorat şi însingurat, în acea albă însingurare a alergătorului de cursă lungă. Cu găleţile în mănă găfăind ambiţios, ea a ju-cat cel mai important rol al vieţii ei. Rolul de self-made-man, ar spune unii. Noi l-am numi altfel. Noi am spune că rolul ei e de fapt un rol dublu, pentru că, pe rănd, sau în acelaşi timp, ea a fost de-a lungul carierei sale şi Pygmalion, şi statuia”. Această evaluare ne-a fost lăsată de Ecaterina Oproiu, într-un număr al revistei Contemporanul din 1969.

Margareta Păslaru a pu-tut să-şi potolească setea. A descoperit făntăna artei. A băut din ea, cu grijă, nerisipind nici măcar o picătură. {ie căt de valoroasă este apa vie! Mulţi nu ştiu şi, bolnavi de sete, ling munţi de sare…


Miron Manega

50 de absolvenţi anual, numai la UNATC

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică are două mari facultăţi: Faculta-tea de Teatru (cu secţiile: Actorie, Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, Regie, Coregrafie, Scenogafie şi Teatrologie) şi Fa-cultatea de Film (Regie, Imagine film şi Tv, Multimedia şi Comuni-care audiovizuală). Universitatea însumează un total de aproximativ 550 de studenţi, ceea ce înseamna aproape 140 de absolvenţi anual, dintre care vreo 40 de actori, şi 8 -10 regizori (raportul regizori-ac-tori este cam de 1 la 5). La acestea se adaugă studenţii institutului de teatru din Târgu Mureş (cu cele două secţii, română şi maghiară), clasele de actorie înfiinţate în uni-versităţi şi, bineînţeles, facultăţile particulare de profil, în speţă Hi-peryon şi Universitatea Media (ul-tima fără secţie de actorie).

Florin Zamfirescu: “Acum nu mai putem face nimic”

“În total, sunt 200 de actori care ies anual de pe băncile facul-tăţilor” – declara, cu ceva timp în urmă, Florin Zamfirescu, rectorul UNATC. “Într-adevăr, sunt prea mulţi, dintr-o proastă organizare a ministerelor. În loc să înfiinţe-ze pe lângă universităţile din ţară acele clase de actorie - în ideea de a şcoli tineri din zonă, pentru a fi aproape de casă - mai bine con-struiau locuinţe de serviciu pentru

tinerii actori repartizaţi în oraşul espectiv. Cheltuielile ar fi fost mult mai mici decât şcolarizarea, care este mult mai scumpă decât cea a studenţilor de aulă. Ca să nu mai vorbesc de faptul că sco-

pul iniţial al acestei măsuri a fost pierdut, ajungându-se, în cele din urmă, la un fel de inflaţie de actori şi de structuri bugetare. Acum nu mai putem face nimic, în afară de comentarii”.

Problema raportului între cerere şi ofertă la “producţia” de actori, cuprinde două aspecte. Unul este social şi se traduce într-un deficit clar al cererii, care nu poate absorbi oferta, din lipsa de infrastructură (nu sunt suficiente teatre, se fac

foarte puţine filme româneşti etc). Avem, cu alte cuvinte, o supraproducţie de actori. Al doilea aspect este cultural şi ţine, pe de o parte, de calitatea profesională, iar pe de altă parte, de potenţialul real de absorbţie a fenomenului teatral-cinematografic de către publicul român.

Fabricile de actori

Florin Zamfirescu, într-o pauză de repetiţii la “Cymbeline” (Teatrul Odeon)


Academia

Cluj, Iaşi, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea. Zece ori doi ori şase. Egal 120. Bucureşti... Zece ori doi ori trei. Egal 60. Plus 120. Asta face 180. Adică în medie numărul de actori absolvenţi pe care facultăţile de profil, de stat sau particulare, îl aruncă pe piaţă an de an. Iar dacă mai pui la socoteală cam tot atâţia regizori şi scenografi adunaţi la un loc, ai putea trage concluzia că românul nu s-a născut doar poet, ci şi un mare iubitor de teatru. Pentru că la aşa ofertă, ar trebui să fie - nu? - şi cerere pe măsură... Nu...?

Totuşi, eu aleg să-mi cer scuze pentru eufemismul de mai sus. Căci nu prea văd ce piaţă mai există, în condiţiile în care posturile din teatrele de stat zac blocate uneori cu anii, concursu-rile, dacă există, aşteaptă ori pe cineva anume, ori sunt puse la cale de cutare regizor care-şi ca-ută distribuţie în propriul spec-tacol şi nu de cei mai potriviţi actori pentru instituţia numită teatru. Iar dacă tot baţi pe la porţi, atenţie!, n-o fă aşa cum te-a-nvăţat mama, din poigne şi cu indexul uşor curbat! Colţul unui plic umplut după obiceiul locului va scoate un sunet mult mai dul-ce în uşa vreunui director, decât ai fi fost tu capabil folosindu-ţi anatomia. Deşi în cazul sexului frumos - şi defel slab - tocmai anatomia se cere uneori a fi pusă la bătaie.

Dar destul cu zvonurile răută-cioase! Pentru că trecând peste prejudecăţi de genul „nu eşti su-ficient de bun ca să te angajezi în teatru” şi conformându-se exact

economiei de piaţă (care, citând guvernul, duduie!), EI, actori, regizori şi scenografi deopotrivă, îşi fac meseria în underground, prin cluburi, în şcoli, conform programei, ca mercenari la evenimente sau cu spectacole pentru copii prin grădiniţe şi spi-tale. Şi să nu-l uităm nici pe Moş Crăciunul cu barbă de-nchiriat!

Mai rămâne însă garanţia calităţii... Căci dacă toată floa-rea cea vestită a criticii stă cu ochii ca pe butelie la scenele consacrate (şi subvenţiona-te), pe EI nu-i priveşte de cele mai multe ori, decât un public crescut cu televizorul. Iar în faţa lui, „merge şi-aşa”. C-o cioacă-două l-ai rezolvat. Nu c-aş pune prea multă bază în critică. Dar cum e singurul barometru pe care-l avem... Iar cu toată tenta lui socială (şi chiar pecuniară!), cred că fenomenul rămâne totuşi subiect de cronică teatrală. Am scăpa şi de spectacole penibile şi de minimalizarea unui fenomen cu potenţial, ce-ncepe cu cifra 180...

UndergroundPopmpiliu Kostas Rădulescu

“Bucureştiul are nevoie de cel puţin 20 de teatre de stat”

Rectorul Florin Zamfirescu a făcut şi asupra acestui aspect câteva nuanţări interesante: “Nu stau să fac pledoaria ne-cesităţii existenţei teatrului în viaţa unei societăţi şi nici de-monstraţia faptului că o ţară fără teatru este o ţară în întu-neric. Dar vreau să subliniez că în Bucureşti sunt şapte teatre de pe vremea când oraşul avea o populaţie de 600.000 de locu-itori. Nu s-a mai înfiinţat, după 1990, decât Teatrul Masca. Au mai apărut, din disperarea de a juca, nişte teatre mici, parti-culare, cum sunt Green Hours, Teatrul Act, Teatrul Unu etc. Sunt mulţi tineri care trebuie să-şi găsească un debuşeu şi o fac. Dar nu mi se pare drept să fie lăsaţi să se descurce, fără nici un sprijin. Prin asta vreau să spun că Bucureştiul are ne-voie de 20 de teatre de stat, cel puţin. Nu e o cifră arbitrară, ci o evaluare în comparaţie cu si-tuaţia din marile oraşe ale Eu-ropei, de la Sankt Petersburg până la Paris, raportat la nu-mărul de locuitori, în condiţi-ile unui standard valoric şi ale unei tradiţii smilare”.

Dar cel mai dramatic as-pect al condiţiei actorului în societatea românească este salariul. “Când am terminat eu institutul, în 1971, aveam un salariu de 1250 de lei” – ne-a mărturisit Florin Zamfirescu. “Cu banii ăştia puteam să-mi plătesc chiria şi să mă întreţin. Astăzi, un actor categoria întâi, cu 30 de ani de vechime, are un salariu de 1000 de lei noi. Iar un absolvent de UNATC are 300 de lei noi. Cum să trăiască un actor cu 300 de lei? Şi ce poţi să-i ceri?”

Şi totuşi situaţia nu e chiar disperată, ne dă de înţeles rec-torul UNATC. Standardul profe-sional al actorilor români care ies de pe băncile Universităţii depăşeşte cu multe clase nive-lul general al societăţii. “Dacă toate ar merge în România aşa cum merge teatrul, am fi de mult în Uniunea Europeană”.

��

www.VREAU BILET.ro�� www.VREAU BILET.ro

Actorul de Adrian Păunescu

O, biet actorO, biet artistRolurile morViaţa e un teatru trist.

Actorul a ieşit în stradă,Să-şi cumpere ceva salam,Era în haine de paradă,Ca Voievod peste un neam.

Printre maşini, printre tramvaieActorul se grăbea firescUrma să vină-un nor de ploaiePerucile se dezlipesc.

Şi când s-a aşezat la coadăCu paloş, mantie şi scutDeodată oamenii din stradăCa Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfialăMulţimea toată murmuraVăzându-i hainele de galăSă ne trăieşti Măria-Ta!

Republicani, mă rog, cu toţiiDescoperiseră alt modDe-a da cuvânt la noi emoţiiŞi se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodatăŞi ei văzând cu ochii lorÎntreaga-i faţă demachiatăI-au aruncat un fel de plată:Lăsaţi-l dracu‘, e-un actor.

O, biet actorO, biet artistRolurile morViaţa e un teatru trist.

Shakespearede Marin Sorescu

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele Şi celelalte sentimenteŞi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei, Lui Othello şi altora,Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor, În vecii vecilor.În ziua a treia a strâns toţi oamenii Şi i-a învăţat gusturile:Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii, Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe, Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră. Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire, Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă Critici literariŞi să-i conteste opera.Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului. A dat drumul clovnilorSă facă tumbe,Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative: A pus la cale o furtună,Şi l-a învăţat pe regele LearCum trebuie să poarte coroană de paie.Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumiiŞi l-a creat pe Richard al III-lea.În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut. Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe, Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă Ar merita să vadă şi el un spectacol.Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit, S-a dus să moară puţin.

Papuşă vie, scumpă şi-adoratăŢi-astept, de-un secol, paşii prin ogradă,Să zburzi, în primavara care vine,Cum fluturii, la fel, şi cu albine.

Să-mi vii în braţe, verzitură mică,Gingaşă, zveltă ca o şi-o păsăricăŞi să-mi vorbeşti în graiul tău de fată,Păpuşă vie, scumpă şi-adorată.

De-un secol te aştept să vii pe lume,Nici nu eram şi nu aveam nici nume,Dar, Dumnezeu mi-a zis - la o serată:„Vei fi bunic şi o să ai nepoată!”

Mi-a fost de-ajuns, în prag de zămislire,Ca să reţin, în viaţă, aşa ştire.Şi iată că, acum, mi se aratăMinunea Lui în fata-ntruchipată.

Ani mulţi să ai! Minunea mea frumoasă,Peste un secol, când treci pe la mineSă-mi povesteşti ceva de pe acasă,Despre ai noştri, toţi, de lângă tine.

Înainte de a te naşte...Radu V. Pandele 1 noiembrie 2006

Poezia teatrului/ Teatrul poeziei

www.VREAU BILET.rowww.VREAU BILET.ro


Viaţa i-a fost plină de fru-museţe, pentru că a ştiut să o caute, să o găsească şi să n-o piardă. Nu s-a “lepădat” de adevărurile în care a crezut, chiar dacă i se arăta că i-ar fi mult mai bine să renunţe. Vertical până la capăt, Ernest Maftei a înfruntat şi povara anilor şi boala care îl măcina, reuşind să rămână tânăr. Chiar dacă avea peste 80 de ani, era unul dintre cel mai curtaţi ac-tori. Un talent incontestabil, un umor inegalabil şi o poftă de a trăi de invidiat.

Prima condamnare S-a născut la 6 martie

1920, în comuna Prăjeşti, lân-gă Bacău. La Şcoala Normală din Bacău a debutat cu versuri în revista “Liliacul”, editată impreună cu patru colegi.

Intră în Frăţia de Cruce, organizaţie anticomunistă a tineretului naţional-creştin. La doar 17 ani devine liderul acestei organizaţii.

În 1938, este arestat de autorităţile dictaturii regelui Carol II, fiind încarcerat în lagărul de la Vaslui. Aici va asista, la 21 septembrie 1939, la execuţia a câteva zeci de legionari. Erau aşezaţi într-un rând şi decimaţi, în sensul propriu al cuvântului: fiecare al zecelea deţinut era împuş-cat în cap. Când se ajungea la capătul şirului, începea iar nu-mărătoarea, iar al zecelea era împuşcat. Bădia a scăpat ca prin minune din acest coşmar al inchiziţiei politice.

A doua şi a treia condamnareÎntre 1941-1945 urmează

Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi.

Tot în această perioadă este arestat şi condamnat de autorităţile antonesciene. Ca deţinut politic, devine, pe rând, locatarul închisorilor din Ga-laţi, Jilava şi Văcăreşti. Jude-cat de patru ori pentru aparte-nenţă la Mişcarea Legionară,

IN MEMORIAMLegionar, condamnat politic sub trei dictaturi, scriitor, actor

“Nu plângeţi, Bădia a plecat în Dumbrava minunată!”

"A mai murit un bunic. S-a mai dus un om dulce la vorbă”. Sau “Să te ierte Dumnezeu, Bădie! Să-ţi călăuzească paşii în lumea de veci, să-ţi lumineze căile şi să-ţi dea

viaţă veşnică. Ai fost un mare OM şi un mare ARTIST. Ai fost un om bun, ca o pâine caldă. Ai fost un actor iubit de toate vârstele. Şi pe mulţi i-ai luminat. Strălucesc şi ei în lumea teatrului şi filmului. Ne vei lipsi, Bădie!”. Sau “Nu plângeţi, Bădia a plecat în Dumbrava Minunată”. Sau “S-a stins glasul şugubăţ asemănător cu al lui Creangă. Românul hâtru şi pus pe glume mereu, a ple-cat să-l înveselescă şi pe Dumnezeu”. Acestea sunt doar câteva mesaje ale Măriei sale, publicul.


este achitat de fiecare dată. După război a rămas

şomer, fiind hăituit pentru convingerile sale politice. Se angajează în cele din urmă ca actor la Teatrul Poporului, sub numele de Erman Valahu. Aici primeşte Meritul Cultural clasa I, la care este nevoit să renunţe pentru a nu se decon-spira. Dar, până la urmă este arestat şi condamnat şi de regimul comunist.

Şi-a început cariera cine-matografică cu pelicula “Des-făşurarea”, în 1953. Urmează o carieră de excepţie, Ernest Maftei însumând un palmares impresionant de filme.

Bătut de pseudo-mineri şi aruncat în Dâmboviţa

În noaptea de 21 decembrie 1989 participă la manifesta-ţia anticomunistă din Piaţa Universităţii. Avea să lase familiei un bilet cu următoare-le versuri (scrise chiar de el), pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors: „În lutul greu din care am plecat / Am frământat simţire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. /

Mi-e barba albă, încâlcită, roa-să. / Părinte, o să vin curând acasă”. În acea noapte, la ba-ricada de la Intercontinental, reuşeşte să ia două pistoale mitralierăa dintr-un TAB. Cu acestea va pătrunde a doua zi în clădirea C.C. al P.C.R., după fuga lui Ceauşescu.

În ziua de 14 iunie 1990, a fost ridicat de acasă de cinci indivizi deghizaţi în mineri, bătut şi aruncat pe taluzul Dâmboviţei, unde a zăcut inconştient circa şapte ore. A fost salvat de un cetăţean care l-a recunoscut şi l-a transpor-tat la urgenţă. Soţia sa avea să decedeze, după câţiva ani, în urma unui infarct provocat de acest eveniment.

Lecţia de demnitateÎn septembrie 1993, în

timpul puciului de la Moscova, la radio Deutche Welle a fost nominalizat al cincilea pe pre-supusa listă a celor mai peri-culoţi anticomunişti, întocmită de autorităţile de la Bucureşti. Rămâne memorabil răspunsul lui Ernest Maftei: „Hai că-s porci! Tocmai pe locul cinci m-au pus, şi nu pe primul?”

Badia Ernest Maftei rămâ-ne în memoria românilor ca un actor cu o popularitate uriaşă, bucurându-se de premii şi distinctii naţionale. A primit Premiul UCIN la împlinirea a 50 de ani de cinematogra-fie, iar din partea Consiliului Director al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, „Diploma de recu-noştinţă”, pentru contribuţia la dezvoltarea artei şi culturii naţionale.

La vârsta de 86 de ani, Bă-dia ne-a mai oferit un exemplu de demnitate. Astfel, în de-cembrie 2005, a refuzat oferta de a juca într-o telenovelă românească, în ciuda onora-riului impresionant - 300 euro pe zi, considerând-o o produc-ţie mediocră. De asemenea, a refuzat premiul “Cel mai bun român” pe 2005, pentru că, între cei nominalizaţi se numărau personaje sumbre ale politicii ultimilor 16 ani şi pseudovedete Tv.

FIUL RISIPITOR„În lutul greu din care am plecatAm frământat simţire.Din ură am clădit iubire.Între seninul din ÎnaltŞi jalnicul de josFăptura mi-a fost punte.Cărările spre cele vruteMereu mi s-au întorsÎn lutul greu din care am plecat.N-am fost învins, dar nici n-am câştigat.Mi-e barba albă, încâlcită, roasă.Părinte, o să vin curând acasă”(poezie din volumul „Autografe”, apărut în 1995)

UN REGIZOR PENTRU SCRIITORUL BăDIA

Peste 200 de roluri in film, peste 50 de roluri principale. Ernest Maftei terminase de scris o piesă, care îşi aştepta regizo-rul pentru a fi pusă în scenă. “Acţiunea se desfăşoară la Institutul Medico-Legal, unde vin morţii de peste zi. Paznicul îi ia la număr. Are ranga şi băutura lângă el. Ia toţi morţii şi le dă cu spirtul pe la nas, ca săa-l trezească pe unul. Voia să aibă cu cine bea. Unul dintre morţi era în comă. N-a vrut să mai stea să bea cu paznicul şi i-a cerut să-i dea hainele, ca să plece acasă. «Nu pleci. Te am la număr!», îi spune paznicul. Până la urmă, l-a omorat, ca să nu iasă în minus la numărătoare”. Bădia nu renunţa la umor nici în scris. Poate că se va găsi un regizor care să preia scrierile lui Ernest Maftei pen-tru a le reda teatrului românesc.


“Esenţa lumânării nu e ceara, ci flacăra”

Lansare

Pe 18 octombrie a avut loc, la Arcub, lansarea primei reviste de cultura spectacolu-lui, “VREAU BILET.ro”. Au fost prezenţi editorul publicaţiei, Pepino Popescu, stafful edi-torial, regizori, actori, ziarişti, cantăreţi de toate genuri-le, compozitori. Iată câteva nume: Ileana Stana Ionescu, Rodica Mandache, Grigore Gonţa, Şerban Marinescu, Radu Fornea, Gabriel Cota-biţă, Cornel Diaconu, Florin Chilian (cu Ana Maria), Zoia Alecu, Ducu Bertzi etc. Eveni-mentul a fost garnisit, pe lân-gă “tradiţionalul” bufet sue-dez, cu două mini-spectacole,

unul de coregrafie şi altul de teatru. Acesta din urmă a fost, de fapt, un eşantion dintr-un viitor spectacol al regizorului Grigore Gonţa, “Caragialisme şi muşatisme”, şi a fost jucat de maeştrii Radu Beligan, Ma-rin Moraru şi Silvia Năstase. Sărbătorita lunii a fost marea actriţă Olga Tudorache, care a primit, din partea Asociaţiei pentru Viitorul European al României (AVER) o importantă sumă de bani. Preşedintele asociaţiei, Pepino Popescu, va repea gestul în fiecare lună, cu câte un mare sărbătorit. Colea Răutu este sărbătoritul lunii noiembrie.


„Scopul acestei întâlniri este de a celebra un eveni-ment despre care ne place să credem că e important: lansa-rea primei reviste de cultura spectacolului. Publicaţia are două scopuri fundamentale. Îşi propune, în primul rând să fie începutul unei campanii de recucerire a unui teritoriu şi a unui popor pierdut – sala şi publicul de sală. În al doi-lea rând ea este o formă de protest împotriva conceptului de target. Împotriva fetişizării acestui concept, mai bine zis. Şi propune înlocuirea lui cu cel de public. Diferenţa dintre cele două noţiuni – target şi public – este aceea că prima este o snoabă noţiune statistică, goală de conţinut, a doua este pe deplin acoperită în conţinut uman. Iar publicul e alcătuit din oameni. Este inadmisibil ca un artist să aibă public, dar să n-aibă target. Structurile

de marketing ale instituţiilor media au pierdut contactul cu realitatea spectacolului. Lu-crează doar cu noţiuni împru-mutate, în timp ce spectacolul, spectacolele, supravieţuiesc cu greutate, în pofida şi împo-triva unui dispreţ general.

Această publicaţie s-a năs-cut din întâlnirea unui om al spectacolului –Pepino Popescu – cu un om de presă - cel care vă vorbeşte.

VREAU BILET a fost făcută în grabă, cam pe genunchi şi în condiţii improprii – aşa cum se fac mai toate lucrurile frumoase în România - , cu oameni puţini şi mult entuzi-asm şi încrâncenare. VREAU BILET este şi o adâncă reve-renţă în faţa culturii în general şi a culturii spectacolului în special. A spectacolului şi a oamenilor care-l fac să existe. Este o revistă serioasă, dar nu cu o seriozitate de parastas, pentru că spectacolele nu sunt parastase, ci sărbători ale spiritului. Şi nu şi-a propus să se autofetişizeze – adică să se pună mai presus de ceea ce serveşte – dintr-un motiv foarte simplu, formulat de un mare scriitor, Antoine de Saint Exupery: esenţa lumânării nu e ceara din care e făcută, ci flacăra pe care o generea-ză. Iar VREAU BILET nu este, totuşi, decât ceara lumânării. Vă mulţumim că aţi venit să primiţi darul nostru.“

(discurs rostit la lansare de Miron Manega, directorul edi-torial al publicaţiei)


Alina Cojocaru şi Johann Kobborg

În 2002 a dansat pentru prima dată pe o scenă românească

Alina Cojocaru s-a năs-cut pe 27 mai 1981 în Bu-cureşti, a studiat la Kiev timp de şapte ani, perfec-ţionându-se apoi, din 1997, la Şcoala Regală de Balet din Londra, în urma câşti-gării bursei Premiului La-usanne. După anul în care a dansat în cadrul Compa-niei de Balet din Kiev (Don Quijote, Frumoasa din Pă-durea Adormită , Spărgă-torul de nuci, Coppelia), a revenit la Londra în 1999, fiind promovată ca prim-balerină.

Nu a uitat niciodată de unde a plecat şi revine cu bucurie în România, chiar dacă scena pe care a cu-noscut afirmarea mondia-lă este la mii de kilometri de Bucureşti.

În 2002 a apărut pen-tru prima oară pe o scena românească, interpre-tând, alături de ansam-

blul Operei Nationale din Bucureşti, rolul titular din Giselle. Ion Iliescu, preşedintele României la vremea aceea, i-a conferit Ordinul Naţional de Merit în grad de Cavaler, pentru performanţele sale prin care reprezintă şi impu-ne talentul românesc pe marile scene ale lumii.

Johan Kobborg, un partener permanent

Alina a revenit în anul urmator, pentru a dansa, alaturi de Johan Kobborg, în cadrul Galei de balet a Festivalului Internaţional

„George Enescu”.Anul trecut, pe 7 de-

cembrie, a dansat, alături de acelaşi Johan Kobborg, şi de ansamblul Operei Naţionale din Bucureşti, în Don Quijote, opera cu care Alina a debutat la Kiev în 1998.

Ne vom bucura din nou de graţia şi talentul celebrei noastre baleri-ne, cu ocazia spectacolu-lui extraordinar (intitulat “Vis”) pe care îl va susţine la Bucureşti, alaturi de Johan Kobborg şi alte trei cupluri de balerini de la Covent Garden, în cursul lunii ianuarie.

Entuziasmul cu care a fost primită şi până acum, ne face să fim siguri că acest spectacol va fi unul dintre cele mai importan-te evenimente culturale ale lunii ianuarie.

în Româniadin nou

Alina Cojocaru este un nume rostit cu respect în toate marile companii de balet din lume, fiind una dintre cele mai titrate balerine la nivel mondial.

În anul 2004 a fost declarată cea mai buna balerina în cadrul Festi-valului „Monaco Dance Forum”, la Gala Premiilor Nijinsky, premiu acordat o dată la doi ani.Este prim–balerina Companiei Regale de Balet de la Covent Garden şi, alături de Simona Noja, prim–balerina Ansamblului Operei din Viena.



Circul

... în mijlocul unei păduri, unde personaje din lumea basmelor scandinave pun la cale o conspiraţie pentru a afla seretul puterii elfilor. Intră în scenă Prinţesa Apelor, Prin-ţul Salamandrelor, Contesa Pădurilor, Marchizul Creieraş şi Ducesa Ciupercă. Cei patru pleacă să dezlege misterul. Martor al întâmplărilor este o tele-reporteriţă care ia inter-viuri şi transmite ştiri în direct, plutind în aer cu capul în jos.

“Investigatorii” ajung în lumea păsărilor, prilej de acro-baţii aeriene, într-un număr special de balet aerian şi atmo-sferă fantastică.

De la zborul păsărilor trecem la zborul elfilor, care se plimbă aerian de la un turnuleţ la altul, comentând conspiraţia ce se pusese la cale. Apare în scenă Vrăjitorul Elfilor, îm-brăcat într-o manta uriaşă, de la cupolă până în arenă. El

nu e bâlciBrânduşa Novac

Balet aerian, contorsionism, dresură de tigri şi lei, atmosferă de basm

Spectacolul de circ este magic prin însăşi definiţia lui. Este ceva aparte, care nu are „echivalenţi” în lumea artei pentru că circul, aşa cum se face el , este o artă. Circul ofe-ră un spectacol care a fascinat şi continuă să fascineze copii şi adulţi, în ciuda faptului că actuala „piaţă” românească oferă multiple variante de dis-tracţie şi divertisment. Totuşi, dacă e să vorbim despre „aca-paratorii” de public, nu trebuie uitat impactul pe care-l are televiziunea. Cu toate acestea, cred că noi am reuşit să găsim acea reţetă a spectacolului complex, care să îmbine utilul

şi plăcutul, elementele care să atragă atenţia adulţilor, dar şi a copiilor. Nu cred că în momentul de faţă mai există vreun dubiu asupra calită-ţii spectacolelor de la circ, devenite adevarăte show-uri. Investiţiile sunt mari, dar me-rită. Publicul bucureştean este deja obişnuit să vadă evoluţii extraordinare, artişti români şi străini de talie mondială şi, de ce nu, animale care nu pot fi văzute decât la televizor. Acest fapt ne obligă să menţinem calitatea spectacolelor la un nivel foarte ridicat pentru că, până la urmă, spectatorii sunt judecătorii supremi.

În orice caz, un lucru e sigur: circul nu e bâlci, circul este una dintre cele mai com-plexe arte şi trebuie să ai che-mare, voinţă şi o personalitate extrem de puternică pentru a fi artist de circ. (Brinduşa Novac)

Povestea începe...


le cheamă la “ordine” pe cele şase elfiţe întruchipând Spirite-le Lumii. Acestea sunt îmbră-cate în rochii la fel de lungi ca mantaua Vrăjitorului.

Prinţesa Apelor, Prinţul Salamandrelor, Contesa Pă-durilor, Marchizul Creieraş şi Ducesa Ciupercă ajung, certân-du-se tot timpul, la Regele Ani-malelor, ocazie cu care asistăm la o dresură de cai. În afară de frumoşii bidivii mari (unul are chiar aripi), la număr participă şi un ponei călărit acrobatic de o maimuţă.

Călătorii ajung în lumea apelor. Asistăm la un mirific număr de echilibristică execu-tat într-o floare uriaşă răsărită din lac. În jurul florii se deschid nuferi, pe care se zbenguie elfi-ţele. Totul este învăluit în aburi, lumină şi muzică fantastică.

În timp ce elfii îşi fac pregă-tirea de dimineaţă, iar repor-teriţa cu capul în jos transmite elfo-ştirile, Regele Animalelor ne prezintă o nouă dresură de

cai, spre disperarea spiritelor cârcotaşe (Prinţesa Apelor, Prinţul Salamandrelor etc). Prima parte a spectacolului se încheie cu un interviu pe care tele-reporteriţa îl ia Vrăjitorului Elfilor.

După pauză asistăm la un număr pericolos de dresură, în care Regele Animalelor e înconjurat de doi lei albi, un tigru alb şi doi tigri bengalezi, pe care îi pune să facă tot felul de sărituri şi giumbuşlucuri.

După un dans al lebedei, spiritele cârcotaşe ajung la elfii fără aripi. Aceştia sunt de fapt doi artişti ruşi care prezintă cel mai periculos număr de acro-baţie al spectacolului. Mişcările lor sunt atât de riscante încât spectatorilor li se taie respi-raţia. Urmează un număr de contorsionism, spectaculos şi graţios în acelaşi timp, apoi in-credibilul mers pe tavan al unor artişti brazilieni. Spectacolul continuă cu un dans al apelor, un număr de acrobaţie şi balet

aerian (cu o artistă deghizată în caracatiţă), încă un număr de iluzionism (cu o panteră care apare şi dispare) şi, în sfârşit, cu un dans aerian comic al gno-milor. În final, spiritele cârcota-şe află secretul elfilor...

Spectacolele „Secretele elfilor”sunt programate în fiecare sâmbătă, de la ora 15:00 şi duminica de la orele 15:00 şi 18:30.

Preţul biletelor: loja I – 50 RON, loja II – 45 RON, loja III – 40 RON, stal I – 25 RON, stal II 20 RON, stal III – 17. În cur-sul săptămânii, la matinee, pentru grupurile organizate preţul biletului este de 10 RON.

Informaţii suplimen-tare, la tel. 210.41.95 sau 210.24.19. Pentru grupuri organizate: 210.42.95 (birou organizare spectacole) sau 210.49.98 (casa de bilete).



Cazacii zburătoriCazacii zburători50 de balerini-luptători

Pamântul Rusiei a fost străjuit sute de ani de celebrii cazaci luptători,

cunoscuţi în istorie ca „apărători ai frontierelor”.Prestigiul istoric al cazacilor a dus la crearea, în 1990, în re-giunea Lipetsk (locul naşterii poporului cazac) a Ansam-blului “Cossacks of Russia”. Primul spectacol a avut loc pe principala scenă a ţării, Teatrul „Russia” din Moscova, în octombrie 1991.

Spectacolul „Cazacii zbu-rători” din 8 decembrie de la Sala Palatului este o epopee cazacă împletită cu poveşti de dragoste. “Cossacks of Rus-sia” este unul dintre cele mai respectate şi premiate grupuri de dansatori din Rusia.

După spectacole de succes din Spania, Portugalia, Grecia, Iugoslavia şi Marea Britanie, se poate vorbi şi despre o re-cunoaştere la nivel european a calităţilor celor 50 de balerini supranumiţi “cazaci zbură-tori” datorită spectaculoaselor acrobaţii aeriene.

Tolstoi: „Rusia este făcută de cazaci”

Numele de cazac a intrat în limbile europene prin france-zul cosaque, probabil pe filiera limbii poloneze (kozak). “Ca-

zac” este derivat din cuvântul turanic quzzaq, care este tradus prin „aventurier” sau „om liber”. Acest cuvânt a fost menţionat pentru prima oară într-o cronică rutenă din 1395. Cazaci (qazaqlar) se numeau şi apărătorii frontierelor din Hanatul Kazanului.

Aceştia au servit ca tru-pe de graniţă şi apărători ai oraşelor, forturilor, aşezărilor şi punctelor comerciale şi au devenit o parte integrantă a armatei ruse. În secolul al XVI-lea, pentru a apăra zonele de frontieră de năvălirile tă-tarilor, cazacii făceau serviciu de patrulare şi observaţie a mişcărilor hoardelor de tătari şi nogai din regiunile de stepă.

Au fost folosiţi şi ca ghizi în cele mai multe expediţii ale geografilor, negustorilor sau topografilor. În 1648, caza-cul Simeon Dejnev a deschis trecerea dintre Asia şi America de Nord. Cazacii au avut un rol de prim rang în toate războa-iele din secolele XVII-XIX, aşa cum au fost războaiele ruso-turce sau războaiele ruso-per-sane.

În timpul invadării Rusiei de armatele napoleoniene, cazacii au fost cei mai temuţi adversari ai francezilor. Ei au participat la luptele de partizani în teritoriul cuce-rit vremelnic de Napoleon,

atacând liniile de comunicaţie şi convoaiele de aprovizionare. Aceste atacuri au fost printre primele exemple de strategie a războiului de guerilă şi, într-o oarecare măsură, ale opera-ţiunilor speciale, de comando, aşa cum le numim noi astăzi. Poveştile cazace i-au inspirat pe mulţi scriitori ruşi, prin-tre care şi Lev Tolstoi, care spunea că „Rusia este făcută de cazaci”.


din nou la BucureştiJohann Strauss Ensemble

Iată-ne ajunşi la al treilea eveniment ce poartă emblema “Johann Strauss Ensemble”, de data asta cu spectacolul „Vienna Spirit”. Dacă multe capitale euro-pene au zilele lor de concerte de muzică clasică, special dedicate Sărbătorilor de Crăciun, de ce nu ar avea şi melonamii

români? Spectacolul „Vienna Spirit” de la Sala Palatului, programat pentru luna decembrie, va beneficia şi de prezenţa sopranei de talie internaţională Judith Ha-lasz, a unui grup cu voci de vis, “Alayan-na”, ca şi a unui ansamblu de dansatori de vals vienez.

De la Mozart la DvorakOrchestra Johann Strauss a fost fonda-

tă de muzicieni ai Orchestrei Brukner din Linz în anul 1985. De-a lungul timpului au fost cooptaţi în orchestră muzicieni talen-taţi de toate naţionalităţile. Sunetul tipic şi unic austriac, plus o picătură de umor stau la baza succesului acestei orches-tre de virtuozi, aplaudată cu entuziasm de spectatori de pe toate meridianele. Muzicienii de la Johann Strauss Ensem-ble vor completa un ciclu de concerte, ce i-au purtat de la izvoare şi până la gurile de vărsare ale Dunării, devenind călători imaginari pe valurile “Dunării Albastre”.

Repertoriul ansamblului conţine lucrări ale familiei Strauss şi ale altor mari compozitori, precum Mozart, Haydn, Beethoven, Schubert sau Dvorak.

S-au bucurat de reprezentaţiile or-chestrei Johann Strauss Ensemble spec-tatori din Paris, Londra, Monaco, Madrid, Roma, Bruxelles, Berlin, Zurich, Ham-burg, Salzburg şi, desigur, Viena. Concer-tele umanitare au implicat orchestra În munca unor puternice fundaţii caritabile, cum ar fi “Nachbar In Not“ (pentru fosta Iugoslavie), “Cf Kinder” şi “Dr. Christian Barnard Fund”.

Toate recomandările creează premiza unui spectacol de mare valoare, de care se vor bucura toţi cei prezenţi la acest eveniment. „Vienna Spirit” va fi un dar de Crăciun făcut publicului spectator din România de Memento Music.


www.VREAU BILET.ro ��www.VREAU BILET.ro ��

19 decembrie 2006Sala Palatului

www.VREAU BILET.ro�� www.VREAU BILET.ro��

“Ca să aperi pe cei slabi, trebuie să treci de partea celor tari”

La 12 februarie 1907 se năş-tea, la Bucureşti, Ion Georges-cu. Între 1911 şi 1919 urmează

cursurile Liceului mili-tar din Craiova. Se angajează funcţionar la Căile Ferate şi frecventează cursurile de acto-rie ale Conservatorului de Artă Dramatică “Alex. Mihăilescu” din capitală. A aprofundat atât de bine învăţăturile Conserva-torui, încât în 1923 este angajat ca actor la Teatrul Mic.

Scenarist la Paris Un an mai târziu debutează

ca actor şi regizor în cinema-tografie. În 1930 se stabileşte la Paris, unde face şcoala as-pră a figuraţiei actoriceşti. În 1933 scrie scenariul filmului “Cacolle”(primul C se scrie cu sedila lb.franceza) care îl are în distribuţie pe Fernandel, sub direcţia marelui regizor francez Christian Jaques. După doi ani, “Aventura fericită” îi asigură regizorului Jean Georgescu un succes european. Însă, în 1939, declanşarea celui de-al doilea război mondial îl obligă să se întoarcă în ţară. La 10 ianuarie 1942 începe turnarea filmului ”O noapte furtunoasă”, la care

semnează scenariul şi regia. În 1946, împreună cu Tudor Mu-şatescu realizează “Visul unei nopţi de iarnă”. Semnează, de asemenea, scenariul şi regia fi-melor de scurt metraj ”Vizita”, “Lanţul slăbiciunilor” şi “Aren-daşul român”, după schiţele lui Caragiale. În 1953 filmul ”O noapte furtunoasă“ este ciuntit de cenzură. Scevenţele înlătu-rate se pierd pentru totdeauna. Din motive politice, Jean Geor-gescu este exclus din învăţă-mântul superior. Astfel este obligat să-şi câştige existenţa

ca instructor de teatru pentru formaţiile de artişti amatori de la Uzinele “Griviţa roşie” şi de la “Direcţia regională CFR Bu-cureşti”. În 1963 este chemat la Studioul de filme “Alexandru Sahia”, unde semnează sce-nariul şi regia filmului docu-mentar ”Lanterna cu amintiri” - o istorie în imagini a filmului românesc. În 1965, realizea-ză filmul “Mofturi 1900”, care cuprinde şapte dintre cele mai importante schiţe ale lui I.L.Caragiale. Între 1970 şi 1980 scrie scenarii de filme care

Constantin Nottara

Galeria cu monştri sacri

Jean Georgescu:

În 1990, Sala Cinematecii din Strada Euforie a primit numele marelui cineast, Jean Geor-gescu. Regizorul care spunea despre Caragia-

le că “este alfa şi omega spiritului comic şi satiric al acestei naţiuni” a fost pionierul cinematogra-fiei româneşti. Măcar pentru acest lucru, merită să-i fie “divulgată” opera. Dar înainte de operă, să vedem cine e OMUL din spatele maestrului.

www.VREAU BILET.ro ��www.VREAU BILET.ro ��

sunt, rând pe rând, refuzate de cinematografie. În breaslă este omagiat ca “un patriarh al filmului românesc”, dar nu i se aprobă nici o producţie şi nici calitatea de colaborator într-o echipă. Tinerii, desprinşi de realismul clasic, cultivat cu ardoare de Jean Georgescu, preferă să facă filme despre maestru, dar nu cu maestrul..

Se stinge din viaţă în 1994, la vârsta de 93 de ani.

Sanda Ţăranu, o frumuseţe de fată

„Închid ochii şi-l văd aievea, dând firmituri porumbeilor din Cişmigiu” - îşi aminteşte Ho-ria Şerbănescu. Tot el poves-teşte cum regizorul verifica, la „Mofturi 1900”, recuzita bucată cu bucată, pentru a nu-i scăpa vreun amănunt de decor. „O singură scăpare a avut: un co-vor. Revoltat, a cerut audienţă la ministrul Culturii, să ceară suplimentare de buget, pentru a se reface întreaga secvenţă. Unul dintre exterioarele fil-mului s-a filmat în curtea unei case vechi de pe strada Nicolae Iorga. Ţin minte că s-au fixat cadrele şi s-a măsurat distanţa dintre casă şi mine. Maestru-lui i s-a părut că s-a dat rasol la măsuratoare şi a verificat personal distanţa, spunând: <<metrul te mai păcăleşte, dar piciorul meu nu minte>>… Aca-să, la Madam Diaconescu, când domnişoara Pavugadi cânta la clavecin, m-a chemat la el şi mi-a şoptit: <<Măi, băiatule, fii şi tu mai îndrăgostit! Ce stai aşa ţeapăn? Uită-te şi tu la ea, ce frumuseţe de fată!>> Şi zău, avea dreptate! Era nimeni alta decât Sanda Ţăranu, pe care o visau noaptea toţi telespectato-rii României… Era un imens po-sesor de idei, de proiecte, de vi-suri cinematografice. Încă de la filmul <<Directorul nostru>> (în care mi-a dat să joc rolul şofe-rului) avea în planurile de viitor să facă un musical intitulat <<O scrisoare… găsită>>, replică la celebra piesă a lui Caragiale”...

“Texte de supravieţuire”Caietele sale, denumite

“Texte de supravieţuire” – nu conţineau nici un reproş. În nici

un rând nu transpare drama artistului ostracizat şi izolat, mai ales după 1953, perioada marilor epurări politice. Iată câteva maxime a la Jean Geo-gescu:

“Sunt un personaj. Un per-sonaj din altă epocă!”

“Existenţa se compune din cereri, din aşteptări şi… din ce zice lumea”

“Pentru o fotogramă tăiată, eu nu dorm o noapte”

“Partea cea mai frumoasă din munca unui regizor este lucrul cu actorul. E delicat dar şi înălţător să conduci oa-meni, să le dirijezi forţa inte-rioară, trăirea, jocul. De aceea actorul, mai ales dacă este o vedetă, trebuie să-l simtă pe regizor având un înalt nivel

profesional. Altfel face ce vrea şi nu ce trebuie!”

“Filmul e do-cu-ment”. Dacă nu e document, nu e film.”

“Cine face comedie bună, poate face şi dramă bună, pentru că ştie să se ferească de ridicol”.

“Caragiale este alfa şi ome-ga spiritului comic şi satiric al acestei naţiuni”

“Eu sunt mai aproape de epoca lui Caragiale. Am prins multe lucruri vechi pe care al-ţii nu le-ar putea înţelege (…). De aceea m-am încumetat şi am atacat schiţele sale. Ce-am căutat eu în filmele făcute după Caragiale? Amanuntul şi atmosfera. Găsesc că filmul trebuie să fie un document. Am scotocit prin case vechi,

am găsit lămpi de la 1900, manşete de cauciuc, mănuşi fără degete. Cred că în filmul <<Mofturi 1900>>, îi lipseş-te un singur lucru ca să fie complet: un tramvai cu cai de atunci, de la 1900” “Comedia ori o ai în sânge, ori te apuci de altceva”

“Mai poate fi ceva original, după ce l-ai întâlnit pe Caragi-ale?

“Ca în Caragiale! Aşa sun-tem noi, românii: râdem şi râdem de noi , fără să ne dăm seama!”

“Când se vorbeşte despre o mare invenţie sau despre o descoperire, se face mai mult caz de naţionalitatea autorului decât de valoarea obiectului descoperit”

“Sufletul n-are vârstă, nici graniţe, nici naţionalitate”

“Sfătuind pe oameni să spună adevărul, îi educi. Insis-tând că <<e bine>> să spună doar adevărul, îi minţi”

“Ca să aperi pe cei slabi, trebuie să treci de partea ce-lor tari”

“Când albeşti, parcă-ai scoate drapelul alb ca să te predai”

“Mi se pare că televiziunea a nenorocit puţin lumea. A le-gat-o de ea”

“Am vrut să fiu actor. Când am descoperit regia, am re-nunţat la gândul actoriei. Cred că am avut chemare… Când pun mâna pe aparat, parcă mi se lipeşte mâna de el. Îl simt. Dar, ca să-l stăpâneşti, trebu-ie să te simtă şi el pe tine”.


O zi de filmare la

“legiunea străină”

De un calm imperturbabil, cu ochii îndrep-taţi când spre video-asist, când spre cerul plin de nori, în cautarea unei raze salvatoare, maes-trul Daneliuc reuşeşte să mişte o lume ce părea a nu se mai mişca, închistată într-o cochilie şi mâncată de timp, încetul cu încetul.

Satul moldovean, tipic românesc, peste care

16 ani de la Revoluţie au trecut parcă degeaba, se deschide ca un microcosmos, cu regulile şi legile lui, cu baronii locali şi cu oamenii tero-rizaţi de gripa aviară. Parte din acţiune are ca fundal un combinat (o relicvă a glorioasei in-dustrii comuniste), vândut pe nimic şi furat ca-n codru, din care nu au mai ramas decât sche-letul de beton şi o lozincă ruginită cu urarea „Trăiască Republica Socialistă România!” Toţi „rechinii”, apăruţi ca ciupercile după ploaie, au reuşit să fure coloşii de oţel şi beton, bucată cu bucată. Şi nimeni nu s-a opus: nici poliţia, nici administraţia, nici armata. Ba, mai mult, au dat fiecare câte o mână de ajutor „întreprinzători-lor” generoşi.

16 ani de la Revoluţie – reversul medaliei Dar ce au mai adus 16 ani post-decembrişti?

Au adus şi dreptul la opinie, la înjurături, drep-tul de a pleca din ţară, undeva în Occident şi de a trăi o viaţă mai bună. Asta sperau să facă trei tineri, care se hotărăsc să emigreze, undeva în ţările bogate din Vest, în speranţa înrolării în Legiunea Străină. Sunt tineri care nu au şcoală (un liceu sau o post-liceală sunt studii greu de finalizat când munceşti cu ziua) şi pentru ei emigrarea pare ultima şi cea mai bună soluţie. Şi, ca cireaşa de pe tort, dintre toate aceste dileme răsare gripa aviară. Bătrânii satului nu concep cum şi cu ce drept li se omoară găinile şi ar face absolut orice ca să-şi apere mica lor avere.

Universul creat de Daneliuc este, de fapt, viaţa în cel mai pur sens al cuvântului. Pe peli-culă, maestrul a surprins toate micile drame, toate picanteriile de la televizor, înfăşurate în

Raluka Zamfir - www.videofil.ro

n cadrul dezolant al unei Românii uitate parcă de Dumnezeu, regizorul Mircea Da-neliuc a găsit inspiraţia şi forţa creatoare

pentru un nou film, la fel de dur, la fel de tăios, la fel de real şi actual ca toate celelalte pelicule pe care şi-a pus amprenta.


poleiala kitsch, cu flori albastre pe la porţi şi cu oameni care nu s-au mai văzut de zeci de ani, care urmăresc infriguraţi emisiuni de genul celor prezentate de „Zâna Surprizelor”.

Mircea Daneliuc: „Voi jucaţi, asta trebuie să faceţi!”

În ciuda faptului că mulţi îl consideră un regizor dificil, el nu dă semne de nerăbdare sau de enervare. Echipa de filmare ascultă atent fiecare indicaţie sau sfat şi le execută cu promptitudine. Pentru neavizaţi, a vedea zeci de oameni – echipă, actori, figuranţi – stând ne-miscaţi, cu capetele întoarse spre un tip care, la rândul lui, priveşte spre cer printr-o lentilă închisă la culoare şi, din când în când strigă cu-vintele pe care le aşteaptă toţi ( „ Se poate, 30 de secunde ! „ ), înseamnă cel puţin ceva ciudat, dar aceasta este o scena care se repetă de zeci de ori într-o zi de filmare. „Când soarele intră în găurică, filmăm! (...) Stooop! A intrat soare-le! Aşteptăm... stăm după soare până apare!” (Mircea Daneliuc)

La filmare, toată echipa depinde de starea vremii. Dacă sunt nori, totul e mort pe o peri-oada nedeterminată de timp (este determinată doar de bunăvoinţa norilor de a se împrăştia, dar...). Răbdarea actorilor şi a regizorului este de fiecare dată pusă la încercare. Nimeni nu părăseşte platoul până ce o anumită scenă nu a ieşit bine!

Naturaleţea şi jocul incredibil de credibil al actorilor tineri, cărora li s-a alăturat Rică Răducanu, sunt elementele ce garantează succesul unei asemenea poveşti. În loc să fa-bricăm scenarii cu poveşti superficiale şi tentă americanizată (un pachet complet, cu acţiune şi împuşcături, fără vreo legătură cu lumea şi viaţa românească) ar trebui să aruncăm un ochi în propria curte. Astfel o să ne dăm seama de potenţialul şi de valorile noastre, cu doza lor de universalitate, dar şi cu consistenţa lor de originalitate.

Şi, în final, ce rămâne? După o zi de filmare,

încărcată, toţi se pregătesc de plecare. Rulotele alunecă încet spre ieşirea din platoul amena-jat în aer liber. În spatele lor, ca nişte martori tăcuţi, coloşii de beton îşi trăiesc ultimele clipe. Vor fi dărâmaţi, furaţi, daţi uitării. Dar pe o peli-culă numită „Legiunea Straină” ei vor continua


Noutăţi la TVR MEDIA

TVRMEDIA continuă seria MOMENTE de AUR cu marii co-mici ai micului ecran aducând pe piaţa audio-video un nou DVD, dedicat “celui mai iubit actor român”, FLORIN PIERSIC. Nu-l vom reîntâlni pe Florin aici, pe actorul de film sau pe actorul de teatru, şi nici pe prezentatorul sau moderatorul unor talk-show-uri tv, ci pe interpretul pe care publicul l-a îndrăgit de-alungul timpului, din zecile şi sutele de emisiuni de divertisment ale Televiziunii Române. Şi nu întâmplător, DVD-ul este subintitulat ”Omul cu 100 de chipuri”… El conţine o slecţie de14 momente umo-ristico-satirice, schiţe clasice, cuplete muzicale şi poezii comice, în care protagonistul - cu o abilitate remarcabilă în realizarea personajelor - a dat viaţă pe micul ecran unei galerii de zeci de personaje.

Alături de el, apar în distribuţie nume strălu-cite ale scenei româneşti cum ar fi: N. Stroe, Dem Rădulescu, Anda Călu-găreanu, Ştefan Bănică, Nicu Constantin, Horia Şerbănescu, Valeria Gagealov, Ana Szeleş, Corina Chiriac, Angela Similea, Valentin Plătă-reanu, Vladimir Găitan, Boris Petroff şi altii.

Secvenţele au fost selectate din emisiuni semnate de Titi Acs, Ale-xandru Bocăneţ, Ioana Bogdan, I.C.Dalu, Eugen Dumitru, Ovidiu Dumi-tru, Aurel Felea, Sergiu Ionescu, Grigore Pop, Tudor Mărăscu, Dan Mi-hăescu, Titus Munteanu, Cornel Popa, Octavian Sava, Cornel Todea. Pe lângă acest colaj de

momente vesele, DVD-ul mai conţine şi un BO-NUS. Este vorba de un INTERVIU acordat Ioanei Bogdan, în exclusivitate pentru TVRMEDIA. Mate-rialul a fost filmat în Stu-dioul TVR Cluj. Grafica materialelor tipărite: Const. Romeo Drago-mir. Grafica electronică: Alexandru Ene.

Piersic umblă cu masca a zeci de personaje

A alcătui o antolo-gie de divertisment tv, cu cele mai amuzante apariţii ale lui Florin pe micul ecran al Televi-ziunii Române este un exerciţiu de admiraţie, dar şi un act de curaj şi de răbdare înge-rească…pentru că, în arhivă figureaza sute de

La vârsta mea, nici rotundă, nici pătrată, f irească, cred că oamenii cu sufletul puternic îşi încep viaţa, iar şi iar, cu f iecare vis împlinit… Cât

mi-am aparţinut în toţi aceşti ani? Mai contează? Dacă suntem împreună aici şi acum, dând cu ti-fla singurătăţi i , înseamnă că nici o jertfă nu a fost prea mare şi mă simt fericit şi împlinit alături de dumneavoastră. Florin Piersic

FLORIN PIERSIComul cu o mie de chipuri

Ioana Bogdan


emisiuni care au pe generic numele său. Erou de comedie, de dramă sau din piese istori-ce, actor de revistă, moderator de show propriu, invitat sau prezentator de spectacole, festivaluri sau revelioane, Piersic umblă cu masca a zeci de personaje lipite parcă direct pe piele, mlădiind cuvintele în nuanţele tuturor provinciilor romăneşti. În proză, pe note muzicale sau cu gestică de pantomimă, intră în sufletul nostru jucându-se de-a “râsu-plânsu’”, făcându-ne dependenţi de farmecul lui şi lăsându-ne mai bogaţi cu un zâmbet şi cu un sac de spe-ranţe că viaţa noastră fragilă poate fi aşa cum o desenează el…un anotimp nesfârşit de iubire. O “risipire magistra-lă de bunătate”, o dăaruire pătimaşă de omenie tandră şi de suflet solar, care au meni-rea de a vesteji două păcate capitale: ura şi invidia… Prinţ şi slujitor în “republica prie-teniei”, prin cascada de vorbe, Florin le taie unora respiraţia şi - ce păcat! – aceştia devin acri şi cârcotaşi…

Cu o statura sa scenică im-presionantă, cu zâmbetul său ca un leac tămăduitor, puter-nic dar şi copilăros, Piersic te convinge că în faţa ta, pe micul ecran, nu stă un actor comic, ci un prieten care te provoacă, în zeci de feluri, la o împăcare cu lumea… În acest DVD, Florin Piersic apare în 50 de iposta-ze diferite: samurai sau Don Quijote, moşneag hâtru sau chipeşul Romeo, Nea Costică Tanase sau ineguratul Othelo, elev tocilar sau tălmăcitor al lui versului arghezian, Zorba grecul sau amiralul Nelson, toreador, oşean cu ceteră sau conte la balul Operetei vie-neze, găinar sentimental din pagini cehoviene sau cow-boy, persoanj stupid de-al lui Nenea Iancu Caragiale sau, pur şi simplu, îndrăgostit fără priha-na…Talentul, disponibilitatea sa inepuizabilă, generozitatea , neegalate în spaţiu şi timp, constituie un panaceu garantat pentru durerile sufletului nos-tru, mai vechi sau mai noi…

Am lucrat cu el, la televi-

ziune, ani de zile. M-a făcut fericită cu oacazia multor emi-siuni reuşite şi mi-a scos mulţi peri albi pentru că se purta altfel decât toţi ceilalţI colabo-ratori…Veselia sa inepuizabilă, mi se părea uneori fără noimă, întârzierile sale intraseră în folclor… Dar neastâmpărul sau creativ m-au impiedicat să mă supăr pe el. Când se aprindeau reflectoarele era uluitor, performant, ferme-cător… După ani, cred că am înţeles fenomenul unic care este Florin Piersic: un actor profund, lucid până la durere, o fiinţă dependentă de iubi-re, un suflet fragil şi generos învelit într-o coajă masivă de anatomie umană, sub care frumuseţea, harul, inventivi-tatea şi tinereţea clocotindă a spiritului nu cunosc sclero-za suficienţei, senectutea şi disoluţia. Am auzit de multe ori pe câte cineva spunând: ”A, Piersic… Doamne cât vorbeş-te”. Poate că uneori suntem prea sobri sau prea grăbiţi ca să decelăm miezul, dincolo de înveliş şi NU vedem ”ce, cum şi despre ce… vorbeşte omul ăsta”…

Văzut de aproape, Piersic îţi dă un sentiment de spaimă, că se consumă fără măsură în mii de gesturi de prietenie, ne mai lăsându-şi timp pentru propria sa fiinţă plămădită ca noi toţi, din carne şi din sânge…Cursa asta fără oprire, timp de 7 de-cenii, înseamnă până la urmă sacrificiu de sine şi neglijenţă, şi vulnerabilitate pentru cei apropiaţi, totul petrecându-se sub flamura unui simbol numai de el ştiut…

Piersic este o planetă în care invidia, răutatea, prostia şi plictisul au fost eradicate! Nu-i cereţi să fie convenţional şi respectuos la ore fixe, nu-l judecaţi cu tiparele perfecţiu-nii academiste. Nu-i cereţi im-posibilul! El este înzestrat cu un har actoricesc, cu un simţ ludic aparte şi cu o conştiinţă solidă a responsabilităţii, care nu intră în canoanele obişnu-ite. El “există aşa… risipindu-se neobosit” pentru cei care iubesc miracolul dialectic al vieţii, jocul spiritului de-a

“râsu-plansu’” prin puterea dăruirii iubirii…!

Piersic nu poate exista nu-mai în spaţiul celor patru pereţi existenţiali. Îi trebuie tot aerul din jur pentru a-l înapoia sub formă de voie bună, normali-tate şi speranţă în mai bine… Ca şi pentru Nichita, prietenia este pentru el rangul suprem al omeniei şi hrana cea de toate zilele. Este o asumare grea, puţini au forţa să şi-o permită! Cursa asta fără oprire, timp de 7 decenii, înseamnă în cele din urmă un sacrifficiu asumat, un sacrificiu de sine, o vulnerabili-zare a celor dragi şi apropiaţi… Un critic mai sever ar putea reproşa un sacrificiu al haru-lui creator, o pierdere pentru scena teatrului românesc. Dar Piersic joacă un rol unic pe sce-na vieţii: acela de “bine venit” în inimile oamenilor, acela de cel mai iubit actor român. Cei din preajmă-i ştiu ca Piersicul Florin, cum îi spune un prieten clujean, nu-şi mai aparţine nici măcar lui şi nici familiei sale, ci tuturor ca un neobosit mesa-ger al bucuriei, al iubirii şi al prieteniei. E mult, e puţin…? Deocamdată, Piersic este un mare actor şi un personaj unic!

DVD-ul FLORIN PIERSIC, OMUL CU O SUTA DE CHIPURI” se poate cumpăra din librăriile Diverta, super-marketurile Metro, Cora, Carrefour, Librăria Cărtu-reşti, DGT-Arte, VIC Music, Trade, Vivo-Music Cluj Napoca, reţeaua de librării Bucureşti, dar şi prin telefon, la nr.317.45.91.


Despre umor, băşcălie şi gorilele culturii

Dan Puric

Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizea-ză totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei. Ca orice act artistic –vorba lui Heide-gger – umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Acum, mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Şi în viaţă, şi la tele-vizor. Iar efectele nonculturii sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 15 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependen-ţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determi-

nări. “Responsabilii” actuali, au luat tot ce a venit din afară, toate prostiile astea gen “Sur-prize, surprize” – “Parbrize, parbrize”, cum îi spunem noi – şi le-au inoculat în rating. Dar nu-ţi dau voie ţie, să vii pe cealaltă parte şi să produci. Este un cerc închis. Şi atunci, în România, problema nu este una a economiei de piaţă, pen-tru că piaţa îţi dă posibilitatea alternativei. Este vorba, din păcate, doar de o baltă neno-rocită, făcută de o mafie, cu un lanţ trofic pe fiecare televiziu-ne în parte.

În momentul de faţă există două culoare de jogging că-tre cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari. Din fericire, vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotri-va acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Până atunci, trebuie să ne retragem în munţi. Adică în cultură. Altfel, ne calcă gorile-le cu Jeep-ul.

Spectacolul Don Qui-jote este rezultatul colaborării dintre

Comapania Passe-Partout Dan Puric, Fundaţia Art Media Production, Institutul Cervan-tes şi Ambasada Spaniei la Bucureşti. Premiera (specta-colului) a avut loc în data de 23 aprilie 2005, anul Cervantes, şi a marcat împlinirea a 400 de ani de la publicarea romanului (1605).

Regizorul spectacolu-lui, Dan Puric, foloseşte un libret arhicunoscut în lite-ratura şi cultura universală, traducându-l într-un lim-baj teatral unic, ce poate fi înţeles pe orice meridian al mapamondului. Don Quijote-ul său călătoreşte pe drumul desăvârşirii, având ca armă, în afara lăncii rupte, dragos-

Don Quijote

un spectacol de Dan Puric


tea pentru Dulcineea. Acest „motor” al căutărilor sale îl determină să vadă lumea dincolo de aparenţe.

Batjocorit de cei salvaţiAventurile debutează cu

scena din han, în care Don Quijote descoperă o lume care L-a abandonat pe Dum-nezeu în favoarea valorilor efemere. Efortul cavalerului este inutil, dar marchează primul său contact cu su-fletul uman căzut în dez-nădejde. Drumul pe care îl urmează îi descoperă ade-vărul lumii în care trăieşte şi pe care mereu încercă să o schimbe. Oferă, de pildă, unor puşcăriaşi libertatea şi primeşte în schimb umilinţă şi batjocură. Sancho Panza, prieten devotat atât cavale-rului cât şi realităţii, îl ajută să-şi continue aventurile.

Don Quijote-ul lui Dan Puric ajunge astfel în faţa regelui însuşi care îl trimite în cea mai onorabilă misi-une. Lupta este pierdută şi acum începe momentul maturizării lui Don Quijote, când este cuprins într-un joc al numerelor. Pe ritm de

tango i se impune să intre în rândul celorlaţi, este redus, egalizat. I se impută natura lui de căutător, de visător, de inovator.

Idealism în limbaj tehnologicAnalogia este cu socie-

tatea supratehnologizată de astăzi care condamnă orice manifestare a

sensibilităţii, a religio-zităţii, în care umanitatea a devenit subiect de senzaţie. Visul iubirii îl mână din nou în zbateri şi sacrificiu su-prem dar, din cauza slăbiciu-nii fizice, cavalerul sfârşeşte într-un spital de nebuni. Fizic este exterminat, dar speranţa şi spiritul se înalţă

către singurul care „este ceea ce este”, Dumnezeu.

Don Quijote este un per-sonaj simbol care ia naştere odată cu omenirea şi reapare în istorie sub diferite forme. Spectacolul este o încercare de raportare a artistului Dan Puric la lumea de astăzi. Modernitatea montării con-stă şi în faptul că regizorul a apelat la toate inovaţiile din domeniul sceno-tehnicii: proiecţiile multi-media, su-net de cea mai bună calitate, coloana sonoră foarte vari-ată, lumini şi costume care favorizează comunicarea cu spectatorul acestui secol, oriunde s-ar afla.


nucul lui DumnezeuLa eşecuri ţine mai mult decât la marile succese.

Eşecurile îţi aduc aminte că “nu eşti tot timpul Ghe-orghe Dracu. Dumnezeu îţi mai dă un pumn în cap

şi-ţi spune: <<Bă, nu întrece măsura vanităţii!>>”.

Dana Andronie

Ştefan Iordache

INTERV

IU

Am bătut şi mi s-a deschis. În prag a apărut un bărbat impu-nător, tânăr şi fără vârstă în acelaşi timp. Un tânăr cu părul alb, din creştet până la ultimul fir din barbă - caier pentru furca timpului. 65 de ani au troienit peste el, peste actorul Ştefan Iordache, şi totuşi în ochi i se poate citi încă “poh-ta ce-a pohtit-o”: viaţa! De ce a acceptat să fie distribuit de destin în rolul de actor? “Pentru că n-am avut încotro” - zice. “Dacă ar fi s-o iau de la

capăt, n-aş mai alege această hasmodie de meserie. De fapt, trebuia să mă fac medic. Dar nici meseria asta n-am vrut-o. Părinţii îşi doreau să devin doctor. Dacă era după mine, aş fi vrut să nu fac nimic”, măr-turiseşte acum, la amurgul vieţii, Ştefan Iordache.

“Aici e Ştefan Iordache, actorul”“Ce-om face când vom îm-bătrâni de tot?”, se întreba odată actorul, ţinând condeiul

în mână. Ne-a lăsat pe hâr-tie răspunsul şI, o dată cu el, povestea unui nuc. Nucul are peste 60 de ani, “stă în colţul casei, este o întreagă uzină, care merge de atâta amar de ani, e falnic, destul de egoist - nimic nu prea există lângă el - nu se simte stingher, pentru că e puternic, bine înfipt în pământ, plin de viaţă”. Nucul seamănă cu Ştefan Iordache. Numai că el, nucul, a îmbătrâ-nit de tot şi, la un moment dat, a fost tăiat. “Probabil că Dum-


nezeu, când o găsi de cuviinţă că sunt un pericol pentru cei din jurul meu, mă va tăia”. Şi atunci, când acest nuc al lui Dumnezeu va fi pământ, Ştefan Iordache îşi doreşte “să calce românii pe pămân-tul unde sunt îngropat, să mă calce ca pe iarbă. Că mulţi ne-au călcat pe noi, românii, şi ne-am ridicat ca iarba până spre seară. Să calce românii pe pământul sub care mă aflu şi să spună atât: «Aici e Ştefan Iordache, actorul>>”. -Românul îşi mai permite să citească?-Am văzut mulţi copii prin librării. Acum nu ştiu dacă îşi cumpărau cărţi. Sunt vremuri prohibite pentru buzunare-le noastre. Ar trebui să se reinventeze o formulă pentru oamenii dornici de carte, dar cu puţini bani. Aşa cum era pe vremuri “Bibiloteca pentru toţi”. Cu un tiraj enorm, îţi scoţi banii… Nu se poate trăi fără citit. Internetul te ajută doar: poţi găsi rezumatul la “Crimă şi pedeapsă”…-Când aţi descoperit că hobby-ul dumneavoastră este viaţa?-Probabil când am început să miros lumea, să-mi dau seama ce şi cum e pe pământul ăsta. Atunci mi-am dat seama că cel mai de preţ lucru este viaţa! E greu să ajungi să spui că hob-by-ul tău este viaţa. Trebuie să ai o anumită experienţă trăită în spate.

„Eşecurile te ţin cu picioarele pe pământ. Nu eşti tot timpul Gheorghe Dracu”-În cimitirul satului există o cruce cu numele dumneavoastră. Sunteţi primul pe „afiş„… Întotdeauna v-aţi dorit să fiţi în capul distribuţiei? - Nu, Doamne fereşte!, mai ales în situaţia asta. I-am în-trebat pe cei din familie de ce m-au trecut primul pe cruce “Păi eşti cap de afiş!”, mi s-a răspuns… Ei, este o glumă a familiei… Dar să revenim la cealaltă distribuţie. Viaţa mi-a oferit şansa să joc doar roluri grele, importante. Probabil

că asta m-a pus în fruntea distribuţiei. Când am greşit, am trecut în coada diustribuţi-ei, chiar dacă eram primul pe afiş. Am avut multe eşecuri. Şi la eşecuri ţin mai mult decât la marile succese. Eşecurile te ţin cu picioarele pe pământ. Nu eşti tot timpul Gheorghe Dracu. Dumnezeu îţi mai dă un pumn în cap şi-ţi spune: “Bă, nu întrece măsura vanităţii!” - Credeţi că rolurile v-au „ajutat” să deveniţi un om egosit?- Da. Din moment ce m-am băgat într-o treabă grea, ego-ismul trebuie să funcţioneaze. Trebuie să-mi duc la bun sfâr-şit treaba la care m-am anga-jat, aşa cum cred eu, şi nimeni

n-are voie să se bage. După aceea, pot să comenteze… Eu cred că egoismul funcţionează şi într-un sens pozitiv. - Care dintre regizori v-a “exploatat” cel mai bine?- Aproape toţi m-au exploatat. N-am preferinţe, nu pot să spun că îmi place regizorul cutare sau cutare. Ce expresie stupidă: “îmi place”! Am încer-cat să comunic cu toţi. Le-am dat tot ceea ce mi-au cerut, ei mi-au oferit idei care nu-mi veneau. Meseria asta nu poţi s-o faci de unul singur, deşi se zice că regizorul s-a născut din lenea actorului. Este foarte

important dirijorul în hasmo-dia asta de meserie pe care mi-am ales-o.

„Nu-mi place exhibiţionismul”- Vă uitaţi des în oglindă?- De ce să mă uit? Să văd ce ştiu? - Ştiţi cine sunteţi?- Numai Dumnezeu ştie. - Vă redescoperiţi în fiecare zi?- Mă redescopăr şi mă regă-sesc în toate fiinţele pe care le-am creat. âl de sus ţine evi-denţa şi, din când în când, mă mai pedepseşte. Nu ţi-am zis că-mi dă cu pumnul în cap?… Dar astea sunt ale tinereţii valuri. Acum mă îndrept spre amurg… Văd altfel lumea şi teatrul. Poate că de aceea nu merg la spectacole în care ac-torii apar în pielea goală. Nu-mi prea place să mă uit nici la filmele de gen, nu ascult nici muzică cu texte semi-porno-erotice. Arta purifică omul, nu-l dezbracă, nu-l dezgoleş-te. Deşi Dumnezeu aşa ne-a născut, goi. Dar nu-mi place exhibiţionismul.- Ce înseamnă „a îmbătrâni de tot”? Această expresie se regăseşte în proza “Nucul”, scrisă de dumneavoastră. - Nucul meu a îmbătrânit şi l-am tăiat. Putrezise şi devenise un pericol. Probabil că Dum-nezeu, când o găsi de cuviinţă că sunt un pericol pentru cei din jurul meu, mă va tăia… A mai rămas o părticică din nuc: rădăcinile. A rămas un fel de masă… Nucul a auzit mul-te. Sub el s-au născut multe scenarii, piese… Acum e căzut la pământ şi tace. Nu mai sunt lovit cu nuca în cap… Am plan-tat alţi doi nuci şi cred că mă voi pitula şi pe sub ei…- Mai poate să mai fie Ştefan Iordache Mitică?- L-aş juca şi mai bine acum. Mitică nu va dispărea niciodată din caracterul românului. Ni l-a pus pe frunte Nenea Iancu al lui Caragiale şi nu mai pu-tem scăpa de el! Ar trebui să se facă un film numai despre Mitică, dar nu sunt bani…


Unde ni sunt dirijorii?

Malaganbişti şi aristocraţi

Miron Manega

Foarte mulţi dintre noi ne punem întrebarea legitimă: este nevoie, într-adevăr, de toată această sofistica-tă pantomimă muzicală a omului cu bagheta? Adică, mai vulgar spus: cât de imperios necesar este un om cu un băţ în mână, în faţa unei armate de 50, 60 sau 100 de instrumentişti, care ştiu foarte bine să-şi citeas-că partiturile, ştiu când să intre şi, mai ales, ştiu ce au de interpretat? Ce aduce în plus omul cu bagheta, când Mozart, Beethoven, Ceai-kovski sau Grieg au compus şi au aşezat pe hârtie totul, până la ultima notă, pentru fiecare instrument în parte, fie el trianglu sau cinel?

Ionel Tudor: “Dirijorul, se subordonează solistului”

Un răspuns nuanţat şi lămuritor ni l-a dat Ionel Tu-dor, dirijorul Big-Band-ului Radio: “Fără dirijor, toate partiturile muzicale ar suna la fel. Dirijorul are propria lui percepţie a compoziţiei şi propria viziune despre sound-ul final. El trebuie, înainte de toate, să cunoască toate partiturile instrumen-telor. Pe de altă parte, tre-buie să aibă autoritatea de a se face ascultat de instru-mentişti, pentru a-i deter-mina să se supună viziunii sale. În momentul în care un dirijor are pe scenă un

solist, el, dirijorul, se subor-donează solistului, variantei sale interpretative. Dirijează în continuare orchestra, dar nu conform viziunii sale, ci conform viziunii solistului, care e suveran. Mai ales când e vorba de interpreţi de forţă, cum sunt pianiştii Dan Grigore sau Radu Lupu. Ace-laşi concert, de Beethoven, de exemplu, durează la Dan Grigore 32 de minute, iar la Radu Lupu 42. Două perso-nalităţi, două temperamente total diferite, două dimensi-uni ale aceluiaşi Beethoven”.

Malagamba, şef de sectăCel mai spectaculos

dirijor român a fost Sergiu Malagamba (1913-1978). El a introdus la noi, în concer-tele de muzică uşoară şi de estradă, mişcarea scenică a instrumentiştilor, show-ul interpretativ. Înainte de a se consacra baghetei dirijora-lae, a fost considerat cel mai bun percuţionist din ţară, faima sa depăşind graniţe-le României. În 1942 a fost protagonistul şi victima unui scandal de proporţii: acuzat de “malagambism”

Bagheta de dirijor seamănă întrucâtva cu bastonul de mareşal. Doar că, spre deosebire de acesta din urmă, nu se ţine

în raniţa, ci întotdeauna la vedere.

Sergiu Celibidache


(moda pe care el o lansase în România), a fost ridicat de poliţie şi închis în lagărul de la Tg.Jiu, sub acuzaţia de a fi “şef de sectă religioa-să, periculoasă siguranţei statului”.

Ciudăţeniile maestruluiUn alt mare dirijor român

(dar din zonele “alpine” ale muzicii) a fost Sergiu Celibi-dache (1912-1996). Maestrul era plin de ciudăţenii, mai mult sau mai puţin scuza-bile. Nu l-a “înghiţit”, de pildă, niciodată pe colegul său de breaslă Herbert von Karajan. Interesant este că acesta îl preţuia mult pe român, lucru pe care l-a şi afirmat public. O altă ciudă-ţenie a lui Celibidache a fost refuzul său constant de a-şi înregistra concertele, con-siderând că vraja muzicii nu poate fi capturată pe bandă. De aceea, foarte puţinele sale albume au fost realizate în ultimii ani de viaţă. După moartea maestrului, fiul său, Serge Ioan Celibidache, a decis lansarea celorlalte înregistrări, aflate în arhiva Filarmonicii din Munchen.

De câte feluri sunt dirijorii Dirijorii se împart, în

esenţă, în două mari catego-rii: dirijorii de cor şi dirijorii de orchestră. Aceasta din urmă, la rândul ei, poate fi de mai multe feluri: simfoni-că, populară, camerală sau big-band. Cel mai cunoscut cor românesc (şi unul dintre cele mai longevive) este, fără îndoială, “Madrigal”, condus de reputatul dirijor Marin Constantin. În privinţa orchestrei simfonice, aceas-ta are, de regulă, 50-60 de instrumentişti, dar poate ajunge până la o sută, în timp ce big-band-ul (mai pe româneşte, o orchestră de muzică uşoară care poate interpreta toate genurile înrudite, inclusiv muzica de jazz), are mai puţin de 30 de instrumentişti. Big-Band-ul Radio, cu o vechime de 57 de ani (înfiinţat în 1949), a fost

condus, timp de 40 de ani, de Sile Dinicu, urmat la pupitru de Cornel Popescu, Ion Cris-tinoiu şi, mai recent, de Ionel Tudor. Are în componenţă 20 de instrumentişti, doi recuzi-teri şi, bineînţeles, un dirijor.

Cristian Brâncuşi: “Tinerii absolvenţi nu au, practic, unde să dirijeze”

Cele două Universităţi Na-ţionale de Muzică (Bucureşti şi Cluj) şi secţia de muzică din cadrul Universităţii ieşe-ne scot în medie, anual, cam cinci-şase dirijori cu diplomă. Deşi, teoretic, ar exista un debuşeu profesional în care ei să se poată manifesta ori să-şi formeze mâna (cele18 filarmonici şi şapte teatre lirice), în realitate locurile disponibile sunt ocupate de dirijori străini, pe criterii de conjunctură. Sau, pur şi simplu, aceste locuri nu sunt ocupate. “Tinerii absolvenţi de Conservator nu au, prac-tic, unde să dirijeze – de-clara, nu demult, în <Săptă-mâna Financiară>, Cristian Brâncuşi, profesor asociat la catedra de dirijat orchestră a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti. “Am pro-pus cooptarea lor în colecti-vele filarmonicilor existente, am sugerat organizarea unor concursuri şi festivaluri la

care ei să se poată manifesta, sau măcar sprijinirea con-cretă a unora dintre studenţi, pentru a ajunge la concur-suri importante din Europa. Ministerul Culturii şi Cultelor nu a răspuns, până acum, în nici un fel, dar aşteptăm încă o implicare concretă. Sunt acum15-20 de tineri care nu au unde să-şi practice meseria. Cauza principală a acestei situaţii este indife-renţa”.

Mai avem dirijori?Ar fi interesant de şti-

ut, aşadar, cam pe unde ne plasăm la acest capitol, având în vedere ilustrele antecedente. Dacă e să-i dăm crezare lui Ionel Tudor (şi n-am prea avea motive să nu-i dăm), şcoala dirijorală românească pare să fie în suferinţă: “Părerea mea e că nu mai avem dirijori de mare valoare, aşa cum au fost Iosif Conta la muzică simfonică, Sile Dinicu la big-band, Ionel Budişteanu sau Paraschiv Oprea la muzică populară. Şi nici nu sunt semne că ar putea apărea curând. Şcoala românească de artă dirijo-rală trece printr-un impas. Iar în privinţa big-band-ului, conservatorul nu pregăteş-te nici astăzi dirijori pentru această specializare”.

Ionel Tudor


„lumea vrea să se amăgească, deci

să fie amăgită”“Lumea este teatrul, oa-

menii sunt actorii, întâmplările compun piesa, norocul distri-buie rolurile, teologii mane-vrează maşinile, iar filosofii sunt spectatorii. Bogaţii ocupă lojile, cei mari amfiteatrul, iar parterul este pentru pârliţi, femeile poartă prin prejur răcoritoare, iar oropsiţii sorţii mucăresc lumânările. Specta-colul este compus din nebuni şi timpul trage cortina, piesa are titlul: Mundus vult decepi, ergo decipiatur (Lumea vrea să se amăgească, deci să fie amăgi-tă). Uvertura comediei începe cu lacrimi şi suspine; în actul întâi

se prezintă proiectele himerice ale oamenilor, smintiţii bat din palme ca să arate aprobarea lor, cei înţelepţi fluieră piesa. Intrând, la poartă se plăteşte o monedă care se numeşte sufe-rinţă, şi se primeşte în schimb, pentru a putea ocupa un loc, un bilet cu marca nelinişte. Vari-etatea subiectelor prezentate distrează (pentru) puţină vreme spectatorii, dar deznodământul intrigilor, bine sau rău constru-it, face pe filosofi să râdă. Se văd acolo apărând giganţi care într-o clipă devin pigmei şi pitici care cresc pe neobservate şi ajung la o înălţime extraordi-

nară. Se mai văd acolo oameni care se pare că iau toate măsu-rile şi precauţiunile imaginabile pentru a marca adevărata cale care duce la ţelul ce şi l-au pro-pus, în timp ce pe de altă parte zăpăciţii şi indolenţii ajung la portul fericirilor pământeşti. În sfârşit, aşa este comedia lumii acesteia, şi cel care vrea să se distreze pe îndelete n-are decât să se aşeze într-un colţişor de unde să poată vedea comod to-tul fără să fie văzut, ca să poată, în siguranţă, să-şi bată joc de ea aşa cum merită.”Oxenstierna, Pensees diverses, vol.1




Casele de bilete VREAU BILET.ro din:w Unirea Shopping Center - et.2 (lângă magazinul House of Art) Program: Marţi - Sâmbătă ; Orele: 11 - 20 Tel: 0720.153.350 w Carrefour Orhideea Program : Luni - Vineri ; Orele 11 - 20 Sâmbătă ; Orele 10 - 21 Duminică ; Orele 10 - 17 Tel: 0729.309.900 (Luni-Marţi) 0729.683.808 (Miercuri-Duminică) w Carrefour Feeria - în faţa spaţiului SERVICII FINANCIARE din

cadrul hypermarket-ului


Date post:	10-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	d2gg
View:	1,117 times
Download:	8 times

Vreau Bilet - Numarul 02

Documents