UNIVERSITATEA SPIRU · PDF fileuniversitatea spiru haret facultatea de drept Şi...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

CRAIOVA

DIACONESCU AMELIA

DREPT ROMAN II – Curs în tehnologie ID/IFR –

Realizator curs în tehnologie ID/IFR

Lect.univ.dr. Diaconescu Amelia

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014

5

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 3

Unitatea de învăţare 1

SUCCESIUNILE.SUCCESIUNEA LEGALA

1.1. Introducere............................................................................................................ ................................ 5

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare........................................................................ .......... 6

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare:............................................................................................................ 7

1.3.1. Succesiunea ab intestat după reformele împăratului Justinian…………………………........... 7

1.3.2. Succesiuni extraordinare......................................................................................................... 8

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare............................................................................... ............. 8


SUCCESIUNILE.SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ

2.1. Introducere............................................................................................................. .............................. 11

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ................................................................................ 12

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:........................................................................................ .................... 13

2.3.1. Formele testamentului....……………………………………………………………............... 13

2.3.2. Instituirea de moştenitori.............................................................................................……….. 14

2.3.3. Subsituirea de moştenitori………………………………………………………………… 14

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................................…. 15


SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI. DOBÂNDIREA ŞI

APĂRAREA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE

3.1. Introducere............................................................................................................................. .........…. 18

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......................................................………………... 19

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare......................................................................................... ...............…. 20

3.3.1 Clasificarea moştenitorilor....................................................………………………………… 20

3.3.2.Acceptarea moştenirii...........................................................................................……………... 21

3.3.3. Repudierea moştenirii................................................................................................................. 21

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare............................................................................... .........… 22


OBLIGAŢIILE.NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI ELEMENTELE CONTRACTELOR

4.1. Introducere............................................................................................................. ............................. 26

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. 26

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................ .................... 28

4.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare....................................................................................... 28

4.3.2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune……………………………………………………….

4.3.3. Clasificarea obligaţiilor după numărul de persoane care participă la raportul juridic

obligaţional

4.3.4. Elementele obligaţiilor ………………………………………………………………….......

29

29

29

6



OBLIGAŢIILE.EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR. NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

5.1. Introducere............................................................................................................. .............................. 35

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................….. 35

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare:........................................................................................ ...............…. 36

5.3.1. Executarea obligaţiilor .......................................................……………………………… 36

5.3.2. Neexecutarea obligaţiilor................................................................................................... 39

5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................................… 42


OBLIGAŢIILE.STINGEREA OBLIGAŢIILOR.TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR

6.1 Introducere........................................................................................................................................… 45

6.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare......................................................................... ........ . 45

6.3 Conţinutul unităţii de învăţare.......................................................................................... ................… 46

6.3.1. Stingerea obligaţiilor...................………………………………………………............... 46

6.3.2. Transferul obligaţiilor……………………………………………………………………. 51



GARANŢIILE ÎN DREPTUL ROMAN

7.1. Introducere............................................................................................................. .........................…. 54


7.3. Conţinutul unităţii de învăţare:........................................................................................ .............…… 56

7.3.1. Garanţiile personale.......……………………………………………………………………… 56

7.3.2 Garanţiile reale.................................………………………………………………………….. 57

7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare............................................................................... ........… 60


IZVOARELE OBLIGAŢIILOR.CONTRACTELE FORMALE SAU SOLEMNE

8.1. Introducere.............................................................................................................. ........................…. 63


8.3. Conţinutul unităţii de învăţare:......................................................................................... ............…… 64

8.3.1. Contractele formale ………………………………………………………………………....... 64

8.3.2 . Contractele formale.............…………………………………………………………………. 66

8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare................................................................................ .......… 68


CONTRACTELE CONSENSUALE

9.1. Introducere.............................................................................................................. ........................…. 72


7

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare:......................................................................................... ............…… 74

9.3.1. Vânzarea...........……………………………………………………………………………….. 74

9.3.2. Societatea…………………………………………………………………………………………

9.3.2. Locatiunea…………………………………………………………………………………………

9.3.3. Mandatul…………………………………………………………………………………………...

74

75

75

9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................................… 76


CONTRACTELE NENUMITE.PACTELE SANCŢIONATOARE

10.1. Introducere......................................................................................................................................... 78

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......................................................………………. 78

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare:.....................................................................................................… 79

10.3.1. Caracterele şi elementele contractelor nenumite …………………………………………… 79

10.3.2 Tipuri de contracte nenumite..……………………………………………………………….. 80

10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare........................................................................................ 81


OBLIGAŢII NĂSCUTE DIN DELICTE

11.1. Introducere........................................................................................................................................ 84


11.3. Conţinutul unităţii de învăţare:.....................................................................................................… 86

11.3.1. Delicte de drept civil.........………………………………………………………………….. 86

11.3.2 Delicte de drept pretorian………………………………………………………………………... 86

11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare....................................................................................... 88


OBLIGAŢII CVASICONTRACTUALE SI OBLIGATII QVASIDELICTUALE

12.1. Introducere......................................................................................................................................... 91


12.3. Conţinutul unităţii de învăţare:........................................................................................................... 92

12.3.1. Categorii de cvasicontracte ………………………………………………………………… 92

12.3.2 Categorii de cvasidelicte …………………………………………………………………… 93

12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare........................................................ ............................... 95

8

3

INTRODUCERE

O definiţie concisă a dreptului roman ar fi că acesta cuprinde totalitatea normelor de conduită,

instituite sau sancţionate de statul roman, constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din

numeroase ramuri şi instituţii juridice

Dreptul, acest ansamblu de norme de conduită menite să reglementeze relaţiile dintre oameni,

constituie un fenomen social, şi ca orice fenomen social, ca societatea însăşi, se dezvoltă şi cunoaşte

modificări.

Obiectivele cursului

Cursul Drept Roman I îşi propune drept obiectiv principal cunoaşterea de către studenţii anului I a

modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sistemului de drept care şi-a pus

amprenta asupra culturii juridice europene: dreptul roman; abordarea comparatvă a instituţiilor şi

principiilor dreptului civil românesc cu cele ale dreptului roman; formarea unui vocabular juridic necesar

abordării dreptului privat român.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice dreptului roman;

explicarea şi interpretarea conceptelor, ideilor, paradigmelor, direcţiilor, orientărilor,

conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei;

pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la instituţiile juridice de drept

roman. Dreptul roman se intercondiţionează cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil,

dreptul familiei şi dreptul internaţional privat. Obiectivele propuse la această disciplină

reuşesc să -i confere studentului o pregătire teoretică în vederea înţelegerii fenomenului

juridic;

dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi folosirea corectă a judecăţilor logice în

interpretarea normelor de drept;

transmiterea conceptelor şi principiilor fundamentale ale dreptului;

dezvoltarea noţiunilor istorice de bază, formarea unor noţiuni noi, cu un grad complex de

generalizare şi abstractizare.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material

publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare întregirii cunoştinţelor în

domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale,

metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea

practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, prin

dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-

consultatiilor:

4

Structura cursului în tehnologie IFR

Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Noţiuni introductive.Obiectul şi importanţa dreptului roman (4

ore)

Unitatea de învăţare 2. Istoria socială şi politică a Romei (4 ore)

Unitatea de învăţare 3. Izvoarele dreptului roman (2 ore)

Unitatea de învăţare 4. Procedura civilă în dreptul roman.Procedura legisacţiunilor (2 ore)

Unitatea de învăţare 5. Procedura civilă în dreptul roman.Procedura formulară (2 ore)

Unitatea de învăţare 6. Procedura civilă în dreptul roman.Procedura extraordinară (2 ore)

Unitatea de învăţare 7. Persoanele în dreptul roman. Capacitatea juridică a

persoanelor.Sclavii (2 ore)

Unitatea de învăţare 8. Persoanele în dreptul roman.Oamenii liberi(2ore)

Unitatea de învăţare 9. Familia în dreptul roman (2 ore)

Unitatea de învăţare 10. Persoanele juridice.Tutela şi curatela (2 ore)

Unitatea de învăţare 11. Drepturile reale.Bunurile.Posesiunea (2 ore)

Unitatea de învăţare 12. Drepturile reale asupra bunului altuia (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, simulări

de teste/teme de control după tematica de mai jos:

1. Principalele mijloace prin care sclavul putea participa, în fapt, la viaţa juridică a cetăţii (5 ore)

2. Procedura civilă romană (5 ore)

Bibliografie:

1. Gheorghe Bică şi colaboratorii – „Drept roman”, vol I şi II Editura Sitech, Craiova, 2004;

2. Vl. Hanga, „Drept privat roman”, Bucureşti, 1978;

3. M. Jacotă, „Evoluţia capacităţii juridice în dreptul roman”, Bucureşti, 1978;

4. E. Molcuţ, D. Oancea, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2002

5. Theodor Sâmbrian, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2001;

6. Şt. Cocoş, „Drept roman. Breviar”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

7. Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,Casa de Editură şi

Presă Şansa, 1994.

8. Popa, Vasile Val,Drept privat roman,Bucureşti, Editura ALL Beck, 2004.

9. Longinescu, S. G.,Elemente de drept roman, 2 volume, Bucureşti, Tipografia Soc.Anonime „Curierul

Judiciar", 1929.

5

10. Gaius,Instituţiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de Aurel

N. Popescu, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1982.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea şi

evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.


Succesiunile.Succesiunea legală

Cuprins:

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Succesiunea ab intestat după reformele împăratului Justinian

1.3.2. Succesiuni extraordinare

1.1. Introducere

Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor juridice

care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către

urmaşii săi.

Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii juridice de la o

persoană la alta, înlocuirea persoanei putând avea loc în integralitatea

patrimoniului său , ceea ce constituie o succesiune cu titlu universal,

sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o succesiune cu

titlu particular. Succesiunile (hereditas) reprezintă o transmitere a

patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a murit, succesorilor

săi. Hereditas este definită şi totalitatea bunurilor lăsate de o persoană

decedată.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe:

- Tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge

- Tendinţa de înlăturare a formalismului în dobândirea

succesiunii

Romanii au cunoscut trei sisteme succesorale :

- Succesiunea legală (ab intestat)

6

- Succesiunea testamentară – este cea lăsată prin tesatament

- Succesiunea deferită contra testamentului


Obiectivele unităţii de învăţare:

pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la

dreptul succesoral roman.

dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi folosirea corectă

a judecăţilor logice în interpretarea normelor de drept;

transmiterea conceptelor şi principiilor fundamentale ale

dreptului; dezvoltarea noţiunilor istorice de bază, formarea

unor noţiuni noi, cu un grad complex de generalizare şi

abstractizare.

Cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi

evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sitemului de

drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene:

dreptul roman;

abordarea comparatvă a instituţiilor şi principiilor dreptului

civil românesc cu cele ale dreptului roman; formarea unui

vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român.

cunoaşterea principiilor dreptului roman care, aplicat vreme de

peste un mileniu statului roman, a influenţat până în zilele

noastre dezvoltarea universală a dreptului;

asigurarea însuşirii de către studenţi a cunoştinţelor privind

instituţiile şi legile romane;

înţelegerea prezenţei conceptelor şi instituţiilor juridice

romane în dreptul actual al României.

Competenţele unităţii de învăţare:

Odată cu însuşirea noţiunilor şi aprofundarea acestora, studenţii vor

fi capabili să:

cunoască principiile şi instituţiile fundamentale ale dreptului

roman;

înţeleagă evoluţia istorică a instituţiilor de drept roman în

funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice;

perceapă şi să utilizeze limbajul juridic bazat pe terminologia

latină;

însuşească noţiunile de bază cu privire la transmiterea

patrimoniului în perioada romană;

aibă capacitate de sintetizare şi interpretare a informaţiilor

primite, de rezolvare a unor probleme de bază şi extinderea la

probleme specifice;

aibă capacitatea de a interpreta şi explica reglementările în

vigoare prin prisma evoluţiei lor istorice.

7

Timpul alocat unităţii: 4 ore


1.3.1. Succesiunea ab intestat după reformele împăratului

Justinian

Succesiunea ab intestat, cea mai veche formă de transmitere mortis

causa a patrimoniului, se mai naşte şi moştenirea legală sau legitimă,

întrucât este reglementată de Legea celor XII table.

Această succesiune se deschidea numai în cazul în care:

- decuius nu a lăsat testament

- testamentul era lovit de o cauză de nulitate

- Heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea.

Legea celor XII Table cuprindea 3 categorii de moştenitori civili:

- Sui heredes (cei ce se moştenesc pe ei însuşi)

Nu sunt sui heredes: soţia căsătorită fără manus, fiul emancipat

- Adgnatus proximus (cei mai apropiaţi colaterali) sunt persoanele care

vin la succesiune în lipsa moştenitorilor sui heredes.

- Gentiles sunt persoanele chemate la moştenire în lipsa primelor două

categorii de moştenitori, care îşi împart moştenirea în părţi egale

Succesiunea ab intestat – după dreptul pretorian

Împăratul Justinian, în lucrarea sa Digestele a definit Dreptul pretorian

ca fiind ca fiind dreptul stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul

dreptului civil, pentru a-l îmbunătăţi sau completa conform binelui

public.

Moştenirea pretoriană cunoaşte următoarele clase de moştenitori:

- Bonorum possessio unde liberi, constituie categoria de moştenitori

formată din sui herdes, persoane în calitate de descendenţi şi deci rude

de sânge ale defunctului.

- Bonorum pssessio unde legitimi, constituie categoria de moştenitori

în care intră agnaţii şi gentilii.

- Bonorum possessio unde cognati, constituie clasa de moştenitori

formată din rudele de sânge.

- Bonorum possessio unde vir et uxor – constituia clasa de moştenitori

pretorieni formată din soţia şi soţul supravieţuitor , în cazul căsătoriei

fără manus.

Succesiunea ab intestat – după dreptul imperial, până la Reformele

Împăratului Justinian

În perioada clasică au fost adoptate două senatusconsulte importante

8

pentru dreptul succesoral roman din acea perioadă:

- Senatusconsultul Tertulian – acorda drept de succesiune mamei faţă

de copii ei, chiar nelegimiti, cu condiţia ca aceştia să fie sui iuris, adică

să aibă bunuri proprii.

- Senatusconsultul Orfitian – acorda drept de moştenire copiilor

rezultaţi din căsătoria fără manus, care erau chemaţi la succesiunea

mamei lor înaintea tuturor agnaţilor.

Succesiunea ab intestat – după Reformele Împăratului Justinian

Împăratul Justinian a reformat total sistemul succesoral din dreptul

roman . Au fost create 4 categorii de moştenitori:

- Descendenţii – indiferent de sex , dacă se afalu sau nu în patria

potestae

- Ascendenţii (părinţii,bunicii,străbunicii) şi colateralii privilegiaţi,

respectiv – fraţii şi surorile bune şi copii lor

- Colateralii privilegiaţi – adică fraţii şi surorile consaquini şi uterini şi

copii lor.

- Colateralii mai îndepărtaţi până la gr. al IV lea.

1.3.2. Succesiuni extraordinare

Succesiuni extraordinare

Sunt succesiunile grupate în 3 mari categorii:

- Succesiunea văduvei

- Succesiunea copiilor naturali

- Succesiunea statului.

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Vorbind despre dobândirea bunurilor, Gaius (II.97), urmat de Justinian, face distincţie între

dobândirea fiecărui bun în parte şi dobândirea unei universalităţi de bunuri. Astfel, unele bunuri le putem

dobândi cu titlu singular (per singulas res), iar altele le putem dobândi cu titlu universal (per

universitatem). Toate aceste moduri de dobândire a bunurilor pot fi denumite, într-un sens foarte larg,

succesiune deoarece ele au în comun urmarea unei persoane în dreptul/drepturile unei alte persoane. Într-

un sens restrâns, ordinar, al cuvântului, succesiunea are în vedere succesiunea pentru cauză de moarte.

De regulă, prin aceasta se are în vedere succesiunea cu titlu universal (succesio mortis causa per

universitatem). Conform unei definţii celebre a lui Iulian, succesiunea reprezintă dobândirea totalităţii

bunurilor pe care le-a avut defunctul. În aceste condiţii, pentru a exista succesiune, trebuie să existe o

persoană decedată, un patrimoniu transmis prin anumite modalităţi şi unul sau mai mulţi succesori.

Defunctul al cărui patrimoniu era transmis succesorilor era denumit de cujus ca o prescurtare a perifrazei

de cujus successione agitur –“cel despre a cărui succesiune este vorba”- prin care acesta era desemnat în

textele juridice. Succesorii erau de regulă membrii familiei agnatice (heredes sui), dar şi persoane din

afara familiei. Succesiunea cu titlu universal pentru cauză de moarte era de două feluri: o succesiune

recunoscută de dreptul civil care se numea hereditas şi o succesiune recunoscută de dreptul pretorian care

9

se numea bonorum possessio. Atât hereditas cât şi bonorum possessio puteau fi transmise fie în baza unui

testament (succesio testamentaria), fie în baza legii/puterii magistratului (succesio ab intestatio).

Concepte şi termeni de reţinut

Drept roman, instituţiile dreptului roman,sistem juridic,diviuziunea dreptului

roman,principii,principii,succesiune ab intestat, succesiune testamentară,drept pretorian,defunct,familia

agnatică,succesiune extraordinară.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. În perioada clasică au fost adoptate două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral

roman din acea perioadă. Acestea erau:

2. Care erau succesiunile extraordinare (successiones extraordinem) , stabilite in afara claselor de

mostenitori cunoscute (descendentii, ascendentii, colateralii privilegiati si colateralii mai

indepartati)?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Sub influenta caror tendinte a evoluat Dreptul roman succesoral ?

a) Tendinta ocrotirii rudeniei de sange

b) Tendinta de înlaturare a formalismului în dobandirea succesiunii

c) Tendinta ocrotirii rudeniei de sange si tendinta de inlaturare a formalismului in

dobandirea succesiunii

2. Care erau categoriile de mostenitori civili prevazute de Legea celor XII Table , lege ce

reglementa succesiunea legala sau legitima ?

a) Sui heredes (cei ce se mostenesc pe ei insisi) si agnatus proximus(cei mai apropiati

colaterali)

b) Sui heredes si gentiles( memebrii gintii chemati la mostenire)

c) Sui heredes, agnatus proximus si gentiles

3. Care erau clasele de mostenitori recunoscute de succesiunea legala creata prin formele

pretorului, denumita si bonorum possesio (posesiunea bunurilor succesorale sau mostenirea

pretoriana) ?

10

a) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde legitimi

b) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde cognati

c) Bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio

unde cognati si bonorum possessio unde vir et uxor

4. Din ce clasa de mostenitori faceau parte agnatii si gentilii, clasa de mostenitori

recunoscuta de succesiunea legala creata prin formele pretorului ?

a) Bonorum possessio unde liberi

b) Bonorum possessio unde legitimi

c) Bonorum possessio unde cognati

5. Care sunt clasele de mostenitori create prin reforma Imparatului Justinian, cel care a

revolutionat sistemul succesoral din dreptul roman ?

a) Descendentii, ascendentii colaterali, colateralii privilegiati si colateralii mai indepartati

b) Ascendentii colaterali, colateralii privilegiati si colateralii mai indepartati

c) Descendentii, ascendentii colaterali si colateralii privilegiati

Bibliografie obligatorie

Gheorghe Bică şi colaboratorii – „Drept roman”, vol I şi II Editura Sitech, Craiova, 2004;

Vl. Hanga, „Drept privat roman”, Bucureşti, 1978;

M. Jacotă, „Evoluţia capacităţii juridice în dreptul roman”, Bucureşti, 1978;

E. Molcuţ, D. Oancea, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2002

Theodor Sâmbrian, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2001;

Şt. Cocoş, „Drept roman. Breviar”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,Casa de

Editură şi Presă Şansa, 1994.

Popa, Vasile Val,Drept privat roman,Bucureşti, Editura ALL Beck, 2004.

Longinescu, S. G.,Elemente de drept roman, 2 volume, Bucureşti, Tipografia Soc.Anonime

„Curierul Judiciar", 1929.

11


Succesiunile.Succesiunea testamentară

Cuprins:

2.1. Introducere



2.3.1. Formele testamentului

2.3.2. Instituirea de moştenitori

2.3.3. Subsituirea de moştenitori

2.1. Introducere

Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor juridice

care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către

urmaşii săi.

Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii juridice de la o

persoană la alta, înlocuirea persoanei putând avea loc în integralitatea

patrimoniului său , ceea ce constituie o succesiune cu titlu universal,

sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o succesiune cu

titlu particular.

Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin

care o persoană îşi instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul

sau mai mulţi moştenitori. Testamentul era un act de ultimă voinţă

deoarece el producea efecte doar după moartea celui care dispunea.

Era un act unilateral deoarece producea efecte prin simpla

manifestare de voinţă a testatorului. De aceea, el putea fi oricând

revocat de acesta înainte de deces. Testamentul trebuia să instituie un

moştenitor care să continue persoana defunctului. Aceasta era o

condiţie fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229),

instituirea de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia întregului

testament”. În cele din urmă, testamentul era un act formalist

deoarece trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la

constituirea sa.

12




dreptul succesoral roman.






abstractizare.

cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi


drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene:

dreptul roman;


civil românesc cu cele ale dreptului roman;

formarea unui vocabular juridic necesar abordării dreptului

privat român;









Odată cu însuşirea noţiunilor din cursuri şi aprofundarea acestora,

studenţii vor fi capabili să:


roman; înţeleagă evoluţia istorică a instituţiilor de drept roman

în funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice;


latină;

însuşească noţiunile de bază cu privire la transmiterea

patrimoniului din perioada romană ;



probleme specifice;




13


2.3.1. Formele şi caracterele testamentului

Testamentul este actul solemn prin care o persoana, numită testator,

instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia să-i execute

ultima dorinţă.

Caracterele testamentului:

a) Era un act civil accesibil numai cetăţenilor romani (iuris civilis)

b) Era un act juridic unilateral de voinţă

c) Era un act juridic revocabil

d) Era un act exclusiv personal

e) Era un act juridic formal

f) Efectele juridice ale testamentului se produceau numai după moartea

testatorului

Formele testamentului

În epoca veche au fost cunoscute trei forme de testament:

- Testamentum calatis comitiis – cel mai vechi şi îmbrăca forma unei

legi votată de comitia curiata; acesta cunoştea incovenientul că era

accesibil doar patricienilo, deoarece doar aceştia participau la lucrările

comitiei curiata.

- Testamentum in procinctu (testamentul în faţa armatei gata de luptă

sau în apropierea luptei)

Acesta presupunea exprimarea ultimei voinţe a testatoruli în faţa

centuriei din care făcea parte; rezultând faptul că era accesibil tuturor

cetăţenilor romani, dar cu condiţia să aibă vârst cuprinsă între 17 şi 46

de ani şi să facă parte din legiunile combatante.

- Testamentum per aes et libram (testamentul prin aramă şi balanţă) –

reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare. A cunoscut în

evoluţia sa trei faze principale:

Mancipatio familiae - reprezintă o vânzarea fictivă a patrimoniului .

Se transmitea proprietatea bunurilor succesorale unui executor

testamentar (emptor familiae) , în baza unei convenţii numită pact

fiduciar.

Testamentul per aes ei librarum publicum – presupunea

transmisiunea bunurilor succesorale către emptor familiae doar cu titlu

de detenşiune, acesta fiind un simplu detentor.

Testamentum per aes et libram secretum – conta în faptul că numele

moştenitorilor nu mai este cunoscut dinainte.

În epoca clasică existau următoarele forme de testament:

- Testamentul nuncupativ – este actul care constă într-o declaraţie

verbală , pronunţată cu voce tare, în prezenţa a şapte martori.

- Testamentul pretorian – consta într-un înscris care purta sigiliile a

14

şapte martori

- Testamentul militar – era tesamentul întocmit de soldat ; acesta nu

presupunea vreo condiţie de formă .

În epoca postclasică au fost cunoscute următoarele forme de testament:

- Tertamentum tripertium – era redactat în faţa unui notar. Era alcătuit

din trei categorii de norme: norme de drept civil, norme de drept

pretorian, norme prevăzute de constituţiile imperiale.

- Testamentum parentis inter liberos (testamentul părinţilor în favoarea

copiilor)

- Testamentum per holographam scripturam (testamentul olograf) – nu

necesita prezenţa martorilor

- Testamentum principi oblatum – era testamentul scris şi apoi remis

spre păstrare într-o arhivă publică.

- Testamentum apud acta conditium – era acela care era înscris într-un

registru de către funcţionarii publici.

- Testamentum ruri conditum (testamentul rural) – era acel testament

care admitea ca cei 5 martori să fie şi necunoscători de carte

- Testamentum tempore pestis conditum – testamentul întocmit în

timpul unei calamităţi

- Testamentum excepţional – întocmit în condiţii deosebite , când

testatorul era în imposibilitatea de a vorbi, auzi sau vedea.

Facerea testamentul reprezintă capacitatea unei persoane de a-şi face

testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi

capacitatea de a veni la succesiune în caliate de succesor.

Capacitatea testamentară era : testamenti factio activa – desemna

aptitudinea persoanei de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la

întocmirea unui testament şi testamenti factio pasiva - capacitatea de a

veni la succesiune în caliate de succesor.

2.3.2. Instituirea de moştenitori

Pentru ca un testament să fie încheiat valabil se impunea instituirea

de moştenitori cu respecatrea unor condiţii de formă şi condiţii de

fond.

Condiţiile de formă: instituirea de moştenitori treia să fie scrisă în

fruntea testamentului şi aceasta trebuia făcută în termeni imperativi şi

solemni.

Condiţiile de fond sunt exprimate în cele două principii care

guvernau materia succesiunii testamentare : „nimeni nu poate muri în

parte cu testament şi în parte fără testament„ şi „o dată moştenitor ,

pentru totdeauna moştenitor”.

2.3.3.Substituirea de moştenitori

Substituirea de moştenitori constă în instituirea unei persoane, ca

moştenitor, în locul alteia.

Subtituirea de moştenitor îmbracă trei forme:

- Substituirea vulgară - cea mai obişnuită şi frecvent folosită

- Substituirea pupilară – constă în desemnarea unui moştenitor

pentru fiul impuber în situaţia în care aceta ar deceda înainte să

devină puber

- Substituirea quasipupilară – constă în numirea de către testator

15

a unui moştenitor pentru fiul alienat.



1. Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o persoană îşi

instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul era un

act de ultimă voinţă deoarece el producea efecte doar după moartea celui care dispunea. Era un act

unilateral deoarece producea efecte prin simpla manifestare de voinţă a testatorului. De aceea, el putea fi

oricând revocat de acesta înainte de deces. Testamentul trebuia să instituie un moştenitor care să continue

persoana defunctului. Aceasta era o condiţie fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229),

instituirea de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia întregului testament”. În cele din urmă,

testamentul era un act formalist deoarece trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la

constituirea sa.

2. Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi instituit moştenitor în conformitate cu

normele dreptului civil roman. Pentru aceasta era nevoie de existenţa fie a capacităţii juridice de a testa

(factio testamenti pasiva), fie a capacităţii juridice de a fi instituit moştenitor (factio testamenti pasiva).

3. Pe lângă condiţiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman cerea respectarea a o serie de

formalităţi la întocmirea testamentului. Îndeplinirea lor determina validitatea testamentului respectiv.

Pentru a îndepărta însă condiţiile de formă uneori prea rigide, pretorul a intervenit, sancţionând un

testament de drept pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis comitiis, testamentul in

procintu, testamentul mancipatio familiae, testamentul per aes et libram. Testamentul pretorian era

testamentul întocmit prin redactarea unui înscris întărit cu peceţile a şapte martori. Testamentele epocii

Dominatului sunt testamentul apud acta conditum, testamentul principi oblatum, testamentul nuncupativ,

testamentul olograf.

4. Instituirea unuia sau mai multor moştenitori era elementul şi obiectivul fundamental al oricărui

testament. Fără o astfel de instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui moştenitor/moştenitori se

făcea pentru întreg patrimoniul, cu excluderea oricăror moştenitori ab intestat. Pentru a fi valabilă,

instituirea de moştenitor trebuia să respecte anumite condiţii de formă şi de fond.

5. Testamentul devenea nul ab initio dacă nu fuseseră respectate formele de fond şi de formă cerute

pentru validitatea acestuia. Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul în momentul în care testatorul

suferea o capitis deminutio. În cazul în care el murea în prizonierat, testamentul era considerat valid în

baza legii Cornelia ce-l considera mort în momentul căderii în prizonierat. În cazul în care testatorului i se

născuseră ulterior întocmirii testamentului copii legitimi, testamentul devenea nul, deoarece tatăl era

obligat să se pronunţe asupra fiecărui moştenitor fie instituindu-l, fie desmoştenindu-l. Pentru a se evita

16

totuşi nulitatea testamentului, s-a acceptat, în epoca imperială, ca testatorul să instituie sau să

dezmoştenească anticipat pe copiii ce s-ar fi născut după întocmirea testamentului. În sfârşit, testamentul

devenea nul în cazul în care nici unul dintre succesorii instituiţi nu acceptaseră moştenirea. Fiind un act

unilateral, testamentul putea fi revocat oricând de către testator înaintea morţii sale.

6. Deşi Legea celor XII Table recunoştea lui pater familias o libertate deplină de a testa –“după cum

a dispus prin testament de averea sa aşa să fie” (uti legassit super pecunia tutelave suae rei ita jus esto)-

dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei libertăţi. Pornind de la ideea că succesiunea în

cadrul familiei prevalează libertăţii de a testa, s-au pus la dispoziţia succesorilor legitimi două garanţii:

una de formă, privind obligaţia lui pater familias de a dezmoşteni expres anumite categorii de

prezumptibili moştenitori şi una de fond, privind interdicţia de a dezmoşteni anumiţi moştenitori fără

existenţa unor raţiuni întemeiate.



roman,principii,principii, testament, act formalist, succesiune, dezmoştenire, moştenitor,capitis

deminutio.


1. Care era caracterul testamentului , reglementat de dreptul succesoral roman ?

2. Ce persoane nu aveau capacitatea speciala, (testamenti factio pasiva) in sensul ca acestia nu puteau

dobandi mostenirea fara aprobarea expresa a lui pater familias ?


1. Care erau categoriile de mostenitori civili prevazute de Legea celor XII Table , lege ce

reglementa succesiunea legala sau legitima ?

a) Sui heredes (cei ce se mostenesc pe ei insisi) si agnatus proximus(cei mai apropiati

colaterali)

b) Sui heredes si gentiles( memebrii gintii chemati la mostenire)

c) Sui heredes, agnatus proximus si gentiles

2. Care erau clasele de mostenitori recunoscute de succesiunea legala creata prin formele

pretorului, denumita si bonorum possesio (posesiunea bunurilor succesorale sau mostenirea

pretoriana) ?

a) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde legitimi

17

b) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde cognati

c) Bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio

unde cognati si bonorum possessio unde vir et uxor

3. Care este criteriul mostenirii care a stat la baza sistemului succesoral din timpul

Imparatului Justinian ?

a) Agnatiunea

b) Rudenia de sange sau agnatii

c) Rudenia de sange

4. Care erau succesiunile extraordinare (successiones extraordinem) , stabilite in afara

claselor de mostenitori cunoscute (descendentii, ascendentii, colateralii privilegiati si colateralii

mai indepartati)?

a) Succesiunea vaduvei sarace si succesiunea copiilor naturali

b) Succesiunea statului

c) Succesiunea vaduvei sarace , succesiunea copiilor naturali si Succesiunea statului

5. Care era caracterul testamentului , reglementat de dreptul succesoral roman ?

a) Era un act accesibil doar cetatenilor romani

b) Era un act juridic bilateral, pentru valabilitatea sa fiind necesar acordul de vointa al

partilor

c) Era un act juridic irevocabil, pastrandu-si forma si continutul asa cum fusesera redactate













18


Succesiunea deferită contra testamentului. Dobândirea şi apărarea moştenirii. Legate şi

fideicomise

Cuprins:

3.1. Introducere



3.3.1. Clasificarea moştenitorilor

3.3.2. Acceptarea moştenirii

3.3.3. Repudiera moştenirii

3.1. Introducere

Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor

juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct

către urmaşii săi.

Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii

juridice de la o persoană la alta, înlocuirea persoanei putând avea loc

în integralitatea patrimoniului său , ceea ce constituie o succesiune cu

titlu universal, sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o

succesiune cu titlu particular.

Succesiunea deferită contra testamentului (hereditas contra

testamentum) reprezintă o transmitere a succesiunii în alt mod decât

este stipulată în testament.

Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două

situaţii:

- În cazul dezmoştenirii neregulate sau al

omisiunii

- În cazul dezmoştenirii regulate sau al

testamentului inoficios.

19



pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe

cu privire la dreptul succesoral roman.

dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi

folosirea corectă a judecăţilor logice în interpretarea normelor

de drept;

transmiterea conceptelor şi principiilor

fundamentale ale dreptului; dezvoltarea noţiunilor istorice de

bază, formarea unor noţiuni noi, cu un grad complex de


Cunoaşterea de către studenţii anului I a

modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului

în cadrul sitemului de drept care şi-a pus amprenta asupra

culturii juridice europene: dreptul roman;

abordarea comparatvă a instituţiilor şi

principiilor dreptului civil românesc cu cele ale dreptului

roman; formarea unui vocabular juridic necesar abordării

dreptului privat român.

cunoaşterea principiilor dreptului roman care,

aplicat vreme de peste un mileniu statului roman, a influenţat

până în zilele noastre dezvoltarea universală a dreptului;

asigurarea însuşirii de către studenţi a

cunoştinţelor privind instituţiile şi legile romane;

înţelegerea prezenţei conceptelor şi

instituţiilor juridice romane în dreptul actual al României.


Odată cu însuşirea noţiunilor din cursuri şi aprofundarea

acestora, studenţii vor fi capabili să:

cunoască principiile şi instituţiile

fundamentale ale dreptului roman; înţeleagă evoluţia istorică a

instituţiilor de drept roman în funcţie de condiţiile sociale,

economice şi politice;

perceapă şi să utilizeze limbajul juridic bazat

pe terminologia latină;

însuşească noţiunile de bază cu privire la

patrimoniul din perioada romană;

aibă capacitate de sintetizare şi interpretare a

informaţiilor primite, de rezolvare a unor probleme de bază şi

extinderea la probleme specifice;

aibă capacitatea de a interpreta şi explica

reglementările în vigoare prin prisma evoluţiei lor istorice.


20


3.3.1. Clasificarea moştenitorilor

Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două

situaţii:

-În cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii

-În cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.

Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea. Succesiunea

deferită contra testamentului este o aplicaţie a principiului simetriei în

materie succesorală , în sensul că aşa cum testatorul îşi poate numi

descendenţii tot aşa de bine poate să-i şi dezmoştenească, cu condiţia

să respecte anumite forme solemne. Testamentul prevedea astfel pe

lângă persoanle instituiete ca moştenitori şi persoanle dezmoştenite şi

se cerea ca dezmoştenirea să privească întrega succesiune.

În cazul dezmoştenirii unui fiu fără respectarea formulelor

solemne testamentul era nul, iar în cazul dezmoştenirii fiicelor sau

nepoţilor acesta putea fi rectificat.

Dezmoştenirea regulată sau testamentul inoficios

Acestă teorie porneşte de la faptul că testatorul nu poate dezmoşteni

fără motive întemeiate rudele sale, chiar dacă a respectat formele

cerute de lege. Testamentul inoficios este o creaţie a practicii

judecătoreşti romane, care a permis rudelor apropiate ale testatorului să

atace un astfel de testament , sub pretextul că autorul nu a fost în

deplinătatea facultăţilor mintale atunci când a formulat testamentul.

Acestă acţiune în justiţie se numea plângere cu privire la testamentul

inoficios. De acesta beneficiau doar ascendenţii şi descendenţii , iar

dintre colaterali numai fraţii şi surorile ; aceştia din urmă numai dacă

testamentul a fost întocmit în favoarea unei persoane turpis (exp.

curtezana) . Cerinţele pentru a putea introduce o astfel de cerere erau:

titularul acţiunii să nu fi primit cel puţin un sfert din ceea ce ar fi putut

primi ca moştenitor legal şi să nu fi existat o altă cale de acţiune. Exista

chiar posibilitatea ca testamentul să fie desfiinţat parţial în ciuda

principiului care guverna succesiunea, atunci când acesta viza o

persoană morală.

În timpul lui Justinian s-au stabilit: rudele care puteau uza de

acţiunea în instanţă, partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit

dezmoştenitorilor şi cauzele care justificau atitudinea testatorului de a-

şi dezmoşteni descendenţii. Din punct de vedere al acceptării

succesiunii, moştenitorii se clasificau în trei categorii:

21

- Heredes sui et necesarii , adică moştenitorii

din clasa sui heredes. Făceau parte din această clasă toţi aceia

care după moartea lui pater familias deveneau sui iuris.

- Heredes necesarii – făceau parte din această

categori scalvii instituiţi ca moştenitori prin testamentşi

totodată dezrobiţi.

- Heredes voluntarii – era categoria de

moştenitori din care făceau parte voluntarii sau moştenitorii

străini şi cuprindea persoanele străine de familie şi colateralii.

3.3.2. Acceptarea moştenirii

Moştenitorii care acceptau succesiunea erau obligaţi să

recurgă la una din formele acceptării. Erau cunoscute trei forme de

acceptare a succesiunii şi anume:

a) Cretio era o declaraţie de acceptare a unei succesiuni şi

reprezintă cel mai vechi mod de acceptare a succesiunii; era impusă de

testator, devenea obligatorie pentru cel care devenea moştenitor şi

trebuia exercitată într-un termen de 100 zile de la moartea testatorului

sau din momentul în care moştenitorul lua cunoştinţă de deces.

b) Pro herede gestio (gestiunea ca moştenitor), consta într-un

act de administrarea a bunurilor succesorale

c) Nuda voluntas (simpla voinţă) era o formă de acceptare a

succesiunii care presupunea doar simpla manifestare de voinţă prin

care moştenitorul accepta moştenirea.

Efectele acceptării succesiunii

a) Confuziunea patrimoniilor – ceea ce înseamnă că

patrimoniul defunctului se contopeşte cu patrimoniul moştenitorului ca

efect al acceptării . Neajunsurile apărute au fost remediate de împăratul

Justinian prin introducerea beneficiului de inventar , în baza căruia

moştenitorul făcea un inventar al bunurilor succesorale şi răspundea

pentru datoriile succesiunii numai în limitele activului succesoral. De

asemenea , pretorul a creat separatio bonnorum , pentru situaţia în

caremoştenitorul era insolvabil şi astfel se împiedica producerea

confuziunii patrimoniilor.

b) Dobândirea dreptului de proprietate – în situaţia în care

existau mai mulţi moştenitori; creanţele şi datoriile erau împărţite de

drept între ei, iar bunurile corporale erau dobândite în indiviziune.

c) Raportul bunurilor- presupunea adăpugarea la masa

succesorală a bunurilor primite de moştenitor de la pater familias, în

timpul vieţii acestuia.

3.3.3. Reupdierea moştenirii

Moştenirea poate fi refuzată doar de moştenitorii străini sau

voluntari. Repudierea moştenirii se putea face în mod tacit sau expres,

fără vreun act solemn şi acesta era irevocabilă. Repudierea avea

următoarele efecte juridice:

Ius adcrescendi – partea de moştenire refuzată de unii

moştenitori revenea celorlalţi moştenitori de acelaşi grad.

Deschiderea substituţiei vulgare - atunci când unicul

moştenitor instituit prin testament renunţa la moştenire. În

situaţia în care testatorl nu prevăzuse un substituit se deschidea

22

succesiunea ab intestat.

Trecerea bunurilor succesorale în patrimoniul statului-

primea moştenirea sub beneficiul de inventar, răspunderea

limitându-se la activul patrimoniului.

Sancţiunea moştenirii

Pentru a putea face o prezentare corectă a sancţiunii acesteia în dreptul

roman mai întâi trebuie definite:

a) Moştenirea civilă – este sancţionată prin

hereditatis petitio , ce putea fi exercitată împotriva celui care

deţinea, în fapt, stăpânirea întregii moşteniri.

b) Moştenirea pretoriană avea la dispoziţie

interdictul quorum bonorum – recunoaşterea de către pretor

mai întâi a calităţii de moştenitor şi apoi îl pune în posesia

bunurilor succesorale.

Legate şi fideicomise

Legatul (legtum) este o dispoziţie formulată în

termeni imperativi şi solemni, asupra moştenitorului instituit, prin care

testatorul dispune de un bun individual determinat în profitul unei

persoane numită legatar.

Până la impăratul Justinian dreptul roman a cunoscut patru

forme de legate:

- Legatul per vindicationem (prin revendicare)

- Legatul per damnationem (prin obligaţie)

- Legatul sinendi modo (cu titlu de permisiune)

- Legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte)

Legatele presupuneau îndeplinirea unor condiţii de fond:

testatorul trebuia să aibă testamenti factio pasiva şi executarea legatelor

apăsa asupra moştenitorului instituit.

Fideicomisele

Fideicomisul este un act de ultimă voinţă prin care o

persoană roagă o altă persoană numită fiduciar să transmită un anumit

bun, o parte din moştenire sau întreaga moştenire unei a treia persoană

numită fideicomisar. În dreptul roman fideicomisele erau de două

tipuri:

- Fideicomisul de familie

- Fideicomisul de ereditate



1. Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o persoană îşi

instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul era un act de

ultimă voinţă deoarece el producea efecte doar după moartea celui care dispunea. Era un act unilateral

deoarece producea efecte prin simpla manifestare de voinţă a testatorului. De aceea, el putea fi oricând

revocat de acesta înainte de deces. Testamentul trebuia să instituie un moştenitor care să continue

persoana defunctului. Aceasta era o condiţie fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229),

23

instituirea de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia întregului testament”. În cele din urmă,

testamentul era un act formalist deoarece trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la

constituirea sa.

2. Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi instituit moştenitor în conformitate

cu normele dreptului civil roman. Pentru aceasta era nevoie de existenţa fie a capacităţii juridice de a testa

(factio testamenti pasiva), fie a capacităţii juridice de a fi instituit moştenitor (factio testamenti pasiva).

3. Pe lângă condiţiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman cerea respectarea a o serie de

formalităţi la întocmirea testamentului. Îndeplinirea lor determina validitatea testamentului respectiv.

Pentru a îndepărta însă condiţiile de formă uneori prea rigide, pretorul a intervenit, sancţionând un

testament de drept pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis comitiis, testamentul in

procintu, testamentul mancipatio familiae, testamentul per aes et libram. Testamentul pretorian era

testamentul întocmit prin redactarea unui înscris întărit cu peceţile a şapte martori. Testamentele epocii

Dominatului sunt testamentul apud acta conditum, testamentul principi oblatum, testamentul nuncupativ,

testamentul olograf.

4. Instituirea unuia sau mai multor moştenitori era elementul şi obiectivul fundamental al oricărui

testament. Fără o astfel de instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui moştenitor/moştenitori se

făcea pentru întreg patrimoniul, cu excluderea oricăror moştenitori ab intestat. Pentru a fi valabilă,

instituirea de moştenitor trebuia să respecte anumite condiţii de formă şi de fond.

5. Testamentul devenea nul ab initio dacă nu fuseseră respectate formele de fond şi de formă

cerute pentru validitatea acestuia. Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul în momentul în care

testatorul suferea o capitis deminutio. În cazul în care el murea în prizonierat, testamentul era considerat

valid în baza legii Cornelia ce-l considera mort în momentul căderii în prizonierat. În cazul în care

testatorului i se născuseră ulterior întocmirii testamentului copii legitimi, testamentul devenea nul,

deoarece tatăl era obligat să se pronunţe asupra fiecărui moştenitor fie instituindu-l, fie desmoştenindu-l.

Pentru a se evita totuşi nulitatea testamentului, s-a acceptat, în epoca imperială, ca testatorul să instituie

sau să dezmoştenească anticipat pe copiii ce s-ar fi născut după întocmirea testamentului. În sfârşit,

testamentul devenea nul în cazul în care nici unul dintre succesorii instituiţi nu acceptaseră moştenirea.

Fiind un act unilateral, testamentul putea fi revocat oricând de către testator înaintea morţii sale.

6. Deşi Legea celor XII Table recunoştea lui pater familias o libertate deplină de a testa –“după

cum a dispus prin testament de averea sa aşa să fie” (uti legassit super pecunia tutelave suae rei ita jus

esto)- dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei libertăţi. Pornind de la ideea că succesiunea

în cadrul familiei prevalează libertăţii de a testa, s-au pus la dispoziţia succesorilor legitimi două garanţii:

una de formă, privind obligaţia lui pater familias de a dezmoşteni expres anumite categorii de

prezumptibili moştenitori şi una de fond, privind interdicţia de a dezmoşteni anumiţi moştenitori fără

existenţa unor raţiuni întemeiate.



roman,principii,principii, legate, fiseicomise, succesiune.


1 .Care este procedeul juridic creat de pretor si ulterior de imparatul Justinian, prin care s-a

remediat consecinta pagubitoare pentru creditorii defunctului, in conditiile in care mostenitorii refuzau

succesiunea incarcata de datorii ?

2. Care erau formele pe care le imbraca substituirea de mostenitor?

24


1. In care dintre sistemele succesorale cunoscute de dreptul succesoral roman era recunoscuta

posibilitatea testatorului de a-si dezmosteni descendentii cu conditia respectarii anumitor forme

solemne ?

a) Succesiunea legala sau ab intestat

b) Succesiunea testamentara

c) Succesiunea deferita contra testamentului, in situatia dezmostenirii neregulate sau

omisiunii

2. Care este procedeul juridic creat de pretor, prin care s-a remediat consecinta pagubitoare pentru

creditorii defunctului, in conditiile in care mostenitorul era insolvabil ?

a) Separatio bonnorum

b) Beneficium inventarii

c) Raportul bunurilor

3. Ce desemneaza ius adcrescendi , ca efect al repudierii mostenirii (repudiatio hereditatis) ?

a) Deschiderea succesiunii ab intestat in situatia in care unicul mostenitor instituit prin

testament renunta la mostenire si testatorul nu prevazuse un substituit

b) Trecerea bunurilor succesorale in patrimoniul statului

c) Daca existau mai multi mostenitori de acealsi grad, partea celui care renunta revenea

celorlalti mostenitori care acceptasera succesiunea.

4. Ce desemneaza deschiderea substitutiei vulgare , ca efect al repudierii mostenirii (repudiatio

hereditatis) ?

a) Deschiderea succesiunii ab intestat in situatia in care unicul mostenitor instituit prin

testament renunta la mostenire si testatorul nu prevazuse un substituit

b) Trecerea bunurilor succesorale in patrimoniul statului

c) Daca existau mai multi mostenitori de acealsi grad, partea celui care renunta revenea

celorlalti mostenitori care acceptasera succesiunea.

25

5. Care era conditiile trecerii bunurilor in patrimoniul statului , ca efect al repudierii mostenirii

(repudiatio hereditatis) ?

a) Trecerea bunurilor in patrimoniul statului atunci cand nu existau mostenitori , iar

mostenirea era incarcata de datorii

b) Trecerea bunurilor in patrimoniul statului atunci cand existau mostenitori

indiferent de gradul de rudenie al acestora cu defunctul

c) Trecerea bunurilor succesorale in patrimoniul statului atunci cand nu existau

mostenitori si statul mostenea intra vires hereditates (sub beneficiul de inventar)


Gheorghe Bică şi colaboratorii – „Drept roman”, vol I şi II Editura Sitech,

Craiova, 2004;





Şt. Cocoş, „Drept roman. Breviar”, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2000.

Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman,

Bucureşti,Casa de Editură şi Presă Şansa, 1994.


Longinescu, S. G.,Elemente de drept roman, 2 volume, Bucureşti, Tipografia

Soc.Anonime „Curierul Judiciar", 1929.

26


Obligaţiile.Noţiunea, clasificarea şi elementele contractelor

Cuprins:

4.1. Introducere



4.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

4.3.2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

4.3.3. Clasificarea obligaţiilor după numărul de persoane care participă la

raportul juridic obligaţional

4.3.4. Elementele obligaţiilor

4.1. Introducere

Juristconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei

„natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau

ne este construită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne

transmite proprietatea unui lucru , a face ceva sua a îndeplini o

prestaţiune”.

A doua definiţie a obligaţiei este preluată din Institutele lui

Justinian şi se apropie mai mult de accepţiunea modernă: obligaţia

este legătura juridică prin care suntem siliţi a plăti ceva conform

drepturilor cetăţii noastre.




dreptul succesoral roman;






abstractizare;

cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi


drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene

27

dreptul roman;



vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român;


















periodicizarea dreptului roman;







28


4.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

În Institutele lui Gaius se afirmă că obligaţiile izvorăsc fie

din contracte, fie din delicte. Această clasificare bipartită a fost

înlocuită de către celebrul jurisconsult cu una tripartită: contracte,

delicte şi alte izvoare de obligaţiuni, „variae causarum figurae”.

Justinian a introdus o clasificare cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor:

contracte, quasicontracte, delicte şi quasidelicte.

Deşi clasificarea lui Justinian omite anumite izvoare de

obligaţii, ea a fost preluată cu ocazia elaborării codurilor civile,

deoarece asigură cadrul necesar pentru tratarea sistematică a materiei.

a) Obligaţiile contractuale izvorăsc din contracte.

Contractele erau clasificate de către romani după trei criterii:

sancţiunea, efectele şi modul de formare.

Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt de drept strict şi de bună

credinţă.

- După efectele pe care le produc, contractele sunt unilaterale

şi bilaterale. Contractele unilaterale nasc obligaţii pentru o

singură parte, pe când contractele bilaterale obligă ambele părţi.

- Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne

şi nesolemne.

În cazul contractelor solemne, pentru ca înţelegerea părţilor să

producă efecte juridice, trebuie utilizate anumite forme: jurământ,

înscris, cuvinte sacramentale.

Contractele nesolemne nu reclamă condiţii de formă şi se

împart în trei categorii:

- contractele reale se formează prin consimţământul părţilor,

însoţit de remiterea materială a lucrului.

- contractele consensuale se formează prin simplul acord de

voinţă al părţilor.

- pentru formarea contractelor nenumite este necesară o

convenţie, însoţită de executarea obligaţiei de către una din părţi.

b) Obligaţiile delictuale izvorăsc din delicte. Delictele erau

fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, care dădeau naştere obligaţiei

delincventului de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.

c) Obligaţiile quasicontractuale se nasc din quasicontracte.

Cuvântul „quasicontract” vine de la expresia quasi ex contractu (ca şi

din contract) şi desemnează un fapt licit care generează efecte similare

celor ale contractului.

d) Obligaţiile quasidelictuale izvorăsc, ca şi delictele, din

fapte ilicite, dar romanii le-au încadrat, datorită mentalităţii lor

conservatoare, într-o categorie aparte.

29

4.3.2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

După sancţiunea lor, obligaţiile se clasifică în civile şi

naturale.

Obligaţiile civile sunt sancţionate prin acţiune. Obligaţiile

civile pot fi de drept strict sau de bună credinţă, după cum sunt

sancţionate prin acţiuni de drept strict sau de bună credinţă.

Obligaţiile naturale sunt sancţionate prin excepţiune.

Aşadar, dacă debitorul natural nu plăteşte, creditorul nu dispune

de vreo acţiune pentru a-l urmări în justiţie. Dacă, însă, debitorul

plăteşte de bună voie, nu poate cere restituirea prestaţiei, căci acţiunea

sa va fi paralizată prin excepţiunea opusă de către creditor.

4.3.3. Clasificarea obligaţiilor după numărul de persoane

care participă la raportul juridic obligaţional

Definiţia lui Justinian ne înfăţişează cel mai simplu

raport juridic obligaţional, cu un singur debitor şi un singur

creditor. Dar obligaţia poate avea şi pluralitate de subiecte. La

obligaţia cu pluralitate de subiecte, participă mai multe persoane, fie în

calitate de creditori, fie în calitate de debitori. Persoanele care participă

la un asemenea raport juridic se pot afla pe picior de egalitate juridică

(cazul obligaţiilor conjuncte şi coreale) sau nu se află pe picior de

egalitate juridică (adstipulatio şi adpromissio).

a) Obligaţii conjuncte şi coreale

În cazul obligaţiilor conjuncte, se aplică principiul

divizibilităţii creanţelor şi datoriilor. Această regulă poate fi

ocolită prin convenţia părţilor. La obligaţiile coreale, oricare dintre creditori poate pretinde întreaga

creanţă şi oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie.

În fizionomia celor două categorii de obligaţii apar elemente distincte.

În cazul obligaţiilor conjuncte, avem mai multe obiecte şi un singur

raport juridic, iar în cazul obligaţiilor coreale, avem mai multe

raporturi juridice (în funcţie de numărul părţilor) şi un singur obiect.

b) Adstipulatio şi adpromissio Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor numit

adstipulator se alătură creditorului principal. Creditorul accesor poate

să-l urmărească pe debitor, în lipsa creditorului principal. Adpromissio

este actul prin care un debitor accesor se alătură debitorului principal.

Adpromissor (garantul) este constituit cu scopul de a-l pune pe creditor

la adăpost faţă de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului

principal.

4.3.4. Elementele obligaţiilor

Elementele contractelor sunt de două feluri:

- elemente esenţiale;

- elemente accidentale.

Elementele esenţiale ale contractelor

Sunt acele elemente fără de care un contract nu poate lua

naştere.Elementele esenţiale ale contractului sunt:

- obiectul;

30

- consimţămnântul;

- capacitatea.

A. Obiectul Obiectul contractului este susceptibil de două sensuri:

- în sens strict, obiectul contractului se confundă cu efectele

contractului, cu raportul juridic obligaţional, pentru că rolul

contractului este acela de a da naştere unei obligaţii.

- în sens larg, obiectul contractului se confundă cu

obiectul obligaţiei şi va consta din dare, facere sau prestare.

B. Consimţământul Consimţământul este manifestarea de voinţă a uneia dintre

părţi în sensul dorit de cealaltă parte.În dreptul roman există cauze care

duc la inexistenţa consimţământului, precum şi cauze care viciază

consimţământul.

B. Cauzele care distrug consimţământul sunt:

- neseriozitatea;

- eroarea;

- violenţa fizică.

a) Neseriozitatea apare atunci când consimţământul a fost

dat în glumă sau când a fost dat în împrejurări care atestă indubitabil că

partea nu a intenţionat să se oblige.

b) Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări. În

patru cazuri, eroarea duce la nulitatea contractului:

- error in negotio (eroarea asupra naturii actului juridic)

- error in persona (eroarea asupra identităţii persoanei);

- error in corpore (eroarea asupra identităţii lucrului);

- error in substantia (eroarea asupra calităţilor esenţiale ale

lucrului).

c) Violenţa fizică, dacă era exercitată asupra unei persoane,

distrugea consimţământul, deoarece victima violenţei fizice nici măcar

nu-şi putea exprima voinţa (spre exemplu, contractul era semnat prin

forţarea mâinii).

B. Cauzele care viciază consimţământul sunt:

- teama (metus);

- dolul (dolus).

a) Teama (metus)

Prin teamă, în sens, juridic, înţelegem violenţa care se exercită asupra

unei persoane pentru a o determina să încheie contractul.

Încă din epoca veche, romanii au făcut distincţia între:

- violenţa fizică;

- violenţa psihică (vis psihica).

Violenţa psihică constă în ameninţarea unei părţi cu un rău

pentru a o determina să încheie contractul.

Spre sfârşitul Republicii, asistăm la decăderea

formalismului, moment din care contractele încep a se încheia prin

simpla manifestare de voinţă a părţilor. În noile împrejurări, violenţa

psihică a devenit posibilă şi a fost sancţionată pe cale de acţiune,

prin actio metus şi pe cale de excepţiune, prin exceptio metus.

b) Dolul (dolus)

Dolul sau înşelăciunea în contract constă în mijloacele viclene sau

manoperele dolosive pe care una din părţi le utilizează, în scopul de a o

determina pe cealaltă parte să încheie contractul. A fost sancţionat la

31

sfârşitul Republicii, fiind create:

- actio de dolo, prin care victima înşelăciunii lua

iniţiativa anulării contractului;

- exceptio doli, pe care victima înşelăciunii o putea opune

cu succes autorului dolului, dacă era chemată în judecată de către

acesta. Trebuie reţinut că actio metus şi actio de dolo nu sunt acţiuni

pentru anularea contractului, pentru că romanii nu au cunoscut

asemenea acţiuni. Ele sunt numai procedee în anulare, prin intermediul

cărora anularea contractului se obţine pe cale indirectă, deoarece

ambele acţiuni menţionate sunt arbitrare.

C. Capacitatea Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte

juridice.Pentru ca o persoană să poată încheia un contract de drept civil

sau de drept al ginţilor, trebuia să aibă capacitate juridică.

Cetăţeanul sui iuris poate încheia orice contract, pentru că avea

capacitate juridică deplină.Persoanele alieni iuris nu pot încheia în

nume propriu acte juridice, ci numai împrumutând capacitatea lui pater

familias.Peregrinii pot încheia contracte în conformitate cu dreptul

ginţilor.

Elementele accidentale ale contractelor

Se numesc accidentale, deoarece contractul poate fi valabil încheiat

chiar şi în lipsa lor, fiind introduse în contract numai prin voinţa

părţilor.

A. Termenul Este un eveniment viitor şi sigur de care depinde

exigibilitatea sau stingerea unui drept. Dacă acel eveniment viitor şi

sigur afectează exigibilitatea unui drept, termenul se numeşte

suspensiv. Dacă acel eveniment viitor şi sigur duce la stingerea unui

drept, atunci termenul se numeşte extinctiv.

În cazul contractului încheiat cu termen suspensiv, drepturile şi

obligaţiile părţilor se nasc încă din momentul încheierii contractului,

dar dreptul de creanţă al debitorului nu va putea fi valorificat pe cale

judiciară, adică prin proces, înainte de ajungerea la termen, deoarece,

cu toate că există, dreptul de creanţă nu este exigibil. Rezultă că este

exigibil numai acel drept care poate fi valorificat printr-un proces

intentat împotriva debitorului.

În cazul contractului încheiat cu termen extinctiv, creanţa şi,

corespunzător, datoria, se vor stinge prin ajungerea la termen.

B. Condiţia Este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau

stingerea unui drept.Când condiţia afectează naşterea unui drept, se

numeşte suspensivă,iar atunci când afectează stingerea unui drept, se

numeşte rezolutorie.

32



1. O definiţie care să reflecte esenţa acestei conceptului de obligaţie găsim în Instituţiile lui

Iustinian (III, 13, pr.): Obligaţia este o legătură juridică (juris vinculum) prin care suntem constrânşi să

plătim (solvendae) cuiva ceva conform dreptului cetăţii noastre. Definiţia scoate explicit în evidenţă

aspectul pasiv (şi cel mai important) al raportului obligaţional: existenţa unei datorii / debit pe seama

celui care se obligă. În acelaşi timp, implicit, rezultă aspectul activ al raportului obligaţional: creanţa sau

dreptul celuilalt subiect al raportului juridic la prestaţia debitorului. Cele două aspecte nu pot fi percepute

decât împreună, ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Elementele obligaţiei rezultă cu claritate dintr-o

definiţie a lui Paul (D., 44, 7, 3, pr.) menită să facă distincţia între dreptul real şi dreptul personal: esenţa

obligaţiei nu constă în a face ca un lucru corporal să devină proprietatea noastră, ci în a constrânge pe

altul să ne dea, să ne facă sau să ne pună la dispoziţie ceva (praestandum). Din definiţie rezultă

următoarele elemente ale raportului obligaţional: subiectele, obiectul, constrângerea.

2. Prin prisma diversităţii de criterii existente, obligaţiile pot fi grupate în mai multe categorii: a)

Obligaţii de drept civil şi obligaţii de drept pretorian, b) Obligaţii civile şi obligaţii naturale, c) Obligaţii

stricti juris şi obligaţii bonae fidei, d) Obligaţii unilaterale şi obligaţii bilaterale, e) Obligaţii simple şi

obligaţii plurale/solidare.

3. Într-o a doua operă ce-i este atribuită, Res cottidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică) sau

Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartită a izvoarelor obligaţiilor. Obligaţiile pot astfel

izvorî fie din contracte (ex contractu) fie din delicte (ex malificio), fie din diverse alte cauze (variae

causarum figurae). În a treia categorie au fost cuprinse actele sau faptele juridice care nu se regăseau în

primele două şi care îl obligau pe debitor asemenea unei obligaţii rezultate din contract (quasi ex

contractu teneri videntur) ori asemenea unei obligaţii izvorâte dintr-un delict (quasi ex maleficio).



roman,principii,principii, obligaţii, contracte solemne, contracte nesolemne,condiţia, termenul,

capacitatea.


1. Ce categorie de obligatii, conform clasificarii facute in legislatia lui Justinian , din punct de vedere

al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor faptele nepermise, similare delictelor, care erau

insa savarsite fara intentie ?

2. Care sunt obligatiile care sunt sanctionate printr-o actiune in cazul neexecutarii obligatiei de buna-

voie de catre debitor si obtinerea unei sentinte de condamnare care ii permite creditorului sa-l

execute silit (conform clasificarii obligatiilor dupa criteriul sanctiunii)?

33


1. Care erau elementele obligatiei, asa cum rezulta din analiza originii si evolutiei acestei

notiuni ?

a) Subiectii obligatiei desemnati prin termenul unic de reus, iar mai tarziu prin termenii

reus credendi(creditor) si reus debendi (debitor)

b) Obliectul obligatiei – prestatia pe care trebuie sa o indeplineasca debitorul fata de creditor

sau plata catre acesta din urma

c) Subiectii obligatiei, obiectul obligatiei si sanctiunea acesteia

2. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca obiectul obligatiei pentru ca

aceasta sa fie valida si valabila?

a) Sa fie ilicit si precis determinat

b) Sa fie licit, posibil de executat, sa constea intr-o prestatie clara si precis determinata si sa

prezinte interes pentru creditor

c) Nu fie in interesul exclusiv al creditorului

d)

3. Ce categorie de obligatii, conform clasificarii facute in legislatia lui Justinian , din punct

de vedere al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor contractul, adica cele care se intemeiaza pe

un acord ?

a) Obligatiile contractuale (obligationes ex contractu)

b) Obligatiile delictuale (obligationes ex delicto sau obligationes ex maleficio)

c) Obligatiile quasicontractuale (obligationes quasi ex contractu)

d)


de vedere al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor delictele, adica din acte ilicite cauzatoare de

prejudicii ?

34





de vedere al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor faptele licite ce genereaza efecte juridice

similare celor ale contractelor ?






Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.






35


Obligaţiile.Executarea obligaţiilor. Neexecutarea obligaţiilor

Cuprins:

5.1. Introducere



5.3.1. Executarea obligaţiilor

5.3.2. Neexecutarea obligaţiilor

5.1. Introducere

Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea

voluntară a prestaţiei la care era îndatorat debitorul.În acest mod,

creditorul îşi poate valorifica dreptul său de creanţă.

Obligaţiunea este executată conform principiilor din

procedura civilă, creditorul obţinând o sentinţă de condamnare

împotriva debitorului, sentinţă care ulterior este executată. Excepţia,

privesc obligaţiile naturale care nu sunt sancţionate printr-o acţiune.



- pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la

dreptul succesoral roman;

- dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi folosirea corectă


- transmiterea conceptelor şi principiilor fundamentale ale



abstractizare;

- cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi


drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene

dreptul roman;

- abordarea comparatvă a instituţiilor şi principiilor dreptului


vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român;

- cunoaşterea principiilor dreptului roman care, aplicat vreme de



36

- asigurarea însuşirii de către studenţi a cunoştinţelor privind


- înţelegerea prezenţei conceptelor şi instituţiilor juridice




















5.3.1. Executarea obligaţiilor

Efectul normal al obligaţiei constă în executarea ei, deoarece

numai prin executarea obligaţiei de către debitor, creditorul îşi

poate valorifica dreptul de creanţă.

La romani a funcţionat principiul relativităţii efectelor

contractului, potrivit căruia “res inter alios acta, aliis neque nocere

neque prodesse potest” (contractele încheiate între unii nici nu vatămă,

nici nu profită altora). Astfel, orice contract produce efecte numai între

părţi.Prin părţi contractante, romanii înţelegeau:

- persoanele care au încheiat contractul;

- moştenitorii acestor persoane;

- creditorii lor chirografari.

Din acest principiu general al relativităţii efectelor

37

contractului, decurg alte trei principii speciale:

- principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul;

- principiul nulităţii promisiunii pentru altul;

- principiul nereprezentării în contracte.

A. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul Stipulaţiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns.

Stipulaţiunea obişnuită urmează să-şi producă efectele între părţile care

au încheiat-o. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus

“Promiţi să-mi dai 1000 de sesterţi?” Secundus răspunde: “Promit”.

Acest contract produce efecte între părţi.Dar stipulaţiunea pentru altul

urmează să producă efecte pentru o terţă persoană, care nu a participat

la încheierea contractului. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe

Secundus: “Promiţi să îi dai 1000 de sesterţi lui Tertius?” Secundus

răspunde “Promit”.

Stipulaţiunea este nulă atât faţă de Primus, cât şi faţă de Tertius. Faţă

de Primus este nulă întrucât nu are nici un interes ca plata să fie făcută,

iar faţă de Tertius este nulă întrucât nu a participat la încheierea actului.

Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, «nemo alteri

stipular potest», se aplică tuturor contractelor şi trebuie înţeles în

sensul că nimeni nu poate contracta pentru altul.

B. Nulitatea promisiunii pentru altul Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă în

principiul „nemo alienum factum promitere potest” (nimeni nu

poate promite fapta altuia).

La promisiunea pentru fapta altuia, Primus îi promite lui Secundus că

Tertius îi va da 100 sesterţi. O asemenea promisiune este nulă faţă de

Primus, întrucât nu a promis fapta sa, dar este nulă şi faţă de

Tertius, deoarece nu a participat la încheierea actului. Consecinţa este

că Secundus nu are acţiune nici împotriva lui Tertius.

C. Nereprezentarea în contracte Prin reprezentarea în contract înţelegem acel sistem juridic în

virtutea căruia un pater familias se obligă prin contractul încheiat de un

alt pater familias.

Acel pater familias care dă o împuternicire altui pater familias în

vederea executării unui contract se numeşte reprezentat. Cel care

încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia se numeşte

reprezentant. În funcţie de efectele pe care le produce, reprezentarea în contract

poate fi:

- perfectă;

- imperfectă.

În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului

dispare, iar efectele contractului se produc asupra reprezentatului. Deşi

contractul este încheiat de către reprezentant, reprezentatul va deveni

creditor sau debitor.

În cazul reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă

alături de reprezentant.

În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea poate

fi:

- activă

- pasivă.

Atunci când reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor,

reprezentarea este activă, iar în cazul în care reprezentantul intevine în

38

contract în calitate de debitor, reprezentarea este pasivă.

Reprezentarea imperfectă va fi întotdeauna pasivă, pentru că

în cazul reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă alături de

reprezentant. În schimb, reprezentarea perfectă poate fi pasivă sau

activă.La origine, romanii nu au admis sistemul reprezentării, căci ar fi

contrazis principiul relativităţii efectelor contractului. Astfel, dacă un

pater familias împuternicea pe un alt pater familias să încheie un

contract, cel împuternicit devenea titularul drepturilor şi obligaţiilor

izvorâte din acel act.Odată cu dezvoltarea economiei de schimb, când

aceeaşi persoană trebuia să fie în acelaşi moment în locuri diferite,

principiul nereprezentaţiunii devine anacronic. Treptat, romanii

admit numai reprezentaţiunea imperfectă, pentru ca apoi să admită, în

unele cazuri,chiar şi reprezentaţiunea perfectă; cu toate acestea, nici în

ultimul moment al evoluţiei dreptului roman, reprezentaţiunea în

contracte nu a devenit o regulă generală.

Reprezentaţiunea imperfectă Sistemul reprezentaţiunii imperfecte a fost introdus de către

pretor pentru anumite cazuri şi apoi generalizat printr-o inovaţie a

jurisprudenţei. Potrivit acestui sistem, terţul creditor putea intenta

împotriva reprezentantului actio quasi institoria, cu toate că actul

fusese încheiat de reprezentant.

În acest stadiu, reprezentarea era admisă numai în contractele prin care

reprezentantul se obligă faţă de terţa persoană; drepturile de creanţă

erau dobândite numai de către reprezentant. Pe de altă parte,

reprezentantul se obligă alături de reprezentat, aşa încât terţul avea doi

debitori. Creditorul putea sa-l urmărească fie pe reprezentant prin

acţiunea directă, fie pe reprezentat prin acţiunea utilă, quasi institoria.

Reprezentaţiunea perfectă Romanii au admis reprezentaţiunea perfectă numai pentru anumite

cazuri :

- reprezentaţiunea perfectă activă a fost admisă pentru

cazul reprezentantului insolvabil.

- reprezentaţiunea perfectă activă şi pasivă a fost admisă

pentru contractul de împrumut în vederea consumaţiunii (mutuum).

- reprezentaţiunea perfectă pasivă a fost admisă în relaţiile

dintre tutore şi pupil.

D. Acţiunile cu caracter alăturat În condiţiile avântului economic pe care l-a cunoscut

societatea romană în epoca clasică, pretorul a elaborat o tehnică

juridică, prin care fiul de familie se putea obliga în nume propriu,

obligându-l în acelaşi timp şi pe pater familias. În epoca veche, fiii de

familie şi sclavii puteau încheia numai acele acte prin care făceau mai

bună situaţia lui pater familias şi numai împrumutând capacitatea

şefului de familie. Odată cu "revoluţia economică" de la sfârşitul

republicii, ritmul operaţiunilor juridice sporeşte, iar contractele devin

bilaterale; creditorul este în acelaşi timp şi debitor. Faţă de noua

fizionomie a contractelor, vechile principii nu s-au mai putut aplica.

În scopul soluţionării contradicţiei ivite între principiile

generale şi fizionomia contractelor, pretorul a creat acţiunile cu

caracter alăturat. Aşadar, din momentul încheierii contractului de către

fiul de familie, creditorul are doi debitori:

- fiul de familie, obligat potrivit dreptului civil

39

- pater familias, obligat potrivit dreptului pretorian.

Creditorul poate intenta fie acţiune directă împotriva fiului

de familie, fie acţiunea cu caracter alăturat împotriva lui pater

familias.

Acţiunile cu caracter alăturat create de către pretor au fost:

- actio quod iussu (acţiune în baza unei declaraţii speciale)

- actio exercitoria

- actio institoria

- actio de peculio et de in rem verso (acţiune cu privire

la peculiu şi la îmbogăţire)

- actio tributoria (acţiune în repartizare).

E. Sistemul noxalităţii şi sistemul acţiunilor noxale Dacă în materie contractuală, capacitatea de a se obliga a

persoanelor alieni iuris este mai restrânsă decât cea a persoanelor sui

juris, în materie delictuală fiul şi sclavul au capacitate deplină şi

răspund în numele propriu. Cu toate acestea, întrucât persoanele alieni

iuris nu au bunuri proprii, răspunderea lor are loc în condiţii speciale.

Această răspundere s-a desfăşurat în cadrul a două sisteme distincte:

- sistemul noxalităţii;

- sistemul acţiunilor noxale.

1. Potrivit sistemului noxalităţii, dacă fiul de familie sau

sclavul comiteau un delict, pater familias avea două posibilităţi:

- putea să-l abandoneze în mâinile victimei, în vederea

exercitării dreptului de răzbunare;

- putea să ajungă la o înţelegere cu victima şi să plătească o

sumă de bani, ca echivalent al dreptului de răzbunare.

Aşadar, în sistemul noxalităţii, pater familias avea de ales între

abandonul delincventului în mâinile victimei şi plata unei sume de

bani.

2. Sistemul acţiunilor noxale a fost creat cu scopul de a i se

da lui pater familias posibilitatea de a dovedi nevinovăţia persoanei

alieni iuris.Acţiunea noxală trebuia intentată de către presupusa

victimă, pentru a se vedea dacă pater familias intenţionează sau nu să-l

apere pe delincvent. Dacă pater familias accepta să se judece şi câştiga

procesul, fiul de familie rămânea sub puterea sa. Dacă, însă, pater

familias pierdea procesul, avea de ales între abandonul noxal şi plata

unei sume de bani (ca şi în sistemul noxalităţii).

5.3.2. Neexecutarea obligaţiilor

Efectul normal al obligaţiei constă în executarea ei, pentru ca

titularul creanţei să-şi poată valorifica dreptul. Neexecutarea obligaţiei

constituie un efect accidental al acesteia.

În cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, se pun unele

probleme în legătură cu răspunderea sa. Pentru a determina natura şi

limitele răspunderii, trebuie să cercetăm împrejurările care au dus la

neexecutarea obligaţiilor şi, în primul rând, atitudinea subiectivă a

debitorului. Dacă obligaţia nu a fost executată din vina debitorului,

acesta trebuie să plătească anumite daune, care se stabilesc fie de către

judecător (daune interese judecătoreşti), fie prin convenţia părţilor

(daune interese convenţionale).Pentru a fixa cazurile şi condiţiile

răspunderii pentru neexecutare, vom înfătişa figurile juridice pe care

romanii le-au creat în această

40

materie: cazul fortuit, forţa majoră, culpa, dolul, mora şi custodia.

A. Cazul fortuit este evenimentul neprevăzut care intervine

fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului datorat, făcând

imposibilă executarea obligaţiei de către debitor, deşi debitorul a luat

măsurile obişnuite de pază. De esenţa cazului fortuit este faptul că el

poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri excepţionale de pază, măsuri

la care, însă, nu este obligat. De regulă, intervenţia cazului fortuit îl

exonerează pe debitor de răspundere.

B. Forţa majoră Este evenimentul de nestăvilit care face imposibilă executarea

obligaţiei de către debitor (de exemplu, un cutremur, o inundaţie).

Forţa majoră nu poate fi prevenită, orice măsuri de pază ar fi luat

debitorul. De aceea, în cazul intervenţiei forţei majore, debitorul va fi

întotdeauna exonerat de răspundere.

C. Culpa Culpa este o formă a vinovăţiei ce se poate manifesta sub forma

intenţiei, neglijenţei sau neîndemânării.

Romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală.

Culpa delictuala presupune o acţiune, un fapt, comis fie din

greaşeală, fie cu intenţia de a produce o pagubă. Rezultă că ceea ce ţine

de esenţa culpei delictuale este provocarea unei pagube prin acţiune,

aşa încât, în această materie, nu se pune problema răspunderii pentru

omisiuni. Mai mult, până la comiterea faptei delictuale, între părţi nu

exista vreo legatură juridică, obligaţia urmând să se nască după

comiterea delictului.

Culpa contractuală este neglijenţa sau neîndemânarea celui

care s-a obligat prin contract. Dacă în intervalul de timp cuprins între

încheierea contractului şi momentul executării, debitorul provoacă

dispariţia lucrului prin acţiunile sau abţinerile sale neglijente ori

neîndemânatice, va fi găsit în culpă şi va trebui să plătească daune

interese. Aşadar, în materie contractuală, debitorul răspunde atât pentru

acţiunile, cât şi pentru omisiunile sale.

În epoca lui Justinian, se face distincţie între culpa lata şi culpa levis :

- culpa lata este o vină grosolană

- culpa levis este o vină uşoară.

În funcţie de aprecierea vinovăţiei, culpa levis poate fi de două feluri:

in concreto şi in abstracto.La culpa levis in concreto, comportarea

debitorului faţă de bunul datorat se apreciază în funcţie de felul în care

se comportă, în general, cu bunurile sale.

La culpa levis in abstracto, comportamentul debitorului faţă de lucrul

datorat se compară cu cel al unui bonus vir, un bun administrator.

Aşadar, la aprecierea in abstracto a culpei, debitorul neglijent va fi

totdeauna în culpă, deoarece un bun administrator nu este neglijent.

D. Dolul Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a

debitorului, de natură să provoace pieirea lucrului datorat.

Dolul este o formă a vinovăţiei debitorului obligat prin contract, ca şi

culpa. Dar, spre deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăţiei

debitorului care se manifestă prin intenţie, ceea ce înseamnă că

debitorul distruge cu bună ştiinţă bunul datorat. Datorită acestui fapt,

debitorul va răspunde pentru dol în toate contractele, şi atunci când

urmează să primească un preţ (când urmăreşte un interes) şi atunci

când nu urmăreşte un interes, pe când debitorul ce se face vinovat de

41

culpă, va răspunde numai în acele contracte în care are un interes. Ca

atare, acolo unde nu are interes, debitorul nu va răspunde pentru culpă.

E. Mora Se manifestă sub două forme:

- mora debitoris (întârzierea debitorului);

- mora creditoris (întârzierea creditorului).

a) Mora debitoris presupune întrunirea a două condiţii:

- întârzierea vinovată a debitorului

- o somaţie de plată din partea creditorului.

În dreptul feudal şi, mai apoi, în unele coduri burgheze, s-a introdus

regula dies interpellat pro homine (termenul îl somează pe debitor).

Odată cu punerea în întârziere, obligaţia se perpetuează -perpetuatio

obligationis-, în sensul că debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu

alte cuvinte, răspunderea sa devine obiectivă.

b) Mora creditoris constă în refuzul nemotivat al creditorului

de a primi plata care i se oferă de către debitor. După refuzul

creditorului de a primi plata, debitorul nu mai răspunde pentru culpa

sa, dar continuă să răspundă pentru dol. În acelaşi timp, debitorul are

dreptul să pretindă despăgubiri pentru cheltuielile făcute în vederea

conservării lucrului, după cum are şi dreptul de a-l abandona. În fine,

mora creditoris stinge efectele morei debitoris.

F. Custodia Custodia este o formă specială de răspundere, caracterizată

prin aceea că nu se ţine cont de atitudinea subiectivă a debitorului.

Debitorul ţinut să răspundă pentru custodia trebuie să plătească daune

interese, chiar dacă lucrul piere fără vina sa; totuşi, debitorul nu

răspunde pentru forţa majoră, ci numai pentru cazul fortuit. Dreptul

clasic a cunoscut numeroase cazuri de răspundere pentru custodia,

prevăzute de lege sau de convenţia părţilor. Menţionăm în acest sens

răspunderea corăbierilor sau a hangiilor.

G. Sancţiunea neexecutării obligaţiei Dacă debitorul este în culpă, dacă a comis un dol, dacă este pus în

întârziere, dacă s-a obligat pentru custodia şi nu-şi execută obligaţia,

trebuie să plătească daune-interese.Suma de bani la care judecătorul îl

condamnă pe debitorul care nu-şi execută obligaţia este desemnată prin

expresia “daune-interese judecătoreşti”.La acţiunile care sancţionează

obligaţia de facere, judecătorul are învedere atât paguba efectivă

suferită de creditor (damnum), precum şi câştigul de care a fost privat

prin neexecutare (lucrum). Pornindu-se de la cei doi termeni, au fost

create mai târziu expresiile damnum emergens (paguba care se arată)

şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte).

Uneori părţile încheiau o stipulatio poene, prin care fixau

valoarea despăgubirii pe care debitorul trebuia să o plătească, dacă nu

executa obligaţia izvorâtă din stipulaţia principală..

42



Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea voluntară a prestaţiei la care era îndatorat

debitorul.În acest mod, creditorul îşi poate valorifica dreptul său de creanţă.

Obligaţiunea este executată conform principiilor din procedura civilă, creditorul obţinând o sentinţă de

condamnare împotriva debitorului, sentinţă care ulterior este executată. Excepţia, privesc obligaţiile

naturale care nu sunt sancţionate printr-o acţiune.

Locul executării obligaţiunii este locul stabilit prin contract, sau atunci când în contract nu se fac referiri

cu privire la acest lucru, locul este acela unde creditorul poate intenta acţiunea.

Cu privire la persoanele care se obligau, în procedura civilă romană se distingeau două situaţii, după cum

cel ce se obliga era sui iuris sau alieni iuris.

1. Cel care se obliga era o persoană sui iuris

Se disting trei cazuri de executare a obligaţiei şi anume:

- Când pater familias, în calitate de persoană sui iuris, lua parte la un contract

- Când un sclav sau o persoană de sub puterea lui pater familias participa la un contract

- Când un pater familias sau dominus încheia contractul prin intermediul unei persoane sui

iuris.

Participarea lui pater familias la încheierea unui contract.

Dreptul roman era guvernat de principiul relativităţii efectelor contractului conform căruia contractul

putea să producă efecte numai asupra părţilor contractante, respectiv: persoanele care încheiau contractul,

moştenitorii acestora, creditorii chirografari , care nu erau titularii unui drept real.

Acest principiu general a fost punctul de plecare pentru materia derptului contractelor şi el îşi găseşte

aplicarea în alte trei principii secundare:

a) Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul – stipulaţia pentru altul era un contract verbal

ce avea rolul de a da naştere unei creanţe în favoarea unei terţe persoane care deveneau astfel

creditor fără a fi luat parte la încheierea contractului.

b) Principiul nulităţii promisiunii pentru altul

c) Principiul nereprezentării în contracte – vechii romani nu admiteau că un pater familias

să devină creditor sau debitor în baza unui contract încheiat de o persoană străină, de alt pater

familias.

Pater familias sau dominus încheie contractul printr-un fiu sau sclav. Acţiunile cu caracter alăturat.

În perioada veche pater familias nu putea fi făcut debitor prin actele celor aflaţi sub puterea sa. La

sfârşitul Republicii, pretorul a creat aşa –numitele acţiuni adiacentae qualitatis conform cărora fiul care

încheia respectivul act se obliga pe sine, potrivit dreptului civil, şi în acelaşi timp pe pater familias ,

potrivit dreptului pretorian.

Acţiunile cu caracter alăturat sunt o creanţia a pretorului şi sunt date în 5 cazuri, toate în legătură cu

interesele oamenilor de afaceri împotriva lui pater familias:

a) Actio quod iussu (acţiunea în baza unei declaraţii speciale)

b) Actio exercitoria , a fost creată în legătură cu interese maritime

c) Actio institoria – se intentau împotriva acelui pater familias care l-a autorizat expres pe

fiul său sau pe sclavsă exercite un comerţ pe uscat

d) Actio de peculio et de in rem verso – acţiunea cu privire la peculio şi la

îmbogăţire

e) Actio tributoria – acţiunea în repartizare

43

Participarea lui pater familias la încheierea unui contract pentru un alt pater familias.

Reprezentarea în contracte.

Reprezentarea era acel sistem juridic prin care un pater familias se obliga prin contractul încheiat

de un alt pater familias.Din punctul de vedre al efectelor pe care le genera, reprezentarea putea fi perfectă

sau imperfectă.Din punctul de vedere al calităţii reprezentantului , reorezentarea putea fi activă şi pasivă.

2. Cel ce se obligă era o persoană alieni juris.Noxalitatea şi acţiunile noxale

Întrucât această categorie de delicvenţi nu aveau bunuri proprii şi se aflau sub puterea altuia,

răspunderea lor era supusă unor condiţii mai deosebite, respectiv sistemului noxalităţii şi sistemului

acţiunilor noxale.Sistemul noxalităţii era caracterizat prin părărsirea delicventului de către pater familias,

el putând fi luat de victimă şi supus răzbunării acesteia.



roman,principii,principii, stipulaţia pentru altul, promisiunea pentru altul, acţiuni noxale.


1. Precizaţi categoriile de acţiuni noxale.

2. Participarea lui pater familas la încheierea unui contract.


1. Care sunt obligatiile care nu sunt sanctionate printr-o actiune in cazul neexecutarii

obligatiei de catre debitor ; creditorul nu dispune de o actiune pentru a-l urmari in justitie

(conform clasificarii obligatiilor dupa criteriul sanctiunii)?

a) obligatiile civile de drept strict si obligatiile civile de buna credinta

b) obligatiile civile de drept strict

c) obligatiile naturale (naturalis obligatio)

2. Ce desemneaza notiunea de obligatie coreala sau solidara ?

44

a) Faptul ca oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta sau oricare dintre

debitori poate fi obligat pentru intrega datorie

b) Fiecare dintre creditori va putea sa ceara numai partea din creanta care i se cuvine

c) Fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata partii sale din datorie

3. Ce desemneaza notiunea de obligatie conjuncta ?

a) Faptul ca oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta sau oricare dintre

debitor poate fi obligat pentru intreaga datorie

b) Fiecare dintre creditori va putea sa ceara numai partea din creanta care i se cuvine

iar, fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata partii sale din datorie

c) Faptul ca oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta, iar

fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata partii sale din datorie



Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.






45


Obligaţiile.Stingerea obligaţiilor.Transferul obligaţiilor

Cuprins:

6.1. Introducere



6.3.1. Stingerea obligaţiilor

6.3.2. Transferul obligaţiilor

6.1. Introducere

Obligaţia ca legătură juridică între debitor şi creditor era

destinată să se stingă la un moment dat.

În dreptul roman obligaţiile se stingeau pe două căi:

- Căi voluntare şi

- Căi nevoluntare; având la bază prezenţa, respectiv absenţa

elementului volitiv .




instituţiile

juridice de drept roman. Dreptul roman se intercondiţionează

cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, dreptul familiei

şi dreptul internaţional privat. Obiectivele propuse la această

disciplină reuşesc să -i confere studentului o pregătire teoretică

în vederea înţelegerii fenomenului juridic;






abstractizare.


Odată cu însuşirea noţiunilor din cursuri şi aprofundarea acestora,

studenţii vor fi capabili să:

46





latină;

însuşească noţiunile de bază cu privire la periodicizarea

dreptului roman;



probleme specifice;





6.3.1. Stingerea obligaţiilor

Între drepturile reale şi drepturile personale sunt deosebiri care se

răsfrâng şi în privinţa valorificării lor. Astfel, drepturile reale nu se

sting prin exercitarea lor, ci se consolidează. În schimb, drepturile de

creanţă se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea

dreptului, creditorul îşi valorifică integral acel interes care decurge din

raportul juridic obligaţional. Stingerea drepturilor de creanţă se realiza

pe două căi:

- moduri voluntare de stingere a obligaţiilor;

- moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor.

Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor presupun manifestarea de

voinţă a părţilor, adică a creditorului şi a debitorului.

Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor nu presupun o

asemenea manifestare de voinţă. Ele se mai numesc şi moduri necesare

sau moduri forţate de stingere a obligaţiilor.

Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor

Romanii au creat următoarele moduri voluntare de stingere a

obligaţiilor:

- plata;

- darea în plată;

- novaţiunea;

- compensaţiunea;

- remiterea de datorie.

47

A. Plata (solutio)

Plata este modul firesc, normal de stingere a obligaţiilor, deoarece

constă în executarea oricărui obiect al obligaţiei.

O plată poate consta în: transmiterea dreptului de proprietate;

remiterea unei sume de bani; prestarea unui serviciu; procurarea

folosinţei unui lucru.

Pentru ca plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite

condiţii:

- Plata poate fi făcută de către debitor sau de către altă

persoană întrucât, în principiu, pe creditor nu îl interesează cine

plăteşte, ci îl interesează să-şi valorifice dreptul de creanţă. Când

obiectul obligaţiei constă în transmiterea proprietăţii, plata se face

numai de către proprietar.

- Plata poate fi primită de către creditor sau de către

reprezentantul său legal (tutore, curator) sau convenţional (mandatar). Cel ce primeşte plata trebuie să fie capabil. Dacă plata

este făcută unui pupil fără auctoritatis tutoris, obligaţia nu se stinge. În

acest caz, plata nu este liberatorie, în sensul că debitorul poate fi

constrâns să facă o nouă plată.

- Plata trebuie să fie integrală. Nu este admisă efectuarea plăţii

în rate, fără acordul expres al creditorului.

- Locul plăţii trebuie să fie cel precizat în contract sau cel mai

potrivit loc faţă de clauzele cuprinse în contract. Dacă locul plăţii

nu este indicat, atunci plata poate fi făcută oriunde, cu condiţia să nu

fie un loc nepotrivit.

- Proba plăţii a avut o evoluţie marcată de concepţia romanilor cu

privire la forma actelor juridice. În epoca veche, plata se făcea, de

regulă, cu martori. În epoca clasică, s-a generalizat sistemul eliberării

unui înscris, pentru ca debitorul să poată face mai lesne proba plăţii.

- Forma plăţii

Potrivit principiul simetriei (principiul corespondenţei formelor), o

obligaţie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat

naştere, dar întrebuinţat în sens invers, spre exemplu obligaţia născută

dintr-un contract încheiat în formă verbală se stingea tot prin utilizarea

formei verbale.În epoca veche, efectele formalismului erau atât de

riguros stabilite încât, dacă se făcea plata respectivă, dar nu era

respectată forma solemnă corespunzătoare, obligaţia nu se stingea.

Dimpotrivă, dacă nu se făcea plata efectivă, dar erau îndeplinite

formele solemne, obligaţia se stingea.

B. Darea în plată Este o variantă a plăţii deoarece, în acest caz, romanii au admis că

obligaţia se poate stinge, chiar dacă debitorul va remite creditorului un

alt bun decât cel care constituie obiectul obligaţiei. În legislaţia lui

Justinian, se face distincţia între darea în plată voluntară, când obiectul

obligaţiei se schimbă prin acordul părţilor şi darea în plată necesară,

când obiectul obligaţiei se schimbă în virtutea dispoziţiei legii, în

cazuri bine determinate.

C. Novaţiunea Este un mod de stingere a obligaţiilor care se realizează prin

înlocuirea vechii obligaţii cu una nouă.

Această operaţiune juridică nu are o formă proprie, în sensul că

romanii nu au creat un act special în scopul realizării novaţiunii, ci au

48

recurs fie la stipulaţiune, fie la contractul litteris.Pentru novarea unei

obligaţii, erau necesare anumite condiţii:

- o obligaţie veche;

- o obligaţie nouă;

- aceeaşi datorie (idem debitum);

- ceva nou (aliquid novi);

- intenţia de a nova (animus novandi).

a) O obligaţie veche. Obligaţia veche putea fi civilă, pretoriană sau

naturală, de drept strict sau de bună credinţă.

b) O obligaţie nouă. Obligaţia nouă era întotdeauna o obligaţie de

drept strict, deoarece stipulaţiunea şi contractul litteris, prin intermediul

cărora se realiza novaţiunea, erau contracte de drept strict şi, ca atare,

dădeau naştere unor obligaţii de drept strict. Prin urmare, prin

intermediul novaţiunii, situaţia debitorului se înrăutaţea întrucât, în

cazul unui proces, actul din care izvora obligaţia de drept strict era

interpretat ad literam, fără a se ţine cont de voinţa părţilor.

c) Aceeaşi datorie (idem debitum).

Novaţiunea presupune acelaşi obiect. Noua obligaţie nu poate avea

alt obiect decât cea veche. Dacă noua obligaţie ar avea alt obiect,

vechea obligaţie nu s-ar stinge, deoarece debitorul va contracta o nouă

obligaţie alături de cea veche. Dreptul pretorian a permis realizarea

novaţiunii cu schimbarea obiectului obligaţiei. S-a creat un mijloc

procedural (exceptio pacti) prin care se apăra debitorul, dacă era

urmărit de către creditor pentru executarea primei obligaţii.

d) Ceva nou (aliquid novi).

Novaţiunea presupune un element nou.Atunci când novaţiunea se

realiza între aceleaşi persoane (inter easdem personas), acel element

nou putea consta din introducerea unui termen sau a unei condiţii ori

prin suprimarea lor.Dar novaţiunea se putea realiza şi între persoane

noi (inter novas personas). În acest caz, elementul nou consta fie din

schimbarea creditorului, fie din schimbarea debitorului.Atunci când se

realiza o novaţiune prin schimbare de creditor, era necesar atât

consimţământul vechiului creditor, cât şi consimţământul vechiului

debitor.În cazul novaţiunii cu schimbare de debitor, nu era necesar

consimţământul vechiului debitor. În acest caz se cerea numai

consimţământul creditorului. În situaţia în care noul debitor execută

obligaţia cu consimţământul vechiului debitor, atunci nu mai suntem în

faţa unei novaţiuni, ci în faţa unui act juridic numit delegaţiune.

e) Intenţia de a nova (animus novandi).

În dreptul vechi, intenţia de a nova a părţilor rezulta din forma

stipulaţiunii sau din forma contractului litteris, întrucât ori de câte ori

aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei obligaţii, aveau o

formă specială.În dreptul postclasic, când formalismul a fost înlăturat,

criteriul formei nu a mai putut fi utilizat pentru identificarea intenţiei.

Potrivit noului sistem, dacă erau întrunite toate condiţiile necesare

novaţiunii, dar nu rezulta intenţia părţilor de a nova, se considera că

această condiţie este îndeplinită. În legislaţia lui Justinian, s-a cerut

părţilor să- şi manifeste expres intenţia de a nova.

Efecte: Novaţiunea stinge accesoriile vechii obligaţii. Astfel, se

sting garanţiile personale sau reale ale obligaţiei vechi, ca şi dobânzile

datorate creditorului. Totodată, dispar şi viciile vechii obligaţii,

întrucât dispărând excepţiunile (ca elemente accesorii), dispar şi

mijloacele de procedură care se puteau opune vechii creanţe. În fine,

49

prin novaţiune se sting şi efectele morei.

D. Compensaţiunea Compensaţiunea este operaţiunea juridică prin care datoriile şi

creanţele reciproce se scad unele din altele, pentru ca executarea să

poarte numai asupra diferenţei. Potrivit lui Modestin, compensatio est

debiti et crediti inter se contributio (scăderea unor datorii şi a unor

creanţe unele din altele).După cum se vede, compensaţiunea presupune

existenţa a două datorii şi a două creanţe reciproce, care se cumpănesc

între ele, pentru a nu face două plăţi, ci numai una. Compensaţiunea se

realiza prin acordul părţilor, caz în care era denumită convenţională

(voluntară). Dacă părţile nu ajungeau la o învoială, compensaţiunea

urma a se face pe cale judiciară.

În epoca veche, pe când nu erau cunoscute excepţiunile, nu s-a

putut realiza compensaţiunea judiciară, întrucât judecătorul trebuia să

se pronunţa numai asupra pretenţiilor formulate de către reclamant.

Compensaţiunea a început să fie admisă în dreptul clasic, mai întâi

în cazul acţiunilor de bună credinţă, atunci când cele două creanţe

izvorau din acelaşi contract (ex eadem causa). În cazul acţiunilor de

drept strict, judecătorul nu putea face compensaţiunea, întrucât trebuia

să facă o interpretare literală, fără a depăşi indicaţiile primite prin

formulă.

Reforma lui Marc Aureliu. Marc Aureliu a extins aplicarea

compensaţiunii şi în domeniul acţiunilor de drept strict. Împăratul a pus

la dispoziţia pârâtului o excepţie de dol, pentru cazul în care

reclamantul pretinde ceea ce trebuie să restituie. În noul sistem,

compensaţiunea presupune două creanţe izvorâte din contracte diferite,

deoarece contractele de drept strict sunt unilaterale. În practică, dacă

reclamantul intenta acţiune în scopul valorificării unei creanţe de 1000

de aşi, cu toate că, la rândul său, datora pârâtului 500 de aşi, la cererea

pârâtului, magistratul introducea în formulă o excepţiune de dol.

În faza a doua a procesului, constatând că excepţiunea opusă de către

pârât este întemeiată, judecătorul pronunţă o sentinţă de absolvire

(avem în vedere caracterul absolutoriu al excepţiunilor). Faţă de

exigenţele mecanismului procedural introdus de către Marc Aureliu,

reclamantul era interesat să facă singur compensaţiunea înaintea

intentării acţiunii; dacă nu făcea compensaţiunea din proprie iniţiativă,

reclamantul risca să piardă întreaga sumă. Iată de ce se afirmă că Marc

Aureliu a introdus, pe cale indirectă, compensaţiunea voluntară E.

Remiterea de datorie (iertarea de datorie) Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a

obligaţiilor ce constă în renunţarea creditorului la dreptul său.Ca şi la

plată, şi la remiterea de datorie obligaţia se stinge prin aplicarea

principiului simetriei sau al corespondenţei formelor. Aşadar, părţile

vor recurge fie la solutio per aes et libram, fie la acceptilatio litteris, cu

toate că nu se face o plată efectivă.Astfel, acceptilatio verbis este actul

simetric stipulaţiunii format prin întrebare şi răspuns: "Oare ai primit

ceea ce ţi-am promis”? “Am primit”. La întrebarea formulată de către

debitor, creditorul răspundea afirmativ, cu toate că, în realitate, nu

primise nimic.

Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obligaţiilor, care

presupun acordul părţilor, modurile nevoluntare nu reclamă vreo

manifestare de voinţă din partea subiectelor raportului juridic

50

obligaţional. Acestea sunt:

- imposibilitatea de executare;

- confuziunea;

- moartea;

- capitis deminutio;

- prescripţia extinctivă.

A. Imposibilitatea de executare Când debitorul datorează un lucru individual determinat, iar lucrul

respectiv piere fără vina debitorului, fie prin intervenţia cazului fortuit,

fie prin forţă majoră, obligaţia se stinge conform regulei debitor rei

certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru individual determinat

este liberat prin pieirea lucrului). Dacă debitorul datorează un lucru

de gen, nu se poate pune problema imposibilităţii de executare,

pentru că genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).De asemenea,

pentru ca pieirea lucrului să ducă la stingerea datoriei, se mai cere ca

debitorul să nu fie pus în întârziere, să nu fie în culpă, să nu fi comis

vreun dol şi să nu răspundă pentru custodie. Aşa cum am văzut la locul

potrivit, în cele patru cazuri, obligaţia nu se stinge, cu toate că lucrul a

pierit, urmând ca debitorul să plătească daune-interese.

B. Confuziunea (confusio) înseamnă întrunirea, asupra aceleiaşi

persoane, a calităţii de debitor cu cea de creditor. Se realizează, cel mai

frecvent, prin moştenirea creditorului de către debitor sau invers.

C. Moartea În vechiul drept roman, obligaţia se stingea prin moartea uneia din

părţi, deoarece funcţiona principiul intransmisibilităţii obligaţiilor.

Principiul intransmisibilitţăii datoriilor şi creanţelor trebuie pus în

legătură cu originea primei obligaţii, care s-a format cu ocazia

comiterii unui delict, prin transformarea dependenţei materiale într-un

raport juridic. Întrucât obligaţia a fost văzută, la origine, ca un

echivalent al dreptului de răzbunare, nu putea fi transmisă, aşa cum

nici dreptul de răzbunare nu putea fi transmis.

În dreptul clasic, s-a admis ideea transmiterii creanţelor şi datoriilor,

dar vechiul principiu a lăsat, totuşi, numeroase urme în materia

obligaţiilor. Aşa de pildă, datoriile născute din delicte nu trec asupra

moştenitorilor, întrucât dreptul de răzbunare al victimei, care stă la

originea creanţei sale, este intim legat de persoana delincventului.

D. Capitis deminutio (pierderea personalităţii) Avem în vedere numai capitis deminutio minima. Se aplică în cazul

pierderii personalităţii prin efectul adrogaţiunii, deoarece adrogatul

devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris, trecând sub puterea

adrogantului. Ca atare, bunurile şi drepturile adrogatului vor trece în

patrimoniul adrogantului, în paguba creditorilor adrogatului: aceştia nu

vor putea să-l cheme în justiţie pe adrogant, pentru că se opunea

principiul relativităţii efectelor contractelor, dar nici pe adrogat. În

acest fel a apărut o inechitate. De aceea, în scopul de proteja interesele

creditorilor, pretorul a condiţionat dobândirea creanţelor adrogatului de

către adrogant, de plata datoriilor adrogatului.

E. Prescripţia extinctivă Vechii romani au considerat că drepturile de creanţă sunt

imprescriptibile, cu excepţia acelora care erau sancţionate prin acţiuni

pretoriene. Aceasta se explică prin faptul că edictul pretorului era

valabil pe timp de un an, deci acţiunile pretoriene puteau fi intentate

numai în termen de un an.

51

În dreptul postclasic, s-a introdus prescripţia de 30 de ani în materia

creanţelor şi datoriilor, astfel încât, dacă acţiunea nu era introdusă

înăuntrul termenului de 30 de ani, obligaţia se stingea.

6.3.2. Transferul de obligaţii

Transferul de obligaţii se numea cesiune şi era de două feluri :

cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie.

Cesiunea de creanţă era convenţia prin care un creditor ceda unui

terţ dreptul său de creanţă pe care îl avea contra unui debitor.

Delegaţiunea consta într-o novaţiunra prin schimbarea de creditor.

Mandatul creat pentru realizarea cesiunii de creanţă purta denumirea de

mandat in rem suam (mandat în propriul interes)

Cesiunea de datorie se realiza prin aceleaşi procedee juridice

respectiv, novaţia prin schimbarea de debitor şi mandatul judiciar, ca şi

în cazul cesiunii de creanţă.



1. Modul firesc, natural prin care legătura juridică (ob-ligare) dintre creditor şi debitor se stinge este

executarea de către debitor a prestaţiei pe care şi-a asumat-o prin contract. Plata (solvere) datoriei de către

debitor în beneficiul creditorului reprezintă finalitatea firească a raportului obligaţional. Plata datoriei nu

este însă singura modalitate de stingere a unei obligaţii. Dreptul roman a cunoscut şi modalităţi care, fără

a fi o plată propriu-zisă, au oferit creditorului un echivalent cu titlu de satisfacţie (satisfactio) a prestaţiei

iniţial datorate (d.ex., novaţia, darea în plată). Mai există, de asemenea, modalităţi des stingere a

obligaţiilor care nu reprezintă nici o plată şi nici o satisfacţie pentru creditor (d.ex., remiterea gratuită de

datorie sau pieirea fortuită a bunului).

2. Printre modalităţile de drept civil de stingere a obligaţiilor se găsesc, pe de o parte, modalităţi

voluntare: plata, remiterea de datorie (acceptilatio şi mutuus dissensus), novaţiunea iar, pe de altă parte,

modalităţi involuntare: pieirea bunului datorat dintr-un caz fortuit, moartea creditorului sau debitorului şi

confuziunea. În rândul modalităţilor voluntare de stingere se înscriu pactum de non petendo şi

compensaţia iar în rândul celor involuntare prescripţia liberatorie.



roman,principii,principii, transferul de obligaţii,remiterea de datorie, cay fortuit, novaţiunea.


1. Ce insemna compensatia voluntara , ca forma a compensatiei – modalitatea voluntara de stingere a

obligatiilor ?

2. Ce insemna compensatia judecatoreasca , ca forma a compensatiei – modalitatea voluntara de

stingere a obligatiilor ?

52


1. Ce desemneaza custodia ?

a) Constituia evenimentul care s-a produs fara vina debitorului desi acesta luase toate

masurile obisnuite pentru ca evenimentul sa nu se produca

b) Reprezinta o forma speciala de raspundere, raspundere obiectiva in cadrul careaia

debitorul este tinut sa plateasac daune interese si in situatia in care lucrul a pierit dintr-un caz de forta

majora.

c) Reprezinta o forma speciala de raspundere, raspundere obiectiva in cadrul careaia

debitorul este tinut sa plateasac daune interese si in situatia in care lucrul a pierit dintr-un caz fortuit.

2. Ce desemneaza plata (solutio), ca mod voluntar de stingere a obligatiilor?

a) Modalitatea cea mai uzuala de stingere a obligatiilor si consta in indeplinirea prestatiei

ce reprezenta obiectul obligatiei

b) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin

plata, cu consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat

c) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un

contract

3. Ce desemneaza darea in plata (datio in solutum) ?

a) Modalitatea cea mai uzuala de stingere a obligatiilor si consta in indeplinirea prestatiei ce

reprezenta obiectul obligatiei

b) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin plata, cu

consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat

c) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un contract

53

4. .Ce desemneaza novatiunea (novatio) ?

a) Modalitatea cea mai uzuala de stingere a obligatiilor si consta in indeplinirea prestatiei ce

reprezenta obiectul obligatiei

b) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin plata, cu

consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat

c) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un contract

5. Ce desemneaza compensatia (compensatio) ?

a) Era operatia juridica prin care se stingeau doua obligatii reciproce pana la concurenta

celei mai mici dintre ele, executarea facandu-se numai asupra diferentei dintre ele

b) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un

contract

c) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin

plata, cu consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat













54


Garanţiile în dreptul roman

Cuprins:

7.1. Introducere



7.3.1. Garanţiile personale 7.3.2. Garanţiile reale

7.1. Introducere

Garanţiile sunt mijloace juridice create în scopul de a-l pune

pe creditor la

adăpost de consecinţele eventualei insolvabilităţi a

debitorului.

În istoria dreptului roman se cunosc două tipuri de garanţii:

- garanţii personale;

- garanţii reale.




cu privire la dreptul succesoral roman;



de drept;




generalizare şi abstractizare;

cunoaşterea de către studenţii anului I a



culturii juridice europene dreptul roman;




dreptului privat român;

55

























56


7.3.1. Garantii personale

În epoca veche, romanii au cunoscut două tipuri de garanţii

personale:

- sponsio;

- fidepromissio.

Ambele forme de garanţie personală cunoscute de romani în

epoca veche luau naştere printr-un contract verbal, încheiat prin

întrebare şi răspuns.

A. În cazul lui sponsio, după ce se încheia contractul principal

între creditor şi debitorul principal, se mai încheia un contract alăturat,

între creditor şi garant. Astfel, creditorul îl întreba pe garant: “Idem

dari spondes” (Promiţi acelaşi lucru?), la care garantul răspundea

“Spondeo” (Promit).

Garantul care se obliga prin pronunţarea cuvântului

“spondeo” se numea sponsor.

B. Fidepromissio Verbul “spondeo” putea fi pronunţat numai de către cetăţenii

romani, deoarece se considera că acel verb are o vocaţie aparte,

specială, de a atrage favoarea zeilor.

În aceste condiţii, practica a simţit necesitatea ca şi peregrinii să poată

deveni garanţi. De aceea, romanii au schimbat forma verbală, au

introdus în formulă un alt verb, “fidepromitto” (promit cu lealitate), în

locul verbului “spondeo”. Astfel, creditorul întreabă “Idem fite

promittisne?” (Promiţi acelaşi lucru?), la care garantul răspunde

“Fidepromitto” (Promit cu lealitate).Garantul purta numele de

fidepromissor.

În epoca veche, situaţia garanţilor a fost foarte grea. Astfel,

creditorul se putea adresa mai întâi garantului, iar garantul care plătea

nu se putea întoarce împotriva debitorului principal. Dacă erau mai

mulţi garanţi, creditorul putea urmări pe oricare din ei pentru întreaga

datorie, iar garantul care executa obligaţia nu dispunea de vreun mijloc

juridic pentru a le pretinde cogaranţilor partea contributivă.Faţă de

acest sistem inechitabil, exprimând interesele de clasă ale patricienilor,

debitorii plebei au reacţionat şi, după o luptă îndelungată, au reuşit să

impună un număr de patru legi prin care s-a venit în sprijinul

garanţilor.

Potrivit legii Furia de sponsu, în momentul scadenţei, datoria

urma să se împartă între toţi garanţii în viaţă, indiferent dacă erau sau

nu solvabili. Pe această cale, consecinţele insolvabilităţii unor garanţi

erau suportate de către creditor şi nu de către garanţii solvabili (dacă

din trei garanţi unul era insolvabil, creditorul valorifica numai două

treimi din creanţă).

Garanţiile personale în epoca clasică A. Fideiussio este o garanţie personală, formată prin întrebare

57

şi răspuns, cu deosebirea că, faţă de întrebarea creditorului, garantul

pronunţa verbul “fideiubeo”(consimt pe cuvântul meu). În acest caz,

garantul era numit fideiussor.

Prin introducerea noii forme de garanţie, dispoziţiile legilor

favorabile garanţilor au putut fi ocolite, întrucat ele nu se aplicau decât

la sponsio şi fidepromissio. Garanţii obligaţi prin fideiussio au protestat

faţă de neajunsurile care decurgeau din sistem, astfel încât, în virtutea

unor reforme succesive ale jurisprudenţei şi ale împăraţilor, au luat

naştere cele trei beneficii.

B. Beneficiile acordate lui fideiussor Beneficiile sunt drepturi speciale acordate garanţilor cu titlu

excepţional.Avem în vedere:

- beneficiul de cesiune de acţiuni;

- beneficiul de diviziune;

- beneficiul de discuţiune.

a) Beneficiul de cesiune de acţiuni este dreptul garantului de

a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva

debitorului principal, pentru a se putea întoarce împotriva lui. În

practică, acest beneficiu era valorificat printr-o excepţiune de dol,

introdusă în formulă la cererea garantului. Dacă creditorul nu

transmitea de bună voie acţiunile asupra garantului, în faza a doua a

procesului garantul dovedea reaua credinţă a creditorului şi, drept

urmare, acesta din urmă pierdea procesul şi totodată dreptul de creanţă

(avem în vedere efectul extinctiv al lui litis contestatio).

b) Beneficiul de diviziune este dreptul garantului, urmărit

de creditor, de a cere ca datoria să se împartă între garanţii în viaţă şi

solvabili în momentul lui litis contestatio; constatăm că, de data

aceasta, consecinţele insolvabilitaţii unor garanţi le suportă garanţii

solvabili (dacă din trei garanţi unul este insolvabil, datoria se va

împărţi la doi).

c) Beneficiul de discuţiune constă în dreptul garantului de a-i

cere creditorului să-l urmarească mai întâi pe debitorul principal şi,

numai dacă se va dovedi insolvabil, să se îndrepte împotriva sa (multă

vreme beneficiul de discuţiune nu a putut fi valorificat din cauza

efectului extinctiv al lui litis contestatio).

7.3.2. Garanţiile reale

În evoluţia dreptului roman, au fost cunoscute trei garanţii

reale distincte: fiducia şi gajul (pignus), care au apărut în epoca veche

şi ipoteca, apărută în dreptul clasic.

A. Fiducia Se constiuie prin transmiterea proprietăţii asupra unui lucru,

de către debitor creditorului său, prin mancipatio sau in iure cessio,

transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să

restituie lucrul debitorului, dacă acesta îşi va fi plătit datoria.Deşi este o

formă de garanţie foarte avantajoasă pentru creditor, întrucât devine

proprietar al lucrului (şi debitor sub condiţie al acelui lucru), fiducia

prezintă vizibile dezavantaje pentru debitor.

Astfel, după plata datoriei, debitorul dispune numai de o

acţiune personală, născută din contractul de fiducie, aşa încât riscă să

vină în concurs cu creditorii creditorului său şi, mai mult decât atât,

dacă lucrul dat în garanţie ajunge în mâinile unor terţi, debitorul nu are

58

dreptul de urmărire.Faţă de inconvenientele pe care le prezintă fiducia,

romanii au creat forme noi de garanţie, mai bine adaptate

cerinţelor economiei de schimb.

B. Gajul Se formează prin remiterea posesiunii unui lucru, de către

debitor creditorului său, prin intermediul tradiţiunii, transmitere

însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită

posesiunea lucrului, dacă debitorul îşi execută obligaţia.Întrucât

debitorul transmite numai posesiunea lucrului, nu riscă să vină în

concurs cu creditorii creditorului său şi, în acelaşi timp, poate urmări

lucrul în mâinile oricui s-ar afla, în calitate de proprietar.Totuşi, gajul

prezintă pentru debitor dezavantajul că nu poate garanta mai multe

datorii cu acelaşi lucru, iar pentru creditor, dezavantajul că nu poate

înstrăina lucrul în scopul valorificării dreptului de creanţă.

C. Ipoteca Ipoteca este o formă de garanţie evoluată, perfect

adaptată cerinţelor unei societăţi întemeiate pe marfă şi credit.Potrivit

convenţiei părţilor, lucrul afectat rămâne în stăpânirea debitorului până

la scadenţă şi numai dacă acesta nu îşi execută obligaţia, creditorul

ipotecar va intra în posesiunea lucrului şi îl va înstrăina, valorificându-

şi pe această cale creanţa.

Aşadar, interesele creditorului sunt perfect asigurate, căci nu

riscă să suporte consecinţele insolvabilităţii debitorului, iar debitorul

poate exploata lucrul conform destinaţiei sale, urmând a fi deposedat

numai dacă nu efectuează plata.

Categorii de ipoteci:

-lpoteca convenţională se formează prin convenţia părţilor; în

mod obişnuit, ipoteca este convenţională.

-Ipoteca tacită ia naştere în virtutea unor dipoziţii ale legii. În

dreptul modern, aceasta ipotecă se numeşte legală.

-Ipoteca privilegiată trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă

sunt constituite la date anterioare (ipoteca asupra bunurilor

cetăţenilor impozabili).

-Ipotaca testamentară se constituie printr-o clauză din

testament în favoarea unui legatar şi apasă asupra bunurilor

moştenitorului.

-Ipoteca autentică presupune forme de publicitate şi trece

înaintea ipotecilor constituite fără asemenea forme, chiar dacă au o

dată mai veche.

Caractere:

a) Ipoteca este un drept real, iar creditorul ipotecar are dreptul

de preferinţă - nu vine în concurs cu alţi creditori- şi dreptul de

urmărire.

b) Ipoteca se constituie prin convenţia părţilor. Deşi, de

regulă, drepturile reale izvorăsc din acte speciale (mancipatio, in iure

cessio), în mod excepţional, ipoteca se naşte dintr-o simplă convenţie.

c) Ipoteca este generală. Începând din secolul III e.n. s-a

admis că tot ce se poate vinde se poate şi ipoteca. Din momentul

constituirii ipotecii, creditorul exercită un drept real asupra tuturor

bunurilor aflate în patrimoniul debitorului său.

d) Ipoteca este indivizibilă, ceea ce înseamnă că apasă în

întregime asupra fiecărei părţi din lucru şi garantează în întregime

fiecare parte din datorie. Astfel, dacă lucrul ipotecat este moştenit de

59

către doi succesori, oricare din ei ar putea fi urmărit pentru întreaga

datorie, cu toate că a primit numai o parte din lucru, iar dacă debitorul

plăteşte o parte din datorie, creditorul va intra în posesia întregului

lucru ipotecat, şi nu a unei părţi proporţionale cu partea din datoria care

a mai rămas de plătit.

e) Ipoteca are un caracter clandestin (secret), în sensul că nu

presupune utilizarea unor forme de publicitate pentru ca terţii să ştie că

un anumit lucru este ipotecat. Datorită caracterului secret al actului,

debitorii, în dorinţa de a împrumuta noi sume de bani, ipotecau acelaşi

lucru de mai multe ori, fără să declare existenţa ipotecilor anterioare,

ceea ce ducea la consecinţe deosebit de grave.Pe de altă parte, uneori

ipotecile erau antedatate, trecându-se în mod fraudulos o ipotecă mai

recentă înaintea uneia mai vechi.Aceste posibilităţi de fraudă au fost, în

bună măsură, curmate prin reforma împaratului Leon, potrivit căreia o

ipotecă constituită prin act public sau prin act privat subscris de trei

martori, trece înaintea ipotecilor constituite fără forme de publicitate,

indiferent de data lor.

f) Ipoteca este un drept accesoriu, aşa încât se stinge odată cu

creanţa asigurată.

Rangul ipotecilor

Dacă sunt mai mulţi creditori ipotecari, fiecare dintre ei are,

formal, dreptul de a poseda şi de a vinde lucrul ipotecat. În fapt, însă,

acest drept va fi exercitat de către creditorul care a constituit

primul o ipotecă, potrivit principiului prior tempore potior iure (mai

întâi în timp, mai tare în drept).Dacă mai mulţi creditori aveau acelaşi

rang, întrucât şi-au constituit ipotecile la aceeaşi dată, avea prioritate

creditorul care poseda lucrul, potrivit principiului in pari causa meior

est causa possidentis.

Efectele ipotecii

Dacă debitorul nu plătea la scadenţă, creditorul avea:

-ius possidendi, adică dreptul de a intra în posesiunea lucrului

ipotecat-ius distrahendi, dreptul de a-l vinde.

Până în secolul III e.n., singurul efect al ipotecii a fost ius possidendi;

creditorul nu avea dreptul de a vinde lucrul, ci numai dreptul de a-l

păstra, ca o măsură de constrângere, până când debitorul îşi executa

obligaţia. Dreptul de a vinde a izvorât iniţial dintr-o convenţie specială,

pentru ca în final să devină un efect firesc al ipotecii. Ius distrahendi

prezintă unele caractere anormale, deoarece creditorul ipotecar

transmite lucrul cu titlu de proprietate, cu toate că are numai calitatea

de posesor. În acest caz, romanii s-au îndepărtat de la exigenţele

principiului conform caruia nemo plus iuris ad alium trasferre potest

quam ipse haberet (nimeni nu poate transmite mai mult decât are el

însuşi).

Stingerea ipotecii

Fiind un drept accesoriu, ipoteca se stinge odată cu obligaţia

pe care o garantează. Ea se mai stinge şi pe cale principală, prin pieirea

în întregime a lucrului, prin confuziune şi prin vânzarea lucrului de

către creditorul ipotecar în rang.

60



1. Garanţiile reprezintă acele raporturi juridice accesorii unui raport juridic principal prin care

creditorul se asigură că îşi va satisface creanţa chiar şi în cazul în care debitorul era insolvabil. În epoca

vechiului drept roman, solidaritatea existentă între membrii familiei romane şi în cadrul societăţii romane

a determinat garantarea de către debitor a debitului său prin intermediul unei rude sau a unui prieten.

Dezvoltarea comerţului de la sfârşitul epocii republicane şi multiplicarea considerabilă a numărului şi

importanţei raporturilor juridice obligaţionale, l-au determinat pe creditor să se pună la adăpos de

eventuala insolvabilitate a debitorului şi amicilor săi prin intermediul unor bunuri mobile sau imobile

remise lui de către debitorul prorpietar în scopul de a-şi satisface asupra lor creanţa în cazul în care

stăpânul lor era insolvabil. În acest del au apărut cele două tipuri de garanţii cunoscute de dreptul roman:

garanţiile personale şi garanţiile reale.

2. Garanţiile personale sau cauţiunile apar în cazul obligaţiilor cu pluralitate de debitori unde,

pe lângă debitorul principal, există un debitor secundar care se obligă să plătească debitul celui dintâi în

cazul în care acesta era insolvabil. Prin aceasta cauţiunea se deosebeşte de oblgaţia solidară unde găsim

mai mulţi debitori aflaţi pe picior de egalitate. Garanţia personală a cunoscut, în cursul dezvoltării

dreptului roman, mai multe forme: 1) Sponsio şi fide promissio, 2) Fideiussio, 3) Garanţiile personale

consensuale.

3. Garanţia reală reprezintă atribuirea de către debitor creditorului a unui bun în scopul

garantării creanţei sale. Atribuirea bunului putea consta fie din transmiterea dreptului de proprietate

asupra acestuia (fiducia), fie doar în transmiterea posesiei (gajul), fie în constituirea unui nou drept real

(ipoteca). Creditorul păstra bunul sau dreptul real asupra bunului până în momentul în care creanţa

devenea exigibilă iar în cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, creditorul putea să se despăgubească

prin valorificarea bunului atribuit.



roman,principii,principii, garanţia reală, creditor,garanţie consesnsuală,cauţiune.


1.Formele intercesiunii

2. Care este diferenţa între fiducie şi gaj?

61


1. Ce desemnau garantiile personale formale, ca mijloace juridice ce aveau ca scop punerea la adapost

a creditorului de consecintele insolvabilitatii debitorului?

a) Acele garantii care nu uzitau de moduri formale de a garanta unele obligatii

b) Garantatea se realiza prin atribuirea efectiva a unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului

cu scopul garantarii unei creante

c) Erau acele procedee sau mijloace juridice prin care debitorului principal i se alaturau unul sau

mai multi debitori accesorii, numiti garanti

2. Ce desemnau garantiile reale, ca mijloace juridice ca aveau ca scop punerea la adapost a creditorului

de consecintele insolvabilitatii debitorului?


b) Garantatea se realiza prin atribuirea efectiva a unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului cu scopul

garantarii unei creante

c) Erau acele procedee sau mijloace juridice prin care debitorului principal i se alaturau unul sau mai multi

debitori accesorii, numiti garanti

3. Ce desemnau garantiile personale neformale, ca mijloace juridice ca aveau ca scop punerea la

adapost a creditorului de consecintele insolvabilitatii debitorului?


b) Garantatea se realiza prin atribuirea efectiva a unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului cu scopul

garantarii unei creante

c) Erau acele procedee sau mijloace juridice prin care debitorului principal i se alaturau unul sau mai multi

debitori accesorii, numiti garanti.

4. Ce insemna fiducia cum creditore (fiducia cu creditor) ca si modalitate a garantiilor reale ?

a) Contractul incheiat intre creditor si debitor, prin care creditorul se obliga sa retransmita

debitorului proprietatea bunului transmisa lui cu titlu de garantie prin mancipatio sau iure

cessio (debitorul isi putea lua lucrul inapoi prin plata datoriei)

b) Renuntarea la posesia unui lucru de catre de debitor creditorului sau, la momentul incheierii

contractului

62

c) Este o garantie reala prin care un lucru este lasat in posesia debitorului si numai daca acesta nu

plateste la termen , creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia bunului si de a-l vinde,

valorificandu-si astfel creanta

5. Ce insemna gajul ca si modalitate a garantiilor reale?

a) Contractul incheiat intre creditor si debitor, prin care creditorul se oblig sa retransmita debitorului

proprietatea bunului transmisa lui cu titlu de garantie prin mancipatio sau iure cessio (debitorul isi putea

lua lucrul inapoi prin plata datoriei)

b) Renuntarea la posesia unui lucru de catre de debitor creditorului sau, la momentul incheierii

contractului

c) Este o garantie reala prin care un lucru este lasat in posesia debitorului si numai daca acesta nu

plateste la termen , creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia bunului si de a-l vinde,

valorificandu-si astfel creanta



Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.






63


Izvoarele obligaţiilor.Contractele formale sau solemne

Cuprins:

8.1. Introducere



8.3.1. Contractele formale

8.3.2. Contractele reale

8.1. Introducere

Vechiul drept roman a definit contractul ca pe o convenţie a

cărei obligativitate era determinată de formalităţile şi solemnităţile ce

trebuie respectate în momentul încheierii lui.

Primele forme de contracte specifice romanilor s-au

caracterizat printr-un riguros formalism , dar pe măsura creşterii

producţiei şi a schimburilor comerciale, şi odată cu evoluţia societăţii

romane, acestea au fost înlocuite cu forme superioare, respectiv

contractele reale şi contracte consensuale.




cu privire la instituţiile

juridice de drept roman. Dreptul roman se

intercondiţionează cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul

civil, dreptul familiei şi dreptul internaţional privat.

Obiectivele propuse la această disciplină reuşesc să -i confere

studentului o pregătire teoretică în vederea înţelegerii

fenomenului juridic;



de drept;





64




- cunoască principiile şi instituţiile fundamentale ale dreptului



- perceapă şi să utilizeze limbajul juridic bazat pe terminologia

latină;

- însuşească noţiunile de bază cu privire la periodicizarea

dreptului roman;

- aibă capacitate de sintetizare şi interpretare a informaţiilor


probleme specifice;

- aibă capacitatea de a interpreta şi explica reglementările în




8.3.1. Contractele formale

Indiferent de categoria din care făcea parte , orice contract

avea în conţinut anumite elemente esenţiale :

Consimţământul – a fost definit ca fiind acordul de voinţă al părţilor

care contractează. Consimţământul se caracteariza prin faptul că

trebuia să fie real şi trebuia dat nu din eroare sau rezultat prin dol sau

eroare.

Capacitatea – constă în capacitatea juridică a părţilor care se obligă

prin încheierea contractului. Persoanle lipsite de capacitatea juridică nu

pot încheia acte juridice.

Obiectul – reprezintă prestaţia la care debitorul se obligă faţă de

creditor. Obiectul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

a) Să fie posibil din punct de vedere fizic şi

juridic;

b) Să fie licit, adică să nu contravină legilor şi

bunelor moravuri;

c) Să fie determinat sau determinabil.

Definirea contractelor formale sau solemne aveau nevoie de acordul de

voinţă al părţilor. Era categoria de contracte care pentru a lua naştere ,

avea o anumită formă, adică la încheierea lor trebuiau respectate

65

anumite formalităţi, ritualuri sau solemnităţi.

Aceste solemnităţi erau cerute ad validitateam sau ad

solemnitatem, adică pentru validitatea contractului.

Contractele solemne erau contracte de strict drept , adică erau

guvernate de principiul interpretării literare.Dreptul roman cunoaşte

patru forme de contracte formale sau solemne: contractele în formă

religioasă, contractele în formă verbală, contractele în formă autentică

şi contrcatle în formă scrisă.

1.Contractele în formă religioasă

Acestea erau:

a) sponsio religiosa – obligaţia părţilor contractante era

îmbrăcată într-o formă religioasă.Contractul era accesibil cetăţenilor

romani

b) jusiurandum liberti – era o formă a contractului formal sau

solemn specific dezrobiţilor şi constituia jurământul pe care dezrobitul

îl făcea pentru executarea unei prestaţii. Dezrobitul rămânea totuşi

obligat în continuare faţă de stăpânul său, care in momentul dezrobirii

rămâne patron.

2. Contractele în formă verbală

Erau contractele formale care presupuneau folosirea anumitor

cuvinte solemne , fără a necesita prezenţa magistratului.

Principalele contracte în formă verbală erau:

a)Sponsio laica – nu mai folosea cuvântul spondeo, folosirea unui

jurământ religios şi devine accesibil şi peregrinilor.

b)Stipulatio – ea cel mai important contract verbal , realizat în prezenţa

părţilor şi consta în adresarea unei întrebări de către un creditor şi

răspunsul debitorului la respectiva întrebare.

c)Dotis dictio (promisiunea de dotă) – era contractul verbal unilateral

prin care se constituia dota . Părţile acestui contract sunt : viitorul soţ,

în caliatate de creditor- având doar obligaţia de a fi prezent la

încheierea contractului; viitoarea soţie , tatăl acesteia sau sau ascedenţii

pe linie paternă, în calitate de debitor. Acest contract se realiza prin

rostirea unor cuvinte solemne faţă de viitorul soţ. În epoca postclasică

contractul dotis dictio a fost înlocuit cu pactul de dotă.

3.Contractele în formă autentică

Forma autentică rezulta din prezenţa magistratului cu ocazia

întocmirii actului.Contractul de aservire nexum – este cele mai vechi şi

a devenit un mod general de contractatre a obligaţiilor, şi a fost mult

mai târziu înlocuit cu stipulatiunea.

4.Contractele în formă scrisă

Contractele literale erau contractele încheiate în formă scrisă şi

ele luau naştere numai printr-o înscriere sau o consemnare a

creditorului în registrul său şi confirmată de către debitor în acelaşi

registru codex.

Acestea cuprindeau:

- Nomen transcripticium – un contract solemn care consta

într-o înscriere făcută de creditor în registrul de venituri şi

cheltuieli. Fiecare şef de familie avea un asemenea registru în

care înscriau veniturile – accepta şi coloana cheltuielilor –

expenso.

Nomina transcripticia era de două feluri :

- Transcriptio a persona in personam – era modalitatea prin

care un debitor era înlovuit de un altul

66

- Transcriptio a re in personam – contractul era folosit pentru

schimbarea cauzei, temeiului juridic.

a) Chirographum – era un act juridic redactat

de debitor prin care recuboştea o datorie creditorului, era

încheiat într-un singur exemplar

b) Syngraphae – un act juridic redactat în două

exemplare originale, care erau semnate de părţile

contractului şi cuprindeau obligaţia de a plăti o sumă de

bani.

Evoluând societatea, aceste contracte literale au dispărut.

8.3.2. Contractele reale

Contractele reale se formează printr-o convenţie

însoţită de remiterea materială a lucrului.Contractele reale au apărut

spre sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de

schimb, când ritmul tot mai alert al schimbului de mărfuri a impus

forme juridice mai elastice şi mai eficiente. Ele au fost create în scopul

realizării unor operaţiuni juridice ca împrumutul de consumaţie,

împrumutul de folosinţă, constituirea unei garanţii reale şi păstrarea

unor lucruri. Aceste operaţiuni juridice au fost practicate şi în epoca

foarte veche, dar au îmbrăcat forma unor acte greoaie şi rigide.

Dimpotrivă, contractele reale îmbracă acele operaţiuni juridice într-o

formă simplă şi eficientă.Spre deosebire de unele contracte formale,

care aveau o utilizare generală, contractele reale erau utilizate, fiecare

în parte, în vederea realizării unei operaţiuni juridice determinate; aşa

se face că fiecare contract real este determinat printr-un termen tehnic

anume.Contractele reale se formează re, ceea ce înseamnă că lucrul

trebuie transmis în momentul încheierii contractului. La unele

contracte reale, remiterea lucrului se face cu titlu de proprietate, iar la

altele, cu titlu de posesiune sau detenţiune.

Contractele reale sunt:

- Mutuum

- Fiducia

- Gajul

- Comodatul

- Depozitul

A. Mutuum (împrumutul de consumaţiune)

Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să

transmită creditorului său lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în

aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumaţiunii.

Mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea

materială a lucrului. Remiterea materială a lucrului este o condiţie de

formă necesară pentru naşterea contractului, şi nu un efect al acestuia.

Fiind destinate consumului, lucrurile împrumutate erau transmise de

către creditor debitorului cu titlu de proprietate. În scopul transmiterii

proprietăţii, era utilizată tradiţiunea.

Caracterele lui mutuum:

- este un contract real;

- este un contract nesolemn;

- este un contract unilateral, pentru că generează obligaţii numai în

sarcina debitorului;

- este un contract de drept strict, spre deosebire de celelalte

67

contracte reale care se interpretează cu bună credinţă;

- este un contract de drept al ginţilor, putând fi utilizat şi în raporturile

dintre cetăţeni şi peregrini;

- este un contract destinat să dea formă juridică împrumutului gratuit.

B. Fiducia Fiducia este contractul real care se naşte prin transmiterea

proprietăţii, prin mancipaţiune sau prin in iure cessio, transmitere

însoţită de o convenţie prin care dobânditorul promite să retransmită

proprietatea asupra lucrului, celui de la care l-a primit.Contractul de

fiducie a îndeplinit, la origine, mai multre funcţii care, treptat, au fost

preluate de către alte contracte reale, pe măsura apariţiei

acestora.Astfel, fiducia a fost utilizată:

- în scopul constituirii unei garanţii reale, prin transmiterea

proprietăţii unui lucru de către debitor creditorului său;

- în vederea realizării împrumutului de folosinţă;

- în scopul păstrării unui lucru de către debitor, care promitea

să-l retransmită creditorului la cererea acestuia (mai târziu, această

funcţie a fost preluată de către contractul de depozit).

C. Gajul Gajul se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de

către debitor creditorului său, prin tradiţiune, transmitere însoţită de o

convenţie prin care creditorul se obligă să retransmită posesiunea

lucrului după ce debitorul îşi va fi plătit datoria.

D. Comodatul Comodatul este contractul prin care o persoană, numită

comodant, împrumută cu titlu de folosinţă gratuită un lucru unei

persoane numită comodatar.Comodatul se formează prin transmiterea

detenţiunii unui lucru prin tradiţiune, de către creditor (comodant),

debitorului său (comodatarul), în vederea folosinţei, transmitere

însoţită de o convenţie prin care comodatarul promite să restituie lucrul

la termen.

E. Depozitul Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoană,

numită deponent, dă în păstrare unei alte persoane, numită depozitar,

un lucru, cu obligaţia acesteia din urmă de a-l restitui celei dintâi la

cerere. Formarea acestui contract necesită transmiterea detenţiunii

lucrului prin tradiţiune, de către deponent depozitarului.Obiectul

contractului de depozit este un lucru mobil, individual determinat.

Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în păstrare, deoarece folosirea

lucrului altuia, fără drept, este calificată în epoca Principatului ca

faptă delictuală, şi anume furt de folosinţă (furtum usus).

Depozitul este un contract gratuit, deponentul neavând obligaţia de a

plăti ceva depozitarului pentru păstrarea lucrului.Pe lângă depozitul

obişnuit, romanii au cunoscut trei forme excepţionale de depozit:

- depozitul necesar

- depozitul sechestru

- depozitul neregulat.

68



1. Vechiul drept civil roman refuza unei simple convenţii efectul juridic obligatoriu. Dintr-un

simplu pact nu se naşte nici o acţiune (ex nudo pacto nulla nascitur actio), preciza jurisconsultul Paul în

Sentinţele sale (2, 14, 1). Produceau efecte juridice obligatorii doar acele convenţii recunoscute de dreptul

civil şi calificate drept contracte (numite). Treptat, dreptul roman a recunoscut efecte juridice şi unor

simple pacte precum şi unor convenţii sinalagmatice grupate sub denumirea de contracte nenumite.

2. Problema clasificării contractelor a fost abordată de către romanişti din diverse perspective: a)

Reluând criteriul modului de formare, contractele se divid în contracte formale şi contracte neformale. b)

După subiecţii de drept cărora li se aplicau, contractele se grupează în contracte de drept civil,

reglementate de vechiul drept civil roman şi accesibile doar cetăţenilor şi celor dotaţi cu jus commercium,

şi contracte de dreptul ginţilor accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman. În funcţie de efectele

juridice produse, contractele se divid în contracte unilaterale ce dau naştere la obligaţii doar în sarcina

uneia dintre părţi şi contracte sinalagmatice ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale

contractului. Luând în considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât din contract, existau

contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept strict şi contracte de bună credinţă, sancţionate

de acţiuni de bună credinţă.

3. Deşi jurisconsulţii romani nu au realizat o teorie generală a contractelor, fiind mai mult

preocupaţi de un drept al contractelor decât de un drept al contractului, o serie de elemente esenţiale

validităţii tuturor contractelor se pot desprinde din dreptul roman: consimţământul, capacitatea, obliectul

şi cauza. Pe lângă elementele esenţiale mai sus amintite, fără a căror prezenţă nici o obligaţie contractuală

nu se naşte, unele contracte pot cuprinde anumite elemente care nu condiţionează validitatea obligaţiei ci

modul în care ea se naşte, devine exigibilă ori se stinge. În acest moment, respectivele obligaţii sunt

afectate de modalităţi, fapt care le diferenţiază de obligaţiile pure şi simple. Modalităţile (sau cauzele

-causae-, cum le numeşte Paul) reprezintă acele modificări pe care obligaţiile contractuale le suferă

cu privire la momentul naşterii, execuţia sau obiectul lor, stabilite de părţile contractante de comun

acord. Conform jurisconsultului Paul (D., 44, 7, 44) existau patru astfel de modalităţi (causae): termenul

(dies), condiţia (conditio), accesio şi modus.

4. În cazul în care elementele esenţiale ale contractului nu erau respectate, acesta putea fi atacat

ca invalid în faţa instanţei şi declarat nul. Unele din aceste nulităţi puteau fi invocate de drept (ipso jure)

în timp ce altele trebuiau cerute pretorului (officio pretoris).

5. Contractele formale reprezintă cele mai vechi tipuri de contracte cunoscute în istoria dreptului

roman. Vechimea lor le aşează într-o epocă în care simplul consimţământ al părţilor nu era suficient

pentru încheierea unui contract valid. De aceea, toate aceste contracte se caracterizează prin prezenţa unor

solemnităţi, adesea cu implicaţii sacramentale, absolut necesare pentru a da naştere unor obligaţii. Având

în vedere importanţa formei, toate aceaste contracte erau de drept strict, judecătorul trebuind să ţină cont

în darea unei sentinţe de litera lor. În acelaşi timp, ele sunt contracte unilaterale deoarece dau naştere la

obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile contractante. Nu în ultimul rând, ele sunt, cu excepţia

contractului literal, contracte orale, pentru încheierea lor nefiind nevoie de formalităţi scriptice. Cele mai

importante contracte formale sunt nexum, contractele verbale şi contractele literale.

69

6. Contractele reale sunt acele convenţii pentru a căror încheiere sunt necesare consimţământul

părţilor contractante şi remiterea materială a unui bun.Având în vedere că pentru încheierea lor nu mai

sunt necesare nici un fel de solemnităţi scrise sau orale, contractele reale se încadrează în rândul

contractelor neformale. Sub aspectul efectelor pe care le produc, contractele reale se împart în unilaterale

(mutuum) şi sinalagmatice imperfecte (fiducia, depozitul, gajul şi comodatul). Caracterul de imperfect al

contractelor reale sinalagmatice rezultă din faptul că ele nu dau automat naştere unor obligaţii de ambele

părţi. Ele se nasc iniţial unilaterale (dau naştere unei obligaţii doar în sarcina debitorului –obligaţia de a

restitui bunul) însă pot da naştere unei obligaţii reciproce pe seama creditorului atunci când debitorul face

acte de conservare a bunului remis. Din punct de vedere al sancţiunii lor juridice, contractele reale se

divid în contracte de drept strict (mutuum) şi contracte de bună credinţă (restul). Situaţia specială a lui

mutuum se explică prin apariţia sa în epoca veche a dreptului roman (254-154 î.Hr.), în timp ce restul

contractelor reale se datorează efervescenţei economice a epocii clasice a dreptului roman, când

implicarea peregrinilor în activitatea comercială şi numărul mare al contractelor au impus renunţarea la

formalismul rigid şi interpretarea literală a contractelor, în favoarea lipsei de formalism şi a echităţii. În

această epocă, buna credinţă începe să se manifeste, aşa cum arăta Cicero, ca adevăr în vorbe şi

persistenţă în convenţii. Sub aspect procesual, principiul echităţii a fost impus prin sintagma ex fide bona

introdusă în intenţia formulei de judecată.



roman,principii,principii, contracte formale, contracte reale, convenţii,contracte sinalagmatice, obligaşii

reciproce.


1. Cum se defineau contractele in forma autentica?

2. Cum se defineau contractele in forma scrisa (contractus litteris)?


1. Care erau elementele esentiale ale contractului, asa cum au fost definite in dreptul

roman?

a) Termenul, obiectul si sanctiunea

b) Consimtamantul, obiectul si sanctiunea

c) Consimtamantul, capacitatea si obiectul

70

2. Care sunt conditiile pe care trebuie sale indeplineasca obiectul contractului, ca element

esential al acestuia ?

a) Sa fie posibil din punct de vedere fizic, sa fie licit si determinat

b) Sa fie posibil din punct de vedere fizic si juridic, sa fie licit, sa fie determinat sau

determinabil

c) Sa fie posibil din punct de vedere fizic si sa fie licit

3. Cum se defineau contractele formale sau solemne?

a) Contractul formal care presupunea folosirea anumitor cuvinte solemne, fara a mai

necesita prezenta magistratului

b) Erau acele contracte care imbracau o forma religioasa

c) Erau acele acte care pentru a lua nastere, aveau nevoie de acordul de vointa a partilor si

trebuiau respectate - forma , anumite formalitati, solemnitati si ritualuri

4. Cum se defineau contractele in forma religioasa?






5. Cum se defineau contractele in forma verbala?






71



Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.






72


Contractele consensuale

Cuprins:

9.1. Introducere



9.3.1. Vânzarea

9.3.2. Societatea

9.3.3. Locaţiunea

9.3.4. Mandatul

9.1. Introducere

Contractele consensuale se formează prin simplul acord de

voinţă al părţilor, reprezentând forma cea mai evoluată pe care a

cunoscut-o tehnica de creare a obligaţiilor în dreptul roman. Această

evoluţie caracterizează şi alte instituţii juridice, încât în epoca lui

Justinian drepturile subiective, fie personale, fie reale, sunt efecte ale

simplei de manifestări de voinţă.

Ca şi celelalte contracte romane, contractele consensuale

sunt numai generatoare de obligaţii. Pe de altă parte, câtă vreme

contractele solemne sunt dominate de formalism, iar cele reale

presupun, totuşi, remiterea lucrului, contractele consensuale nu

reclamă nici condiţii de formă şi nici efectuarea vreunui act material,

ci numai exprimarea voinţei subiective a părţilor.

De altel, în dreptul postclasic, cuvântul ”contractus” are

înţelesul de convenţie destinată să creeze obligaţiuni.




cu privire la instituţiile

juridice de drept roman. Dreptul roman se

intercondiţionează cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul

civil, dreptul familiei şi dreptul internaţional privat.

Obiectivele propuse la această disciplină reuşesc să -i confere

73

studentului o pregătire teoretică în vederea înţelegerii

fenomenului juridic;



de drept;






















74


9.3.1. Vânzarea

Vânzarea este convenţia prin care o parte, numită vânzător, se

obligă să transmită posesiunea liniştită a unui lucru celeilalte părţi,

numită cumpărător, în schimbul preţului, pe care cumpărătorul se

obligă a-l plăti.

Vânzarea presupune întrunirea a trei elemente:

a) consimţământul

b) obiectul c) preţul.

Vânzarea ia naştere, de regulă, în momentul realizării

acordului de voinţă. Obiectul vânzării poate consta din lucruri

corporale şi incorporale,din drepturi subiective, cât şi din lucruri

prezente sau viitoare.Preţul trebuie să fie exprimat în bani (in pecunia

numerata), să fie real (verum), să fie determinat sau cel puţin

determinabil (certum) şi, în epoca lui Justinian, să fie iustum (să

reprezinte cel puţin jumătate din valoarea lucrului).

Efecte. Vânzarea consensuală produce efecte proprii, efecte ce

constau din obligaţiile părţilor. Aceste obligaţii sunt bilaterale şi de

bună credinţă.Vânzătorul avea obligaţiile de a păstra lucrul, de a preda

lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a garanta pentru viciile

lucrului.Cumpărătorul avea obligaţia de a plăti preţul şi, eventual,

obligaţia de a plăti dobânzi.

9.3.2. Locaţiunea

Locaţiunea este contractul prin care o parte se obligă să

procure folosinţa unui lucru, să îşi ofere serviciile ori să execute o

lucrare determinată, în schimbul unui preţ, pe care cealaltă parte se

obligă să-l plătească.Din această definiţie, rezultă că locaţiunea putea fi

de trei tipuri:

- locatio rei (locaţiunea unui lucru)

- locatio operarum (locaţiunea de servicii)

- locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei

lucrări). Deşi locaţiunea avea aplicaţiuni diverse, părţile

contractante erau desemnate printr-o terminologie unitară.

Partea care avea iniţiativa contractului se numea locator, iar

cealaltă parte se numea conductor.

Locaţiunea, ca şi vânzarea, presupune întrunirea a trei elemente:

a) consimţământul

b) obiectul

c) preţul.

Consimţământul avea un caracter formal, deoarece partea mai

75

puternică din punct de vedere economic impunea condiţiile cu privire

la obiect şi preţ.Obiectul locaţiunii poate consta dintr-un lucru mobil

sau imobil (locatio rei), din serviciile oferite de către lucrătorul liber

(locatio operarum) sau din construirea unei case (locatio operis

faciendi).Preţul trebuia să fie in pecunia numerata, certum şi

verum.

Obligaţiile părţilor diferă de la o formă de locaţiune la alta.

9.3.3. Societatea

Societatea este contractul consensual prin care două sau mai

multe persoane pun în comun activitatea lor sau anumite bunuri, în

vederea realizării unui câştig.Contractul de societate presupune un

aport din partea societarilor, un interes comun, intenţia de a forma o

societate şi un scop licit.Părţile erau obligate să-şi îndeplinească

aportul, să se îngrijească de afacerile asociaţiei ca de afacerile proprii şi

să suporte, proporţional cu contribuţia, paguba produsă de asociaţie.

În dreptul roman, societatea nu avea personalitate juridică.

9.3.4. Mandatul

Mandatul este contractul consensual prin care o persoană,

numită mandant, însărcinează pe o altă persoană, numită mandatar, să

facă ceva fără plată (gratuit) în folosul său, adică al mandantului.

Elemente: - pentru formarea contractului de mandat, este necesar să

existe un

obiect constând dintr-un fapt material sau dintr-un act juridic;

- actul material sau juridic trebuie să fie licit şi moral;

- mandatul este un act juridic gratuit, încheiat în interesul

mandantului.

Efecte: Mandatarul trebuia să dea socoteală mandantului, transferând asupra sa

drepturile dobândite şi obligaţiile asumate. Mandatarul are, de

asemenea, obligaţia de a executa mandatul cu bună credinţă.

Mandatarul poate înstrăina un bun al mandantului, cu toate că nu are

calitatea de proprietar.Mandantul, la rândul său, are obligaţia de a-l

despăgubi pe mandatar de cheltuielile făcute pe cont propriu în

executarea mandatului.

76



Lipsite de orice formalitate, contractele consensuale se încheiau prin simplul acord de voinţă al

părţilor contractante (consensu fiunt obligationes). Apariţia acestor contracte a impulsionat considerabil

viaţa economică a Romei, în condiţiile în care ele puteau fi încheiate şi între absenţi. Contractele

consensuale erau în număr de patru: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, mandatul şi societatea. Toate

acestea sunt de bună credinţă, cu precizarea că vânzarea-cumpărarea, locaţiunea şi societatea sunt

contracte sinalagmatice perfecte iar mandatul este sinalagmatic imperfect. De asemenea, în timp ce

primele două sunt contracte de afaceri, fapt reflectat în sancţiunea riguroasă oferită lor de dreptul roman,

ultimele două au la bază legătura de prietenie între mai multe persoane. De aceea, ele sunt încheiate

intuitu personae, sunt gratuite şi sunt o expresie a încrederii ce există între prieteni.



roman,principii,principii, vânzarea, locaţiunea, mandatul, emfiteoza.


1. In ce consta contractul de mandat?

2. In ce consta constractul de emfitioza?


1. Care erau conditiile pe care trebuia sa le indeplineasca pretul (pretium) ca element al

vanzarii ?

a) Sa fie echitabil, real, determinat, sa constea in bani

b) Sa fie real, echitabil, determinat

77

c) Sa fie echitabil, real, sa constea in bani

2. Cum era definita in dreptul roman societatea (societas) ?

a) Contractul prin care doua sau mai multe persoane se obliga sa puna in comun activitatea

sau anumite bunuri in vederea obtinerii unui castig

b) Contractul real prin care o persoana, lua un lucru in folosinta de la o alta persoana,

obligandu-se sa-l restituie la o data stabilita de comun acord

c) Contractul prin care doua sau mai multe persoane se obliga sa puna in comun anumite

bunuri in vederea desfasurarii unei activitati

3. Care erau principalele elemente constitutive ale contractului de societate, in dreptul

roman ?

a) Un interes comun, un aport reciproc, si intentia de a constitui o societate

b) Un interes comun, un aport reciproc si un scop licit

c) Un interes comun, un aport reciproc, un scop licit si intentia de a constitui o societate



Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.






78


Contractele nenumite.Pactele sancţionatoare

Cuprins:

10.1. Introducere



10.3.1. Caracterele şi elementele contractelor nenumite

10.3.2. Tipuri de contracte nenumite

10.1. Introducere

Contractul nenumit se formează printr-o convenţie însoţită de

executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru

una dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu

executarea sa.

Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici

una din categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au

desemnat prin termenii nova negotia sau contractus incerti.







de drept;














79



























executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru una

dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu executarea

sa. Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici una din

categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au desemnat prin

termenii nova negotia sau contractus incerti.

În epoca lui Justinian, s-au format patru categorii de

contracte nenumite, clasificate în funcţie de obiectul obligaţiunii:

- “do ut des” - o parte transmite proprietatea unui lucru,

pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra

80

unui alt lucru

- “do ut facias” - o parte transmite proprietatea unui lucru,

pentru ca

cealaltă parte să îi presteze un serviciu

- “facio ut des” - o parte prestează un serviciu, pentru ca

cealaltă parte să transmită un lucru

- “facio ut facias” - o parte prestează un serviciu, pentru ca

cealaltă parte să presteze la rândul ei un serviciu.

Contractele nenumite prezintă următoarele caractere:

a)Contractele nenumite au elemente asemănătoare

b)Contractele nenumite, în general, nu sunt desemnate printr-o

denumire specifică pentru fiecare contract în parte

c)Contracte nenumite se caracterizează rpin aceeaşi sancţiune

Contractele nenumite se caracterizează prin două categorii de

elemente:

- Elemente generale - obligatorii pentru orice convenţie care

îmbracă forma unui contract după cum urmează: consimţământul,

obiectul, capacitatea, cauza.

- Elementele speciale sunt : convenţia care se încadrează în

categoria contractelor nenumite să nu facă parte din vreunul din

contractele solemne sau formale, contractele reale sau consensuale;

executarea de către una din părţi a prestaţiei la care se obligă;

bilateralitatea – în sensul că acordul de voinţă se transformă în contract

când una din părţi şi-a executat prestaţia.


Principalele contracte nenumite cunoscute de dreptul roman

sunt:

- Permutation (schimbul) – este contractul nenumit din

categoria do ut des prin care părţile transmit, una către alta ,

poprietatea asupra unor lucruri.

- Aestimatum (contractul estimator) – prin care o persoană

remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde într-o

anumită perioadă de timp, la un anumit preţ

- Donatio sub modo (donaţia cu sarcini) – prin care donatorul

transmite proprietatea unui lucru cu obligaţia pentru donatar de

a efectua o prestaţie în favoarea donatorului

- Precarium (precariul) – este contractul nenumit care se

formează prin remiterea în mod gratuit a posesiunii unui lucru

către o parte numită precaritist, care se obliga să plătească

lucrul respectiv şi să-l restituie la cerere

- Tranzacţia – este convenţia prin care părţile renunţă reciproc

la pretenţiile lor pentru a evita un proces

Sancţiunile contractelor

În cazul contractelor nenumite din categoriile do ut des şi do ut

facias, creditorul avea la îndemână exercitarea unei conditio causa data

causa non secuta sau conditio ab causa datorum , pentru a obţine

restituirea lucrului dat în condiţiile în care debitorul nu executa

obligaţia şi nu restituia lucru.

În cazul contractelor nenumite din categoriile facio ut des şi

facio ut facias, creditorul avea la dispoziţie actio de dolo , în condiţiile

în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa , deşi creditorul şi-a

81

exercitat prestaţia corespunzătoare şi ca atare solicită despăgubiri.



Contractele nenumite sunt acele convenţii sinalagmatice ce produc efecte juridice obligatorii în

momentul în care una dintre părţi îşi execută prestaţia sa. Practica vieţii comerciale romane a scos la

lumină o serie de convenţii cu caracter sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decât altele. Încadrarea lor

în rândul contractelor nenumite nu se referă la faptul că ele nu au un nume, deoarece au efectiv unul, ci la

faptul că, prin caracteristicile lor, aceste convenţii nu se potrivesc nici unei categorii de contracte numite :

a) Contractul estimator (aestimatio), Schimbul (permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzacţia,

e) Donaţia cu sarcini (sub modo).



roman,principii,principii,donaţia cu sarcini, pacte sanţionatoare, contracte nenumite.


1. Precizati sanctiunea contractelor nenumite.

2. Tipuri de contracte nenumite.

82


1. Cum se definea in dreptul roman, permutatio (schimbul), contract nenumit ?

a) Este contractul nenumit din categoria do ut des (dau sa-mi dai) prin care partile transmit,

una catre alta, proprietatea asupra unor lucruri

b) Este contractul nenumit din categoria facio ut des (fac ca sa dai) sau facio ut facias (fac

ca sa faci), prin care o persoana remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde intr-o anumita perioada

de timp, la un anumit pret.

c) Este contractul nenumit care se formeaza prin remiterea in mod gatuit a posesiunii unui

lucru catre o parte contractanta, care se obliga sa plateasca lucrul respectiv si sa-l restituie la cerere

2. Cum se definea in dreptul roman, aestimatum (contractul estimator), contract nenumit?








3. Cum se definea in dreptul roman, donatio sub modo (donatia cu sarcini), contract

nenumit ?

a) Este un contract nenumit din categoria do ut facias (dau ca sa faci), prin care una dintre

partile contractante transmite proprietatea unui lucru cu obligatia celeilalte parti de a efectua o prestatie in

favoarea primului






4. Cum se definea in dreptul roman, precarium (precariul), contract nenumit ?








5. Cum se definea in dreptul roman, tranzactia , contract nenumit ?

83

a) Este contractul nenumit din categoria do ut des (dau sa-mi dai) prin care partile transmit, una

catre alta, proprietatea asupra unor lucruri

b) Este contractul nenumit din categoria facio ut des (fac ca sa dai) sau facio ut facias (fac ca sa

faci), prin care o persoana remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde intr-o anumita perioada de

timp, la un anumit pret.

c) Este conventia prin care partile renunta reciproc la pretentiile lor pentru a evita un proces



Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.






78


Contractele nenumite.Pactele sancţionatoare

Cuprins:

10.1. Introducere





10.1. Introducere


executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru

una dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu

executarea sa.

Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici

una din categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au

desemnat prin termenii nova negotia sau contractus incerti.







de drept;














79



























executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru una

dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu executarea

sa. Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici una din

categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au desemnat prin

termenii nova negotia sau contractus incerti.

În epoca lui Justinian, s-au format patru categorii de

contracte nenumite, clasificate în funcţie de obiectul obligaţiunii:

- “do ut des” - o parte transmite proprietatea unui lucru,

pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra

80

unui alt lucru

- “do ut facias” - o parte transmite proprietatea unui lucru,

pentru ca

cealaltă parte să îi presteze un serviciu

- “facio ut des” - o parte prestează un serviciu, pentru ca

cealaltă parte să transmită un lucru

- “facio ut facias” - o parte prestează un serviciu, pentru ca

cealaltă parte să presteze la rândul ei un serviciu.

Contractele nenumite prezintă următoarele caractere:

a)Contractele nenumite au elemente asemănătoare

b)Contractele nenumite, în general, nu sunt desemnate printr-o

denumire specifică pentru fiecare contract în parte

c)Contracte nenumite se caracterizează rpin aceeaşi sancţiune

Contractele nenumite se caracterizează prin două categorii de

elemente:

- Elemente generale - obligatorii pentru orice convenţie care

îmbracă forma unui contract după cum urmează: consimţământul,

obiectul, capacitatea, cauza.

- Elementele speciale sunt : convenţia care se încadrează în

categoria contractelor nenumite să nu facă parte din vreunul din

contractele solemne sau formale, contractele reale sau consensuale;

executarea de către una din părţi a prestaţiei la care se obligă;

bilateralitatea – în sensul că acordul de voinţă se transformă în contract

când una din părţi şi-a executat prestaţia.


Principalele contracte nenumite cunoscute de dreptul roman

sunt:

- Permutation (schimbul) – este contractul nenumit din

categoria do ut des prin care părţile transmit, una către alta ,

poprietatea asupra unor lucruri.

- Aestimatum (contractul estimator) – prin care o persoană

remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde într-o

anumită perioadă de timp, la un anumit preţ

- Donatio sub modo (donaţia cu sarcini) – prin care donatorul

transmite proprietatea unui lucru cu obligaţia pentru donatar de

a efectua o prestaţie în favoarea donatorului

- Precarium (precariul) – este contractul nenumit care se

formează prin remiterea în mod gratuit a posesiunii unui lucru

către o parte numită precaritist, care se obliga să plătească

lucrul respectiv şi să-l restituie la cerere

- Tranzacţia – este convenţia prin care părţile renunţă reciproc

la pretenţiile lor pentru a evita un proces

Sancţiunile contractelor

În cazul contractelor nenumite din categoriile do ut des şi do ut

facias, creditorul avea la îndemână exercitarea unei conditio causa data

causa non secuta sau conditio ab causa datorum , pentru a obţine

restituirea lucrului dat în condiţiile în care debitorul nu executa

obligaţia şi nu restituia lucru.

În cazul contractelor nenumite din categoriile facio ut des şi

facio ut facias, creditorul avea la dispoziţie actio de dolo , în condiţiile

în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa , deşi creditorul şi-a

81

exercitat prestaţia corespunzătoare şi ca atare solicită despăgubiri.



Contractele nenumite sunt acele convenţii sinalagmatice ce produc efecte juridice obligatorii în

momentul în care una dintre părţi îşi execută prestaţia sa. Practica vieţii comerciale romane a scos la

lumină o serie de convenţii cu caracter sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decât altele. Încadrarea lor

în rândul contractelor nenumite nu se referă la faptul că ele nu au un nume, deoarece au efectiv unul, ci la

faptul că, prin caracteristicile lor, aceste convenţii nu se potrivesc nici unei categorii de contracte numite :

a) Contractul estimator (aestimatio), Schimbul (permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzacţia,

e) Donaţia cu sarcini (sub modo).



roman,principii,principii,donaţia cu sarcini, pacte sanţionatoare, contracte nenumite.


1. Precizati sanctiunea contractelor nenumite.

2. Tipuri de contracte nenumite.

82


1. Cum se definea in dreptul roman, permutatio (schimbul), contract nenumit ?








2. Cum se definea in dreptul roman, aestimatum (contractul estimator), contract nenumit?








3. Cum se definea in dreptul roman, donatio sub modo (donatia cu sarcini), contract

nenumit ?

a) Este un contract nenumit din categoria do ut facias (dau ca sa faci), prin care una dintre

partile contractante transmite proprietatea unui lucru cu obligatia celeilalte parti de a efectua o prestatie in

favoarea primului






4. Cum se definea in dreptul roman, precarium (precariul), contract nenumit ?








5. Cum se definea in dreptul roman, tranzactia , contract nenumit ?

83

a) Este contractul nenumit din categoria do ut des (dau sa-mi dai) prin care partile transmit, una

catre alta, proprietatea asupra unor lucruri

b) Este contractul nenumit din categoria facio ut des (fac ca sa dai) sau facio ut facias (fac ca sa

faci), prin care o persoana remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde intr-o anumita perioada de

timp, la un anumit pret.

c) Este conventia prin care partile renunta reciproc la pretentiile lor pentru a evita un proces



Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.






91


Obligaţii cvasicontractuale şi obligaţii qvasidelictuale

Cuprins:

12.1. Introducere



12.3.1. Categorii de cvasicontracte

12.3.2. Categorii de cvasidelicte

12.1. Introducere

Juristconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei „natura

obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este

construită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne

transmite proprietatea unui lucru , a face ceva sua a îndeplini o

prestaţiune”.

A doua definiţie a obligaţiei este preluată din Institutele lui

Justinian şi se apropie mai mult de accepţiunea modernă: obligaţia

este legătura juridică prin care suntem siliţi a plăti ceva conform

drepturilor cetăţii noastre.







de drept;








92































12.3.1. Categorii de cvasicontracte

Plata lucrului nedatorat În dreptul modern, îmbogăţirea fără just temei este sancţionată

prin acţiunea în repetire. La romani, acestei acţiuni îi corespundea un

sistem întreg de condictiones, care sancţionau diferite forme de

îmbogăţire fără cauză.

93

Plata lucrului nedatorat, una din aplicaţiunile îmbogăţirii fără

justă cauză, era sancţionată prin condictio indebiti.Pentru intentarea lui

condictio indebiti erau necesare următoarele condiţii:

- să existe o plată

- plata să nu fie datorată

- plata să fie făcută din eroare

- cel ce primeşte plata să fie de bună credinţă

- plata să nu facă obiectul unei datorii care, atunci când este

negată, creşte la dublu.

Gestiunea de afaceri Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) constă în administrarea

bunurilor unei persoane fără ştirea acesteia.Cel care intervine în

administrarea bunurilor altuia se numeşte gerant (negotiorum

gestor), iar cel pentru care s-a intervenit se numeşte gerat (dominus

rei gesta/proprietarul lucrului gerat).

Elemente : - actul de gestiune poate fi material sau juridic

- administrarea bunurilor altuia trebuie făcută cu bună ştiinţă

- gerantul trebuie să aibă intenţia de a-l obliga pe gerat.

Efecte: Gerantul trebuie să ducă la bun sfârşit actul de administrare, să

administreze cu bună credinţă şi să dea socoteală geratului pentru

activitatea sa.

Geratul este obligat să-l despăgubească pe gerant pentru

cheltuielile făcute şi să-l libereze de obligaţiile pe care şi le-a asumat.

12.3.2. Categorii de cvasidelicte

În societatea gentilică, persoana care suferea o vătămare

corporală din partea cuiva putea recurge la sistemul răzbunării private.

Mai târziu, în epoca de tranziţie către societatea politică, părţile puteau

ajunge la o înţelegere pentru a înlocui dreptul de răzbunare al victimei

cu plata unei sume de bani, ca echivalent al acelui drept –

compoziţiunea voluntară.Într-un stadiu mai avansat, statul nu mai lasă

părţilor posibilitatea de a fixa valoarea despăgubirii pe care

urma să o plătească delincventul, ci ia asupra sa această atribuţie.

Noul sistem, cunoscut sub numele de compoziţiune legală, cunoaşte,

în evoluţia sa, două stadii distincte:

-în primul stadiu al compoziţiunii legale, părţile nu erau

obligate să compună (să înlocuiască răzbunarea cu plata unei

despăgubiri), dar dacă ajungeau la o înţelegere, delincventul plătea o

sumă de bani al cărei cuantum era fixat de către stat.

-în stadiul al doilea, victima nu mai avea dreptul de a opta

între răzbunarea privată şi plata unei sume de bani, ci era obligată

să compună; dreptul de răzbunare era înlocuit, în mod obligatoriu, cu

plata unei despăgubiri fixate de stat. În acest scop, victima

delictului dispunea de o acţiune pe care o putea îndrepta împotriva

delincventului. Conceptul de obligaţie delictuală s-a format abia în

dreptul clasic, pe baza unei analogii. Astfel, în sistemul procedurii

formulare, dacă delincventul refuza să plătească despăgubirea,

păgubaşul îl chema în justiţie pentru a-l obliga să compună. După

momentul lui litis contestatio, obligaţia legală de a compune se

transforma în obligaţia de a plăti o sumă de bani.

94

Cu timpul, romanii au uitat originea fenomenului şi au început

să vadă în obligaţia legală de a compune un drept de creanţă

pentru creditor şi o datorie pentru debitor.

Obligaţia delictuală prezintă unele caractere aparte:

a) Obligaţia delictuală este sancţionată printr-o acţiune penală

prin care, de regulă, victima realizează o îmbogăţire, deoarece nu face

la rândul său o plată, ca la acţiunile reipersecutorii.

b) La origine, datoriile şi creanţele izvorâte din delicte nu

treceau asupra moştenitorilor deoarece dreptul de răzbunare, care stătea

la originea lor, era legat inseparabil de persoana fizică a victimei.

c) Sclavii şi persoanele alieni iuris aveau capacitatea deplină

de a se obliga pe tărâm delictual, dar răspunderea lor avea loc în

condiţii speciale, aşa cum s-a văzut la partea generală a obligaţiilor.

d) Capitis deminutio nu are ca efect stingerea obligaţiilor

delictuale. e) Obligaţia delictuală presupune un fapt din partea

delincventului.

Delicte publice şi delicte private Romanii, deşi nu ne-au lăsat o definiţie, vedeau în delicte fapte

ilicite de natură să afecteze interesele clasei dominante, pe care le

sancţionau, de regulă, prin plata unei sume de bani. Faptele delictuale

erau extrem de variate şi puteau genera consecinţe, de la prejudicii

materiale până la rănirea sau uciderea unei persoane.Încă din epoca

veche, romanii au clasificat faptele ilicite în două mari categorii :

delicte private şi delicte publice.

În dreptul clasic, distincţia dintre cele două categorii de delicte

se făcea în baza unor criterii sigure :

-delictele private erau sancţionate potrivit normelor

procedurii civile de către judecătorul privat, pe când delictele publice

erau judecate după normele procedurii penale, de către magistraţi sau

chiar de către popor (comitia centuriata).

-delictele private erau sancţionate prin plata unor sume de bani

(de regulă), pe când delictele publice erau pedepsite cu moartea, exilul

sau amenzi în folosul statului.

Delictele private se împart în două mari categorii:

-delicte private vechi, sancţionate de dreptul civil

-delicte private noi, sancţionate de către pretor.

Delictele private vechi sunt în număr de trei:

- furtul

- iniuria (delictul de vătămare corporală)

- damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept).

Ele au fost sancţionate prin dispoziţii ale legii: furtul şi iniuria

prin Legea celor XII Table, iar damnum iniuria datum prin Legea

Aquilia.Cu timpul, pretorii au introdus noi reglementări în materia

delictelor private vechi, sancţionând, în paralel, noi fapte delictuale.

Pretorul a introdus următoarele delicte:

- metus (violenţa)

- dolus (înşelăciunea)

- rapina (tâlhăria)

- fraus creditorum (frauda creditorilor).

Quasidelictele sunt fapte ilicite asemănătoare întru totul cu

delictele, deşi în Institutele lui Justinian sunt desemnate printr-un

termen aparte.În dreptul modern, distincţia dintre delicte şi quasidelicte

are un fundament teoretic, aşa încât faptele ilicite sunt încadrabile într-

95

o categorie sau în alta, în funcţie de criterii sigure. În dreptul roman,

quasidelictele erau fapte ilicite sancţionate prin acţiuni pretoriene, ca şi

delictele private noi.

Întrucât nu dispunem de elemente tehnice pentru a realiza

distincţia dintre delicte şi quasidelicte, trebuie să admitem că această

clasificare este şi ea expresia mentalităţii conservatoare a romanilor.

În dorinţa de a lăsa impresia că reglementarea în vigoare este perfectă,

romanii nu au fost dispuşi să admită că pot apărea şi alte delicte, pe

lângă cele cuprinse în vechile reglementări; cu toate acestea, au apărut

noi fapte delictuale pe care romanii, spre a nu se dezminţi, le- au

desemnat printr-un termen tehnic diferit:

-unul din quasidelictele consacrate în dreptul roman este fapta

judecătorului care, cu sau fără intenţie, nedreptăţeşte una din părţi –

iudex qui litem suam (judecătorul care a făcut procesul său).

Judecătorul vinovat de o asemenea faptă era urmărit printr-o acţiune in

factum pentru o sumă de bani egală cu paguba cauzată.

-vărsarea sau aruncarea unor lucruri în stradă dintr-un

apartament era sancţionată prin actio de effusis et deiectis. Acţiunea era

dată împotriva proprietarului apartamentului şi putea fi intentată de

oricine (acţiune populară).

-atârnarea unor obiecte în afara apartamentelor era sancţionată

prin actio de positis et suspensis dată, de asemenea, împotriva

proprietarului apartamentului.



1. Pe lângă obligaţiile care se nasc fie din acte licite, fie din fapte licite în condiţiile stabilite de

dreptul civil sau de către cel pretorian, romanii au stabilit că pot rezulta obligaţii juridice şi din anumite

fapte licite sau ilicite care nu se înscriu în formele prestabilite pentru contracte şi delicte. Producând

efecte juridice ca şi cum ar izvorî din contract (quasi ex contractu) sau ca şi cum ar izvorî din delict

(quasi ex delictu), ele au fost grupate de Gaius sub formula generică de variae causarum figurae.

2. Cvasicontractele sunt fapte juridice care, deşi nu comportă forma recunoscută de dreptul

roman diverselor contracte, product efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din contract. Diferenţa

majoră între contracte şi cvasicontracte rezidă în carcterul negativ al formării celor din urmă. Ele nu iau

naştere ca urmare a manifestării exprese a consimţământului părţilor (deci ca urmare a unui act juridic), ci

ca urmare a unui fapt licit ce produce efecte juridice obligaţionale asemenea unui contract. Instituţiile lui

Iustinian (3, 27) enumeră cinci tipuri de cvasicontracte: gestiunea de afaceri, gestiunea tutorelui în

favoarea pupilului, indiviziunea, acceptarea succesiunii şi plata lucrului nedatorat. Dintre acestea vom

aborda aici gestiunea de afaceri şi plata lucrului nedatorat (legată de împogăţirea fără justă cauză).

3. Cvasidelictele sunt acele fapte ilicite producătoare de prejudicii care au fost săvârşite fără

intenţia de a face rău ori fără vinovăţie. Instituţiile lui Iustinian (IV, 5, pr.-3) prezintă următoarele cazuri:

a) Este cvasidelict fapta judecătorului care, prin corupere sau neglijenţă, devine imparţial. Judecătorul

urma a fi condamnat la plata unei sume de bani egală cu paguba suferită de cel ce a pierdut procesul. b)

Există cvasidelict în cazul în care ocupantul unui imobil lasă să cadă sau aruncă un obiect care produce o

vătămare unui trecător. Pretorul a acordat victimei o acţiune pentru lucrurile vărsate şi aruncate (de effusis

et deiectis) exercitată împotriva ocupantului imobilului. c) Era cvasidelict fapta celui care a suspendat un

96

lucru la geam deasupra unui drum public, bun care, căzând, a vătămat un trecător. Victima se bucura de o

acţiune pentru lucrurile puse şi suspendate ( positis et suspensis). d) Proprietarul de navă, hangiul sau

propritarul de han deveneau răspunzători pentru furturile comise de angajaţii lor. Ei se făceau vinovaţi

pentru culpa de a fi angajat persoane necorespunzătoare (culpa in eligendo).

3. Într-o a doua operă ce-i este atribuită, Res cottidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică) sau

Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartită a izvoarelor obligaţiilor. Obligaţiile pot astfel

izvorî fie din contracte (ex contractu) fie din delicte (ex malificio), fie din diverse alte cauze (variae

causarum figurae). În a treia categorie au fost cuprinse actele sau faptele juridice care nu se regăseau în

primele două şi care îl obligau pe debitor asemenea unei obligaţii rezultate din contract (quasi ex

contractu teneri videntur) ori asemenea unei obligaţii izvorâte dintr-un delict (quasi ex maleficio).



roman,principii,principii, cvasicontracte, cvasidelicte.


1. Ce reprezenta gestiunea tutorelui pentru pupil?

2. Ce reprezenta plata lucrului nedatorat?


1. Cum era definita gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) ?

a) Reprezinta administrarea bunurilor unei persoane, fara a avea acordul acesteia

b) Reprezinta actul juridic prin care o persoana, care din greseala se considera debitor,

remite proprietatea unui bun sau o suma de bani, in favoarea unei alte persoane, presupusa, creditor

c) Reprezinta starea de fapt, prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiasi

bun

2. Care erau conditiile pe care trebuiau sa le intruneasca cumulativ, persoana care

administra bunurile altei persoane , fara acordul acesteia ?

a) Elementul de fapt, adica actul efectiv de gestiune si elementul negativ – consta in

administrarea bunurilor fara stirea proprietarului acestora

97

b) Elementul de fapt, adica actul efectiv de gestiune; elementul intentional , adica intentia de

a administra bunurile unei persoane si elementul negativ – consta in administrarea bunurilor fara stirea

proprietarului acestora

c) Elementul de fapt, adica actul efectiv de gestiune si elementul intentional , adica intentia

de a administra bunurile unei persoane

3. Cum se definea plata lucrului nedatorat (solutio indebiti) , in dreptul roman ?

a) Reprezinta administrarea bunurilor unei persoane, fara a avea acordul acesteia

a) Reprezinta actul juridic prin care o persoana, care din greseala se considera debitor,

remite proprietatea unui bun sau o suma de bani, in favoarea unei alte persoane, presupusa, creditor

b) Reprezinta starea de fapt, prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiasi

bun

4. Cum se definea gestiunea tutorelui pentru pupil , in dreptul roman ?

a)Reprezinta administrarea bunurilor unui pupil de catre persoana autorizata sa exercite tutela

acestuia

b)Reprezinta actul juridic prin care o persoana, care din greseala se considera debitor, remite

proprietatea unui bun sau o suma de bani, in favoarea unei alte persoane, presupusa, creditor

c)Reprezinta starea de fapt, prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiasi bun



Craiova, 2004;






Bucureşti, 2000.

98






201

ANEXE

ANEXA 1

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE


1. C; 2. C ; 3. C; 4. B; 5. A


1. C; 2. C; 3. C; 4. C; 5. A


1. C; 2. A; 3. C; 4. A; 5. C


1. C; 2. B; 3. A; 4. B; 5. C

Unitatea de învăţare 5 1. C; 2.A; 3. C; 4. B


1. C; 2. A; 3. B; 4. C; 5. A


1. C; 2. B; 3. A; 4. A; 5. B


1. C; 2. B; 3. C; 4. B; 5. A


1. A; 2. A; 3. C


1. A; 2. B; 3. A; 4. C; 5. C


1. B; 2. A; 3. C; 4. B; 5. A


1. A; 2. B; 3. B; 4. A

Date post:	08-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	buidieu
View:	236 times
Download:	2 times

UNIVERSITATEA SPIRU · PDF fileuniversitatea spiru haret facultatea de drept Şi...

Documents