Universitatea „Spiru Haret” · Raporturile juridice de drept financiar procesul constituirii,...

Universitatea „Spiru Haret” Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Craiova Specializarea: Administraţie Publică Dreptul finanţelor publice Anul II Lect.univ.dr. Stănciulescu Sorin

Cursul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Activitatea economico-financiară a statului Aparatul financiar al statului cuprinde totalitatea organelor statului care participă în mod direct,

sau care mijlocesc înfăptuirea activităţii financiare prin care se aplică politica financiară a statului. Prin acelaşi aparat financiar putem înţelege, de această dată în sens restrâns, acele structuri organizatorice ale statului care îşi consacră activitatea în mod exclusiv relaţiilor financiare.

Distingem în aceste condiţii două grupe de organe: 1. organe cu competenţă generală; 2. organe cu competenţă specială (cu atribuţii exclusiv în domeniul finanţelor publice).

Din prima grupă fac parte: Parlamentul României, Preşedinţia României, Guvernul României, Consiliile locale, serviciile publice locale, ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi instituţiile publice de subordonare centrală sau locală.

Din cea de-a doua grupă fac parte: a. organe centrale de specialitate (Ministerul Finanţelor, Curtea de Conturi, Corpul de control

economico-financiar al Primului Ministru, Garda financiară); b. organe teritoriale de specialitate (Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale

municipiului Bucureşti, având în subordine administraţiile financiare municipale şi ale sectoarelor capitalei, circumscripţiile financiare orăşeneşti, percepţiile rurale, precum şi secţiile din teritoriu ale Gărzii Financiare).

2. Definiţia şi funcţiile finanţelor publice Finanţele publice reprezintă relaţiile economico-sociale exprimate în formă bănească cu ajutorul

cărora se formează şi se repartizează fondurile băneşti ale statului şi ale agenţilor economici necesare reproducţiei sociale, acţiunilor social-culturale, satisfacerii celorlalte nevoi ale societăţii şi cetăţenilor.

Finanţele publice îndeplinesc două funcţii: a. funcţia de repartiţie, ce se realizează în procesul de formare şi repartizare a mijloacelor băneşti.

Această funcţie se raportează la două momente: formarea resurselor şi apoi repartizarea acestora. Prima etapă constă în formarea resurselor necesare îndeplinirii de către stat a sarcinilor sale. A

doua etapă se materializează în distribuţia mijloacelor băneşti constituite ca fonduri publice către beneficiari.

b. funcţia de control, care are menirea de a asigura respectarea legilor şi creşterea eficienţei economice printr-o mai bună administrare a banului public. Prin această funcţie de control se realizează echilibrul monetar, valutar şi financiar în economie.

Finanţele publice sunt supuse controlului politic, controlului de specialitate economic şi financiar şi controlului jurisdicţional. Prin aceste forme de control se împiedică irosirea avutului public, se previne efectuarea de cheltuieli inegale sau ineficiente, se contribuie la repararea prejudiciului adus avutului public.

3. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar Dreptul financiar este format din ansamblul legilor în vigoare care au ca obiect de reglementare

relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, fonduri destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii.

2

Spre deosebire, dreptul fiscal reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează modalităţile de realizare a veniturilor publice, prin impozite şi taxe. Cele două categorii de norme juridice se pot constitui în subramuri ale finanţelor publice.

Obiectul dreptului financiar este dat de reglementarea privind constituirea şi utilizarea fondului bugetar al statului, constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti proprii ale regiilor autonome şi ale instituţiilor publice, constituirea şi utilizarea fondului de asigurări sociale de stat şi a fondului de ajutor de şomaj, emisiunea monetară, circulaţia monetară cu şi fără numerar, regimul juridic al valutelor, politica fiscală a statului, controlul financiar, organizarea şi funcţionarea aparatului financiar, bancar şi de credit.

4. Izvoarele dreptului financiar Izvoarele dreptului financiar sunt reprezentate de ansamblul actelor normative care reglementează

raporturile juridice financiare. Obiectul specific de reglementare juridică, adică raporturile care se nasc în legătură cu formarea,

administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare publice ce aparţin statului şi colectivităţilor publice locale, reprezintă modalitatea de recunoaştere a normelor dreptului financiar faţă de normele juridice ale altor ramuri de drept.

Principalul izvor al dreptului financiar îl constituie legea fundamentală a ţării. Normele constituţionale servesc pentru stabilirea competenţelor puterii legislative şi ale puterii executive în elaborarea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor publice. În cadrul aceleiaşi legi fundamentale regăsim principiile ce stau la baza politicii financiare şi valutare a statului.

Constituţia României, care constituie un izvor comun de drept, cuprinde principiile de bază ale finanţelor publice ce sunt exprimate în Titlul IV „Economia şi finanţele publice“, în art.135 „Economia”, art. 137 „Sistemul financiar“, art. 138 „Bugetul public naţional”, art. 139 „Impozite şi taxe“, art. 140 „Curtea de conturi“.

Legea este unul dintre principalele izvoare formale ale dreptului financiar şi reprezintă cel mai important act normativ emis pentru domeniul finanţelor publice. Principiul legalităţii impune ca activităţile financiare să se întemeieze pe dispoziţiile legii, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public putând fi stabilite numai prin lege.

Astfel, printre cele mai importante legi putem cita: Legea 500/2002 privind finanţele publice, Legea 571/2003 privind Codul fiscal al României, OUG 64/2007 privind datoria publică aprobată prin Legea 109/2008, Legea 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, Legea 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare.

Ordonanţele de guvern sunt acele acte normative emise de Guvern prin care, în domeniul financiar, au fost instituite taxe şi impozite sau reglementată activitatea financiară a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale ale acestora.

Printre acestea cităm: Legea 273/2006 privind finanţele publice locale, OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală al României.

5. Raporturile juridice de drept financiar Raporturile juridice de drept financiar sunt acele relaţii sociale care se formează şi se sting în

procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care sunt obiect de reglementare a normelor juridico-financiare.

Raporturile juridice de drept financiar pot lua forma actelor şi operaţiunilor juridice de drept public în scopul formării şi utilizării fondurilor băneşti necesare statului pentru satisfacerea nevoilor colective. Astfel de acte şi operaţiuni sunt cele de întocmire şi executare a bugetelor, operaţiunile de împrumut public, de control financiar, etc.

Cursul II

MONEDA ŞI INSTRUMENTELE MONETARE

1. Istoricul apariţiei şi răspândirii monedei Cercetările arheologice şi numismatice au confirmat apariţia primelor monede în Lydia (stat antic

din vestul Asiei Mici, pe teritoriul de azi al Turciei. Regele persan Darius a adoptat un sistem monetar bimetalic, cu monede de aur şi argint, graţie căruia Persia a putut stabili de la începutul imperiului relaţii comerciale externe cu o întindere geografică din Grecia până în India şi Ceylon.

Macedonia lui Filip al II-lea a bătut staterii de aur şi tetradrahmele de argint, monede macedonene care au circulat şi pe teritoriul getodac, în perioada stăpânirii de către macedoneni a regiunii trace. Monedele macedonene au pătruns şi în Dacia cu ajutorul oraşelor pontice, constituind un sistem monetar superior emisiunilor histriene.

La Roma moneda a apărut în epoca decemvrilor şi, datorită poziţiei dominante a cetăţii moneda a penetrat în comunităţile latine, etrusce şi italice.

Pe teritoriul vechilor germani au circulat monedele romane ce erau căutate doar pentru conţinutul lor de metal preţios, nefiind folosite ca mijloc de plată.

În anul 312 d.Hr. împăratul Constantin cel Mare bate monedă de aur, ceea ce va conduce la dezvoltarea comerţului bizantin cu alte ţări.

La Damasc, apoi la Bagdad, a circulat mai întâi moneda bizantină, iar apoi apare dinarul. Monedele de hârtie se pare că au fost folosite pentru prima dată în China (sec.al XIII-lea d.Hr.).

Instabilitatea monetară face ca hârtia monedă să fie frecvent folosită în toate statele dezvoltate ale sfârşitului de Ev Mediu. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea d.Hr. aveau să apară poliţa şi cecul. Mai mult, negustorii italieni din Florenţa, Genova şi alte oraşe comerciale foloseau scrisoarea de schimb şi cambia.

2. Funcţiile monedei

a. Funcţia de intermediere a schimburilor de bunuri şi servicii prin operaţiunile de vânzare-cumpărare.

b. Funcţia de măsurare a valorilor economice. c. Funcţia de intermediere a plăţilor. d. Funcţia de intermediere a creditului. e. Funcţia de economisire şi tezaurizare. f. Funcţia de distribuire şi redistribuire ale venitului naţional şi produsului social. g. Funcţia de planificare la nivel naţional, dar şi la nivelul persoanelor juridice şi fizice.

3. Categorii de monedă a. moneda efectivă este semnul monetar aflat în circulaţie în numerar, confecţionată atât din metal

cât şi din hârtie. b. moneda de calcul este o monedă aleasă de părţile contractante pentru măsurarea drepturilor şi

obligaţiilor reciproce. c. moneda convenţională nu are o existenţă materială propriu-zisă şi este utilizate de state, pentru

exprimarea valorică a tranzacţiilor dintre ele şi se stabileşte pe baza unui coş valutar. d. moneda de cont nu are nici ea materialitate, aflându-se numai scriptic în conturile bancare. Este

întrebuinţată în decontări prin operaţiunile de transfer sau virament între conturi. e. moneda de credit sau bancnota este folosită ca mijlocitor al schimbului şi se întrebuinţează cu

titlul de bancnote, cambii sau cecuri. f. moneda divizionară este un submultiplu al unităţii monetare naţionale şi este destinată

schimbului de valori mai puţin însemnate. g. moneda universală slujeşte ca mijlocitor al schimbului de mărfuri şi de stingere a obligaţiilor,

aurul fiind cel care îndeplineşte o astfel de funcţie. h. moneda electronică nu are o existenţă efectivă, materializându-se în impulsuri pe suport

magnetic sau în memoria microprocesoarelor integrate în cartelele cu rol de cec electronic.

4. Apariţia şi evoluţia monedei în spaţiul carpato-danubiano-pontic. sistemul bănesc al leului.

4

În sec. V î.Hr., în oraşul-cetate Histria s-au emis primele monede de pe teritoriul ţării noastre, numite drahme, iar mai apoi, în sec. IV şi III î.Hr., apar primele emisiuni monetare ale oraşelor Callatis şi Tomis. Histria a bătut şi monede divizionare, confecţionate tot din argint ca şi drahmele, care se numeau obolii şi hemiobolii. Pe teritoriul Daciei au circulat monedele de argint bătute de Filip al II-lea, cât şi tetradrahmele lui Alexandru Macedon. În timpul cuceririi romane au mai circulat sesterţii, aureii şi dinarii imperiali. Din epoca împăraţilor Diocleţian şi Constantin cel Mare monedele romane bizantine sunt frecvente şi pe teritoriul Daciei. După formarea statelor feudale româneşti Ţara Românească şi Moldova apar sisteme monetare proprii ale acestora, cu influenţe otomane, ungureşti sau poloneze. În perioada descompunerii orânduirii feudale circulaţia bănească a devenit mai intensă, iar în relaţiile de schimb locale domina „leul“.

Adoptarea sistemului monetar naţional s-a făcut prin consfinţirea în Constituţia din 1866 a dreptului suveran de a bate monedă. Prin Legea 14/1867 se pun bazele primului sistem monetar românesc. S-a adoptat ca monedă naţională leul, împărţit în o sută de bani. S-au pus în circulaţie monede de aur de 5, 10 şi 20 lei, monede de argint de 50 bani, 1 şi 2 lei şi monede de aramă de 1, 2, 5 şi 10 bani.

După reforma monetară din 1867 se înfiinţează Banca Naţională a României, în 1880, cu atribuţii în emisiunea bancnotelor. Din 1890 leul a devenit convertibil în aur sau în altă valută.

5. Banca Naţională a României şi rolul acesteia în realizarea politicii financiare a statului. Banca Naţională a României a fost înfiinţată în aprilie 1880 ca societate anonimă mixtă cu capital de stat şi particular. Avea dreptul de a pune în circulaţie bilete de bancă la purtător şi la vedere în scopul menţinerii stabilităţii monedei, al asigurării circulaţiei monetare şi controlării creditului. Potrivit reglementărilor legale în vigoare, Banca Naţională a României deţine dreptul de monopol al emisiunii monetare.

6. Euro – moneda unică europeană şi sistemul european al băncilor centrale

În anul 1957 s-a semnat Tratatul de la Roma prin care a luat fiinţă comunitatea economică europeană din care făceau parte şase state: Franţa, Italia, Germania, Olanda, Belgia şi Luxemburg. În iunie 1989 Consiliul European a aprobat raportul lui Jacques Delors cu privire la modalităţile de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Acest raport a propus un proces în trei etape de realizare a unităţii economice şi monetare, proces în care trebuiau coordonate politicile economice naţionale, stabilite reguli stricte în privinţa deficitelor bugetare şi constituită o instituţie comunitară independentă care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.

Euro, ca monedă unică, creează una dintre cele mai puternice zone comerciale din lume, schimbând semnificativ balanţa globală a puterii. Creează, de asemenea, a doua piaţă ca mărime din lume după Statele Unite ale Americii în ceea ce priveşte producţia totală.

Adoptarea monedei euro prezintă avantaje economice fundamentale, cum ar fi: eliminarea riscului legat de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei preţurilor şi adâncirea pieţelor financiare. Beneficii ale Euro pot fi identificate şi în legătură cu comportamentul pieţelor financiare şi al companiilor.

7. Inflaţia. Factori de inflaţie.Consecinţe economice şi sociale ale inflaţiei Inflaţia reprezintă acel dezechilibru dintre masa monetară şi masa de bunuri, prin înmulţirea

semnelor monetare, determinând creşterea preţurilor şi deprecierea monetară. În raport de intensitatea sa, inflaţia poate fi: latentă, atunci când creşterea preţurilor este de 3-5% anual; deschisă sau declarată, atunci când creşterea preţurilor este de 6-10% anual; galopantă sau hiperinflaţie, atunci când creşterea preţurilor este de peste 15% anual. Cauzele inflaţiei sunt de ordin economic, monetar şi social-politic. Astfel, acestea pot fi date de: creşterea contribuţiilor sociale şi fiscale ale persoanelor juridice şi fizice, creşterea exagerată a preţurilor la materiile prime, ce conduce la mărirea costurilor, cererea excesivă de monedă, ca urmare a deficitului bugetar sau a unui exces de credit. Consecinţele sociale ale inflaţiei se reflectă în primul rând în faptul că se produce o polarizare accentuată a societăţii, în condiţiile în care o mică parte a populaţiei realizează profituri sau îşi conservă veniturile şi investiţiile, iar majoritatea sărăceşte, statul trebuind să aloce în această situaţie resurse bugetare importante pentru protecţia socială.

Cursul III

SISTEMUL BUGETAR PUBLIC 1

1.Consideraţii introductive Legea finanţelor publice defineşte bugetul ca fiind documentul prin care sunt prevăzute şi

aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice. Prin noţiunea de buget general consolidat, acelaşi act normativ înţelege ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg. În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele: • legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat; • legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului asigurărilor sociale de stat.

2. Natura juridică a bugetului Exprimăm ideea că bugetul statului fiind aprobat anual printr-o lege de adoptare dobândeşte

natura juridică de lege, al cărei conţinut este determinat de necesitatea stabilirii veniturilor şi cheltuielilor anuale.

Cu toate că bugetul de stat este principalul plan financiar şi cuprinde indicatori financiari privind modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor centralizate ale statului, ceea ce legiuitorul supune spre aprobare nu este planul financiar propriu-zis, ci legea de adoptare a bugetului de stat.

3. Reforma bugetară din România

Prima lege privitoare în exclusivitate la bugetul de stat a fost Legea nr. 3/1949 asupra întocmirii, executării şi încheierii bugetului general al Republicii Populare Române.

Prin această lege au fost puse bazele bugetului de stat unic corespunzător economiei centralizate. În accepţiunea Legii finanţelor nr. 9/1972 bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului şi repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele planului naţional unic, pentru dezvoltarea economiei naţionale, acţiunilor social-culturale, apărării ţării şi a altor nevoi ale societăţii.

Prima lege în domeniul finanţelor publice după 22 decembrie 1989 a fost adoptată la 29 ianuarie 1991 şi reprezintă actul prin care s-a introdus conceptul de buget public naţional, în locul celui de buget de stat. Potrivit acestui act normativ bugetul public naţional cuprindea: bugetul de stat, bugetele locale şi bugetele asigurărilor sociale care sunt autonome atât în privinţa titularilor cât şi în privinţa elaborării, adoptării şi execuţiei. În aceste condiţii bugetul public naţional era o imagine de ansamblu asupra tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice şi reprezenta un instrument de informare a opiniei publice şi unul de control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice.

Prevederile Constituţiei României din 1991 au afirmat principiile de bază ale sistemului financiar subliniind importanţa pe care legiuitorul a înţeles să o acorde acestui domeniu.

Domeniul legislativ al finanţelor publice a fost modernizat prin apariţia unei noi legi care a inclus în cadrul sistemului unitar de bugete nu numai bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale, ci şi bugetele fondurilor speciale, bugetul Trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom. Mai mult, această lege a adoptat o descentralizare efectivă, eliminând posibilitatea transferurilor între bugetele locale, precum şi posibilitatea utilizării excedentelor bugetare pentru alte bugete, permiţând totuşi transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale în anumite situaţii.

O nouă lege a finanţelor publice, în vigoare astăzi, a fost adoptată la 11 noiembrie 2002 şi defineşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi competenţele şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

4. Principii şi reguli bugetare

6

Principiul unităţii (unicităţii) reprezintă înscrierea într-un singur document a tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale şi deci aprobarea în fiecare exerciţiu financiar a unui singur buget. Privit din punct de vedere politic, principiul ajută la realizarea controlului Parlamentului în materia finanţelor publice.

Principiul universalităţii reprezintă realizarea tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice numai în cadrul bugetului şi nu în afara acestuia. Prin intermediul acestui principiu se asigură cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice şi conexiunile dintre acestea. De asemenea, permite controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.

Principiul echilibrului bugetar reprezintă întocmirea unui buget public echilibrat astfel încât veniturile publice să acopere integral cheltuielile publice. Atunci când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile există un deficit bugetar, legea interzicând acoperirea cheltuielilor prin recurgerea la emisiunea monetară sau prin finanţarea directă de către bănci.

Principiul realităţii (specializării) bugetare reprezintă înscrierea veniturilor în buget, pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice, care urmează să se efectueze, se înscriu pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic.

Specializarea bugetară presupune utilizarea creanţelor bugetare în cadrul pentru care s-au aprobat, neacceptându-se virarea acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol de cheltuieli la altul potrivit clasificaţiei bugetare. Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare. Clasificaţia bugetară tip, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice, cuprinde ca subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe, articole şi alineate.

Principiul anualităţii presupune aprobarea bugetului public în fiecare an de către Parlament. În temeiul acestui principiu durata de timp pentru care puterea legiuitoare autorizează puterea executivă să încaseze veniturile publice şi să efectueze cheltuielile publice este limitată la un an. La expirarea acestei perioade este necesară o nouă autorizare din partea legiuitorului pentru o altă durată de timp. Aprobarea anuală de către Parlament a veniturilor şi cheltuielilor publice oferă garanţia examinării proiectului de buget public şi exercitarea, astfel, a controlului asupra politicii financiare a executivului.

Potrivit legii finanţelor publice „veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar şi toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv“. Acelaşi act normativ mai arată că „anul bugetar este anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe de la data de 01 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie“.

Principiul publicităţii se realizează prin: dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora; publicarea în Monitorul Oficial al României, partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora; mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetelor, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile.

În materie de bugete locale principiul publicităţii presupune: publicarea în presa locală sau afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale respective a proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia; dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia; prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică.

Principiul neafectării veniturilor are la bază depersonalizarea veniturilor bugetare astfel încât veniturile, în totalitatea lor, se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, fără posibilitatea încasării unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice. Acest principiu se impune deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea şi dimensiunea cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe baza venitului special afectat.

De la acest principiu există excepţii în sensul că, pentru finanţarea unor servicii ale statului, sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din surse determinate, venituri ce fac obiectul unor bugete extraordinare, anexe, autonome, sau conturi speciale de trezorerie.

7

Cursul IV


1. Competenţa de aprobare a bugetelor

Legea finanţelor publice decide în materia aprobării bugetelor astfel: a. bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele

creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile se aprobă prin lege;

b. bugetele instituţiilor publice autonome se aprobă de către organele abilitate în acest scop prin legi speciale;

c. bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetele prevăzute la lit. a) a se aprobă prin lege ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite;

d. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute la lit. a) se aprobă de către ordonatorul ierarhic superior al acestora;

e. bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă de către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior,

f. bugetul trezoreriei statului se aprobă prin hotărârea guvernului. În procesul bugetar Parlamentul are competenţa de a adopta legile bugetare anuale şi legile de

rectificare elaborate de guvern sub formă de proiecte. De asemenea Parlamentul adoptă legile contului general anual de execuţie.

Realizarea politicii fiscal-bugetare este asigurată de către Guvern, care trebuie să ia în considerare perspectivele economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament.

Procesul de adoptare a legilor bugetare anuale şi legilor de rectificare, elaborate de către Guvern, se derulează în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. În cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior celui la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă. În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale care determină majorarea nivelului deficitului bugetar.

Guvernul depune la Parlament atât proiectul legii de aprobare a bugetului de stat, cât şi raportul privind situaţia economico-financiară a ţării.

2. Noţiunea şi etapele procesului bugetar

Procesul bugetar desemnează ansamblul actelor şi operaţiunilor ce privesc întocmirea proiectului de buget, aprobarea şi executarea acestuia, încheierea şi aprobarea contului general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare.

Etapele procesului bugetar sunt: a. întocmirea proiectului de buget, ce presupune identificarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare; b. aprobarea bugetului ce constă în două categorii de acţiuni, respectiv dezbaterea şi apoi votarea

bugetului de către Parlament; c. execuţia bugetară ce înseamnă realizarea veniturilor la termenele şi nivelurile aprobate, precum

şi în efectuarea cheltuielilor potrivit limitelor şi destinaţiilor stabilite.

3. Structura bugetelor şi clasificaţia bugetară

Legea finanţelor publice stabileşte că veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare aprobată de Ministerul Finanţelor Publice.

Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată.

Numărul de salariaţi bugetari, permanenţi şi temporari, şi fondul salariilor de bază ale acestora se aprobă distinct prin anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite. Numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit.

8

Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar în conformitate cu creditele de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.

Programele se aprobă ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite. Fondurile externe nerambursabile se cuprind în anexe la bugetele ordonatorilor principali de

credite şi se aprobă odată cu acestea. În bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară şi Fondul de intervenţie, ambele la

dispoziţia Guvernului. Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de

credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar. Alocarea de sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, pentru bugetele locale, se face prin majorarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz.

Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de credite ai bugetelor de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate. În cursul exerciţiului bugetar Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului poate fi majorat de Guvern din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, în funcţie de necesităţile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale. Clasificaţia bugetară înseamnă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine şi după criterii stabilite de lege. Clasificaţia veniturilor bugetare cuprinde veniturile grupate în capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri fiscale, nefiscale şi diverse, etc. Clasificaţia cheltuielilor bugetare cuprinde atât o clasificaţie funcţională, în cadrul căreia cheltuielile sunt grupate pe părţi, capitole şi subcapitole, cât şi o clasificaţie economică, prin care se înţelege gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic.

4. Iniţiativa elaborării bugetului

Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Proiectul de buget trebuie însoţit de o prognoză a indicatorilor macro-economici pentru următorii 3 ani. Această activitate începe în anul anterior celui pentru care se elaborează proiectul de buget şi se realizează în sistem piramidal, adică de la unităţile de bază din teritoriu, pe linie ierarhică, spre organele centrale.

În temeiul Legii finanţelor publice, proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza:

• prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar, pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii trei ani;

• politicilor fiscale şi bugetare; • prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale altor

acorduri internaţionale sau organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi ratificate; • politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de buget,

prezentate de ordonatorii principali de credite; • propunerile de cheltuieli detaliate de ale ordonatorilor principali de credite; • programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni

sau ansambluri de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultat şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimările pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;

• propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;

• posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

9

Cursul V


1. Calendarul bugetar Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele politicii

fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii trei ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări politici sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.

Ministerul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali de credite, până la data de 1 iunie a fiecărui an o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare ale acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice. Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli astfel redimensionate în vederea definitivării proiectelor de buget.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii trei ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.

Camera deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.

Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.

Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul.

Proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate, se depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an.

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii trei ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.

Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.

După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an.

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.

Estimările pentru următorii trei ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.

Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent.

2. Evaluarea veniturilor şi a cheltuielilor bugetare în procesul de elaborare a proiectelor de buget

10

Bugetul de stat trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului ce decurg din realizarea programului guvernamental propus pentru perioada imediat următoare iar, pe de altă parte, posibilităţile de acoperire a acestor resurse. Se pune, astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi cheltuielilor publice. Pentru determinarea cuantumului veniturilor şi cheltuielilor în practica financiară se folosesc metode clasice, cât şi metode moderne bazate pe analiza costuri-avantaje şi alte studii de eficienţă. În cadrul metodelor clasice distingem:

• metoda autonomă, potrivit căreia se iau drept bază la întocmirea bugetului veniturile şi cheltuielile ultimului buget al cărui exerciţiu a fost încheiat şi se efectuează evaluări forfetare, influenţând cu modificările generate de schimbarea legislaţiei sau cu alte corecţii.

• metoda majorării sau diminuării constă în aceea că se iau în considerare rezultatele exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada premergătoare anului pentru care se elaborează proiectul de buget, determinându-se ritmul anual de creştere sau descreştere a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

• metoda evaluării directe presupune efectuarea de calcule pentru fiecare sursă de venit şi fiecare categorie de cheltuieli. Această metodă, deşi este considerată a fi mai aproape de realitate, totuşi nu asigură o dimensionare riguroasă a indicatorilor bugetari, impunându-se rectificări ale acestora în timpul execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.

Alături de metodele clasice se pot folosi şi metodele moderne de evaluare a indicatorilor bugetari, metode care vizează în primul rând eficienţa acţiunilor care se vor realiza cu mijloace bugetare, dar şi corelarea cheltuielilor la nivelul tuturor instituţiilor ce concură la realizarea unui anumit obiectiv din resursele bugetului de stat.

3. Procedura de aprobare a bugetului de stat

Aprobarea bugetului de stat este de competenţa Parlamentului şi se face până la 31 decembrie. Dacă bugetul de stat nu primeşte aprobarea până la această dată, Guvernul este abilitat să-şi continue mandatul în baza bugetului anului precedent, dar nu mai mult de trei luni.

Etapele examinării şi aprobării legii bugetului de stat sunt: • examinarea proiectului legii şi a raportului Guvernului privind situaţia economico-financiară a

ţării de către comisiile permanente ale Parlamentului; • comisiile de buget-finanţe ale Parlamentului întocmesc un raport comun asupra proiectului de

lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmit plenului;

• dezbaterea generală a proiectului legii de aprobare a bugetului de stat în Parlament, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului;

• dezbaterea pe articole a proiectului legii; • adoptarea legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu.

Adoptarea proiectului legii bugetului de stat de către Parlament face ca acesta să devină lege ce trebuie semnată de Preşedintele României. În situaţia când acesta are obiecţiuni, le poate formula şi poate cere reexaminarea proiectului de buget de către Parlament.

Întreaga procedură de aprobare a proiectului bugetului de stat de către Parlament are la bază următoarele:

• estimările cu privire la evoluţia macroeconomică a ţării pentru următorii trei ani; • asigurarea drepturilor prevăzute de lege pentru toţi cetăţenii României la învăţământ, sănătate,

cultură şi protecţie socială şi ordine publică; • stimularea prin politici fiscale a agenţilor economici care manifestă spirit întreprinzător şi

renunţarea la subvenţionarea activităţilor economice ineficiente; • necesitatea ca bugetul de stat să constituie un factor stabilizator în economie.

11

Cursul VI


1. Legea bugetară anuală

Promulgarea legii este operaţiunea finală a procedurii legislative şi constă în emiterea unui decret de promulgare de către Preşedintele României care dispune totodată publicarea legii în Monitorul Oficial al României.

Legea adoptată de către Parlament se trimite spre promulgare Preşedintelui României, care în termen de cel mult 20 de zile poate emite decretul de promulgare sau poate cere Parlamentului reexaminarea legii pentru orice motive temeinice. Examinarea legii poate fi cerută o singură dată de către preşedinte şi, după primirea legii în urma reexaminării, Preşedintele României este obligat să o promulge în cel mult 10 zile.

Dacă legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale, Preşedintele României poate cere Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea acesteia.

Dacă prin decizia Curţii se confirmă constituţionalitatea legii, Preşedintele României va trebui să promulge legea în cel mult zece zile de la primirea acestei decizii.

Potrivit normelor constituţionale, legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

2. Bugetele fondurilor speciale

Fondurile speciale cu bugete proprii s-au impus deoarece există anumite ramuri sau activităţi economice care nu pot fi finanţate integral de la bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Constituirea independentă a unor astfel de fonduri se face prin legi speciale, în timp ce bugetele fondurilor speciale se adoptă prin legea bugetară anuală, în acelaşi timp cu bugetul de stat.

Legea finanţelor publice consacră reglementarea de principiu a acestor fonduri speciale. Bugetele acestora se aprobă de către Parlament, prin intermediul aceleiaşi proceduri ca în cazul bugetului de stat, dar ca anexă a acestuia.

Fondurile speciale pot fi constituite numai în cazurile autorizate prin lege, care stabileşte regimul lor juridic, respectiv modul de constituire şi administrare, precum şi destinaţiile pentru care pot fi utilizate sumele respective.

Proiectele bugetelor fondurilor speciale se elaborează de către Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere propunerile ordonatorilor principali de credite, în responsabilitatea cărora se află gestionarea fondurilor respective. Atât elaborarea cât şi execuţia bugetelor fondurilor speciale se realizează în conformitate cu legile speciale de constituire a acestor fonduri.

Guvernul are abilitatea de a propune Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale constituite în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat ori includerea acestora în bugetele respective.

3. Bugetul asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care reprezintă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor asiguraţi şi a membrilor lor de familie. Acest buget se elaborează şi se execută distinct de bugetul statului, permiţându-se în acest fel ca resursele acestuia să fie utilizate integral pentru ocrotirea cetăţenilor, iar eventualele excedente să se reporteze pe anii următori.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează şi se administrează de către Ministerul Muncii, Familiei �i Protec�iei Sociale pe baza principiilor procedurii bugetare.

Cheltuielile nu se pot înscrie în buget şi nu se aprobă fără stabilirea surselor din care urmează să fie executate. Proiectul bugetului se depune, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice la Guvern, care după dezbateri se pronunţă asupra adoptării proiectului de lege şi transmiterii acestuia la Parlament.

După aprobare veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se repartizează pe trimestre şi pe unităţile teritoriale ale Ministerul Muncii, Familiei �i Protec�iei Sociale.

12

Bugetele celorlalte organe autonome de asigurări sociale se aprobă de organele de conducere proprii, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei �i Protec�iei Sociale şi Ministerul Finanţelor Publice.

Proiectul de buget se depune la Guvern, după avizarea prealabilă a Ministerului Finanţelor Publice. Guvernul examinează proiectul de buget şi, cu eventualele amendamente aduse la venituri şi cheltuieli, îl înaintează Parlamentului până la data de 30 noiembrie, pentru dezbatere şi adoptare.

La Parlament, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este analizat de către comisiile permanente de buget, finanţe şi bănci. Comisiile sunt îndreptăţite să propună amendamente la partea de venituri şi la cea de cheltuieli, apoi proiectul se supune dezbaterilor în plenul Parlamentului.

Proiectul de buget se examinează de către deputaţi şi senatori pe articole de venituri şi cheltuieli, după care are loc votarea legii pentru adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat. În urma adoptării, bugetul asigurărilor sociale de stat se publică în Monitorul Oficial al României şi se remite prin aceeaşi filieră la Casa Naţională de Pensii Publice.

În cazul în care bugetul asigurărilor sociale de stat nu se adoptă până la 31 decembrie a anului de bază, se extinde aplicarea în continuare a bugetului asigurărilor sociale de stat al anului precedent până la adoptarea noului buget.

4. Principii ale procedurii execuţiei bugetare Creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi

economică a acestora, se prevăd şi se aprobă prin legile bugetare anuale. Autorizarea creditelor bugetare aprobate se face pentru întreaga durată a exerciţiului bugetar. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite şi, în cadrul

acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli. Creditele bugetare aprobate pentru un anumit ordonator principal de credite nu se pot vira şi

utiliza pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. Aceeaşi interdicţie se aplică şi în situaţia creditelor bugetare aprobate la un capitol în sensul că acestea nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol.

Între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare virările de credite bugetare se află în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate, şi se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor.

Virările de credite de la un capitol la un alt capitol al clasificaţiei bugetare, precum şi între programe, pot fi efectuate, în limita de 10% din prevederile capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal de credite şi, respectiv, de 5% din prevederile programului, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice. Aceste virări se pot efectua începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar.

Virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate din fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului sunt interzise de lege.

Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare la care se suplimentează prevederile bugetare. Ordonatorii principali de credite au obligaţia legală de a transmite lunar către Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 5 zile de la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare, potrivit instrucţiunilor aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.

13

Cursul VII


1. Atribuţiile Guvernului şi ale Ministerului Finanţelor Publice în cadrul procesului bugetar

Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de Parlament. Instituţiile care au competenţe legale în procedura execuţiei sunt:

Guvernul, care are atribuţii de conducere generală a execuţiei bugetelor centrale. Astfel: • examinează periodic situaţia financiară pe economie; • stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar; • aprobă modificări în structura bugetară şi între ordonatorii principali de credite, cere încadrarea în

nivelul total al cheltuielilor din credite externe, în funcţie de derularea programelor de împrumut extern;

• efectuează contractarea unor împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetar de stat, precum şi pentru re-finanţarea datoriei publice interne, ale cărei rate sunt scadente în anul bugetar de referinţă;

• urmăreşte folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice a sumelor rezultate din vânzarea acţiunilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale;

• aprobă categorii de cheltuieli pentru care se vor efectua plăţi în avans din fondurile publice ale noului an bugetar, în vederea îmbunătăţirii procesului investiţional şi pentru achiziţii de bunuri, realizări de lucrări sau prestări de servicii;

• efectuează propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a evoluţiei indicatorilor macroeconomici sau a unor măsuri fiscale adoptate în anul bugetar de referinţă;

• contractează împrumuturi externe în numele şi în contul statului pentru înfăptuirea programelor de dezvoltare, restructurare economică, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului;

• elaborează raportul privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar respectiv şi proiecţia acesteia în următorii trei ani;

• elaborează proiectele legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limită;

• exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz;

• supune spre adoptare Parlamentului proiectele legilor de rectificare şi contul general anual de execuţie;

• utilizează fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie la dispoziţia sa, pe bază de hotărâri. Ministerului Finanţelor Publice îi revin atribuţii în vederea asigurării echilibrului bugetar şi

aplicarea politicii financiare a statului, dar şi utilizării cu eficienţă a resurselor financiare. Astfel: • repartizează pe trimestre veniturile şi cheltuielile din bugetul de stat, pe capitole de clasificaţie

bugetară; • deschide credite bugetare şi alimentează cu fonduri conturile bancare deschise pentru ordonatorii

principali de credite; • efectuează transferurile către autorităţile administrativ-teritoriale; • efectuează controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi

controlul de gestiune asupra patrimoniului public; • asigură conducerea trezoreriei naţionale; • coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi

anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie;

• dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare; • emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a acestora;

14

• solicită rapoarte şi informaţii oricăror instituţii care gestionează fonduri publice; • aprobă clasificaţiile bugetare, precum şi modificările acestora; • analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor; • furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de credite,

documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare anuale; • asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care se constată abateri ale veniturilor şi

cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situaţiei; • stabileşte conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de ordonatorii

principali de credite; • blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără

justificare în bugetele ordonatorilor de credit; • dispune măsurile necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare a fondurilor

publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară externă acordată Guvernului României;

• colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi a României, a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi valutar.

2. Ordonatorii de credite şi rolul lor în execuţia bugetară

Ordonatorii de credite sunt persoanele împuternicite prin lege să dispună şi să aprobe acţiuni financiare cu privire la fondurile publice şi patrimoniul public.

Categorii de ordonatori de credite: • ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi

bugetelor fondurilor speciale sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome. Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor

generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare ordonatorii principali de credite vor preciza limitele şi condiţiile delegării.

În cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare, după reţinerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal şi a celor care decurg din obligaţii internaţionale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor obţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al II-lea după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare, pe primul semestru.

• ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite, care repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

• ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice din subordinea operatorilor principali sau secundari de credite, care utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale. Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita

prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Legea finanţelor publice stabileşte în sarcina ordonatorilor de credite următoarele răspunderi: • angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi

aprobate potrivit legii; • realizarea veniturilor; • angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;

15

• integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc; • organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra

situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi a execuţiei bugetare; • organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de

lucrări de investiţii publice; • organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora; • organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, potrivit legii.

3. Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe trimestre

Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Repartizarea pe trimestrea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de către: • Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la

propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului Finanţelor Publice;

• ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz;

• ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare.

16

Cursul VIII


1.Realizarea veniturilor şi execuţia cheltuielilor bugetare Realizarea veniturilor bugetare presupune două condiţii: încasarea la termenul şi în cuantumul

prevăzute de lege. Îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii conduce la finanţarea obiectivelor şi a acţiunilor prevăzute la capitolul cheltuieli bugetare. Plata efectivă a obligaţiilor bugetare se poate face prin:

• virament sau metoda plăţii directe, întâlnită în cazul agenţilor economici care virează din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat sumele ce reprezintă venituri bugetare datorate.

• numerar, utilizată în privinţa persoanelor fizice. Plăţile se fac în temeiul actelor emise de organele financiare sau pe baza unei declaraţii date de persoana fizică impusă.

• aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale pe actele solicitate. Urmărirea realizării veniturilor bugetare se face de către organele îndreptăţite să le încaseze, dar şi

de către Ministerul Finanţelor Publice şi organele financiare locale de pe lângă primării şi prefecturi. Creditul bugetar reprezintă suma aprobată prin buget, însemnând limita maximă până la care se

pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare.

Creditul bugetar reprezintă acele drepturi băneşti cu titlu nerambursabil ale beneficiarilor bugetului public.

În procesul execuţiei bugetare cheltuielile parcurg următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanţare şi plată.

Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.

Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiilor publice.

2. Sistemul trezoreriei publice

Tezaurul public reprezintă serviciul financiar care are funcţia de trezorier al statului. Tezaurul efectuează încasările şi plăţile bugetare, asigură contabilitatea tuturor acestor operaţiuni de încasări şi plăţi dar, în acelaşi timp, în vederea acoperirii deficitelor bugetare, atrage disponibilităţile băneşti ale întreprinderilor şi economiile populaţiilor. Altfel spus, în tezaur se adună veniturile de unde apoi se iau fondurile pentru executarea de plăţi, făcându-se legătura între serviciul veniturilor şi serviciul cheltuielilor publice.

Funcţiile tezaurului public sunt: funcţia de rezervor de resurse şi funcţia de bancher al bugetului de stat. Tezaurul public este rezervorul de resurse al statului, deoarece cuprinde în contabilitatea trezoreriei finanţelor publice toate veniturile statului, indiferent de natura şi provenienţa lor, astfel încât toate veniturile statului constituie o casă comună, dar fictivă, care se numeşte tezaur.

3.Încheierea execuţiei bugetului de stat

Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie, atunci când încetează toate actele şi operaţiunile ce decurg din executarea bugetului respectiv. Veniturile neîncasate şi cheltuielile neefectuate până la 31 decembrie vor constitui acte şi operaţiuni ale bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt nule de drept, nemaiputând fi efectuate plăţi din aceste credite. În privinţa însă a disponibilităţilor din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Uniunii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor. Aceste fonduri se utilizează în condiţiile prevederilor legii finanţelor publice şi potrivit acordurilor încheiate cu parteneri externi. Ministerul Finanţelor Publice solicită ordonatorilor principali de credite, în cursul anului, rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea monitorizării execuţiei bugetare.

17

Excedentele rezultate din execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat sub forma transferurilor consolidabile se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat în limita subvenţiilor primite. Încheierea exerciţiului bugetar este în esenţă un procedeu de contabilitate, neafectând drepturile creditorilor ce nu se sting decât prin trecerea termenului legal de prescripţie.

4. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat

Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului. Alături de situaţiile financiare anuale, ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să prezinte rapoarte anuale de performanţă în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele, rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind angajamentele legale. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora. Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi. Parlamentul aprobă contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, cu anexele respective, cel mai târziu până la data de 30 noiembrie a anului următor celui la care se referă.

18

Cursul IX


1. Controlul execuţiei bugetului de stat

Realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală se fac sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în activitatea bugetară, control exercitat sub mai multe forme.

Controlul legislativ sau politic se efectuează de către Parlamentul României, datorită prerogativelor sale generale de control a activităţii executivului. Parlamentul dezbate şi aprobă contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale şi, procedând în acest fel, descarcă de gestiune financiară Guvernul.

Controlul administrativ financiar sau de specialitate se exercită de către puterea executivă. Controlul jurisdicţional este dat în competenţa Curţii de Conturi, compusă din magistraţi, a căror

atribuţie principală este de a judeca pe toţi administratorii, contabilii şi gestionarii statului. Curtea de conturi a României exercită acest tip de control asupra constituirii, repartizării şi

utilizării fondurilor bugetare ale statului. Exercită, de asemenea, şi un control preventiv şi de gestiune asupra execuţiei bugetare.

Activitatea Curţii de Conturi este reglementată de Legea 94/1992, modificată şi republicată. Membrii Plenului Curţii de Conturi sunt consilierii de conturi care alcătuiesc plenul acestei instituţii judiciare şi sunt independenţi în exercitarea atribu�iilor �i în luarea deciziilor �i respectă principiile conducerii colective, publicită�ii �i transparen�ei.

2. Procesul bugetar în cadrul finanţelor publice locale

Constituţia României stabileşte cadrul juridic general al administraţiei publice locale. Legea fundamentală, prin dispoziţiile sale generale, abordează administraţia publică locală atât din punct de vedere organizatoric, cât şi din punctul de vedere al finanţelor publice. Legea 273/2006, modificată prin OUG 63/2010, stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale. Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele competenţe şi responsabilităţi în ceea ce priveşte finanţele publice locale:

• elaborarea şi aprobarea bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele şi potrivit prevederilor stabilite prin lege;

• stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a altor venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente proprii de specialitate, în condiţiile legii;

• urmărirea şi raportarea execuţiei bugetelor locale, precum şi rectificarea acestora, pe parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;

• stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice de interes local, inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenţi economici specializaţi ori servicii publice de interes local, urmărindu-se eficientizarea acestora în beneficiul colectivităţilor locale;

• administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale;

• contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi urmărirea achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;

• garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi urmărirea achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din împrumuturile respective de către beneficiari;

• administrarea fondurilor publice locale pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de eficienţă; • stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice locale; • elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în perspectivă

a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionării bugetelor locale anuale;

19

• îndeplinirea şi a altor atribuţii, competenţe şi responsabilităţi prevăzute de dispoziţiile legale. Prin Legea 273/2006 se stabilesc şi procedurile privind elaborarea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor locale pe care le defineşte ca fiind documente prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale.

3. Elaborarea bugetelor locale

Proiectele bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti, bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz, bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii, bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi bugetului fondurilor externe nerambursabile se elaborează de către ordonatorii principali de credite având în vedere următoarele:

• prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de organele abilitate;

• politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale; • prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale memorandumurilor de

finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau ratificate; • politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea propunerilor

de buget; • propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine; • programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni sau

ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;

• programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local. Ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice,

până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.

4. Aprobarea bugetelor locale

Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea bugetului de stat, în termen de 5 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României. Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite.

Ordonatorii principali de credite, pe baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate de Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-teritoriale. Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării acestuia.

În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, proiectul bugetului local însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al Municipiului Bucureşti şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus aprobării consiliului local, judeţean, sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti de către ordonatorii principali de credite. Consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, în termen de maxim 10 zile de la data supunerii spre aprobare a proiectului de buget se pronunţă asupra contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local.

20

Cursul X


1. Execuţia şi încheierea bugetelor locale a. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Veniturile şi cheltuielile bugetare locale se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de către: • Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi

pentru transferurile de la acest buget pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale, în termen de 20 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României. Sumele astfel aprobate se repartizează pe unităţile administrativ-teritoriale de către direcţiile generale ale finanţelor publice;

• ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele proprii şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, în termen de 15 zile de la aprobarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru transferurile de la acest buget.

Repartizarea pe trimestre a transferurilor către bugetele locale pentru finanţarea unor programe de dezvoltare sau sociale, de interes naţional, judeţean sau local, se comunică autorităţilor administraţiei publice locale de către ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în termen de 10 zile de la aprobarea de către Ministerul Finanţelor Publice a repartizării pe trimestre a creditelor bugetare ale acestor bugete.

b. Ordonatori de credite. Categorii, rol şi responsabilităţi. Ordonatorii de credite sunt principali, secundari şi terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt: preşedinţii consiliilor judeţene, primarul

general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorii secundari sau terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice

cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.

Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc.

c. Control financiar preventiv propriu, auditul public intern şi controlul ulterior Controlul financiar preventiv propriu şi auditul public intern se exercită asupra tuturor

operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi privat. Angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar

preventiv propriu. Formarea şi utilizarea fondurilor publice locale şi contul de execuţie a bugetelor locale sunt

supuse controlului ulterior al Curţii de Conturi, potrivit legii. d. Contul anual de execuţie şi excedentul sau deficitul bugetar. Până la data de 31 mai a anului următor ordonatorii principali de credite întocmesc şi prezintă spre

aprobare consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale ale unităţilor teritorial-administrative, bugetelor instituţiilor publice, bugetului împrumuturilor externe şi interne, precum şi bugetului fondurilor externe nerambursabile. Conturile de execuţie a bugetelor supuse aprobării au următoarea structură:

• la venituri: prevederi bugetare iniţiale; prevederi bugetare definitive; încasări realizate;

21

• la cheltuieli: credite bugetare iniţiale; credite bugetare definitive; plăţi efectuate. Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după efectuarea

regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi a transferurilor consolidabile din bugetul de stat sau din alte bugete se utilizează, în ordine, pentru:

• rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri aferente acestora;

• constituirea fondului de rulment. e. Execuţia de casă a bugetelor locale. Execuţia de casă a bugetelor locale ale unităţilor teritorial-administrative, a bugetelor instituţiilor

publice, a bugetului împrumuturilor externe şi interne precum şi a bugetului fondurilor externe nerambursabile se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului, evidenţiindu-se în conturi distincte:

• veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare; • efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor

bugetare şi destinaţiilor aprobate, potrivit legii; • efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din

împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum şi cele contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale;

• efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale; • păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a

acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme internaţionale şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate.

2.Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale

În cadrul bugetelor locale veniturile şi cheltuielile publice se grupează pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, elaborată de către Ministerul Finanţelor Publice. Clasificarea cuprinde la venituri: capitole şi subcapitole, iar la cheltuieli: părţi, capitole, subcapitole, titluri şi articole, precum şi alineate.

Veniturile bugetelor locale se constituie din: • Venituri proprii formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote

defalcate din impozitul pe venit. • Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.

Prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, destinate finanţării cheltuielilor publice locale, precum şi echilibrării bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.

• Transferuri consolidabile pentru bugetele locale. Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii finanţate din

împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit legii, şi se aprobă anual, în poziţie globală, prin legea bugetului de stat.

• Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete; • Donaţii şi sponsorizări.

3. Finanţele instituţiilor publice Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, administrează, utilizează şi se

contabilizează de către acestea. Aceste venituri provin din prestări de servicii, chirii, manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, ş.a.

Instituţiile publice mai pot folosi pentru desfăşurarea activităţilor bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea dispoziţiilor legale. Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, se regularizează la sfârşitul anului cu bugetul din care sunt finanţate, în limita sumelor primite de la acesta.

22

Cursul XI

CHELTUIELILE PUBLICE

1. Noţiunea şi clasificarea cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă utilizarea fondului bănesc al statului prin autorităţile sau instituţiile sale publice, ori prin unităţile administrativ-teritoriale, în vederea satisfacerii necesităţilor generale ale societăţii. Spre deosebire de cheltuielile publice, care se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă fie de la buget, fie din fondurile extra-bugetare, ori de la bugetele proprii, cheltuielile bugetare privesc numai acele cheltuieli care sunt acoperite de la bugetul de stat, bugetele locale, ori bugetul asigurărilor sociale de stat.

În doctrină, clasificarea cheltuielilor publice a fost făcută în funcţie de criteriul economic sau de criteriul destinaţiei.

După criteriul economic, cheltuielile publice pot fi: • cheltuieli ce constituie un consum de venit naţional, şi anume: cheltuieli militare, cheltuieli cu

întreţinerea aparatului administrativ-poliţienesc, învăţământ, sănătate, cultură, etc., numite şi neproductive;

• cheltuieli ce constituie o avansare de venit naţional şi care contribuie la creşterea avuţiei naţionale, cum ar fi: cheltuieli pentru construirea de întreprinderi, căi ferate, porturi, drumuri, etc., numite şi productive. După criteriul destinaţiei, cheltuielile publice pot fi:

• cheltuieli curente, ce sunt necesare activităţii instituţiilor publice, respectiv salariile funcţionarilor publici, cheltuielile cu materialele şi serviciile necesare activităţii instituţiilor respective;

• cheltuieli de capital sau de investiţii, care se concretizează în bunuri publice, cum ar fi: construirea de întreprinderi, de şcoli, clădiri administrative, drumuri, etc.;

• cheltuieli de transfer, respectiv acele sume acordate persoanelor fizice sau juridice, cu caracter definitiv şi nerambursabil: ajutoarele de şomaj, pensii acordate veteranilor de război, sau altor categorii sociale, etc.

2. Cheltuieli pentru instituţii şi acţiuni social-culturale Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ este asigurată din resurse bugetare, dar şi pe baza

împrumuturilor contractate pe piaţă. De asemenea, la finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se adaugă şi resursele provenind din taxe şcolare, donaţii, venituri din exploatarea proprietăţilor aparţinând şcolilor sau din prestaţiile desfăşurate de acestea în raporturile cu terţi.

Finanţarea cheltuielilor pentru sănătate se face atât din bugetul de stat, cât şi din fondul asigurărilor sociale de sănătate care este anexă la bugetul de stat. Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare, precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitarea accidentelor şi de educaţie sanitară.

Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret, deşi clasificate drept cheltuieli ce implică consum de venit naţional, sunt, în realitate, prin contribuţia la creşterea calitativă a factorului uman, cheltuieli ce reprezintă un avans de venit naţional.

Fondul asigurărilor sociale de stat este destinat ajutorării celor care şi-au pierdut capacitatea de muncă, temporar sau definitiv, şi a familiilor lor, în scopul recuperării capacităţii de muncă. Acest lucru se realizează prin acordarea de pensii şi ajutoare băneşti, bilete de odihnă şi tratament, etc.

Pensiile ocupă locul principal în cadrul cheltuielilor finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat, fiind de mai multe categorii: pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş.

Ajutorul social se acordă acelor lucrători care nu se încadrează în limita condiţiilor pentru obţinerea unei pensii şi nu au mijloace proprii de existenţă, precum şi soţilor supravieţuitori şi copiilor unui titular de ajutor social decedat.

În cadrul cheltuielilor din fondul asigurărilor sociale se află şi ajutoarele care se acordă în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii, în caz de maternitate şi de deces al lucrătorului sau al unui membru de familie.

3. Cheltuieli pentru autorităţi publice

23

Categoria de cheltuieli pentru autorităţi publice o constituie cele pentru întreţinerea şi funcţionarea structurii organizatorice a statului care acţionează ca un sistem de organe ale puterii sau ale administraţiei de stat. Aceste instituţii au ca obiect de activitate probleme publice extrem de variate, de la elaborarea şi adoptarea legilor, activităţi diplomatice, stabilirea şi încasarea impozitelor, până la satisfacerea nevoilor comunităţilor locale legate de canalizare, salubritate, iluminatul public, îngrijirea parcurilor. Pe lângă toate acestea trebuie adăugate cheltuielile privind instituţiile cu atribuţii de menţinere a ordinii publice, respectiv poliţia, jandarmeria, siguranţa statului, instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă aceste instanţe.

Privite în funcţie de criteriul economic, cheltuielile pentru autorităţi publice nu diferă de alte tipuri de cheltuieli. Astfel, cheltuielile de personal sunt cele privitoare la salarii, la contribuţiile de asigurări sociale de stat, la contribuţiile pentru asigurările de şomaj, la deplasările, detaşările şi transferările în ţară şi în străinătate. Cheltuielile cu materiale şi servicii sunt cele reprezentate de cheltuielile pentru: drepturi cu caracter social, hrană, medicamente şi materiale sanitare, întreţinere şi gospodărire, materiale şi obiecte de inventar, reparaţii curente şi capitale, etc.

4. Cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională Cheltuielile din această categorie prezintă o pondere importantă în ansamblul cheltuielilor

bugetului de stat. Sub aspectul criteriului economic, cheltuielile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

au aceeaşi structură ca şi în cazul altor domenii de cheltuieli. Fondurile necesare pentru desfăşurarea activităţii Ministerului Apărării Naţionale se asigură de la

bugetul de stat, din mijloace extrabugetare, din fondurile primite cu ocazia participării la acţiuni sub egida organizaţiilor internaţionale, dar şi din alte surse legal constituite.

Ponderea însemnată a acestor cheltuieli în bugetul statului se justifică prin aceea ca evenimentele petrecute în lume în ultima perioadă de timp au pus în evidenţă noi ameninţări la adresa siguranţei naţionale a statelor.

Cheltuielile militare sunt clasificate în literatura de specialitate în două categorii: directe si indirecte. Sunt considerate cheltuieli directe cele privitoare la întreţinerea forţelor armate, adică hrană, echipament, salarii, armament, baze militare, etc., în timp ce cheltuielile indirecte sunt cele întreprinse pentru îndepărtarea urmărilor războaielor, pregătirea rezervelor de mobilizare, despăgubirile de război, pensiile pentru invalizii de război, orfanii şi văduvele de război, văduvele veteranilor de război, dar şi cele făcute pentru cercetare ştiinţifică cu finalitate militară.

Cheltuielile cu ordinea publică şi siguranţa naţională sunt cele realizate cu poliţia, jandarmeria, apărarea civilă, pompierii, serviciul de evidenţă a străinilor, arhivele naţionale ale statului, dar şi cele cu serviciile speciale, inclusiv serviciile de siguranţă ce funcţionează în interiorul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului de Justiţie.

5. Cheltuieli pentru acţiuni economice Statul alocă o importanţă parte din resursele sale băneşti în scopul dezvoltării economiei naţionale.

Cheltuielile făcute în domeniul economic reprezintă un avans de venit naţional. Intervenţia statului în economie se face sub două forme: directă şi indirectă. Intervenţia directă se

realizează prin subvenţii, investiţii, împrumuturi cu dobândă subvenţionată, ajutoare financiare, prin preluarea unor datorii la bugetul public, anularea sau eşalonarea obligaţiilor bugetare, plăţi compensatorii pentru personalul disponibilizat în procesul de restructurare şi reformă. Intervenţia indirectă se constituie atât în transferurile consolidabile de la bugetul de stat către bugetele locale pentru dezvoltarea sistemului energetic, pentru drumuri judeţene şi comunale, pentru aeroporturi de interes local şi pentru retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare cât şi în transferuri neconsolidabile pentru burse, cotizaţii şi contribuţii la organisme internaţionale, pentru sprijinirea producătorilor agricoli, stimularea exporturilor, pentru drumuri şi căi ferate, etc.

Legile bugetare adoptate în ultimii ani au avut prevăzute pentru domeniul economic cheltuieli având ca destinaţii: investiţii la regiile autonome, întreprinderile şi societăţile cu capital de stat; programe prioritare de cercetare ştiinţifică de interes economic; agricultură, silvicultură, apă şi mediu înconjurător; extinderea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor.

24

Capitolul XII

DATORIA PUBLICĂ 1

1. Noţiune şi trăsături Veniturile realizate de către stat din surse fiscale şi nefiscale se dovedesc de multe ori insuficiente,

existând în aceste cazuri dezechilibre bugetare ce impun completarea veniturilor publice pe calea împrumutului public.

Împrumutul public reprezintă raportul juridic intervenit între o persoană fizică sau una juridică, pe de o parte, şi stat sau unitatea administrativ-teritorială, pe de altă parte, prin care prima pune la dispoziţia celei de-a doua o sumă de bani cu titlu de împrumut, pe o anumită perioadă de timp, iar cea de-a doua se obligă să o ramburseze la termenul convenit şi să achite eventualele dobânzi şi costuri aferente. Cu alte cuvinte, în raportul juridic de împrumut public, statul sau colectivitatea locală au poziţia de debitori, iar subscriitorii la împrumuturile publice reprezintă creditorii publici.

Statul este nevoit să se împrumute pe piaţa internă sau externă în cazul în care veniturile fiscale şi nefiscale ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare pentru întreg exerciţiu anual bugetar în vederea finanţării deficitului rezultat. O situaţie excepţională survine în condiţiile în care deficitul bugetar este de o asemenea dimensiune încât creditul public se dovedeşte a fi limitat iar statul apelează la resursele băncii centrale pe seama emisiunii de bani fără acoperire. Împrumutul este acea categorie economico-financiară ce serveşte la rezolvarea problemelor economico-sociale aflate în directă legătură cu procesul de producţie şi distribuţie a mărfurilor. Împrumuturile de stat ce sunt realizate de regulă pentru consum şi, deci, neproducătoare de valoare adăugată, sunt restituite împreună cu dobânzile pe baza veniturilor bugetare fiscale.

Împrumutul public are câteva trăsături caracteristice: • caracterul contractual al împrumutului public rezidă în faptul că acesta reprezintă un acord de

voinţă a părţilor fără ca stipulaţiile acestui acord să poată fi negociate ca în cazul unui contract de credit bancar (eventualii subscriitori pot să accepte sau să refuze în totalitate condiţiile stabilite de stat). Din perspectiva contractualităţii, împrumutul public se deosebeşte de impozite, acestea din urmă fiind stabilite în mod unilateral de către stat (în cadrul aceleiaşi comparaţii se constată că împrumutul public este facultativ, în timp ce impozitele au caracter obligatoriu);

• caracterul rambursabil rezultă din obligaţia legală necondiţionată şi irevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate. Fac excepţie împrumuturile perpetue în cadrul cărora obligaţia statului se limitează la plata unei anumite dobânzi creditorilor săi, fără stabilirea unui termen de rambursare a împrumutului;

• caracterul oneros ce presupune existenţa unei contraprestaţii în sarcina statului sub forma unor dobânzi, comisioane, sau alte avantaje acordate creditorilor, convenite prin contract;

• caracterul legal al împrumutului public în virtutea obligativităţii autorizării prealabile din partea Parlamentului. Prin lege, Parlamentul aprobă plafonul de îndatorare publică sub forma împrumuturilor pe care le poate contracta şi garanta statul pe o perioadă de un an. Plafonul de îndatorare publică se referă, pe de o parte, la plafonul de îndatorare publică internă şi, pe de altă parte, la plafonul de îndatorare publică externă.

2. Scopul şi rolul împrumuturilor de stat Contractarea de împrumuturi de stat interne şi externe se face de către Guvern, numai prin

Ministerul Finanţelor Publice, în următoarele scopuri: • finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor din anii precedenţi ale

bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinaţie, finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului Trezoreriei statului din exerciţiul curent şi refinanţarea datoriei publice guvernamentale;

• menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei statului, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice;

• finanţarea unor proiecte sau a altor necesităţi aprobate prin hotărârea Guvernului; • susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei valutare;

25

• alte situaţii prevăzute de lege. Garantarea împrumuturilor interne şi externe se face de către Guvern, numai prin Ministerul

Finanţelor Publice. Aceste împrumuturi sunt contractate în scopuri prioritare pentru economia românească şi sunt stabilite pentru fiecare caz în parte prin hotărârea Guvernului. Garanţiile de stat pot fi acordate numai pentru împrumuturi a căror rambursare se prevede a se face exclusiv din surse proprii, respectiv din bugetele locale, în cazul autorităţilor administraţiei publice locale.

Împrumuturile ce sunt contractate ori garantate de către unităţile administrativ-teritoriale reprezintă o parte din datoria publică a României, dar nu şi obligaţii ale Guvernului României, iar rambursarea acestora se va efectua exclusiv din bugetele locale şi prin împrumuturi pentru refinanţarea datoriei publice locale. Autorităţile administraţiei publice locale au posibilitatea de a contracta sau garanta împrumuturi interne şi/sau externe pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi re-finanţarea datoriei publice locale, numai cu avizul Comisiei de Autorizare a împrumuturilor locale.

3. Rambursarea datoriei publice guvernamentale

Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate. Comisioanele, valoarea discontului, cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea împrumuturilor de stat, precum şi cheltuielile aferente serviciilor prestate de agenţiile de rating pentru evaluarea riscului de ţară, vor fi plătite din bugetul de stat. Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt următoarele:

• disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei statului; • împrumuturile de stat pentru finanţarea şi refinanţarea datoriei publice guvernamentale; • cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat; • sumele încasate de către instituţiile financiare mandatate de Ministerul Finanţelor Publice pentru a

administra împrumuturile externe contractate de acesta, în numele şi în contul statului, de la beneficiarii finali de împrumuturi;

• sumele încasate de Ministerul Finanţelor Publice de la beneficiarii finali ai împrumuturilor, în baza acordurilor de împrumut subsidiar, încheiate în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi creditori;

• sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor finali, în baza acordurilor de împrumut subsidiar şi a acordurilor de împrumut subsidiar şi garanţie încheiate între Ministerul Finanţelor Publice, autorităţile administraţiei publice locale şi agenţii economici de sub autoritatea acestora, în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi creditori;

• sumele prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat împrumuturi cu garanţia statului;

• fondul de risc, pentru situaţiile în care sunt executate garanţiile emise de Ministerul Finanţelor Publice, sau în cazul în care beneficiarii finali ai împrumuturilor directe şi subîmprumutate nu îşi onorează obligaţiile prevăzute în acordurile de împrumut subsidiar sau în acordurile de împrumut subsidiar şi garanţie.

26

Capitolul XIII

DATORIA PUBLICĂ 2

1. Instrumentele datoriei publice guvernamentale Instrumentele datoriei publice guvernamentale pot fi:

• titluri de stat emise pe piaţa internă; • împrumuturi de stat de la bănci, de la alte instituţii de credit, persoane juridice române sau străine,

în condiţii rezultate în urma negocierilor; • împrumuturi de stat de la guverne şi agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare

internaţionale sau de la alte organizaţii internaţionale; • împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei statului; • garanţii de stat.

Titlurile de stat sunt emise de Ministerul Finanţelor Publice şi sunt exprimate în monedă naţională şi în valută, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă, la momentele şi în cuantumurile considerate oportune.

Titlurile de stat se pot prezenta în formă materializată, ca înscrisuri imprimate, cuprinzând menţiuni obligatorii ce privesc emitentul, valoarea nominală, rata dobânzii sau a discontului, scadenţa, modul de transmisiune şi alte elemente specifice fiecărei categorii de titluri, sau în formă dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea drepturilor incorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont.

Titlurile de stat, atât cele în formă materializată, cât şi cele în formă dematerializată, pot fi utilizate de către deţinători drept garanţii pentru împrumuturi.

Titlurile de stat vor fi oferite spre vânzare, cu condiţia ca oferta să cuprindă cel puţin următoarele elemente:

• denumirea, data emisiunii şi valoarea titlurilor de stat oferite; • forma împrumutului de stat prin titlurile aferente, respectiv cu discont sau purtător de dobândă; • rata dobânzii metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda, dacă este cazul; • data scadenţei şi opţiunile incorporate, dacă este cazul.

Titlurile de stat pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung şi sunt instrumente negociabile sau nenegociabile.

2. Gestiunea garanţiilor de stat

Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi contractate de orice agent economic sau autoritate a administraţiei publice, desemnate prin hotărârea Guvernului, cu condiţia ca rambursarea împrumutului astfel garantat să se facă din surse proprii, fără a afecta bugetul general consolidat. În cazul garanţiilor acordate autorităţilor administraţiei publice locale, rambursarea împrumutului garantat de stat trebuie să se facă din surse ale bugetelor locale, dar cu avizul Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, respectiv al Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale. Emiterea garanţiilor de stat trebuie precedată de acceptarea de către Ministerul Finanţelor Publice a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între potenţialul beneficiar al garanţiei şi instituţiile creditoare. Între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, şi beneficiarul garanţiei se încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.

Garanţia de stat reprezintă o obligaţie a statului român ce poate fi executată în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda, comisioanele şi alte costuri stabilite în conformitate cu condiţiile împrumutului acordat.

În vederea acoperirii riscurilor financiare ce pot rezulta din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoane juridice de la instituţiile creditoare, precum şi din împrumuturile contractate direct de stat şi subîmprumutate beneficiarilor finali, se constituie fondul de risc.

Constituirea fondului de risc se face din:

27

• sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate de stat sau subîmprumutate, cu excepţia autorităţilor administraţiei publice de la care nu se percepe comision la fondul de risc;

• dobânzi la disponibilităţile aflate în contul fondului de risc; • dobânzi şi penalităţi de întârziere aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor la fondul de

risc, dar şi a ratelor scadente, dobânzilor, comisioanelor şi a altor costuri aferente ale împrumutului;

• fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop; • alte surse legal constituite. Încetarea valabilităţii garanţiei de stat survine atunci când: • obligaţiile aferente împrumutului garantat de stat sunt achitate în totalitate de către beneficiarul

acestuia sau de un terţ; • Ministerul Finanţelor Publice efectuează plata sau plăţile, până la stingere, instituţiei creditoare, în

numele beneficiarului de garanţie de stat; • termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat; • alte condiţii prevăzute expres în scrisoarea de garanţie. 3. Administrarea datoriei publice

În administrarea datoriei publice guvernamentale Ministerul Finanţelor Publice, ca unic contractant şi administrator al acesteia, are următoarele atribuţii:

• estimează necesarul de lichiditate pentru realizarea cheltuielilor sectorului bugetar; • contractează direct, în numele statului, administrează şi rambursează împrumuturile de stat,

inclusiv costurile aferente; • emite scrisori de garanţie pentru împrumuturi; • elaborează proiectul legii anuale privind plafonul de îndatorare publică şi alte acte normative ce

decurg din prezenta lege; • stabileşte, în condiţiile pieţei, termenii pentru finanţarea şi refinanţarea datoriei publice şi se

asigură că noile împrumuturi se încadrează în plafonul anual de îndatorare publică; • efectuează operaţiuni în scopul administrării riscurilor asociate portofoliului datoriei publice

guvernamentale; • coordonează relaţiile cu agenţiile internaţionale de rating în scopul evaluării riscului de ţară; • prezintă, semestrial, Guvernului şi Parlamentului, situaţia împrumuturilor contractate direct de

stat şi al celor garantate de stat; • elaborează anual contul general al datoriei publice, anexă la contul general anual de execuţie a

bugetului de stat.

28

Cursul XIV

CONTROLUL FINANCIAR

1. Noţiune şi clasificare Controlul financiar reprezintă acea parte a controlului economic prin care se aduce la cunoştinţa

organelor de specialitate modul în care sunt obţinute şi administrate mijloacele materiale şi financiare de către instituţiile statului implicate în procesul bugetar, precum şi modalitatea de administrare şi cheltuire a banilor publici, şi prin care se asigură echilibrul financiar şi eficienţa economico-financiară. Controlul financiar reprezintă un complex de acţiuni de prevenire a unor acte împotriva legii, de identificare şi stabilire a unor deficienţe, de adoptare de măsuri necesare pentru reinstaurarea legalităţii în domeniu.

Principalele forme de control financiar existente sunt: • controlul financiar intern; • auditul public intern; • controlul financiar preventiv propriu; • controlul ierarhic; • controlul specializat.

2. Controlul intern

Controlul intern este controlul exercitat la nivelul entităţii publice promovat de conducere în raport de obiectivele acesteia şi în conformitate cu legea pentru a se asigura administrarea resurselor în mod eficient. Obiectivele generale ale controlului intern sunt:

• realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiile publice, stabilite în concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă;

• protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei; • respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii; • dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a

datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare publică, adecvate prin rapoarte periodice. Cerinţele legale la care trebuie să răspundă controlul intern sunt generale şi specifice.

3. Auditul public intern

Auditul public intern reprezintă o activitate funcţional independentă şi obiectivă care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. Această formă de control ajută entitatea publică să îşi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.

Auditul public intern cuprinde: • activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică, din momentul

constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistenţă externă;

• constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;

• administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat/public, ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

• sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemele informatice aferente. Obiectivele auditului intern sunt:

• asigurarea administrării şi păstrării în bune condiţii a patrimoniului; • gestionarea performantă a riscurilor;

29

• asigurarea unei bune monitorizări a conformităţii regulilor şi procedurilor existente cu normele juridice (auditul de regularitate);

• evaluarea rezultatelor în raport cu obiectivele fixate (auditul de performanţă); • îmbunătăţirea eficienţei şi eficacităţii operaţiilor; • îmbunătăţirea calităţii managementului, a controlului şi auditului intern; • asigurarea unei evidenţe contabile şi a unui management informatic fiabile şi corecte.

Există trei forme legale ale auditului public intern, şi anume: • auditul de sistem, ce vizează evaluarea sistemelor de conducere şi control intern, cu scopul de a

stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora;

• auditul performanţei, ce analizează criteriile stabilite pentru implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice în vederea evaluării rezultatelor şi compararea rezultatelor cu obiectivele propuse;

• auditul de regularitate, ce examinează respectarea ansamblului principiilor, regulilor procedurale şi metodologice.

4. Controlul financiar preventiv propriu

Controlul financiar preventiv propriu este acea formă de control financiar prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public înainte de aprobarea acestora şi se exercită de către contabilul-şef prin viză de control financiar preventiv propriu. Conducătorii instituţiilor publice au obligaţia să stabilească proiectele de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv documentele justificative şi circuitul acestora. Evidenţa angajamentelor se organizează, se ţine, se actualizează şi se raportează conform normelor metodologice aprobate prin ordin al ministrului Finanţelor Publice. Procedura exercitării vizei de control financiar preventiv propriu se îndeplineşte prin acordarea acesteia prin intermediul semnăturii persoanelor în drept şi prin aplicarea de către acestea a sigiliului personal. În vederea acordării vizei de control financiar preventiv propriu proiectele de operaţiuni se prezintă însoţite de documentele justificative corespunzătoare, certificate în privinţa realităţii şi legalităţii prin semnătura conducătorilor compartimentelor de specialitate care iniţiază operaţiunea respectivă. Conducătorii compartimentelor de specialitate răspund pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente justificative le-au certificat. Obţinerea vizei de control financiar preventiv propriu pe documente care cuprind date nereale sau inexacte şi/sau care se dovedesc ulterior nelegale nu exonerează de răspundere pe şefii compartimentelor de specialitate care le-au întocmit. BIBLIOGRAFIE:

Condor, I., Drept financiar, bugetar şi fiscal, vol. 2, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004. Minea, Mircea �tefan, Cosmin Flavius Costa�, Dreptul finan�elor publice, Volumul I, Drept financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Roş, Viorel, Drept financiar. Sistemul bugetar, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010. Stănciulescu, Sorin, Mariana, Ciocoiu, Introducere în dreptul finanţelor publice, Sitech, Craiova, 2007. Şaguna, Dan Drosu, Drept financiar public, Edi�ia IV, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2011.

Date post:	07-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	8 times
Download:	0 times

Universitatea „Spiru Haret” · Raporturile juridice de drept financiar procesul constituirii,...

Documents