Unitatea Bisericii şi problema de comunicare într-o societate

globalizată

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: ORTODOXIE ŞI GLOBALIZARE

I.1. Pluralism şi toleranţă ca fenomene moderne şi post-moderne

I.2. Dialogul inter-religios şi misiune

I.3. Idealul unităţii, între globalizare şi refacerea dialogului cu Dumnezeu

CAPITOLUL II: GLOBALIZAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI ÎN VIAŢA

RELIGIOS-MORALӐ

II.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere

II.2. Globalizare şi religie

II.3. Globalizarea şi mutaţiile ei în plan uman şi spiritual

II.4. De la gobalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică

CAPITOLUL III: COMUNIUNE ŞI GLOBALIZARE

III.1. Comuniunea în lumea creştinilor ortodocşi

III.2. Sobornicitatea Bisericii ca o expresie a comuniunii

III.3. Comuniunea sacramentală, cultică, liturgică şi euharistică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2

INTRODUCERE

Este o perioadă contradictorie şi dramatică marcată de tensiuni profunde, teribile, care,

departe de a însemna un spor în iubirea de înţelepciune, echivalează de multe ori cu rătăciri,

prăbuşiri şi dezastre de mari proporţii.

,,Este o perioadă fascinantă, dar în acelaşi timp stranie, iar uneori de a dreptul

întunecată”1. Se observă tot mai clar o acută tensiune între tradiţie şi modernitate, o

relativizare a valorilor creştine consacrate, o instabilitate crescândă a familiei, un conflict

păgubos între generaţii, mai ales în relaţiile dintre părinţi şi copii2.

André Malraux spunea triumfător că: secolul XXI, ori va fi religios ori nu va fi

deloc. ,,Misiunea pastorală a preotului ortodox din zilele noastre este incompararabil mai

dificilă şi mai complexă decât în alte epoci istorice. Preoţii sunt chemaţi la un apostolat

mereu reînoit fiind datori să răspundă marilor provocări ale epocii în care trăim. Suntem

datori, mai ales, cu o angajare fermă într-o luptă spirituală de mari proporţii”3.

Biserica Ortodoxă are astăzi o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a

societăţii în care trăim. Aportul fundamental al Bisericii la însănătoşirea vieţii sociale, este

acela de a modela oameni cu frică de Dumnezeu, oameni credincioşi, oameni care să aibă

„Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 40), oameni eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de

duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni.

„În aceste condiţii activitatea pastoral-misionară, catehetică şi apologetică a

preotului capătă noi înţelesuri şi noi dimensiuni. Însă, într-un atare context, ne punem în mod

firesc întrebarea: va fi religios sănătos, adică va cunoaşte o creştere spirituală firească şi

ziditoare pentru omul modern, sau, este cu nenumărate substitute religioase, conform

sintagmei tot mai larg acceptate de anumite cercuri care spun: Religie da - Dumnezeu nu!”4.

Trăim vremurile amestecărilor religioase, ale înşelătoriilor pierzătoare şi ale unirilor

amăgitoare. Astăzi vedem trecerea de la etica teistă ,,premodernă” - bazată pe caracterul unui

Dumnezu transcendent care este bun şi care ne-a revelat această bunătate, la etica „modernă”

1 Simon Blac, Oxford Kburn Dicţionar de filozofie, traducere în lb. română de Cătălina Ircinsch, Laurian Sabin Kertsz, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 13;2 Achimescu Nicolae, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în vol. „Familia creştină azi”, Ed.Trinitas, Iaşi, 1995, p. 122;3 Pr. Prof. Dr. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ediţia a 3-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 465; 4 † IPS Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiune, pastoraţie şi slujirea ecumenică, Ed. Valahia University Press, Târgovişte, 2009, p. 37;

3

bazată pe noţiunea de raţiune şi experienţă umană universală şi pe capacitatea omului de a

discerne binele, obiectiv, de rău, la noţiunea „postmodernă” pentru care, moralitatea este

diversitatea de limbaje folosite pentru a delimita binele de rău.

„În Occident creştinismul este deja slăbit (...). Este o decădere teribilă a umanităţii

(...). Noi trebuie să arătăm că Ortodoxia este viitorul omenirii. Ortodoxia este viitorul unei

omeniri tot mai înalte, superioare, mai aproape de Dumnezeu cel bun şi izvorul binelui (...)”5.

Tulburări în lumea creştină, au produs atacurile postmoderniste, contra Dumnezeirii, şi

contra Bisericii noastre Ortodoxe şi strămoşeşti, contra neamului românesc hristofor. Uniţi cu

Dumnezeu şi imitându-L, creştinii şi Biserica însufleţesc şi ţin la un loc, asemenea unui suflet,

corpul social şi cosmic al tuturor creştinilor.

Acesta este principiul coeziunii, unităţii şi vieţii lor adevărate. „În general se crede că:

termenul postmodernism a fost folosit pentru prima dată referitor la arhitectură, atunci când

arhitecţii au trecut de la blocurile impersonale şi neornamentate din beton, sticlă şi oţel la

forme şi modele complexe, preluând motive din trecut fără a ţine cont de scopul sau funcţia

lor iniţială”6. Dar, când sociologul francez Jean François Lyotard a folosit termenul

postmodern pentru a semnala o schimbare în legitimarea culturală, termenul a devenit un

cuvânt cheie în analiza culturală.

De-a lungul ultimelor secole au avut loc două schimbări majore de perspectivă: una

este trecerea de la „premodern” (caracteristic lumii occidetale de dinainte de secolul al XVII-

lea), la „modern” (începând cu Descartes); cea de-a doua este trecerea de la „modern” la

„postmodern” (al cărui prim exponent principal a fost Friedrich Nietzsche în ultimul sfert al

secolului al XIX-lea).

Deci s-a înregistrat o trecere de la o preocupare „premodernă” pentru o societate

dreaptă bazată pe o revelaţie de la un Dumnezeu drept, la o încercare „modernă” de a folosi

raţiunea universală ca ghid pentru dreptate, la o renunţare „postmodernă” la speranţa de a găsi

un standard universal pentru dreptate.

5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia este viitorul omenirii, Ed. Valahia, Bucureşti, 2000, p. 5;6 W. Sire James, Universul de lângă noi, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2005, p. 213;

4

ORTODOXIE ŞI GLOBALIZARE

Globalismul este ,,o dimensiune mondială a politicii internaţionale în epoca

contemporană, care se manifestă pe mai multe planuri: tehnologic, economic, militar, politic

şi, nu în ultimul rând, religios”7.

Aşadar, fenomenul globalizarii poate fi constatat şi evaluat, atât din perspectivă laică,

cât şi din cea creştin-ortodoxă, susţinute fiecare cu argumente pro şi contra. Cu toate acestea,

încercările de definire din aceste perspective sunt cu siguranţă reducţioniste pentru că ne

găsim pe un teren mişcător ce nu poate fi caracterizat cu precizie.

Părintele Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., într-un studiu din volumul: „Biserică şi

multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, afirmând că ,,esenţa influenţelor

globalizarii asupra naturii umane pot duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomen social

total, care sfidează tote paradigmele cunoscute; o gigantică mutaţie civilizaţională la toate

nivelurile existenţei şi care se manifestă ca o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorice

tradiţionale creştine şi occidentale umaniste”8.

I.1. Pluralism şi toleranţă ca fenomene moderne şi post-moderne

,,Pluralismul şi toleranţa sunt în mod categoric raportate la modernism, iar pentru

cei mai mulţi învăţaţi reprezintă rezultatul acestuia, ele fiind realizarea cea mai tangibilă a

Iluminismului, care a s-a răspândit în Europa şi a dominat toate aspectele vieţii publice ale

civilizaţiei noastre apusene după dezastruoasele războaie religioase din secolul al XVII-lea,

care s-au terminat prin faimoasa pace de la Westfalia, în 1648”9.

Atât modernitatea cât şi postmodernitatea, pe care unii o consideră ca

o ,,pseudomorfoză” a modernităţii, introducând o discontinuitate între ele, ,,au în primul rând

un aspect antropologic, adică ele îl privesc direct pe om, pe omul recent”10. Din perspective

lui H. R. Patapievici, ,,cuvântul de ordine al modernităţii a fost ruptură cu trecutul… această

dogmă (a revoluţiei ştiinţifice) pretindea că ştiinţa modernă s-a născut împotriva tradiţiei, iar

naşterea ei s-a produs numai pentru că tradiţia a fost în fine ucisă”11. Prin urmare, omul

7 ***, Dicţionar Enciclopedic, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 468;8 Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în vol. Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 9;9 Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 13;10 Horia-Roman Patapievici, Omul recent – o critică a modernităţii din perspectiva întrebării ,,Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 96;11 H. R. Patapievici, op. cit., p. 97-98;

5

recent, care nu a făcut nici măcar efortul de a se naşte, se târăşte buimac printre vestigiile

culturii tradiţionale12. Arhetipul antropologic al creştinismului medieval fusese Sfântul:

bipedul vertical, cu aripi de heruvimi şi nostalgii orbitoare, dar realizate. Arhetipul

antropologic al postmodernităţii este larva fără memorie: un ins iniţiat în mistica neputinţei, în

arta plictisului şi retorica ignoranţei13.

Lumea modernă s-a închis într-o figură orizontală, ,,democratică” şi nivelatoare tot

mai anarhică, iar Biserica (în special Biserica Catolică) pare fortificată într-o figură

verticală, ,,ierarhică”, şi ambele par a intra într-o criză profundă în societatea contemporană

care anunţă insistent ,,sfârşitul” atât al creştinismului, cât şi al modernităţii, şi intrarea

deopotrivă într-o eră post-creştină şi post-modernă.

Pentru ieşirea lumii contemporane din criza sensului care o străbate şi pentru o nouă

evanghelizare autentică a ei, Biserica trebuie nu doar să ofere un cuvânt credibil, ci şi o faţă

instituţională înnoită. În Biserică e nevoie, aşadar, în acelaşi timp de o schimbare a

mentalităţilor şi de modificări instituţionale în direcţia descentralizării şi diversificării, a unei

pastoraţii a libertăţii şi comuniunii, nu a fricii şi autorităţii represive, întrucât ,,Evanghelia n-

are drept scop smulgerea omului din ghearele păcatului prin intermediul unei instituţii de

securitate şi represiune, ci introducerea acestui om în circuitul iubirii Sfintei Treimi prin

structuri de comuniune”14.

I.2. Dialogul inter-religios şi misiune

,,Relativizarea locului Bisericii în reapropierea personală şi comunitară a istoriei

mântuirii a avut profunde repercusiuni asupra înţelegerii naturii ei şi asupra modului de

exercitare a misiunii ei”15. Toţi oamenii sunt chemaţi la unitatea universală a poporului lui

Dumnezeu, la care în variate moduri aparţin (sau sunt destinaţi a aparţine), atât membrii

Bisericii, cât şi toţi oamenii chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu.

Misiunea Bisericii este o chestiune capitală, de moarte şi de viaţă, nu doar de

„plenitudine” a vieţii. Aceia care nu îl cunosc pe Hristos, au un drept absolut de a avea acces

şi de a cunoaşte planul mântuitor al lui Dumnezeu, iar creştinilor le revine datoria de a face

cunoscută tuturor Evanghelia lui Hristos.

La întrebarea (făcută tot mai des în ultimii 20 de ani, în faţa intensificării dialogului

inter-religios): „De ce misiunea?” Biserica răspunde continuând să vestească Evanghelia 12 Mihail Neamţu, Bufniţa din dărâmături – Insomnii teologice în România postcomunistă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 189;13 Ibidem, pp. 189-190;14 http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_7/ioncordoneanu-articol.htm15 Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatica şi Ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 158;

6

popoarelor. Unii gândesc că dialogul inter-religios ar fi străin sau contrar misiunii. Alţii în

schimb, afirmă că „dialogul este noul nume al misiunii”16.

Biserica face misiune ca ascultare şi urmare fidelă faţă de Domnul Hristos care i-a dat

mandatul misionar înainte de înălţare. Sfântul Ioan identifică în misiunea ucenicilor misiunea

lui Iisus: „Precum Tatăl M-a trimis pe Mine, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20,21). Misiunea

este deci o formă de celebrare a vieţii istorice a lui Iisus Hristos şi a mesianităţii Lui.

I.3. Idealul unităţii, între globalizare şi refacerea dialogului cu Dumnezeu

Deşi tehnica modernă scoate la iveală mijloace din ce în ce mai performante şi mai

sofisticate de comunicare, comuniunea dintre oameni este din ce în ce mai diminuată, mai

superficială, mai lipsită de suflet.

După Cincizecime, apostolii L-au vestit pe Hristos în diferite limbi, refăcând unitatea

limbajului care este unul sacru, liturgic, în care cuvântul are o semantică ce tinde spre unitatea

celui paradisiac. Apostolul Pavel îndeamnă pe creştini să vorbească între ei în psalmi şi în

cântări tocmai pentru a anula golul limbajului babilonian, iar în altă parte spune că

fundamentul vorbirii este dragostea în perspectiva mântuirii: „De-aş grăi în limbile oamenilor

şi ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I

Cor. 13,1).

Tocmai pentru a arăta că limbajul nu este o anexă a firii noastre, ci receptacol al

teofaniei, Mântuitorul spune celor ce vor fi prigoniţi că Dumnezeu va mărturisi prin gura lor

adevărul: „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se

va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi” (Matei 10, 19).

Amestecul lingvistic naşte lipsa de comunicare. Din nefericire, lumea de astăzi a

devenit un nou Babilon. (…) Babel este în memoria colectivă a umanităţii ca o reminiscenţă

ce s-a înrădăcinat în imaginarul şi limbajul modern care traversează limitele unui paradox.

,,Deşi tehnica modernă, mereu în expansiune, scoate la iveală mijloace din ce în ce mai

performante şi mai sofisticate de comunicare, facilitând şi optimizând transferul de

informaţii, comuniunea dintre oameni este din ce în ce mai diminuată, mai superficială, mai

lipsită de suflet”17.

Tendinţele actuale de nivelare a graniţelor, a culturii, a limbajului, politicile monetare,

colonizarea, globalizarea, exodul forţelor de muncă, toate fiice ale secularizării, concură la

încercarea de fabricare a unei unităţi, europene sau chiar mondiale, artificiale, ca produs strict

16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în Ortodoxia, nr.3-4/1963, p. 544;17 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p.43;

7

uman, iar această încercare nu este decât o reluare a efortului babilonian de obţinere a faimei,

fără a include în ecuaţia preocupărilor conlucrarea cu Dumnezeu18.

Tendinţa modernă de reconstruire a unui limbaj unic în încercarea de a găsi un numitor

comun pentru cele între trei şi cinci mii de limbi existente sau recomandarea limbii engleze ca

oficială în schimbul informaţional pe toate palierele socio-politice şi cultural-religioase e un

proiect gigantic ce ne conduce cu mintea tot la edificiul antic. Foarte multe zone lingvistice şi

graiuri locale sunt în pericol de a fi înghiţite, asimilate maselor anglofone, francofone sau

hispanofone.

Limbajul este o componentă esenţială, ontologică a omului şi îi este dăruit pentru a

rămâne în dialog cu Dumnezeu şi a numi elementele componente ale Universului. Limbajul

este viaţă pentru că universul întreg poartă înlăuntrul său germenii Logosului divin. De aceea,

în materie de vorbire, biosul uman este monogenist, aşa cum este monoteist din punct de

vedere religios19. Acesta este motivul pentru care lăuntric, fiinţial, omul aleargă în căutarea

unităţii primordiale încercând să-şi făurească o limbă universală, însă acest lucru este

accelerat fără răbdarea binecuvântată şi aşteptarea unei maturizări care să aducă firesc

unitatea tuturor în Hristos şi comunicarea într-o limbă care nu poate fi decât cea liturgică,

religioasă.

18 † Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, Comuniune şi alteritate. Fiinţarea personal-eclezială, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013, p. 44;19 Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, trad. de Pr. Prof. Ioan Buga, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 38;

8

GLOBALIZAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI ÎN VIAŢA RELIGIOS-

MORALӐ

Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă orto-doxă,

aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra. Încercările de definire din

aceste perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi încerca să surprind nu definiţii, ci

caracteristici argumentate şi realizate pe infrastructuri specifice fiecărui domeniu.

Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor

prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi

creşterea dependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de

soluţii la unele probleme globale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale, etc20.

În acest context, globalizarea va cuprinde toate sferele de existenţă umană şi va

constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în întregul ei. Aşa cum

arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, în procesul

naşterii noii econo-mii şi societăţi mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura

că întreaga umanitate va fi beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care

controlează ştiinţa, tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi

trebuie să militeze pentru o globalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor21.

Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă,

ideologie şi religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre acestea,

împreună cu infrastructurile create pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra

vieţii religios-morale creştine, în special aşa cum o înţelege ortodoxia.

II.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere

Se discută îndelung dacă avangarda umanităţii actuale a trecut într-o societate

„postmodernă”, într-una „postindustrială” sau într-una „postcapitalistă”. Sociologi,

umanişti, politicieni, filosofi, cred că ,,răspunsul mai sigur ar fi că umanitatea a intrat într-o

societate globală sau pe cale de globalibare”22.

La această concluzie se poate ajunge dacă observăm, de pildă, cel puţin faptul că în

cercetarea ştiinţifică, de multă vreme, standardele de performanţă s-au internaţionalizat,

20 Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 12; 21 http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-implicatii.htm22 Andrei Marga, Religia în era globalizării, Ed. Efes, Cluj-Napoca, 2003, p. 13;

9

devenind unice pentru comunitatea ştiinţifică mondială şi dincolo de universităţi sau simple

centre de cercetare, provinciale.

Ştiinţele, cele experimentale mai ales, sunt de multă vreme întreprinderea comună a

multor oameni aflaţi la distanţă mare unii de alţii, legaţi prin interogaţii similare, specializare

comună, criterii de profesionalism generalizate, posibilităţi de publicare a rezultatelor

cercetării lor accesibile în funcţie de performanţe etc. In domeniul comunicaţiilor, posturile

mari de televiziune acoperă astăzi practic întreg mapamondul, culegând, prelucrând şi

difuzând informaţii pentru orice om de pe pământ. Economia a intrat şi ea, la rândul ei, în

procesul globalizării. Protecţionismul şi-a pierdut baza, dovedindu-se că este contraproductiv;

produsele străine penetrează oricum, fie şi pe căi indirecte, propriile frontiere. Aşadar,

internaţionalizarea, înţeleasă ca dependenţă a rezultatelor cercetării şi a validării lor de

travaliul unor oameni aparţinând mai multor naţiuni, s-a transformat în globalizare23.

Fenomenul globalizării nu este, se pare, doar o caracteristică a timpului nostru cu un

impact relativ, ci este un fenomen mult mai profund, care afectează poziţionarea noastră în

lume, cunoaşterea şi dimensiunea religioasă a vieţii noastre, antrenând schimbări istorice care

obligă adesea, dacă nu imediat la reconsiderări ale propriei spiritualităţi şi tradiţii, în procesul

convieţuirii lor cu altele, în aceeaşi societate pluralistă, cel puţin la reflecţii care antrenează

luări de poziţii vizavi de acest fenomen, care implică, oricum în sine, dacă nu pierderi, cel

puţin diluări ale specificităţii proprii.

Analizat în esenţa sa, fenomenul globalizării comportă în sine două distincţii care

implică o modificare a elementelor înseşi care interacţionează: similitudini între state - de

organizare statală, organizări ale producţiei de bunuri şi ale consumului acestora etc. - şi

diversităţi ireductibile între state şi naţiuni, sub aspectul tradiţiilor culturale sau religioase, al

nivelului de dezvoltare şi promovare a intereselor etc. Aceasta din urmă poate conduce la

fragmentarea şi scindarea patrimoniului de valori proprii prin interpretări pliate la diferite

interese şi contexte istorice24.

Din perspectiva primei distincţii - cea a similitudinii -globalizarea apare ca un

fenomen realizabil, aducător de progres în viaţa naţiunilor şi statelor lumii. Din perspectiva

celei de a doua -a diversităţii ireductibile - globalizarea, chiar la nivelul la care ea astăzi este

realizată sau se încearcă a fi realizată, determină prin complexele ei implicaţii şi provocări,

accentuarea unor fenomene opuse, de fragmentare şi particularizare. Aşadar, globalizarea nu

este un proces simplu, ci o mixtură complexă de procese care duc adesea pe căi contradictorii,

23 Ibidem24 Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p.14;

10

producând uneori conflicte, disjuncţii şi noi forme de stratificare. Astfel, de pildă, ,,renaşterea

naţionalismelor locale şi accentuarea identităţilor locale etnice şireligioase sunt legate direct

de influenţele globalizante faţă de care se află în opoziţie”25.

Faptul că globalizarea nu este un proces liniar şi nivelator este atestat de situaţia lumii

din zilele noastre, caracterizată de o evidentă fragmentare şi localizare, de o accentuare

excesivă a particularismelor. Confruntarea forţelor economice globale cu interesele politice şi

chiar religioase naţionale şi regionale este posibil să ofere una dintre cele mai profunde şi

vitale provocări la adresa relaţiilor de securitate în deceniile care vin. Iată de unde reticenţa şi

rezerva cu care întâmpină şi tratează bisericile creştine fenomenul globalizării şi al unificării

europene marcate de acest proces.

II.2. Globalizare şi religie

Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au

fost nevoiţi să ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă.

Materialele privind noul sincretisn religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt

nenumărate.

Aplicând domeniului religiei concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării

unităţii, ideologii globalizării au căutat numitorul comun al religiilor. Însă acest numitor

comun al religiilor este orientat tot spre om, şi anume necesitatea fiinţială a omului de a-şi

depăşi condiţia umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin Întrupare, Jertfă, Înviere şi

Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este Iisus Hristos. ,,De

aceea finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil al unei

unităţi viitoare. Însă aşa cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi

condusă spre mondializare sub toate aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de

spiritualitate a fost deturnată”26.

În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării.

Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de

la păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului

la practicile exerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a

creştinismului occidental (considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a

dogmelor primului mileniu creştin în Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor.

25Anthony Giddens, Beyond Left and Right. The Future of Radical Politics, Stanford University Press, 1994, p. 526 Pr. Conf. Dr. Ioan Bizău, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii, în ,,Tinereţe, ideal, Biserică”, Ed. Agaton, Făgăraş, 2002, p. 86;

11

Ideologii New Age au speculat golul spiritual din om, lăsat de evoluţia istorică a

mileniului II (de după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit de seducţiile fals

spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omului prin

propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite

în urma exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia

mondială (noua ordine mondială) în care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om,

iar sufletul nu este individual şi unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul

Duh în religia anticreştină a Martorilor lui Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel,

globalismul politic devine o necesitate firească a religiei27.

II.3. Globalizarea şi mutaţiile ei în plan uman şi spiritual

În noua lume globalizată, economicul şi tehnologicul par a se impune autoritar în faţa

tuturor celorlalte domenii: politic, social, cultural, religios, toate în declin. Cucerită de piaţă,

lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un

dezastru educaţional, cultural şi religios fără egal:

- cultura tradiţională (antropologică) a societăţilor dispare sau se preface în spectacolul

unui comerţ iraţional

- cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată

într-o pseudo-ştiinţă

- în locul unei transmiteri formative, cultura ştiinţifică se ultraspecializează, şi toate

fac locul mediocrităţii absolute a culturii de masă şi de consum vehiculate de

mediile electronice contemporane etc.

Globalizarea riscă astfel să devină agentul „sfârşitului istoriei” şi bascularea

civilizaţiei umane prin crearea „ultimului om” ( omul mondial) a lui „homo economicus”28 –

omul automatizat, care trăieşte doar pentru producţie şi consum, golit de cultură, religie,

sensibilitate umană, conştiinţă, şi orice urmă de transcendenţă, adică de o legătură cu

divinitatea.

Rezultatul final al unui astfel de proces nu poate fi altul decât anihilarea diversităţii

personale a indivizilor, nivelarea culturilor tradiţionale, a particularităţii spiritualităţii creştine

şi îndepărtarea oricărei urme de responsabilitate eshatologică, în plan individual sau

comunitar. Capitalismul financiar global dintr-o astfel de societate nu mai are nevoie de

individualismul omului modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern, centralizat 27 Emanuela Munteanu, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului, în ,,Scara”, anul III, nr. 4/1999, p. 63;28 Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 85;

12

şi unitar. Asistăm, aşadar, pe de o parte la decesul identităţii religios-culturale şi a figurii

social – ierarhice a omului tradiţional, iar, pe de altă parte, la subversiunea identităţii naţional-

politice şi a figurii democratice a omului modern29.

Redus total la imediat şi necesitate, omul recent globalizat e singur, fără apărare atât

împotriva manipulărilor tehno-economice, cât şi împotriva forţei propriilor lui instincte,

generate de păcat, din moment ce nu mai are nici o legătură cu transcendentul. Munca şi

timpul îi sunt total confiscate omului globalizat, care de dragul lui a avea, a consuma, a

vedea, a se distra, uită să mai conjuge verbele esenţiale ale destinului său: a fi, a gândi, a se

ruga etc. Mutaţia este însă mult mai profundă şi se petrece în plan ontologic prin reducerea

nihilistă a fiinţelor, la obiecte, şi a fiinţei (être) înseşi la bunăstare (bien – être ) sau la simpla

valoare de schimb30.

a. Descompunerea religiosului în lumea globalizată

În lumea globalizată destinul tradiţiilor şi al religiilor este simptomatic. Tradiţiile

populare riscă să devină fie temă de speculaţii eseiste etnocentriste, fie simplu folclor, fie

obiect al ştiinţei etnografice, fie marfă şi spectacol, degradându-se sub formă de obiecte

artizanale destinate consumului privat sau unei comunităţi care vede în ele un garant al

consensului ei etnoistoric31.

Religiile, la rândul lor, fie se repliază colectivist în mişcări extreme de tip integrist, fie

se dizolvă într-o religiozitate individuală difuză, eclectică, anonimă, dezangajată eclezial.

Putem asista astfel, actualmente, la o dizolvare a religiosului în sentimente fie colective,

instrumentate politic şi economic, fie private şi centrate pietist şi egocentric pe fericirea

individuală.

Aşadar, odată cu pierderea unei speranţe şi a unei percepţii a timpului orientat evolutiv

şi eshatologic, creştinismul, Biserica, teologia vor degenera într-o religiozitate şi înţelepciune

atemporală, cosmopolită şi individualizată. Acestea nu mai sunt orientate pe axa verticală

transcendent-imanent sau temporală trecut-viitor, ci strict individualist şi imanent pe axa

orizontală sens-nonsens, viaţă-moarte, eu-noneu etc., noile practici religioase marcând, de

fapt, decesul comun al creştinismului şi al spiritualităţii sale oglindit în specificitatea fiecărei

Biserici şi naţiuni. Într-un astfel de creştinism Dumnezeu nu mai înseamnă neapărat „Sf.

29 H. R. Patapievici, op. cit., p. 101;30 Ş. Mincu, Sfârşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura post-modernă, Ed. Pontica, Constanţa 1993, p. 84; 31 Claude Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, trad. în rom. C. Stean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 489;

13

Treime”, ci la fel de bine o „energie” cosmică; Hristos nu mai este neapărat „Fiul lui

Dumnezeu” întrupat, jertfit şi înviat, ci un „iniţiat”, un „iluminat” etc32.

În acest context, Bisericile sunt chemate să participe critic la viaţa lumii, nu numai

denunţând profetic derivele ei, ci, mai cu seamă, realizând constructiv în propriul ei statut

social şi spiritual posibilităţile de creştere personală şi comunitară a mutaţiei autentice a

umanului în comuniune cu Dumnezeu.

Pentru ca începutul de mileniu trei să nu însemne colapsul nihilist al „ultimului om”,

ci mileniul unei catolicităţi şi ecumenicităţi pan-umane autentice – alternativă la globalizarea

nihilistă - imperativele Bisericilor creştine s-ar putea rezuma la următoarele:

- asimilarea şi depăşirea din interior a modernităţii printr-o creştere şi înrădăcinare

mai autentică în spiritualitatea proprie

- asumarea teologică şi spirituală a unităţii planetei şi a umanităţii, dincolo de

coloratura confesională

- elaborarea unui nou stil de trăire spirituală a propriei identităţi ontologic ecleziale.

În acest colorat spectru de probleme ridicate, în faţa Bisericilor creştine, de fenomenul

globalizării este de observat că mulţi teologi au luat în seamă în mod realist globalizarea şi au

reflectat asupra nevoilor de re-elaborare a teologiei şi de înnoire religioasă apărute în

consecinţa globalizării. Teologul Hans Küng, preocupat în mod special de această înnoire, a

observat, în lucrarea sa „Projekt Weltethos”33, că globalizarea intervine pe un fond

civilizaţional el însuşi deja încărcat de probleme. Astfel, în fiecare minut se cheltuiesc în lume

1,8 milioane dolari pentru înarmare; în fiecare oră mor de foame sau din cauza acesteia 1.500

de copii; în fiecare zi dispare o specie de plante sau de animale; în fiecare an de distruge

definitiv o pădure echivalentă cu suprafaţa Coreei etc34.

Soluţia propusă de Hans Küng începe cu recunoaşterea a ceea ce lipseşte în civilizaţia

modernităţii târzii sau a slăbit şi mai mult odată cu trecerea în „societatea postmodernă”: se

dezvoltă ştiinţa – constată el - dar se extinde prea puţin „înţelepciunea”; înregistrează progrese

„tehnologia”, dar „energiile spirituale” rămân în deficit; „industria” a cunoscut o expansiune,

dar „ecologie” se face prea puţin; „democraţia” cucereşte teren, dar „morala” a slăbit. Soluţia

efectivă a lui Hans Küng sună astfel: „ fără morală, fără norme etice generale care

îndatorează, în fapt, fără „global standards” naţiunile sunt în pericol ca , prin acumularea

de probleme de-a lungul deceniilor, să fie manevrate spre o criză ce poate conduce în cele din

32 Jean Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 676;33 Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 87;34 Andrei Marga, op. cit., p. 28;

14

urmă la colaps naţional, adică la ruină economică, la demontaj social…Altfel spus, avem

nevoie de reflecţie asupra ethos-ului, asupra atitudinii morale fundamentale a omului,, avem

nevoie de învăţături teologice.

cu privire la valorile şi normele ce trebuie să conducă deciziile şi acţiunile noastre.

Criza trebuie înţeleasă ca şansă de a afla un ,,response” la „challenge”35.

Acelaşi teolog rezuma într-o altă lucrare a sa, în câteva teze, vederile sale, cu privire la

răspunsul religiei în situaţia de globalizare, astfel: „democraţia nu va supravieţui fără o

coaliţie a credincioşilor şi a necredincioşilor în respect mutual”; „nu va fi pace între naţiuni

şi civilizaţii fără o pace între religii”; „nu va fi pace între religii, fără un dialog între

religii”; „nu va fi o nouă ordine mondială fără un ethos global”. Un astfel de ethos al

umanităţii nu este o nouă ideologie sau suprastructură; acest ethos nu face superfluu ethos-ul

specific diferitelor religii şi filosofii, nefiind substitut pentru Thora, pentru Predica de pe

Munte, pentru Coran, pentru vorbirile lui Buddha sau pentru maximele lui Confucius. Acest

ethos mondial nu înseamnă o cultură mondială unică şi nici o religie mondială unică.

Exprimat pozitiv: ethos-ul global, un ethos mondial, este minimul necesar de valori, de

criterii şi de atitudini fundamentale umane de care este nevoie pentru ca umanitatea să

poată supravieţui”36.

Aşadar, un ethos cu impact destul de larg, în fapt mondial, nu poate proveni astăzi din

altă parte decât din religie. Evoluţia lumii civilizate şi, înainte ce aceasta, a lumii în sens

cuprinzător a fost şi a rămas, în această eră a globalizării, în direcţia sporirii ponderii religiei

în viaţa oamenilor şi în evoluţia societăţilor.

b. ,,Atotputernicia” ştiinţei şi a tehnicii şi ,,spiritualitatea religioasă”

Un calificativ cu totul îngrijorător, dat societăţii moderne în care trăim, de mulţi

oameni de cultură, este acela de ,,post-creştină”. Din această perspectivă, actuala epocă în

care trăim ar fi era absenţei lui Dumnezeu din viaţa oamenilor, eră care a depăşit faza

ateismului militant şi agresiv pentru a ajunge la o fază în care problema existenţei lui

Dumnezeu nu se mai pune. De fapt, avem de-a face cu un ,,ateism modern” a cărui principală

35 Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 87;36 Ibidem

15

preferinţă este pentru o ,,indiferenţă” nepolemică, care se situează în regimul ignorării lui

Dumnezeu şi al împotrivirii făţişe faţă de El37.

Dar, factorul care pare să determine cel mai mult indiferenţa religioasă a Europei

contemporane şi să creeze în interiorul ei o spiritualitate de tip a-religios este ,,aparenta

capacitate a ştiinţei şi a tehnicii de a oferi o soluţie la toate problemele omului şi de a

satisface toate dorinţele fizice şi spirituale ale umanităţii”38. Din păcate o buna parte dintre

oameni cred în acest surogat de adevăr, adică în capacitatea omului de a-şi rezolva singur

orice fel de probleme, ceea ce pare să facă, pentru mulţi, inutil discursul despre Dumnezeu şi

cu Dumnezeu, iar spiritualitatea, ca mod de atitudine şi reflecţie umană, o preocupare

dispensabilă.

Este adevărat că există şi voci printre filosofii moderni, sociologi, politicieni care

enunţă adevărul că răspunsul la marile probleme ale umanităţii trebuie căutat undeva în sfera

religiosului39, dar ele sunt adesea destul de singulare. Cea mai mare parte a europenilor sunt

astăzi încă interesaţi de un model de ştiinţă pragmatic şi empiric, ceea ce în mod indirect

alimentează tensiuni între credinţă şi ştiinţă, între spirit şi raţiune.

II.4. De la gobalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică

Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, ca exponent al

deculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al

practicării cuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globa-

lizarea culturală.

Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care

există şi aici), care au fost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologice, comedii sau

drame, etc.) şi „soap”-urile (serialele uşoare) americane, etc., au degenerat azi în

interminabilele telenovele de toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii

întregi, de la bunici la nepoţi), în violentele horror-uri sau în drame psiho-criminale (care

problematizează subtil situaţii criză globale rezolvate la nivel global), cu invariabilul justiţiar

frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul sub toate formele acestuia şi

primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă de realism.

,,Cultura imaginii vorbitoare sub forma serialului sau chiar a desenului animat şi

reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau e pe cale să o

37Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în ,,Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001, p. 21;38Ibidem 39 Samuel Huntington, The Clash of Civilisations, în „Foreign Affairs”, Summer 1993, p. 22;

16

facă, cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii e

universal, astfel că posibilitatea manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la

îndemână”40.

Ridicarea sportului la nivel de spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau

Internet este o altă faţetă a culturii globale. Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte

sporturi, reprezintă de asemenea limbaje universale care nu au nevoie de cuvânt pentru a se

exprima. Ca atare, transformarea acestora într-o afacere (showbusiness) mondială a condus,

pe lângă fondurile uriaşe câştigate din patima miliardelor de suporteri, la menţinerea acestora

la un nivel intelectual şi cultural extrem de scăzut, dar uniform, uşor de controlat şi

sugestionat. Dictonul latin „panem et circenses”, ,,pâine şi circ”, folosit de imperiul roman

pentru a-şi menţine plebeii la nivelul dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologice de

hrană şi plăcere, se aplică din nou cu deosebit succes, ca pregătire culturală în vederea

viitorului imperiu global41.

Odată realizată sub aspect tehnologic şi cultural, globalizarea e pe cale de a fi reali-

zată economic şi politic. Recenta introducere a monedei europene unice (euro), cotarea

acesteia şi a dolarului american ca valută forte în toate tranzacţiile, generalizarea sistemelor

de plăţi electronice, au condus la apariţia unor giganţi economici care sunt firmele multina-

ţionale. Acestea au sedii în toată lumea şi tind să acapareze şi să domine segmentele de piaţă

în care operează. De exemplu Microsoft, giganticul concern software (cu peste o sută de mii

de angajaţi în toată lumea), controlează aproape întreaga piaţă a programelor informatice şi a

limbajelor de programare, impunându-şi politicile financiare şi comerciale în toate ţările,

indiferent de legislaţia internă a acestora în ce priveşte software-ul42.

Globalizarea pieţelor de capital, a celor de produse (comerciale), apariţia organismelor

financiare internaţionale ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, care încearcă să

controleze prin împrumuturi economiile tuturor statelor naţionale (dar nereuşind să impună

global politicile mondialiste, ca de exemplu în Argentina, ţară care e în pragul falimentului

tocmai datorită amestecului FMI în treburile sale interne), toate acestea denotă că globalizarea

economică este pe cale de a se realiza.

Politica economică ultraliberală pliată pe ideologiile neocolectiviste, tind să realizeze

şi globalizarea în plan politic, adică „dizolvarea indivizilor şi a comunităţilor naturale şi

statale în minorităţi elective şi revendicative. Capitalismul financiar global nu mai are nevoie

40 Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Ed. Chilia ,,Bunei-Vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp.174-175;41 Pr. Conf. Dr. Ioan Bizău, op. cit., p. 86;42 http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-implicatii.htm

17

de individualismul omului modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern,

centralizat şi unitar”43.

CAPITOLUL III: COMUNIUNE ŞI GLOBALIZARE

43 Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 93;

18

Fenomen social total, cum am mai spus, globalizarea nu are analogie cu nimic din

trecut şi reprezintă o realitate care sfidează toate paradigmele sociale şi mentale cunoscute

până acum, o gigantică mutaţie civilizaţională care traumatizează societăţile şi intimidează

inteligenţele, manifestându-se pritr-o ruptură tot mai evidentă atât cu ierarhiile de valori ale

culturilor tradiţionale, cât şi cu valorile modernităţii occidentale „clasice” faţă de care apare ca

o neliniştitoare şi inclasabilă post-modernitate.”

III.1. Comuniunea în lumea creştinilor ortodocşi

„Mărturisirea credinţei în Iisus Hristos şi încercarea de a aduce şi pe alţii în

această stare de mărturisitori şi trăitori ai credinţei în Hristos ne arată că întreaga viaţă a

Bisericii, ca şi a fiecărui mădular al ei, este străbătută de această aşteptare a proslăvirii de

la sfârşitul veacurilor”44.

Hristos este sacramentul sau Taina originară şi darul culminant al lui Dumnezeu

oferit oamenilor, prin care s-a realizat răscumpărarea sau mântuirea neamului omenesc şi

îndumnezeirea oamenilor care participă prin Biserică la Taina supremă, Hristos.

„În Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu însuşi se coboară şi ia forma de

dar care se dăruieşte credincioşilor cu infinitatea iubirii Sale în chip uman, în maxima

apropiere şi intimitate, în care omul a găsit nu numai mântuirea, ci şi puterea aceste

mântuiri”45.

Omul credincios se mântuieşte întrucât se uneşte cu Hristos şi repetă drumul Lui,

pentru mântuirea sa, prin Sfintele Taine.

Iar această trăire a lui Hristos şi cu Hristos, în Duhul Sfânt şi trecerea prin toate câte

a trecut El, cu ajutorul Sfintelor Taine, se realizează numai în Biserică căci aici lucrează

Hristos prin Duhul Său, revărsând viaţă dumnezeiască asupra Bisericii şi asupra mădularelor

ei46. ,,Căci Dăruitorul suprem s-a făcut darul către noi în formă umană”47.

Orice persoană se poate dărui la nesfârşit, într-o continuă noutate. Totuşi nu într-o

plenitudine continuă. Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om devine persoană umană care ni se

dăruieşte într-o maximă intimitate cu plenitudinea Sa în mod continuu, în mod neştirbit. Dacă

nu putem primi continuu această plenitudine, aceasta se datoreşte neputinţei noastre de a o

44 Pr. Conf. Dr. Vasile Nechita, Apostolatul creştin şi social al Bisericii Ortodoxe Române: 1925-2005, Ed. Vasiliana’98, Iaşi, 2005, p. 209;45 Pr. Lect. Dumitru Gh. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, teză de doctorat, în Ortodoxia, anul XXX, ianuarie-iunie, nr. 1-2/1978, p. 17;46 Ibidem 47 Ibidem, p. 17.

19

primi mereu în infinitatea ei. Dar, cu toată această neputinţă a noastră, noi simţim continuu în

Hristos o iubire fără scădere, fără pată, fără lipsuri48.

Fiul lui Dumnezeu, logosul a devenit Noul Adam, Care prin întrupare a dat naştere

unei existenţe, unei lumi noi, perceptibile la început numai Apostolilor şi primelor comunităţi

creştine, iar pe urmă iudaismului şi lumii elenistice.

„Creatorul acestei lumi noi, religioase şi spirituale, Hristos, se afla şi se află în

interiorul şi în centrul acestei ere pe care El o însufleţea şi o însufleţeşte prin viaţa Sa, o

conducea şi o conduce prin Duhul Său şi o făcea şi o face să crească prin puterea Sa; iar

cetăţenii cei noi numiţi <sfinţi>, convertiţi dintre evrei sau dintre păgâni, deveneau la rândul

lor misionari graţie faptului că fuseseră martori direcţi ai prezenţei şi ai lucrării lui Hristos,

şi se socoteau a fi: <teofori, hristofori, pnevmatofori>, care vor să aducă acest lucru la

cunoştinţa tuturor”49.

Legată de credinţa în Înviere, mărturia că Iisus este Domnul constituie însăşi temelia

mântuirii noastre: „Dacă mărturiseşti cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că

Dumnezeu L-a învat pe El din morţi, vei fi mântuit”(Romani 10, 9).

În general, o spiritualitate adevărată e o spiritualitate vie, care angajează toată fiinţa

omului. Ca atare, ea este alimentată de o comuniune în rugăciune şi de manifestare a

identităţii de credinţă între mai mulţi. Numai această comuniune încălzeşte viaţa spirituală a

fiecăruia. ,,O spiritualitate urmărită de unul singur se răceşte, se usucă, devenind mai mult o

cugetare teoretică ce angajează doar mintea, şi aceasta din când în când. De spiritualitate

ţine în mod necesar comuniunea”50.

„Hristos realizează concentrarea şi unirea noastră în Sine prin Duhul Sfânt. Acesta

ne face pe noi una cu El, întrucât, coborât Duhul Sfânt asupra Lui ca om, ne devine comun

tuturor celor ce ne ataşăm Lui prin credinţă”51.

Comuniunea realizată între credincioşi în ambianţa Sfintei Treimi este una cu

Impărăţia Sfintei Treimi, în care nu sunt supuşi şi stăpâni, ci toţi sunt fraţi între ei, pentru că

sunt fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului Lui, făcut om pentru veci şi unit cu ei, fiind Cel

jerfit pentru ei52.

48 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ortodoxia, XXVIII, nr. 1/1976, p. 12;49 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua creaţie după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în Ortodoxia, XVIII, nr. 4, octombrie-decembrie, 1966, p. 495.50 Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, p. 3;51 Pr. Asist. Dumitru Popescu, Biserica Universală şi Sobornicească, în Ortodoxia, XVIII, nr. 2/1966, aprilie-iunie, p. 188;52 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 7-8;

20

Iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi se împărtăşeşte şi altor persoane. În

atmosfera spirituală a Sfintei Liturghii se prelungeşte atmosfera Noului Testament, trăită în

preajma Mântuitorului de Sfinţii Apostoli. Mântuirea este identificată atât în Liturghie, cât şi

în Noul Testament cu calitatea de membru al Impărăţiei Sfintei Treimi. Cine rămâne în

izolare, şi nu trăieşte în comuniunea Împărăţiei, care pe pământ are forma Bisericii, trăind în

gradul suprem în Liturghie, nu are parte de mântuire.

,,Creştinismul se distinge de orice religie şi filosofie prin faptul că e religia

dragostei”53.

Ortodoxia, moştenind bogata tradiţie pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare

şi hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată îndeosebi de realităţiile vieţii

spirituale şi de raporturile ei interumane.

Viaţa Sfintei Treimi, îndreptată spre lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a

coborât, în interiorul existenţei create a lumii o viaţă nouă – o realitate superioară, de conţinut

dumnezeiesc: Împărăţia lui Dumnezeu.

Ea a apărut din adâncurile vieţii intradivine a Sfintei Treimi prin Întruparea lui

Dumnezeu Cuvântul, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, fiind destinată să

oglindească şi să realizeze, prin firea creată a omului ridicat în comuniune cu Hristos, o viaţă

pătrunsă de dumnezeiesc.

Această comuniune de viaţă cu Hristos în Biserică, este ca o unitate organică, având

ca model şi izvor comuniunea Sfintei Treimi, în care găsim însuşi principiul tainic al vieţii54.

,,Împărăţia Sfintei Treimi, sau comuniunea în ea, se trăieşte în Sfânta Liturghie nu

numai între cei prezenţi, ci şi cu toţi cei alipiti de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în

prezent, fie că au trecut la cele veşnice”55.

III.2. Sobornicitatea Bisericii ca o expresie a comuniunii

Una din însuşirile Bisericii aşa cum arată Simbolul niceo-constantinopolitan, este

sobornicitatea. Acest termen folosit azi exclusiv de Biserica Ortodoxă redă – calitativ –

termenul de catolicitate.

Biserica sobornicească este Biserica aceea care adună şi uneşte, care trăieşte în

comuniune. Ideea sobornicităţii în acest înteles este îndreptată şi spre interior, nu numai spre

53 Ibidem, p. 16;54 Ibidem55 Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 141;

21

exterior. Sobornicitatea este pătrunsă de Duhul, Care sălăşluieşte în Biserică şi Care ţine pe

toţi laolaltă.

,,Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte

de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului

Sfânt”56.

Sobornicitatea este sinodalitate, în înţelesul unei adunări largi şi active, al unei

participări a tuturor la viaţa integrală a Bisericii, la viaţa comună în acelaşi adevăr. Adevărul

în Biserică se dă numai aceluia care trăieşte în comuniune cu ceilalţi, care se eliberează de eu-

ul său, care renunţă şi iese din el însuşi. Comuniunea nu este suficientă când e susţinută numai

prin cuvinte, numai teoretic. Comuniunea trebuie trăită, trebuie pusă în practică. Comuniunea

trebuie să se vadă în faptele unora pentru alţii, în conlucrarea lor57.

Prin ea anticipăm de pe acum ziua în care Dumnezeu va înnoi toate în noi şi va face

ca să fim cu toţii o turmă şi un Păstor. Biserica este pentru ortodocşi, mama noastră

duhovnicească, pentru că ea ne naşte în taina Sfântului Botez, ne hrăneşte cu învăţătura cea

adevărată, cu trupul şi sângele Domnului, ne călăuzeşte şi ne oferă o atmosferă prielnică de

dezvoltare.

Nimeni dintre noi nu se mântuieşte, nici nu se desăvârşeşte singur, ci în Biserică, în

comunitate. Pentru Biserica ortodoxă, creştinii sunt mădulare ale trupului lui Hristos, care stau

în legătură unele cu altele.

Ţinta finală a acestei trăiri în Hristos este îndumnezeirea, a cărei realizare este

posibilă prin actele mântuitoare şi Evanghelia de – viaţă – dătătoare, patimile cu jertfa pe

cruce, Învierea şi Înălţarea la ceruri întru slava de-a dreapta Tatălui. Prin aceste acte,

Mântuitorul Hristos reface dialogul dintre om şi Dumnezeu, făcut posibil de data aceasta, de

marea chenoză răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu58.

Omul este mădular al unei comunităţi, iar creştinul este mădular şi al Bisericii lui

Hristos; toate actele omului au o pecete comunitară, în sensul că fiecare om este avizat la

ajutorul semenilor săi, şi fiecare se simte avizat la ajutorarea comunităţii. Sobornicitatea

Bisericii este extensiunea vieţii divine în lume, Biserica este viaţa lui Dumnezeu în oameni.

,,Îndumnezeirea firii omeneşti, deşi dată în întruparea Sa, este realizată şi progresiv

de-a lungul întregii Sale vieţuiri pământeşti, prin patimă, jertfă pe Cruce, înviere şi

înălţare”59.

56 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 287;57 Pr. Asist. Dumitru Popescu, op. cit., p. 190;58 Pr. Asist. Nicolae Stoleru, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 71;

22

Dumnezeu coboară în lume şi Se întrupează, rămânând în continuare Dumnezeu

adevărat şi făcându-Se om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară de păcatul strămoşesc

(Fil.2,6-7) şi omul care rupsese dialogul cu El se ridică spre plenitudinea vieţii dumnezeieşti,

devine dumnezeu după har, pentru că unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în

ipostasul Logosului, adică a Fiului întrupat, a fost hotărâtă încă din veci în sfatul lui

Dumnezeu, căci acesta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creată din nimic60.

III.3. Comuniunea sacramentală, cultică, liturgică şi euharistică

„Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredinţate

Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte creştinilor harul cel nevăzut al Duhului Sfânt,

scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioşilor”61.

Mijloacele principale de întreţinere a vieţii de comuniune în Biserică sunt Sfintele

Taine. Taina Botezului este cea care ne deschide uşa pentru a intra în Biserică, în trăirea în

comuniune, în virtutea caracterului pnevmatic al Tainelor de ,,iniţiere” – Botezul, Mirungerea,

Euharistia –, fiecare membru al Bisericii este un purtător al Duhului, cum de altfel este şi

comunitatea din care face parte.

Botezul este Taina în care prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi,

cel ce se botează se curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele până la Botez, se naşte

la o nouă viaţă spirituală şi devine membru al trupului tainic al Domnului.

Sfântul Pavel îl numeşte ,,circumciziune” ca o circumciziune spirituală cu care ne

răsticnim cu Hristos pentru a învia împreună cu El.

„Prin Taina Sfântului Mir creştinul renăscut la viaţa nouă prin Botez, primeşte harul

Duhului Sfânt spre a se întări şi a creşte în noua viaţăpe care o începe odată cu naşterea sa

din nou. Această Taină aduce un progres pe calea formării şi desăvârşirii făpturii celei noi în

Hristos”62.

După ce sufletul a fost curăţit de păcat prin Botez, trupul primeşte pecetea intrării

fizice şi a vieţii spirituale dobândite la Botez, prin Mirungere. Mântuitorul a trimis pe Sfântul

Duh Apostolilor ca să-i întărească în împlinirea chemării lor. La rândul lor aceştia autransmis

59 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Iisus Hristos - Mântuitorul lumii, în „Îndrumări misionare”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 331;60 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 329;61 Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Morala Creştină, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 174;62 Ibidem, p. 176;

23

puterea Sfântului Duh creştinilor. ,,Prin Mirungere se întăreşte calitatea de membru al

Bisericii”63.

În comuniunea cultică, credincioşii se unesc sufleteşte într-un cor de adoratori ai lui

Dumnezeu, de împreună-rugători şi slăvitori ai Lui.

Biserica este trupul subornicesc, comunitar sau social, al lui Hristos în care El se

prelungeşte şi lucrează sau, care este alcătuit din toţi aceea care s-au încorporat în Hristos prin

lucrarea Duhului Sfânt în Taine, după ce au auzit şi primit Cuvântul lui Dumnezeu, întocmai

ca aceia „ca la trei mii de suflete care s-au adăugat” apostolilor, ucenicilor şi fraţilor în ziua

Cinzecimii (F.A.1,13, 14; 2,1-4, 9-12).

Prin Taina Sfintei Euharistii, creştinul dobândeşte noi puteri spirituale, deoarece

acum el nu se mai împărtăşeşte numai cu harul divin, ci se uneşte cu însuşi izvorul harului, cu

Iisus Hristos întreg 64. „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Cor.

12,27). În Ortodoxie credincioşii nu participă numai ca auditori la toate actele de cult, care

sunt publice şi comune, ci iau parte activă prin aceea, că ele sunt săvârşite în limba lor, ca şi

prin aceea că, serviciul divin se săvârşeşte în numele lor, al comunităţii, în numele

colectivului.

Preotul slujind impreună cu credincioşii, se simte una cu ei. El participă la simţirea şi

la manifestarea lor sufletească. În cult preotul formează cu credincioşii o unitate sufletească,

formează o familie, al cărui părinte sufletesc este şi se simte el.

Comunitatea cultică realizează nu numai comuniunea sufletească între credincioşi şi

preot, ci şi pe cea a tuturor cu Dumnezeu, Care este sursa cea mai înaltă a comuniunii65.

CONCLUZII

Biserica este nevoită să avertizeze pe omul contemporan de primejdiile pe care le

exercită asupra lui societatea secularizată. Este o realitate faptul că trăim într-o societate

secularizată şi, îndeosebi, se poate spune acest lucru despre societatea occidentală. S-a trecut,

într-un fel, de la o extremă la cealaltă, adică de la ecleziocentrism la indiferentism religios,

sau chiar la o negare radicală a lui Dumnezeu, iar calea de mijloc pare a nu fi uşor de găsit.

Valorile religioase sunt deseori ignorate. Fericirea este confundată cu hedonismul, uitându-se

63 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, p. 21;64 † IPS Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 1983, p. 100; 65 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, p. 11;

24

obârşia ei divină, faptul că Dumnezeu a pus-o în inima omului ca sa-1 atragă la el, singurul

care-1 poate satisface.

Această stare a lucrurilor din ziua de azi este prezentată ca o consecinţă a progresului

ştiinţific sau a umanismului. Şi pentru că am amintit de progresul ştiinţific, nu putem ignora

că în lumea contemporană s-a vorbit mult despre legătura dintre ştiinţă şi credinţă. Pot ele

merge împreună sau existenţa uneia o exclude pe cealaltă? Atitudinea Bisericii a fost

tranşantă în această privinţă, ea susţinând legătura dintre cele două părţi, ajutorul pe care una

o poate acorda celeilalte.

Revenind la indiferentismul religios al omului zilelor noastre, putem vedea că acest

indiferentism este exprimat în literatură, artă, în interpretarea ştiinţelor umaniste, a istoriei, a

legilor civile şi, nu în ultimul rând, în filozofie. Dacă, pe de o parte, există această indiferenţă

religioasă în societatea contemporană, pe de altă parte, există şi o oarecare renaştere

spirituală.

Trăind în mijlocul acestei lumi aflate într-o continuă transformare, cu noile condiţii şi

concepţii de viaţă, omul are convingerea tot mai mare că neamul omenesc poate şi trebuie să-

şi consolideze dominaţia asupra întregii creaţii. Omul aspiră la realizarea unei ordini politice,

sociale şi economice care să fie în slujba sa, care să-1 ajute să-şi dezvolte propria demnitate.

De curând, ţările din Europa de Est au reuşit sa înlăture cortina de fier, regimul

totalitar. Aceste ţări care şi-au dobândit recent democraţia îşi manifestă explicit dorinţa de a

participa la binefacerile civilizaţiei moderne, atât pe plan politic cât şi economic, binefaceri

inaccesibile pe timpul când erau sub conducerea comunistă. Televiziunea, radioul şi mass-

media, în general, abundă în imagini şi informaţii despre ţări bogate şi foarte dezvoltate, dar

abundă şi în prezentarea unor tari aflate sub pragul sărăciei, chinuite de foame. Aceste

popoare sărace interpelează popoarele mai prospere. De aici, deducem dorinţa după o viaţă

mai bună, poate, dar trebuie să recunoaştem că, în spatele strigătului acestor ţări sărace, se află

aspiraţia spre o viaţă decentă, demnă de o persoană umană, şi această aspiraţie este întru totul

motivată dacă se ia în consideraţie progresul şi prosperitatea de care se bucură unele ţări care

optează mai curând pentru investirea unor sume exorbitante de bani în achiziţionarea

mijloacelor tehnice de lupta, a armamentelor, a bombelor atomice şi nucleare, decât să întindă

o mână de ajutor acestor popoare lipsite de hrană, de educaţie.

Punând în lumina aspiraţiile omului de azi, de remarcat sunt şi revendicările venite din

partea unor organizaţii feministe. Femeile cer ca, acolo unde încă nu au dobândit egalitatea de

drept şi de fapt cu bărbaţii, să li se recunoască această egalitate. Aceste revendicări sunt

întrutotul motivate dacă ne amintim de discriminările ce au existat în trecut în tratarea

25

drepturilor femeii în raport cu cele ale bărbaţilor. Astăzi, muncitorii şi ţăranii nu se mulţumesc

doar cu câştigarea existenţei, ci tind ca, prin munca prestată în diferitele domenii de activitate,

să-şi dezvolte propria personalitate. Pretind chiar şi o participare mai activă la organizarea

vieţii economice, sociale, politice şi culturale. De fapt, omul contemporan, fie că face parte

din pătura intelectuală a societăţii, fie că este din rândul celor cu capacităţi intelectuale

modeste, înţelege faptul că societatea în care trăieşte nu-i mai permite să trăiască cu pasivitate

în comunitatea din care provine, pentru că aceasta ar însemna să decidă altul pentru el şi, nu

rareori, în defavoarea lui.

Mai mult ca oricând, popoarele sunt convinse că binefacerile civilizaţiei moderne

trebuie să fie accesibile nu numai anumitor state, ci ele pot şi trebuie să se extindă realmente

la toate popoarele. Dovada acestei convingeri este că naţiunile depun eforturi vizibile pentru

realizarea unei anumite comuniuni universale.

Aceasta năzuinţă spre comuniune şi unitate s-a manifestat cu precădere în decursul

secolului al XX-lea şi s-a concretizat prin înfiinţarea unor organizaţii internaţionale, cum sunt

Liga Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperare în Europa. Existenţa acestor organizaţii se justifică apoi nu numai prin

dorinţa de comuniune a omului cu semenii săi, ci si prin dorinţa acestuia de pace şi de

respectare a drepturilor sale. De curând, între 16 si 18 septembrie 2000, la New York, în

cadrul celei mai mari întâlniri la nivel înalt a mileniului, la ONU, şefi de state şi de guverne

au reflectat asupra rolului pe care trebuie sa-1 joace acest organism internaţional şi asupra

reformelor necesare pentru a fi pace şi pentru ca drepturile cetăţenilor să fie garantate.

Cu asemenea aspiraţii şi idealuri, lumea de azi întâmpină dificultăţi şi dezechilibre. Ea

apare în acelaşi timp puternică şi slabă, în stare să facă binele sau răul, iar în faţa i se deschide

calea progresului sau a regresului, fraternităţii sau a urii, precum şi cea a libertăţii sau a

servitutii. Omul este solicitat continuu de numeroase atracţii, dar datorită calităţii sale de

creatură şi, deci, de fiinţă limitată, este nevoit să aleagă doar pe unele dintre ele, iar la

celelalte să renunţe. El constată, de asemenea, că, deseori, face ceea ce nu ar vrea să facă, iar

ceea ce vrea să facă nu face, fapt care duce la divizare înăuntrul sau şi la dezbinare în

societate. Realizările ştiinţei şi ale tehnicii din ultimul secol i-au făcut pe unii să creadă că

omul, cu puterile sale proprii, va găsi drumul spre deplina eliberare a neamului omenesc, însă,

în cele din urma, neputinţa firii sale nelimitate 1-a dezamăgit.

Convingerea unora ca viitoarea dominaţie a omului asupra pământului le va împlini

toate dorinţele inimii, ne permite chiar să gândim la o perspectivă în care elixirul pentru

tinereţe fără bătrâneţe se va afla în mâinile omului, iar soluţia pentru o viaţă fără de moarte

26

are şanse reale de a fi găsită. Sunt unii care, fără a avea un sens în viaţă, şi-au pierdut

încrederea că existenta umană are vreo semnificaţie şi încearcă să-i dea o semnificaţie

completă în mod subiectiv. Desigur, însuşi acest mod de a acţiona în mod subiectiv al omului,

fără să tină cont de ordinea stabilită de Creator, duce la diferitele dezechilibre existente,

pentru că omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, astfel încât omul nu poate da un

sens vieţii în mod subiectiv căci: numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe

care nu încetează să le caute.

În faţa evoluţiei actuale a lumii, sunt numeroşi aceia care-şi pun întrebări dintre cele

fundamentale: Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morţii care, în ciuda

oricărui progres, nu încetează să existe? Ce poate aduce omul societăţii? Ce va urma acestei

vieţi efemere? Diferitele religii care există în lume au ca scop printre altele şi acela de a

răspunde acestor întrebări fundamentale, fiecare în felul ei, cu răspunsuri liniştitoare sau mai

puţin convingătoare. Astfel, şi Biserica creştină crede că în Domnul Iisus Hristos, mort şi

înviat pentru oameni, se afla cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane. Desigur, această

credinţă a Bisericii se înscrie într-o convingere şi mai largă, conform căreia omul a fost creat

de Dumnezeu, deci, vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre acelaşi Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare scripturistice şi patristice:

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Pre

Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR,

București, 2005

27

2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. de Pr.

Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994

Cărţi de specialitate:

3. Achimescu, Nicolae, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii

teologico-sociologice, în vol. „Familia creştină azi”, Ed.Trinitas, Iaşi, 1995

4. Bizău, Pr. Conf. Dr. Ioan, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii, în

,,Tinereţe, ideal, Biserică”, Ed. Agaton, Făgăraş, 2002

5. Blac, Simon, Kburn, Oxford, Dicţionar de filozofie, traducere în lb. română de Cătălina

Ircinsch, Laurian Sabin Kertsz, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999

6. Bria, Ion, Tratat de Teologie Dogmatica şi Ecumenică, Ed. România Creştină,

Bucureşti, 1999

7. Delumeau, Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

8. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991

9. Giddens, Anthony, Beyond Left and Right. The Future of Radical Politics, Stanford

University Press, 1994

10. Guitton, Jean, Dumnezeu si ştiinţa, trad. de Pr. Prof. Ioan Buga, Ed. Harisma,

Bucureşti, 1992

11. Huntington, Samuel, The Clash of Civilisations, in „Foreign Affairs”, Summer 1993

12. Ică, Arhid. Conf. Dr. Ioan I. jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în vol.

Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca,

2001

13. James, W. Sire, Universul de lângă noi, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2005

14. Karnoouh, Claude, Românii. Tipologie şi mentalităţi, trad. în rom. C. Stean, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1994

15. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed.

Sofia, Bucureşti, 2006

16. Manolescu, Anca, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios

contemporan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

17. Marga, Andrei, Religia în era globalizării, Ed. Efes, Cluj-Napoca, 2003

18. Mihăiţă, † IPS Dr. Nifon, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiune, pastoraţie şi slujirea

ecumenică, Ed. Valahia University Press, Târgovişte, 2009

28

19. Mincu, Ş., Sfârşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura post-modernă,

Ed. Pontica, Constanţa, 1993

20. Mircea, Pr. Prof. Dr. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ediţia a 3-a,

Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987

21. Neamţu, Mihail, Bufniţa din dărâmături – Insomnii teologice în România

postcomunistă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

22. Nechita, Pr. Conf. Dr. Vasile, Apostolatul creştin şi social al Bisericii Ortodoxe

Române: 1925-2005, Ed. Vasiliana’98, Iaşi, 2005

23. Oancea, Dorin, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în ,,Biserică şi

multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj

Napoca, 2001

24. Paisie, Cuviosul Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Ed.

Chilia ,,Bunei-Vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000

25. Patapievici, Horia-Roman, Omul recent – o critică a modernităţii din perspectiva

întrebării ,,Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

26. Plămădeală, † IPS Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în

spiritualitatea ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 1983

27. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos - Mântuitorul lumii, în „Îndrumări

misionare”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986

28. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxia este viitorul omenirii, Ed. Valahia,

Bucureşti, 2000

29. Idem, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti,

2004

30. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978

31. Stoleru, Pr. Asist. Nicolae, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, Ed. IBMBOR,

Bucureşti, 1991

32. Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Ed.

Bizantină, Bucureşti, 2003

33. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala Creştină, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985

34. Zizioulas, † Ioannis, Mitropolitul Pergamului, Comuniune şi alteritate. Fiinţarea

personal-eclezială, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013

Articole şi studii:

29

35. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua creaţie după

învăţătura Sfinţilor Părinţi, în Ortodoxia, XVIII, nr. 4, octombrie-decembrie, 1966

36. Munteanu, Emanuela, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului,

în ,,Scara”, anul III, nr. 4/1999

37. Popescu, Pr. Asist. Dumitru, Biserica Universală şi Sobornicească, în Ortodoxia,

XVIII, nr. 2/1966

38. Radu, Pr. Lect. Dumitru Gh., Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema

comuniunii, teză de doctorat, în Ortodoxia, anul XXX, ianuarie-iunie, nr. 1-2/1978

39. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ortodoxia,

XXVIII, nr. 1/1976

40. Idem, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în Ortodoxia, nr.3-

4/1963

Dicţionare:

41. *** Dicţionar Enciclopedic, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996

Internet:

42. http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_7/ioncordoneanu-articol.htm

43. http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-

implicatii.htm

44. http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-

implicatii.htm

30