Traditia Ortodoxa 25

Revist` de teologie ortodox` tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi MitropolitVLASIE MOGÂRZAN

Coordonator: P.S. Episcop Vicar

SOFRONIE SUCEVEANUL

Schisma reprezintă o ruptură în cadrul Bisericii,provocată de o deosebire de păreri, o dezbinare sau o ne-înţelegere pe chestiuni de principiu în cadrul unei grupărireligioase, o neînţelegere ce duce până la separarea defi-nitivă. De-a lungul istoriei, Biserica Sobornicească şiApostolească a cunoscut mai multe schisme, ceea ce maitârziu a condus la instituirea unui mare număr de aşa-numite „biserici”, însă, în ciuda acestui fapt, Biserica afost, este şi va fi pentru veşnicie Una şi numai Una, pen-tru că Mântuitorul, Iisus Hristos nu a întemeiat mai mul-te Biserici, care să existe paralel, ci Una singură, desprecare a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).Tot despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel învaţă căBiserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei.După cum ne spune Sfântul Vasilie cel Mare, schis-maticii sunt cei care „se osebesc (despart) de BisericaSobornicească nu pentru dogme de credinţă, ci pentruoarecare întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndrep-tat”. Dicţionarul enciclopedic denumeşte schisma biseri-cească ca fiind „o abatere în chestiuni mai mici sau nesu-punere manifestată faţă de conducerea legitimă biseri-cească; este deci o dezbinare conştientă în cele biseri-ceşti”, şi o împarte în două categorii: confesională, adicădespărţirea de Biserică din cauza înţelegerii deosebite aunor puncte, mai mult sau mai puţin importante ale învă-ţăturii bisericeşti; şi bisericească, adică neascultarea faţăde autoritatea bisericească legală.Deşi schisma dintre Biserica de Apus şi cea deRăsărit a avut loc încă din anul 1054, este ştiut că înRoma anului 1583, papa Grigorie al XIII-lea şi sinodullui au săvârşit o lucrare necanonică şi antibisericească,cunoscută sub denumirea de reforma calendaristică, princare calendarul gregorian, de sorginte catolică, a fostpropus spre adoptare către toate Bisericile. Noul calendarsuferea de mai multe lipsuri, raportate la hotărârilecanonice ale I Sinod ecumenic de la Niceea, privitoare ladata Paştelui creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiilecanonice din horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptulcă papa Grigorie al XIII-lea impune acest calendar înuzul Bisericii Apusene, acest lucru o împinge pe aceastaîntr-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească,de al cărei cuget ea se lepădase deja, îndepărtându-se dedogmatismul şi canonicitatea ei. Înstrăinarea Bisericiidin Apus de toată moştenirea sfântă a Răsăritului a cul-minat cu schisma efectivă, iar aceasta nu a fost numai ourmare directă a anatemelor date împotriva ei de cătreSinodul marilor Patriarhii Ortodoxe din lume, ci ea sedatorează nemijlocit şi introducerii inovaţiilor în materiede credinţă, potrivnice caracterului sobornicesc şi Tra-diţiei Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, întărită princele şapte sfinte Sinoade ecumenice. Astfel, cei care sealătură schismei Bisericii Romei devin la rândul lorvinovaţi de schismă, deci schismatici. Cea dintâi prevedere a Enciclicei Sinodale din 1920,de la Constantinopol, prevedea acceptarea unui calendaruniform (comun) pentru prăznuirea marilor sărbătoricreştine în acelaşi timp de către toate Bisericile, lucru careera în contradicţie flagrantă cu hotărârile canonice aleBisericii Ortodoxe. Consecinţele negative ale acestui calen-dar uniform se răsfrângeau asupra datei Paştelui, caretrebuia prăznuit în mod obligatoriu la aceeaşi dată în toa-te Bisericile, şi de cele mai multe ori la o dată necano-

nică, adică neţinând seama de hotărârile celor 318 SfinţiPărinţi de la Soborul din Niceea, din anul 325. Încăl-carea conştientă şi premeditată a acestor legi ale Bisericiia avut ca urmare imediată prăznuirea Paştelui ortodox înBiserica Română la o dată necanonică (anii 1926 şi 1929),şi încălcarea completă a relaţiei cu Paştele iudaic.

Introducerea calendarului gregorian avea ca scopaducerea Bisericilor la acelaşi numitor comun, în pri-vinţa prăznuirii marilor sărbători ale Bisericii, iar acestlucru era primul pas spre catolicizarea Bisericii Orto-doxe, care prin acceptarea calendarului gregorian adevenit schismatică, adică ruptă de adevărata Biserică,care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Hristos a poruncit ucenicilor Lui: „Mergând, învă-ţati toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi alFiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate,câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20); de aceea, tottezaurul legilor şi canoanelor Bisericii Apostoleşti tre-buie propovăduit tuturor neamurilor deopotrivă, în toatăplinătatea lui, şi păstrat fără de schimbare. Orice abatere de la datoria impusă prin legea Bise-ricii şi sfintele canoane, are drept rezultat imediat pier-derea succesiunii apostolice şi pierderea harului lucrător(Darul) în Biserică, prin puterea sfintelor canoane. Oriceadaos ori sustragere din dogmele credinţei, din rânduie-lile canonice, din tradiţia şi practica Bisericii, fără în-cuviinţarea întregii Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, afost suspectată totdeauna ca erezie sau schismă, fiindcombătute de hotărârile Sinoadelor ecumenice sau locale.La 1 octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română,sub oblăduirea patriarhului Miron Elie Cristea, se alăturaschismei Bisericii din Apus, prin înlocuirea calendaruluiiulian cu cel papist (gregorian). Prin acceptarea acesteiinovaţii în materie de credinţă, Biserica Ortodoxă Ro-mână deschide larg uşa compromisului dogmatic, pier-zând comuniunea cu sobornicitatea Bisericii Apostolice,ce are ca expresie de credinţă hotărârile celor şapte Si-noade ecumenice. Tot la fel de grav este şi faptul că a-ceastă Biserică rupe comuniunea cu Sfinţii Bisericii, cares-au sfinţit tocmai prin apărarea credinţei. Ea cade astfelsub anatemele şi blestemele patriarhilor ortodocşi emiseîmpotriva Bisericii care a instituit calendarul gregorian(Biserica Romei), cât şi asupra celor care se vor alăturaacesteia. Prin introducerea calendarului gregorian, alături deBiserica păstrătoare a vechiului calendar şi a Tradiţieineschimbate (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Ro-mânia), s-a creat încă o grupare, ce a adoptat stilul noucalendaristic, căzând sub anatemele patriarhilor răsări-teni. Astfel, s-a creat o situaţie similară cu schisma din

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 25, Septembrie 2009 4

Schisma din Biserica Ortodoxă Română în anul 1924

1054, când amân-două grupările seacuzau de schismă.Schisma aparţineînsă numai Bise-ricii care se des-parte de sobornici-tatea, canonicita-tea, dogmatismulşi tradiţia Bisericiiapostoleşti, pre-cum este cazul Bi-sericii nou-calen-dariste, care prinintroducerea calen-darului gregoriandenaturează postulSfinţilor Apostoli,înregistrează o se-rie de dezacorduricu privire la sluj-bele sărbătorilor cu dată fixă prescrise de Tipiconul bi-sericesc, sau cad în compromisul de a prăznui Paştelemai înainte de paştele iudaic. Necanonicitatea calenda-rului gregorian este dovedită prin încălcarea mai multorcanoane ale Sfinţilor Părinţi de la Sinoadele ecumeniceşi locale, lucru care atrage după sine caterisirea de ordincanonic. Împotriva acestei mişcări calendaristice au luatatitudine celelalte patru Patriarhii Ortodoxe, prin Enci-clicele universale (Sigilioane), prin care au anatematizatatât pe cei care au instituit calendarul gregorian, cât şi pecei care l-au acceptat. Deci, toate aceste atitudini anti-canonice şi netradiţionale, la care se adaugă şi anatemelemarilor patriarhi ai lumii ortodoxe, dovedesc clar căBisericile care au adoptat inovaţii ce contravin deciziilorsfintelor soboare, au intrat în schismă faţă de Una, So-bornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos. Despre aceste Biserici schismatice zice SfântulVasilie, în tâlcuirea celui dintâi canon, că „după ce s-audezbinat de la trupul Bisericii (...) au pierdut Darul şi numai pot pe alţii a-i boteza, ori a-i hirotoni, sau a daDarul de care prin dezbinare s-au lipsit”. Când vorbeştede schismă, Sfântul Vasilie cel Mare face referire la ceicare s-au dezbinat de la trupul Bisericii primare, adicăacea Una, Sfântă şi Sobornicească, iar nu la cei care s-audespărţit de cei schismatici, caterisiţi canonic şi daţianatemei de Sfinţii Părinţi.În Biserica Ortodoxă de Răsărit din România – recu-noscută mai întâi prin denumirea de Cult Creştin Tradi-ţionalist, aprobat de Ministerului Cultelor prin decizianr. 38955/3 august 1945, calendarul gregorian a fost res-pins din motive canonice, calendarul iulian fiind păstratîn uzul Bisericii. În aceste condiţii, Biserica Ortodoxă deRăsărit îşi păstrează verticalitatea canonică, dogmatică şitradiţională, ceea ce o face a fi o continuatoare în materiede credinţă a Bisericii Una, Sobornicească şi Aposto-lească, lucru pentru care nu poate fi învinuită de schis-mă. Despărţirea Bisericii Ortodoxe de Răsărit după ca-lendarul iulian de Biserica Ortodoxă de stil nou esteîntărită şi binecuvântată de canonul al 15-lea al celuidintâi şi celui de al doilea Sobor de la Constantinopol din861, care zice: „Cei care se despart de împărtăşirea cumai marii şezători ai lor, din motiv de erezie (sau schismă,

n.ed) propovăduită de aceştia şi care erezie (sau schismă,n.ed) sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de cătreSfinţii Părinţi, aceştia nu numai că nu se osândesc, darşi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Bisericade erezie sau învăţături greşite (schisme). Aceştia se potdespărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căcinimic nu greşesc”.Schisma nu constă în separarea administrativ-teritorială a Bisericii, ci într-o abatere de la canoaneleapostolice, iar prin această abatere cei aflaţi în schismăpierd „harul lucrător (Darul) în Biserică” (Sfântul Vasiliecel Mare, can. I). Deci, toate Bisericilor care au primitinovaţia calendaristică s-au văzut puse într-o situaţienecanonică faţă de Biserica Sobornicească şi Aposto-lească a celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice şi a tuturorcelorlalte locale. În această situaţie, în anul 1924, Bise-rica Ortodoxă de Răsărit s-a desprins de aceste grupărischismatice, continuând învăţătura de credinţă aposto-lică şi păstrând acelaşi har lucrător în Biserică, prin pro-povăduirea credinţei celei adevărate şi respingerea ori-căror inovaţii în materie de credinţă. Noi, Biserica Ortodoxă de Răsărit din Româniasuntem şi mai mult îndreptăţiţi pentru a ne îngrădi faţă detoate Bisericile schismatice, mai ales că în vremurileactuale ele s-au angajat într-o colaborare liturgică cu con-fesiunile eretice din Apus. Prăznuirea Paştelui odată cucatolicii şi înaintea evreilor; nerespectarea regulilorBisericii Ortodoxe despre post; compromisul dogmaticadoptat de Bisericile schismatice „în virtutea unităţii de-pline între toate confesiunile creştine” (schismatice şieretice); încălcarea sfintelor canoane ale Bisericii So-borniceşti, înţelese şi practicate într-un alt fel decât le-auînţeles şi practicat Sfinţii Părinţi; săvârşirea slujbelorliturgice împreună cu heterodocşii (cazul mitropolituluiNicolae Corneanu al Banatului şi al episcopului SofronieDrincec al Oradiei), cât şi nesancţionarea acestora - toateacestea constituie trădarea Ortodoxiei şi lepădarea celorlegiuite de către Sfinţii Părinţi, ce are drept urmare piei-rea sufletească a fiilor Bisericii de stil nou. Începând cu secolul al XIX-lea şi până în zilelenoastre, în teologia ortodoxă se observă o anumită influ-enţă a scolasticismului occidental în modul de gândireteologic, ce sunt străine duhului Sfinţilor Părinţi, ceea cea dus la unele confuzii doctrinare, liturgice şi canonice.Într-o asemenea situaţie de defăimare a tradiţiei Bisericiişi încălcare a canoanelor Sfinţilor Părinţi, la care seadaugă ştirbirea premeditată a dogmelor bisericeşti, impe-rativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoareleteologiei din primul mileniu al creştinătăţii, întoarcereala Sfinţii Părinţi a căror învăţătură este ancorată în tradi-ţie, dogme, canoane şi practica de veacuri a Bisericii Orto-doxe. În concluzie, schisma din Biserica Ortodoxă Ro-mână din 1924 constituie despărţirea (ruperea) BisericiiOrtodoxe de stil nou de adevăratul trup al Bisericii Una,Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, din motivul accep-tării inovaţiei calendarului gregorian. Această schismădin România din 1924, nu priveşte Biserica Ortodoxă deRăsărit după calendarul iulian, care de-a lungul vremii apăstrat tradiţia, dogmatismul, canonicitatea şi legileBisericii Soborniceşti.

555555

Patriarhul BOR Elie Miron Cristea(1868-1939), cel ce a introduscalendarul nou în uzul Bisericii dinRomânia

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 25, Septembrie 20095

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecu-menismului a fost redactat şi semnat de clericii şimonahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos înaprilie 2009. Textul este minuţios şi atent, probat teo-logic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecume-nişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor.Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisireade Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşe-lare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi,conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „ceicare se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă,orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opunPredaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opo-ziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osân-dită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al popo-rului credincios”. Iată textul complet al Mărturisirii de Credinţă:„Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut îndogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Bisericacea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, credemcă: Singura cale mântuitoare pentru oameni este credinţaîn Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nos-tru, Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, SfântaBiserică. Hristos este singura lumină adevărată; nu existăalte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care potsă ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mân-tuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oa-meni, întru care trebuie să ne mântuim noi”. Toate cele-lalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu Îl mărturi-sesc pe Hristos venit în trup, sunt făcături omeneşti şilucrurile diavolului, nu conduc la adevărata cunoaştere alui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiesculBotez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare.Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşiDumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele re-ligii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred înSfânta Treime. De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristosşi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclin-tită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat deSfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fostîngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial,şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele treisecole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare,dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunatspune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este maiputernic decât Biserica... Dacă porţi război împotrivavreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţirăzboi împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumi-reşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” (Omiliaînainte de surghiunire). După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericiiasupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închi-nătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăj-maşii dinlăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii,care au încercat să răstoarne şi să falsifice credinţa preda-

nisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbeascăîncrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încre-dinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească cre-ată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzecide ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor suntdispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic,invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar,oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelep-ciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii.Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupigrei care sfârtecă turma lui Hristos”.

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –,s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica,prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrăditcredinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor ecumeniceşi locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, darşi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupraîntregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îiurmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care eile-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Numuta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” cons-tituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a cre-dinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctelede bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele: 5 Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuitede Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primitşi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-nede contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile cre-dinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învă-ţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei,purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa cătreSfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţăîmpotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic decrezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi înfeciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în pielede oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gurăde Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacăcineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fieanatema”, observă că Apostolul nu a zis că dacă pro-povăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva

Împărtăşirea Apostolilor - Iuda scuipând Sfintele Taine (în stânga icoanei)


Mărturisirea de credinţă împotriva ecumenismuluiSinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi din Grecia (aprilie 2009)

foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite,chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, „anatema să fie”(Gal. 1, 9). Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamândhotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii dinConstantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei BisericiiUniversale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), niciprisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinemPredaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişândîntotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la înce-putul vremurilor a primit oral şi prin scris... Căci ade-vărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptănimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Dreptaceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul dela unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără atăia sau a împuţina cu ceva.” Împreună cu Sfinţii Părinţişi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toateereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintreereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnămarianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova)şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderatal lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IVEcumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a ma-rilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului MaximMărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a MareluiFotie şi a imnelor din cult.

5 Proclamăm că papismul (romano-catolicismul)este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre„Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de laFiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învă-ţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi însinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentrucă în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătă-ciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima,focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dum-nezeu, harul creat, răscumpărarea iertărilor (indulgenţe);a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legăturăcu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi ce-lelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismulmedieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu maiconstituie continuarea vechii Biserici Apusene. A intro-dus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum

învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împre-ună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. Aîncurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante,chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spiritualeorientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi ino-vaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile mu-zicale. A prescurtat şi distrus cu totul DumnezeiascaLiturghie. În spaţiul ecumenismului, a pus bazele religiei mon-diale (pan-religia), recunoscând prin Conciliul II Vatican„viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minima-lismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelormorale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, avândca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvol-tarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexuali-tăţii şi ale pedofiliei. Continuând să susţină „Uniaţia”,această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un caltroian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dia-logul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentruunire. În general, există o schimbare radicală a papis-mului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul IIVatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spi-rituale” ale „Noii Ere”. Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului -Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai marestricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismeleîmpreună. Noi, ortodocşii, avem comuniune cu papii di-nainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi.Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fiesuccesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică,pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Dinacest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem încomuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemieiîmpotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque,L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite dehar. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon.„Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt,blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşirenu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lorsunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şil-au subminat... pentru care şi Duhul Sfânt nu se aflăîntru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de laei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”(Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre Fericiri 5, în D.Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului).5 Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad,pentru Protestantism, care ca un copil al papismului amoştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat multmai multe; respinge Predania, acceptând doar SfântaScriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; des-fiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilorşi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei deDumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine ac-ceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, dena-turând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţăpredestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mân-tuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partealui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria

De la stânga spre dreapta: arhiepiscopul Jean-Marie Lustigerla o slujbă ecumenică împreună cu cardinalul Jean-PierreRicard, mitropolitul ortodox grec Emanuel şi pastorulprotestant Jean-Arnold de Clermont.


homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, înprincipal, este absentă eclesiologia, pentru că nu existăsensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă. 5 Unica modalitate de restabilire a comuniuniinoastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-ipriveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şipace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia.Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia cano-nică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor ante-rior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şiridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugă-ciune specială şi de către un preot neortodox, nu estebotez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu existăîn cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nuavem nimic comun care să ne unească, precum zice Ma-rele Vasilie: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au maiavut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comu-nicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt,devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nicide a hirotoni; nici nu puteau da altora harul DuhuluiSfânt, de la care ei au căzut” (Epistola I Canonică, Către

Sfântul Amfilohie al Iconiei, canonul 1).

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua în-cercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avembotez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptis-mală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile– acolo unde există botezul. Însă cineva intră în Biserică,şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singu-rul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au PreoţiaBisericii.5 Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână înrătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebitrugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor,interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comunîn biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii pri-vate. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provinedintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentrumântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva cre-dincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, aratăadevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea,concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există unrăzboi bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă esteun război decât o pace care desparte de Dumnezeu” –

spune Sfântul Grigorie Teologul. Şi Sfântul Ioan Gură deAur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire,nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ciîmpotriveşte-te cu vitejie până la moarte... netrădând nici-decum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accen-tuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextuliubirii”. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi ma-rele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înain-tea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheiepropria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin urmă-toarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadeleşi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim decei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe deîmpărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea,şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabri-cate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şidumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a douacauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor[lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numaiuna ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Sănu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, niciastfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, avândînvăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine,să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, adu-când-o de aici: bunacinstire”.5 Până la începuturile secolului XX, Biserica a avutîn mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi deosândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar for-mulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Du-minica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii,fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una înafara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală:„Tuturor ereticilor anatema”. Din păcate, această poziţieunică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la înce-putul secolului XX a început treptat să fie abandonată,după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920„Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care,pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziileca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci suntcasnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şisă se întărească înainte de toate iubirea între Biserici,neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celor-lalţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi îm-preună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu înHristos”. S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituireaşi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecu-menismului, această panerezie, iniţial o invenţie pro-testantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie careînfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacădogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şiApostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, seînvaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o nouădogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conformacesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi reven-dice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universalăşi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nuBiserica întreagă.

Botez necanonic (prin turnare), făcut unui copil înMitropolia ortodoxă a Muntenegrului (Serbia)


Toate împreună ar constitui Biserica. Toate hotarele(definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu maiexistă nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezieşi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt bi-serici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), seconsideră acum ca biserici-surori, cărora împreună cunoi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuireaoamenilor (din Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şia patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea laRoma, pe 29 iunie 1995). Există şi în cadrul ereziilor harulAtotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor,precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-aubotezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare aletrupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anate-mele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate dincărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondialal Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceastadoar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sineeclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica ceaUna, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică,dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un(singur) Botez” (Efeseni 4:5).5 Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltatacum şi într-un sincretism interreligios, care pune sem-nul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea deDumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos,cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată,în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una,Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ere-ziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie înlume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, înrelaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, ceamai mare erezie din toate veacurile.5 Noi credem şi mărturisim că doar în Hristosexistă posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziileduc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Bisericaadevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelăEvangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare,doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui

Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecu-menismul este numele comun pentru mincinoasele bi-serici ale Europei Apusene. Numele lor comun este pan-erezia. Această panerezie a fost primită de mulţi pa-triarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laicidintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplicăşi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuricu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite,colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi înafara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârilecanonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă.Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.5 Desigur că există şi responsabilităţi colective,iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cumentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi aturmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumne-zeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lorîn activităţile ecumeniste sunt condamnabile din oriceparte am privi, pentru că: 8 pun la îndoială realmente Credinţa şi Predanianoastră ortodox-patristică;8 seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatinăpe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă; 8 atrag o parte a turmei în rătăcire şi prinaceasta într-un dezastru duhovnicesc.Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care semişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare arfi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, seopun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt înopoziţie cu ei. De aceea, poziţia lor trebuie osândită şirespinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului cre-dincios. Mărturisirea de credinţă este semnată de urmă-torii în mod doveditor şi verificabil. Au semnat-o şi o vorsemna mult mai mulţi... (Text preluat din săptămânalul Uniu-

nii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr.1785 din 29 mai 2009,pp. 1 şi 7).


Ecumenismul – Calea spre pierzare (V)„Euharistia” ereticilor – hrană a dracilorViaţa Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos, se întemeiază pe Tainele sale. Lucrarea lor harică, dată deprezenţa Sfântului Duh, cere din partea noastră păzirea cu scumpătate şi evlavie a sfinţeniei lor, ferindu-le de oriceîntinăciune. Domnul Însuşi ne-a poruncit nouă: „Nu daţi sfânta câinilor, nici lepădaţi mărgăritarii voştri înainteaporcilor” (Mt. 7, 6). Din acest motiv, Sfânta Euharistie, cel mai important moment al Sfintei Liturghii, se săvârşeştenumai pentru cei binecredincioşi, după plecarea celor chemaţi, adică a catehumenilor. Înainte de canonul euharistic,diaconul ne aminteşte cu glas tare: «Uşile! Uşile!» (adică închideţi uşile, pentru ca cea mai sfântă între toate Tainele- Sfânta Jerftă -, să poată începe). Şi, apropiindu-ne cu frică şi cutremur de Sfântul Potir, să ne facem părtaşi aiSfintelor Taine ale lui Hristos, făgăduindu-I a fi credincioşi întru dragostea Sa: Şi nu voi spune vrăjmaşilor Tăi TainaTa, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda. Ştiind toate acestea, oare cum se poate transforma Sfânta Liturghie într-unspectacol, prezentat de la amvoanele întrunirilor ecumenice, în faţa vrăjmaşilor Bisericii – ereticii, idolatrii, sodomiţiişi alţi slujitori ai satanei?Ecumeniştii «ortodocşi» îşi dezvăluie, din ce în ce mai mult, indiferenţa lor faţă de învăţătura ortodoxă. Învirtutea acestei nepăsări, ei poartă dialoguri «teologice» blasfemiatoare, cu reprezentanţi «monoteişti» – iudei,mahomedani, şi chiar cu idolatri – budiştii.

Duhovnicia călduţă a acestor diplomaţi bisericeşti lepermite să dea Sfintele Taine ereticilor. Ortodocşii ecu-menişti de acest soi păcătuiesc, încălcând articolul IX alCrezului, prin aceea că ei nu mărturisesc Una, SfântăBiserică – Singura ce păstrează toate Tainele. SfinţiiPărinţi au inclus în chip voit Crezul în tipicul săvârşiriiSfintei Liturghii şi ale celorlalte slujbe ale Bisericii,pentru a împărtăşi sufletele noastre de toată învăţăturaortodoxă, exprimată în această formă perfectă şi concisă.De aceea, să facem din Crez un Simbol al vieţii noastre,mai degrabă decât un lucru abstract. Prin asta, SfinţiiPărinţi ne învaţă să credem că vorbirea noastră cuDumnezeu trebuie să se facă numai prin rugăciune. Nutrebuie să vorbim cu El prin prisma intelectului nostru,ci să Îl contemplăm cu toate simţirile noastre sufleteşti –mintea, inima şi cugetul, prin rugăciune şi credinţă.Crezul nu este numai mărturisirea noastră de credinţă,dar şi o nevoinţă duhovnicească, plină de rugăciune, asufletului nostru. Orice adevăr dogmatic pe care îl mărturisim înrugăciune este izvorul tăriei noastre morale, care ne învred-niceşte să primim darurile Sfântului Duh. Adevărataviaţă – cea întru Hristos şi în Biserica Sa, depinde denevoinţa duhovnicească cea adevărată, îndreptată sprerugăciune şi credinţă. Potrivit învăţăturii lui Hristos, omuleste unit cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Împărtăşanii, aEuharistiei. Şi a zis lor Iisus: „Eu sunt Pâinea cea viecare S-a pogorât din Cer; de va mânca cineva din Pâineaaceasta, va fi viu în veci; şi Pâinea care Eu voi da,Trupul Meu este, pre care Eu îl voi da pentru viaţa lumii.Amin Amin grăiesc vouă, de nu veţi mânca Trupul FiuluiOmului, şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţăîntru voi. Cela ce mănâncă Trupul Meu, şi bea SângeleMeu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia pre el în ziuacea de apoi. Că Trupul Meu adevărat este mâncare, şiSângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncăTrupul Meu, şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece, şiEu întru el” (Ioan 6, 51-56). Taina Sfintei Euharistii îl uneşte pe om cu Dum-nezeu, pe care îi uneşte apoi în Trupul lui Hristos, careeste Biserica. Nu este şi nu poate fi Sfântă Împărtăşanieîn afara Bisericii. Sfântul Duh, Cel ce transformă Sfin-tele Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos, nu se pogoarăpeste o adunătură de eretici, ce s-au depărtat de la Adevăr.Potrivit Sfinţilor Părinţi, euharistia ereticilor este hranădracilor. De aceea, Euharistia nu poate fi găsită decât înUna, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Astaînseamnă că Sfânta Împărtăşanie se găseşte doar în Bise-rica Ortodoxă, şi nicăieri în altă parte. În afara BisericiiOrtodoxe, nu există Taine. Dumnezeu – Sfântul Duh se aflăîn toate Sfintele Taine, prin Întruparea Fiului Său, a Dum-nezeu-Omului.Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem deinteresantă între îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina ceade Taină şi împărtăşirea la eretici. El i a scris unei egu-mene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele:„Ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să teîmpărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte deHristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de

moştenirea lui Hristos, precum Iuda”. El ne a învăţat că„împărtăşania de la eretici nu e simplă pâine, ci otravăcare vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufle-tul”. Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi,când se pune din ce în ce mai des problema intercomu-niunii, a împreună împărtăşirii dintre ortodocşi şi nonortodocşi.

Pe vremea când era doar cardinal, actualul papăRatzinger a declarat: „Pentru intercomuniunea (împreunăîmpărtăşirea – n.ed.) cu ortodocşii, Biserica Catolică nutrebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelordin cel de al doilea mileniu creştin”. Altfel spus, nutrebuie ca ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziilepromovate de Biserica Catolică după schismă, e de ajunsca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque, pecare Biserica a declarat o eretică încă înaintea MariiSchisme de la 1054, prin Sinodul din Constantinopol din 867.Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi chemepe ortodocşi la împreună-rugăciune, ci vor să se ajungăşi la împreună-împărtăşire. Iată ce învaţă însă TradiţiaBisericii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în aceas-tă problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cucare se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce seîmpărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâineaereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împăr-tăşesc cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic luiHristos”. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ereticesc şipâinea [ereticească] sunt împărtăşire de potrivnicul”. Creştinii ortodocşi trebuie să stea neclintiţi, ştiind căgrupările religioase care deviază de la ortodoxie nu au şinu pot avea Sfinte Taine. Împărtăşirea heterodocşilor cuSfintele Taine, pe baza inter-comuniunii practicate de că-tre ecumenişti, nu este altceva decât o pângărire a SfinteiEuharistii, hulă împotriva Sfântului Duh, pentru careÎnsuşi Domnul grăieşte: „Tot păcatul şi hula se va iertaoamenilor; iar hula care este împotriva Duhului, nu seva ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împrotivaFiului Omului, se va ierta lui, iar oricine va ziceîmprotiva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veaculde acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 31-32).

Mitropolitul Nicolae Corneau al Banatului, împărtăşindu-seci ereticii, în cadrul ceremoniei de sfinţire a bisericii greco-catolice „Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii” dinTimişoara, ce a avut loc în 25 mai 2008


Recent, la Editura «Mila Creştină» a apărut o cartecu titlul Stiliştii în România. Istoric. Adevăr.Îndreptare (documente), având binecuvântarea înalt prea-sfinţitului Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.Alături de filosofările şi graiurile ritoriceşti înşelătoare,aduse împotriva credinţei dreptslăvitoare, autorul îndrăz-neşte, fără sfială, să adauge chiar şi injurii nejustificateasupra sfinţeniei vieţii Sfântului Ierarh Glicherie. Şi pentrucă din nou se loveşte cu pumnal de fier în Biserica drept-slăvitoare de Răsărit, întru smerenia duhului şi Darul luiDumnezeu, mă văd dator, ca păstor al turmei lui Hristos,după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, să iau drept scutde apărare sabia cuvântului lui Dumnezeu, pentru aputea răspunde clevetirilor în materie de credinţă şi ainjuriilor blasfemiatoare şi nedrepte, aruncate asuprasfinţeniei vieţii unor oameni pe care Dumnezeu i-a pro-slăvit prin semne şi minuni. „Neamul acesta viclean şipreacurvar” (Matei 12, 39) încă mai cere semn. Dar semnnu se va mai da lui... În cei 65 de anide prigoană reli-gioasă, nu depuţine ori comu-niştii au făcut uzde forţă fizicăîmpotriva mona-hilor şi credin-cioşilor BisericiiOrtodoxe de Ră-sărit din Româ-nia. De data a-ceasta, ispitito-rul care ne în-cearcă tăria cre-dinţei şi a sme-reniei, şi-a schim-bat tactica, tre-când de la atacu-rile fizice la cele de conştiinţă bisericească şi trezvie. Şidesigur că umblând în lung şi-n lat şi-a găsit destui uce-nici, purtători de titluri teologice pompoase, obţinute înfacultăţile teologice ecumeniste, patronate de Biserica destil nou şi înfrăţite cu seminariile catolice din Apus. Având un dispreţ nedisimulat faţă de întreagamoştenire patristică a Bisericii Ortodoxe, şi călcând înpicioare întreaga Tradiţie şi canoanele ei, aceste tristepersonaje de pe scena Bisericii de stil nou nu sunt altcevadecât nişte măşti ce interpretează un rol sinistru într-ocomedie a minciunii, ce durează din anul 1924 şi pânăastăzi. Prin îndemnarea vrăjmaşului mântuirii noastre şiîn spiritul unei răzbunări care pică anapoda unui cre-dincios (cu atât mai mult unui preot!), ei şi-au pus înminte să treacă prin sita întinată a ecumenismului în-treaga tradiţie şi canonicitate a Bisericii Ortodoxe, subpretextul unei pledoarii insipide în favoarea schimbării

calendarului. Lovind în aşezămintele Bisericii luiHristos, ei declară un război lui Dumnezeu, mascat însăsub fraze abile. Vorbind despre aceştia, Sfântul IoanGură de Aur ne sfătuieşte: „atunci când intri în luptă cuoamenii, mai poţi nădăjdui spre izbândă; însă, când intriîn luptă cu Dumnezeu, nebun de-ai fi, tot trebuie să teînfricoşezi de Cel care are putere să sece marea şi sărăstoarne munţii”. Fără a aduce injurii personale laadresa autorului şi pentru a nu-i răspunde cu aceeaşimonedă a „idioţeniei teologice” de care a dat dovadă, voiîncerca să dezmint afirmaţiile sale, lipsite de canonicitateşi morală bisericească, făcând apel la scrierile şi hotă-rârile Sfinţilor Părinţi. Pentru un cititor familiarizat cât de cât cu taineleteologiei Sfinţilor Părinţi, va fi lesne de observat, încădin prefaţa cărţii, că anumite idei semnate de arhi-episcopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor seamănă înmare parte cu un eseu de interpretare folosit de ereticiisectanţi. Astfel, marele prelat al Bisericii de stil nou vreasă convingă cititorii folosind numai anumite crâmpeiedin scrierile Sfinţilor Părinţi, şi interpretându-le în duhulzavistiei teologice, ce transpare din toate paginile acesteicărţi. Atunci când vrea să convingă că opera de instituirea calendarului gregorian ar fi fost una „potrivită şi nece-sară”, marele prelat se foloseşte de cartea de căpătâi aBisericii Ortodoxe – Pidalionul, din care citează: „pentrucă şi noi vedem că isimeria (echinocţiul) a rămas cu 11zile înapoi”, după care se opreşte, pentru ca nu cumvaînşelarea să-i fie vădită. Şi cum este onorabil ca adver-sarul să fie înfrânt cu propria sa armă, acelaşi citat îlpreluăm şi îl continuăm, fiindcă sensul afirmaţiei dinîntregimea ei se deduce, iar nu din anumite crâmpeiedupă cum fac ereticii. Şi iată ce zice citatul în marea luiparte: „ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şiau rânduit când să se facă Paştile, cinstind Bisericapretutindenea pe învoire şi pe unire, au primit rânduialacare ei au făcut. Deci trebuia după Hrisostom, şi Latiniimai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii decâtpe pândirea vremilor (adică pe a echinocţiului, care s-apogorât acum la 11 Martie, fiind în vremea Soborului Ila 21 Martie) şi să prăznuiască Paştile cu noi, şi să nunecinstească pe cei 318 de Dumnezeu purtători şi de ranepurtători Părinţi, care o au legiuit aceasta după Dumne-zeiasca luminare, socotindu- i pe aceştia ca pe nişte fărăde minte, şi ocărând Biserica pe maica noastră a tuturor.Că, (zice după urmare Hrisostom) de ar fi şi greşitBiserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine, dinamărunta paza aceasta a vremii, cât de mare rău s-aupricinuit din osebirea aceasta, şi din dezbinarea cea dinCatoliceasca Biserică. Fiindcă zice „Nu poartă grijăDumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire avremilor şi a zilelor, de cât pentru singură unirea şipacea. Şi vezi iubitul, cum Dumnezeiescul Hrisostomnumeşte schismatici pe Latini, pentru că din nou auizvodit Pascalia lor şi Calendarul, nu pentru că nu este


Replica Episcopului Sofronie Suceveanul pe marginea unei cărţi semnate de părintele Ştefan Argatu

aceasta, după echinocţiu dreaptă. Pentru că şi noi vedemcă echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi. Cipentru că cu aceasta s-au deosebit de noi, care este ovinovăţie neiertată, după acestaşi Sfânt. Că zice întruacelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paştile în aceastăvreme, ori în aceea, după 21 a lui Martie, să zicem,precum facem noi, ori după 11 a lui Martie, precum facLatinii, aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cinevaBiserica, şi a se împotrivi cu prigonire, şi a face împe-recheri şi despărţiri, şi a deosebi pe sineşi pururea deObştescul Sobor al Bisericii, aceasta este păcat neiertat,şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă.Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea,care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedeaucu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-aupogorât echinocţiul. Dar încă n-au voit a o strămuta din21 martie, unde o au găsit Soborul I. Cinstind mai multpe învoirea şi unirea Bisericii, decât pe amărunţimeaechinocţiului, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paş-tilor noastre o tulburare, nici vătămare Blagocestie. Iarmai ales că amărunţimea aceasta şi pricinuieşte Lati-nilor, două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Paştile,ori cu Iudeii, care este împotriva acestui ApostolescCanon, ori mai înainte de Iudei. Şi cum că mai multplace lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt azice, a Calendarului nostru, de cât rânduiala Pascaliei şia Calendarului Latinilor, este văzut din minunile ce auarătat şi arată până acum pentru aceasta. Căci în părţileHeliopolis cei din Egipt, unde sunt Piramidele cele douămari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu minune caaceasta: Adică, în seara Joii cei mari a noastre (nu aLatinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi deoameni. De care să umple un câmp lat, care stau pânăîn Joia înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum sevăd, până iarăşi în Joia cea mare. Aceasta nu este vreobasnă [basm], ci adevărat lucru, şi mărturisit de Istoriciivechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul,şi de pururea pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusali-mului, care în hronograful Arabicesc îl povesteşte fila266 şi cu ochii săi l-a văzut, precum din cele ce zice maijos se vede. (Iar oasele acestea omeneşti mai înaintevestesc, învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzutşi Proorocul Iezechiel). Dar scrie şi pomenita Coresie, căPaştile scria către Papa Leon (precum se arată înEpistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecândPaştile, Răsăritenii în 22 a lui aprilie, iar Apusenii în 25a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-aumplut de apă în 22 a lui aprilie, la Paştile noastre, şi nula al Latinilor. Vezi pe Dosithei cartea 12 pentru Patri-arhii cei ai Ierusalimului care povesteşte de o minune ces-a făcut la Beligrad, adeveritoare calendarului nostru,şi surpătoare calendarului latin, pe care o a văzut unPaisie Patriarh al Ierusalimului, un aluat ce s-a plămăditde o latincă în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în pia-tră uşoară, numită Chisira.” Mai sus, am redat în între-gime textul la care face aluzie marele prelat. Aşa cum facfurii de cele sfinte ca să îi înşele mişeleşte pe cei ne-ştiutori, şi părintele Ştefan Argatu a extras numai ceea

ce-i era pe plac. Nu cu o aşa viclenie întunecată se cuvinea lovi împotriva canonicităţii şi tradiţiei BisericiiOrtodoxe! 22222

În argumentul său, autorul spune că cel ce cade subneascultare este caterisit, iar în consecinţă, Darul Sfân-tului Duh nu mai lucrează prin preoţii şi episcopii aflaţiîn schismă. Deci schismaticii, cupă cum conchide pă-rintele Ştefan Argatu, „au pierdut continuitatea haruluiapostolic”. Este corect până aici. Însă părintele Argatu,în ciuda pregătirii sale teologice pe care o şi afişează, nustăpâneşte bine noţiunea de schismă. Tocmai din acestmotiv, pentru a convinge cititorii şi pentru a-l îndrepta peautor, fac apel la dicţionarul enciclopedic, care denu-meşte schisma bisericească ca fiind „o abatere în ches-tiuni mai mici sau nesupunere, manifestată faţă de con-ducerea legitimă bisericească; este deci o dezbinareconştientă în cele bisericeşti”. Şi dacă tot cerem părereaunor erudiţi în ştiinţele lumeşti, atunci cu atât mai multse cuvine a cere sfatul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pre-cum Sfântul Vasilie cel Mare, care zice: „schismaticiisunt cei care se osebesc (despart) de Biserica Soborni-cească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru oarecareîntrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndreptat.”Deci după cum marele Vasilie mărturiseşte că ceicare se despart de Biserica Sobornicească se numesc schis-matici, şi după cum şi marele prelat Pimen al Suceveiafirmă în prefaţa acestei lucrări că problema calendaruluinu poate fi ridicată la nivel de dogmă, iată cum prinaceste două mărturisiri se poate dovedi vinovăţia de schis-mă a celor ce „pentru oarecare întrebări bisericeşti”

Preasfinţitul episcop Sofronie Suceveanul


(adică devansarea echinocţiului) au instituit noul ca-lendar, cu de la ei putere. Biserica Ortodoxă de Răsăritdin România şi-a păstrat linia tradiţională în materie decredinţă. Sinodul Bisericii noastre nu a schimbat nimicdin rânduiala strămoşească a Bisericii, iar prin aceasta,fără a fi lipsiţi de modestie, dar cu simţ de răspundere,afirmăm că Biserica Ortodoxă de Răsărit se identifică dinpunct de vedere tradiţional, dogmatic şi canonic, cu Bi-serica Sobornicească. Deci în cazul nostru nu poate fivorba de schismă, ci schisma aparţine celor care s-aurupt de Biserică, adică celor care au încălcat canoaneleSfinţilor Părinţi şi au stricat Tradiţia Bisericii atunci cândau redus posturile (Postul Sfinţilor Apostoli) chiar pânăla desfiinţare. Trebuie ştiut că Biserica noastră nu s-araportat niciodată la Biserica de stil nou, în sensul că arprivi-o ca etalon de autoritate sau stăpânire. Bisericanoastră are ca etalon Biserica Una, Sfântă, Soborni-cească şi Apostolească, zidită pe temelia celor şapteSfinte Sinoade ecumenice şi toate celelalte locale, deoa-rece Mântuitorul nostru, Iisus Hristos nu a întemeiat maimulte Biserici, care să existe paralel, ci Una singură,despre care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei16, 18). Cine s-a alăturat schismei din Apus, adică cei ceau adoptat calendarul nou, au devnit schismatici, deoa-rece reforma calendaristică reprezintă o lucrare neca-nonică şi antibisericească. Noul calendar suferă de maimulte lipsuri, raportate la hotărârile canonice ale Sino-dului I ecumenic de la Niceea, privitoare la data Paşteluicreştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile canonice dinhorosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul că Bisericade stil nou a primit acest calendar doar în schimbulstatutului de patriarhie, acest lucru o împinge pe aceastaîntr-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească,îndepărtându-se de dogmatismul şi canonicitatea ei. Însăschisma nu reprezintă numai o urmare directă a anate-melor date împotriva ei de către Sinodul marilor Patri-arhii Ortodoxe din lume, ci ea se datorează nemijlocit şiintroducerii inovaţiilor în materie de credinţă, potrivnicecaracterului sobornicesc şi Tradiţiei Bisericii Soborni-ceşti şi Apostoleşti, întărită prin cele şapte sfinte Sinoadeecumenice. Astfel, cei care s-au alăturat schismeiBisericii Romei au devinit la rândul lor vinovaţi de schis-mă, deci schismatici. De aceea, Biserica noastră nu seraportează la Biserica de stil nou ca la o instanţă supe-rioară în materie de autoritate bisericească, ci ca la oBiserică schismatică, ce s-a rupt de sobornicitatea Bise-ricii Apostolice, odată cu acceptarea noului calendar desorginte catolică şi cu prăznuirea Paştelui în acelaşi timpcu catolicii, în anii 1926 şi 1929. Noi ne alăturămSfintelor Soboare ale Bisericii Ortodoxe din toată lumea,ce au osândit calendarul gregorian şi pe cei care l-au ac-ceptat. Pentru a arăta gravitatea schismei în care a căzutBiserica de stil nou prin calendarul gregorian, prezentămmai jos sfintele soboare ecumenice şi locale care auosândit reforma papistă a calendarului.Înainte de 1924:Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhulIeremia (1583);

Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhulIeremia (1587);Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhulIeremia (1593);Sinodul local al Ierusalimului, condus de patriarhul Dositei (1670);Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Agatanghel(1827);Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Antim (1895);Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim(1902);Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1903);Sinodul local de la Petrograd, condus de mitropolitul Macarie (1903);Sinodul local de la Bucureşti, România (1903);Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Procopie(1903);Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim(1904);Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei(1921). După 1924:Sinodul local de la Alexandria, condus de patriarhul Fotie (1924);Sinodul local de la Antiohia, condus de patriarhul Grigorie (1924);Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1924);Sinodul local din Cipru, condus de arhiepiscopul Chiril (1924);Sinodul local de la Karloviţ, condus de mitropolitul Antonie Hrapoviţki(1926);Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei (1935);Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Cicladelor (1938);Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Matei al Atenei(1949);Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Hrisostom al Florinei(1950);Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Agatanghel (1957);Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras(1974);Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Andrei al Atenei(Mateiţii) (1985);Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras(1985).

Cele scrise mai sus ar trebui să îl facă pe părinteleŞtefan Argatu să reflecte mai mult asupra schismei dinBiserica Ortodoxă Română din 1924. Cele precizate deautorul acestei lucrări în argumentul introductiv, adică„cei schismatici au pierdut continuitatea harului apos-tolic, sunt caterisiţi şi Darul Sfântului Duh nu mai lu-crează prin episcopii sau preoţii lor” li se cuvine lor,


adică slujitorilor Bisericii de stil nou, pe bună dreptate.22222Într-un alt loc, părintele Ştefan afirmă că „BisericaOrtodoxă Română în întregime sărbătoreşte Paştele dupăregulile de la Sinodul I ecumenic de la Niceea” ceea cenu este prea adevărat. Aş vrea să îl întreb pe acest autor:pentru ce Biserica de stil nou se foloseşte de două ca-lendare - de calendarul iulian pentru data Paştelui şicalendarul gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă? Dece se preface că uită de ruşinoasele momente din 1926 şi1929, în care Biserica de stil nou a îngenuncheat în faţapresiunilor eretice apusene? În anul 1926, luna plină afost nepascală, adică înainte de echinocţiu, la 13 martie.

S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lunăplină, care a fost la 12 aprilie când luna plină (a luimartie) a fost pascală, adică după echinocţiu (21 martie).La această dată, evreii au sărbătorit paştile. Toate ţărileortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima duminică dedupă ziua în care a fost luna pascală), adică până la 19aprilie, când au serbat Paştile după pascalia şi calendaruliulian.În acest an, Biserica Ortodoxă Română a oficiatpaştele la data de 22 martie/4 aprilie, înaintea paşteluievreilor şi în acelaşi timp cu catolicii. Biserica OrtodoxăRomână s-a trezit într-o situaţie liturgică fără precedentîn toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştile complet izo-lată de celelalte Biserici Ortodoxe. La această gravă aba-tere se adaugă şi încălcarea canonică în ceea ce priveşterelaţia cu paştele iudaic, care nu poate să fie simultan şinici după Paştele ortodox.În anul 1929, luna plină a fost iarăşi nepascală (la 16martie), deci mai înainte de echinocţiu. S-a mai aşteptatîncă 29 de zile până la data 15 aprilie (duminică) cândluna era pascală. De la această dată s-a mai aşteptat încă7 zile, până în viitoarea duminică, 22 aprilie când toatecelelalte Biserici Ortodoxe au sărbătorit Paştile urmândpascalia tradiţională, adică cea rămasă după vechiulcalendar. Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştilela 18/31 martie, tot înaintea evreilor ca şi în 1926, fără arespecta măcar scara pascală 22 martie – 25 aprilie şiizolându-se prin aceasta de celelalte Biserici surori,încălcând iarăşi dispoziţia privitoare la paştile iudaic.

Iată, deci cum în aceşti ani nu s-a respectat nici dispoziţiade la Sinodul I din Niceea cu privire la scara pascală, şinici cea cu privire la paştele evreilor. 22222Cât priveşte problema celor 30 de zile despre carespune părintele Ştefan că ar trebui să le îndreptăm dacămergem după calendarul iulian, îi răspundem că în niciun caz adoptarea calendarului gregorian nu era şi nici nueste cea mai potrivită soluţie de rezolvare a acestei pro-bleme astronomice. Diferenţa dintre anul calendaruluiiulian şi cel solar putea fi anulată; acest lucru este valabilşi astăzi, datorită anului bisect. O zi în plus la 4 ani rea-liza legătura perfectă între cer şi pământ. Iar cât despredata echinocţiului, care cu toate că variază astronomic,noi trebuie să respectăm poruncile Sfinţilor Părinţi şipentru cât va fi lumea, în Biserica lui Hristos data echi-nocţiului de primăvară va fi tot 21 martie, după cum sevede din citatul extras din Pidalion, de la începutulacestui articol.22222Ajungem la o frază îndrăzneaţă a autorului, carespune că „sărbătorile nu-şi pierd din sfinţenia lor, dacăsunt ţinute după un calendar sau altul”. Complet eronat!În Biserica Ortodoxă, totul este reglat funcţie de tipicon,şi avem mărturie în acest sens cuvintele SfântuluiSerafim Sobolev, care afirmă: „Cineva poate spune căîncălcarea Tipiconului nu este un mare păcat, fiindcă nueste o abatere de la dogme. Dar şi cuvintele Mântui-torului Hristos: «De nu va asculta nici de Biserică, să-ţifie ţie ca un păgân şi vameş» (Matei 18, 17) nu vorbescdirect de încălcarea unor sau altor dogme ale adevăruluicredinţei noastre?” Mai grav este că încălcarea tipico-nului bisericesc determinat de fixarea sărbătorilor cu datăfixă după calendarul papistăşesc, a condus în multe rân-duri la desfiinţarea Postului Sfinţilor Apostoli. În Bise-rica de stil nou, situaţia postului Sfinţilor Apostoli înanii 1945 şi 1956, după calendarul gregorian, a fosturmătoarea:duminică 24 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh,dar şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul; luni 25 iunie s.n. - Sfânta Treime, dar şi necanonicullăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel(în săptămâna de harţi);marţi 26 iunie s.n. - (începutul postului SfinţilorApostoli Petru şi Pavel). După Tradiţia Bisericii, estesăptămâna de harţi! miercuri 27 iunie s.n. - post;joi 28 iunie s.n. - post; vineri 29 iunie s.n. – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Situaţia Postului Sfinţilor Apostoli în anul 1983, dupăcalendarul gregorian, a fost următoarea:duminică 26 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh,dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul SfinţilorApostoli Petru şi Pavel;luni 27 iunie s.n. - Sfânta Treime, harţi, dar şiînceputul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;


marţi 28 iunie s.n. – post; miercuri 29 iunie s.n. - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.Ambele situaţii sunt necanonice din punct de vedereal tipicului bisericesc tradiţional. Pogorârea SfântuluiDuh nu poate cădea în acelaşi timp cu Naşterea SfântuluiIoan Botezătorul, ultima dată tradiţională pentru aceastăsărbătoare fiind 13 iunie, iar tipicul bisericesc nu are nicio indicaţie în acest sens. Cât despre situaţia din anul 1983,ea nu mai suportă comentarii: postul începe în ziua Sfin-tei Treimi, în săptămâna de harţi! Situaţie catastrofală! Biserica Ortodoxă a stabilit în acest Tipicon (ghid alsărbătorilor bisericeşti) hotare exacte ale timpului, în alecăror limite se prăznuiesc sărbătorile fixe ce cad înperioada Sfintei Patruzecimi. De exemplu, sărbătoareaSfântului Ioan Botezătorul poate fi numai din miercureasăptămânii lăsatului de carne (hotarul de sus) şi ajungepână în marţea săptămânii a patra a Postului Mare (celmai târziu hotar). Însă calendarul gregorian anuleazăaceste hotare, pentru că toate sărbătorile fixe se sărbă-toresc cu 13 zile mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spusşi despre Bunavestire (25 martie). Conform tipicului biseri-cesc, Bunavestire se sărbătoreşte în perioada de timp careîncepe din joia săptămânii a treia a Postului Mare şi setermină în ziua de miercuri a săptămânii luminate. Însă,după calendarul gregorian, timpul prăznuirii Buneivestiriîncepe cu 13 zile mai devreme, adică din vinerea primeisăptămâni şi ţine doar până în joia săptămânii a şasea aPostului Mare. Dintotdeauna, Biserica a prevăzut coinci-denţa unor mari sărbători fixe cu sărbătorile schimbă-toare. În acest caz de coincidenţă, Sfinţii Părinţi austabilit rânduiala exactă a dumnezeieştii slujiri, însă ca-lendarul gregorian anulează şi această regulă a BisericiiOrtodoxe. Astfel, calendarul gregorian nu permite prăz-nuirea Buneivestiri în zilele Săptămânii Patimilor, darnici coincidenţa acesteia cu praznicul Paştelui, ceea cereprezintă o altă abatere de la tipicul bisericesc.Acestea fiind zise, cred că cititorii s-au lămurit că nueste lucru plăcut lui Dumnezeu prăznuirea sărbătorilor lao altă dată decât cea canonică şi stabilită după tipiculbisericesc care se conduce după calendarul iulian, iar nugregorian. Din punct de vedere al credinţei ortodoxe,această atitudine defăimătoare a fiilor Bisericii faţă deTipicon este inadmisibilă, cum este inadmisibilă şi aba-terea noastră de la dogmele şi pravilele canonice. Şiaceasta este clar. Aşa cum nepăsarea noastră faţă de hotă-rârile dogmatice şi canonice duce la abaterea noastră dela Ortodoxie, la aceeaşi abatere ne duce încălcarea tipi-cului despre care s-a vorbit, a Tipiconului. Fiindcă Tipi-conul este pentru noi legea sfântă, care ne conduce ladreptmăritoarea săvârşire a slujbelor dumnezeieşti, asărbătorilor şi posturilor.22222Printre rândurile înşirate de părintele Ştefan Argatuse observă o teamă obsesivă ce se prezintă ca o acuză dinpartea credincioşilor de stil vechi, aceea că Biserica destil nou „s-a papistăşit”. Şi pe drept cuvând, e adevăratăafirmaţia. Biserica de stil nou s-a papistăşit, şi mai graveste că alimentează anumite principii masonice care con-

verg spre disoluţia Ortodoxiei. Este destul să amintesc deDeclaraţia de la Balamand, acel document adoptat deComisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pedata de 23 iunie 1993, în Mănăstirea Balamand dinLiban. Unul dintre cele mai acute simptome ale degrin-goladei spirituale din lumea contemporană este aşa-numită „Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Uni-tatea Creştinilor”, care se desfăşoară anual în perioada18-25 ianuarie. Iniţiat cu scopul de a reuni toate cultelecreştine într-o singură Biserică mondială, acest demers,în care a fost angrenată şi Biserică Ortodoxă Romană,urmăreşte, de fapt, deformarea trăirii duhovniceşti în Hris-tos şi modelarea tipului de credincios care să întâmpineîn cea mai deplină înşelare, venirea omului fărădelegii,Antihrist. „Se va ajunge la o unitate din toate punctele devedere, favorabilă nu numai Răsăritului, dar favorabilăşi Apusului. Va veni o vreme în care şi românii îl vorrecunoaşte pe Papă drept cap al Bisericii, că o concluziea unităţii creştinismului”. Oricât ar părea de straniu,„proorocia” respectivă nu aparţine vreunui ierarh greco-catolic, ci mitropolitului „ortodox” al Banatului, ÎPSNicolae Corneanu. Afirmaţia înaltei feţe bisericeşti re-flectă poate cel mai fidel, derapajul ecumenic manifestattot mai pregnant de o serie de teologi şi ierarhi ai Bise-ricii Ortodoxe Române. Această orientare vine în con-tinuarea unei tendinţe care a făcut din Biserică OrtodoxăRomână, alături de Patriarhia de la Constantinopol, unuldin principalii protagonişti din secolul XX ai dialoguluiecumenic, dialog care a dus uneori la bagatelizarea şineglijarea dogmelor.

Ce fel de sancţiuni canonice s-au luat asupra cazuluiIPS Nicolae Corneanu, care s-a şi împărtăşit cu ereticii?Vai vouă, care vă lăsaţi prinşi în cursele lui Antihrist,căci aşa-zisele „taine” ale ereticilor nu sunt adevăratulTrup şi Sânge ale lui Hristos, ci doar pâine şi vin, iarcreştinul ortodox, împărtăşindu-se din acelea, nu se folo-seşte duhovniceşte, ci, dimpotrivă, păcătuieşte. ÎnţeleptulSolomon spune: „Depărtaţi-vă de apă străină şi dinfântână străină să nu beţi” (Pilde 5, 15-16). Sfântul

Mitropolitul Teofan al Moldovei, în rugăciune ecumenicăalături de Petru Gherghel, episcop catolic de Iaşi - octombrie 2008


Apostol Pavel opreşte împărtăşirea cu ereticii, arătând:„Căci, dacă cineva te-ar vedea pe tine, care ai cunoş-tinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţalui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din celejertfite idolilor? Şi va pieri întru cunoştinţa ta cel slab,fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa păcătuindîmpotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţifaţă de Hristos!” (I Cor. 8, 10-12). Sfântul Ioan Gură deAur condamnă pe cei ce se împărtăşesc cu ereticii: „Ascul-taţi toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii: Vrăjmaşi aiDomnului sunteţi”, iar Sfântul Ioan Damaschin ne sfătu-ieşte: „Să ne păzim din toate puterile noastre şi să nuprimim împărtăşanie de la eretici, nici să le-o dăm aces-tora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şipentru a nu fi osândiţi împreună cu ei”. Cu privire lavătămătoarea împărtăşanie a rău credincioşilor, SfântulTeodor Studitul precizează: „A primi împărtăşanie de laun eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dum-nezeu străin, te apropie de diavolul! [...] Atunci cânddumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, cre-dincioşii devin un trup; în acelaşi chip, împărtăşaniaeretică împlineşte acelaşi lucru, în cazul celor care seîmpărtăşesc de ea, făcându-i pe aceştia un trup care esteîmpotriva lui Hristos. Mai mult, împărtăşania de laeretici nu este simplă pâine, ci otravă care vatămă tru-pul, întunecând şi înnegrind sufletul”. Întrebat fiindpentru ce nu este în comuniune, pentru ce nu se împărtă-şeşte cu cei ce propovăduiesc eresul, Sfântul MaximMărturisitorul a răspuns: „Chiar dacă toată lumea arîncepe să se împărtăşească, eu nu pot să mă împărtă-şesc, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel,a dat anatemei chiar pe îngeri dacă ar fi propovăduitîntr-alt chip, aducând ceva nou în credinţă. Voiesc maibine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşindcu ceva înaintea dreptei credinţe”. Sfântul Marcu Euge-nicul, Mitropolitul Efesului, cel ce s-a împotrivit uniunii dela Ferarra-Florenţa, a refuzat cu desăvârşire participareala slujbele în comun şi cu atât mai mult coliturghisirea cucatolicii. Văzând că mai marii Bisericii slujesc şi se îm-părtăşesc cu latinii, se adresa poporului, îndemnând:„Fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei!” Exemplul cel mai frapant de înstrăinare de plinătateaînvăţăturii ortodoxe l-a reprezentat dialogul cu Vaticanul,concretizat prin adoptarea, de către BOR, a Declaraţieide la Balamand (Liban, 1993), care a consacrat un voca-bular ecumenic nou şi s-a materializat prin compromisuriserioase în materie de credinţă, făcute de participanţiiortodocşi. 22222Cât priveşte atitudinea plină de bârfă de tarabă, cenu ar trebui caracterizeze comportamentul unui slujitor allui Dumnezeu, mărturisim că nu recunoaştem nici unadintre injuriile personale aduse asupra Sfântului IerarhGlicherie. Şi pentru că prin sfatul minţii proaste dupăcare s-a condus părintele Ştefan Argatu de la începutul şipână la sfârşitul cărţii sale, a îndrăznit să lovească în au-toritatea vieţii personale a unui ierarh, la nivel de insti-tuţie bisericească condusă de către un sinod bisericesc,

am avea puterea şi îndreptăţirea să închidem gura pentrutotdeauna acestui mojic în ale teologiei şi mult necu-noscător al sfinţeniei vieţii Sfântului Glicherie.

Dar, pentru că suntem păstori de suflete în Biserica luiHristos, până la o altă denigrare nesăbuită ne limitămnumai la această replică scrisă, cu menţinunea că po-runca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurilecând credinţa se află în primejdie. Şi atunci când sevorbeşte despre neascultarea şi caterisirea nejustă a iero-monahului Glicherie din partea Sinodului Bisericii de stilnou, aducem îndreptăţire canoanele care zic: „Se cuvinesă ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopiicare, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ceţin de credinţă şi de adevăr, aşadar, se vădesc a fi ereticisau nedrepţi” (Canonul 31 al Sfinţilor Apostoli în interpretareaSfântului Nicodim Aghioritul) sau acesta: „Atunci când epis-copii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţifalşi-episcopi, iar toţi cei ce se îngrădesc pre sine deaceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării,ci din contră, merită cinste” (Canon 15, Sinod I-II). Înaceastă privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că,dacă episcopul este „nedrept în cele ale Credinţei”, secuvine „să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om de-ar fi, ci şi înger coborât din cer” (Omilia la Evrei). Sfântul Teodor Studitul ne mai învaţă: „Avem po-runcă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci cândcineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru, decâtam primit şi decât este prescris de canoanele Sinoadelorecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca ne-

Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara


Vânduţi de... „mai-marii poporului”În preajma sărbătorii Naşterii Domnului din anul 2008, Guvernul Român elabora hotărârea cu nr.

1566/12.12.2008, ce are exact cifră de înregistrare nr. 666 (prin adunarea lui 1 cu 5 din 1566) privind introducereacipurilor cu date biometrice în documentele de călătorie. Printr-o altă hotărâre de guvern cu nr. 55/2009 privind„dispozitivele medicale” implantabile active, se deschidea şi în România posibilitatea legală a implantării cipurilor laom. Decizia guvernului a fost publicată în Monitorul Oficial la 25.02.2009, chiar în momentul în care Sfântul Sinodse pronunţa asupra chestiunii cipurilor din paşapoarte. Tot în acest timp, Primăria Municipiului Bucureşti a votatobligativitatea introducerii cipurilor de identificare radio (RFID) la toţi câinii şi toate pisicile din Bucureşti, inclusivla animalele cu stăpâni, sub sancţiunea unor amenzi usturătoare sau chiar dosare penale, în cazul vreunui refuz. Întrebarea e: Cine urmează a fi marcat cu microcip? Nu cumva noi, oamenii? Tot în aceste împrejurări s-a votatun proiect de buget pentru Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în care se prevedeau cu 50% mai mulţibani pentru salariile preoţilor, ale profesorilor la facultăţile de teologie şi ale personalului ne-clerical. Pentru acestecheltuieli, suma prevăzută în proiectul care a plecat din Guvern către Parlament, este de aproape 284 milioane de lei,faţă de aproape 190 de milioane de lei alocaţi anul trecut. Iată cum păstorii noştri s-au lăsat mituiţi, vânzându-L pe Hristos.Au început prin a pune cipuri în paşapoarte, dar nu se voropri aici! Vor să pună cipuri şi la oameni, mai ales însituaţia în care, pe 25.02.2009, Patriarhia Romană a„liniştit” poporul, anunţând că cipurile din paşapoarte suntpentru „siguranţa noastră” şi astfel trebuie să fim am-prentaţi şi urmăriţi că nişte infractori. În şedinţa de lucrudin ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod alBisericii Ortodoxe Române a adoptat, în unanimitate, hotă-rârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşa-poarte electronice care includ date biometrice. Motivulpentru care aşteptările poporului au fost înşelate este urmă-torul: „conform hotărârii de Guvern nr. 55/2009 se aprobăimplanturile electronice la oameni în scopuri medicale.”Colb în ochi pentru cei proşti.... Un sinod care susţine o afirmaţie atât de eronată, nu estede la Dumnezeu. După ce a trădat, „Sfântul” Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii „să rămână statornici


făcând parte din clerul sfinţit” (Epistola I, 24). Cât desprecaterisirea injustă şi necanonică, nici nu mai încapevorbă. Oare cei caterisiţi de soboarele ecumenice pentrumotivul de inovaţie schismatică în materie de credinţă,mai au putere să caterisească pe alţii care se despart deei după cum şi canoanele poruncesc? O asemenea cateri-sire este nulă, deoarece pentru caterisirea unui cleric tre-buie cercetate amănunţit motivele care conduc la aceas-ta. Motivul pentru care patriarhul Iustinian a declaratcaterisirea ieromonahului Glicherie era unul necanonic,care privea păstrarea dreptei credinţe, propovăduită deSfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor şapteSfinte Sinoade ecumenice. Deşi Patriarhia a invocat vinaneascultării ieromonahului Glicherie faţă de Biserica destil nou, ea a uitat să precizeze un lucru foarte impor-tant, şi anume acela că ea însăşi se afla în neascultarefaţă de Sfinţii Părinţi.În finalul acestui articol, menţionez că de la început,lupta de rezistenţă pentru păstrarea dreptei credinţe înRomânia, condusă de Sfântul Ierarh Glicherie, a avut bine-cuvântare din partea Patriarhului Ierusalimului, Damian,pe care l-a vizitat în anul 1930 şi de la care a primitSfântul şi Marele Mir şi antimise în vederea sfinţirii deBiserici şi slujirea Sfintei Liturghii în dreapta credinţă.Respingem comuniunea cu Bisericile oficiale angre-nate în mişcarea ecumenică actuală şi măcinate de bolile

modernismului şi ale sincretismului religios. Recu-noaştere oficială din partea vreunei autorităţi omeneşti nune trebuie. Rămânem aceiaşi fii ai Ortodoxiei, luptând,cu ajutorul lui Dumnezeu, până la ultima picătura desânge pentru păstrarea dreptei credinţe, rugând pe Dom-nul să pogoare de-a pururi asupra noastră Darului Sfân-tului Duh care să ne călăuzească spre mântuire.

Ieromonahul Glicherie la Ierusalim (oct. 1930), alături de Patriarhul Damian

în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadu-lui şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune,vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate,fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupareexcesivă pentru lucruri trecătoare”. Desigur... trecătoareşi înainte-mergătoare spre osândă.Este ştiut că dictatura planetară va împinge în curândguvernele-marionetă din întreaga lume la măsuri extremepentru combaterea falsei „crize” economice şi a dezor-dinilor sociale provocate de aceasta, prin măsuri de con-trol al populaţiei. Nu vor avea decât o singură soluţie „sal-vatoare” pentru anarhia pe care o vor provoca: ne vorobliga să acceptăm cipurile pe mână şi pe frunte, fără decare nu vom putea cumpăra şi vinde nimic în noua eco-nomie globală plănuită de Guvernul Mondial din umbră.Opinia Comisiei Europene, exprimată la 16 martie 2005,prin Grupul European pentru etică în ştiinţă şi noiletehnologii, este împotriva implantării în corpul uman acip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicalea implanturilor de informare şi comunicare constituie opotenţială ameninţare la demnitatea umană şi societateademocratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supra-vegherii „ar putea fi folosite de către autorităţile statale,indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupraaltora” (pct. 6.4.4). Cu toate acestea, „Sfântul” Sinod al Bisericii Orto-doxe Române, afirmă că nu se încalcă nici un drept prinpaşapoartele biometrice şi că acestea nu ar fi obligatorii.Acest lucru este fals, deoarece statul impune paşapoartelebiometrice, aşa cum va impune şi buletinele biometrice,din anul 2011, lucru care a fost deja precizat şi în studiul„Paşapoartele biometrice, între moderaţie şi pasiune”,scris de prof. univ. Radu Carp. Tocmai din faptul că paşa-poartele biometrice sunt impuse populaţiei, decurg oserie de încălcări ale dreptului omului, printre caredreptul la libertatea de conştiinţă, libertatea religioasă,dreptul de liberă circulaţie, dreptul la viaţă personală etc.Prin urmare, nu s-a considerat că ortodocşii şi alţicetăţeni ai ţării, care au protestat împotriva acestor acte,ar fi adus o mulţime de argumente serioase împotriva a-cestor documente, ci numai că manifestă nişte „reţineri”,iar pentru aceasta cel mult, vor fi toleraţi, o perioadăfoarte limitată, cu acte de identitate provizorii. Precizareaexpresă a Sinodului, care vrea să interzică orice fel deliberă exprimare în cadrul Bisericii e anti-democratică şiantibisericească. Nici Dumnezeu nu constrânge pe om,ci i-a dăruit încă de la început dreptul liberei voinţe.Pentru ce un sinod tâlhăresc surpă ceea ce Dumnezeu adăruit omenirii? La ce se pot aştepta oamenii de la unsinod care ia apărarea unor instituţii nedemocratice şiface jocul oficialilor europeni? Microcipul - pecetea lumii apostaziateCercetările biologice au scos la iveală lucruri absolutuimitoare despre corpul omenesc. De fapt, nişte oamenide ştiinţă, fără credinţă în Dumnezeu, au ajuns să des-copere mai mult decât trebuia despre corpul omenesc.Acum, aceste cercetări şi descoperiri au fost combinate

şi sunt sub protecţia departamentelor şi ministerelorguvernelor. Rezultatul este acela că în ultimii zece ani, o

echipă de oameni de ştiinţă a fost alcătuită cu rolul de aintegra aceste tehnologii în planul Noii Ordini Mondiale,acela de a controla uşor şi discret fiecare persoană dinlume, în fiecare moment. Din această supraveghere faceparte şi supravegherea economică, încât fiecare persoanăva putea fi observată şi controlată mereu. Fiecare tran-zacţie financiară va fi controlată până la ultimul ban:marfa cumpărată, ora, data şi locul tranzacţiei. Acest tipde control cere ca fiecare cetăţean să poarte mereu cu elfie o carte de credit, fie echivalentul acesteia împlântat încorp, adică microcipul. Cu toate acestea, mondialiştii (Noua Ordine Mon-dială), sunt obsedaţi de ideea că cineva li s-ar putea îm-potrivi; şi mai mult, că adevărul despre planurile lorpoate să se răspândească rapid, mai ales în rândul ace-lora care s-ar putea împotrivi. Pentru a elimina aceastăteamă, trebuie să se ştie cu exactitate locaţia fizică a fie-cărui om de pe planetă, adică să fie monitorizat în per-manenţă. Acest lucru se face prin controlul economic,pentru că fiecare dintre noi va avea nevoie de card pentrua cumpăra produse de uz zilnic. Pentru a controla persoa-nele, trebuie ca acest card să poată emite cu „ajutorul”microcipului informaţii ce vor fi recepţionate de niştestaţii special concepute şi amplasate. Dar, pentru căaceastă carte de credit, poate releva aceste detalii, oa-menii ştiind acest lucru, se pot feri. De aceea, mon-dialiştii au conceput un sistem ce va fi implantat subpiele, astfel încât să nu poată fi respins, refuzat. Noiletipuri de microcipuri umane, „semnul” apocaliptic, vorpermite supravegherea totală, non-stop, în orice punct depe planetă, a oricărui individ. Se află în cercetare cipuri

Structura unui paşaport biometric


Uniunea Europeană vrea să dicteze data serbării Sfin-telor PaştiÎn Postul Mare din anul 2009, opinia publicăortodoxă avea să fie de-a dreptul îngrozită, aflând desprepropunerea unui anume Fergal Quinn, membru al Sena-tului irlandez (Seanad Éireann), care şi-a arogat rolul deSobor Ecumenic, propunând, nici mai mult nici mai pu-ţin, decât ca... Uniunea Europeană să fixeze data Paşte-lui! Prin această măsură, nu se urmăreşte doar ca orto-docşii şi catolicii să fie obligaţi să sărbătorească Paşteleîn acelaşi timp, ci, la fel ca în cazul Naşterii Domnului,să se stabilească [de comun acord], o zi fixată în an pen-tru Paşte! Mai jos, redăm fragmente din articolul semnatde senatorul Fergal Quinn, publicat în cotidianul IrishTimes: „UE trebuie să ia o decizie în această chestiune, devreme ce ea afectează vieţile majorităţii cetăţenilor. Anultrecut, Paştele a căzut atât de devreme (la 23 Martie), încâta provocat un mare neajuns celor mai mulţi dintre noi.Cred că cei care au copii de vârstă şcolară îşi amintesccă abia se întorseseră cei mici din vacanţa de Crăciun, şiimediat a venit vremea unei noi vacanţe. În acest an,Paştele cade pe 12 aprilie (n.ed: este vorba de paştele catolic,fiindcă cel ortodox s-a prăznuit pe 19 aprilie). Peste doi ani, osa cadă în 24 aprilie. Asta înseamnă că într-un interval depatru ani avem o diferenţă de 32 de zile. E diferentă întrea sărbători Paştele înainte ca iarna să se fi încheiat cuadevărat şi de a o face atunci când primăvara s-a instalatde-a binelea. Apare astfel o problemă mare pentru indus-

tria turismului şi clienţii acesteia, fiindcă înseamnă că înfiecare an au de vândut un produs diferit, iar în fiecarean perioada de vară timpurie de după Paşte începe la datediferite.Mai toţi oamenii consideră că serbarea Paştelui ca osărbătoare cu dată mobilă e un neajuns, însă presupun căe un motiv profund, religios, pentru a aşeza data Paşteluiaşa cum o facem, iar bisericile s-ar opune oricăreischimbări. Nimic mai fals. Acum mai bine de 40 de ani,Conciliul II Vatican a explicitat acest lucru atunci când adeclarat că nu are nici o obiecţie împotriva unui Paşte cudată fixă. Un deceniu mai târziu, în 1975, papa deatunci, Paul al VI-lea, a mers până într-acolo încât a şipropus o dată anume – a doua duminică din Aprilie. Şiatunci, de ce nu s-a întâmplat nimic? Majoritatea Biseri-cilor membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor eraupregătite să accepte, cu o singură şi surprinzătoare excep-ţie: Bisericile Ortodoxe refuzau să accepte o propunerecare ar fi putut crea impresia că sunt conduse de Roma!Nu trebuie să ne surprindă acest refuz, mai ales atâtavreme cât acestea se definesc mai cu seamă prin indepen-denţa lor faţă de Roma.În acelaşi timp însă, ele au lăsat să se înţeleagălimpede că nu ar avea nici ele vreo obiecţie faţă de o datăfixă pentru Paşte, atâta vreme cât această propunere nuvine din partea Bisericii din Roma. Şi astfel, chestiuneaaceasta a stagnat vreme de peste 30 de ani, întruneşteacordul majorităţii, însă nu are încă un conducător ca-


care vor putea fi conectate la reţeaua neuronală acreierului, oferind astfel posibilitatea pentru cei cecontrolează microcipul, să înregistreze imagini

vizuale şi auditive neuronale, adică exact ce vede şi ceaude persoana în cauză. Această tehnică este deţinutădeja de Agenţia Naţională de Securitate. Încă din 1986,cercetătorii de la Universitatea din Michigan, în cola-borare cu AT&T, declarau că sunt pe punctul de a con-trola complet înregistrările acustice neuronale şi de atransmite semnale acustice în interiorul creierului, omulputând fi astfel telecomandat. În 1995, un înalt ofiţer alPentagonului, Ice Korb, declară că un laborator al ar-

matei este pe cale de a conecta biocipul cu neuronii, pu-tându-se astfel obţine o armată de „zombi telecoman-daţi”. „Se deschide o poartă în două direcţii”, spunea KyleOlson, de la Institutul de Control al Armelor Chimice şiBiologice. „Pe de o parte avem această armă de tipFrankenstein, iar pe de altă parte ne putem ocupa deprobleme privind destinul uman: de pildă, implantându-neun biocip în encefal vom putea învăţa instantaneu oricealtă limbă”. Acest cip va transmite constant informaţii înfiecare moment al zilei, care va fi unic pentru fiecare per-soană, şi care va identifică persoană şi locaţia sa. Totuşipentru a se realiză acest lucru, trebuie că cipul să aibă obaterie unică - ce va fi reîncărcată constant de corpul uman,datorită fluctuaţiilor de temperatură. Deci cât timp va trăipersoana, va emite fluctuaţii de temperatură, iar bateriase va reîncărca constant. După îndelungi cercetări auajuns la concluzia că există două părţi ale corpului umanîn care fluctuaţiile de temperatură sunt la fel, fruntea şimână dreaptă, întrucât s-a descoperit că fluctuaţiile în mâ-na stângă sunt mai scăzute decât în cea dreaptă. Acum,totul este perfecţionat şi se aşteaptă momentul potrivitpentru a fi implantate.

Presiuni ale puterii atee mondialiste în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (I)

pabil să îi reprezinte toate interesele religioase. Cine vaumple acest gol? Sunt de părere că Uniunea Europeanăeste organismul ideal pentru a prelua această idee şi a oduce mai departe. UE are toate motivele să fie implicată,pentru că acest subiect nu este doar unul religios, ci afec-tează vieţile seculare ale majorităţii cetăţenilor, fiind toto-dată o piedică în calea eficienţei şi a performanţeloreconomice.

Biserica Ortodoxă Română şi momentul 1930În anii ’20-’30 ai secolului trecut, scena politicămondială consemna momente istorice în care presiunileinternaţionale au luat forma unor acţiuni în forţă şi foartebine organizate. Se puseseră bazele Societăţii Naţiunilor,un organism care anticipa ONU, luându-se în discuţie şiorganizându-se demersuri pentru închegarea unei Europefederale. În sfera religioasă, se făceau paşi mari spre ali-nierea Bisericii la Noua Ordine Mondială. Eforturile orga-nismelor masonice mondialiste erau conjugate în direc-ţia impunerii unei date comune a Paştilor, pentru toate con-fesiunile creştine şi, mai mult decat atât, Bisericii Ortodoxe.În România perioadei interbelice, istoria biseri-cească a consemnat un moment aproape unic de rezis-tenţă a Bisericii de stil nou împotriva acestor demersuriantihristice – un act eroic care a venit nu din parteaierarhilor Bisericii, de vreme ce patriarhul Miron Cristeaera un fidel executor al ordinelor venite pe linie politică- ci de la o mână de teologi laici, plini de curaj, care aumărturisit adevărul cu orice preţ. Acest moment impor-tant şi foarte puţin cunoscut a fost consemnat în revistabisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Careau fost datele acestui important moment?Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof.Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţia primit din partea Sinodului B.O.R. sarcina de aexamina problema stabilirii unei date fixe a Paştelor,problemă ridicată de broşura Societăţii Naţiunilorintitulată „A patra conferinţă generală a comunicaţiilorşi a documentelor de tranzit preparatorii, vol. I: Reformacalendarului”. Acolo se propunea rectificarea calenda-rului gregorian, şi stabilirea unei date fixe a paştelui - deexemplu, în cea de-a doua duminică din aprilie. Este

interesant de observat componenţa Comitetului prepa-rator al Comisiei consultative şi tehnice de Comunicaţieşi Tranzit, instituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor. Săvedem cine îndrăznea să decidă în privinţa stabiliriiunei date fixe a Paştelui creştin:Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit în

chestia reformei calendarului.Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite din

imperiul britanic, Londra.Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păs-

trarea fixităţii zilei de Sâmbătă.Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.Profesor Adolf Keller, secretarul general al consiliului ecu-

menic al creştinismului practic.M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum,

numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea.M-lle Achelis, preşedintele Asociaţiei pentru calendarul

mondial.M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru

calendarul internaţional.M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale al

calendarului fix.Motivele invocate de ei erau exclusiv geo-politice şieconomice, aceştia neîncercând nici măcar să îşi ascundălipsa vreunui interes faţă de latura bisericească. Ne sur-prind proiectele de reformă calendaristică şi de stabi-lizare a Sf. Paşti, cari ne vin din afară, din cercurile celemai îndepărtate de Biserică, de la directorii de bănci şiindustrii şi din partea instituţiunilor de tranzit şi transport,care şi-au centralizat acţiunea într-o comisiune specialăde studii, instituită de Societatea Naţiunilor.În faţa acestei situaţii de presiune, Sinodul B.O.R. acerut Pr. Prof. Gheorghiu să întocmească un raport cu-prinzător privind această chestiune. Răspunsul părinteluia fost mai mult decât tranşant, şi se prea poate ca Bise-rica de stil nou să îi datoreze şi în prezent mai mult decâteste dispusă să recunoască. Curajul l-a făcut să ridiceglasul nu numai împotriva sferelor de presiune şi interessecular, ci chiar împotriva atitudinii laşe şi apostate aPatriarhiei Ecumenice. Iată mai jos câteva pasaje intere-sante din răspunsul părintelui adresat Sinodului B.O.R.:Ce spun Sfinţii Părinţi despre Paşte? (Sinodui I dinNiceea, 325) Despre prăznuirea Paştelui ne spune Sfântul ApostolPavel: „Curăţiţi dar aluatul cei vechi, ca să fiţi frămân-tătură nouă, precum sunteţi fără de aluat. Că Paştilenoastre Hristos pentru noi S-a jertfit. Pentru aceea săprăznuim, nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatulrăutăţii şi al vicleşugului; ci întru azimile curăţiei şi aleadevărului” (I Corinteni, 5, 7-8).Echinocţiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixasela 24 martie, peste 384 de ani (adică pe vremea SinoduluiI ecumenic de la Niceea, din anul 325), ajunsese să cadăla 21 martie. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I, care s-auocupat de problema uniformizării datei Paştilor, au ob-servat acest lucru şi au hotărât ca pe viitor să se con-sidere ca dată a echinocţiului de primăvară ziua de 21


martie. Astfel, în cadrul Sinodului ecumenic de la Niceea,s-au stabilit patru reguli privitoare la data prăznuiriiPaştelui şi anume:

5 Paştele trebuie prăznuit întotdeauna după primă-văreasca isimerie (echinocţiul de primăvară); 5 Paştele nu se cade a se prăznui în aceeaşi zi cu evreii;5 Paştele nu trebuie să se ţină nici odată mai înainte deprimăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară), cidupă cea dintâi lună plină a lui martie, care va fi dupăechinocţiu.5 Paştele să se ţină după cea dintâi duminică care va fidupă luna plină a lui martie (Pidalion, pag. 8).Primele două reguli le avem din canonul 7 al Sfin-ţilor Apostoli, iar ultimele două sunt stabilite de pre-daniile Sfinţilor Părinţi. Pentru inexactitatea mişcării lu-

nii, data Paştelui nu poate fi aceeaşi pentru fiecare an. Înanul 325, echinocţiul de primăvară a fost la 21 martie şis-a hotărât de Sfinţii Părinţi de la acest sinod ecumenicca nimănui să nu-i fie iertat a schimba această dată a isi-meriei (echinocţiului) după care se stabileşte data Paştelui.După hotărârea canonului 7 apostolic, Paştele tre-buie prăznuit în prima duminică de după echinocţiul deprimăvară. Data Paştelui este legată de două fenomenecereşti: echinocţiul de primăvară (21 martie, dată neschim-bătoare) şi luna pascală (sau plină, cu dată schimbă-toare). Luna pascală poate cădea mai devreme sau maitârziu faţă de echinocţiul de primăvară, ceea ce deter-mină instabilitatea datei Paştelui. Dacă luna plină cadeîncepând cu 21 martie se numeşte lună pascală, iar dacăcade mai înainte de 21 martie se numeşte nepascală şi semai aşteaptă încă 29 de zile (perioadă după care Lunarevine în acelaşi punct) după care apare următoarea lunăplină şi de aici încolo se socoteşte data Paştelui. Dacă luna plină cade pe 20 martie se socoteşte a finepascală. Trebuie să se mai aştepte încă 29 de zile,adică până la 18 aprilie. În aceste condiţii Paştele se vaprăznui abia în prima duminică de după 18 aprilie. Deci18 aprilie + 7 zile (intervalul unei săptămâni) = 25aprilie, cea mai târzie dată. Dacă luna plină cade pe 21martie, Paştele poate cădea chiar şi pe 22 martie, aceastafiind cea mai timpurie dată a prăznuirii Paştelui, cea maitârzie rămânând ziua de 25 aprilie, caz în care luna plinăva fi înainte de 21 martie.Exemplu: 20 martie = lună plină – lună nepascală; semai aşteaptă 29 de zile până pe 18 aprilie. Se poateîntâmpla ca 18 aprilie să fie duminică, caz în care se vamai aştepta încă 7 zile, până duminica viitoare, adicăpână pe 25 aprilie. Dacă luna plină va fi în zilele de 21,22, 23… martie = lună pascală. De va fi duminică, seaşteaptă până duminica viitoare, când se prăznuieştePaştele; de nu va fi duminică, se prăznuieşte în primaduminică de după ziua în care a apărut luna pascală.


Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!„Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim, cuparticiparea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberăpentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vamomi pe voi, ca să vă atragă în ispită” Sfântul Lavrentie al Cernigovului (foto stânga).De-a dreptul şocantă proorocia, dar adevărată. Prepoziţia „anti” în limba greacă areînţelesul de „împotrivă” dar şi de „în locul”. Aici e marea înşelăciune, fiindcă Antihristse va prezenta pe sine ca fiind Hristos şi toate neamurile pământului i se vor închina lui.Sfântul Apostol Pavel spune: „A căruia venire este dupre lucrarea satanei întru toatãputerea, şi semne, şi minuni ale minciunii. Şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru ceipieritori; pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască. Şi pentruaceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă ei minciunii. Ca să sejudece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (II Tes. 2, 9-12)adică, prin lepădarea de Hristos, vor cădea în înşelarea lui Antihrist.

Istoricii Bisericii vorbesc despre trei mari căderi aleomenirii: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei de la Roma,şi toate numai din pricina necredinţei în cuvântul luiDumnezeu. Pe data de 29 iunie 2009, Papa Benedict semnaenciclica socială „Caritas în veritate”, în care apar câtevaafirmaţii şocante prin progresismul lor. Astfel, Papaconsideră că: „pentru gestionarea economiei mondiale,pentru asanarea economiilor lovite de criză, pentru pre-venirea agravării crizei şi a adâncirii dezechilibrelor,este urgentă înfiinţarea unei reale autorităţi politice mon-diale”. În opinia Suveranului Pontif, această entitate, carear constitui „un grad superior de organizaţie la scară in-ternaţională, pentru gestionarea globalizării”, ar trebui„să procedeze la o dezarmare integrală, la asigurarea se-curităţii alimentare, la protejarea mediului şi la reglareafluxurilor migratorii” iar autoritatea politică mondială„trebuie să fie subordonată realizării binelui comun, „săfie recunoscută de toată lumea şi să se bucure de putereefectivă pentru a fi în măsură să ofere fiecăruia secu-ritate, respect, justiţie şi drepturi.” Nobile deziderate! Dar toate măsurile preconizate maisus au nevoie de o intervenţie statală masivă şi organi-zată la nivel planetar. Vaticanul a dat primul semnal pu-ternic al alinierii depline a instituţiilor clericale la înfăp-tuirea şi instaurarea unui guvern mondial cu principii so-cialiste, un fel de a chema toare religiile lumii spre „rea-lizarea unităţii spirituale a tuturor oamenilor”. În numelecui s-ar face toate acestea? În numele lui Antihrist, devreme ce papa, în ecleziologia Bisericii Catolice, estenumit „capul Bisericii”, iar afirmaţiile sale oficiale pechestiuni de credinţă sunt catalogate drept „infailibile”.Astfel, papa Benedict a recurs la un instrument pragmaticîn a promova concepţiile masonice ale elitelor mondialeîn structură Bisericii Catolice, alegând forma unei enci-clice, o formă de prestigiu şi autoritate îndeajuns de marepentru a da greutate istorică acestui cuvânt papal, şilăsând însă judecarea caracterului infailibil să reiasă dintipul de adresare folosit. Prin papa Benedict, Biserica Ca-tolică şi-a afirmat viziunea categorică a necesităţii in-staurării unei autorităţi mondiale politice şi spirituale,ceea ce e necesar în vederea întronării lui Antihrist.22222În acceaşi enciclică, papa Benedict se referă la insta-urarea unui stat mondial efectiv, cu putere reală de pre-siune. Căci ce poate însemna expresia „capacitatea de aface să-i fie respectate deciziile” decât că această autori-tate politică mondială va deţine puterea de a-şi pune înaplicare scopurile? În enciclica papală de faţă, se vorbeşte special de oentitate politică ce va fi caracterizată prin cuprindereamondială şi prin existenţa unei forţe de constrângere caresă garanteze că nu va fi nici un loc autonom şi indepen-dent de autoritatea mondială pe glob. Dar această autori-tate mondială întrece cu mult limitele organizaţiilor ONUsau UE. ONU este o organizaţie care întruneşte majori-tatea statelor lumii, dar care nu are deloc instrumentele

necesare implementării deciziilor papale. Rezoluţiile salenu au caracter de drept internaţional, fiind încălcate cuuşurinţă de membrii săi. Autoritatea mondială de carevorbeşte papa Benedict nu este nici ONU, nici UE, ci oentitate politică nouă. Având în vedere faptul că acesteiautorităţi i se cere să aibă putere reală de decizie, reiesecă ea va fi diferită de ONU sau UE. Deci trebuie să neaşteptăm la o entitate politică dotată cu toate caracteris-tice suveranităţii statale. UE a reuşit să strângă în jurulsău statele europene şi să le orienteze spre o mreajă areglementărilor şi instituţiilor supra-statale, dar ceea celipseşte însă deocamdată Uniunii Europene este capaci-tatea de cuprindere mondială şi existenţa acelei poliţii şiacelei armate care să completeze caracterul de supra-stat. În discursul său, susţinut în catedrala Saint Paul,primul ministru Gordon Brown sublinia necesitatea „uneistructuri de control financiar globale, a unei monezi mon-diale şi a unei bănci mondiale” completând prin aceasta,schiţa noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine

de tip nou. Deci pe de o parte asistăm la configurări alerelaţiilor de tip diplomatic între statele lumii, iar pe dealtă parte se observă o reîntregire între marile confesiunicreştine, realizată nu în numele lui Dumnezeu, ci înnumele unui lider „providenţial”- Antihrist.222222Politica externă a ONU şi UE cheamă sub sceptrullor toate statele lumii, încât toate statele trebuie să seînscrie pe aceeaşi traiectorie politică a întemeierii noiiordini mondiale. Însă paralel cu acestea are loc o re-configurare a relaţiilor dintre Biserică Ortodoxă şi cele-lalte confesiuni eretice. Odată cu alegerea noilor patri-arhi în Răsăritul Europei, Daniel al României şi Kirill alRusiei se observă semnale tot mai puternice de apropiereşi re-negociere între Ortodoxie şi cultele eretice, punctulfinal urmărit fiind Marele Sinod Pan-Ortodox, catastrofalpentru Ortodoxie prin obiectivele reformatoare şi mo-derniste asumate. Vechile neînţelegeri, dintre patriarhatele ortodoxe şicele pan-ortodoxe vor fi rapid rezolvate, atunci când în- tâistătătorii Bisericii Ortodoxe, cum s-au şi exprimat în

Vatican


Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine,au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei auavut descoperiri de sus referitor la monahismul vremu-rilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest subiect proo-rocii care se împlinesc sub ochii noştri. Toate prezicerilePărinţilor sunt de acord în a spune că monahii de la urmăvor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vorfi acordate nici puterile psihice şi duhovniceşti, nici bel-şugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşivor câştiga mântuirea cu mare greutate.Un oarecare cuvios egiptean a căzut într-o zi înrăpire şi a avut o vedenie duhovnicească. A văzut treicălugări pe malul mării. De pe celălalt mal o voce lestriga: „Luaţi aripi şi veniţi la Mine!” După ce au auzitaceastă voce, doi dintre călugări au primit aripi de foc şiau zburat deîndată pe celălalt mal. Al treilea a rămassingur acolo unde era. A început a plânge şi a striga. Încele din urmă, a primit şi el aripi, dar nu de foc; acesteaerau atât de slabe, încât a traversat marea cu mare frică,întâlnind foarte multe piedici. Adesea, puterile îl lăsau şise învolbura în mare; văzând că se îneacă, a început săstrige cu o voce tânguitoare - când ridicându-se deasupravalurilor, când fiind acoperit de ele. Din când în când,ajungea din nou deasupra, iar apoi epuizat cădea învârtej, strigând din nou, ridicându-se câte un pic… însfârşit, sleit de puteri, a ajuns la malul celălalt. Primiidoi călugări reprezintă monahismul primelor veacuri, pecând cel de-al treilea reprezintă monahismul vremurilorde pe urmă, sărac atât ca număr, cât şi ca fapte (IoanColov, Pateric, Alba Iulia, p. 99). Într-o zi, Sfinţii Părinţi din Pustia Schitică vorbeauproorocesc referitor la neamul de pe urmă: „Ce-am făcutnoi?”, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, avvaIshirion a răspuns: „Noi am împlinit poruncile lui Dum-nezeu”. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor veni dupăei. Avva a răspuns: „Ei vor împlini pe jumătate ceea ceam făcut noi”. Apoi l-au întrebat din nou: „Şi ce vor facecei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion a răspuns: „Ei nuvor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încer-caţi de ispite, şi aceia dintre ei care vor stărui până lasfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri”.

Arhimandritul Arcadie, stareţul Mănăstirii SfântulChiril din Novooziorsk, mutat la Domnul în 1847, nespune următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare,eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utre-nie, şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulbu-rarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: fără să vreau,am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam,căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodatăl-am văzut în faţa mea pe ocrotitorul mănăstirii noastre,Sfântul Chiril. El mi-a zis: „De ce eşti abătut? Nu ştii tucă monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prinispite?” Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit.Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu- căci aşa era Arcadie - o pace profundă. Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a făgăduit, neca-zurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor deastăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Neîncurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şiispitelor de care ne lovim! „Drept aceea smeriţi-vă subMâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi învreme. Toată grija voastră aruncând spre Dânsul, căAcela se grijeşte pentru voi” (I Petru 5, 6-7).Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri,împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceastaeste voia lui Dumnezeu cu noi. În cele mai multe cazuri,încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, suntneînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări.Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită


acest sens, vor garanta crearea autorităţii mondiale politice, cu putere efectivă de aplicare a deciziilor papale. În acestsens e de înţeles pentru ce se încălzesc relaţiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe şi Vatican, iar Vaticanul, la rândulsău, slobozeşte puternice semne de prietenie către patriarhiile ortodoxe. Este de înţeles de ce mai toate vizitele mari-lor şefi de stat pe plan politic, se soldează şi cu o invitaţie adresată papei de a vizita ţările în cauză. Biserică Ortodoxă,încălcând principiile canonice ale Sfinţilor Părinţi, s-a apropiat puternic de Vatican, motivând (motivaţie ce seregăseşte şi în justificările făcute de patriarhul României) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secula-rismului şi imoralităţii. Astfel zis, pentru a combate imoralitatea este nevoie să ne înfrăţim cu ereticii. Iată un rău pecare vrem să-l surpăm printr-un rău şi mai mare, o mare amăgire pentru lumea ortodoxă, dar care are succes numaila cei naivi. Oare pentru a înlătura anarhia trebuie să te faci frate cu dracul? Elitele mondiale, politice şi clericale,vorbesc necontenit şi obsesiv de pace, înţelegere şi justiţie socială, dar în acelaşi timp lumea este panicată, lipsită deînţelegere şi nedreptăţită. Şi în aceste vremuri apocaliptice e normal să fie aşa, odată ce se aşteaptă venirea luiAntihrist şi instaurarea Noii Ordini Mondiale, după care... Judecata lui Dumnezeu.

Despre necazurile şi ispitele „subţiri” ale sfârşitului de veacde Sfântul Ignatie Briancianinov

„Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia,ci să vă schimbaţi la faţă, întru înnoirea minţii voastre,ca să cunoaşteţi voi, care este voia lui Dumnezeu ceabună şi plăcută şi deplin” (Romani 12, 2).Credinţa întru Hristos este revelaţia Adevăruluidumnezeiesc, descoperit nouă de Cuvântul întrupat al luiDumnezeu, iar acest Adevăr este cunoştinţa despre ade-văratul Dumnezeu şi lumea duhovnicească înconjurătoare.Dar această lume duhovnicească nu este totuna cu ceeace oamenii numeau – şi numesc încă – drept lume sau viaţăspirituală.Hristos numeşte această credinţă drept băutura ceanouă sau pâine pogorâtă din Cer. În Ortodoxie - cea careviază şi înnoieşte pe cel credincios, totul este făcut spreînnoirea prin naşterea din nou. De aceea, şi arta s-a năs-cut din necesitatea de a-i exprima tainele necuprinse cumintea, îmbrăcând, treptat, forma duhului ortodox. Eaeste o artă cu totul diferită de orice alt fel de manifestareartistică, fiindcă nici credinţa întru Hristos nu se poate ase-măna cu nici o altă credinţă, deşi ochii celor puţin saudeloc credincioşi ar putea găsi unele asemănări exterioare.Arhitectura, muzica, pictura, literatura ortodoxă –toate aceste comori şi manifestări ale Credinţei – cu toatecă folosesc o materie concretă pentru a se exprima (piatră,lemn, vopsele, hârtie), sunt menite totuşi spre a hrăni du-hovniceşte sufletele celor credincioşi. Operele create însfera duhovnicească sunt întocmai precum nişte trepte,care suie pe om de la pământ la cer, îngăduindu-i săpoată vedea dincolo, spre veşnicie, contemplând o lumeopusă celei materiale în care îşi trăieşte vremelnicia. Din

această pricină, arta Bisericii Ortodoxe ridică înţelesurileacestei lumi către o sferă mistică, luând manifestări şifenomene înconjurătoare, pe care le supune unei minu-nate transfigurări. Ea se mai numeşte şi artă liturgică,deoarece, prin intermediul ei, putem gusta esenţa SfinteiLiturghii, prin care Dumnezeu este slăvit şi prin careomul devine asemenea cereştilor netrupeşti Puteri, înţe-legând sensurile şi tainele vieţii fără de moarte.Pictura bisericească liturgică este o artă a slujirii luiDumnezeu, ce s-a format aproape în întregime în Impe-riul Bizantin, unde a fost dintotdeauna considerată drepto Arcă a Credinţei întru Hristos, fiind cunoscută subnumele de aghiografie - sau pictură sfântă. Ca şi cele-

Maica Domnului Oranta (Rugătoarea) - frescă de Fotie Kontoglou


unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat căispitele evidente, grosolane şi violente îi insuflă omului o râvnă puternică şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele.Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate.Ele nu provoacă râvnă în inimile noastre, ele nu trezesc o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de somn şi aruncăduhul nostru în stare de toropeală. Ele te copleşesc şi încetul cu încetul îţi consumă puterile psihice, te aruncă în plic-tiseală şi în lene; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii. Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte decătre Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, înmod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire!Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperinenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare pentru a distruge din lumeadevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară (!), cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vomvedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om deHristos. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satana le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult maieficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Iconarul frumuseţii nepieritoare (I) – Fotie Kontoglou„Pentru mine, arta bizantină reprezintă un absolut al artelor. Cred în ea precum cred în Ortodoxie. Doar acest tip de artă – şinumai ea, îmi hrăneşte sufletul, prin puterea ei profundă şi misterioasă; doar ea îmi astâmpără setea duhovnicească, pe care o simtîn mijlocul pustiului neroditor, care ne înconjoară la acest veac... În comparaţie cu arta bizantină, toate celelalte genuri ale artelorlumeşti pălesc. Ele îmi par a fi cu totul vulgare, silindu-se către multe, când, de fapt, un lucru singur trebuieşte...”

Iconografia ortodoxăUn eseu despre o artă închinată slujirii lui Dumnezeude pururea-pomenitul pictor Fotie Kontoglou

lalte arte ale Bisericii Ortodoxe, scopul picturii bizantinenu este acela de a desfăta simţurile carnale ale văzului,ci de a le transfigura, ridicându-le la înălţimea unui simţduhovnicesc, astfel ca, prin lucrurile văzute ale acesteivieţi, să putem vedea – întocmai ca printr-o oglindă, ceeace se află mai presus de lumea trecătoare.Prin urmare, această artă nu este nici teatrală, şi niciiluzionistă. Arta iluziei prin intermediul picturii a luatfiinţă în Italia, în timpul aşa-numitei ere a Renaşterii, caexpresie a unui creştinism care, deformat de filosofia ma-terialistă, a devenit pur şi simplu o formă de cunoaşterestrict lumească, precum şi o manifestare a spiritului Bise-ricii Apusului, care devenise, încă de pe atunci, o insti-tuţie lumească. Şi, la fel cum teologia a urmat îndea-proape filosofiilor antice, la fel şi pictura care a expri-mat această teologie, s-a format în strânsă legătură cuarta închinătorilor de idoli din antichitate. Această eră îşimerită pe deplin denumirea de Renaştere, deoarece, într-adevăr, ea a fost tocmai o reînviere a unui curent artisticantic, întemeiat pe percepţia carnală, specifică păgânismului.„Teologii” acelor timpuri îşi croiau cu greu o cărarea cunoaşterii, rătăcind pururea prin apele mocirloase alefilosofiei, nefiind în stare să priceapă şi să guste dinapele limpezi şi proaspete ale Sfintei Evanghelii – aceastăapă vie şi nepieritoare. Nici pictorii renascentişti nu aufost în stare să înţeleagă adâncul tainic şi sensurile dum-nezeieşti ale picturii bisericeşti răsăritene – arta bizan-tină. Teologii Evului Mediu afirmau că nu poate existadeplină împăcare între credinţa întru Hristos şi filosofie,deoarece ei considerau teologia a fi mult mai simplă de-cât filosofia. Cu toate acestea, însă, ei se aflau în posturade a nu putea răzbate cu mintea în miezul plin de taineal acestei simplităţi dumnezeieşti. La fel s-a întâmplat şiîn sfera picturii bisericeşti: zugravii au crezut că pot îm-bunătăţi tradiţia statornicită a picturii bizantine, trans-formând-o într-o artă mai „naturală”, ce li se părea maiapropiată de lumea înconjurătoare, şi deci mai uşor depriceput de către privitor. Ei s-au aşternut pe treabă... Şi ce au creat? Niştemodele copiate din natură: figuri, haine, clădiri, peisaje– cu atât mai apreciate, cu cât se asemănau mai binelumii reale. A luat naştere astfel o nouă iconografie, tri-butară raţionalismului – o pictură prin care „teologii”doreau să explice lumii ştiinţa cunoaşterii lui Dumnezeu.Dar aşa cum prin raţionalism, nu poţi ajunge la teologie,tot la fel nu poţi crea iconografie prin copierea naturii.De aceea, creaţiile lor sunt lipsite de orice înţelestainic, neavând nici o trăsătură duhovnicească adevărată.Privind icoanele renascentiste, îţi dai seama că te afli înfaţa unei mascarade: o pictură în care sunt înfăţişaţi nişteoameni care joacă roluri de sfinţi, şi nicidecum în faţaunor chipuri de sfinţi adevăraţi! Este de ajuns să privimla diferite picturi ale Maicii Domnului – Madonna, dupăcum au denumit-o catolicii, şi putem vedea cu câtă ipo-crizie a fost surprins chipul său îndurerat de lângă CruceaGolgotei. Lacrimile, tânguirea, gesturile şi mimica – toateacestea sunt false, contrafăcute. Toate personajele acestorfalse icoane sunt trupuri şi idoli create spre a desfătasimţurile carnale ale oamenilor superficiali.

Credincioşii ortodocşi, care vreme de multe veacuriau fost hrăniţi cu hrana tare a Cuvântului dumnezeiesc,au putut face de la început o distincţie clară între picturilereligioase ce pretindeau a o înfăţişa pe Maica Domnului,deşi poate, la o privire de suprafaţă, ei păreau mai simpliîn gândire decât adepţii confesiunilor apusene. Nu depuţine ori, pictorii din Apus încălcau sfânta tradiţie azugrăvirii icoanelor, ce opreşte cu desăvârşire folosireamodelelor de inspiraţie umană, apelând la serviciileplătite ale unor femei cu moravuri uşoare. Folosindu-şidiscernământul dobândit prin adevărata cunoaştere deDumnezeu, de-a lungul atâtor secole de creştinism,bizantinii au putut sesiza de la început declinul „artei”religioase papistăşeşti, care ajunsese la o asemenea decă-dere, încât ajunsese să producă portrete şi scene laice.Ortodocşii numeau aceste picturi drept picturi aleFecioarei France – sau Francopanaghia, pentru a o deo-sebi clar de adevărata Maică a Domnului – PurureaFecioară Maria, cea înfăţişată de iconografia ortodoxă,care a înfăţişat-o dintotdeauna ca pe cea „mai cinstitădecât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decâtserafimii”. Câtă deosebire există între chipul şi decorullumesc al unei picturi religioase renascentiste, şi frumu-seţea dumnezeiască a unei icoane bizantine, înfăţişând-ope Maica Domnului Povăţuitoarea sau Odighitria, pictatăde însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca! Dorind să explice şi să descrie, prin artă, viziunilesupranaturale ale religiei, pictorii apuseni şi-au ales drept modele anumite fenomene naturale – nori, apusuri, luna,

„Madonna dell Granduca”, sau Maica Domnului înviziunea pictorului renascentist Raphael - un exemplu aldecăderii artei religioase până la nivelul la care ea seconfundă cu pictura laică



stelele şi soarele cu ale sale raze. Prin intermediul aces-tora, ei au încercat să imortalizeze slava cerească şi lumeanemuritoare, numind drept „spirituale” anumite conceptesau stări de fapt care erau cel mult sentimentale, emoţio-nale, dar în nici un caz duhovniceşti. Dar toate sforţărilelor erau zadarnice, fiindcă fericirea mântuirii în viaţa dedincolo nu este o continuare a fericirii lumeşti a acesteilumi, şi nici nu are vreo legătură cu desfătarea obţinută înaceastă viaţă, prin mângâierea simţurilor. Sfântul ApostolPavel, grăind Corintenilor despre fericirea gătită celor cevor intra întru împărăţia lui Dumnezeu, vorbeşte despre„Cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi lainima omului nu s-a suit, care a gătit Dumnezeu celor ceîl iubesc pe Dânsul” (I Cor. 2, 1).Cum poate deci aceastăîmpărăţie nepământească - cese află mai presus de tot ceeace un om poate percepe prinsimţurile sale – să fie reprezen-tată prin intermediul unei arterealiste, care face apel la sim-ţurile sale? Cum poţi picta ceeace se află mai presus de fire şide simţire? Desigur, pictorulpoate împrumuta elemente alelumii simţite, pentru a se faceînţeles; dar, pentru a fi în starede a exprima ceea ce covârşeşte simţurile, el trebuie sădematerializeze aceste elemente, ridicându-le către oînţelegere mai înaltă, mutându-le din ceea ce este carnal,trupesc, către duhovnicesc, aşa cum credinţa ridică sim -ţurile omului. „Văzut-am – zice Sfântul Cuvios Ioan Scă-rarul – pe unii oameni plini de patimi trupeşti, care,primind Lumina de sus, au apucat pe calea Domnului,iar Darul Sfântului Duh a schimbat această groaznicăaprindere trupească dinlăuntrul lor într-o dragostepentru Dumnezeu, ce nu cunoaşte hotar...”Astfel, chiar şi elementele materiale pe care icono-grafia bizantină le ia din această lume a simţurilor, sunttransmutate în sfera duhovnicească, tot la fel cum sufletul

oamenilor sfinţi pe care artistul îi zugrăveşte a trecutdincolo de materia acestei lumi, mutându-se către cereş-tile locaşuri, după ce mai înainte s-a curăţit în focul ispi-telor şi luptelor, aici, pe pământ, precum aurul în topitoare.Frumuseţea artei liturgice nu este una carnală, ci unaduhovnicească, motiv pentru care, oricine va judeca şi vaaprecia pictura bizantină folosind criterii lumeşti, vavedea chipurile zugrăvite ca fiind lipsite de frumuseţe,ori chiar respingătoare, în vreme ce, în ochii unui om cuadevărat trăitor în duh ortodox, ele sunt pline de aceafrumuseţe nepământeană, intens transfigurată, duhovni-cească, ce străbate veacuri şi epoci, fiind mai presus deorice curent artistic.Sfântul Apostol Pavel spune Corintenilor: „Iarmulţămită lui Dumnezeu, Celui ce ne face pe noi purureabiruitori întru Hristos, şi arată mireasma cunoştinţei Saleprin noi în tot locul. Că a lui Hristos bună mireasmăsuntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc, şi întrucei ce pier. Unora adică mireasmă a morţii spre moarte;iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi spre acesteacine este vrednic?” (II Cor. 2, 14-16), iar Sfântul Ioan Scă-rarul, despre aceeaşi grăieşte: „Era oarecând un sihastru,care, ori de câte ori i se întâmpla a vedea chipuri frumoasede oameni, fie bărbăteşti ori femeieşti, din toată inima sadădea slavă Făcătorului a toate pentru acea desăvârşire azidirii, umplându-se de atâta dragoste, încât că vărsapâraie necontenite de lacrimi. Iar un oarecare, neîncetânda se minuna, grăia întru sine: «Doamne, au doară cumse face că pentru unii această frumuseţe trupească seface prilej de sminteală şi stricare a sufletului, iaracestuia (adică sihastrului îmbunătăţit), se face prilej debiruire a firii şi dobândire a multor cununi?»Oricine poate pricepe frumuseţea în chipul în care ovedea acel cuvios pustnic, adică mutându-i cinstea cătreCel ce a zidit-o, se face deja chip al frumuseţii şi desăvâr-şirii sufleteşti, care rămâne nestricată, şi prin care se vascula din morţi, la Învierea cea de obşte, ridicându-secătre viaţa veşnică.

Sinuciderea - un final fatalA pune capăt vieţii, după propria noastră voie, e cea mai groaznică şi fatală greşeală, care nu se mai poateîndrepta. Atâta timp cât nu acceptăm ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre pe Dumnezeu, putem fi oricând supuşirobiei diavolului şi înghiţiţi de nesăţietatea poftelor, care împing spre deznădejde şi sinucidere. Sfântul Apostol Pavelspune Corintenilor: „Toate îmi sunt slobode, ci nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt slobode, ci nu toate zidesc”, iarpentru cine înţelege sensul existenţei pământeşti, este evident faptul că sinuciderea reprezintă actul final al lepădăriide Dumnezeu, fiind o consecinţă a deznădejdii şi a necredinţei.În anumite momente ale istoriei, în diferite credinţe păgâne, existau unele interese laice, considerate a aveavaloare morală superioară, pentru care jertfirea vieţii era îngăduită, fiind chiar o datorie morală. Mai târziu, în eracreştină, jertfirea vieţii a căpătat un nou sens, atunci când ea se făcea pentru Dumnezeu şi pentru apărarea credinţei.Sinuciderea însă nu a fost şi nu va fi aprobată niciodată de morala creştină, fiindcă ea înseamnă curmarea conştientăşi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti - fie prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prinneîmplinirea unor acţiuni, care sunt necesare pentru susţinerea vieţii, de pildă alimentarea. Definiţia ei arată limpedecă numai omul este capabil de sinucidere, el fiind unica fiinţă pământească înzestrată cu raţiune şi voinţă liberă. Înunele culturi, sinuciderea se află în strânsă legătură cu credinţele religioase false, cu superstiţii, cu modul în care esteprivită viaţa de după moarte.

Unele dintre aceste popoare nu dau nici o importanţăsinuciderii, căci - se întreabă - de ce nu i-ar fi îngăduitomului să-şi curme singur firul vieţii, dacă nu mai vo-ieşte să trăiască? Unele curente religioase condamnă sin-uciderea, considerând-o un act de laşitate, pe când altele,dimpotrivă, o socot ca un act de curaj, chiar de cinstirea zeităţilor.În tradiţia niponă, se presupune că sinuciderea(harakiri) curăţă orice pată morală şi asigură înmor-mântare şi amintire onorabile. Budismul admite în uneleîmprejurări sinuciderea; principial însă, califică pe sinu-cigaş drept un om care în existenţele anterioare a săvârşitpăcate grele. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiindpotrivnică legilor lui Allah. La romani şi greci nu întâl-nim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. Pita-gora, Socrate şi alţii caracterizează sinuciderea ca impie-tate faţă de zei.În veacurile din urmă au apărut şi apologeţi stă-ruitori ai sinuciderii: D. Hume, Montesquieu, Bentham,Schopenhauer, Duhring, iar unii, ca Paulsen, Zigler,Westermark o apără pentru anumite cazuri. Aceştia sestrăduiesc să argumenteze „dreptul omului la moarte”,ca şi când viaţa pământească ar fi fără sfârşit, iar moar-tea - un privilegiu. Ei vorbesc, în termeni entuziaştichiar, de o „etică” şi „filozofie” a sinuciderii, ca de rea-lizări strălucite ale culturii moderne. Dar, evident, con-ştiinţa morală a acestor sumbri apologeţi s-a dilatat pânăla punctul de a nu condamna faptul aspru reprobat deînsăşi legea firii umane. Biserica Ortodoxă o condamnă deoarece:Sinuciderea este crimă împotriva lui Dumnezeu.Când cineva este proprietatrul unui lucru, el îl poatedistruge după bunul lui plac. După învăţătura creştinăînsă, viaţa omenească este darul lui Dumnezeu. El estecreatorul şi susţinătorul vieţii umane, deci şi proprietarulei absolut. Credinciosului îi este dată viaţa spre folosire

raţională în vederea dobândirii mântuirii sale. Auto-distrugerea vieţii înseamnă, deci, distrugerea unui bun,al cărui proprietar propriu-zis este Dumnezeu şi astfelsinuciderea are caracterul unei răniri şi a unei încălcărinedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei u-mane, care Îi revine exclusiv lui Dumnezeu.Libertatea omului nu este un concept anarhic, ciînseamnă demnitate. Viaţa nu este un dar oarecare, dat laîntâmplare şi a cărui primire sau refuzare ar sta la dispo-ziţia omului. După învăţătura creştină, de darul vieţii elegată mântuirea. Primirea vieţii nu e lăsată la discreţiaomului, ci trăirea ei este obligaţie sfântă pentru cel căruiai se dă. Refuzul acestui dar, adică renunţarea la viaţă prinacte samavolnice, înseamnă ofensarea lui Dumnezeu -adică omul, atât de limitat în puterile sale, se semeţeşteşi se răzvrăteşte împotriva proniei dumnezeieşti.Sinuciderea este urmarea directă a deznădejdii şi co-boară sufletul direct în iad, după cum spune şi SfântulFilaret al Moscovei: „Deznădejdea este iadul în sufletînainte de a doborî sufletul în iad”. Păcatul deznădejdiieste păcat de moarte, pentru care foarte greu poţi do-bândi iertarea, pentru că, după natura lui, el se împo-triveşte direct iertării şi închide uşa ce duce către po-căinţă, care singură poate merita iertare şi, mai ales,pentru că respinge şi se împotriveşte milostivirii luiDumnezeu, care singură poate da iertare. A respingemilostivirea lui Dumnezeu este o nenorocire mai maredecât păcatele întregii lumi; din care pricină Iuda care s-adeznădăjduit a greşit mai mult decât iudeii. care L-aurăstignit pe Hristos.Doctorul ceresc nu are bolnavi de nevindecat. Atâtavreme cât trăim până atunci, ne putem mântui oricât demari ar fi păcatele noastre. Dacă însuşi Iuda în locullemnului pierzător ar fi alergat la Lemnul Crucii luiHristos cu credinţă şi cu pocăinţă, atunci ar fi intrat înrai, împreună cu tâlharul ce s-a căit, fără nici un fel dearginţi, după cum spune şi Sfântul Inochentie, Arhi-episcopul Hersonului.Sinuciderea este păcat greu. Căci dacă alte păcatelasă totuşi deschisă uşa pocăinţei, sinuciderea desfiin-ţează pentru totdeauna o astfel de posibilitate, iar sin-ucigaşul se aruncă în suferinţe veşnice. Biserica îl soco-teşte pe sinucigaş sortit pieirii veşnice şi îl lipseşte derugăciunile sale, refuzând să îi săvârşească slujba în-mormântării, cu excepţia cazurilor de bolnavi psihici. Morala creştină nu aprobă sinuciderea în nici oîmprejurare şi pentru nici un motiv. Porunca decaloguluieste clară: „Să nu ucizi!” - căci sinuciderea este ucidere.Noul Testament nu cuprinde o poruncă specială, în-dreptată direct împotriva sinuciderii, dar porunca de a nuucide este suficient de lămuritoare şi numai o inter-pretare interesată şi falsă poate deduce din ea permi-siunea sinuciderii. Apoi, citim în Sfânta Scriptură urmă-toarele cuvinte ale Mântuitorului : „Eu merg, şi Mă veţicăuta pre Mine, şi nu Mă veţi afla, şi în păcatul vostruveţi muri. Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi. Deciziceau Iudeii: Au doară va să se omoare însuşi pre sine,că zice: Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi?” (Ioan 8,

Spânzurarea lui Iuda


21-22). Evreii îşi închipuiau că Mântuitorul se vasinucide.

Totuşi, Mântuitorul n-a socotit că ar trebui să se apere desuspectarea sinuciderii, dând o poruncă directă împotrivaei. Căci faptul de a arunca suspectarea de sinucidereasupra Mântuitorului e probă suficientă, că nici în con-cepţia religioasă a evreilor sinuciderea nu avea aprobaremorală. Deci, nu era necesar ca Mântuitorul să ia ati-tudine specială împotriva sinuciderii, mai ales că justi-ficarea ei nu se putea face nici prin deducţii din pre-ceptele morale, atât de precise ale învăţăturii Sale.Menţionăm aici că unii apărători ai sinuciderii, înzelul lor de a-i găsi justificare morală, ar voi să încadrezeîn noţiunea sinuciderii chiar moartea Mântuitorului,întrucât El a mers de bună voie la moarte. E o afirmaredirect potrivnică oricărui raţionament sănătos. Da, Mân-tuitorul a mers de bună voie la moarte, fiindcă a fostascultător până la moarte - cum se spune în Sfânta Scrip-tură - dar nu şi-a luat singur viaţa, socotind-o fără preţ,ci a dat-o ca preţ pentru mântuirea noastră. Cuvântulultim al sinuciderii este moartea, pe când al jertfei Mân-tuitorului este viaţa. Mai citim apoi în Sfânta Scriptură că Sfântul Apos-tol Pavel îl opreşte pe temnicerul din Filipi, care trăsesesabia să-şi ia viaţa, crezând că au fugit întemniţaţiiîncredinţaţi pazei lui (Fapte 16, 27-28). Deci încă o probăscripturistică împotriva sinuciderii. Unii califică moarteamucenicilor creştini ca sinucidere, fiind moarte de bunăvoie, deoarece erau cazuri când putea fi evitată prin fugăsau renunţare la creştinism. Da, au fost cazuri când uniicreştini şi-au păstrat credinţa prin fugă, iar alţii şi-aupăstrat viaţa prin renunţare la creştinism, după cum alţiiau păşit cu hotărâre în faţa morţii, primind-o cu senină-tatea pe care o dă credinţa în viaţa de dincolo. Dar nici-decum nu poate fi vorba de sinucidere, căreia îi este

caracteristică intenţia de a nimici arbitrar viaţa proprie,socotind-o fără preţ. Martirii nu intenţionau să-şi taiearbitrar firul vieţii, nici atunci când păşeau de bună voiepe rug, fără a aştepta să fie aşezaţi cu forţa. Nu dezgustulde viaţă, ci curajul creştin faţă de moarte şi statorniciacredinţei îi făceau sa păşească de buna voie pe rug,pentru a primi moartea ce le era pregătită. Sunt cazuri desinucidere provocate de tulburări mintale, de un sistemnervos deranjat, care împiedică funcţionarea normală aputerilor sufleteşti. Unele din aceste stări pot fi fără vinădin partea omului, deci nu implică responsabilitate mo-rală. Cele mai multe, însă, sunt urmări ale unei vieţi dez-ordonate, deci implică vină şi responsabilitate morală.Căci nu orice zdruncinare a vieţii morale determină şi oderanjare a sistemului nervos şi a funcţionării puterilorsufleteşti, precum de altă parte, nu orice deranjare aputerilor sufleteşti, nici orice grad de melancolie, de ideifixe, halucinaţii etc. anulează necesar şi întrebuinţarearaţiunii şi a libertăţii morale.Sinuciderea este o crimă împotriva firii omului.Ca oricărei fiinţe vii, şi omului îi este propriu unputernic instinct al autoconservării, în temeiul căruia else apară împotriva a tot ce-i ameninţă existenţa. Iubireade sine, apoi, cere ca omul să preţuiască viaţa după va-loarea ei adevărată ca primul între bunurile pământeşti şitemelia oricărei acţiuni morale şi să nu o distrugă ar-bitrar, intenţionat. Desigur, omul are un drept personalasupra vieţii sale, dar e un drept legat de datorii sfinte, şinu un drept de proprietate nelimitat, ci numai de admi-nistrare şi folosire raţională. Sinuciderea omoară nu numaitrupul, ci şi sufletul omului!Sinuciderea este o crimă împotriva societăţii şifamiliei. Fiecare om are datorii sociale, trebuind, dupămăsura puterilor sale, să contribuie la binele semenilor.Sinucigaşul însă, dezertează de la toate datoriile sociale.Totodată, dă altora pildă rea de a nu-şi preţui viaţa pro-prie, ceea ce poate duce şi la dispreţuirea vieţii altora.Afirmaţia că sunt existenţe umane care nu folosesc so-cietăţii nu poate fi acceptată din punct de vedere moral.Căci cine s-a făcut vinovat cu ceva faţă de societate, aredatoria să-şi repare greşelile şi pilda rea s-o şteargă prinfapte bune, şi nicidecum să recurgă la sinucidere. Infir-mii, bolnavii dau adesea pildă morală de răbdare, oferindprilej pentru practicarea faptelor milei trupeşti şi su-fleteşti. Va urma


Graiurile SfinţilorDespre iertarea păcatelor prin spovedanie şi pocăinţăde Sfântul Nicodim AghioritulSă ştii că cine doreşte să-şi facă livadă într-un loc sălbatic are nevoie de patru lucruri: 5 să taie lăstării şi crengile copacilor neroditori. 5 să-i taie şi să le scoată rădăcinile, pentru că dacă rădăcinile rămân, răsar apoi alţi lăstari. 5 în locul copacilor sălbatici să sădească pomi roditori.

5 să-i păzească de animale şi de vitregii până le crescrădăcinile, se fac mari şi dau roade. Iar tu, frate, că sădobândeşti căinţă adevărată ai nevoie de aceste lucruri: 5 Să tai lăstării şi crengile păcatului, adică să fiihotărât din toată inima să nu mai păcătuieşti niciodată şisă te ţii departe de orice faptă şi lucrare a păcatului, aşacum te-ai ţine departe de moarte şi de iad, pentru călăstării şi crengile sunt faptele noi ale păcatului. Te vaţine departe de păcat vorbirea neîntreruptă cu Dum-nezeu, amintirea morţii, amintirea Judecăţii lui Dum-nezeu şi a iadului, deasă mărturisire şi împărtăşirea cuSfintele Taine, dacă nu eşti oprit. Mai cu seamă SfântaÎmpărtăşanie te va ajuta să ocoleşti toate prilejurile de agreşi. Te va ajuta de asemenea foarte mult dacă vei evitatovărăşiile rele şi persoanele cu care ai păcătuit şi, maiales, acele tovărăşii şi prietenii care-ţi fac rău sufletului.

5 Nu ajunge să teţii departe de păcat, citrebuie să-i tai ramu-rile şi mai ales să-ismulgi rădăcinile, caresunt: relele înclinaţii şideprinderi, ispitele, pa-timile, poftele şi dorin-ţele care rămân înră-dăcinate adânc în ini-mă chiar şi după ce teîndepărtezi de păcat.Ca să-ţi smulgi dininimă rădăcinile tutu-ror acestor porniri, is-pite şi amintiri ale pă-catului, trebuie să lupţi,frate. Iar dacă nu veiscoate rădăcinile, există primejdia ca alte păcate să răsarăşi să odrăslească. Şi spune Sfântul Vasilie cel Mare: „Aşacum, atunci când vrei să tai o plantă dar îi laşi rădăci-nile, ea va răsări din nou, tot aşa şi cel ce voieşte a securăţa de păcate, trebuie mai întâi să lepede pricinilepăcatului, această fiindcă păcatele se nasc unele dinaltele şi nu sunt despărţite”. Neîncetată trebuie să fiedurerea inimii, fiindcă neîncetată este şi pocăinţa. Deaceea, frate, şi tu trebuie să ai mereu durere în inimă. Cucât o ai mai mult, cu atât ai şi mai multă pocăinţă. Cumdispare durerea, cum se depărtează de la tine şi pocăinţa.De aceea Sfântul Isaac zice că: „nici o virtute nu este maiînaltă decât pocăinţa, pentru că pocăinţa nu se sfârşeştenicicând” (Cuvântul 55). Aceasta pentru că în fiecare zi şiîn fiecare noapte păcătuim, toţi oamenii: când cu cuvân-tul, când cu gânduri viclene, gânduri de hulă şi ruşi-noase, mâniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noitoţi să avem inima îndurerată şi zilnic să ne căim pentruaceste păcate şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nunumai pentru păcatele noastre trecute, ci şi pentru cele deacum şi pentru cele de fiecare zi. Sfântul Isaac Sirulîntăreşte prin cuvântul său: „Trebuie să ştim că în oricevreme, în aceste douăzeci şi patru de ceasuri cât ţin ziua

şi noaptea, avem nevoie de pocăinţă” (Cuvântul 20). 5 Frate, dacă veşnic ai în inimă această tristeţe sfâşie-toare, să ştii că mult bine face sufletului, pogorând şiadunând mintea în inimă şi nelăsând-o să-şi mai amin-tească de rele şi de păcate, căci se ştie că dacă ne doarevreo parte a corpului, mintea noastră este acolo. Aceastăstrăpungere va face inima să verse otravă şi cârligulpăcatului pe care l-a înghiţit. O va înmuia, o va smeri şio va face să se dezlipească repede de patimile şi de încli-naţiile pe care le dobândise prin păcat. Inima păcătosuluieste împietrită şi nesmerită şi fără străpungere nu sepoate smeri şi nici înmuia, cum se spune: „Inima îndă-rătnică sfârşeşte rău” (Înţel. lui Isus Sirah 3, 26). Aceastăstrăpungere va urca în faţa Domnului Savaot şi aproapecă-L va sili să-ţi ierte păcatele, cum se spune: „Judecatamea este la Domnul şi durerea mea este în faţa luiDumnezeu” (Isaia). Această străpungere te va face să mănânci şi să beialtceva decât mâncai şi beai înainte de a te pocăi, să teîmbraci şi să dormi cu totul altfel şi să-ţi schimbi felul deviaţă. Astfel trebuie să trăiască cei ce s-au pocăit, însmerenie, adică plângând, în puţinătate şi în sărăcie. Aşacum bolnavii nu au acelaşi fel de viaţă cu cei sănătoşi,cum zice Sfântul Grigorie de Nissa în Cuvântul său des-pre pocăinţă: „Nu trebuie ca unul care spune că estebolnav să trăiască că cei sănătoşi, pentru că într-un feltrăieşte un bolnav şi altfel un om cu sănătatea ne-ştirbită”. Şi zice tot el în altă parte: „îi făgăduim luiDumnezeu să ne pocăim, dar faptele noastre nu arată căne ostenim şi că suferim, ci că trăim la fel cum trăiampe când păcătuiam (…) Ne pocăim numai cu numele şinu cu fapta şi căinţa noastră nu dă roade”. Aceastăsuferinţă nu este atât de amară încât să te ducă în praguldisperării, pentru că o durere care duce la deznădejdetrebuie alungată ca una ce vine de la diavol. Străpungereaaceasta este dulce şi aduce bucurie, fiind unită cu nădej-dea mântuirii, cu o preadulce cucernicie şi smerenie, culacrimi şi uşurarea cugetului. De aceea Sfântul IoanScărarul spune în altă parte: „Eu, atunci când mă gân-desc la smerenie sunt mirat. Cum de se împletesc sufe-rinţa şi durerea cu bucuria şi fericirea, ca mierea cuceara? Ce învăţăm de aici? Că smerenia şi cucerniciasunt Darul Domnului şi că sufletul smerit şi cucernicsimte o bucurie adevărată, pentru că Dumnezeu însuşi,în chip tainic, îi mângâie pe cei cu inima zdrobită”.(Cuvântul 7 - Despre întristare) 5 În sfârşit, străpungerea îţi va smulge din inimă de-prinderile rele şi obiceiul de a păcătui şi îţi va aduce ade-vărata pocăinţă de care vorbeşte Sfântul Grigorie deNissa. Va face să dispară cu totul nu numai păcatul înfapte, ci şi dispoziţia şi pornirile inimii spre păcat, gân-durile păcătoase, ispitele şi atacurile vrăjmaşului asupracugetului. „Pocăinţa este dezlegarea şi ştergerea celor ceerau înainte, făptuite sau cugetate” (Cuvânt despre pocăinţă).O, întristare atât de dulce ce vine din căinţa cea adevăratăprin harul dumnezeiesc! Întristare ce aduce bucurie şi-lface pe om neispitit sau greu de mişcat spre păcat. Feri-cită întristare ce vine din fericirea neîntristată!

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul


Deci dacă ai învăţat, frate, cum să tăi vlăstarii şiramurile păcatului, înfrânându-te cu hotărâre de la păcat,dar şi cum să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatuluiavând inima întristată, învaţă acum cum trebuie să-ţisădeşti în inimă în locul copacilor neroditori şi sălbatici,pomi buni şi roditori, să sădeşti adică virtuţi în loculpăcatelor. Să sădeşti smerenie în locul trufiei, înfrânareîn locul lăcomiei, milostenie în locul iubirii de arginţi,

blândeţe în locul răutăţii şi cruzimii, feciorie şi cumin-ţenie în locul patimilor cărnii, dreptate în locul nedrep-tăţii şi al prădălniciei, adică să dai şi ce este al tău. Săsădeşti iubirea şi dragostea frăţească în locul pizmei şiurii, păzirea şi lucrarea poruncilor lui Dumnezeu în loculcălcării. Căci nu este de ajuns pentru mântuire, frate, şinici pentru dobândirea căinţei adevărate numai să-ţi smulgidin inimă rădăcinile păcatului şi să laşi apoi locul sterp,

ci trebuie să sădeşti acolo unde a fost păcat copacii şiflorile virtuţilor. Dacă-ţi laşi inima necultivată, o vornăpădi iarăşi spinii şi copacii sălbatici ai păcatului. Aşate îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului David. 5 Aşadar trebuie să ocoleşti relele şi să faci cele bune.„Fereşte-te de rău şi fă bine” (Ps. 33, 13). Şi în ultimulrând, după ce-ţi sădeşti aceste virtuţi în inimă, trebuie săle îngrijeşti cât de mult poţi, până ce vor prinde binerădăcini, adică până ce vor deveni obiceiuri, practicându-leneîntrerupt, aşa cum mai înainte obiceiuri îţi deveniserăpatimile şi păcatele. Să le îngrijeşti până ce vor înflori şivor rodi mântuirea, căinţă adevărată şi iertarea păcatelortale. Dacă nu le îngrijeşti, vine sămânţa neghinei, dia-volul, şi, în timp ce dormi şi n-ai habar de nimic, ţi lesmulge din inimă şi-ţi pune în locul lor răutăţile lui.Iarăşi, dacă nu sădeşti aceste virtuţi cu toată grija, se în-torc patimile. De aceea, părinţii au numit patimile „celecare se întorc uşor”. Şi când se întorc şi găsesc ţarinainimii cultivată şi lucrată, prind rădăcini mai uşor decâtcele dintâi şi astfel „şi starea de pe urmă a omului ace-luia se face mai rea decât cea dintâi” (Matei 12, 45), lucrucare, iubite, să nu ţi se întâmple niciodată. Acestea patrualcătuiesc, frate, adevărata pocăinţă. Prin ele o poţi do-bândi. Biserica Îl roagă pe Dumnezeu în câteva rugăciunianume rânduite, să ne dea dar: „Binevoieşte a ne aducela pocăinţa cea adevărată”. Acestea sunt roadele ei. Elesunt dovada că Dumnezeu ţi-a iertat cu adevărat păcateleşi s-a împăcat cu tine.


Mucenicia este una dintre cele mai puternice dovezi aleexistenţei Veşnicului Dumnezeu, ale adevărului învăţăturiilui Hristos, a veşniciei sufletului şi a învierii de obşte ce vasă fie. Mucenicia, ca asemănare a pătimirilor de pe Golgotaale lui Hristos Însuşi, ca părtăşie la Jertfa lui Hristos şi laslava învierii Lui, este cea mai lucrătoare propovăduire aEvangheliei. Mucenicia este desăvârşita împlinire a porun-cilor evanghelice. Pătimirea pentru Hristos conţine toatăplinătatea unor asemenea virtuţi, precum credinţa binestatornicită, bărbăţia neclintită, pocăinţa deplină, smereniaşi ascultarea până la moarte, „şi încă moarte de cruce”(Filip. 2, 8) şi, în sfârşit, legătura desăvârşirii (cf. Col. 3, 14)- iubirea lui Dumnezeu. Mucenicia este acea iubire desăvârşită care alungăfrica (I Ioan 4, 18), care nu cade niciodată din Adevăr (I Cor.

13, 8), chiar dacă este ameninţată de moarte. Căci iubirea dejaa văzut moartea, deja a biruit moartea - moartea sinelui ome-nesc. Omul nu mai trăieşte pentru sine, ci Hristos trăieşte în el. Şi dacă omul moare cu Hristos, tot cu El va şi înviaîn viaţa veşnică. Mucenicia, asemenea grăuntelui de grâu care cade în pământ, devine sămânţa Creştinismului,aducând rod îmbelşugat. Ea devine temelia neclintită a Bisericii; şi numai pe moaştele mucenicilor lui Hristos sesăvârşeşte Dumnezeiasca Euharistie.

Sfintele moaşte ale celor 14 000 Prunci ucişi de Irod, aflateîn peştera de lângă Biserica Naşterii Domnului din Bethleem

Dragostea de Mucenicie (I)Lui Dumnezeu i se aduce ca jertfă ceea ce este mai bun

Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii despre MucenicieCu două mii de ani în urmă, pe pământ S-a născutcu trup Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şitot atunci, slavoslovia îngerească Slavă întru cei de suslui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună-voire! - vestea cea bună a bucuriei cereşti, s-a unit cuglasul sângelui primilor mucenici, care şi-au dat viaţapentru Hristos Cel Născut - al pruncilor din Bethleem.Viaţa pământească a Dumnezeu-omului „prin Care toates-au făcut”, de la Bethleem până la Golgota a fost o măr-turisire completă, care s-a sfârşit prin Cruce. Şi Bise-rica, întemeiată de Făuritorul mântuirii noastre, încă dela începutul existenţei sale a fost o Biserică a muceni-cilor ucişi pentru Hristos. În cei două mii de ani ai exis-tenţei sale istorice, Biserica lui Hristos în credinţa einestrămutată fată de Întemeietorul său a luptat chiar pânăla moarte, spre adeverirea cuvintelor Lui, potrivit căroraporţile iadului nu o vor birui. Biserica s-a împodobit cusângele mucenicilor săi „ca şi cu porfiră şi vison” şineîncetat a fost udată de şuvoaiele de lacrimi ale cuvio-şilor săi asceţi.În limba greacă, cuvântul „mucenic” înseamnă„martor”. „Despre ce au depus mărturie mucenicii?” -întreabă Sfântul cuviosul Teodor Studitul, la rândul săumărturisitor. „Despre faptul că Iisus este Hristos, Fiul luiDumnezeu şi că în numele Lui se dăruieşte viaţaveşnică.” Noţiunea martiria, adică mucenicie, înseam-nă mărturia despre valoarea nepieritoare a vieţii înHristos şi cu Hristos, despre bucuria de a fi întotdeaunacu El, despre hotărârea de a-I rămâne întru totul cre-dincios Lui, chiar până la moarte... în mărturisirea nu-melui Lui. Cuvântul „martor” era înţeles în vechime însens propriu, juridic”. Şi pentru noi martorul este acelacare prin viaţa şi moartea lui a adeverit faptul că Dum-nezeu există cu adevărat, că Hristos este Calea, Adevărulşi Viaţa, căci cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit căDumnezeu este adevărat. Este acela peste care s-a odih-nit Duhul Adevărului, Care despre Tatăl şi despre Fiulmărturiseşte.Mucenicia este una dintre principalele dovezi denetăgăduit ale adevărului credinţei întru Hristos: mulţimide oameni de diferite stări sociale, de diferite naţiona-lităţi, care se deosebesc unii de ceilalţi prin condiţiile deexistenţă şi prin forţa fizică, nu numai că dovedesc faptulcă văd Lumina Adevărului, ci sunt şi gata să jertfeascătotul: averea, starea socială, familia şi însăşi viaţa dacă lise cere ca prin această jertfa să confirme statorniciacredinţei lor, a deplinei conştiinţe a apropierii şi a pre-zenţei Dumnezeului Celui Viu.„Mucenicul – după concepţia creştină din vechime -este acela care se uneşte prin cea mai strânsă legătură cuDumnezeu şi acela care Îl mărturiseşte în mod public”.În vremea „căldicică” a egocentrismului nostru, a indi-ferenţei noastre, a închiderii în propriul „eu” chiar şi aoamenilor credincioşi, trebuie să ne punem neîncetatnouă şi celorlalţi întrebarea: „Cine sunt aceşti oameniplini de jertfelnicie, credincioşi, statornici şi viteji? Cine,dispreţuind chinurile, a intrat în cămara cerească pentru

ca în ziua învierii să prăznuiască Sfintele Paşti?” Nunumai pentru această epocă, nu numai pentru contempo-ranii noştri, ci pentru toate generaţiile şi mai ales pentrunoi, mucenicii, înainte de toate, sunt martorii învierii luiHristos şi martori ai Adevărului!” Rostul MucenicieiDe ce a îngăduit Domnul nostru, Iubitorul deoameni, asemenea dezlănţuiri ale diavolului şi slugilorsale împotriva făpturii sale? Deoarece aceşti fraţi ai luiHristos au devenit, prin mucenicia lor, jertfa cea sân-geroasă adusă pe altar pentru păcatele noastre ale tuturor.Ei sunt mieii jertfiţi de preoţii Vechiului Legământ pen-tru iertarea păcatelor poporului. Ei sunt răscumpărareanoastră. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate;avem Biserica. Datorită lor, prin Hristos, porţile iaduluinu au biruit-o şi nici nu o vor birui. Ei sunt cei ce stau celmai aproape de Hristos, deoarece au făcut, până la capăt,ceea ce a făcut şi Hristos pentru noi: şi-au pus trupul şisufletul şi-au jertfit întreaga viaţă, pentru noi. Şi „Maimare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cinevasufletul său să-şi puie pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).

Dragostea, aşadar, este sămânţa muceniciei. Dra-gostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste carenu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nicimăcar eroism sau onorabilitate. Este dragoste dumneze-iască, de la Duhul Sfânt, care vine din cunoaşterea luiDumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan

Sfântul Ioan Botezătorul - Apostol, Prooroc, Botezător,Înaintemergător, Cuvios şi Mucenic al lui Hristos


Gură de Aur, tâlcuind Fericirile din Predica de pe Muntea Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilorşi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: alesmereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dum-nezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici unsimplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. ÎnsuşiApostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, ascris: „de aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am,nici un folos nu îmi este” (I Cor. 13, 3). Prin urmare, nuoricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea luiHristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva ome-nesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de in-teres. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale desine sau cel puţin al unei dispoziţii sincere a sufletului dea-L urma cu toată fiinţa pe Hristos. Mucenicii mergeauîn faţa prigonitorilor nu cu răzvrătire, nu cu nemul-ţumire, nu cu revoltă, ci blânzi şi smeriţi, ca nişte mieispre junghiere, însă plini de credinţă şi de bărbăţie.Mucenicia în Legea VecheMucenicia îşi are începutul în Fiul Tatălui Celui fărăde început - în dumnezeiescul Întemeietor al Sfintei Bise-rici. Plinătatea mărturiei despre Dumnezeu se descoperăîn Persoana şi nevoinţa răscumpărătoare a DomnuluiIisus Hristos, Care spre aceasta S-a născut şi pentru a-ceasta a venit în lume, ca să dea mărturie pentru adevăr(cf. Ioan 18, 37). Hristos este Martorul cel credincios şiadevărat (Apoc. 3, 14). Mărturisirea Fiului se desăvârşeşteîn mărturia despre El a Duhului Sfânt - Duhul adevărului.Primii creştini au înţeles că în Noul Testament au camodele pentru ei prigoana şi mucenicia lui Iisus Hristosşi ale apostolilor Săi. Mucenicia în viaţa Bisericii şi aîntregii omeniri s-a dovedit a fi legată de Golgota chiarprin forma exterioară a nevoinţei. Căci cea mai mareparte a mucenicilor care şi-au dat viaţa pentru numeleDomnului în decursul primelor trei veacuri ale ereinoastre au avut parte de chinuri asemănătoare Patimilorlui Hristos: cruce sau lemn, biciuire, spini, străpungereacoastelor. De aceea găsim atâtea feluri de cruci în simbo-listica de la începutul creştinismului. Acestea sunt crucilemucenicilor, însă în acelaşi timp toate reprezintă CruceaDomnului, care este „slava mucenicilor”. Altfel spus,Domnul nostru Iisus Hristos le-a arătat dinainte urma-şilor Săi chipul suferinţelor lor, a conturat dinainte prinmoartea Sa pe cruce scara pentru cei mai credincioşi şimai devotaţi robi ai Săi, le-a dat „un semn” în adevăratulsens al cuvântului - ca un semn călăuzitor - al drumuluidirect către Cer.După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, multeslujesc ca îndrumare spre viaţa virtuoasă şi spre muce-nicie - „şi raţiunea, şi Legea, şi proorocii, şi apostolii, şichinurile lui Hristos, ale acestui întâi Mucenic...”Pomenirea legii şi a proorocilor nu este întâmplătoare.Poruncile grele din Pentateuh cu privire la ritual, cele carese referă la jertfe, au fost prototipurile clare ale muce-nicilor creştini. Omilia Sfântului Grigorie Teologul peaceastă temă o explică amănunţit avva Dorotei în 21 decuvinte de folos: „Sfinţii mucenici sunt jertfe însufleţite,

arderi de tot cuvântătoare, junghieri închinate lui Dum-nezeu, oi care Îl cunosc pe Dumnezeu”; întrucât „arde-rea de tot are loc atunci când este arsă o oaie întreagăsau un bou întreg, fără să mai rămână ceva, precum sespune în Lege”; ea este simbolul celor desăvârşiţi. Aşa,în întregime, s-au adus sfinţii mucenici pe sine jertfă luiDumnezeu, şi nu numai pe sine, dar şi ceea ce au în-semnat ei, şi ceea ce au avut ei”. Despre proo-rocii şi drepţiiVechiului Testa-ment vorbeşteÎnsuşi Domnul(cf. Mt. 23, 31,35) şi martoriiLui: întâiul Mu-cenic Ştefan, A-postolul Iacov,fratele Domnu-lui, ApostolulPavel şi ceilalţiapostoli. SfântaTradiţie a Bise-ricii conţine măr-turia sfârşituluimucenicesc almajorităţii proo-rocilor: Isaia, Ie-remia, Iezechielşi Daniel. ÎnMinei, prooro-cul Isaia estenumit „prooro-cul mucenic”,iar proorocul Ie-remia este numit„marele proorocşi mucenic”. Însăeste cu neputinţă să separăm mucenicia lor de Crucea luiHristos, la fel ca şi slujirea lor proorocească - de împli-nire a proorociilor. Hristos Însuşi Se pune pe Sine înacest rând al martirilor Vechiului Testament, căci El esteCununa şi Capul nu numai al Bisericii Nou-Testamen-tare, ci şi al celei din Legea Veche.Biserica Ortodoxă cinsteşte pomenirea celor şaptemucenici Macabei împreună cu a mamei şi a dascăluluilor, învăţătorul Eleazar (pomeniţi la 1 august). În nevoinţalor pentru legile părinteşti (II Mac. 7, 2) se întrezăreştevălul creştinismului, care a urmat: mucenicii mărturisesccă muncile şi chinurile sunt pedeapsa pentru păcatele lor,şi exprimă convingerea de obşte, conform căreia Împă-ratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui,iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică şi cred căcei ce au suferit deja, care puţină durere au suferit, auajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu.Apostolul Pavel, numindu-i pe Macabei, pe prooroci şipe ceilalţi mucenici ai Vechiului Testament martori, neînvaţă clar că aceşti mucenici au murit în aşteptarea lui

Săvârşirea prin mucenicie a SfinţilorCliment şi Agatanghel (Sinaxar, 23 ianuarie)


Adesea ne lepădăm de Dumnezeu pentru a nu fi „derâsul lumii”. Domnul a spus despre primii Săi ucenici că„lumea i-a urât pe ei, căci nu sunt ei din lume, precumEu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14), dar ura lumii nu tre-buie să ne preocupe, pentru că aprecierile lumeşti suntlipsite de valoare, vremelnice şi adesea înşelătoare. Lu-mea, care din ce în ce mai mult este o unealtă a dia-volului, şi-a croit un ţel în al abate pe om de la calea ceadreaptă. Niciodată însă, ea nu te va duce către scop:lumea se pricepe să trezească setea, dar nu poate săsature sufletul; făgăduieşte totul, dar spre sfârşit – în ceamai mare parte – îţi ia înapoi totul. Vraja lumii e ca spuma mării, ce se izbeşte de stâncacredinţei, iar când se risipeşte, îşi arată, în hăul adân-cului ei, toate primejdiile pe care le ascunde: dinţii as-cuţiţi ai rechinilor, stâncile ascunse de valuri, gheţarii,vârtejurile şi furtunile, ce îl pot înghiţi pe om odată pen-tru totdeauna. Pentru ce să ne nevoim a plăcea tuturor,de vreme ce acest lucru este imposibil? Oricât ne-amstrădui, nu îi putem împăca pe toţi. Dacă vrem să facempe plac unuia, supărăm pe altul; cel mai adesea însă,fiecare e interesat de persoana lui, dorind să aibă maimulţi acoliţi care să îi mângâie amorul propriu şi să îlajute să îşi hrănească patima slavei deşarte. SfântulFilaret, Arhiepiscopul Cernigovului spune: „Ţi-e teamăsă faci oamenilor vreo neplăcere şi uiţi de sentinţa rostităasupra nelegiuiţilor care vor să facă oamenilor pe plac:«Dumnezeu va risipi oasele celor ce plac oamenilori»(Ps. 52, 6)”.Oare să fie prea aspră caracterizarea făcută deHristos - „neam preacurvar şi păcătos”? Nicidecum!Aceleaşi trăsături le arată Domnul şi în altă situaţie:„Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o socotiţi; iar semnelevremilor nu puteţi. Neamul viclean şi preacurvar semncaută, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul luiIona Prorocul” (Matei 16, 3-4). Iată cu ce cuvinte ne aratăHristos lipsa de credinţă, făţărnicia şi nestatornicia lumii.Ne putem încrede oare veşnic în sinceritatea şiiubirea oamenilor? Nu. Până şi vântul e mai fidel direc-ţiei sale! Istoria a cunoscut nume de oameni mari, ceerau aclamaţi de mase, pentru ca peste puţin timp să fiehuliţi şi chiar ucişi. Dacă nici chiar Domnul nostru, IisusHristos, care cu nimic nu a greşit ci numai bine a făcut,nu a scăpat de insultele şi strigătele: „Ia-L, ia-L, răs-tigneşte-L!” ale celor ce cu câteva zile înainte strigau:„Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele

Domnului!” (Marcu 11, 9), la ce putem să ne aşteptăm noi?Sfântul Antonie de Optina ne avertizează şi el:„Putem, oare, să ne punem nădejdea în lume? Pe cine nua înşelat ea? Pe cine nu a păcălit? Ea făgăduieşte multe,dar oferă foarte puţine. Numai cei ce nădăjduiesc înDomnul, după cuvântul Sfântului David, nu greşesc,adică nu sunt înşelaţi în nădejdea lor!” Iar Sfântul Apos-tol Petru spune: „Pentru că scris este în Scriptură, Iatăpun în Sion Piatră în capul unghiului, aleasă, scumpă;şi cel ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina”(I Petru 2, 6).

Sunt oameni care recunosc şi înţeleg foarte binedezacordul ce există între foarte multe obiceiuri ale acesteilumi - pe de o parte - şi duhul creştinismului - pe de altăparte, dar le e ruşine să meargă pe contrasens faţă desocietate; le e ruşine să fie evlavioşi - de pildă, să-şi facăsemnul crucii în faţa altora, să păstreze postul la meseledin anturaj, să facă nuntă fără muzică, să aibă o ţinutăcreştinească, să se ducă la biserică, să mărturiseascăadevărul de credinţă, să îşi lase o rudă să meargă lamănăstire, etc., fătă teama de a nu fi „luaţi în râs”. Darar trebui să ne gândim că atunci când va veni vremeaÎnfricoşatei Judecăţi cu întreg neamul omenesc, nu nevor ajuta oamenii de a căror frică ne-am abătut de lafaptele evlaviei. Aşa că e mai bine să ne ridicăm dea-supra acestui fals simţământ de ruşine, să învingemteama de „osândirea omenească”, pentru a dobândi în-drăzneală în faţa înfricoşatului Scaun de Judecată.Avva Ioan ne încredinţează: „Cugetând asupra ru-şinii pe care o vei suferi înaintea tuturor popoarelor şicare îi va ajunge pe toţi păcătoşii, te vei uita la ruşineavremelnică ca la o nimica toată. Ce-o să spună lumea de


Mesia Celui făgăduit, Care urma să vină, a lui Hristos, în Care ei, împreună cu mucenicii creştinismului, vor dobândirăsplata – învierea şi viaţa veşnică (cf. Evr. 11, 35-40). Căci începătorul şi plinitorul credinţei este Domnul Iisus Hristos,Care a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Şi Bisericamărturiseşte, după Sfântul Grigorie Teologul, că din rândul „celor ce au atins desăvârşirea înainte de Venirea luiHristos nimeni nu a atins-o fără credinţa în Hristos” (Cuvânt spre pomenirea mucenicilor Macabei, 13, 245).

În pas cu lumea... sau cu Dumnezeu ?„Că cine se va ruşina de Mine, şi de cuvintele Mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şiFiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri” (Marcu 8, 38).

mine? - spui tu. Dar nu te gândeşti ce-o să spună de tinedrepţii lui Dumnezeu care cu dreptul or să judece însăşilumea? «Atunci drepţii sta-vor la priveală şi le va fiteamă, dar vor râde de el şi vor grăi: „Iată omul care n-afăcut pe Dumnezeu liman de scăpare» (Ps. 52, 8-9); iatăce vor spune ei despre tine şi cât e de grozav acest adevărîn gura lor” (Filaret, Arhiepiscopul Cernigovulu).Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează: „Cândpăsările zboară sus în văzduh nu le mai poţi prinde cuplasa; tot astfel nici pe tine nu te vor prinde mrejelepatimilor şi ispitelor când vei privi spre cele de sus. Celce s-a urcat pe vârful muntelui vede oraşul şi pereţii luiîntr-o formă mică, iar oamenii care merg pe pământ îipar nişte furnici; tot aşa şi ţie îţi vor părea toate cele pă-mânteşti ca ceva mic ce nu are nici o însemnătate, dacăte vei ridica pe înălţimile iubirii de înţelepciune.”Ne aşteaptă „Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri”.Merită să renunţăm la cinstea de a deveni fii ai lui Dum-nezeu şi moştenitori ai Împărăţiei celei Cereşti ? Trebuiesă înclinăm balanţa spre ceea ce este veşnic pentru că„Nimenea nu poate a sluji la doi domni, că sau pe unulva urî, şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţinea, şi dealtul nu va griji; Nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi luimamona” (Matei 6, 24). Sfântul Macarie de Optina ne explicitează: „Însă,atât timp cât slujim lumii, nu vedem negura patimilor,care întunecă mintea noastră, şi, aflându-ne într-o ase-menea adormire, nu suntem atenţi la faptul că, făcândlumii pe plac, devenim călcătorii poruncilor lui Dumne-zeu...” Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei adaugă:„Lumea dă robilor săi atâţia stăpâni penibili câte nevoişi pofte, patimi şi deprinderi au ei.” Sufletul păcătos,care nu s-a curăţat prin pocăinţă, nu poate fi în adunareasfinţilor. Într-adevăr, cum poate să fie un nemilos printrecei milostivi; un desfrânat - printre cei curaţi; unrăutăcios - printre cei iubitori? Un invidios, cum ar puteasă se bucure în rai, când vede pe alţii într-o slavă maimare?Pentru a fi în slava şi împărăţia lui Dumnezeu, tre-buie să ne obişnuim încă de acum, de pe pământ, pentrucă, altfel - nu că n-ar binevoi Dumnezeu să ne-o dăru-iască, cât faptul că nu ne-am simţi noi bine pentru că n-amşti cum să ne comportăm. Am fi în situaţia unui învăţătorsărac ce a ajuns odată la un mare ospăţ în înalta societateşi a fost aşezat între generali. El s-a simţit neîndemâ-natic: nu a folosit cuţitul şi furculiţa aşa cum le-au folositvecinii lui; a legat şervetul şi după ce a văzut că nimeninu l-a legat, l-a aşezat pe genunchi dar a alunecat şi atrebuit să-l ridice de jos. Erau multe feluri de mâncare,iar el a refuzat câteva, pentru că nu ştia modul în care săle mănânce. Tot timpul ospăţului a stat ca pe ace şi doreanumai să se termine totul. Ceilalţi s-au simţit ca acasă,au gustat din toate felurile de mâncare, au discutat cuveselie, au râs. La sfârşit, după desert s-a adus păhărelepline cu un lichid albicios, puse pe ceşti mari de sticlă.Generalul, de lângă învăţător, ce a fost servit primul, aluat un păhărel şi l-a aşezat lângă el. Învăţătorul voia

foarte mult să bea şi l-a înghiţit pe nerăsuflate. Nu i s-apărut prea plăcut la gust – era apă caldă cu mentă.Închipuiţi-vă ce tulburare l-a cuprins pe săracul învăţătorcând a văzut că toţi au început să îşi clătească gura şinimeni nu a băut această apă. Tulburat, s-a ridicat de lamasă şi s-a jurat în sine că nu va mai merge niciodată laadunări de societate. Dacă pe pământ este atât de neplă-cut să nu fii în societatea ta, cu atât mai mult în Cer.

Chinurile iadului nu sunt numai mustrări de con-ştiinţă, după cum afirmă, abstract şi eronat, concepţiarăspândită puternic astăzi. În iad vor fi şi chinuri aletrupului - şi a celui nou, în care vom intra după înviere. Arhimandritul Serafim Alexiev spunea că după moarteatrupului, sufletul simte patimile lui în felul în care untânăr ce avea un picior amputat simţea din când în cândo puternică mâncărime la degetele piciorului ce-i lipsea.Acest simţământ straniu, ce apare la persoanele cu acesthandicap, devine iritant şi chinuitor, pentru că nu e cuputinţă să fie satisfăcut. Aşa vom dori să ne satisfacem şipatimile după moarte, dar nu vom avea trup şi chiar dacăva învia, la a Doua Venire, el va fi astfel croit, că nu vamai satisface patimile păcătosului său suflet, care se vachinui, tânjind după mângâierile acestor patimi, cu atâtmai mult cu cât nu vor putea fi satisfăcute. Pentru a ne izbăvi de sclavia patimilor şi a ne îmbo-găţi în virtuţi avem două posibilităţi: ori să ne nevoim debunăvoie şi să ne silim pe noi înşine, să săvârşim binelesau să ne smerim şi să răbdăm măcar răul care, fără devoia noastră ni se întâmplă, pentru a-l preface în virtute.Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis - să afle „piatrafilozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalelenepreţioase, să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătutei capul – totul a rămas un vis neîmplinit. Doar creştiniiortodocşi care cu sinceritate însetează după mântuirereuşesc să prefacă totul în aur prin „piatra filozofală”dată nouă de Hristos ce se numeşte smerenie şi răbdare.Mântuitorul îi numeşte fericiţi pe aceia care în viaţăpe toate le primesc cu smerenie „Fericiţi cei săraci cuduhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5, 3).


În oraşul Gatchina, la 48 de kilometri depărtare dePetrograd (Sankt Petersburgul de astăzi), înainte deRevoluţia din 1917, trăia monahia Maria, pe numele demireancă Lidia Alexandrovna Lilianova. Încă din aniitinereţii, maica Maria suferea de boala Parkinson, caurmare a unei encefalite (inflamaţie a creierului), ce îilăsase întreg trupul paralizat şi inert, iar faţa îi era rigidăprecum o mască. Ea putea încă vorbi, dar doar cu jumă-tate de gură, silabisind încet cuvintele printre dinţi. Eracu totul neputincioasă, şi avea nevoie tot timpul de cinevacare să o ajute.Cea mai mică atingere îi provova dureri de ne-imaginat. În mod obişnuit, această boală începea prinschimbări psihologice drastice: iritabilitate, o încăpă-ţânare obositoare în a repeta întrebări stereotipe, un ego-ism exagerat, manifestări de senilitate etc, drept pentrucare pacienţii suferind de Parkinson sfârşesc în spitalelede psihiatrie. Dar maica Maria nu numai că nu a decăzutpsihic, dar a arătat şi calităţi sufleteşti, nemaiîntâlnite laasemenea pacienţi: ea a devenit extrem de blândă, umilă,supusă, lipsită de pretenţii şi interiorizată. A început săse roage fără încetare, îndurând durerile cumplite fărănici un murmur. Şi, ca dar al smereniei şi răbdării sale,Dumnezeu i-a trimis un dar: mângâierea întristării.A început să fie vizitată de oameni cu totul străini şinecunoscuţi, care se găseau în diverse stări de tristeţe,deznădejde sau depresie. Toţi căutau să vorbească cu ea,iar după ce plecau, se simţeau împăcaţi şi mângâiaţi înnecazurile lor. Vestea despre această cuvioasă s-a răspân-dit încet-încet, dincolo de zidurile oraşului Gatchina.

Maica Maria locuia împreună cu sora ei nemăritată,Iulia Alexandrovna, şi cu fratele ei, Vladimir Alexan-

Cuvioasa Maria Gatchina


Ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei pentru că primesc cu smerenie şi bucuriile, şinecazurile; şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi nedreptăţile; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile!Pentru a putea dobândi „piatra filozofală”, Hristos ne încredinţează: „Prin răbdarea voastră veţi dobândisufletele voastre” (Luca 21 ,19). Cu ajutorul ei, metalele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, neca-zurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi duhovniceşti, cum sunt:iertarea nedreptăţilor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, răbdarea în tăcere a diferitelor clevetiri,nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.Smerenia şi răbdarea prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei prefaceofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispitaprin rugăciune – şi vei preface sminteala în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te Proniei dumnezeieşti, răbdândgreutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate să fie prefăcutăîn aur duhovnicesc curat, de multe carate, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Să înmulţim cât mai mult astfeltalanţii daţi!„Ispitele lumii nu sunt puternice prin ele însele, ci prin slăbiciunea noastră de bună voie. Peştele viu înoatăcontra apei, iar cel mort după apă la vale. Un adevărat creştin merge împotriva răului veacului păcătos, iar cel falsse lasă dus de iuţeala curentului”, spune Sfântul Filaret. De aceeaşi părere este şi Sfântul Tihon de Zadonsk:„Dispreţuieşte această lume dimpreună cu farmecele ei şi iubeşte numai pe Dumnezeu şi viaţa veşnică şi vei trăi înlume ca Lot în Sodoma în chip nevătămat.” Fericitul Augustin ne încredinţează: „După cum noaptea nu stinge stelelepe cer tot astfel necinstea lumii nu întunecă minţile credincioşilor care se întăresc pe tăria cuvântului lui Dumnezeu.”Chipuri duhovniceştiCuvioasa Maria din Gatchina (†1930),mângâietoarea celor prigoniţi pentru dreptate

„Precum se lămureşte aurul în cuptorul de foc, aşa şi multele pătimiri curăţesc sufletul, înviindu-l şi întărindu-l către linişte.”Sfântul Iosif al Petrogradului

drovici – mai întâi, în centrul Gatchinei, lângă CatedralaSfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar mai apoi, într-ocăsuţă de lemn de la periferia oraşului. Era cunoscută nunumai de locuitorii din Gatchina, dar chiar şi de cei dinSankt Petersburg. În ziua în care a fost călugărită,împrejurul ei s-au strâns mulţi episcopi, preoţi şi diaconi,dându-i-se imediat şi marea schimă.În luna martie a anului 1927, Ivan Mihailovici An-dreievski a vizitat-o pe maica. Aşteptând să fie primit, els-a uitat peste fotografiile ce erau înşiruite pe pereţiianticamerei, dintre care două i-au atras atenţia: cea aMitropolitului Veniamin şi cea a Mitropolitului Iosif dePetrograd. Pe fotografia sa, acesta din urmă scrisese câ-teva rânduri emoţionante, dedicate maicii Maria, citândun pasaj amplu din cartea sa, intitulată În braţele pă-rinteşti, pe când Mitropolitul Veniamin scrisese scurt:„Către mult-preţuita răbdătoare, maica Maria, care,printre atâţia alţi suferinzi, m-a vindecat şi pe mine, unpăcătos...”

Ivan Mihailovici a avut marea şansă de a fi de faţă latoate arătările minunatelor ei tămăduiri ale sufletelorbolnave de patima întristării. Un tânăr care căzuse îndeznădejde după arestarea şi exilul tatălui său, care erapreot, a ieşit din chilia maicii Maria având un zâmbetvoios pe chip, după ce fusese sfătuit de Cuvioasa să ac-cepte hirotonia întru diacon, care i se oferise. La fel, otânără femeie, rămasă de curând văduvă, a fost vindecatăde boala întristării, alegând în cele din urmă viaţa mona-hală, la îndemnul maicii. Intrând în chilia ei, Ivan i-a povestit imediat desprecumplita depresie ce pusese stăpânire cu totul pe el,având deja mai multe săptămâni de când se chinuia aşa,neputând să scape de ea. „Depresia este o cruce duhovni-cească”, i-a spus ea; „ea este trimisă celor cărora lepare rău de păcatele făcute, dar nu ştiu cum să sepocăiască, şi cad iarăşi în cele de mai dinainte... Deaceea, doar două leacuri pot tămădui această suferinţăa sufletului, care uneori este foarte grea. Omul fietrebuie să înveţe să se pocăiască şi să aducă roadevrednice de pocăinţă, fie să rabde şi să poarte această

cruce duhovnicească, adică propria sa întristare, cusmerenie, blândeţe, răbdare şi mulţumire, slăvindu-L peDumnezeu, Cel ce i-a dat această cruce ca prilej de po-căinţă şi mântuire. La urma urmei, este o mare uşurarecând realizezi faptul că starea de deznădejde în care teafli se datorează neputinţei de a face roade ale pocă-inţei... când conştiinţa îţi este tulburată de un sentimentde vinovăţie, pentru că ştii că ai nevoie de aceste roadepentru ca să te mântuieşti... De la acest gând, trebuie săte duci imediat către părerea de rău pentru păcatele tale,şi astfel, depresia se va risipi, făcându-şi sălaş adevăratapocăinţă...” Cu aceste cuvinte ale maicii, a fost ca şicum cineva a făcut o operaţie pe sufletul lui Ivan Mihai-lovici, îndepărtându-i o tumoare... Iar el a plecat vesel,ca şi cum ar fi fost alt om.

În noaptea de 8 februarie a anului 1930, mulţimonahi şi credincioşi au fost arestaţi de-a lungul ţării.Multe monahii din Gatchina au fost prinse; printre ele,se afla şi maica Maria, împreună cu sora ei. Ea a fostacuzată de propagandă anti-bolşevică şi contra-revolu-ţionară, spunându-se că face parte dintr-o organizaţie derezistenţă anti-comunistă, în conformitate cu paragrafele10 şi 11 ale Art. 58 din Codul Penal Comunist. Fratele eia fost şi el arestat. Marea „organizaţie” închipuită deprigonitorii bolşevici era deci alcătuită din doar... douăpersoane, iar „propaganda” împotriva comunismului eradarul ei de a tămădui pe cei aflaţi în întristări. Cei aflaţila locul arestării au descris înspăimântaţi o imagine în-grozitoare, plină de batjocură, violenţă şi cruzime, în-dreptată împotriva unei monahii bolnave, ce era para-lizată şi incapabilă de a face orice mişcare fizică.Acuzaţiile privind „crimele politico-religioase”, în-dreptate împotriva maicii Maria au fost sporite prinrefuzul său de a-l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie,după infama sa declaraţie de colaborare a Bisericii custatul bolşevic antihristic, din anul 1927, fapt ce a dus laapariţia unei schisme în sânul Bisericii Ortodoxe aRusiei. Din această pricină, ea spunea fiilor săi duhov-niceşti că „nu există Dar şi nici adevăr în bisericile ser-ghianiste, de vreme ce ele s-au depărtat de Ortodoxie,vânzându-se autorităţilor.”

Mantia, metaniile şi crucea Cuvioasei MariaGatchina

Racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei


Biata suferindă a fost apucată de braţe şi târâtă de doi miliţieni. Apoi, mâinile i-au fost răsucite la spate, fiindluată din patul ei şi azvârlită direct pe podeaua camionului. Ea a fost dusă direct la Leningrad, unde a rămas vremede două luni, înainte de moarte. Apropiaţii ei au aflat unde fusese dusă şi veneau rând pe rând la închisoare, dândgardienilor mici pacheţele cu mâncare, pentru a fi date cuvioasei. Ele au fost acceptate vreme de o lună, după care,brusc, au fost refuzate, spunându-li-se fără amănunte că maica Maria a murit în spital. Întotdeauna, asemeneapacienţi neajutoraţi erau ucişi în secret, iar rudelor le era indicată o cauză falsă a morţii. Nu se ştie cine a îngropat-o pe maica în cimitirul Smolensk. Mormântul ei este vizitat de mulţi pelerini, care vinsă se roage aici. Ea a adormit în ziua a cincea a lunii aprilie, anul 1930. Fratele maicii, Vladimir Alexandrovici – unom slăbuţ, uscăţiv, cu o prezenţă distinsă, care a avut grijă de sora sa cu multă jertfă de sine, primind cu răbdare toţimusafirii care îi călcau pragul, a fost luat imediat cu o altă maşină – aşa-numitul „corb negru”, o limuzină neagră,folosită în special pentru a transporta victimele arestărilor făcute în miez de noapte. După nouă luni de interogatoriişi anchete, a fost condamnat la cinci ani de pedeapsă cu închisoarea, într-un lagăr de concentrare din Siberia. Soralor, Iulia Alexandrovna, a fost exilată sub o acuzaţie oarecare, rămânând în exil zece ani. Prietenii ei au vizitat-o,aducându-i hrană. Nu se ştie când sau unde a murit...

De pe raftul de cărţiDespre desfrâul Europei (II)


Preocupându-se doar de aspectele cunoaşteriiintelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară,o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbădecât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budistşi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai multîn ultimele două milenii de nimic altceva decât de Eu-ropa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât ceinebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spuneaceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odini-oară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scriaacestora atunci: „O, fără de minte Galateni, cine pre voiv-a zavisuit să nu vă plecaţi adevărului, cărora maiînainte vă era scris Iisus Hristos înaintea ochilor între voirăstignit? Aceasta voiesc numai să ştiu de la voi: Dinfaptele legii aţi luat Duhul, sau din auzul credinţei? Aşade fără de minte sunteţi, începând cu duhul, acum în trupvă săvârşiţi?” (Gal. 3, 1-3).Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfâr-şeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiunişi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Vedeţicum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare laalta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe unsimplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adân-curile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inimaspre dumnezeieştile culmi. Războiul pentru pământ esteîmpotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului esterăzboi împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O,amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferăoamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfescei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pă-mântească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte dinaceste chinuri şi jertfe pentru Împărăţia Cerurilor... Doarcu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bise-ricii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga loravere şi pe toţi copiii lor! Europa ar trebui să se închineşi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească

de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doi-sprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de peochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca EuropaOrtodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu alcreştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi feri-ciţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde aleEuropei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veş-nica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, pline cerul şi pământul de slava Ta”. Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu îşi recunoscpropriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şia căinţei. Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru oricerău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe eiînşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comităvreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dum-nezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor reli-gios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Li-derii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul.Fiecare s-a declarat pe sine infailibil - şi cel care purta cru-cea, şi cel ce purta sabia. Iubitorul de Hristos episcop spuneurmătoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:


„Nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute deani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. Înaceastă judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă ur-mătoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezatăîn numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credin-cioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, ceacare se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spusacest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nune poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toatereligiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale im-perialiste. Ea însăşi nu are nici o religie. Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale po-litice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toatesuperstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe:„Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastremateriale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţeleanimalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti?Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu,dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi caanimalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eştidemodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperitbiologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem ur-maşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai urangutanilorşi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare sădevenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un altdumnezeu în afară de noi înşine”. La aceasta Hristosspune: „Voi sunteţi mai îndărătnici decât iudeii de odini-oară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereascalumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipo-potamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragulvostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngeriis-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad cevenea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi du-hoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţescşi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă văveţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare denesuportat”. La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacăde la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmelecivilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vremsă fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steauacare ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, frater-nitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tutu-ror dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mitstrăvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”. Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, darvoi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţipe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fostluate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu amfost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestorlucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostaziavoastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi.Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prindragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”. Europaspune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doaro ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acordcu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acesteipoveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţio-nalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului perso-nalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa

încât pleacă de la noi”. Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre.Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-oodinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii I-aucerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnitrăzboaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi pră-buşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină arevenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor,africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău.Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iarceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoa-rea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge:cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (...)Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteaufi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau înlocul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventatmicroscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când aufost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegrafulşi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilorpentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru acomunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat deEuropa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumieegipteană. Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiilesale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentrurăzboaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune,exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ceeste sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesince-ritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel,Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sineînsăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferăea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă”(demonii cei albi, cu alte cuvinte). Ascultaţi ceea ce spuneîmpăratul şi proorocul David: „Aceştia în căruţe, şiaceştia pe cai: iar noi în numele Domnului Dumnezeuluinostru vom chema” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umflapernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vremece Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pecare să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleştica şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). Să ştiţi că toateinvenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine luiDumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felulacesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea! Textul afost scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o celulădin lagărul de la Dachau, din Germania, de către Vlădica NicolaeVelimirovici, Episcop al Jicei şi al Ohridei – Serbia (†1956)

Date post:	07-Apr-2016
Category:	Documents
Upload:	ana-virlan
View:	250 times
Download:	3 times

Traditia Ortodoxa 25

Documents